Conceptul Muzeal Contemporan

Cuprins, plan de idei

Introducere………………………………………………………………….……………………………………..01

Definiții…………………………………………………………………………….……………02

Conceptul și instituția muzeală

Muzeul: program arhitectural cultural

Originea si evoluția conceptului muzeal, scurt istoric…………….………………..……..03

Etimologia cuvantului in relatie cu rolul sau socio-cultural

Relatia muzeu-societate si influentele reciproce de-a lungul istoriei

Primele forme de muzeu

Iluminismul: punct de referință în istoria muzeului

Secolul XX

Tipologii spațiale și semantice

Revitalizarea muzeului: extinderi și conversii………………………………………………………………04

Problematica și rolul muzeului în societatea contemporană…………………………………..05

Muzeul ca factor conector al societății

Importanța și rolul educațional al muzeelor

Statutul socio-cultural

Necesitatea muzeului interactiv

Muzeul și procesul de învățare

Conflict contemporan între statutul arhitectural și cel muzeal

Corelarea cu spațiile expoziționale

Expozițiile temporare ca parte integrantă a unui muzeu

Expozițiile temporare individuale și institutiile asociate lor

Relația muzeu- expoziții temporare individuale

Noile tehnologii aplicate conceptului muzeal………………………………………………………06

Abordarea contemporană a spațiilor de expunere

Concepte contemporane : sisteme de expunere

Studii de caz………………………………………………………………………………………………..07

Muzeu contemporan

Spațiu expozițional , galerie de artă

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………..08

Premise pentru prediplomă…………………………………………………………………………………………09

Anexe………………………………………………………………………………………………………………………….10

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………….11

INTRODUCERE

In societatea actuală, în care percepția timpului, globalizarea, tehnologia, modul de relaționare al oamenilor, joacă un rol esențial în conturarea valorilor și priorităților acestora și a vieții în sine, muzeele încearca să țina pasul și să-și justifice existența ca promotori ai culturii.

Succesul unui muzeu depinde de colaborarea reusita a unei echipe mixte de specialisti, atat membri ai muzeului, cat si arhitecti, designeri cu diferite specializari. Oricat ne-am dori sa credem contrariul, muzeul contemporan este infatisarea ideii ca fara un amplu studiu asupra vizitatorului, oricare ar fi valentele sale estetice, arhitecturale, acesta nu-si poate atinge complet scopul. Intelegerea nevoilor si valorilor schimbatoare a publicului pe care spera sa il deserveasca (atat inainte si in timpul vizitei la muzeu in sine, cat si dupa), concomitent cu asumarea faptului ca ideologia „one-size-fits-all” nu mai este valabila, constituie premisele unui muzeu contemporan reusit.

Perceperea experientei muzeale ce un intreg, ca gestalt, este esentiala si constituie bazele studiului de fata. Gradul de accesibilitate la nivel fizic si metaforic, social, impreuna cu abordarea unui model contextual de studiu ( cadrul personal, fizic si cel sociocultural) joaca un rol important in analizarea complexitatii muzeului contemporan si a rolului sau.

Scopul acestui studiu este analizarea conceptului muzeal in secolul XXI ( atat ca mesaj, continut, cat si ca prezenta fizica in cadul comunitatii) si a importantei relatiei sale cu societatea din perspectiva influentelor reciproce, punand accentul pe statutul sau socio-cultural ca modalitate de autodefinire. Totodata, investigarea posibilitatilor muzeelor de dezvoltare eficienta catre un muzeu „ al viitorului” si modul in care noi ca arhitecti, arhitecti de interior si designeri putem imbunatati experienta muzeala si procesul de invatare aferent acesteia.

Printr-o viziune de ansamblu asupra muzeului in general, prin accentul pus pe detalierea caracteristicilor muzeului de arta in perioada contemporana si a problematicii sale, lucrarea prezenta este importanta pentru intelegerea tematicii mai largi in care sunt incluse conceptele de expozitii temporare si galerii de arta, care fac obiectul studiului proiectului de diploma si constituie functiunea aleasa. Tocmai de aceea, pentru a veni in sprijinul documentatiei pentru proiect, am inclus in capitolul 5 al acestei lucrari, un subcapitol destinat expunerii si analizarii relatiei spatiilor/ expozitiilor temporare cu expozitiile permanente din cadrul muzeelor.

