Conceptul Juridic de Patrimoniu In Dreptul Civil Si In Dreptul Mediului
CONCEPTUL JURIDIC DE PATRIMONIU ÎN DREPTUL CIVIL ȘI ÎN DREPTUL MEDIULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
PARTEA I
EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI DE PATRIMONIU
I. Patrimoniul în dreptul roman
1. Forme primitive ale proprietății în dreptul roman. Apariția și dezvoltarea conceptului de patrimoniu
2. Conceptul de patrimoniu în epoca romană clasică
3. Sfârșitul epocii antice. Moștenirea dreptului roman.
II. Conceptul de patrimoniu în dreptul feudal. Modelul francez
1. Evul Mediu timpuriu
2. Consolidarea societății feudale. Rolul conceptului de patrimoniu în dreptul feudal european. Exemplul francez
III. Teoriile moderne asupra patrimoniului
1. Teoria patrimoniului-personalitate
2. Teoria patrimoniului de afectațiune
3. Soluția de compromis: teoria "mixtă" a patrimoniului
IV. Scurte concluzii. Perspective ale conceptului de patrimoniu
PARTEA A II-A
TEORIA GENERALĂ A PATRIMONIULUI
I. Considerații generale asupra conceptului de patrimoniu
1. Semnificațiile juridice ale conceptului de patrimoniu
2. Definirea conceptului de patrimoniu
3. Reglementarea conceptului de patrimoniu în dreptul românesc
II. Reflectarea teoriilor despre patrimoniu în reglementările legale. Noul Cod civil român
1. Teoria „clasică” a patrimoniului
2. Teoria patrimoniului-scop (de afectațiune)
3. Teoria mixtă (eclectică) a patrimoniului
4. Patrimoniul, expresie a ideii de apartenență
III. Caracterele juridice ale patrimoniului
1. Patrimoniul – universalitate juridică.
2. Raportul persoană – patrimoniu
3. Unicitatea patrimoniului
4. Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii
IV. Funcțiile patrimoniului
1. Gajul general al creditorilor chirografari
2. Subrogația reală cu titlu universal
3. Transmisiunea universală și cu titlu universal
V. Elementele patrimoniului
1. Drepturile subiective
2. Conținutul patrimoniului
3. Drepturile patrimoniale
4. Drepturile reale în doctrina juridică românească
VI. Conceptul de patrimoniu în domeniul economic
Partea a III-a
PATRIMONIUL ÎN DREPTUL MEDIULUI
I. Diferitele accepțiuni ale conceptului de patrimoniu
1. Perspectiva privatistă
2. Prima manifestare a conceptului de patrimoniu în dreptul mediului: patrimoniul comun
3. Definirea patrimoniului natural
4. Opțiunea semantică
II. Apariția și evoluția istorică a conceptului de patrimoniu comun
1. Fundamentele conceptului de patrimoniu: dreptul roman
2. Conceptul precursor: patrimoniul național
3. Conceptul de patrimoniu natural comun
4. Actul de naștere al noțiunii de patrimoniu comun – Legea franceză din 21 aprilie 1906
5. Dobândirea valenței globale – evoluția patrimoniului comun în a doua jumătate a secolului XX
6. O victorie sau un eșec?
III. Patrimoniu versus mediu
1. Mediul și bunurile
2. Noile orizonturi ale elementelor patrimoniale. Certificatele verzi
3. Evoluția raportului om-mediu
4. Protecția mediului și dreptul de proprietate
5. Dreptul de proprietate și exigențele protecției mediului
IV. Elementele unui potențial patrimoniu de mediu
1. Titularul patrimoniului natural
2. Prerogativele titularului
3. Conținutul patrimoniului de mediu
V. Problematica răspunderii pentru prejudiciul ecologic
1. Răspunderea civilă delictuală – genul proxim
2. Răspunderea pentru prejudiciul ecologic, o nouă formă a răspunderii juridice
3. Răspunderea de mediu în dreptul internațional
4. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic
VI. Dreptul fundamental la un mediu sănătos ca element central al patrimoniului de mediu
1. Un nou drept fundamental al omului
2. Dreptul la mediu în dreptul internațional
3. Dreptul la un mediu sănătos în dreptul comparat
4. Consacrarea constituțională a dreptului fundamental la mediu în România
VII. Patrimoniul de mediu, o realitate
CONCLUZII
INTRODUCERE
Analiza unui concept juridic fundamental, de o mare complexitate, precum cel de „patrimoniu”, implică, cu prioritate, cunoașterea condițiilor și proceselor prin care acesta a luat ființă, s-a format, s-a dezvoltat și, nu în ultimul rând, a modalității prin care s-a impus și a fost acceptat de majoritatea sistemelor juridice, fie ele antice, moderne sau contemporane.
Intenția demersul de față, evidențiată chiar prin însuși titlul, anume de a asocia și compara dimensiunile conceptului de patrimoniu în două ramuri distincte ale dreptului, impune, practic, o cercetare interdisciplinară, o analiză paralelă a multiplelor forme sub care apare conceptul în cauză, cu scopul (declarat) de a pune în evidență punctele și trăsăturile comune ale acestora, pentru a putea, apoi, formula sugestii și formule posibile de apropiere (și mai) strânsă între abordarea specifică dreptului civil, pe de o parte, și cea a dreptului mediului, pe de altă parte. În același timp, ca scop al demersului poate fi considerat și argumentarea tezei că patrimoniul, așa cum este cunoscut și teoretizat în prezent, profitând deci de mai mult de faptul că însumează mai bine de 2000 de ani de evoluții, transformări, interpretări și aplicații diverse, poate fi abordat ca un instrument pur teoretic sau, altfel spus, un „concept-cadru” ce dă dovadă de o versatilitate deosibită, care să poată fi ușor adoptat și adaptat în contexte juridice distincte.
Ca reper fundamental al teoriei și practicii juridice civile, patrimoniul constituie unul dintre cele mai importante concepte specifice acestui domeniu, cu o aplicabilitate de cea mai largă anvergură. Impunându-se, astfel, încă de la „începuturile dreptului”, mai precis în perioada în care, în cadrul statului roman antic, se considera că raporturile juridice au o natură sacră, conceptul de patrimoniu a transcens istoria pentru a se plasa la temelia sistemului juridic privat modern. Transmis, sub o formă s-au alta, de-a lungul unei perioade care a acoperit existența Imperiului Roman, dar și declinul și căderea acestuia, epoca bizantină, epoca medievală și, nu în ultimul rând, Renașterea și Iluminismul, patrimoniul, în forma sa modernă, își găsește temeiul existenței în Codul civil francez din anul 1804, care a constituit sursa de inspirație pentru marea majoritate a actelor normative de acest gen din statele tributare sistemului de drept continental, inclusiv pentru Codul civil român de la 1864. Analizată sub aspect teoretico-științific de-a lungul a mai bine de două veacuri, patrimoniul a oferit, nu te puține ori, neașteptate oportunități cercetătorilor juriști, devenind, dintr-o instituție juridică tributară, în principal, unei orânduiri sociale specifice unei epoci de mult apuse, un instrument util, poate chiar esențial, al dreptului modern.
Deși, în sens strict juridic, acesta a fost și rămâne legat de ideea de proprietate (privată), încă de la începutul afirmării sale, jurisconsulții și filosofii dreptului l-au asociat întotdeauna cu ideea „avuției” sau „aproprierii” în sine, nu numai materială, dar și spirituală, nu numai a unui singur individ sau a familiei acestuia asupra averii lor, dar și al unui popor, al unei națiuni, sau chiar a speciei umane asupra realității mediate sau imediate, cu tot caracterul de generalitate al acestor noțiuni. De la filosofii stoici ai antichității târzii și primii părinți ai bisericii creștine, la jurisconsulții bizantini și teoreticienii „luminilor”, teoria unui patrimoniu al cărui titular transcende ființa umană, văzută ca individ sau colectivitate restrânsă, cu interesele ei limitate în timp și spațiu, a constituit un subiect de dezbatere și o necontenită sursă de idei și concepte noi.
Considerăm că o asemenea perspectivă oferă un prim „punct de intersecție” între domeniul de cercetare al dreptului mediului și conceptul de patrimoniu; într-o societate globalizată, precum cea a prezentului, în cadrul căreia problematica mediului a depășit de mult stadiul de chestiune localizată spațial, a determina și a conceptualiza raporturile dintre om – ca specie – și natura înconjurătoare, a devenit o problemă din ce în ce mai pertinentă și, din păcate, mai urgentă. În ecuația om-natură, privită prin prisma dreptului, nu mai poate fi ignorată existența unei răspunderi a celui dintâi față de soarta acesteia din urmă, dar nici găsirea de mijloacele potrivite pentru a limita a daunele produse, pentru a salvgarda și eficientiza raporturile și schimburile ce se produc, în mod inevitabil, între societatea umană și mediul său de existență. Într-un asemenea context, conceptul de patrimoniu se manifestă cel mai bine ca instrument juridic de teoretizare și analiză, dar și ca perspectivă de studiu asupra relațiilor ce se stabilesc între cele două elemente sus-menționate.
Și totuși, trebuie avut în vedere că ideea unui „patrimoniu” având drept titular întreaga specie umană nu este deloc o noutate; problema stăpânirii naturii de către om a constituit una dintre cele mai vechi teme de dezbatere a teoreticienilor, fie ei juriști, filosofi sau teologi. În elaborarea sa actuală, în această discuție intră, după cum am văzut, și elementul din ce în ce mai important al răspunderii „titularului” pentru prejudiciul adus „bunurilor” aflate în stăpânire – respectiv natura, în ansamblul său – având în vedere că, la nivelul actual al cunoașterii, nu mai putem vorbi despre o capacitate infinită de regenerare a acesteia, față de abuzurile și exploatările la care este supusă în permanență de către societatea umană.
Preluat de ramura dreptului mediului împreună cu semnificațiile generate de ipoteza patrimoniului cultural, patrimoniul natural global suportă și, în același timp, impune noi perspective de studiu. În lipsa unei definiții și unei caracterizări normative și unitare, la nivel național și internațional, patrimoniul natural – forma sub care conceptul de patrimoniu se regăsește, de cele mai multe ori, în dreptul mediului – se pretează la o analiză riguroasă, la un studiu științific inovator, din mai multe perspective, care pot oferi, în ultimă instanță, soluții concrete de abordare practică a problematicii environmentale.
Pornind de la analiza riguroasă a conținutului conceptului de patrimoniu, așa cum se regăsește în domeniul dreptului privat, vom elabora o paralelă între acesta (din punct de vedere al structurii, al elementelor, al funcțiilor acestuia etc.), ca noțiune specific civilistă, și forma sub care apare, dar mai ales sub care ar putea apărea, în dreptul mediului. Având ca reper primele dezvoltări juridice ale acestui concept, vom analiza transformările pe care le-a suferit, de-a lungul timpului, transformări datorate, în principal, contextului economico-social în care a fost utilizat; vom prezenta, apoi, studiile, analizele și reperele teoretice ale conceptului în forma sa modernă, post-1804, identificând, în același timp, și forma și modalitățile în care acesta este consacrat de dreptul pozitiv, în special în legislațiile franceză și română, punând accentul, în special, pe reglementarea acestuia în cadrul noului Cod Civil român, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
În continuare, vom aborda problematica patrimoniului ca noțiune ce s-a desprins de contextul original, cel al dreptului privat, valențele juridice inovatoare pe care le-a dobândit, de-a lungul ultimelor decenii, și formele instituționale sub care poate fi regăsit în prezent. La acest punct, vom aborda o analiză a conceptului de patrimoniu cultural și, respectiv, de patrimoniu natural, prezentând asemănările și deosebirile dintre acesta din urmă și forma sub care se regăsește în dreptul civil; în fine, vom propune o posibilă dezvoltare, pe care o considerăm utilă, cel puțin din punct de vedere teoretic, a acestui concept, plecând de la aspectele comune evidențiate de-a lungul studiului, cât și de la necesitățile concrete ale domeniului dreptului mediului.
* * *
Reputatul Vocabulaire Juridique, întocmit sub direcțiunea profesorului Gérard Cornu, ne prezintă o triplă accepțiune a termenului de patrimoniu. Astfel, se arată că, în primul rând, acesta semnifică "ansamblul bunurilor și obligațiilor ale unei persoane (altfel spus, drepturile și obligațiile asumate deiul său de existență. Într-un asemenea context, conceptul de patrimoniu se manifestă cel mai bine ca instrument juridic de teoretizare și analiză, dar și ca perspectivă de studiu asupra relațiilor ce se stabilesc între cele două elemente sus-menționate.
Și totuși, trebuie avut în vedere că ideea unui „patrimoniu” având drept titular întreaga specie umană nu este deloc o noutate; problema stăpânirii naturii de către om a constituit una dintre cele mai vechi teme de dezbatere a teoreticienilor, fie ei juriști, filosofi sau teologi. În elaborarea sa actuală, în această discuție intră, după cum am văzut, și elementul din ce în ce mai important al răspunderii „titularului” pentru prejudiciul adus „bunurilor” aflate în stăpânire – respectiv natura, în ansamblul său – având în vedere că, la nivelul actual al cunoașterii, nu mai putem vorbi despre o capacitate infinită de regenerare a acesteia, față de abuzurile și exploatările la care este supusă în permanență de către societatea umană.
Preluat de ramura dreptului mediului împreună cu semnificațiile generate de ipoteza patrimoniului cultural, patrimoniul natural global suportă și, în același timp, impune noi perspective de studiu. În lipsa unei definiții și unei caracterizări normative și unitare, la nivel național și internațional, patrimoniul natural – forma sub care conceptul de patrimoniu se regăsește, de cele mai multe ori, în dreptul mediului – se pretează la o analiză riguroasă, la un studiu științific inovator, din mai multe perspective, care pot oferi, în ultimă instanță, soluții concrete de abordare practică a problematicii environmentale.
Pornind de la analiza riguroasă a conținutului conceptului de patrimoniu, așa cum se regăsește în domeniul dreptului privat, vom elabora o paralelă între acesta (din punct de vedere al structurii, al elementelor, al funcțiilor acestuia etc.), ca noțiune specific civilistă, și forma sub care apare, dar mai ales sub care ar putea apărea, în dreptul mediului. Având ca reper primele dezvoltări juridice ale acestui concept, vom analiza transformările pe care le-a suferit, de-a lungul timpului, transformări datorate, în principal, contextului economico-social în care a fost utilizat; vom prezenta, apoi, studiile, analizele și reperele teoretice ale conceptului în forma sa modernă, post-1804, identificând, în același timp, și forma și modalitățile în care acesta este consacrat de dreptul pozitiv, în special în legislațiile franceză și română, punând accentul, în special, pe reglementarea acestuia în cadrul noului Cod Civil român, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
În continuare, vom aborda problematica patrimoniului ca noțiune ce s-a desprins de contextul original, cel al dreptului privat, valențele juridice inovatoare pe care le-a dobândit, de-a lungul ultimelor decenii, și formele instituționale sub care poate fi regăsit în prezent. La acest punct, vom aborda o analiză a conceptului de patrimoniu cultural și, respectiv, de patrimoniu natural, prezentând asemănările și deosebirile dintre acesta din urmă și forma sub care se regăsește în dreptul civil; în fine, vom propune o posibilă dezvoltare, pe care o considerăm utilă, cel puțin din punct de vedere teoretic, a acestui concept, plecând de la aspectele comune evidențiate de-a lungul studiului, cât și de la necesitățile concrete ale domeniului dreptului mediului.
* * *
Reputatul Vocabulaire Juridique, întocmit sub direcțiunea profesorului Gérard Cornu, ne prezintă o triplă accepțiune a termenului de patrimoniu. Astfel, se arată că, în primul rând, acesta semnifică "ansamblul bunurilor și obligațiilor ale unei persoane (altfel spus, drepturile și obligațiile asumate de aceasta, evaluabile în bani), sub forma activului și pasivului, văzută ca formând o universalitate de drept, un tot ce include nu numai bunurile prezente, ci și cele viitoare". Aceasta constituie, practic, definiția general-acceptată în doctrina juridică actuală a conceptului de patrimoniu, regăsită, sub o formă sau alta, în conținutul majorității legislațiilor în vigoare, printre care și Noul Cod Civil român, intrat în vigoare în anul 2011.
O a doua accepțiune a termenului, conform aceluiași Vocabular sus-menționat, este următoarea: "denumire dată anumitor mase de bunuri supuse unor afectațiuni speciale (de exemplu, unei fundații) sau unui regim particular (de exemplu, patrimoniu comun, în opoziție cu patrimoniul fiecărui soț, în cadrul unui regim matrimonial al comunității bunurilor". Aflăm, deci, din această definiție, că sub aceeași denumire, putem avea în vedere și anumite mase de bunuri, aparținând, la rândul lor, patrimoniului unei persoane, ce sunt destinate unui scop aparte. În această situație, se prefigurează deja o discuție ce se va regăsi mai târziu în cuprinsul monografiei de față, respectiv cea referitoare la raportul dintre masa patrimonială și patrimoniul de afectațiune, discuție asupra căreia vom reveni la momentul oportun. Oricum, din cele expuse până acum, reținem că, în anumite contexte bine determinate, ar exista o anumită sinonimie între termenul de "patrimoniu" și cel de "masă patrimonială".
În fine, o a treia accepție, conform dicționarului sus-menționat, a termenului de patrimoniu, se referă la "ansamblul bunurilor recunoscute de toată lumea ca având o valoare eminentă. De exemplu, patrimoniul mondial "cultural și natural", incluzând monumente, ansamble arhitecturale, situri naturale demne de a fi conservate și transmise generațiilor următoare (conf. Convenția UNESCO din 16 noiembrie 1972); patrimoniul monumental, incluzând monumentele clasate (edificii civile, militare și religioase) și, prin conexiune, și bunurile mobile conținute de acestea, parcurile și grădinile istorice, siturile arheologice, patrimoniul arheologic". Suntem de părere că această ultimă variantă acoperă, aproape în totalitate, sfera semnificațiilor patrimoniului de care ne vom ocupa în cadrul acestui demers, aceste categorii cu caracter juridic tangențial, dar care au dobândit, deja, o denumire consacrată, fapt care ne obligă să luăm în considerare consecințele unei asemenea decizii, în sensul aprecierii nivelului la care termenul de patrimoniu s-ar putea aplica în domeniile respective, cu acceptul pus, după cum am arătat, pe dreptul mediului.
Reiese, din aceste definiții, faptul că, în orice context s-ar regăsi, ideea de patrimoniu a fost întotdeauna legată de ideea de proprietate, de stăpânire asupra unor lucruri și, nu de puține ori, asupra unor persoane. Trebuie menționat, de asemenea, că și în privința conceptului de patrimoniu, alături de multe alte noțiuni specifice dreptului civil, suntem încă tributari „geniului juridic” al poporului roman care, încă din primele faze ale evoluției sale socio-politice, a structurat un sistem tehnico-normativ original, ale cărui valențe s-au întins dincolo de contextul istoric inițial, de-a lungul a peste două milenii. Și în acest context, din datele istorice de care dispunem, reiese că, patrimoniul a apărut sub forma unui instrument prin care averea cetățeanului roman decedat să fie preluată de către urmașul sau urmașii săi.
Termenul de patrimoniu provine, așadar, din latinescul patrimonium, care desemna, în concret, averea unei familii, aflată sub stăpânirea sau „puterea” (potestas) unui cetățean roman (pater familias). Ulterior, în Evul Mediu târziu, acesta desemna, în Italia, partea din domeniul feudal stăpânită de către biserică, bunurile „moștenite” de la Tatăl (Ceresc, de această dată) iar apoi, într-un sens oarecum laicizat, bunurile moștenite de la tată, pentru a se face distincția de cele moștenite de la mamă, desemnate de cuvântul matrimoigne, termen provenit din franceza veche. Mult mai târziu, respectiv spre sfârșitul secolului XVIII, termenul de patrimoniu a dobândit semnificația curentă, de „ansamblu al bunurilor” unei persoane. Pe bună dreptate, putem considera că, și din perspectivă istorică, termenul de patrimoniu este polisemantic, mai multe accepțiuni diferite coexistând alături de cea juridică, suficient cât pentru a menține o stare de ambiguitate. Definiția juridică a patrimoniului, cea care s-a bucurat de cea mai mare recunoaștere și consacrare, atât legislativă, cât și în doctrină, în sistemele de drept francez și română, este cea reținută de Gerard Cornu: „Patrimoniu – totalitatea bunurilor și obligațiilor unei persoane, activul și pasivul văzut ca un tot unitar, alcătuind o universalitate de drept, cuprinzând nu numai bunurile prezente, ci și cele viitoare”.
Profesorul francez Jean Bart a impus, cu ocazia unui colocviu organizat în anul 2004 la Universitatea din Avignon, într-un mod original și inovativ, ideea de „inventare” a patrimoniului, arătând că acesta este, în realitate, o creație relativ recentă a doctrinei juridice, datând din secolul al XIX-lea, și tocmai din această cauză este ignorată de către multe acte fundamentale de reglementare în domeniul civil. Deși aspectele mai radicale ale noțiunii „inventare a patrimoniului” sunt, încă, criticabile, apreciem eforturile profesorului Bart de explicare a emergenței acestui concept, în forma său modern, și mai ales faptul că reia problematica „vidului legislativ” cvasigeneral existent în ceea ce privește definirea patrimoniului. O asemenea „tăcere a codurilor”, în privința unei instituții fundamentale a dreptului privat, este, după părerea noastră, prea importantă pentru a nu fi scoasă în evidență. Trebuie precizat, însă, că sub acest aspect, patrimoniul nu a fost la fel ignorat de către sistemele de drept naționale care au rămas străine influenței dreptului francez.
Considerăm necesar, din punct de vedere al analizei noastre, să ne întrebăm de ce, de-a lungul secolului XIX, cercetătorii nu s-au interesat decât de conținutul patrimoniului, funcțiile sale sau structura sa, pentru ca abia în ultimii ani să atace, cu fervoare, esența însăși a noțiunii. În acest context, pot fi aduse în discuție diverse aspecte legate de istoria conceptelor, de realitatea acestora, dar și de înțelesurile lor. Și, având în vedere situația de față, rareori un cuvânt deține o imagine atât de contrastantă.
Astfel cum a fost explicat și teoretizat de filosofia dreptului, patrimoniul poate fi perceput ca „un lucru respingător”, în condițiile în care se raportează la bogăție, deci implicit, cel puțin din perspectiva prezentului, și la bani. S-a susținut, printre altele, că „patrimoniul corupe tot ce atinge, tot ce conține, deoarece „banii sunt murdari”, idee moștenită, fără îndoială, din tradiția iudeo-creștină, care interzicea, de pildă, împrumutul cu dobândă. Cum și trupul, și sufletul, sunt considerate ca fiind sacre, în sens religios sau nu, acestea trebuie să rămână în afara patrimoniului, în domeniul extra-patrimonial”.
Patrimoniul este, în același timp, „și paseist, retrograd, reacționar”: în cadrul dezbaterilor în vederea adoptării unei Constituții pentru Europa, un autor a afirmat că Europa trebuie văzută „nu ca un patrimoniu, ci ca un proiect, un șantier deschis, nu o moștenire pe care să o exploatăm”.
Dar termenul de patrimoniu încă "strălucește și exercită atracție"; acesta „se vinde bine”, altfel spus, devine un sinonim al reușitei. Este seducător și oferă siguranță; reprezintă rădăcinile și aripile noastre, ceea ce ne permite să explorăm trecutul pentru a ne proteja mai bine pentru viitor, fie viitorul individual al persoanei, fie cel pe care îl împărtășim cu comunitatea sau cu umanitatea în ansamblul ei".
Dar dincolo de nivelul pur semantic, terminologic, există câteva idei fundamentale aferente oricărui tip de patrimoniu.
În primul rând, ideea de universalitate, de ansamblu, de „globalitate”. Patrimoniul constituie un tot, în care elementele componente își pierd importanța individuală, astfel încât „fuzionează” într-un întreg. Cadrul care le înglobează transcende, deci, conținutul, devenind mai important decât acesta din urmă. Considerăm că ideea „globalității” transpiră în modul cel mai clar din faimoasa definiție formulată de Aubry și Rau: „Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor unei persoane, văzută ca o universalitate de drept”. Regăsim, de asemenea, această idee a universalității în diferitele aplicații contemporane ale conceptului de patrimoniu, pe care le vom prezentata ulterior în cadrul lucrării de față.
Ideea de Persoană. Ființa umană, persoana, omul, în sensul cel mai general al termenului, considerat a fi esențial pentru definirea patrimoniului; trebuie aprofundată, deci, și istoria acestui cuvânt, pentru a determina de ce masculinul (homo, l’homme, man) s-a impus în defavoarea femininul, de ce "tatăl a detronat-o pe mamă", de ce termenul de „patrimoniu” s-a impus în limbajul curent, lăsându-i celui de „matrimoniu” (formă a universalității de bunuri, prezentă în dreptul feudal francez pentru a determina bunurile primite de erede de la mamă) decât sfera limitată a raporturilor pecuniare dintre soți (regimurile matrimoniale), care la fel de bine s-ar putea intitula „regimuri patrimoniale”, având în vedere dificultatea cu care s-a impus, în domeniul juridic, cât și în viața concretă, egalitatea dintre soți.
Patrimoniu înseamnă a avea, dar un „a avea” indisolubil legat de „a fi”. Legătura dintre persoană și patrimoniu, subliniată, poate, cel mai bine de Aubry și Rau, adesea a dus la consecințe (teoretice) oarecum excesive, a determinat o anumită rigiditate a sistemelor de drept de inspirație franco-romană, și a pus, chiar, în pericol însăși existența teoriei patrimoniului de afectațiune; și totuși, această legătură persistă în variantele moderne ale conceptului de patrimoniului. Ca exemplu, putem aminti doar faptul că patrimoniul genetic se referă la genele care constituie o structură biochimică integrată în corpul uman, ce pot fi considerate drept „imaginea biologică” a persoanei. Articolul profesoarei Florence Bellivier insistă asupra acestui „joc al oglinzilor” dintre patrimoniul genetic și persoana umană. Legătura dintre ființă și patrimoniu are, în același timp, și tendința de a se dizolva, într-o colectivitate imprecisă: Poporul, Națiunea, Umanitatea…
Totuși, în ciuda perenității acestei legături, ne întrebăm dacă nu aveam, oare, de-a face, în prezent, cu o revoluție de natură „coperniciană” în domeniu, și aceasta în condițiile în care, în teoria clasică a patrimoniului, persoana permite definirea acestui concept, fiind conceput drept „emanație a personalității juridice”…?
Astăzi, patrimoniul permite o mai bună evidențiere a acestor entități slab determinate. În acest sens, constatăm că elementul esențial în reprezintă adjectivul care se adaugă din ce în ce mai frecvent patrimoniului: cuvântul „comun”. Persoana nu mai definește patrimoniul, dar patrimoniul permite definirea entității căreia îi este atribuit. Această constatare a fost susținută pentru prima dată în doctrină de către prof. Al. Ch. Kiss, în cadrul unui studiu având ca temă Umanitatea ca titular al patrimoniului comun.
Ideea de transmisiune a avuției.
Această legătură dintre patrimoniu și transmiterea bogăției își are rădăcina în însăși apariția acestui concept juridic. Se caracterizează, totuși, prin două aspecte aparent antagonice, respectiv ideea de libertate, pe de o parte, și imperativul constrângerii, pe de alta.
Libertatea constă în a putea dispune în orice fel de propriul patrimoniu, un drept recunoscut atât de textele internaționale, cum ar fi, de pildă, art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția europeană pentru protecția și salvgardarea drepturilor omului, cât și în legislațiile interne ale statelor.
Constrângerea, în acest context, se exprimă prin obligația de a conserva drepturile altor titulari actuali sau chiar exclusiv viitori și/sau potențiali ai patrimoniului; în acest sens, amintim numai că instituția rezervei succesorale îi ocrotește pe succesori, de înstrăinarea patrimoniului familial, care ar putea amenința libertatea totală a proprietarului. Ideea de transmitere este, deci, fundamentală: patrimoniul trebuie lăsat altora, intact, poate chiar posterității. Regăsim această idee în aplicațiile contemporane ale conceptului, în noile obiecte ale cercetării științifice, precum exemplul amintit mai sus, cel al, patrimoniului genetic, sau apa, teritoriul, resursele naturale, în privința cărora se consideră că pot fi folosite în prezent, dar numai în limita conservării drepturilor generațiilor viitoare. Aceleași considerente sunt aplicabile și în cazul noilor categorii de titulari ai patrimoniului, cum ar fi Națiunea sau Umanitatea.
Este interesant de remarcat că regăsim o reflectare a acestei idei cu caracter tradițional printre principiile de bază ale dreptului mediului (și nu numai), respectiv principiul dezvoltării durabile. Acesta a fost enunțat pentru prima dată în cadrul Raportului „Viitorul nostru comun” (cunoscut și ca „Raportul Brundtland”), publicat în anul 1987 de către Comisia Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, în cadrul lucrărilor pregătitoare pentru Conferința de la Rio de Janeiro din 1992. Astfel, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind „forma de dezvoltare care satisface nevoile generațiilor prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”. Interpretarea cea mai frecventă a acestui principiu și care se apropie cel mai mult de ideea principală a studiului de față indică, pe de o parte, spre o exploatare rațională, „rezonabilă”, „sustenabilă” a resurselor naturale în vederea satisfacerilor nevoilor prezentului, iar pe de alta, obligația generațiilor actuale de a le conserva în cantități suficiente și a adapta această exploatare la capacitățile naturale de regenerare, astfel încât și generațiile viitoare să-și poată satisface propriile nevoi. Considerăm că regăsim, în această succintă analiză, ideea sus-menționată a raportului dintre dreptul de a exploata un patrimoniu și obligația de a-l conserva pentru beneficiul generațiilor viitoare. În acest mod, o idee strict legată de patrimoniul individual, al unei singure persoane, se transpune la nivel global, la scara întregii populații mondiale, întregii societăți umane, iar aspectul constrângător devine, în cazul de față, un veritabil imperativ al supraviețuirii umanității ca specie.
Ideea de ocrotire. În gândirea juridică franceză, s-a susținut că dreptul și, mai precis, legislatorul, nu prea țin seama de natura umană. Și aceasta nu fără un motiv temeinic; folosirea unui patrimoniu în favoarea altei persoane, proprietatea (sau stăpânirea) în interesul altuia nu constituie forma general-acceptată a individualismului omului modern, posesiv și egoist, mai ales într-o epocă în care se proliferează revendicări dezordonate, haotice și uneori abuzive ale drepturilor subiective. De unde și această interdicție de a altera patrimoniul, de a-i compromite supraviețuirea, pe care o regăsim în special în noile subiecte sau obiecte ale patrimoniului.
Ar fi regretabil ca teoria clasică a patrimoniului și aplicațiile moderne ale acesteia să continue să coexiste ignorându-se reciproc, situație care dă naștere unei polisemantici periculoase pentru securitatea juridică.
Este utilă, astfel, o integrare "în bloc" a formelor moderne în teoria clasică, sau aceasta ar putea duce la denaturarea, sau chiar la dezintegrarea sa?
Poate fi, oare, sacrificată concepția tradițională? Anumiți autori au avut curajul să propună o atare soluție: într-o lucrare recentă, profesorul luxemburghez David Hiez sugera: „Noțiunea de patrimoniu, care nu mai este necesară juriștilor francezi de un secol și jumătate, juriști care și-au petrecut jumătate din viață punând la îndoială temeiurile sale teoretice, și cealaltă regretând consecințele sale practice, trebuie abandonată”. Un asemenea abandon ar fi, după părerea noastră, oarecum brutal.
Aportul demersului de față, în ciuda diversității punctelor de vedere și a concluziilor prezentate în cadrul său, ar putea pune în evidență un numitor comun al conceptului (sau, după cum am văzut, conceptelor!) de patrimoniu, centrat în jurul ideilor de globalitate, ființă umană, transmitere și, nu în ultimul rând, ocrotire. Prin urmare, acest numitor comun, oricât de limitat ar fi, ar putea facilita legăturile, apropierea dintre concepția clasică asupra patrimoniului și sensurile actuale ale acestui termen. Printre elementele relevate până acum, legătura patrimoniu-persoană (ca individ sau ca specie) apare ca fundamentală, având în vedere că, în mod paradoxal, cum am constatat, ființa umană se situează în afara patrimoniului, cel puțin în concepția clasică a lui Aubry și Rau. Este în prezent posibil, deci, să detașăm patrimoniul de persoana-subiect de drept, pentru a o atașa ideii de „om”, văzut mai mult ca reprezentant al unei colectivități sau chiar colectivitatea însăși, fie ea una socială sau biologică? În aceste condiții, patrimoniul nu s-ar mai defini prin raport cu ideea de „persoană”, dar raportându-se la ideea de „om”.
Această "recentralizare" a interesului teoretic ar putea permite „eliberarea”, cel puțin parțială, de sub teoria clasică concepută de Aubry și Rau, de sub absoluta sa incompatibilitate cu concepte precum patrimoniul de afectațiune. Aceasta ar putea, în același timp și într-o interpretare mai tolerantă, să-i permită teoriei clasice să adopte o poziție mai binevoitoare față de noii titulari și noile obiecte ale patrimoniului, deși mai mult sub forma unei sugestii, a unei căi de urmat și de explorat cu maximă prudență.
Concepția asupra patrimoniului conturată în secolul al XIX-lea trebuie, totuși, menajată, deoarece, pe bună dreptate, considerăm că știința juridică se sprijină, în mod special, pe o precizie (cvasi)absolută a limbajului său. Orice modificare, chiar minimă, ar antrena neînțelegeri semantice cu consecințe incalculabile. Ar avea de suferit dreptul persoanelor, dreptul obligațiilor și dreptul bunurilor, conceptele și principiile fundamentale, cum ar fi subiectul de drept sau proprietatea, și, pe lângă acestea, multe altele.
Concepția clasică asupra patrimoniului trebuie să fie, deci, consacrată sub o anumită formă, mai ales pentru că, oricare ar fi imperfecțiunile sale, aceasta face parte, în mod incontestabil, din patrimoniul comun al juriștilor.
* * *
Dreptul mediului constituie un reprezentant de seamă, poate chiar cel mai important, al unui nou curent de gândire juridică, care și-a însușit, treptat, de-a lungul unei evoluții lente dar sigure, concepte juridice clasice, dându-le o nouă semnificație, în contextul transformărilor din ce în ce mai accelerate ale sistemelor sociale, economice, politice și, nu în ultimul rând, juridice, produse în ultimii 50 de ani. Pe bună dreptate, dreptul mediului poate fi considerat o ramură de drept foarte recentă; născut, mai precis recunoscut ca domeniu juridic de sine stătător, în a doua jumătate a secolului XX, acesta a cunoscut o dezvoltare fulminantă, devenind unul dintre aspectele esențiale ale structurii normative ale oricărui organism politic, statal, național, regional sau internațional. Și aceasta datorită importanței din ce în ce mai sporite a domeniului său de reglementare. Problematica ecologică, recunoscută, la rândul ei, începând cu a doua jumătate a secolului XX, mai întâi la nivel internațional și apoi, treptat, la nivel intern, a evoluat, dintr-o chestiune problematică, restrânsă ca răspândire, de nișă, către una dintre principalele preocupări ale factorilor decizionali de la orice nivel.
Actul de naștere al dreptului mediului a fost unul de natură internațională – prima Conferință a ONU privind mediul uman de la Stockholm (iunie, 1972, anul I al erei ecologice, cum îl califica filosoful Edgar Morin) – și de atunci toate drumurile i s-au deschis, deopotrivă în context național, regional, comunitar și internațional, în privința reglementărilor juridice, instituțiilor administrative și doctrinei de specialitate.
El constituie, în prezent, un corpus juridic masiv (cu circa 800 de tratate internaționale privind mediul, dintre care 500 în mod exclusiv, 300 texte europene (ale Comunității și, ulterior, Uniunii Europene) și 1000 de acte normative naționale), mai mult sau mai puțin organizat, dominat de principii proprii, utilizând instrumente și tehnici specifice, promovând o serie de concepte și instituții juridice noi, particulare. Putem considera că avem de-a face cu o ramură de drept puternic marcată de transjuridicitate (caracter transversal în cadrul și în raport cu celelalte ramuri de drept) și interdisciplinaritate (cu o semnificativă amprentă a științelor naturale și chiar sociale), aspecte pe care le considerăm ca fiind de mare importanță, poate chiar esențiale, pentru cercetarea de față.
Chestiunile legate de stratul de ozon și calitatea acestuia, de efectul de seră, de încălzirea și schimbarea climei, de dispariția unor anumite specii de plante sau animale și asigurarea echilibrului ecosistemelor, de poluare și de caracterul limitat al resurselor naturale, nu mai constituie, în prezent, aspecte marginale, rezervate exclusiv specialiștilor într-un domeniu strict determinat, oamenilor de știință sau juriștilor specializați exclusiv pe problematica mediului; au devenit, putem afirma că din nefericire, probleme grave ale societății umane la începutul secolului al XXI-lea, probleme care solicită, din ce în ce mai urgent, soluții pertinente și rapide, în condițiile în care consecințele ar putea avea, în cazul de față, proporții apocaliptice. Abordarea acestora și implementarea la fiecare nivel de decizie politică, economică, dar și în fiecare ramură a dreptului, a devenit, de câteva decenii, un imperativ nu numai din punct de vedere al dezvoltării economice și sociale, ci, mai ales, din punct de vedere al supraviețuirii omului ca specie dominantă a acestei planete.
O nouă viziune globală asupra problematicii mediului presupune o riguroasă și permanentă perspectivă axiologică și futurologică, altfel spus, o reprezentare cât mai exactă a consecințelor viitoare ale acțiunii de azi și optimizarea acesteia în funcție de noile imperative.
Problema de importanță cardinală o constituie, așadar, redimensionarea condiției ecologice a ființei umane, înțelegerea sa în primul rând ca o condiție socioculturală, de apropiere, din perspectiva adevăratelor și fundamentalelor interese socio-umane, a naturii și elementelor sale componente.
După cum am arătat, în contextul studiului de față, conceptul de patrimoniu ocupă un rol semnificativ. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, juriștii europeni au pus problema raporturilor dintre om – ca specie – și mediul său de existență, privit fie în totalitatea sa, fie fragmentat, de ce mai multe ori limitat la un teritoriu strict determinat, dar aproape exclusiv din considerente strict politico-economice sau, cel mult, în cunoașterea și cercetarea științifică. Odată cu apariția primelor reglementări referitoare la patrimoniului cultural, un concept inovator în epoca respectivă, care asocia termenul clasic cu o universalitate de bunuri, materiale sau imateriale, atribuindu-i pe această cale un titular la fel de inedit, respectiv „Națiunea”, s-a pus problema creării unei structuri sau instituții juridice similare, având același titular, aplicabilă asupra tot ceea ce poate fi inclus în aria de incidență semantică a adjectivului „natural”. Consecințele acestor decizii au urmat un curs, din punctul nostru de vedere, previzibil, încununat cu adoptarea, la Conferința UNESCO din 16 noiembrie 1972, a Convenției privind Protecția Patrimoniului Mondial, Cultural și Natural. Astfel, patrimoniul natural s-a impus într-un mod spectaculos, printr-o „explozie” de documente juridice importante, la nivel internațional și național.
În ciuda acestor aspecte pe care le apreciem ca fiind (extrem de) pozitive, caracterul juridic al conceptului de patrimoniu natural a fost, nu de puține ori, pus sub semnul întrebării, anumiți specialiști calificându-l chiar drept „un concept inutil”. Prezența unui termen juridic consacrat, cunoscut ca fiind specific unei (singure) ramuri de drept, într-un domeniu nou și, în același timp, inovator, ridică, într-adevăr, multe semne de întrebare, și pune la fel de multe probleme de ordin teoretic, științific și practic. Dar, în același timp, suntem de părere că nu trebuie să eliminăm a priori orice posibilitate de analiză aprofundată a motivelor care au stat la baza introducerii, chiar numai la nivel terminologic, a acestui concept în domeniul la care ne referim, și mai ales, orice șansă de a explora valențele și oportunitățile care ni se deschid, grație implementării unei structuri juridice funcționale, verificate, într-un cadru nou, aplicând infrastructura sa, așa cum este cunoscută în dreptul privat, într-o structură juridico-legislativă ce se adaptează conform cerințelor și necesităților dreptului mediului. Cu alte cuvinte, ne întrebăm astfel dacă nu putem folosi patrimoniul, mai puțin sub forma de concept și mai mult ca instrument juridic, ca structură teoretică, pentru a-l putea adapta la rigorile dreptului mediului.
Acesta este, în esență, scopul lucrării de față.
* * *
Vom prezenta, pentru început, în prima parte a studiului de față, istoricul conceptului juridic de patrimoniu, de la formele cele mai primitive și rudimentare pe care le-a cunoscut odată cu apariția sa în cadrul societății romane incipiente, trecând prin „epoca de aur” al dreptului clasic roman, prin „întunericul” ce a cuprins lumea științei și cunoașterii de-a lungul Evului Mediu, și până la epoca Iluminismului și renașterii dreptului și, mai ales, a dreptului privat, încununată de intrarea în vigoare a Codului civil francez (napoleonian), în anul 1804.
A doua parte a lucrării este dedicată teoriei generale a patrimoniului; vom analiza principalele teorii formulate asupra acestuia de către școala juridică franceză a secolului XIX, vom avea în vedere doctrina relevantă în domeniu a ultimelor două veacuri și, nu în ultimul rând, vom prezenta situația conceptului de patrimoniu în cadrul sistemului de drept românesc, tributar Codului civil de la 1865, dar și din perspectiva Noului Cod Civil, intrat în vigoare în anul 2011, punând accentul pe reformele introduse de acesta în privința patrimoniului. Vom încerca să sintetizăm extensiva operă de cercetare științifică a celor mai semnificativi reprezentanți ai jurisprudenței române și franceze, scoțând în evidență toate aspectele relevante pentru cercetarea de față.
În fine, cea de-a treia parte a lucrării este consacrată aproape exclusiv domeniului dreptului mediului și prezenței conceptului de patrimoniu în cadrul acestuia. Vom prezenta, succint, evoluția și importanța acestei ramuri de drept, pentru a analiza în detaliu (potențialele) puncte de intersecție dintre aceasta și conceptul clasic de patrimoniu. În același timp, vom analiza, din perspectiva a aproape două milenii de evoluție a conceptului de patrimoniu, tangențele lui cu lumea naturală, punctele de vedere exprimate, în acest sens, de cele mai luminate minți ale fiecărei epoci istorice, vom arăta cum ideea de „stăpânire” a omului asupra naturii a fost explicată, înțeleasă și aplicată în practică de-a lungul timpului, culminând cu reglementările naționale și internaționale de drept al mediului din ultimii 50 de ani. Evident, vom elabora posibile forme de implementare a conceptului de patrimoniu, pe baza funcțiilor sale, în cadrul ramurii dreptului mediului, făcând, în același timp, propuneri (teoretice) de lege ferenda, cu incidență națională, internațională și globală.
* * *
De la o noțiune menită să exprime averea unei persoane, la mijlocul de transmitere a acesteia către urmași, de la o expresie a puterii, a stăpânirii, la una a responsabilității umanității pentru sine și pentru viitorul său, dar și mediul său de existență, conceptul de „patrimoniu” s-a arătat ca fiind extrem de versatil, adaptabil și transformabil, în funcție de o serie de cerințe din ce în ce mai complexe și mai urgente. Trebuie să remarcăm, totuși, că patrimoniul a dat dovadă, nu numai o singură dată, de o capacitate unică de a face față acestor solicitări, indiferent de epoca, societatea sau cultura în care s-a manifestat.
Aceasta ne face să credem că această instituție, dincolo de valențele sale specific civiliste, este, în același timp, un „concept-cadru” al dreptului în toate manifestările sale, ce se pretează la numeroase schimbări și adaptări, specifice domeniului în care este nevoie de un asemenea instrument. Cu toate acestea, în esență, patrimoniul rămâne același, exprimându-și în acest fel, ca de fiecare dată, unicitatea ca structură juridică de sine stătătoare.
PARTEA I
EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI DE PATRIMONIU
Analiza structurală a conceptului de patrimoniu constituie una dintre problemele centrale ale dreptului civil. Apărut acum aproximativ 2500 de ani, în cadrul sistemului de drept roman, acesta a cunoscut o evoluție istorică specială și, se pare, unică, dobândind adaptări și valențe noi odată cu succedarea epocilor istorice. De-a lungul timpului, utilitatea practică și teoretizarea doctrinară a patrimoniului au suferit, totuși, dezvoltări distincte. Practicienii dreptului, dar mai ales legislatorii, fiind, de cele mai multe ori, preocupați numai de funcționalitatea și aplicabilitatea concretă, imediată, a acestui instrument juridic extrem de util, s-au ocupat mai puțin de teoretizarea conceptuală a patrimoniului. Și totuși, observăm că, în ciuda unei lipse flagrante a consemnării (exprese) a conceptului de patrimoniu în cadrul sistemelor de reglementare, începând chiar cu cea mai veche mențiune legislativă a acestuia, respectiv Legea romană "a celor XII table", și terminând cu Codul civil napoleonian, probabil cel mai important document modern în materie, practica juridică, și, ulterior, doctrina, l-au (re)cunoscut, folosit și, mai ales, adaptat în funcție de necesitățile fiecărei situații sociale, politice, economice și culturale.
Cert este că fiecare dintre etapele de evoluție istorică a civilizației (juridice) europene au cunoscut, la un anumit moment, în funcție de specificitățile sale și sub diverse forme, conceptul de patrimoniu (sau cel puțin un aspect mai mult sau mai puțin important al acestuia), uneori chiar deloc prin prisma abordărilor teoretice, dar aproape exclusiv prin funcțiile și utilitățile sale practice.
Abordând această evoluție istorică dintr-o perspectivă pur teoretică, permițându-ne, astfel, anumite aprecieri personale în această privință, vom prezenta, succint, o analiză a formelor pe care le-a cunoscut conceptul juridic de patrimoniu încă de la apariția sa, în cadrul dreptului roman, trecând prin perioada medievală (cu accentul pus pe modelul, poate cel mai semnificativ al feudalismului, respectiv feudalismul francez) și încheind cu epoca dominată de către Codul napoleonian, respectiv secolul al XIX-lea, și teoriile generate, în epocă, de specialiștii dreptului civil în privința patrimoniului.
* * *
După cum am subliniat și mai devreme, ideea de patrimoniu a fost, dintotdeauna, strâns legată de ideea de avuție, de proprietate; dezvoltarea, atât în practică, cât și la nivel conceptual, a teoriei proprietății private în epoca clasică a dreptului roman a dus la nașterea elementelor de bază care au conturat teoria patrimoniului în cadrul dreptului privat, care, după cum am văzut, operează, poate la fel de bine, și în prezent.
Totuși, procesul de abstractizare a conceptului de patrimoniu s-a produs, însă, foarte lent, având în vedere faptul că, la originile sale, jurisconsulții romani, persoanele însărcinate cu interpretarea legii, în lumina funcționării cât mai optime și cât mai eficiente a raporturilor juridice, nu dădeau prea mare importanță laturii și implicațiilor teoretice și, mai ales, elaborării unui sistem conceptual unitar în vederea sistematizării noțiunilor juridice. Dimpotrivă, aceștia se axau pe valențele cele mai pragmatice, concrete, puneau, înainte de toate, problema unei interpretări imediate și cu aplicație nemijlocită a dreptului. Trecerea de la o idee materializată prin ansamblul de bunuri ce aparțineau unui pater familias (categorie în care intrau, printre altele, și rudele apropiate și descendenții acestuia), care se transmitea, la decesul său, erezilor, la valoarea pecuniară a averii lui, pentru ca, ulterior, aceeași idee să fie asimilată exclusiv valorii averii rămase după scăderea datoriilor titularului, s-a produs extrem de lent și aproape exclusiv datorită cerințelor societății specifice epocii respective.