Ca metoda de studiu si abordare, am ales sa privesc muzeul ca un tot unitar si să-l privesc atat ca pe un obiect de arhitectura cat si ca mesaj si entitate simbolica in cadrul societatii. Data fiind natura si complexitatea temei in sine, pe tot parcursul lucrarii, abordarea filosofica se intrepatrunde cu cea pragmatica, naturalista, completandu-se armonios pentru a-si atinge scopul.

DEFINITII

“The better the definition, the better the museum, and the more able we can be at making a lucid and convincing case for it.” (Kavanagh 1994: 1)

Dat fiind caracterul complex al temei, consider ca o serie de definitii din terminologia muzeala este necesara si utila inainte de a parcurge lucrarea de fata.

Conform DEX, muzeul reprezinta „Institutie care se ocupa cu strangerea, pastrarea si expunerea obiectelor care prezinta interes istoric, stiintific, artistic, etc; cladire in care sunt pastrate si expuse astfel de obiecte”.

In viziunea ICOM, definirea muzeului a evoluat in paralel cu dezvoltarea societatii iar aceasta comunitate continua sa mentina actualizata aceasta definitie „in concordanta cu realitatile comunitatii globale a muzeelor”. Adoptata in Austria, 2007, la Conferinta Generala din Viena, ultima definitie este : „Institutie permanenta, fara scop lucrative, aflata in serviciul societatii si al dezvoltarii acesteia, deschisa publicului si care efectueaza cercetari asupra marturiilor materiale ale omului si ale mediului sau, le dobandeste, le conserva, le comunica si in special le expune in scopul cercetarii, educarii si delectarii.”

Conform legii 311/2003 aprobata si aplicata in Romania, muzeul reprezinta „Institutia de cultura, de drept public sau de drept privat, fara scop lucrativ, aflata in serviciul societatii, care colectioneaza, conserva, cerceteaza, restaureaza, comunica si expune, in scopul cunoasterii, educarii si recreerii, marturii materiale si spirituale ale existentei si evolutiei comunitatilor umane, precum si ale mediului inconjurator” . „În sensul prezentei legi, colecțiile publice sunt colecțiile accesibile publicului și specialiștilor, indiferent de titularul dreptului de proprietate, care reunesc bunuri semnificative prin valoarea lor artistică, documentară, istorică, științifică, culturală și memorialistică.” Referitor la colectiile private, prezenta legea afirma: „Colecțiile private accesibile publicului sunt colecțiile aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, la care publicul și specialiștii au acces numai cu acordul deținătorilor”.

In enciclopedia Britannica, definirea muzeului este completata cu o distinctie necesara intre muzeu si biblioteca, cu care a fost adesea asociat: „muzeul, institutie dedicata prezervarii si interpretarii evidentei primare tangibile a umanitatii si mediului sau. In conservarea evidentei primare, muzeul se diferentiaza marcabil de biblioteca, cu care a fost de multe ori comparat, dat fiind faptul ca obiectele pastrate sunt in principal unice si constituie material brut pentru studiu si documentare. In muzeu, obiectul, in mare parte scos din timp, loc si circumstante din contextul original, comunica insusi direct cu privitorul intr-un fel ce nu este posibil prin intermediul altor surse.” Referitor la scopul muzeelor, enciclopedia sustine ca acestea sunt: „ a servi ca facilitati recreationale, locuri academice, resurse educationale, sa contribuie la calitatea vietii in zonele in care sunt situate, sa atraga turismul regional, sa promoveze mandria civica si efortul nationalist, si chiar sa transmita concepte ideologice. Data fiind aceasta varietate de scopuri, muzeele dezvaluie o diversitate remarcabila de forme, continut si chiar functiuni.”

In lucrarea „Concepte cheie din muzeologie”, André Desvallées, ofera o definitie a arhitecturii muzeale, ca fiind caracterizata de arta designului si instalarii sau construirii unui spatiu care va fi folosit pentru gazduirea unor functiuni specific muzeale, in particular cele de expunere, conservare si primirea vizitatorilor.