Astfel, constatăm că necesitățile practice care au dus la un nivel ridicat de abstractizare a conceptului de patrimoniu au fost multiple; de la problemele puse de decesul cetățeanului roman și transmiterea averii către urmașii săi, la problemele executării datoriilor și concursul creditorilor, și, în anumite situații, chiar numai cele legate strict de administrarea averii, observăm o evoluție de la un spațiu material concret (respectiv ansamblul bunurilor) la o conceptualizare pur abstractă, apreciată însă tot prin raportarea la un reper palpabil, și anume valoarea de schimb, economică, a bunurilor în cauză. Totuși, în ciuda acestor evoluții, observăm că dreptul roman nu a reușit să confere conceptului de patrimoniu o formă și o valoare teoretică potrivite spre a fi adoptate direct de către epoca modernă, cum a fost cazul multor alte noțiuni, preluate aproape ad litteram de sistemele juridice moderne și contemporane.
Mai târziu, dreptul medieval, în lipsa unui interes, în primul rând politic, și în al doilea rând pragmatic, de a teoretiza, structura și uniformiza știința dreptului, nu s-a preocupat decât cu conservarea, compilarea, adaptarea și reeditarea lucrărilor romane clasice, lucru datorat în parte și fragmentării politico-sociale a statelor europene. În aceste condiții, a rămas, practic în sarcina teoreticienilor dreptului din epoca luminilor și jurisconsulților secolului al XIX-lea, din perspectiva noilor reglementări civile adoptate în epocă, și în special a „revoluției” declanșate de către Codul civil napoleonian, să conceptualizeze prima (primele) teorie (teorii) propriu-zisă (zise) a patrimoniului, având în vedere pregnantele necesități și imperative ale perioadei istorice respective.
I. Patrimoniul în dreptul roman
În cursul a mai bine de zece veacuri de bogată istorie – de la data general acceptată ca fiind cea a fondării Romei (753 î. Hr.) și până la Căderea Imperiului Roman de Apus (476 d. Hr.), trecând și prin redactarea și publicarea Digestelor Împăratului Iustinian (529-534) – civilizația romană a dat naștere unui sistem juridic de importanță crucială pentru spațiul european și, prin campaniile de colonizare și civilizare, pentru întreaga lume. După cum era de așteptat, regulile de drept roman au variat în funcție de epocă, de la uniunea de triburi și, ulterior, cetatea antică din timpul Regatului roman (753-509 î. Hr.), la fondarea Republicii (mai precis, la momentul adoptării Legii celor XII table, 450 î. Hr.), până la Imperiul întemeiat prin cuceriri succesive, transformat fundamental în epoca lui Augustus (27 î. Hr.). În ciuda acestor schimbări și evoluții radicale, se remarcă faptul că dreptul roman prezintă puternice elemente de continuitate, evidente, în special și în mare parte, în domeniul dreptului privat. De pildă, Legea celor XII table este considerată ca fiind principalul izvor de drept timp de câteva secole, astfel încât anumite prevederi ale sale, cum ar fi cele în privința împărțirii bunurilor, nu au fost abrogate în mod expres nici de Codul lui Iustinian din anul 531 d. Hr.
Putem considera că specificitatea dreptului roman s-a datorat, cel puțin în parte, constituirii, în secolele al II-lea și al -lea î. Hr., unei veritabile științe a dreptului, operă a jurisconsulților, care, practic, au creat regulile de drept compilate ulteriori în Digestele lui Iustinian (533 d. Hr.). Aceștia au fost considerați, pe bună dreptate, „inventatorii” noțiunilor fundamentale ale dreptului privat.
1. Forme primitive ale proprietății în dreptul roman. Apariția și dezvoltarea conceptului de patrimoniu
Ideea de proprietate, de apropriere, este strâns legată de ideea de „bun”, de obiectul concret asupra căreia aceasta se manifestă (considerând, a priori, că avem de-a face cu un titular prestabilit, respectiv persoana umană). Astfel, considerăm că trebuie să amintim, de la bun început, faptul că una dintre cele mai importante clasificări ale bunurilor propuse de juriștii romani este cea care opunea res in patrimonio unor res extra patrimonium, acestea din urmă fiind lucrurile care nu puteau face niciodată obiectul unei aproprieri private, fiind numite și res nullius (ale nimănui, mai precis „care nu aparțin nimănui”). Nu trebuie, însă, să facem confuzia, facilă, de altfel, din perspectivă exclusiv terminologică, cu ceea ce este cunoscut, din punct de vedere al științei contemporane a dreptului, drept categoria drepturilor extrapatrimoniale. În concluzie, pentru a desemna ceea ce aparține unei persoane, vocabularul juridic latin era bogat și divers, și ar fi, credem, lipsită de utilitate căutarea în textele de drept roman a definiției sau a unei denumiri unice a conceptului de patrimoniu.
Demersul de a lămuri apariția, dezvoltarea și consolidarea originilor formelor de proprietate romane nu este unul ușor; cum apariția conceptului de patrimoniu este strâns legată de apariția conceptului de proprietate privată, el este, în mod implicit, legat și de existența și dezvoltarea unui sistem complex de circulație economică a bunurilor, și deci de problema transmiterii proprietății, fie la nivel individual, ca bunuri determinate, fie în forma sa globală de „avere”, care se realiza la început exclusiv în cadrul aceleiași familii, aproape exclusiv pentru cauză de moarte. Considerăm, deci, că aproprierea bunurilor și schimbul acestora, raporturile dintre participanții la viața cetății în ceea ce privește activitățile comerciale și transmiterea proprietății între vii, dar mai ales pentru cauză de moarte, au fost premisele dezvoltării teoriei patrimoniului, încă de la începutul formării dreptului și a teoriei juridice, respectiv în epoca romană timpurie. Deși acest tip de activități este specific, în mod tradițional, unei societăți avansate, trebuie remarcat, în acest context, că societatea romană, încă de la formare sa, a cunoscut o evoluție socio-politică specifică, astfel încât regăsim, chiar și în perioada arhaică de dezvoltare a orașului, trăsături specifice unei societăți în cadrul căreia reglementarea juridică schimburilor și raporturilor comerciale ocupau un loc extrem de important.
Cum dreptul roman s-a născut, s-a consolidat și a căpătat valențe universal-valabile pe cale pretoriană (jurisprudențială), constatăm că, drept consecință, o mare parte a conceptelor juridice moderne, ca temelie a raporturilor și marilor sisteme socio-economice contemporane, au apărut, așadar, exclusiv pe această cale, fiind consfințite, prin acte de reglementare, cu mult mai târziu în timp, uneori fiind vorba chiar de milenii.
Din punct de vedere strict cronologic – dar și terminologic – noțiunea de „patrimoniu” apare, pentru prima dată, în cadrul (legendarei) Legi "a celor XII table", primul izvor material de drept din Roma Antică. În lipsa oricărei surse juridice scrise anterioare acesteia, pentru a prezenta succint situația proprietății și a patrimoniului civil anterior acestei epoci, vom fi nevoiți să recurgem în principal la izvoarele istorice. Nici în acest domeniu, însă, nu abundă documentele scrise, istoria epocii timpurii și a regatului roman fiind transmisă în mare măsură pe calea tradiției orale. În ceea ce privește obiectul de studiu al cercetării noastre, cunoaștem că, în urma fondării Romei (considerată ca având loc în jurul anului 600 î.Hr., probabil prin acțiunea regilor etrusci), societatea romană era una esențialmente rurală, alcătuită din păstori, agricultori și ulterior, dintr-un număr din ce în ce mai mare de artizani și manufacturieri urbani. În această privință, se consideră că atât marile familii aristocratice, cât și procesele de reorganizare a populației în triburi au jucat un rol important, în contextul raporturilor de clasă dintre patricieni și plebei, aceștia din urmă reprezentând clasa dominată din punct de vedere demografic, economic și politic.
Profesorul Paul Frédéric Girard, în celebrul său Manuel élémentaire de droit romain, a susținut teoria proprietății comune sau familiale, ca fiind specifică epocii arhaice a evoluției societății romane. În sprijinul acestei idei, prof. Girard aducea argumente de ordin lingvistic – de pildă, cuvântul gens (ginte), care a dobândit ulterior sensul de populație (fr. gens), dar care se referea, inițial, la membrii aceleiași familii, deci la ideea de ascendență comună. Drept consecință, în cadrul prevederilor referitoare la transmiterea proprietății mortis causa, această putea fi transmisă numai către membrii de sex bărbătesc ai aceleiași gens. De menționat că, în epocă, în urma repartizării populației în triburi urbane și triburi rurale (efectuată, probabil de către regii etrusci, fondatori ai orașului), triburile rustice purtau aceeași denumire, cea de gens.
Tot din punct de vedere etimologic, trebuie amintit aici că termenul de patrimoniu are origini exclusiv latine. Structural, cuvântul are două rădăcini: cea de pater, care îl desemnează pe stăpânul familiei (pater familias), și men, care desemnează aproprierea, păstrarea sau conservarea. Conform organizării de tip patriarhal a familiei romane primitive, pater, stăpânul, cel mai avansat în vârstă bărbat în viață, este unicul titular al drepturilor și al obligațiilor, iar toți ceilalți care locuiesc sub acoperișul aceluiași domus sunt supuși puterii (potestas) sale. Pater, precum toți sui juris, este, practic, singura persoană care poate deține bunuri. Pe de altă parte, conform altor opinii formulate în acest sens, se arată că termenul juridic de patrimonium nu pare a fi chiar atât de străvechi, acesta fiind doar un cuvânt dintre multe altele, folosite, în epocă, în mod curent, pentru a desemna averea, în sensul ei cel mai larg.
Conform celor mai vechi texte legislative cunoscute, respectiv Legii celor XII Table (apărută, cel mai probabil, spre mijlocul secolului al V î. Hr.), erau acceptați doi termeni pentru a desemna bunurile stăpânite de către pater: familia (substantiv feminin singular), denumirea globală a sclavilor, și pecunia (tot un substantiv feminin singular), care se aplica animalelor, acesta din urmă permițând, ulterior, exprimarea valorii tuturor bunurilor, inclusiv a celor imobile. Apoi, tot în textele de jus civile, s-a răspândit expresia familia pecuniaque, ceea ce-l va face pe jurisconsultul Gaius să susțină, în al doilea secol după Hristos că familia, id est patrimonium ("familia, acesta este patrimoniul", sau, mai concis, "familia este patrimoniul"). În aceeași perioadă, se utiliza și construcția patrimonium principis (patrimoniul principelui), pentru a desemna bunurile care aparțineau împăratului în calitate de persoană fizică, în opoziție cu patrimonium populi, sau tezaurul public.
Din perspectiva dreptului succesoral, regăsim, pentru a desemna bunurile transmise de la pater la cel care îi succede (heres), cuvântul hereditas, care conținea, încă de la acel moment, și ideea de ansamblu, de universalitate. Astfel, se pare că, încă din îndepărtata epocă a Legii celor XII Table, hereditas îngloba și elementele active, și cele pasive, iar acestea din urmă, respectiv datoriile (aes alienum) erau împărțite în același mod ca și bunurile.
Trebuie menționat, în acest context, că edictul pretorului, având în vedere caracterul specific al izvoarelor dreptului roman, nu putea folosi termenii consacrați de jus civile. În aceste condiții, succesorul nu purta denumirea de heres, ci de bonorum possessor, iar bunurile lui de cujus purtau, pur și simplu, denumirea de bona sau res; în ceea ce privește datoriile, acestea erau incluse în categoria bona.
În cele din urmă, din motive economice, dar mai ales datorită necesității gestionării bunurilor situate în locuri diferite ale Imperiului, se observă că dreptul pretorian a recunoscut fiilor de familie – și sclavilor, în unele situații – o anumită capacitate juridică limitată, prin faptul că le puteau fi încredințate, de către pater, anumite elemente desprinse din patrimoniu, cum ar fi, de pildă, un punct comercial situat undeva pe malurile Mediteranei, aceștia având capacitatea de a de a îndeplini actele juridice necesare valorificării sale. Operațiunea consta în constituirea unei „pecule” (peculium), sau, cum scria Ulpian la începutul secolului , „un mic patrimoniu”: patrimonium pusillum. Se remarcă, în același timp, că titularul peculiului nu putea să se oblige decât în limitele activului încredințat și că datoriile sale nu se puteau executa asupra bunurilor lui pater familias. Putem remarca, din perspectiva transformărilor ulterioare ale teoriei patrimoniului, că avem de-a face cu un „strămoș”, cel puțin la nivel ideatic, pur teoretic și neconsacrat (încă) sub aspect științific, al conceptului de patrimoniu de afectațiune (patrimoniul-scop), având în vedere că o parte a unui patrimoniu era destinată (afectată) unei anumite activități distincte. Pe de altă parte, observăm că persoana însărcinată cu administrarea „micului patrimoniu” nu se bucura de personalitate juridică în accepțiunea dreptului roman, aparținând, practic, aceluiași patrimoniu din care a fost desprins și peculium-ul; în aceste condiții, observăm că încă avem de-a face, în concret, cu un titular unic al întregului patrimoniu. Evident, această paralelă are scopul exclusiv în a evidenția faptul că acest concept juridic s-a pretat, din cele mai vechi timpuri, la forme, accepțiuni și utilizări practice felurite, dând dovadă de o versatilitate și o adaptabilitate ieșite din comun.
Un element foarte important, demn de a fi menționat în cadrul acestui demers, pe care nu îl mai regăsim în teoria modernă a patrimoniului, post-codul napoleonian, este că, în dreptul roman, se accepta și se recunoștea transmisiunea între vii a patrimoniului, în ansamblul său. Această operațiune era întâlnită în practică, cel mai adesea, în două situații: adopția și căsătoria cum manum.
În ceea ce o privește pe cea dintâi, această operațiune se realiza exclusiv în formă solemnă, și însemna, în concret, trecerea unui pater sub puterea unui alt pater, aceasta avea drept finalitate fuziunea celor două familii, cel adoptat intrând, împreună cu tot avutul său (bunuri, sclavi, alți membrii ai familiei etc.) sub stăpânirea (potestas) adoptatorului. În consecință, cele două patrimonii deveneau, prin absorbție, unul singur. Dar trebuie evidențiat faptul că datoriile adoptatului nu puteau fi transmise împreună cu bunurile acestuia, în rațiunea principiului conform căruia un pater nu poate fi făcut debitor de către un membru al familiei sale. Soluția, în această situație, era similară cu cea din cazul căsătoriei însoțite de o conventio in manum, respectiv trecerea femeii, presupusă sui juris – deci în afara unei pater potestas, ea însăși fiind titulară a dreptului de proprietate asupra unor bunuri – sub manus, sau puterea, soțului său. Așadar, la fel ca și în cazul adopției. acesta din urmă nu prelua decât activul, neputând fi ținut pentru obligațiile contractate de soția sa înaintea căsătoriei.
După cum am văzut în exemplele de mai sus, reiese că numai în ipoteza transmiterii pentru cauză de moarte, patrimoniul (sau oricare ar fi fost termenul folosit la momentul respectiv) constituia o unitate formată din bunuri și datorii. În acest context, referindu-se la ansamblul activului însoțit de pasiv, autorii clasici, precum Ulpian, folosesc termenul universitas, asociat uneori cu termenul bona, utilizat în cadrul succesiunii pretoriene, sau, uneori, pe cel de succesio universitatis; în schimb, jurisconsultul Iulian califică însăși moștenirea ca fiind succesio in universum jus quod defunctus habuerit (succesiunea reprezintă tot cea a avut defunctul). Alții, cum ar fi jurisconsultul Javolenus (secolul I d. Hr.), precizează că datoriile se reduc din bunuri, dar uneori înțeleg să limiteze patrimoniul doar la elementele sale active. În același sens sunt utilizați, în epoca clasică a dreptului roman, termeni precum facultates (resurse) sau substantia, care nu evocă, însă, decât latura activă a succesiunii, fapt care îl face pe profesorul francez Jean-Philippe Lévy să susțină: „nu se spune explicit că patrimoniul nu are și o latură pasivă; în concret, romanii susțineau că acest patrimoniu include un activ din care s-a scăzut pasivul, plecând, deci, de la premisa activul ar fi fost întotdeauna mai mare decât pasivul”. Probabil, date fiind aceste considerații, că romanii aveau o imagine a raportului activ-pasiv în cadrul unui patrimoniu, dar această idee nu a fost suficient exploatată din punct de vedere teoretic.
Încheiem această scurtă analiză din perspectiva evoluției și transformărilor istorice ale conceptului de patrimoniu în cadrul dreptului roman cu o precizare pe care o considerăm a fi de mare importanță. După cum am văzut, este aproape sigur că romanii conceptualizau implicațiile și utilitatea practică a unui asemenea concept juridic; totuși, constatăm că de-a lungul istoriei dreptului roman, nu a fost folosit un termen unic pentru a desemna patrimoniul. Cunoaștem, astfel, că cel mai vechi cuvânt utilizat pentru a desemna patrimoniul unei persoane, în cadrul Legii celor XII table, a fost, după cum am arătat, cel de familia. Acesta, pe lângă ansamblul bunurilor, desemna și totalitatea persoanelor aflate sub puterea unui pater familias, termen al cărui sens a rămas legat de ansamblu rudelor unei persoane. În această ordine de idei, remarcăm că, și în societatea romană, în majoritatea cazurilor, pater familias el era și autorul comun al acestor persoane. Este demn de menționat, în același timp, faptul că, într-o atare abordare, bunurile erau privite exclusiv în materialitatea lor, ca lucruri corporale, și nu ca drepturi (conform teoriei juridice moderne a patrimoniului). Tot în acest context, profesorul P.F. Girard a susținut teoria conform căreia acest pater familias stăpânea numai o suprafață restrânsă de pământ, marile terenuri fiind în stăpânire comună, și aceasta deoarece tradiția romană orală povestește cum, la fondarea orașului, legendarul rege Romulus ar fi împărțit un heredium de două iugăre (aprox. 0,5 hectare) fiecăruia dintre însoțitorii săi. Această suprafață de teren poate constitui, astfel, prima formă de proprietate individuală asupra imobilelor, având în vedere că, cel puțin până la Legea celor XII table, marea parte a terenurilor se aflau încă proprietatea gentes-urilor.
2. Conceptul de patrimoniu în epoca romană clasică
După varii schimbări sociale și, în mod implicit, noi soluții și răspunsuri jurisprudențiale la tot mai pregnantele probleme de ordin juridic, mult sau mai puțin armonizate și unificate, un nou cuvânt a început să fie folosit, tot mai frecvent, exclusiv pentru a desemna totalitatea bunurilor aparținând unei persoane: cel de pecunia. Apărut, inițial, după cum am arătat anterior, tot printre prevederile (sau, mai precis, versetele) Legii celor XII table, pecunia se referea exclusiv la animalele aparținând familiei (în sensul acceptat în epocă). Mai târziu, acesta a fost asimilat ca înțeles cu unitatea monetară, ca valoare a unui animal, având în vedere că, în momentul în care comerțul bazat pe troc s-a preschimbat în comerț bazat pe schimb de monedă contra marfă, unitatea de referință a rămas legată de valoarea unui animal. În fine, termenul pecunia s-a păstrat ca definind expresia exclusiv bănească a bunurilor aparținând unei persoane.
Dat fiind faptul că funcția primară a patrimoniului a fost de a transmite un ansamblu de bunuri de la o persoană la alta, fie prin procedeele aferente adopției, cum am arătat mai sus, fie de la defunct (pater) la erede, și vechiul termen de hereditas a fost acceptat, de asemenea, ca desemnând patrimoniul unei persoane. Însă odată cu consacrarea, în acest sens, a termenului de hereditas, se observă că, alături de bunuri, sunt luate în considerare și datoriile persoanei. La scurt timp după aceasta, se constatată și apariția termenului propriu-zis de patrimonium (pater + mon/mons), care a dobândit, astfel, un înțeles foarte apropiat de cel de astăzi, definind o universalitate juridică, în componența căreia intrau drepturi reale și drepturi de creanță.
În același context, și pentru a explica această concepție, arătăm că, în epocă, își făcuse apariția un adagiu pretorian care lămurește în mare parte ideea pe care jurisconsulții și practicienii romani o aveau deja (și o utilizau în mod concret) în ceea ce privește patrimoniul: bona non intelegentur nisi deducto aere alieni (prin bunuri nu se înțelege decât ceea ce rămâne după scăderea drepturilor altora). Această expresie surprinde, deși foarte succint, poate pentru prima dată în evoluția istorică a conceptului, raportul dintre latura activă și pasivă a patrimoniului, dovadă a faptului că romanii înțelegeau, totuși, foarte bine implicațiile practice și teoretice ale noțiunii, chiar și în lipsa unei definiții legale sau doctrinare sau a unei terminologii unitare și consecvente. În același timp, reiese în mod foarte clar că termenul de bun (bona) nu mai poate fi înțeles, în contextul impus de acest dicton, numai ca lucru material, dat fiind faptul că raportul dintre bunuri și datorii nu poate fi apreciat în concret, percepând lucrurile în materialitatea lor. Așadar, bunul nu este luat în calcul decât la nivel abstract, teoretic, astfel încât se observă faptul că, deja, romanii priveau drepturile pe care le au asupra unor obiecte sau persoane ca fiind bunuri (evaluabile în bani). În același timp, se evidențiază și una dintre funcțiile patrimoniului, după cum au fost acestea teoretizate în epoca modernă, respectiv cea referitoare la gajul general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului. Altfel spus, din masa bunurilor aparținând unei persoane, se scad mai întâi datoriile, pentru a se putea aprecia valoarea reală a averii respective. Cum nu se diferențiază natura datoriilor existente (prezentate aici, în mod sugestiv, ca aere alieni – drepturile altora), rezultă în mod evident că este vorba despre conștientizarea ideii conform căreia executarea drepturilor tuturor creditorilor persoanei se face asupra întregii averi a acesteia, fără discriminare, rezerve sau tratament preferențial. Toți creditorii aveau, deci, același drept asupra averii debitorului, anume de a beneficia de bunurile acestuia, în vederea și în limitele acoperirii obligațiilor și plății creanței.
Un moment important în evoluția istorică a conceptului de patrimoniu a fost cel în care s-a admis și s-a generalizat, în practica juridică romană, principiul executării obligațiilor asupra bunurilor și nu asupra persoanei debitorilor, care, de altfel, era modul tradițional în care se obținea executarea obligațiilor în epocă. Astfel, creditorii au început să privească ansamblul bunurilor debitorului ca formând o universalitate, astfel apărând germenii legăturii dintre activ și pasiv prin intermediul persoanei (concept care a stat la baza și a caracterizat în mare parte teoria modernă a patrimoniului-personalitate). Totuși, la nivel concret, probleme semnificative au rămas în ceea ce privește deschiderea și acceptarea succesiunilor. Astfel, acestea fiind două momente strict distincte, consecutive în timp, iar acceptarea neavând efect retroactiv, nu s-a ajuns niciodată la o soluție general acceptată, de cele mai multe ori alegându-se fie între prelungirea personalității lui de cujus, fie la considerarea patrimoniului însuși (!) ca fiind în sine o persoană, care ar supraviețui acestuia și care ar continua să fie subiect de drepturi și obligații. Existența patrimoniului de sine-stătător este baza teoriei moderne a patrimoniului scop sau de afectațiune, teorie concepută în epoca industrială tocmai pentru a elimina inconvenientele cauzate de legătura strânsă existentă între patrimoniu și persoană. Totuși, considerăm că nu putem trece cu vedere această legătură, care constituie una dintre temeiurile cele mai importante ale teoriei susținute, cu mult mai târziu, de către juriștii francezi Aubry și Rau; astfel, în dreptul roman, în cazul succesiunilor, putem aprecia că patrimoniul era văzut, pe lângă atribut al personalității, chiar o expresie, o prelungire a acesteia, care îi continua persoanei chiar și după sfârșitul existenței sale fizice. Nu putem să nu remarcăm, cu acest prilej, interesantele asemănări cu ambele teorii moderne sus-menționate, care, la romani, în mod paradoxal, se intersectau în clipa decesului titularului patrimoniului.
Putem considera, astfel, că acest element esențial al personalității juridice devine, după decesul lui de cujus, chiar persoana însăși. Cu alte cuvinte, recunoaștem aici o expresie antică a teoriei patrimoniului-personalitate. În același timp, putem aprecia, pe bună dreptate, că avem de-a face și cu un patrimoniu de sine stătător, lipsit de un titular concret, afectat unui scop anume, respectiv administrarea bunurilor și plata datoriilor defunctului până la transmiterea averii către succesor; putem spune, deci, că este vorba de (încă) o apariție avant la lettre a patrimoniului de afectațiune.
3. Sfârșitul epocii antice. Moștenirea dreptului roman.
După căderea imperiului roman, cuvântul patrimoniu nu a dispărut din folosința curentă, dar utilizarea sa a devenit mult mai diversificată din punct de vedere semantic decât în antichitate și, în consecință, este din ce în ce mai lipsit de precizie și rigoare juridică. În ciuda dispariției statului roman în apusul Europei, dreptul roman a persistat, fragmentat între formele de organizare statală nou apărute, menținându-se fie în formă scrisă, cum a fost, de pildă, cazul statelor apărute pe teritoriul Italiei de astăzi, fie în formă orală, ca tradiție, cum a fost în cazul populației romanizate din vechiul teritoriul al Daciei (România de astăzi). Astfel, în spațiul vechiului imperiu roman de apus, începând cu epoca carolingiană, „patrimoniului Sfântului Petru” (patrimonium Sancti Petri sau patrimonium crucifixi) desemna posesiunile bisericii catolice situate la Roma și în Italia, apoi, mai târziu, Statele Pontificale, numite și „Provincii ale Patrimoniului”. La un nivel mai general, posesiunile bisericii, destinate, în principiu, actelor de caritate, purtau numele de patrimonia pauperum (patrimoniul săracilor). Dar, după cum se știe, asemenea bunuri nu se puteau transmite pentru cauză de moarte, deoarece, evident, Biserica, ca instituție, nu putea să dispară. Prin urmare, vom analiza mai în detaliu implicațiile termenului de patrimoniu în această epocă tulbure în partea a -a a studiului de față, când vom prezenta domeniile în care termenul a dobândit un înțeles mai larg și oarecum deosebit față de cel strict juridic, dar care s-a manifestat, în prezent, ne permitem să credem, prin concepte precum „patrimoniu cultural”, „patrimoniu natural”, „patrimoniu al întregii umanități” etc.
După căderea Romei (476 d.Hr.) și invaziile popoarelor barbare, raporturile cu populațiile germanice, care au depășit stadiul unor conflicte militare, și consolidarea schimburilor comerciale, au necesitat și au impus stabilirea unor norme juridice, în vederea reglementării acestora. Astfel, având în vedere superioritatea netă a normelor dreptului roman, acestea s-au impus în mare parte, în raport cu sistemul juridic primitiv al barbarilor. În acest context, se consideră că a luat naștere „Legea salică”, un set de norme conceput pentru a facilita relațiile comerciale ale populațiilor romane cu francii salieni. În cadrul acestui nou set de norme, regăsim, după cum era de așteptat, și conceptul de patrimoniu, dar numai sub forma moștenirii transmise urmașilor pe linie masculină. Având în vedere existența unor asemenea precepte, putem considera că patrimoniul (patrimonium) păstra exclusiv înțelesul vechiului hereditas, fiind constituit din bunuri imobile, în special construcții, fortificații și fonduri agricole, a căror întindere putea varia, în funcție de statutul social al defunctului. Patrimoniul acesta se împărțea în mod egal între descendenții de sex masculin iar, în lipsa acestora, între rudele de sex masculin de cel mai apropiat grad.
Astfel, reiese că semnificația juridică a termenului de patrimoniu în legea salică se referă strict la bunuri imobile, în mare parte terenuri agricole, dar și clădiri, în special fortificații sau altele asemenea, destinate apărării, posibil datorită faptului că importanța unor asemenea elemente, în epoca respectivă, depășea cu mult pe cea a altor bunuri mobile de valoare, cum ar fi de pildă aurul sau pietrele prețioase. Apărută, după cum am arătat, într-un context oarecum restrâns sub aspect geografic, având ca scop principal stabilirea unor raporturi pașnice între romani și francii salieni în antichitatea târzie și în urma destrămării de facto a unității administrative a Imperiului, legea salică a caracterizat, în mare măsură, sistemele juridice medievale din întreaga Europă pentru mai mult de un mileniu.
II. Conceptul de patrimoniu în dreptul feudal. Modelul francez
Un studiu din perspectivă istorică asupra evoluției patrimoniului nu poate evita o analiză succintă în privința formelor sub care acest concept a fost preluat în dreptul feudal. În primul rând, datorită faptului că, având în vedere contextul istoric, sistemul juridic românesc, cât și cel francez, au aceeași origine, anume dreptul roman; în al doilea rând, deoarece se constată existența unei apropieri de natură specială între acestea două, produsă în epoca modernă, începând cu secolul al XIX-lea, printre ale cărei rezultate se remarcă, de departe, Codul civil român de la 1864. În aceste condiții speciale, considerăm ca fiind utilă studiului de față o analiză a dezvoltării conceptului de patrimoniu în cadrul dreptului feudal francez.
În același timp, apreciem că trebuie să luăm în considerare și argumentul conform căruia acest sistem francez este specific aproape tuturor formelor de organizare socială feudală continentale. În consecință, vom analiza evoluția dreptului francez pe parcursul a aproape o mie de ani, punând accentul pe domeniul privat, mai precis pe dezvoltările și transformările suferite de conceptul de patrimoniu.
* * *
Termenul feudalism, consemnat pentru prima dată în secolul al XVII-lea, obținut prin substantivizarea adjectivului feudal, nu este, însă, un concept lipsit de echivoc. A fost aplicat, în egală măsură, unui fenomen politic – dezmembrarea puterii publice centralizate care a afectat regatul francez începând cu secolul al X-lea și care a dat naștere clasei marii nobilimi – cât și unui sistem social, caracterizat fie prin raporturile dintre persoane și, implicit, dintre marile proprietăți, – dar și unul economic – pe care Karl Marx îl plasa, din perspectiva evoluțiilor istorico-sociale, între sclavagism și capitalism. Plecând de la un asemenea caracter ambiguu, este dificil să stabilim limite temporale – de la Merovingieni, Carolingieni sau primii Capețieni, și până la răsturnarea puterii regale din secolul al XVIII-lea, până la finele Evului Mediu sau până la Revoluția Franceză – și spațiale ale feudalismului: se poate considera că există un feudalism specific regatului Franței, sau există suficiente asemănări între sistemele feudale europene și cele asiatice?
Din punct de vedere al istoriei dreptului, limitele spațio-temporale ale regimului feudal sunt mult mai clar determinate. Dreptul feudal este legat, în mod intrinsec, de sistemul de raporturi de vasalitate, deci de existența prealabilă a domeniilor feudale. Acest sistem politico-juridic s-a cristalizat între secolele al X-lea și al XIII-lea, pe baze cutumiare, care s-au amestecat ulterior cu elemente provenite din dreptul roman. În teritoriile situate între Sena și Loara (în Franța de astăzi) s-a dezvoltat o feudalitate zisă „clasică”, ce a avut o influență determinantă asupra dreptului privat în întregul regat francez. Dreptul comun cutumiar, cât și dreptul francez rezultat pe această cale, au preluat această tradiție începând cu secolul al XVI-lea și până la Revoluția Franceză, care a abolit Vechiul Regim, pregătind introducerea primei codificări civile moderne în adevăratul sens al cuvântului, respectiv Codul civil napoleonian de la 1804.
Feudalismul poate fi analizat ca o experiența juridică a mai multor secole, din Evul Mediu până în 1789, esențială pentru evoluția de la vechiul drept al proprietății funciare la dreptul modern al proprietății private și al patrimoniului; în această lumină, putem observa o primă perioadă, anume cea a apariției marilor proprietăți feudale (sec. VI – XII), apoi o perioadă a consolidării dreptului feudal (sec. XII – XV) și, în fine, perioada manifestării acestuia prin sistemul de mari proprietăți funciare din secolul al XVI-lea până la Revoluția Franceză.
În ceea ce privește conceptul de patrimoniu, prima utilizare oarecum precisă a acestuia a fost, în aceeași măsură, uitată. Astfel, într-o cartă (document cu valoare juridică) din anul 1095, acest termen desemnează bunurile care constituie dota oferită de tată fiicei sale, deci numai o parte din lucrurile care au aparținut capului familiei. Trebuie precizat că, încă de la început, ceea ce caracterizează dreptul cutumiar, care lua formă în acea perioadă, este fragmentarea, mai precis împărțirea strictă pe categorii a întregii averi a persoanei fizice. Unitatea patrimonială, astfel cum era recunoscută de către juriștii romani, părea pierdută fără urmă. De exemplu, în cadrul patrimoniului unui defunct, se distingeau mai multe tipuri de mase de bunuri, supuse unor regimuri succesorale distincte. Cum scria jurisconsultul francez Loisel, în secolul al XVII-lea, „Francezii… au primit mai multe patrimonii și mai multe feluri de moștenitori ai aceleiași persoane”. Pe de o parte, se separă, în funcție de statutul lor feudal, posesiunile nobiliare (fiefs), posesiunile de rând (censives) și terenurile libere (alleux); pe de altă parte, mobilele și imobilele nu sunt supuse aceluiași regim; în fine, printre imobile, cele „străvechi” sau „proprii”, provenite de la strămoși, se opun celor dobândite prin raporturi juridice între vii, care au intrat recent în familie. În ceea ce privește materia succesorală, hereditas nu mai este unică, ci scindată, iar în lipsa descendenților sau a fraților și surorilor, moștenitorii de mai multe ordine, mai precis toate rudele pe linie paternă sau maternă, sunt chemați împreună la succesiune, în ciuda diferențelor de grad de rudenie cu de cujus.
Aceleași diferențieri se găsesc în raporturile materiale dintre soți, făcându-se distincția, în cadrul regimului obișnuit al comunității de bunuri, dintre patrimoniul comun și patrimoniile proprii ale fiecăruia dintre soți. Între timp, cu excepția câtorva situații, termenul de matrimoine, (sau matrimoigne), care desemna averea soției, a mamei sau provenită de la aceasta din urmă, nu s-a generalizat în practica juridică. În plus, în manieră generală, plata datoriilor personale este afectată, ca o reflecție a stadiului primitiv de evoluție a sistemului juridic, mobilelor, conform adagiului „mobilele sunt leagănul datoriilor”. Așadar, în principiu, cei care preiau mobilele trebuie să plătească datoriile; mult mai târziu, s-a stabilit că fiecare moștenitor trebuie să suporte pasivul proporțional cu cota de activ dobândită. În concluzie, observăm că vechiul drept cutumiar european s-a îndepărtat destul de mult de concepția patrimoniului unic, care reunea atât bunurile, fără a face distincție între ele, cât și datoriile.
1. Evul Mediu timpuriu
Dezbinarea internă cauzată, în principal, de invaziile barbare din secolele -V d. Hr., ce a dus, în final, la căderea Imperiului Roman de Apus, nu a determinat, în mod direct, o reformă subită a dreptului privat. În ultimele zile ale Imperiului, vizigoții și burgunzii se instalaseră deja în Galia, deși în număr relativ mic, dar ocupând suprafețe mari din teritoriu, cu consimțământul galo-romanilor și al bisericii. Sedentarizarea populațiilor migratoare și rezultatul firesc al acesteia, respectiv crearea Regatului Francilor și extinderea sa sub domnia lui Clovis (481-511 d. Hr.) au dus la apariția apariției unei noi elite nobiliare, formată din războinici franci și foști mari proprietari de terenuri, consolidată în perioada domniei dinastiei Merovingiene, care a durat până în anul 751. În ceea ce ne privește, Legea Salică, ce a dobândit chiar și o formă scrisă în timpul domniei lui Clovis, nu conținea decât dispoziții succinte, în ceea ce privește patrimoniul și proprietatea în cadrul materiei bunurilor aflate în stăpânirea unei familii. Cunoscut sub denumirea de familia sau chiar terra, această formă rudimentară a patrimoniului, după cum am precizat mai devreme, era adesea folosită și pentru delimitarea și apărarea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, printr-o acțiune parțial reală, parțial penală; atributul de a exercita această acțiune purta numele de saisine (după cuvântul din latina vulgară sacire, care avea sensul de apropriere sau luare în stăpânire a unui lucru).
În perioada dinastiei Carolingiene (751-987 d. Hr.) au luat naștere primele fiefuri feudale, prin atribuirea de către rege a unor loturi de pământ către vasalii săi, în vederea menținerii fidelității acestora și asigurării unui număr constant de războinici la dispoziția coroanei. Acest sistem avea să se păstreze, în forme relativ echivalente și asemănătoare, până la sfârșitul feudalismului și începutul epocii moderne; în situația prezentată în cadrul acestui demers, sfârșitul feudalismului poate fi considerat ca fiind Revoluția Franceză din 1789.
2. Consolidarea societății feudale. Rolul conceptului de patrimoniu în dreptul feudal european. Exemplul francez
Utilitatea și interesul în aplicarea corectă a conceptului de patrimoniu, în timpul perioadei medievale, a crescut odată cu trecerea timpului; dezvoltarea raporturilor de schimb, redeschiderea principalelor căi comerciale și, nu în ultimul rând, acumularea de bogății, au dus la necesitatea apariției unui sistem adecvat de administrare, conservare și transmitere a averii, pe bazele juridice tradiționale, deja existente. Astfel, nu e de mirare că, și în această epocă, prima și, poate, cea mai importantă utilitate a patrimoniului a fost cea de transmitere a averii unei persoane către succesorii acestuia; astfel, patrimonium se menține, și în dreptul feudal, în principal sub forma de hereditas.
Înainte de toate, considerăm că ar trebui lămurită originea conceptului de feudă, lucru deloc ușor, dată fiind dificultatea datării precise și localizării exacte a apariției acestei instituții. Chiar și cuvântul în sine are, pe cât se pare, o origine etimologică incertă, probabil provenit din limba veche a francilor, de la radicalul fehu, însemnând „vită”, și od, însemnând „bun”. Acesta este, însă, consemnat în scris abia la finele secolului al IX-lea și începutul celui al X-lea, în special în regiunea franceză Midi (Auvergne, Rouergue, Languedoc) sub forma latinizată feodum, pentru a desemna un bun mobil de mare valoare. Raportul dintre fief și contractul de vasalitate se regăsește, de asemenea, în instituțiile specifice dreptului francilor numite precaire și bénéfice, instituții care implicau și un raport de „credință” (în sensul de fidelitate față de suveran sau senior), și o obligație de a presta serviciu militar, dar și stăpânirea și exploatarea, în numele seniorului, a unei suprafețe de teren.
Încredințarea fiefului se realiza printr-o ceremonie simbolică, numită investiture (învestitură) care putea fi imediat ulterioară jurământului de credință, fie realizată după un anumit interval de timp. Aceasta se realiza la curtea seniorului și se materializa prin trecerea din mâinile seniorului în cele ale vasalului a unui obiect simbolizând fieful, cum ar fi un săculeț cu pământ (stăpânirea asupra terenului) sau un sceptru (puterea exercitată asupra vasalului). Ceremonia putea fi urmată prin „arătarea domeniului”, prin care seniorul, aflat într-un loc înalt (turn, colină ș.a.) prezenta limitele teritoriului încredințat supusului său.
Mai târziu, ceremonia de învestitură a fost transpusă și scriptic, de către vasal, care repeta, practic, jurământul depus oral, numit hommage, descriind și domeniul pe care avea să îl ia în stăpânire; la rândul său, seniorul înmâna les lettres de fief (înscrisurile de fief) vasalului său, ca dovadă a cesiunii dreptului de stăpânire asupra fiefului.
Tendința de a reînnoi legăturile personale și reale dintre moștenitorul vasalului și cel a nobilului s-a intensificat pe parcursul secolelor al XI-lea și al XII-lea. Odată cu dezvoltarea comerțului și a circuitelor monetare, nevoia de lichidități a seniorilor feudali i-au determinat să recunoască noi soluții de tranzacționare, iar în același timp, Cruciadele și pericolele pe care acestea le implicau au suscitat noi preocupări în privința mijloacelor de transmitere pe cale succesorală a fiefurilor. Astfel, marii feudali au acceptat reînnoirea jurământului de fidelitate și omagiul, prin transferul acestuia de la moștenitor la vasal – moștenitorul fiind, ca regulă generală, primul născut pe linie bărbătească – urmată de o nouă învestitură a fiefului ce fusese încredințat anterior lui de cujus. În schimb, succesorii apelează frecvent la dreptul de mutație, numit relief sau rachat, consolidat pe cale cutumiară (cu posibilitatea de exercitare pe linie directă). În situația în care succesorul vasalului era minor, acesta era pus sub o formă de tutelă zisă „seniorială”, constituită în beneficiul seniorului, sau familială ori „nobiliară” (cu titlu de privilegiu personal), sub ocrotirea rudei celei mai apropiate. Din motive de ordin militar, ascendenții nu puteau veni la succesiunea fiefului iar femeile, pentru a putea veni în stăpânirea acestuia, trebuiau să se căsătorească, căsătorie realizată de cele mai multe ori prin intervenția directă a seniorului feudal, chiar și împotriva voinței femeii.
În secolul al XIII-lea, s-a admis, în practică, situația în care vasalul putea înstrăina fieful fără a-i fi necesară aprobarea seniorului. Pentru aceasta, trebuiau respectate concomitent trei condiții de către vasalul-cedent, în situația în care cesionarul nu a fost ales de către senior. Ca o primă etapă, paralelismul formelor cere o renunțare la credință și un dévest (procedeul opus investiturii – invest) al cedentului, și ulterior, un jurământ de credință și o învestitură a cesionarului. Apoi, trebuia achitată o „taxă de mutație” de cedent către seniorul feudal, fixată de obicei la o cincime din prețul cesiunii. În cazul în care taxa era plătită de către cesionarul dobânditor, acesta putea cere reducerea taxei la „cincimea cincimii”. În sfârșit, seniorul putea apela la retractul feudal, substituindu-se cesionarului prin plata integrală a prețului, recuperându-și astfel ansamblul drepturilor asupra fiefului, aceasta fiind singura modalitate a seniorului de a refuza vasalitatea oferită de către o terță persoană. Această instituție arată în mod evident inversarea raporturilor dintre legătura reală și legătura personală: dacă în schema inițială, legătura personală (jurământul de credință) preceda legătura reală (stăpânirea fiefului), în cazul înstrăinării, dobândirea fiefului dădea naștere unei legături reale (între vasal și senior), ca temei al unei noi legături personale (dobânditorul devine vasal al seniorului de la care dobândește fieful). Această cale de tranzacționare fiefurilor era deschisă și „burghezilor” (locuitori ai orașelor întărite ale epocii), cu condiția ca aceștia să achite o taxă de franc-fief, interesele financiare ale regelui fiind asigurate astfel printr-o ordonanță a regelui Franței, Filip cel Viteaz, din anul 1275. Patrimonializarea fiefului corespunde, deci, declinului caracterului său militar și o unei disocieri între bunul nobiliar și titularul său, care poate fi, după cum am văzut, și un burghez.
Această trecere a fiefului în patrimoniul vasalului este legată de alte fenomene relative la transformările sociale și politice din perioada respectivă. Pe lângă fiefurile în teritoriu, existau, încă de la originea instituției, drepturi și funcții cedate cu titlu de fief pe care juriștii medievali le denumeau fiefs en l’air (fiefuri „de aer”, fiind lipsite de obiectul material, teritoriul, castelul etc.). Practica a cunoscut, de asemenea, începând cu secolele al XII-lea și al XIII-lea, fiefurile în monedă sau fiefurile-rentă, vasalul primind anual o remunerație din partea seniorului său. Ideea de ierarhie feudală se traduce prin includerea unui fief în altul, fieful vasalului fiind în circulația celui al seniorului, până la rege, prin sistemul de circulație suzerană. Această consolidare a regimului feudal a dus la situații în care marile domenii, la un moment dat, au fost divizate aproape în totalitate în fiefuri, iar terenurile libere – alleux – au devenit din ce în ce mai rare.
Conservarea drepturilor seniorilor implica, în același timp, și interdicția dezmembrării fiefului de către vasal, fără permisiunea expresă a seniorului: dacă micșorarea fiefului era interzisă fără autorizație – inclusiv vasalizarea succesivă, angajarea totală sau parțială a fiefului sau eliberarea fără permisiune a șerbilor – aceasta a dat naștere practicii „jocurilor de fief”, respectiv înstrăinarea parțială fără renunțare la jurământul de credință, cu alte cuvinte, fără informarea seniorului în privința operațiunilor clandestine, care, în aceste condiții, nu îi erau opozabile.
La finele epocii medievale, în regatul francez, declinul raporturilor vasalice – serviciul militar fiind, în mod frecvent, înlocuit prin furnizarea unui cal (le roncin de service) sau printr-o sumă de bani, atunci când fieful nu era franc – și creșterea puterii monopolului regal asupra războiului (organizarea armatei regale, permisă printr-o ordonanță din 1439) au accentuat dispariția caracterului militar al fiefului și evoluția sa către o formă specială de proprietate. Domeniile seniorilor, totuși, nu au dispărut, iar exploatarea rezervei senioriale s-a realizat din ce în ce mai mult prin contracte de fermage (cu redevență fixă, de cele mai multe ori în bani) sau de métayage (prin perceperea unei cote-părți din fructe și producte de către proprietar). În același timp, formele prin care terenurile erau încredințate țăranilor au evoluat, la rândul lor, spre patrimonializarea beneficiului exploatatorului.
Din prezentarea acestei forme a raporturilor feudale, putem trage o interesantă concluzie. Astfel, identificăm, în situația constituirii și atribuirii fief-ului, o formă juridică similară celei romane a constituirii peculium-ului, de către pater familias către un membru al familiei sale. Lăsând la o parte raporturile de natură politică și socială dintre senior și vasalul său, și făcând abstracție de faptul că titularul peculium-ului nu avea personalitate juridică, nu putem ignora asemănările evidente dintre aceste două instituții. Astfel, în ambele cazuri, avem de-a face cu o cesiune a unei mase patrimoniale, realizată prin identificarea materială a bunurilor pe care o compun, aceasta fiind cedată unei alte persoane, care avea obligația de a o exploata, dar și de a respecta dreptul deținătorului (sub orice formă s-ar prezenta acesta) inițial, într-o fel sau altul, în funcție de perioada istorică la care ne raportăm. În concluzie, suntem de părere că mecanismele juridice din spatele acestor figuri distincte, din punct de vedere temporal și istoric, sunt aceleași de la un caz la altul, „înrudindu-se”, într-un anumit sens, cum am arătat și în capitolul precedent, cu teoria patrimoniului de afectațiune.
Nu putem încheia această succintă trecere în revistă a formelor sub care s-a manifestat conceptul de patrimoniu în dreptul feudal european fără a aminti și de originile instituției juridice cunoscută în prezent sub termenul de fiducie, sub care figurează și în noul Cod civil român, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
Spre deosebire de elementele prezentate anterior, specifice sistemului juridic romano-francez (sau continental), instituția fiduciei este integral tributară sistemului anglo-saxon, sistem care a cunoscut o evoluție aparte a orânduirii feudale. În Evul Mediu, în vederea protejării patrimoniului pe timpul absenței lor îndelungate, cauzată în special de participarea la cruciade, cavalerii englezi au imaginat un sistem special și ingenios. Astfel, înainte de a părăsi țara, ei transferau bunurilor către un personaj respectabil al comunității, cel mai adesea starețul unei mănăstiri sau altă față bisericească, căruia îi revenea obligația de a distribui veniturile patrimoniului înainte de întoarcerea lor și, în caz de dispariție, de a transmite capitalul beneficiarilor, adică, de cele mai multe ori, moștenitorilor, printre care se afla și soția nobilului. Acest sistem, perfecționat din punct de vedere juridic de-a lungul timpului, se baza în totalitate pe încrederea (trust, în limba engleză) pe care cavalerul o acorda persoanei căreia i s-a încredințat patrimoniul și prevedea, în sarcina acestuia, o unică obligație, respectiv de a administra bunurile respective pentru binele moștenitorilor seniorului, beneficiarii.