Putem observa cu usurinta ca toate definitiile muzeelor, indiferent de sursa, graviteaza un jurul unor termeni ca : non-profit, deschis publicului, expozitii, colectii (achizitie, conservare, documentare, investigare), permanent. Se stabileste astfel caracterul complex al institutiei si spatiului muzeal, al carei definitie este in continuu proces de actualizare, insa esenta si scopul sau primar, acela de a fi o marturie a dezvoltarii si evoluarii umanitatii, raman neschimbate.

Conform DEX, expozitia reprezinta o „prezentare organizata, publica a unor obiecte selectionate pentru a pune in lumina specificul unei activitati, realizarile unui artist etc. sau in scop instructiv; loc sau cladire special amenajate unde sunt expuse aceste obiecte”.

Termenul „ galerie” se refera la „ muzeu, sectie a unui muzeu sau sala intr-o expozitie ori intr-un muzeu, in care sunt expuse mai ales opera de pictura si de sculptura; magazine in care se vand opera de arta” ( definitie DEX). In dictionarul Oxford, galeria este definita ca o „camera sau cladire pentru expunerea sau vanzarea unor opere de arta”.

ORIGINEA SI EVOLUTIA CONCEPTULUI MUZEAL, SCURT ISTORIC

Conceptul muzeal este strans legat de inusui etimologia sa. Termenul muzeu provine din latina ca notiune impumutata din grecescul „ museion” (=loc al muzelor). In timp ce etimologia greaca infatiseaza o institutie filosofica si un loc de contemplare, derivatul latin a fost restrictionat in timpul romanilor ca urmare a diverse discutii filosofice in jurul conceptului de muzeu. Prin extensie, termenul a fost utilizat pana in secolul XVIII, pentru definirea unui edificiu consacrat artelor si/ sau stiintei. Intelesul actual al termenului (acela de conservare si expunere) apare abia la sfarsitul secolului al XVIII-lea, o data cu institutionalizarea si deschiderea catre public a colectiilor private (pana in acel moment).

Referitor la originea muzeelor, consider ca viziunea istoricului Hugues de Varine-Bohon, este importanta si demna de luat in calcul pentru studiul prezent. Astfel, acesta considera ca sunt doua forme de considerare a acestei origini: una istoric-obiectiva si alta prin modul de abordare al fenomenului, „analizand evolutia culturala a umanitatii”.

Originea clasica, obiectiva, asuma faptul ca precursorii muzeului de astazi sunt museion (ca loc de intalnire a cunostintelor umanitatii) si pinacoteca, termen mai apropiat de conceptia noastra contemporana, loc in care erau pastrate si conservate opere de arta antica. In stransa legatura cu aceste origini indepartate, Germain Bazin, in lucrarea „ Les tems des muses” priveste muzeul ca „ templu in care timpul pare suspendat” (concept adaptat ulterior in special de muzeele de istorie si arta). Acest traseu istoric poate fi urmarit pana la crearea muzeelor institutionale din secolul XVIII, deschise initial doar pentru un anumit tip de public, elita societatii, si pana in secolele XIX- XX, perioada in care muzeele se deschid publicului larg.

Cea de-a doua abordare, gravitand in jurul fenomenului muzeal, distinge trei etape de dezvoltare a muzeelor, din punct de vedere etnologic. Prima etapa, cea preindustriala, este caracterizata de initiativa culturala difuzata in cadrul populatiei, pornind de la premisa ca fiecare persoana sau grup social este creator de cultura. In afara unei elite restranse, conceptul de muzeu in sens larg nu este prezent. Revolutia si evolutia industriala constituie a doua etapa, care dureaza pana la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial si este marcata de preluarea centrelor de putere si decizie si inclusiv a initiativei culturale de catre orase. In ultima etapa, perioada postindustriala, puterea se centralizeaza in metropola, iar initiativa culturala tinde sa dispara. Propriu acestei perioade, fenomenul muzeal este sustinut de inovatia tehnologica.