Odată cu încheierea epocii cruciadelor, sistemul trust-ului a persistat, devenind o veritabilă instituție juridică modernă, consacrată în țările de tradiție anglo-saxonă. Puțin câte puțin, interesul în privința acestui mecanism care permite organizarea transmiterii de bunuri familiale în viitor, chiar unul îndepărtat, și care nu are echivalent în dreptul romano-germanic, s-a impus și în alte sisteme de drept, ajungând, în prezent, să figureze și în cadrul unor sisteme juridice de tradiție continentală, cum ar fi cel francez, italian, olandez sau, începând cu octombrie 2011, cel românesc.
*
* *
Observăm, deci, în urma acestor scurte constatări ale practicilor feudale, că, în epoca respectivă, stăpânirea asupra bunurilor imobile, în special marile domenii, se realiza prin instituția fiefului, instituția reprezentativă a perioadei istorice în cauză. Având în vedere obiectul acestui studiu, trebuie să constatăm că acesta se aseamănă, din perspectiva dreptului modern, cu o masă patrimonială, transmisibilă inter vivos, dar și cu cauză de moarte, între persoane ocupând locuri diferite în orânduirea socială specifică perioadei. Astfel, interesant de analizat este, în primul rând, structura constitutivă a acestui fief și, în al doilea rând, modul în care fiecare dintre părți – seniorul și vasalul – își exercitau drepturile specifice asupra acestuia.
Fieful feudal era alcătuit, de cele mai multe ori, dintr-un teren, în mare parte cultivabil, și o clădire, reședința nobilului, un conac fortificat sau un castel aflat în mijlocul unei incinte fortificate, în exteriorul căruia locuiau țărani iobagi, aflați sub puterea acestuia și ținuți să practice agricultura pe terenurile agricole aflate în stăpânirea sa. Dacă scopul principal al fiefului era asigurarea unei armate active aflate la dispoziția permanentă a seniorului feudal, acesta nu era strict limitativ; bunurile care intrau în alcătuirea sa, în special pământurile, rămâneau în exploatarea exclusivă a vasalului. În acest sens, înțelegem, fără nicio urmă de îndoială, că era vorba despre o universalitate de fapt, dar și o universalitate de drept, în condițiile în care se aveau în vedere drepturile și obligațiile corelative acestora, aferente exploatării agricole și comerciale a bunurilor în cauză. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o masă patrimonială afectată parțial unui scop, respectiv întreținerea unui corp de oaste. În mod inevitabil, cum am arătat și mai sus, nu putem să nu facem asocierea cu conceptul modern al patrimoniului-scop sau de afectațiune, creație a doctrinei germane a secolului al XIX-lea. Totuși, asemănările sunt evidente și pun în lumină, împreună cu celelalte aspecte, o trăsătura specifică tuturor acestor instituții juridice istorice, respectiv „strămoșul” lor comun, patrimoniul astfel cum a fost conceput în dreptul roman, și mai ales utilizările sale diverse specifice fiecărei epoci istorice.
În același timp, considerăm că trebuie avut în vedere și următorul aspect, anume că dreptul asupra fiefului, cedat de către senior vasalului, angaja în mod implicit obligația corelativă a acestuia din urmă de a asigura acel serviciu militar permanent. Se poate observa că dreptul de proprietate asupra fiefului era păstrat de senior, vasalul dobândind numai un drept de folosință și exploatare, în schimbul obligației sus-menționate.
Apreciem, în consecință, că fieful nu avea un caracter pe deplin patrimonial, în sensul că numai anumite trăsături particulare ale acestuia le regăsim și în structura patrimoniului modern. Această considerație vine în sprijinul ideii de evoluție, transformare și adaptare, în funcție de specificul și necesitățile unei epoci istorice, a unui concept juridic apărut și consolidat în urmă cu, practic, cincisprezece secole, față de perioada de referință, cea feudală. Modul în care o instituție juridică specifică relațiilor de drept privat s-a adaptat și a dat naștere unui element esențial al raporturilor sociale, politice și economice din epoca feudală denotă, încă o dată, caracterul universal al conceptului de patrimoniu, capacitatea acestuia, a structurii și a modului său de funcționare, de a se adapta la situații și practici noi, de a oferi soluții concrete unor aspecte care, în lipsa lui, ar fi necesitat un efort suplimentar, în vederea conceperii, consolidării și, nu în ultimul rând, a recunoașterii la scară largă a unor noi concepte juridice.
Fiind constituit pe modelul teoretic al patrimoniului roman, adaptat specificităților Evului Mediu, fieful feudal amintește, în același timp și în mod absolut involuntar, de teoria patrimoniului de afectațiune și, de ce nu, de fondul de comerț specific dreptului comercial. Și această comparație se datorează exclusiv faptului că aceste concepte moderne au la bază același model ideatic, abstract dar, iată, universal valabil, conceput pentru prima dată în urmă cu două milenii și jumătate de către jurisconsulții romani.
III. Teoriile moderne asupra patrimoniului
De-a lungul timpului, doctrina juridică a formulat mai multe ipoteze științifice asupra conceptului de patrimoniu, din dorința de a formula o teorie, pe de o parte cât mai completă și mai unitară, iar pe de alta, cât mai apropiată de necesitățile practice. După cum am arătat în primul capitol, în ciuda faptului că, în dreptul roman, conceptul de patrimoniu era bine cunoscut și utilizat, în doctrina epocii nu s-a elaborat niciodată o teorie a patrimoniului în adevăratul sens al cuvântului. Abia în epoca modernă, respectiv secolul al XIX-lea, o asemenea teorie a început să fie dezvoltată și, odată cu necesitățile tot mai pregnante ale societății, s-au constituit ceea ce putem numi, acum, bazele științifice ale teoriei patrimoniului.
Pe bună dreptate, „actul de naștere” al dreptului civil modern îl constituie Codul civil francez din anul 1804, cunoscut drept „codul Napoleon”. Totuși, în ceea ce privește conceptul de patrimoniu, precum actele normative care l-au precedat, dar și celor care l-au succedat, și acesta se limitează la prevederi în spiritul dreptului roman, referindu-se, în principal, la bunuri. Termenul de patrimoniu este utilizat în mod excepțional, și numai pentru a denumi bunurile aparținând unui père de famille (vechiul pater familias din dreptul roman), transmise pe cale succesorală, sub forma patrimoine (pater-moine). Putem aprecia că, în context legislativ, sensul etimologic al termenului l-a detronat, și de această dată, pe cel juridic; legătura (aparent) indisolubilă dintre rădăcina pater- și ideea de succesiune pe linie paternă, se pare, a dăinuit și s-a impus de-a lungul mileniilor. Această concepție asupra patrimoniului rămâne, însă, foarte restrictivă și pur obiectivă, și, din această cauză, apreciem că este criticabilă, deoarece, în primul rând, nu cuprinde și datoriile și, în al doilea rând, nu are, practic, în vedere o universalitate juridică, atribuită unei persoane.
În același timp, trebuie menționat că, în acest monument al gândirii juridice, cuvântul „patrimoniu” apare foarte rar: se regăsește la articolele 878, 881 și 2111, referitoare la plata datoriilor succesorale, stabilind că creditorii defunctului au posibilitatea de „a cere, în orice situație și împotriva oricărui alt creditor, separarea patrimoniului defunctului de cel al succesorului” (art. 878). Este posibil ca faptul că termenul apare atunci când este vorba de separarea unui hereditas în două ansamble distincte să aibă o anumită însemnătate.
În realitate, există și alte texte ale Codului civil francez unde nu apare explicit termenul de „patrimoniu”, dar unde regăsim ideea unei legături între bunuri și datorii, pe baza cărora, ulterior, s-a edificat o primă teorie a patrimoniului. În acest sens, amintim art. 2092: „Oricine s-ar obliga personal, este ținut să-și îndeplinească obligația cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare”; și art. 2093: „Bunurile debitorului constituie gajul comun al creditorilor săi…”. Să remarcăm, de asemenea, faptul că redactorii acestor texte au folosit pluralul („bunurile”) și nu singularul („patrimoniul”).
Considerăm important de relevat că acest Cod civil, precum legile din perioada imediat anterioară lui (post-1789), respinge complet diviziunea tradițională din vechiul drept francez a bunurilor lui de cujus în funcție de originea lor: „Legea nu ține seama de natura nici de originea bunurilor pentru determinarea succesiunii”, o situație de natură ideală, sub rezerva posibilității evocate mai sus, a separării patrimoniilor, precum în cazul unei universitas. Totuși, o răsturnare radicală a acestui principiu s-a produs, la scurt timp, prin instituirea, între 1806-1808, a „majoratelor”, respectiv bunuri atribuite moștenitorului prim-născut de sex bărbătesc, având ca unic scop a servi drept suport pentru atribuirea și transmiterea noilor titluri ereditare ale nobilimii imperiale proaspăt constituite. Inalienabile și insesizabile, neputând face obiectul unei ipoteci, majoratele, prin simpla lor existență, aduceau, pe de o parte, atingere principiului unității patrimoniului, iar pe de alta, reintroduceau dreptul primului născut în familiile aristocratice ale Imperiului Francez. În concluzie, dacă ne limităm exclusiv la Codul civil, elementele care permit caracterizarea patrimoniului sunt, în definitiv, destul de restrânse.
Amintim că nici juriștii revoluției, nici redactorii Codului civil francez, nu au definit patrimoniul. Jean-Baptiste-Victor Proudhon, profesor de legislație la Școala Centrală din Besançon și autorul unor tratate celebre din secolul al XIX-lea, distinge, pentru studenții săi, trei tipuri de domenii: domeniul suveran, respectiv puterea politică, domeniul public, adică ansamblul proprietății statului, și domeniului patrimonial sau privat, „cel care are în vedere proprietățile cetățenilor cu cel care le deține”, altfel spus, tot ceea ce face obiectul proprietății private. Un alt mare savant al epocii, Portalis, utilizează, în diferite discursuri și prezentări ale Codului civil sau în discuții private purtate pe această temă, forma de plural, respectiv "patrimoniile", care, în funcție de context, pot desemna, pur și simplu, bunurile. Și pe această cale, plecându-se de la anumite articole ale Codului civil, se va edifica teoria clasică a patrimoniului.
În fine, nu putem încheia această prezentare a felului în care este tratat conceptul de patrimoniu în cadrul Codului civil francez, fără a face o scurtă trecere în revistă a prezenței acestuia în Codul civil român din 1864, în vigoare între anii 1865 și 2011. Considerăm că avem de-a face, în această situație, cu un „transplant legislativ reușit”. O copie aproape fidelă a Codului civil francez, acest act normativ de importanță capitală a pus bazele dreptului privat românesc modern, cu principiile și instituțiile sale, și s-a introdus, pe această cale, în limba română, terminologia juridică modernă.
După cum era de așteptat, dată fiind originea franceză a Codului civil, conceptul de patrimoniu este utilizat expres și în unele dispoziții ale acestuia, referitoare în special la separația de patrimonii pe care o pot solicita creditorii unei succesiuni și legatarii cu titlu particular, dacă legatul are ca obiect o sumă de bani, pentru a opri confuziunea sau unirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu al moștenitorului cu vocație universală. Procedând astfel, ei vor avea dreptul de a-și satisface creanțele din valoarea activului succesoral, fără a fi obligați să suporte concursul creditorilor proprii ai moștenitorului, ceea ce ar avea loc dacă s-ar realiza confuziunea celor două patrimonii.
Predominante fiind, și în cazul Codului civil român, referirile implicite la noțiunea de patrimoniu, menționăm că cea mai generală și, probabil, cea mai importantă dintre acestea este făcută la art. 1718 din Codul civil, potrivit căruia „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare”. Trimiterea pe care o face textul la toate bunurile care aparțin debitorului, prezente și viitoare, cu care acesta garantează îndeplinirea obligațiilor asumate față de creditorul său, are în vedere totalitatea bunurilor acestuia, deci în universalitatea lor, privită ca atare. În același timp, referirile exprese la patrimoniu apar, după cum am precizat mai sus, numai în ceea ce privește separațiile de patrimonii (art. 781). Potrivit acestui articol, creditorii lui de cujus pot solicita „separarea patrimoniului defunctului de cel al eredelui”. Noțiunea de „separații de patrimonii” mai figurează și la art. 784 și 1743 ale vechiului Cod civil, referitoare la materia privilegiilor.
Observăm că, la fel ca și în cazul codului civil francez (napoleonian) din 1804, noțiunea de patrimoniu nu este definită nici în cadrul acestui act normativ, rămânând în sarcina teoreticienilor și jurisconsulților dificila misiune de a oferi o definiție clară și precisă a acestui termen.
1. Teoria patrimoniului-personalitate
Vom prezenta, pentru început, etapele și liniile directoare ale edificării teoriei patrimoniului din secolul al XIX-lea.
Primii comentatori ai Codului civil francez, explicând fiecare articol în parte, nu au reușit, în ceea ce privește patrimoniul, să contureze o noțiune originală. Începând cu finele primei jumătăți a secolului XIX și de-a lungul celei de-a doua, o nouă teorie a fost propusă, trezind pe această cale multiple controverse. Inițiatorii săi erau doi profesori de la Strasbourg, deveniți celebri pe această cale: Charles Aubry (1803-1883) și Frédéric-Charles Rau (1803-1877), autorii unui la fel de celebru Curs de drept civil francez, elaborat având la bază cursul profesorului german Karl Salomo Zacharie de la Universitatea din Heilderberg. Opera lor, „îmbibată” de filosofia idealistă și individualistă a epocii, susținătoare a drepturilor subiective, era, așadar, o spectaculoasă inovație. Una dintre cele mai originale teze ale lor este, fără îndoială, cea care a dat naștere conceptului de „patrimoniu-personalitate”; dintr-un anumit punct de vedere, aceștia ar putea fi considerați creatorii teoriei, deși, practic, nu au făcut altceva decât să reia, sistematizând-o, noțiunea de universitas juris a savanților antici: „Patrimoniul reprezintă ansamblul bunurilor unei persoane, văzute ca alcătuind o universalitate de drept (universitas juris)… de natură pur intelectuală”. Din această idee decurg, practic, toate celelalte care i-au urmat. Fiecare patrimoniu aparține unei persoane, fizică sau juridică, iar fiecare persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu. „Ideea de patrimoniu decurge din cea de personalitate. Oricare ar fi obiectele asupra cărora persoana își poate exercita drepturile, oricare ar fi natura sau diversitatea lor, toate sunt supuse aceluiași liber arbitru, aceleiași voințe, acțiunii unei singure puteri juridice”. Mai mult decât atât, s-a dedus și faptul că orice persoană are, în mod obligatoriu, un patrimoniu, chiar dacă nu posedă, în concret, nimic, deoarece acesta cuprinde nu numai bunurile prezente, ci și pe cele trecute și viitoare; în concluzie, patrimoniul poate fi eventual sau virtual, manifestându-se sub forma unei „potențialități”, a unei „posibilități” de a dobândi bunuri și de a-și asuma obligații. În ceea ce privește bunurile viitoare, adică cele pe care persoana ar putea să le dobândească, Codul civil le menționează de mai multe ori; Aubry și Rau le califică drept bunuri in potentia, „ceea ce exprimă foarte bine cuvântul german Vermogen, care înseamnă în același timp și putere, și patrimoniu”. Astfel, concluzionează autorii, „patrimoniul unei persoane reprezintă puterea sa juridică, considerată în mod absolut, și separată de toate limitele timpului și spațiului”, o afirmație perfect în acord cu concepția proprietății-suveranitate.
În ceea ce privește bunurile „care se confundă cu însăși existența persoanei”, cu alte cuvinte drepturile extrapatrimoniale, cei doi autori par chiar să regrete că dreptul francez nu le consideră ca făcând parte din patrimoniu, pe motiv că, așa cum este și firesc, nu pot fi evaluabile în bani. În schimb, acțiunile în plata daunelor-interese născute din atingerile aduse acestor drepturi aparțin, totuși, patrimoniului. În fața idealismului și abstracțiunii acestei teorii, alți juriști francezi, precum Saleilles, dar și din spațiul "de dincolo de Rin", precum Brinz, au elaborat o teorie considerată ca fiind mai realistă, cea a patrimoniului de afectațiune, plecând de la ideea că patrimoniul este o masă de bunuri a căror coeziune nu rezultă din faptul că este deținută de către o persoană, ci datorită faptului că sunt destinate (afectate) unui anumit scop dat.
Se poate afirma, așadar, că teoria clasică a patrimoniului se datorează juriștilor francezi Aubry și Rau. Trebuie precizat, însă, că, la baza acesteia, se află studiul realizat asupra Codului civil francez elaborat de către profesorul german Karl Salomo Zachariae, de la Universitatea din Heidelberg. Acesta a plecat, inițial, de la o analiză a dezvoltării dreptului succesoral francez, cu referire la "revoluția" din lumea juridică provocată de apariția Codului civil în anul 1804. Astfel, spre deosebire de legislația "vechiului regim", prin care bunurile defunctului, după cum am arătat mai sus, se transmiteau în funcție de natura lor (făcându-se, deci, o distincție între bunurile proprii, bunurile achiziționate și bunurile mobile) și, în același timp, numai bunurile mobile erau afectate plății datoriilor, codul napoleonian supune întregul ansamblu al bunurilor succesorale aceluiași regim juridic, iar toate aceste bunuri, în ansamblul lor, constituie garanția generală a creditorilor.
Plecând de la această idee, profesorul Zachariae a extins aplicabilitatea aspectului de universalitate a patrimoniului, considerând că ansamblul unic, ce includea și bunurile, dar și datoriile, are vocația de a fi transmis moștenitorilor, asigurând, astfel, continuitatea persoanei decedate. Cu alte cuvinte, patrimoniul devine o noțiune eminamente subiectivă, asigurând expresia personalității juridice a persoanei.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că teoria elaborată de Aubry și Rau poate fi privită sintetic prin următoarele idei, considerate ca fiind temeiul teoretic al conceptului de patrimoniu așa cum este cunoscut și studiat în prezent: (1) „patrimoniul, în cea mai înaltă expresie a sa, este chiar personalitatea omului, în raporturile sale cu lucrurile exterioare” și (2) „ideea de patrimoniu rezultă direct din cea de personalitate”. În același sens, regăsim, în lucrarea Tratat de drept civil român coordonată de profesorul Constantin Hamangiu, o perspectivă similară, conform căreia „patrimoniul absoarbe întreaga personalitate a omului, și nimic nu rămâne în afară de patrimoniu”.
Iată cum, pentru prima dată în istoria teoriei dreptului civil, s-a afirmat că patrimoniul nu reprezintă doar un simplu ansamblu de bunuri, ci exprimă, chiar, dimensiunea personalității juridice în raport cu drepturile, cu alte cuvinte, acesta îi permite personalității să se exprime și, deci, să existe, în măsura în care patrimoniul îi procură mediul pentru posedarea și angajarea bunurilor. Astfel, observăm cum se conturează, pas cu pas, noțiunea modernă de patrimoniu, care poate fi definită, din această perspectivă, ca o universalitate juridică unică, cuprinzând toate bunurile și toate datoriile, intim legată de personalitatea juridică a titularului său.
Datorită acestei legături strânse dintre patrimoniu și persoana fizică, se pot desprinde anumite trăsături distinctive ale acestuia. În primul rând, după cum rezultă în mod evident, numai persoanele pot avea un patrimoniu. Dezvoltând această idee, decurge, fără urmă de îndoială, concluzia că, pe de o parte, orice persoană are un patrimoniu, iar, pe de altă parte, o persoană poate avea numai un singur patrimoniu. Ca urmare, patrimoniul nu poate fi despărțit de persoană cât timp aceasta este în viață. După cum reiese din aceste considerații, Aubry și Rau priveau patrimoniul ca o „emanație” a personalității juridice, o „proiecție” a acesteia asupra bunurilor. Cum orice subiect de drept are bunuri sau, cel puțin, aptitudinea obiectivă de a le dobândi, rezultă, în mod neechivoc, consecința absolut firească conform căreia orice persoană are un patrimoniu.
În privința indivizibilității patrimoniului, problema se poate aborda din două puncte de vedere distincte: din perspectiva patrimoniului ca universalitate juridică (universalitate de drept) și din perspectiva elementelor sale componente, această din urmă idee fiind relevată anterior prin conceptul de gaj general al creditorilor chirografari. Amintim că acest drept asupra întregului patrimoniu al debitorului își are originea, în fapt, în dreptul roman, mai precis în perioada (străveche) în care creditorul, în situația în care nu-și putea recupera creanța prin consensul debitorului, avea un drept asupra persoanei acestuia, și nu asupra bunurilor lui. În această situație, creditorul îl putea ține în captivitate pe debitor până când creanța îi era satisfăcută de către familia acestuia din urmă, în caz contrar având posibilitatea și chiar dreptul de a-l ucide. În timp, datorită inconveniențelor pe care le cauza această practică primitivă circuitului civil și economic, acest drept a fost înlocuit cu dreptul de retenție asupra întregului patrimoniu al debitorului, deci asupra bunurilor sale. Această soluție, pe lângă avantajele de natură practică, intră în concordanță și cu ideea modernă, subliniată mai sus, a legăturii dintre patrimoniu și persoană, teorie conform căreia patrimoniul unei persoane nu este decât o emanație a personalității juridice a acesteia. Este interesant de reținut și faptul că o reminiscență a străvechiului drept asupra persoanei debitorului se regăsește în legislațiile moderne relative la „închisoarea datornicilor”.
Așadar, în lumina acestei teorii, separația dintre patrimoniu și persoană este posibilă numai în situația decesului acesteia din urmă, urmând ca patrimoniul să fie transmis către moștenitorii universali sau cu titlu universal, chiar din clipa morții. Rezultă, deci, că, în timpul vieții titularului, numai elementele componente ale patrimoniului pot fi transmise, și exclusiv cu titlu particular. Menționăm că această regulă se aplică, în prezent, numai în privința persoanelor fizice; persoanele juridice pot, prin fuzionare sau divizare, să-și înstrăineze întregul patrimoniu sau o parte din acesta, fără a afecta însă existența acestora.
Și totuși, după cum am văzut, vechii romani considerau că patrimoniul prelungește personalitatea lui de cujus până la momentul acceptării succesiunii și plății tuturor datoriilor. Acest considerent, în ciuda vechimii sale, nu face decât să susțină ideea modernă a existenței unei legături strânse între personalitate și patrimoniu, care, în lumina ideilor juriștilor antichității, putea chiar "supraviețui" existenței fizice a persoanei, până la încheierea definitivă a socotelilor cu această lume.
Teoria asupra patrimoniului elaborată de Aubry și Rau a corespuns perfect realităților și intereselor economice existente în spațiul socio-cultural european la jumătatea secolului al XIX-lea, când singurele întreprinderi erau cele individuale și societățile comerciale erau, în fapt, societăți de persoane. Faptul că oamenii de afaceri ai epocii își angajau răspunderea în mod nelimitat, cu întreaga lor avere, față de creditorii întreprinderii, își avea fundamentul teoretic și explicația în caracterul indivizibil al patrimoniului. În același timp, trebuie precizat că acestea constituiau unicele condiții în care deținătorii de capital financiar erau dispuși să acorde credite diferiților întreprinzători.
Pornind de la acest inconvenient practic, s-au formulat, încă din secolul al XIX-lea, o serie de critici la adresa acestei teorii devenite, deja, în timp foarte scurt, "clasică". Prima discuție în acest sens a pornit tocmai de la caracterul indivizibil al patrimoniului. Astfel, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, având în vedere schimbările socio-economice impuse de revoluția industrială, și-a făcut din ce în ce mai simțită prezența necesitatea unui proces obiectiv de concentrare a capitalului. În acest scop, devin tot mai numeroase întreprinderile de capital, în special sub forma societăților anonime pe acțiuni. Pe scurt, particularitățile acestor societăți constau în faptul că, din momentul înființării și pe tot parcursul funcționării lor, identitatea și calitatea cosocietarilor nu aveau nicio importanță (în realitate, de cele mai multe ori, aceștia nici nu se cunoșteau între ei). Astfel, în asemenea condiții, capitalul societății era constituit din acțiuni liber cesionabile sau transmisibile, iar răspunderea asociaților este strict limitată la valoarea acțiunilor pe care le dețineau respectivele persoane din capitalul societății.
Așadar, reiese că, în situații precum cele de mai sus, caracterul indivizibil al patrimoniului și unitatea acestuia nu mai corespundeau pe deplin realităților și necesităților social-economice. Nu se putea, deci, limita răspunderea acționarilor fără a se admite, în prealabil, divizibilitatea patrimoniului acestora, idee care, ulterior, a sfârșit prin a fi îmbrățișată și susținută și de către doctrina juridică a epocii.
Totuși, considerăm că nu trebuie omise, în cadrul unei analize riguroase, și aspectele mai puțin convenabile din punct de vedere juridic cauzate sau pur și simplu create de această situație. Astfel, acceptarea posibilității de a diviza patrimoniul a dus la crearea premisei, pentru toate persoanele, a unei capacități de a participa, în calitate de acționari, cu părți sau valori din patrimoniul lor, la două sau mai multe societăți comerciale, având la bază exclusiv ideea conform căreia, prin aceasta, răspunderea față de creditorii fiecărei societăți este limitată doar la întinderea aportului lor la capitalul social. Practic, se aducea atingere creanțelor creditorilor societăților, aceștia fiind vădit dezavantajați de asemenea practici.
O altă critică la adresa teoriei clasice a pornit de la ideea caracterului unic al patrimoniului. Astfel, se considera că, în realitate, pot exista situații în care fracțiuni din patrimoniu sau mase patrimoniale cu o destinație specială pot exista în mod independent, deci fără legătură cu ideea de persoană, constituind adevărate universalități de drept de sine stătătoare. Pe bună dreptate, considerăm că o asemenea teorie contravine, în mod vădit, ideii unității și indivizibilității patrimoniului; această contradicție dintre concepția teoretică asupra patrimoniului, mai precis asupra unicității sale, și situațiile concrete, în care necesitățile economico-sociale impuneau, practic, ca viziunea legală și doctrinară să devină mai „flexibilă”, a dus la crearea și adoptarea, de către alt curent de gândire juridică, a conceptului de „patrimoniu-scop” sau „patrimoniu de afectațiune”.
Și tot în legătură cu „fracțiunile” de patrimoniu/masele de bunuri cu afectațiune specială și conflictului acestora cu „rigiditatea” teoriei unicității patrimoniului, trebuie să amintim în acest context și punctul de vedere al profesorului Rosetti-Bălănescu, prezentat în cadrul unui lucrări de referință doctrina românească a dreptului civil. Astfel, acesta susținea că: „trebuie să ne oprim aici și să nu urmăm pe unii autori care ajung să cadă în exces de abstracțiune, ca și autorii clasici, numai că în sens invers, admițând că pot exista patrimonii care să nu aparțină nimănui.”. Apreciem, deci, că prof. Rosetti-Bălănescu propune evitarea adoptării unor poziții extreme, în sensul susținerii până la absurd fie formei stricte a patrimoniului-personalitate, prin excluderea unor soluții rezonabile în vedere rezolvării anumitor probleme practice, fie a unei teorii a patrimoniilor de afectațiune absolute, în care ideea de persoană este eliminată în totalitate, primând importanța scopului căruia îi sunt afectate universalitățile respective. Altfel spus, avem de-a face cu un veritabil îndemn la moderație în gândirea juridică, pentru a tinde spre o armonizare cât mai operativă a conceptelor de drept, și nu spre o secesiune rigidă, fără rezultate concrete și moduri de aplicare utile a acestora în raporturile juridice.
O a treia (și ultimă) critică adusă conceptului de patrimoniu-personalitate, pe care intenționăm să o amintim în cadrul demersului nostru, se referă la faptul că teoria sus-menționată considera că ideea de patrimoniu (de fapt, patrimoniul însuși!) rezultă în mod direct din cea de personalitate (juridică). Această critică susține că, deși orice persoană are un patrimoniu, aceasta nu se datorează faptului că patrimoniul este o emanație a personalității, ci pentru că orice persoană are un minim de bunuri, ceea ce nu exclude existența concomitentă a unor fracțiuni de patrimonii, independente de persoana titularului.
În replică, considerăm ca fiind util a arăta că nu se poate pune problema, oricare ar fi felul în care este definit și explicat conceptul de patrimoniu, a bunurilor pe care o persoană le „are” (termen care, credem, trebuie evitat în cadrul unui discurs riguros juridic, dată fiind aria semantică destul de largă și vagă a acestuia), deoarece patrimoniul, după cum se știe, nu privește bunurile posedate în materialitatea și individualitatea lor, ci, din contră, pornește de la conceptualizarea lor în mod abstract, sub forma de drepturi, trecute, prezente sau viitoare. Or, se consideră, pe bună dreptate, că o persoană care, deși nu stăpânește, practic, niciun bun, are, totuși, un patrimoniu, ca expresie a potențialității și a capacității sale de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații. Astfel, putem spune că patrimoniul nu este o expresie a personalității juridice, ci o manifestare a acesteia și, mai degrabă, o expresie a capacității juridice a unei persoane.
2. Teoria patrimoniului de afectațiune
Odată cu adoptarea, de către mai multe state (printre care și tânărul stat român, în 1864), a unui cod civil după modelul celui francez (napoleonian) din 1804, în spațiul germanofon, însă, teoria patrimoniului-personalitate a fost, mai mult sau mai puțin explicit, abandonată, fiind înlocuită de cea a patrimoniului-scop sau de afectațiune.
Fondatorii acestei teorii sunt considerați a fi juriștii Bekker, prin lucrarea Zweckvermögen, insbesondere Peculium, Handels vermögen und actiengesellshaften. Zeitschrift für das Gesammte Handelsrecht (1861), Brinz, prin Lehrbuch der Pandekten (Erlagen, 1860) și, respectiv, Uger, prin tratatul intitulat Zur Lehre von den juristichen Personen (Kritiche Űberschau der deutschen Gezetsgebung und Rechtwissenschaft) (1860).
Conform acestei noi concepții, și atacând, pe această cale, una dintre ideile fundamentale ale personalismului, se arată că nu persona este elementul-cheie al patrimoniului, ceea ce îi conferă un caracter unitar, ci scopul căruia acest patrimoniu este afectat. Putem defini, în lumina acestei teorii, conceptul de patrimoniu ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor relative la o masă de bunuri afectată unui scop comun. Se susține, prin aceasta, ideea posibilității separării patrimoniului (general) al unei persoane în diferite universalități distincte, numite patrimonii de afectațiune, separare justificată de scopurile (economice sau nu) urmărite de persoana respectivă. În această concepție, deci, unicitatea nu este determinată de persoană, ci de scopul respectivei afectări. Pe această linie de gândire, rezultă că noțiunea de personalitate juridică și cea de persoană (umană) trebuie, în mod obligatoriu, sperate.
Doctrina germană a introdus, astfel, în cadrul științei dreptului civil, două concepte noi: patrimoniul-scop (Zweckvermögen) și patrimoniu separat (Sandervermögen). Se admite, deci, că o persoană poate avea mai multe patrimonii, fiecare cu destinația sa proprie, în funcție de profilul activităților desfășurate de acea persoană, respectiv un patrimoniu general și unul sau mai multe patrimonii speciale. În plus, și drept consecință firească a acestor considerente, dar mai ales în contradicție cu una dintre ideile centrale ale teoriei clasice, se consideră că nu mai există niciun impediment ca aceste mase, având fiecare laturi active și pasive, să poată forma obiectul unei transmisiuni între vii. Această idee și-a arătat utilitatea în ceea ce privește conceptul de fond de comerț, care poate fi înstrăinat între comercianți, fără a-și pierde calitate de universalitate juridică și fără a interzice dobânditorului să aibă și alte "patrimonii" pe lângă acesta. Mai mult decât atât, doctrina comercială contemporană consideră că acest fond de comerț reprezintă un bun, parte a patrimoniului comerciantului. Și totuși, trebuie avută în vedere precizarea că patrimoniul și fondul de comerț, deși se aseamănă, au naturi juridice diferite, după cum vom arăta mai târziu.
Interesant de remarcat că susținătorii acestei teorii a patrimoniului de afectațiune apreciază că patrimoniul este o realitate, și nu o entitate abstractă, deoarece el este susceptibil de mărire sau de micșorare, are un activ și un pasiv, adică drepturi și obligații, și, mai multe decât atât, i se poate acorda o valoare matematică, printr-o cifră obținută prin scăderea pasivului din activ. În această ordine de idei, se poate ajunge la concluzia că teoria pe care o analizăm se opune aprecierii conform căreia patrimoniul conține bunurile prezente și viitoare ale unei persoane. Dimpotrivă, rezultă că acesta trebuie să cuprindă numai bunuri concrete, dobândite și existente în prezent, în materialitate lor, iar datoriile ce fac parte din patrimoniu sunt cele care sunt în legătură directă și imediată cu bunurile, deci cu destinația economică și socială a patrimoniului.
Caracterele patrimoniului, din perspectiva acestei teorii, pot fi rezumate prin următoarele idei: în primul rând, se consideră ca fiind "învechită" opinia conform căreia numai persoanele pot avea un patrimoniu și, în același timp, că există o legătură indisolubilă între personalitatea juridică și patrimoniu; în aceeași ordine de idei, s-a apreciat că nici ideea de unicitate a patrimoniului nu mai constituie utilitate practică, astfel încât o persoană poate avea mai multe patrimonii sau fracțiuni de patrimoniu. De asemenea, considerăm demn de reținut faptul și că reprezentanții doctrinei care au enunțat teoria patrimoniului de afectațiune disting, totuși, între universalitățile de drept și cele de fapt. Universalitățile de drept cuprind un ansamblu de bunuri care formează activul universalității și, în același timp, un ansamblu de obligații care constituie pasivul corelativ. Astfel, patrimoniul de afectațiune este prezentat ca fiind cel mai potrivit exemplu al universalităților de drept. În ceea ce privește universalitățile de fapt, acestea se diferențiază de cele precedente datorită faptului că nu prezintă un pasiv corelativ; ele sunt constituie doar prin reunirea unor elemente active (care ar putea fi, la fel de bine, autonome), și care au, într-o anumită măsură, o destinație comună și un regim juridic particular.
Criticile aduse teoriei patrimoniului-scop (de afectațiune) se referă, în principal, la faptul că ignoră existența (sau cel puțin importanța) persoanei ca subiect de drept. Din această perspectivă, se apreciază că poate fi subiect de drept și bunul, cum ar fi, de pildă, un fond care dobândește sau care datorează o servitute, deoarece contează scopul căruia i-a fost afectat la momentul inițial. Pornind de la această concepție, din perspectiva acestei teorii, se poate aprecia că patrimoniile juridice sunt simple constructe teoretice impersonale, care nu aparțin nimănui, ci doar scopului, afectațiunii sau destinației pentru care au fost constituite.
În același timp, se considera că ideea patrimoniului-scop ar compromite securitatea raporturilor juridice legate de conținutul patrimoniului persoanei. Cum o persoană ar putea avea mai multe patrimonii, afectate unor scopuri sau activități distincte, creditorii acesteia, ale căror obligații izvorăsc dintr-un raport juridic aferent uneia dintre afectațiunile sus-menționate, ar fi prejudiciați în cazul epuizării bunurilor din cadrul său, în condițiile în care persoana răspunde strict cu bunurile aflate în patrimoniul afectat acelei activități determinate. Altfel spus, gajul (general) al creditorilor chirografari se limitează la un singur patrimoniu (în condițiile în care persoana deține mai multe), în detrimentul intereselor acestora.
Cu alte cuvinte, cercetătorii care aduceau critici acestei teorii erau de părere că ar fi nejustificat să se renunțe la ideea că patrimoniul este o universalitate juridică și la principiul conform căruia dreptul de a avea un patrimoniu este unul dintre atributele personalității. Admițându-se teoria patrimoniului-scop în forma ei cea mai pură, se admitea, deci, că personalitatea juridică nu mai era legată, în mod obligatoriu, de patrimoniu. După această logică, se poate ajunge, practic, la concluzia – absurdă, de altfel! – că, dacă acceptăm existența unui patrimoniu fără titular, per a contrario, putem avea și persoană fără patrimoniu!
Legat de teoria patrimoniului de afectațiune și de ideea conform căreia patrimoniul este o universalitate de drept, sunt necesare câteva precizări în privința fondului de comerț. Astfel, se consideră că fondul de comerț constituie un patrimoniu afectat unui anumit scop, anume exercițiul comerțului; fiind o universalitate juridică, acesta constituie un patrimoniu autonom, cu drepturi și obligații distincte de drepturile și obligațiile civile ale titularului. Un alt punct de vedere afirmă, însă, că fondul de comerț este un subiect de drept autonom, ce are sediu, firmă și patrimoniu și, deci, drepturi și obligații proprii. Potrivit acestei concepții, este interesant de reținut că patronul, în calitate de titular al fondului de comerț, nu este văzut decât ca un reprezentant al acestuia, și nu ca un titular propriu-zis. Doctrina românească actuală susține că fondul de comerț este un drept de proprietate incorporală și are următoarele caracteristici: a) este un bun unitar, distinct de elementele care îl compun; b) este un bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile; c) este un bun mobil incorporabil, și deci nu îi este aplicabilă prescripția instantanee reglementată de art. 1909 Cod civil.
Din perspectiva teoriei universalității, în mod evident, fondul de comerț este o universalitate de fapt, adică o grupare de elemente unite printr-o legătură de fapt în vederea unui scop comun, și anume exercitarea unor anumite activități de comerț.
În lumina acestor precizări, putem face o analiză comparativă a noțiunii de fond de comerț, raportată la conceptul de patrimoniu. Astfel, fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale sau incorporale, afectate de un comerciant desfășurării unei activități de natură comercială. În schimb, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor comerciantului, care au valoare patrimonială. În concluzie, se observă, încă de la început, faptul că fondul de comerț nu cuprinde creanțele și datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia. Dimpotrivă, fondul de comerț este privit ca un bun mobil, inclus în patrimoniul comerciantul și transmisibil, în totalitatea sa sau în parte, cu respectarea anumitor condiții legale.
3. Soluția de compromis: teoria "mixtă" a patrimoniului
Având în vedere aceste scurte treceri în revistă ale celor două puncte de vedere asupra conceptului juridic de patrimoniu, considerăm necesar și util, având în vedere obiectivele demersului de față, să facem câteva observații. Nu putem spune, în spiritul unei rigori științifice sincere și dezinteresate, că cele două teorii sunt complet antagonice și, astfel, se exclud reciproc; fiind rodul a două școli de gândire și, în același timp, a unor realități sociale distincte, ambele prezintă câte un punct de vedere autonom asupra a ceea ce reprezintă sau poate reprezenta patrimoniul, perspective ce nu trebuie avute în vedere separat, poate chiar ca fiind contradictorii, ci drept două abordări care se completează reciproc.
Astfel, acceptând că personalitatea juridică a titularului constituie un element de bază al oricărui patrimoniu, nu putem elimina posibilitatea ca acesta să-și împartă patrimoniul în mai multe mase de afectațiune (afectate, fiecare, unor scopuri distincte), dar fără a se aduce atingere, în acest mod, unității patrimoniului, exprimată, poate cel mai bine, prin însăși existența persoanei titularului său. Astfel, putem considera că personalitatea juridică reprezintă liantul dintre masele patrimoniale/patrimoniile afectate unor scopuri distincte, în susținerea tezei unității patrimoniului, concomitent cu diversitatea destinațiilor diviziunilor sale.
În aceste condiții, nu putem exclude nici ideea legăturii directe dintre patrimoniu și personalitatea juridică a titularului său, și nici cea a unei mase de bunuri distincte afectate unui anumit scop, cu activ și pasiv propriu, dar făcând parte din patrimoniul aceleiași persoane. Trebuie să amintim și faptul că doctrina juridică în materie a ajuns la aceeași concluzie, în privința caracterului de universalitate juridică a patrimoniului, ceea ce înseamnă, practic, că acesta este diferit de toate elementele (drepturile și obligațiile) care îl compun. Acestea pot dispărea, se pot mări sau se pot micșora, dar patrimoniul, ca entitate abstractă și independentă de elementele sale, rămâne același. Nimic nu interzice, astfel, ca o „grupare” de astfel de bunuri să fie destinată un anumite practici, conținutul acesteia fiind clar definit de către titular, astfel încât drepturile și obligațiile corelative acesteia să fie delimitate strict de celelalte elemente ale patrimoniului, în ansamblul său.
Această teorie „mixtă”, după cum a fost numită în doctrina de specialitate, a fost considerată ca fiind cea mai utilă și, mai mult decât atât, benefică circuitului civil și practicii juridice. Datorită gradului ridicat de flexibilitate, teoria mixtă a patrimoniului a putut fi adaptată în funcție de imperativele raporturilor civile și comerciale ale secolului XX, satisfăcând necesitățile unei epoci în care dinamismul și adaptabilitatea sunt trăsături esențiale oricărei activități economico-sociale.
Interesul teoretic, dar mai ales practic, al stabilirii unei concepții unitare și, de ce nu, universal valabile, în cadrul sistemului juridic continental, s-a lovit, din nou și nu de puține ori, de lipsa de interes (aproape) totală a legiuitorului în definirea și evidențierea trăsăturilor conceptului de patrimoniu, în cadrul unui cod civil. Încă de la demersul napoleonian de sistematizare cât mai exactă a normelor de drept privat, realizat prin Codul civil francez din 1804, a căzut în sarcina jurisconsultului căutarea referirilor și trimiterilor la ideea de patrimoniu, de avere, de moștenire, astfel cum aceste concepte sunt amintite în variile acte normative interne în materie, pentru conturarea unei noțiuni clare, lipsite de echivoc.
IV. Scurte concluzii. Perspective ale conceptului de patrimoniu
Am arătat, în capitolele precedente, cum un concept juridic apărut în urmă cu aproape 2000 de ani a supraviețuit, de-a lungul timpului, păstrându-și intactă esența, în ciuda schimbărilor de formă (uneori minore, alteori nu) pe care le-a suferit pe parcursul acestei lungi și sinuoase evoluții. Astfel, principala concluzie a acestei primei părți a studiului de față constă în relevarea caracterului extrem de flexibil al acestui concept juridic, capacitatea sa de a evolua, de a se transforma în funcție de necesitățile specifice fiecărei epoci istorice, fiecărui sistem juridico-statal cadrul căruia îl regăsim, și de a integra influențe aparent alogene în vederea perfecționării sale ca instituție juridică. Această evoluție a culminat cu epoca clasică a dreptului civil, respectiv secolul al XIX-lea, moment la care au luat naștere procesul modern de teoretizare a patrimoniului, încununat de activitatea savanților francezi Aubry și Rau.
Nu considerăm că ar fi potrivit să susținem că "epopeea" conceptului de patrimoniu a luat sfârșit; având în vedere condițiile de existență a societății umane la acest început de secol XXI, având în vedere noile imperative economice, sociale și politice, și punând accentul pe aspectele de natură ecologică, nu putem să nu avem în vedere și posibilele valențe și utilizări ale acestui concept, în funcție de necesitățile și exigențele dreptului mediului, la nivel național, regional și global.
Astfel, suntem de părere că evoluția istorică a conceptului de patrimoniu este departe de a se fi încheiat, situându-ne, în prezent, în pragul unor noi schimbări și adaptări.
PARTEA A II-A
TEORIA GENERALĂ A PATRIMONIULUI
I. Considerații generale asupra conceptului de patrimoniu
1. Semnificațiile juridice ale conceptului de patrimoniu
Conceptul de „patrimoniu” a fost folosit, încă din cele mai vechi timpuri, pentru a defini o noțiune care implică ideea de avere, de totalitate a bunurilor care aparțin uneia sau mai multor persoane. Fiind, astfel, strâns legat de conceptul de proprietate, patrimoniul s-a referit și a fost utilizat în situații ce priveau avuția, bogăția și, implicit, la stăpânirea materială a acesteia. În același timp, s-a consolidat și caracterul său de universalitate (juridică), respectiv aptitudinea de a defini un ansamblu de obiecte, privite sau nu în materialitatea lor, care fie aparțin aceleiași persoane sau comunități, fie deservesc un scop sau o destinație comună.
Pe lângă înțelesul juridic comun, pe care aceasta în are în cadrul dreptului privat, noțiunea de patrimoniu și-a păstrat și un sens pe care putem să îl numim „istoric”, de bun sau avere moștenită, transmisă de la o generație la alta, o masă succesorală – sensul, se pare, inițial al termenului latin de patrimonium. Totodată, într-un înțeles asemănător, termenul de patrimoniu mai este utilizat, în paralel, și pentru a defini totalitatea bunurilor materiale care aparțin unei colectivități, unui popor, în calitate de „moștenire” provenită de la antecesori, care trebuie păstrată în grija aceleiași forme de organizare socială, spre folosul generațiilor viitoare. Plecând de la această semnificație, conceptul de patrimoniu a fost adoptat de către dreptul internațional public, sub forma de patrimoniu comun al umanității, și este folosit în contexte precum cele aferente resurselor naturale ale mării libere, atmosferei, spațiului cosmic etc.
2. Definirea conceptului de patrimoniu
Având în vedere prezența conceptului de patrimoniu în prevederi juridice atât de variate și de diferite, trebuie să subliniem faptul că, cel puțin în ceea ce privește sensul său clasic, o definiție expresă a acestuia lipsește din cadrul reglementărilor juridice în materie, din țara noastră sau aparținând altor sisteme juridice. În aceeași ordine de idei, după cum am precizat, fiind o preluare a codului civil francez de la 1804, codul civil român în vigoare până la data de 1 octombrie 2011 nu oferea, nici el, o definiție legală a patrimoniului.
În privința noului Cod civil, situația s-a schimbat oarecum în bine; prevederile alineatului 1 al art. 31 al noii reglementări pot fi interpretate drept prima definiție legală a patrimoniului în dreptul românesc. Astfel, în condițiile noului cod civil, se consideră că patrimoniul unei persoane include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia. Fără a omite faptul că această definiție este în totalitate tributară doctrinei de specialitate, nu putem să nu recunoaștem acest progres semnificativ înscris de legiuitorul român
Dacă, în legislația românească, observăm utilizarea termenului de patrimoniu, de foarte multe ori, ca sinonim pentru „fond” sau „domeniu”, înțelesul concret al acestuia fiind mai mult sau mai puțin exact, considerăm, pe bună dreptate, că în ramura dreptului civil, patrimoniul are o semnificație foarte strictă, de la care nu se poate „deroga”. În aceste condiții, sarcina elaborării unei definiții științifice a noțiunii de patrimoniu a constituit, în perioada în care definiția legală lipsea cu desăvârșire, un obiectiv important pentru doctrina juridică, după cum se poate observa și dintr-o simplă trecere în revistă a acesteia. Acum, odată cu intrarea în vigoare a noului cod civil, nu considerăm că aceste concluzii doctrinare ar putea cădea în desuetudine; dimpotrivă, vechea doctrină vine în sprijinul și în completarea noilor prevederi legale în materie, oferind o nouă perspectivă juristului, practicant sau cercetător.
Definițiile formulate, astfel, de doctrină nu diferă, în esența lor, unele de celelalte, marea lor majoritate având în comun ideea, consfințită în prezent și pe cale legislativă, conform căreia patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept. Într-o altă accepțiune, patrimoniul, ca entitate juridică distinctă, reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale și obligațiilor patrimoniale care aparțin unei persoane. Analizând aceste definiții, rezultă că patrimoniul, ca sumă de valori economice, pecuniare (subliniind, în acest context, și sensul termenului de patrimonial), este alcătuit dintr-o latură activă (valoare pozitivă) și o latură pasivă (valoare negativă). Activul patrimonial este format din valoarea economică a tuturor drepturilor patrimoniale, iar pasivul patrimonial constă în (contra-)valoarea tuturor obligațiilor patrimoniale ale unei persoane.