Primele forme de muzeu

Desi termenul de muzeu in sine si functiunea lui cum o percepem astazi nu existau in trecut, dovezi ale incercarilor oamenilor de a colectiona obiecte cu diferite valori estetice, artistice, istorice, economice, sau simple curiozitati, exista din totdeauna (data fiind curiozitatea naturii umane si dorinta, nevoia continua de asimilare, intelegere si acceptare a trecutului). Putem trage concluzia, astfel, ca temelia conceptului muzeal, conservarea si interpretarea, rezida in insasi natura umana, curioasa si dornica de achizitionare a obiectelor valoroase.

Dovezi ale cautarilor muzeale provin inca din perioada Paleoliticului, fiind descoperite recent mici colectii de obiecte cu diferite valori estetice. In orasul babilonian Ur, Sir Leonard Woolley a descoperit o serie de obiecte, presupuse ca facand parte din colectiile de antichitati ale conducatorilor Nabucodonosor si Nabonius, dar mai interesent este faptul ca au fost descoperite ceea ce se considera a fi primele placute muzeografice (cunoscute pana in prezent), placute instalate de fiica regelui in incercarea de a deschide colectiile catre scolari sau oamenii curiosi din comunitate. Descoperirea este importanta si din punctul de vedere al primei marturii al rolului educational, social al unei colectii muzeale.

Leaganul civilizatiei antice, imperiul grec si roman, a fost inevitabil atras de colectionare si grija pentru obiecte de arta in special, adapostind initial mici colectii in cadrul templelor. Pinacoteca greaca, cea mai apropiata de conceptul contemporan al muzeului, este poate cel mai bine reprezentata de Pinacoteca de pe Acropola din Atena (sec 5 i. Hr), in care erau expuse picturi ce ii onorau pe zei.

Despre importanta amplasarii pinacolecilor avem cateva informatii pretioase de la Vitruviu, in tratatul sau „ De Architectura”, in care isi arata preocuparea pentru alegerea sitului acestora si recomanda orientarea edificiilor catre nord pentru a impiedica lumina directa a soarelui sa distruga picturile si restul obiectelor expuse.

Activitatea primilor colectionari din faza preinstitutionala a muzeelor este in stransa legatura cu interesul umanistilor pentru istoria greco-romana, cu o predilectie atat pentru obiectele antice cat si pentru operele asrtistilor vremii. Papii si printii italieni au fost printre primii colectionari despre care exista date ca si-ar fi deschis colectiile catre public. In Roma antica, perceputa ca un oras – muzeu in sine, custozii, care adesea aveau si rolul de ghid, se ocupau cu intretinerea muzeelor si a colectiilor private, adapostite in vile special concepute pentru scopul muzeal (Vila Mantegna, vila Albani) sau in palatele, resedintele colectionarilor. In cadrul palatelor, colectiile erau prezentate in galerii (de ex: galeriile palatului Ermitaj, galeriile Vaticanului), in gradini amenajate special pentru expunerea sculpturilor, sau in cabinetele principilor italieni numite si „ studiolo” .

In Renasterea Italiana, incep sa se formeze o serie de mari colectii si astistam la o reaparitie a interesului pentru tezaurul national italian. Poate cea mai importanta dintre toate, colectia familiei de Medici, din Florenta secolului XV, a fost intretinuta si dezvoltata pana in jurul anului 1740 cand a fost nationalizata si deschisa publicului.

De-a lungul secolelor XVI- XVIII, asistam la o diversificare a continutului colectiilor, eclectizarea lor, caracterul universal al colectiilor datorandu-se si expansiunii sociale. Totodata, incepe o circulatie intensa a valorilor artistic-culturale si comertul cu opere de arta. Largirea interesului pentru actul colectionarii si tendinta de specializare a colectiilor apar in aceeasi perioada.

Iluminismul: punct de referință în istoria muzeului

“Education as a crucial museum function has been recognised as long as there have been public museums”

A doua perioada importanta din istroia muzeului, faza de institutionalizare, suprapusa partial peste Iluminism, este caracterizata de nationalizarea majoritatii colectiilor regale si princiale, o data cu separarea exponatelor de natura artistica de cele apartinand stiintelor naturale. Apar primele incercari serioase de abolire a elitismului si deschiderea colectiilor pentru a fi vizitate de publicul larg in mod regulat, in scop educativ si pentru delectare.