Activul și pasivul se găsesc într-o strânsă legătură, în primul rând pentru motivul că aparțin uneia și aceleiași persoane; aceasta este rațiunea determinantă pentru care s-a afirmat, pe bună dreptate, că patrimoniul poate fi considerat ca fiind un adevărat „cont curent” al unei persoane, în care sunt evidențiate, pe de o parte, toate drepturile și, pe de altă parte, toate obligațiile aparținând acesteia, a cărui valoare poate fi supusă unor fluctuații succesive, precum și prin modificarea și/sau stingerea celor existente. Trebuie subliniat că aceste schimbări valorice nu afectează existența și identitatea universalității patrimoniului.
După cum am menționat mai sus, nu există și nu poate exista o definiție doctrinală unică, cu valoare absolută, a conceptului de patrimoniu. În acest sens, considerăm a fi util pentru demersul nostru științific să le amintim două perspective interesante asupra acestui concept.
Astfel, în doctrina română, profesorii Tr. Ionașcu și S. Brădeanu au definit patrimoniul ca fiind „totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparținând unei persoane, ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”. De asemenea, în concepția profesorului Valeriu Stoica, făcând referire la doctrina franceză mai veche, în noțiunea de patrimoniu ar intra numai drepturile și obligațiile economice evaluabile în bani, ca bunuri incorporale. Acesta argumentează în sensul că „patrimoniul este o noțiune juridică, deci o realitate intelectuală. Ca urmare, el poate fi format tot din elemente intelectuale, adică din drepturi și obligații patrimoniale, respectiv bunuri incorporale, iar nu din bunurile materiale corporale”. Trebuie, însă, avut în vedere și faptul că în dreptul civil român, drepturile patrimoniale sunt considerate ca fiind bunuri. În definitiv, toate drepturile și obligațiile cu caracter economic se referă la bunuri corporale sau incorporale, sau sunt ele însele bunuri, iar drept consecință, se poate lesne renunța la menționarea lor din definiția patrimoniului, fără a dăuna conținutului sau exactității științifice a acesteia.
3. Reglementarea conceptului de patrimoniu în dreptul românesc
Am arătat că dreptul civil românesc poate fi considerat drept un succesor sau un continuator firesc al dreptului privat francez, astfel cum a fost dezvoltat de către doctrina secolului al XIX-lea. Începând, practic, cu transpunerea Codului civil napoleonian la realitățile și imperativele societății românești din a doua jumătate a veacului XIX, sistemul nostru de drept s-a arătat profund tributar celui francez, în conținut, dar și în ceea ce privește tehnica legislativă și spiritul legilor.
Trebuie să precizăm, încă de la început, că în ciuda lipsei unei definiții legale a patrimoniului în cadrul Codului civil de la 1864, această noțiune poate fi întâlnită în numeroase acte normative de reglementare aferente unor diverse domenii de drept, pe lângă contextul clasic privat. În privința acestuia din urmă, este suficient să amintim prezența acestui concept în Decretul nr. 21/1954 privind persoanele fizice și juridice. Astfel, printre condițiile de fond sau elementele constitutive ale oricărei persoane juridice, art. 26 lit. e din acest act normativ prevede constituirea sau existența unui „patrimoniu propriu și autonom”. De asemenea, termenul mai este folosit de legiuitorul român în același act normativ, în cadrul prevederilor referitoare la reorganizarea, dizolvarea și lichidarea persoanelor juridice.
Termenul de „patrimoniu” poate fi întâlnit frecvent și în textele unor legi intrate în vigoare după anul 1989, cum ar fi: art. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale; art. 5 și art. 19-20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale; art. 35 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, dar și în art. 6 alin. (2) lit. f din O.G. nr. 26/2000 referitoare la asociații și fundații, aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005. Potrivit art. 121 din legea 215/2001 privitoare la administrația publică locală, constituie patrimoniul unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public și privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial pe care o asemenea unitate administrativă le are sau le poate avea.
Într-o formulare discutabilă și imprecisă, art. 1 alin. (2) al Legii nr. 107 din 25 septembrie 1996 (Legea apelor) prevede că apele fac parte integrantă din patrimoniul public. Dimpotrivă, mult mai clar și mai exact din punct de vedere juridic, Legea nr. 182 din 20 octombrie 2000, privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, prevede la art. 1 alin. (2) că acesta este alcătuit din bunuri cu valoare deosebită sau excepțională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică etc. Acest act normativ instituie un regim juridic distinct și unic pentru bunurile mobile care fac parte din patrimoniul cultural național, indiferent de proprietarul acestora, prin reglementarea activităților specifice de evidență, expertizare, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare și punere în valoare a acestor bunuri.
În aceeași ordine de idei, trebuie să menționăm că noțiunea de „patrimoniu cultural național” este consacrată, în sistemul de drept românesc, atât în art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului național mobil, cât și în art. 2 alin. 1 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
De asemenea, Legea muzeelor și colecțiilor publice – Legea nr. 311/2003 – dispune că patrimoniul muzeal reprezintă totalitatea bunurilor, a drepturilor și a obligațiilor cu valoare patrimonială ce aparțin unui muzeu sau, după caz, unei colecții publice. Bunurile ce se află în patrimoniul muzeal pot face obiectul dreptului de proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sau, după caz, al dreptului de proprietate privată, iar regimul juridic al acestor bunuri, indiferent de titularul dreptului de proprietate asupra lor, este cel instituit prin dispozițiile aceleiași legi.
Observăm că, în actele normative amintite mai sus, termenul de patrimoniu este utilizat, de cele mai multe ori, într-un sens diferit de cel strict civilist, predominând înțelesul paralel, oarecum imprecis și totuși corect, de ansamblu de bunuri. Considerăm că acest fapt se datorează, în principal, inexistenței unei definiții legale a conceptului în cadrul dreptului privat, sau cel puțin a unei delimitări stricte a acestei noțiuni, în funcție de ramura de drept în care este utilizată și, în același timp, de dorința legiuitorului de a utiliza un termen consacrat, recunoscut și general acceptat în domeniu juridic. Desigur, după cum reiese din majoritatea cazurilor expuse, se distinge cu ușurință cu ce sens a fost introdus termenul de patrimoniu în actul de reglementare respectiv, dar există, din nefericire, situații în care această diferență nu este atât de evidentă.
Fără a se face referire la o anumită ramură de drept, uneori, în legislația noastră, o grupare de bunuri, de valori care au aceeași natură sau același regim juridic, poate fi desemnată prin noțiunea de fond. De exemplu, art. 1 al Legii 18/1991 (Legea fondului funciar) dispune că terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României. Pe de altă parte, potrivit reglementărilor din Codul silvic (Legea nr. 46/2008), toate pădurile de pe teritoriul României, indiferent de forma de proprietate care se exercită asupra lor,constituie fondul forestier național, care este supus regimului silvic reglementat de Cod.
În alte împrejurări, o grupare de bunuri care au sau aceeași natură, sau supuse aceluiași regim juridic, poate fi desemnată prin noțiunea de domeniu. De exemplu, art. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că terenurile pot face obiect al dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale ce au ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat. Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor. Din punct de vedere al regimului juridic, terenurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Dimpotrivă, terenurile din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede contrariul (art. 6).
După cum era de așteptat, dată fiind natura sa de instituție primară a dreptului, conceptul de patrimoniu este utilizat expres și în unele dispoziții ale vechiului Codul civil român de la 1864, referitoare la separația de patrimonii pe care o pot solicita creditorii unei succesiuni și legatarii cu titlu particular, dacă legatul are ca obiect o sumă de bani, pentru a opri confuziunea sau unirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu al moștenitorului cu vocație universală. Procedând astfel, ei auea dreptul de a fi plătiți din valoarea activului succesoral, fără a fi obligați să suporte concursul creditorilor proprii ai moștenitorului, ceea ce ar avea loc dacă s-ar realiza confuziunea celor două patrimonii.
Predominante fiind, totuși, referirile implicite la noțiunea de patrimoniu, menționăm că cea mai generală și, probabil, cea mai importantă dintre acestea, figura la art. 1718 din vechia reglementare civilă, potrivit căruia „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare”. Trimiterea pe care o face textul la toate bunurile care aparțin debitorului, prezente și viitoare, cu care acesta garantează îndeplinirea obligațiilor asumate față de creditorul său, are în vedere totalitatea bunurilor acestuia, universalitatea lor privită ca atare, în mod absolut. În același timp, referirile exprese la patrimoniu apar, după cum am precizat mai sus, în ceea ce privește separațiile de patrimonii (art. 781). Potrivit acestui articol, creditorii lui de cujus pot solicita „separarea patrimoniului defunctului de cel al eredelui). Noțiunea de „separații de patrimonii” mai apare și la art. 784 și 1743 ale Codului civil anterior, aferente materiei privilegiilor.
Observăm că, la fel ca și în cazul codului civil francez (napoleonian) din 1804, care a servit drept model pentru cel românesc de la 1864, noțiunea de patrimoniu nu este definită nici în cadrul acestui act normativ, rămânând în sarcina teoreticienilor și jurisconsulților dificila misiune de a oferi o definiție clară și precisă a acestui termen, esențial dreptului civil.
În cadrul Noului Cod civil român (Legea nr. 287/2009), patrimoniul este prevăzut în mod expres la art. 31 (intitulat Patrimoniul. Mase patrimoniale și patrimonii de afectațiune), art. 32 (Transferul intrapatrimonial) și art. 33 (Patrimoniul profesional individual). Și de această dată, prevederile legale se limitează mai degrabă la a descrie patrimoniul și atributele sale, fără însă a se încerca în mod direct elaborarea unei definiții legale a acestuia. Regăsim, de asemenea, patrimoniul, după cum era de așteptat, și în materiile „consacrate”, cum ar fi în cadrul prevederilor referitoare la succesiuni (art. 1114 alin. 2 sau art. 1156 Noul Cod Civil).
O primă observație relevă un aspect extrem de important în ceea ce privește viziunea legiuitorului român contemporan asupra conceptului de patrimoniu. Astfel, art. 31, sus-menționat, se regăsește la Cartea I – Despre persoane, Titlul I – Dispoziții generale. Acest aspect, de economie a textului legislativ, arată, în realitate, faptul că redactorii codului ar adera la teoria personalistă a patrimoniului, mai exact, la legătura indisolubilă între personalitatea juridică și patrimoniul unei persoane. Aceeași idee reiese și din conținutul articolului sus-menționat și al celor următoare, anume că Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia (alin. 1).
Din această prevedere, putem extrage două concluzii de importanță majoră pentru cercetarea de față. În primul rând, cum am precizat și mai sus, constatăm că se stabilește în mod expres existența unei legături strânse între persoană și patrimoniu, o referire directă, cum am arătat, la teoria patrimoniului-personalitate, formulată în urmă cu aproape două veacuri de juriștii francezi Aubry și Rau. În al doilea rând, deși nu este prevăzută expres (ca, de altfel, în cadrul marii majorități a reglementărilor aferente acestui domeniu), la același paragraf considerăm că se regăsește o definiție a patrimoniului, respectiv că acesta reprezintă toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia. Observăm că legiuitorul a ținut seama, în redactarea Codului civil, de definițiile oferite, de-a lungul timpului, de doctrina de specialitate conceptului în cauză, însă a fost, poate, prea precaut în privința utilizării unor formulări mai evidente, mai explicite, cum ar fi fost, de pildă, „Patrimoniul este/reprezintă/constituie totalitatea etc. …”.
În aceste condiții, trebuie să ne punem întrebarea în ce mod a considerat legiuitorul să îmbine cele două mari concepții distincte asupra noțiunii de patrimoniu. Vedem că, inițial, se face vorbire despre aspectele esențiale ale teoriei personaliste, care susține, ca idee de bază, unicitatea patrimoniului; în cadrul aceluiași articol, însă, legiuitorul ne introduce, în mod expres, conceptul de patrimoniu de afectațiune, care implică existența mai multor patrimonii care aparțin aceleiași persoane. Trecând rapid peste aspectul de ordin terminologic, pe care l-am tratat mai sus, în cadrul discuției referitoare la teoria patrimoniului-scop, în privința impuneri echivalenței dintre masă patrimonială și patrimoniu de afectațiune, nu putem omite să precizăm că, în doctrina juridică anterioară, românească și nu numai, aceste două noțiuni aveau înțelesuri diferite și, se pare, uneori contrare, nu neapărat datorită conținutului, ci mai degrabă din pricina contextului în care erau utilizate. Dacă patrimoniul de afectațiune (sau patrimoniul-scop, cum mai este cunoscut acesta) constituie un patrimoniu de sine-stătător, aservit unei anume destinații, astfel încât o persoană putea deține mai multe asemenea patrimonii, noțiunea de masă patrimonială a fost introdusă în doctrină tocmai pentru a deschide posibilitatea armonizării teoriei unității patrimoniului cu necesitatea de a avea mai multe categorii de bunuri, în funcție de destinația acestora. Astfel, se menținea premisa că patrimoniul este unul singur, dar în cadrul său pot exista aceste mase patrimoniale, afectate fiecare unui alt scop, dar care nu sunt separate de restul bunurilor, iar în ceea ce privește răspunderea titularului, aceasta nu este limitată la bunurile aservite unei mase patrimoniale.
În schimb, observând prevederile noului Cod civil român, s-ar părea că, între aceste două noțiuni există un raport de identitate. În aceste condiții, s-ar putea ajunge la concluzia că, în această manieră, se anulează, practic, pe cale legislativă, concluziile unei literaturi juridice vechi de mai bine de un veac. Fără îndoială, cercetările în privința noului cod ce vor urma vor oferi, probabil, o explicație la fel de pertinentă pentru această schimbare și vor analiza noile implicații ale conceptului de masă succesorală.
În acest context, este interesant de observat că noul Cod civil reglementează situația profesiilor liberale, din punct de vedere al regimului juridic al patrimoniului acestora – avocați, medici, notari, executori judecătorești etc. – , profesii care impun, pentru practicant, existența unui așa-numit „patrimoniu personal individual”. Anumite opinii doctrinare, tributare vechii reglementări, considerau că, în realitate, se are în vedere o masă patrimonială destinată exercitării profesiei (în concluzie, nu este vorba despre un patrimoniu de afectațiune!). Totuși, în contrazicerea acestei idei vine faptul că, la art. 31 alin. (3), se vorbește, după cum am arătat, despre existența unei identități între patrimoniul de afectațiune și masele patrimoniale, în sensul codului civil în vigoare. Astfel, și în cazul prevederilor art. 33 alin. (1), respectiv „constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabilește prin actul încheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege.” (s.n. A.D.-B.), putem considera, pe bună dreptate, că se vorbește, de fapt, despre un patrimoniul de afectațiune. Pe de altă parte, în acest context, trebuie să amintim că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, a fost consacrată, în acest sens, expresia de „patrimoniu de afectațiune”. Astfel, la art. 2 lit. j) din acest act normativ se prevede că: „În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: […] j) patrimoniul de afectațiune – totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor persoanei fizice autorizate, titularul întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor personali ai acestora”. În lumina noilor prevederi, nu suntem în măsură să ne pronunțăm asupra validității acestei formulări după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Cu toate acestea, având în vedere acest aspect terminologic, care, după părerea noastră, are o importanță majoră, considerăm că, în spiritul cercetării științifice, trebuie să păstrăm o anumită rezervă atunci când facem vorbire despre această identitate semantică între doi termeni care, anterior, cum am arătat, aveau sensuri diferite în cadrul doctrinei de specialitate. Adăugăm, ca o notă personală, faptul că o determinare strictă, expresă, a recunoașterii sau nerecunoașterii conceptului de patrimoniul de afectațiune, în cadrul codului civil, ar fi constituit un pas înainte semnificativ în cadrul legislației civile românești.
Deși alineatul sus-menționat, care oferă definiția patrimoniului de afectațiune, ar putea fi interpretat ca stabilind această identitate conceptuală strict între această formă a patrimoniului și anumite mase patrimoniale, respectiv cele „fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a -a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii”, în sensul că este vorba de o strictă delimitare a maselor patrimoniale care se identifică cu patrimoniul de afectațiune, existând deci unele care nu se supun acestui raport. Și totuși, trebuie să avem în vedere că textul legislativ enumeră toate situațiile în care doctrina și interpretările anterioare noului cod civil considerau că avem de-a face cu o masă patrimonială de sine stătătoare, inclusiv situația exercitării activităților de comerț sau profesiilor liberale. Astfel, considerăm că interpretarea noastră, în această lumină, ca fiind corectă și pertinentă.
Astfel, după cum am arătat și în cadrul discuției privitoare la teoria patrimoniului de afectațiune, prin noul Cod civil a fost instituită, în același timp, și fiducia, ca operațiune juridică prin care „unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de astfel de drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le administrează cu scop determinant, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniul fiduciarilor” (art. 773, s.n. A.D.-B.). Este curios de observat că, după cum am arătat mai sus, la alineatul 3 al articolului 31 din același act normativ (care conține o primă referire la conceptul de fiducie), ni se prezintă o veritabilă definiție a patrimoniului de afectațiune (Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a -a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum si alte patrimonii determinate potrivit legii). Putem interpreta, în lumina acestei prevederi extrem de precis și neechivoce, că noțiunea de masă patrimonială la care se referă articolul 733 și următoarele, este echivalentă, în cadrul acestei reglementări cel puțin, patrimoniului de afectațiune.
Dincolo de considerentele de interpretare a textului legislativ, observăm că, și din punct de vedere al conținutului acestuia, reiese că am avea de-a face cu un patrimoniu de afectațiune propriu-zis. Astfel, se arată că autonomia acestei mase se definește, pe de o parte, prin faptul că poate subzista și fără titular, iar pe de alta, prin faptul că scopul afectat acesteia este definit în articolele ce urmează – fiducia cu scop de gestionare (art. 777), fiducia-garanție și fiducia cu scop de transmisiune cu titlu gratuit (art. 775).
Operațiunea juridică a fiduciei desemnează, în același timp, o divizare a patrimoniului fiduciarului; în continuare, la art. 785-787, noul Cod civil reglementează relațiile dintre masa patrimonială fiduciară și restul patrimoniului fiduciarului, pe de o parte, și patrimoniul constituitorului fiduciei, pe de altă parte.
Astfel, în ipoteza deschiderii procedurii insolvenței împotriva fiduciarului, creditorii acestuia nu se vor putea îndestula din masa patrimonială fiduciară, idee ce vine în sprijinul teoriei constituirii unui patrimoniu de afectațiune; bunurile din această masă vor putea fi urmărite, în condițiile legii, ca regulă, numai de titularii unor creanțe născute în legătură cu aceste bunuri, altfel spus, numai de creditorii masei patrimoniale fiduciare/patrimoniului afectat. Creditorii constituentului vor putea urmări bunurile din această masă numai dacă au o garanție reală asupra lor, pentru care au fost efectuate formalitățile necesare opozabilității, dar numai anterior stabilirii fiduciei. Ceilalți creditori ai constituentului vor putea urmări bunurile din masa patrimonială fiduciară numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive de admitere a acțiunii pauliene, prin care a fost desființat contractul de fiducie încheiat în frauda drepturilor lor de creanță.
În mod complementar, creditorii fiduciari nu pot urmări celelalte bunuri ale fiduciarului sau bunurile din patrimoniul constituentului, cu excepția cazului în care s-a prevăzut obligația fiduciarului și/sau a constituentului de a răspunde pentru o parte sau pentru întregul pasiv al fiduciei. Într-o asemenea situație, urmărirea va începe asupra masei patrimoniale fiduciare, iar dacă aceasta nu este îndestulătoare, ea se va extinde asupra celorlalte bunuri ale fiduciarului și/sau ale constituentului, în limita și în ordinea stabilite de părțile contractului de fiducie. În cazul în care fiduciarul cauzează un prejudiciu prin actele sale de administrare sau conservare a masei patrimoniale fiduciare, el va răspunde nu cu bunurile din această masă, ci exclusiv cu bunurile „personale”, adică cele aflate în patrimoniul său.
În acest context, trebuie amintit că și Vocabularul juridic al reputatului civilist Gérard Cornu indică o anumită sinonimie între patrimoniu de afectațiune și masă patrimonială, așa cum reiese din a doua definiție ce o oferă termenului de patrimoniu: "denumire dată anumitor mase de bunuri (s.n. A.D.-B.) supuse unor afectațiuni speciale (de exemplu, unei fundații) sau unui regim particular (de exemplu, patrimoniu comun, în opoziție cu patrimoniul fiecărui soț, în cadrul unui regim matrimonial al comunității bunurilor)". Observăm că, deși se vorbește de mase de bunuri, se arată că acestea pot fi denumite "patrimoniu". Or, după cum am arătat, orice patrimoniu include și un activ, și un pasiv, iar din construcția "mase de bunuri" înțelegem, așa cum este și evident, că avem de-a face doar cu o latură activă!
În aceste condiții de „confuzie terminologică”, considerăm util, cel puțin în ce privește cercetarea științifică, a rămâne fideli terminologiei majoritare a Codului civil, utilizând în continuare noțiunea de masă patrimonială, nu fără a omite, însă, înțelesul acordat acesteia de către prevederile acestui act de reglementare, anume cea de patrimoniu de afectațiune.
În ciuda faptului că, la nivel terminologic, codul civil în vigoare folosește preponderent construcția de masă patrimonială, totuși, având în vedere caracteristicile și funcțiile acesteia, se subliniază, încă o dată, ideea că este vorba, de fapt, de un patrimoniu de afectațiune propriu-zis. Totuși, luând în considerare data recentă a intrării în vigoare a acestui act normativ de importanța capitală pentru viața juridică a țării noastre, considerăm că dezbaterea asupra acestei probleme este, încă, departe de a fi încheiată, iar un răspuns cert va urma să apară după îndelungi analize doctrinare și după „proba de foc” a practicii judiciare.
II. Reflectarea teoriilor despre patrimoniu în reglementările legale. Noul Cod civil român
De-a lungul timpului, doctrina juridică a enunțat și a susținut mai multe ipoteze privind conceptul de patrimoniu, din dorința de a ajunge la o construcție teoretică apropiată cât mai mult posibil de necesitățile și cerințele practicii. În dreptul roman, după cum am arătat mai devreme, deși conceptul de patrimoniu era bine cunoscut și utilizat, nici legiuitorii, nici jurisconsulții epocii nu au simțit nevoia conceperii și elaborării unei definiții a patrimoniului în adevăratul sens al cuvântului. Abia în epoca modernă, doctrina de specialitate a început să dezvolte aspectele teoretice privind această noțiune și, odată cu necesitățile sociale tot mai pregnante, s-au constituit bazele științifice ale teoriei patrimoniului, așa cum este cunoscută în prezent.
Se consideră că „actul de naștere” al dreptului civil modern îl constituie Codul civil francez din anul 1804. Totuși, în ceea ce privește conceptul de patrimoniu, așadar o instituție esențială a dreptului civil, și acesta se limitează la prevederi asemănătoare în spirit cu cele ale dreptului roman. Astfel, patrimoniul se regăsește, în principal, în cadrul reglementărilor privind bunurile, termenul de „patrimoniu” este utilizat în mod excepțional, și numai pentru a denumi bunurile aparținând tatălui de familie (vechiul pater familias din dreptul roman), transmise pe cale succesorală, sub forma unui patrimoine (pater-moine). Această accepțiune a patrimoniului, foarte restrictivă și caracterizată printr-un obiectivism accentuat, este criticabilă deoarece, în primul rând, nu cuprinde în înțelesul său și datoriile și, în al doilea rând, nu îl desemnează ca fiind o universalitate juridică, atribuită persoanei, ci doar o universalitate de bunuri.
Având în vedere aceste considerente, vom relua, succint, în cele ce urmează, prezentarea principalelor teorii ce au fost formulate în doctrina juridică cu privire la patrimoniu; dacă în prima parte a acestei lucrări, am avut în vedere mai ales valoarea în conturarea evoluției istorice a conceptului, acum le vom trata prin prisma influenței lor asupra gândirii juridice contemporane, reflectată în doctrină, dar și în opera de legiferare.
1. Teoria „clasică” a patrimoniului
Ca primă (sub aspect cronologic) încercare de teoretizare și definire a conceptului de patrimoniu, teoria "clasică", "personalistă" sau a "patrimoniului-personalitate", după cum mai este cunoscută, se datorează juriștilor francezi Aubry și Rau, la baza căreia se află studiul realizat asupra Codului civil francez, elaborat de către profesorul german K.S. Zachariae, de la Universitatea din Heidelberg.