Muzeul public cum il percepem astazi este un “produs” al secolului XVIII, perioada de aparitie a muzeului ca institutie de sine statatoare, gazduit in edificii in stil clasic urmarind principii tipice ca axialitatea si simetria. Dezvoltarea acestora in paralel cu notiunea de identitate nationala si nationalism apare ca un raspuns al amintirii ca bunastarea cetatenilor se afla printre responsabilitatile guvernului.

Rene Huyge1 atrage atentia asupra faptului ca muzeele si enciclopediile au aparul aproximativ in aceeasi perioada, in care spiritul iluminist manifesta entuziasm pentru egalitatea oportunitatilor de dezvoltare si invatare2.

Muzeele nou deschise, la inceputul secolului XIX, continuau sa aiba ca scop primar demonstrarea bogatiei si puterii guvernului, datorate in mare parte cuceririlor coloniale. In aceste natiuni imperialiste intalnim muzee cu exponate diverse, din tarile straine cucerite; majoritatea celorlalte tari includea doar colectii nationale in propriile muzee. In a doua jumatate a secolului XIX, datorita progresului industrial, a migarrii populatiei catre orase, perioada in care stiinta si industria remodeleaza vietile oamenilor, guvernul incepe sa isi asume responsabilitatea serviciilor sociale si a necesitatii unui sistem educational eficient. Astfel, muzeele sunt integrate in seria institutiilor “capabile sa asigure educatia maselor”3 si sa le induca oamenilor valorificarea vietii moderne.

Un punct de referinta in traseul rolului educational in societate al muzeelor il constituie raportarea la dezvoltarea sistemului scolar din perioada ilumista. Evolutia scolilor publice cu scopul de a oferi o baza educationala uniforma fortei de munca in special, ajunge pana la sfarsitul secolului XIX sa includa in sistemul scolar si un sistem de evaluare, atat al cursantilor cat si al scolilor in sine. Faptul ca muzeele un includeau o astfel de evaluare a vizitatorului, facea ca educatia informala transmisa de ele sa fie mai atractiva pentru anumite mase de oameni, intr-o perioada in care muzeul era inteles ca “scoala avansata de autoinstruire”. Insa pana la sfrasitul secolului scolile eclipseaza functia de educatie publica a muzeelor iar acestea devin nevoite sa argumenteze ca pot sustine activitatea didactica a scolilor. In acest punct, putem considera ca incep primele tentative de corelare a programelor educationale din scoli cu functia muzeelor.

Din punct de vedere al rolului educational constient al muzeelor in societate, seclul XIX este un teren incert, contrastant in doctrine, insa lui ii datoram bazele studiului experientei muzeale in scopul satisfacerii intereselor vizitatorului.

Activitatea muzeelor secolului XIX a fost criticata in secolul urmator pentru impartirea lor intre scopurile educationale si o traditie elitista de colectionare, cat si pentru faptul ca un depuneau eforturi serioase in a isi justifica rolul in societate. In acelasi timp, pana in 1920, o noua generatie de curatori s-a aratat mai interesata de acumularea si achizitionarea colectiilor decat de utilizarea publica a muzeelor.

Infleunta coloniala europeana a acestei perioade a fost responsabila de aparitia muzeelor in toata lumea, manate de mandria nationala pe de o parte si de ideea educatiei libere pe de alta, insa in general acestea un erau bine organizate pentru a preintampina schimbarile sociale.

La nivel arhitectural, secolul XIX este dominat de edificii neoclasice imprumutand aparenta unor edificii renascentiste sau a unor temple antice (muzeul: templu ridicat in cinstea gloriei nationale). Simbolistica exterioara a muzeelor este sustinuta si la interior de grandoarea spatiilor si exuberanta decoratiei : maretia holului de primire, monumentalitatea scarii interioare, decoratia incarcata a peretilor si plafoanelor etc. Vechile spatii ale colectiilor din palate au inceput sa fie reamenajate si observam pentru prima data interesel acordat cerintelor de iluminat interior al expozitiilor. Devine vizibila de pe acum concurenta “invelisului” muzeului cu rolul sau de a expune si de a pune in valoare obiecte stiintifice sau artistice.

Secolul XX

Termenul muzeu inca denota o cladire cce adaposteste material cultural cu acces catre public, accentul pus pe cladirile in sine devine mai putin dominant. Muzeele devin „ masinarii” din ce in ce mai complexe din punct de vedere tehnic si ca articulare spatiala a diferitelor functiuni care incep sa fie corelate cu spatiul expozitional propriu-zis.

In acord cu conceptiile arhitecturii moderne, cadrul muzeal construit este pus in serviciul operei de arta, insa avem destul exemple in care avantgarda merge pana la sacrificarea functiunii in detrimentul originalitatii plasticii arhitecturale.

Sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial aduce o serie de realizari importante in lumea muzeala, datorate in mare parte implementarii unor regulamente si legi nationale si internationale (ca raspuns la o societate mai bine educata care se schimba rapid). Muzeele devin, pe langa o facilitate educationala, o sursa de petrecere a timpului liber si un mediu eficient de socializare, comunicare; reconstructia din perioada postbelica ofera oportunitati pentru aplicarea unor idei si teorii muzeale discutate la inceputul secolului referitoare la rolul muzeului in societate.

Un alt element cheie este augmentarea interesului pentru mediu, sit si conservarea acestora. Asistam in aceasta perioada la restaurari de situri si cladiri istorice, existand o serie de cladiri cu valoare istorica adaptate pentru a gazdui spatii muzeale3.

Incepe sa se acorde o atentie din ce in ce mai mare criteriilor tehnice (conditii de umiditate, temperatura, securitate), iluminatului muzeal si al sitului in sine. Se constata o preferinta in majoritatea proiectelor muzeale pentru lumina artificiala sau cea naturala indirecta sau utilizarea echilibrata a amandurora pentru a pune in evidenta obiectele expuse.

Tipologii spațiale și semantice

Din analiza evolutiei istorice a concptului muzeal putem constata o evolutie tipologica a spatiului muzeal in concordanta deplina cu semnificatiile si perceptiile teoretice ale vremii, de la simple camere in care se expuneau obiecte de arta pana in secolul XX, unde muzeul capata o structura complexa ce inglobeaza o serie de functiuni menite a satisface curiozitatea si nevoile intelectuale, socio-culturale ale vizitatorului.

Muzeul secolului XVI este reprezentat de galerii, curtile palatelor si ale resedintelor princiare, cabinetul de arta ( Kunstkammer5) si rotonda. Astfel, in perioada Renascentista se formeaza primele tipologii spatiale.

Secolele XVII- XVIII preiau modelul galeriei ca spatiu de expunere, considerat a fi un predecesor al tipurilor de muzee moderne. Un exemplu marcant este acela al Galeriei Oglinzilor de la Versailles6. Acest model se transforma in secolul urmator intr-un model spatial liniar, caracterizat de o succesiune de incaperi ce formeaa traseul de vizitare. Prin contrast, intalnim tipologia clasica a spatiului central, ce inca influenteaza ca limbaj arhitectural modelele contemporane de muzeu.

Secolul XX, prin miscarile avantgardei si a evenimentelor istorice , poate fi considerat si din perspectiva muzeala o perioada a experimentarii. Se pastreaza tipologia spatiala a rotondei, dar apar configuratii noi ca muzeul- spirala, planul liber, spatiul unic.

REVITALIZAREA MUZEULUI : EXTINDERI SI CONVERSII

De-a lungul istoriei, majoritatea muzeelor din toata lumea, in special cele de arta, au fost gazduite in cladiri cu o functiune primara diferita. Inevitabil, dupa cum am putut vedea in capitolul precedent, conversia arhitecturala a aparut mai mult ca o regula de-a lungul evolutiei istorice a muzeelor, structura tipologica a palatelor si resedintelor renascentiste fiind considerata o influenta dominanta in tipologia spatiului muzeal.

Istoria conversiei arhitecturale poate fi considerata o parte integranta a evolutiei tipologice muzeale, contributia acesteia la o dezvoltare urbana sustenabila fiind de necontestat. O explicatie a faptului ca multe dintre muzeele noi, institutiile culturale, galeriile, continua sa aleaga a fi gazduite in cladiri istorice valoroase ar putea fi faptul ca “edificiile neatragatoare nu antreneaza masele” 6. Aceasta si argumentul marilor schimbari de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, cand se reafirma conversia ca o solutie viabila pentru acomodarea colectiilor si a expozitiilor temporare, au contribuit la expansiunea importantei conversiei in arhitectura.

Conversia arhitecturala in cadrul muzeelor este in stransa legatura cu actiunile si interesul pentru conservare si restaurare a vechilor cladiri cu valoare istorica incontestabila. Dupa cum afirma Breitling si Cramer in cartea7 lor: “dupa perioade de mari pierderi ale cladirilor istorice, cum ar fi dupa razboaie si catastrofe, necesitatea reafirmarii existentei umane prin arhitectura este imensa. Ruptura in continuitate conduce catre un interes crescut pentru mostenirea edificiilor ramase in picioare. “

In timpul evolutiei tipologiei muzeale, conservarea cladirilor istorice pentru resursele lor utile, capabile sa deserveasca unor scopuri “moderne”, a parut a fi o actiune evidenta, desi de multe ori a fost uitata. Viziunea contemporana asupra subiectului este aceea ca a conserva cladirile nu presupune a le ingheta in timp, acestea putand fi remodelate, extinse, modificate prtial, totul cu un motiv pertinent pentru a reda viata edificiului.

In timp ce prima miscare pentru a proteja cladirile existente este asociata cu opera arhitectului francez Karl Schinkel, in secolul XIX, abia dupa al doilea Razboi Mondial, conservarea si conversiile au inceput sa ia amploare, iar muzeele incep sa fie integrate in cladiri istorice.

Primele mari muzee (Vatican, galeriile Ufizzi, Luvru; considerate pana in prezent ca model al muzeului clasic, influentand pana in prezent perceptia noastra despre tipologiile muzeale) au fost gazduite in spatii rezidentiale impunatoare, cu galerii lungi si inguste folosite ca spatii de expunere, idee ce a perpetuat pentru mult timp in spatiul european. Deoarece scopul galeriilor in sine nu a fost niciodata acela de a expune ci conectarea partilor unui palat, resedinta, putem considera ca exemplul galeriilor este un prim exemplu de conversie in cadrul muzeelor.

Un exemplu marcant este acela al Vaticanului, unde colectia Papei era in continua crestere in complexul de galerii creat de Donato Bramante. Aceste galerii au fost gandite intial ca o conexiune intre partea nordica a Palatului Belvedere si resedinta papala. Un alt exemplu din stadiile incipiente ale conversiei il constituie colectia familiei de Meidci, printre putinele colectii renascentiste pastrate pana in prezent, gazduite in fostele birouri ducale ale Galeriei Ufizzi, Florenta.

Ca o consecinta fireasca a acestor evolutii tipologice si a evenimentelor istorice ale secolului XX, o serie de autori italieni si-au adus contributia in teoria si practica restaurarii cladirilor vechi, valoroase cat si in proiectarea muzeelor. Carlo Scarpa, Franco Albini, Ignazio Gradella, considerati maestrii conversiilor, au facut dovada unei intelegeri absolute a arhitecturii vechi, munca lor denota respectul pentru traditie si dorinta de a pune in valoare trecutul prin elemente noi. Conversiile, reconstructiile si toate interventiile lor de succes au oferit solutii de o mare influenta asupra dezvoltarii arhitecturale a muzeelor.

Capodopera lui Scarpa, Castelvecchio din Verona, este un exemplu marcant de conversie a unui castel vechi in spatiu muzeal printr-o restaurare “curajoasa” si de succes a cladirii medievale. Munca depusa intre 1958 si 1961 se caracterizeaza prin interventii curate, moderne, utilizand materiale noi, contrastante, demonstrand ca monumentele istorice pot avea un rol activ in interpretarea critica a istoriei.

Scarpa adapteaza armonios configuratia castelului la functiunea muzeala, dorind prin dispunerea operelor de arta sa imbogateasca experienta vizitatorului atat la nivel estetic, artistic cat si istoric. Arhitectul britanic Richard Murphy afirma ca scopul primar al lui Carlo Scarpa a fost acela de “ a plimba vizitatorul pe parcursul colectiilor”, asigurarea comunicarii dintre obiectul expus si vizitator prin toate mijloacele, evitand o simpla expunere a obiectelor de arta.