Cum am arătat și în partea dedicată analizei istorice a doctrinei juridice dedicată patrimoniului, Zachariae a plecat de la studierea dezvoltării dreptului succesoral francez, odată cu apariția reputatului Cod civil din anul 1804, care se aplica ș în unele land-uri germane, încă din 1811. Spre deosebire de reglementările specifice „vechiului regim” al regalității franceze, conform cărora bunurile defunctului se transmiteau către erezi în funcție de natura lor (făcându-se, astfel, distincție între bunurile proprii, bunurile achiziționate și bunurile mobile) și, în același timp, numai bunurile mobile erau afectate plății datoriilor, codul napoleonian, prin preceptele sale inovatoare, supune întregul ansamblu al bunurilor succesorale aceluiași regim juridic, toate acestea garantând plata datoriilor.
Plecând de la asemenea considerente și analize revoluționare pentru momentul respectiv, profesorul Zachariae a formulat o teorie care a dus la extinderea aplicabilității acestui concept, considerând că acest ansamblu reprezintă un tot unitar, ce include și bunurile, dar și datoriile, și care are vocația de a fi transmis moștenitorilor, asigurând, astfel, continuitatea persoanei decedate – idee păstrată din vechiul drept roman. Cu alte cuvinte, patrimoniul devine o noțiune eminamente subiectivă, asigurând expresia personalității juridice.
În aceste condiții, teoria dezvoltată de Aubry și Rau poate fi rezumată prin următoarele idei fundamentale, care stau la baza conceptului de patrimoniu așa cum este cunoscut, analizat dar mai ales utilizat în prezent: „patrimoniul, în cea mai înaltă expresie a sa, este chiar personalitatea omului, în raporturile sale cu lucrurile exterioare.” și „ideea de patrimoniu rezultă direct din cea de personalitate”.
Având în vedere maniera și contextul în care a fost formulată teoria clasică, observăm că, pentru prima dată în istoria teoriei dreptului civil, s-a susținut că patrimoniul nu reprezintă un simplu ansamblu de bunuri (materiale sau nu), ci exprimă, chiar, dimensiunea personalității juridice în raport cu drepturile ce aparțin persoanei. Altfel spus, patrimoniul îi permite personalității să se exprime și, deci, să existe în cadrul circuitului civil, în condițiile în care acesta îi oferă singura cale de a deține ceva și de a-și asuma obligații, pe baza bunurilor stăpânite. Astfel, vedem mai clar cum se conturează noțiunea modernă de patrimoniu, pe care o putem defini, din această perspectivă, ca o universalitate juridică unică, cuprinzând toate bunurile și toate datoriile unei persoane, intim legată de personalitatea juridică a titularului său. Considerăm util să adăugăm faptul că această sinonimie conceptuală dintre personalitatea juridică a unei persoane și patrimoniul său poate fi privită ca o expresie a capacității civile a persoanei, în sensul că patrimoniul este instrumentul prin care aceasta poate dobândi drepturi și își poate asuma obligații. În lipsa unui "patrimoniu" (sau oricărei structuri care se poate asimila acestuia), personalitatea juridică a unei persoane, capacitatea acesteia de a participa la raporturi juridice, nu mai poate fi concepută, fiindu-i imposibil a se manifesta.
În ceea ce privește doctrina românească, trebuie să amintim o remarca asemănătoare în lucrarea profesorului Hamangiu, Tratat de drept civil român, conform căreia „patrimoniul absoarbe întreaga personalitate a omului, și nimic nu rămâne în afară de patrimoniu”. Considerăm, în primul rând, că este vorba despre personalitatea juridică a persoanei, și nu personalitatea în sens psihologic, comportamental. În al doilea rând, în situația în care se susține aici că "nimic nu rămâne în afara patrimoniului" – ne întrebăm, în mod justificat, care este situația drepturilor extra-patrimoniale? Desigur, nu putem să aplicăm șablonul rigorii științifice în mod absolut asupra acestei exprimări; până la urmă, nu avem de-a face cu o definiție strictă, ci, mai degrabă, cu o idee fundamentală exprimată metaforic, în scopul de a evidenția strânsa legătură dintre patrimoniu și personalitate, și nu pentru a delimita efectiv componentele acestuia.
O altă apreciere doctrinară arată că patrimoniul ar constitui „unul dintre atributele personalității umane, emanație a personalității umane și expresia puterii juridice cu care este învestită orice persoană”. Interesant de remarcat faptul că autorii utilizează conceptul de „putere juridică”, ca o reminiscență a lui potestas din vechiul drept roman, ca fiind un element al personalității juridice a oricărei persoane ce se manifestă tocmai prin existența patrimoniului. Raportul dintre proprietate (în sensul cel mai larg de avuție, avere) și putere (juridică) este unul dintre cele mai vechi fundamente ale sistemului juridic continental, ce subliniază legătura strânsă dintre persoană, ca titular al unei capacități civile, și manifestarea ei în cadrul societății, prin abilitatea de a întreține raporturi ceilalți membrii ai acesteia.
Datorită acestei legături strânse dintre patrimoniu și persoana fizică, acesta ar avea, așadar, o serie de trăsături proprii, specifice. În primul rând, după cum rezultă la modul evident, numai persoanele pot avea un patrimoniu. Dezvoltând această idee, putem spune, fără urmă de îndoială, că, pe de o parte, orice persoană are un patrimoniu, iar, pe de altă parte, o persoană poate avea numai un singur patrimoniu. Ca o consecință logică a acestor afirmații, și după cum rezultă din cele expuse mai sus, patrimoniul nu poate fi despărțit de persoană cât timp aceasta este în viață. Una dintre concluziile pe care le tragem din aceste considerații este că Aubry și Rau priveau patrimoniul ca o „emanație” a personalității juridice, o „proiecție” a acesteia asupra bunurilor ce îi aparțin. Cum orice subiect de drept are bunuri sau, cel puțin, aptitudinea obiectivă de a le dobândi, rezultă, în mod neechivoc, faptul că orice persoană are un patrimoniu.
Caracterul indivizibil al patrimoniului se poate aprecia din două perspective distincte: din ipoteza sa de universalitate juridică (universalitate de drept), și sub aspectul elementelor sale componente, idee relevată în special de conceptul de gaj general al creditorilor chirografari. Deși formulat sub această formă având la bază prevederile codului civil napoleonian (de unde a fost preluat, aproape identic, de codul civil român de la 1864), trebuie să amintim că acest drept al creditorilor asupra avuției debitorului lor își are originea în epoca primitivă, incipientă, a dreptului roman, când, cum am arătat în secțiune aferentă istoricului conceptului de patrimoniu, creditorul avea dreptul asupra persoanei debitorului său în materialitatea ei, având posibilitatea de a-l ține pe acesta din urmă în captivitate, până la plata integrală a creanței. Având în vedere că inconvenientele unei astfel de soluții, s-a recurs, în timp, la transformarea ei într-un drept general de retenție asupra averii debitorului, din care creditorul își putea satisface creanța. Această situația ne duce, astfel, la legătura dintre personalitate și patrimoniu, în sensul că putem constata chiar o echivalență a acestora două, în condițiile în care dreptul creditorului asupra persoanei poartă, acum, asupra bunurilor acesteia. Plecând de la această concluzie, constatăm că, încă din epoca dreptului roman, se contura deja o „teorie” a patrimoniului-personalitate. Cum, după cum am arătat în partea I a lucrării, există instituții ale dreptului roman foarte apropiate de teoria patrimoniului de afectațiune, nu este de mirare faptul că și teoria personalistă își găsește un corespondent istoric.
Identitatea dintre patrimoniu și personalitate nu implică, totuși, ipoteza extremă conform căreia separația patrimoniu-persoană nu ar fi posibilă. Astfel, în condițiile date, o disociere dintre patrimoniu și persoana fizică poate exista, însă numai în situația decesului acesteia, urmând ca patrimoniul să fie transmis către moștenitorii universali sau cu titlu universal, chiar din clipa morții. În același timp, în timpul vieții titularului, numai elementele componente ale patrimoniului pot fi transmise, și exclusiv cu titlu particular.
Suntem perfect de acord în privința afirmației că teoria asupra patrimoniului elaborată de Aubry și Rau a corespuns perfect realităților și intereselor economice existente la jumătatea secolului al XIX-lea, când singurele întreprinderi erau cele individuale, iar societățile comerciale erau, în fapt, societăți de persoane. Totuși, trebuie observat că, în această situație, întreprinzătorii își angajau răspunderea, pentru obligațiile izvorând din raporturile comerciale, în mod nelimitat, cu întregul lor patrimoniu, fapt care își avea fundamentul și explicația în caracterul indivizibil al acestuia. În același timp, numai în asemenea condiții, imposibil de imaginat în prezent, marile instituții de capital ale vremii erau dispuse să acorde credit celor doritori să-și dezvolte propria afacere.
Observăm, însă, că în ciuda criticilor aduse (prezentate în capitolul dedicat istoricului teoriilor patrimoniului) ideea legăturii dintre personalitatea umană și patrimoniu a supraviețuit timp de mai bine de două secole, stând, și în ziua de astăzi, la temelia acestei teorii, astfel cum este expusă în legislația și doctrina juridică a momentului actual. Nu de puține ori, concluziile studiilor celor doi juriști francezi au constituit temeiul științific pentru noile reglementări în domeniu, exprimând dorința legiuitorului de a îndepărta, pe cât posibil, orice echivoc din expresia legală a unei instituții juridice de importanță majoră, precum este patrimoniul.
Într-o manieră pe care o considerăm a fi deloc întâmplătoare, regăsim, în noul Cod civil român din anul 2009, prima reglementare privind patrimoniul, respectiv articolul 31, inclus în cadrul titlului Despre persoane. Apreciem, astfel, chiar și pe baza unui aspect ce, la prima vedere, ar putea părea minor, legat mai mult de economia textului legal decât de substanța acestuia, că legiuitorul a considerat patrimoniul ca fiind o instituție juridică legată strâns de cea de ideea de persoană. Prin urmare, cum am arătat și mai sus, prima „definiție” a patrimoniului în cadrul legislației civile românești argumentează, prin situarea sa în cadrul textului legislativ, dar și prin conținut, faptul că teoria patrimoniului-personalitate rămâne una dintre cele mai importante considerente teoretice asupra acestui concept, și că își va menține această poziție (dominantă) pentru mult timp de acum înainte.
Și totuși, ar fi pripit să afirmăm că noul cod civil aderă la teoria personalistă, ca unică modalitate de abordare reglementară a patrimoniului. Ar fi de neînțeles ca o lege de importanța unui cod civil elaborată la începutul secolului XXI să folosească în exclusivitate o teorie care, în forma ei pură, s-a dovedit a fi demult desuetă și anacronică față de imperativele sociale, economice sau politice. În concluzie, nu putem merge mai departe fără a remarca faptul că reglementarea amintită dă dovadă de abilitate în împletirea caracterelor compatibile dintre mai multe viziuni asupra conceptului de patrimoniu, armonizându-le într-un corpus de reglementare unitar și coerent.
2. Teoria patrimoniului-scop (de afectațiune)
Născută tocmai datorită inconvenientelor practice ale teoriei personaliste, teoria patrimoniului de afectațiune reflecta necesitățile unei societăți unde circulația capitalului începea să dobândească o importanță din ce în ce mai mare, iar formele tradiționale de proprietate făceau obiectul unor reforme semnificative. Această nouă teorie a și-a făcut apariția, pentru prima dată, la finele secolului al XIX-lea în doctrina juridică germană (care, după cum am văzut, a stat parțial și la baza celei dintâi), având, pe lângă o semnificație juridică, și una politică, opunându-se influenței gândirii juridice franceze asupra sistemelor de drept tributare acesteia.
Potrivit noii concepții, ideea de „persoană”, ca unic temei și rațiune de a fi a patrimoniului, este înlocuită cu cea de „scop”, patrimoniul fiind, în aceste condiții, o masă de bunuri afectate unui scop comun. Astfel, se susținea, în același timp, și ideea separării patrimoniului (general) al unei persoane în diferite universalități distincte, numite patrimonii de afectațiune, separare justificată de obiectivele concrete urmărite de persoana respectivă, fără a fi exclusă în mod absolut și ideea unicității patrimoniului. În această concepție, totuși, unicitatea nu era determinată de persoană, în calitate de titular al patrimoniului, ci de scopul afectațiunii avute în vedere.
Rezultă, conform acestei teorii, că personalitatea juridică a persoanei nu se mai confundă cu patrimoniul, care trebuie să rămână ceea ce este: o universalitate de drepturi și obligații afectate unui scop comun. Se admite, pe această cale, că în cadrul patrimoniului general al unei persoane, se pot individualiza universalități specializate independente. În plus, și spre deosebire de unul dintre aspectele esențiale ale teoriei clasice, se consideră că nu există niciun impediment ca aceste patrimonii de sine stătătoare să poată forma obiectul unei transmisiuni între vii.
Se considera că patrimoniul nu trebuie să afecteze în vreun fel existența personalității juridice, astfel încât, în limitele acestei teorii, este de înțeles de ce nu mai există o legătură indisolubilă între patrimoniu și persoană; patrimoniul este într-o permanentă schimbare, în timp ce personalitatea juridică rămâne, cu unele excepții, constantă.
Ca o concluzie, rezultă că orice universalitate de drepturi și obligații patrimoniale, reunite între ele printr-o legătură intelectuală, fiind afectate unui scop comun, poate constitui un patrimoniu independent, cu o existență separată de patrimoniului general și de alte patrimonii de aceeași natură, fiecare cu laturile sale active și pasive, ce aparțin aceluiași titular. În doctrină, într-o formulare pe care o găsim interesantă, s-a afirmat că patrimoniul de afectațiune poate deveni o universalitate juridică aparținând propriei destinații. În lumina acestei teorii, putem afirma că patrimoniului nu (mai) are subiect, rolul acestuia fiind jucat de bunurile care îl compun sau de scopul căruia îi sunt afectate. Interesant de observat că, din această perspectivă, patrimoniu de afectațiune se aseamănă cu instituția trust-ului, din dreptul anglo-saxon, prezentată în capitolul dedicat istoricul teoriilor patrimoniului, instituție introdusă în sistemele de drept continental sub forma fiduciei (precum în noul Cod civil român).
Este necesar să amintim că noua reglementare civilă românească prevede un regim juridic ambiguu în privința maselor patrimoniale destinate unor scopuri distincte. Astfel, cum am arătat și mai sus, se stabilește, se pare, o echivalență între termenul de "masă patrimonială" și "patrimoniu de afectațiune". Nu vom reveni asupra analizei care a dat naștere acestei concluzii oarecum bizare, având în vedere că am tratat-o în cadrul discuției destinate reglementării patrimoniului în cadrul noului cod civil. Totuși, trebuie să amintim această situație și în contextul discuției asupra teoriei patrimoniului de afectațiune, în condițiile în care tocmai ideea existenței unor mase patrimoniale a fost folosită pentru a combate ideea de patrimonii distincte, afectate fiecăruia unui alt scop. Astfel, cercetătorul, cât și practicianul, trebuie să dea dovadă de multă diligență în studiul actelor de reglementare în materie, în vederea evitării oricărei posibile confuzii între sensurile acestor expresii. Cum am arătat, codul civil impune, la o primă vedere, o aparentă sinonimie; totuși, nu este exclus ca norme ulterioare să nu o aibă în vedere, astfel încât să se impună o atenție sporită în privința utilizării și aplicării lor.
După cum am văzut, teoria patrimoniului de afectațiune este criticabilă, deoarece, în primul rând, ignoră cu desăvârșire existența persoanei ca subiect de drept. Deși, pe de o parte, suntem de acord că patrimoniului nu poate fi asimilat la modul absolut cu capacitatea juridică de folosință a persoanei, în ciuda legăturilor foarte strânse dintre acestea, totuși, putem afirma că un patrimoniu trebuie, în ultimă instanță, să aparțină unei persoane, și aceasta datorită unui simplu fapt, anume că numai persoanele (fizice sau juridice) pot dobândi drepturi și își pot asuma obligații. Nu putem concepe, nici la nivel juridic, nici la nivel comun, ca o totalitate de bunuri să realizeze acțiuni în sensul măririi sale, sau să își asume obligații, prin exploatarea bunurilor ce îi „aparțin”. Or, din contră, teoria patrimoniului-scop susține ideea că persoanele juridice sunt simple patrimonii impersonale, care nu aparțin nimănui, ci doar scopului, destinației pentru care sunt constituite. Se elimină, practic, din ecuație ideea persoanei ca subiect de drept; eliminând persoana, excludem automat și ideea de voință juridică, și, drept consecință, cea conform căreia un act juridic este o manifestare a acestei voințe. Am ajunge, astfel, in extremis, la nivel teoretic cel puțin, la prăbușirea unui întreg sistem conceptual juridic.
În fine, amintim, tot în acest context, o altă figură interesantă a patrimoniului de afectațiune, respectiv instituția fiduciei, prezentă și în noul Cod civil român. Ca o primă precizare, arătăm că, în cuprinsul acest act normativ, prima referire la fiducie se face în contextul alineatului al treilea al articolului 31, anume: Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare (s.n. A.D.-B.), constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a -a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii. După cum se poate observa, această prevedere a noii reglementări definește în mod explicit patrimoniului de afectațiune (!), stabilind chiar o posibilă identitate între acest concept și noțiunea de masă patrimonială (pe care o vom analiza ulterior), însă, în prevederile ce urmează (inclusiv în cele aferente fiduciei), acesta este ignorat cu desăvârșire, legiuitorul preferând utilizarea, se pare în exclusivitate, a noțiunii de masă patrimonială.
Fiind, practic, o veritabilă expresie a patrimoniului de afectațiune, Noul cod civil român consacră fiduciei un întreg titlu (Titlul IV – Fiducia, art. 773-791 din Cartea a -a – Despre bunuri), preluând practic definiția și, în multe privințe, regulile aferente regimului juridic al fiduciei și proprietății fiduciare din Codul civil francez. Definiția din art. 773 o caracterizează ca un transfer de drepturi, efectuat cu o finalitate strict determinată și având ca rezultat crearea unui patrimoniu de afectațiune. Din punctul de vedere al finalității sale, se reglementează, astfel, fiducia cu scop de gestionare (art. 777), fiducia-garanție și fiducia cu scop de transmisiune cu titlu gratuit (art. 775). Desigur, rămâne de văzut cum și în ce măsură noua instituție juridică își va croi drum propriu în practica juridică românească.
Precum și celelalte codificări intervenite după 1990 în țara noastră, și în cazul noului Cod civil, tradițiile juridice au trebuit să fie compatibilizate cu elementele de uniformizare, cu precădere de natură economică, și provenite în special din sistemul de commom law. În acest sens, vom analiza, în cele ce urmează, problematica fiduciei, care nu este, în ultimă instanță, decât o imitare, în termenii dreptului civil continental, a conceptului anglo-saxon de trust.
După cum am arătat și mai devreme, instituția trust-ului are o istorie veche. Extinsă din Marea Britanie și SUA în numeroase țări de tradiție de common law în secolul al XX-lea, și după „implantarea” sa în mai multe țări din America Latină, trust-ul a făcut obiectul, în 1985, unei convenții de drept internațional privat semnată la Haga, care prevedea recunoașterea trust-urilor formate sub imperiul regimului juridic care le autoriza. În mod unilateral (fapt interzis, practic, în convențiile internaționale), o instituție de common law putea, pe această cale, să pătrundă în statele de „drept civil”. De asemenea, convenția evoca, în articolele făcând obiectul interpretărilor divergente, relațiile juridice asemănătoare cu trust-urile și posibilitatea, pentru cetățenii unei țări de tradiție civilă franco-germană, de a forma trust-uri "domestice" sau "interne", supuse unei legislații străine.
Trebuie remarcat, însă, că puține state de tradiție juridică franco-romană au ratificat această convenție (Italia în 1990, Olanda în 1995, Luxemburg în 2004, Elveția – 2007). Și totuși, aceasta a incitat preluarea figurii juridice în noile legiuiri, ajungându-se până la o mișcare de imitare a acestei instituții, începând cu anii 1990. Primul pas în acest sens, explicabil și prin aplicația sa concretă – tradiție juridică franceză într-un context anglo-saxon – a fost făcut în sistemul juridic al provinciei canadiene Quebec. Acesta cunoștea, încă din veacul al XIX-lea, fiducia prin testament, prin donație ori cu titlu de garanție. Cu ocazia redactării noului Cod civil, adoptat în 1991 (și intrat în vigoare în 1994), s-a inserat, în Cartea a IV-a a acestui act normativ (intitulată "Despre bunuri"), un titlu privind unele patrimonii de afectațiune, incluzând fundația și fiducia (la fiducie, în versiunea franceză a codului, și trust, în cea engleză). Astfel, art. 1260 și următoarele din Codul civil din Quebec autorizează constituirea unui patrimoniu separat de cel al constituantului printr-un transfer (cu titlu oneros sau gratuit) către fiduciari, care administrează acest patrimoniu în profitul beneficiarilor. S-a considerat că, asupra acestui patrimoniu de afectațiune, nici constituentul, dar nici fiduciarul și nici beneficiarul nu au un drept real, aspect ce distinge, astfel, fiducia (practic, un patrimoniu fără titular, transmisibil între vii) de trust, ce implica o diviziune între property rights ale trustees (fiduciarilor) și equitable rights ale beneficiarilor. Pe de altă parte, constatăm că funcțiile fiduciei sunt însă foarte asemănătoare cu ale trust-urilor: constituirea unei garanții, prin liberalități cu caracter familial ori printr-un act filantropic în scop educativ, cultural sau religios.
În 1993, noul Cod civil al Federației Ruse a transplantat noțiunea de trust (sub expresia de dovertotelnie upravlenie); din necesitățile impuse de procesul de privatizare, două legi, din 1990 și 1992, recurseseră la aceeași instituție, în vederea gestionării acțiunilor întreprinderilor de stat în curs de privatizare. În urma protestelor juriștilor ruși, care invocau tradiția națională împotriva acestui concept anglo-saxon, redactorii Codului civil s-au manifestat mai prudenți în autorizarea gestionării prin administratori a activelor sociale, imobile ori fonduri de interes personal (pe o durată de maxim cinci ani). Regulile aferente, regrupate în cartea consacrată obligațiilor, exclud un transfer de proprietate în profitul administratorilor ori beneficiarilor, ceea ce îndepărtează noua instituție de modelului trust-urilor anglo-americane.
După eșecul mai multor propuneri parlamentare pentru introducerea unui contract de fiducie în anii 1990, în Franța (care nu cunoștea fiducia-garanție, precum Germania, prevăzută la art. 930 al Bürgerlichen Gesetzbuches), o lege din 19 februarie 2007 l-a inserat în Codul civil la art. 2011-2043, în locul lăsat liber prin reforma cauțiunii, ceea ce plasează noua instituție în rândul garanțiilor mai degrabă decât în dreptul bunurilor. Astfel reglementată, fiducia franceză este departe de trust-ul original; ea este rezervată exclusiv persoanelor juridice cu scop nelucrativ supuse impozitului asupra societăților, nu poate da naștere unor liberalități și vizează constituirea unui patrimoniu separat în scopuri de gestiune sau de garanție. Statutul fiduciilor este strâns condiționat de regulile fiscale, într-atât încât conceptualizarea civilistă apare dificilă, iar legea se abține de la a defini patrimoniul fiduciar.
În concluzie, apreciem că este vorba, desigur, de un patrimoniu de afectațiune în adevăratul sens al termenului, fără titular, dar care nu este separat în totalitate de patrimoniul constituentului (împotriva căruia creditorii patrimoniului fiduciar pot să se întoarcă), nici de patrimoniul fiduciarului (în cadrul căruia constituie o subdiviziune, cu drepturi limitate de creanța beneficiarului). Creată printr-un contract solemn și supus înregistrării ad validitatem, fiducia apare la acest moment drept o imitație foarte îndepărtată a anumitor mecanisme ale trust-ului, și nu un import al acestei instituții în dreptul continental. Din această perspectivă, apropierea între țările de drept civil și țările de common law se dovedește destul de limitată.
3. Teoria mixtă (eclectică) a patrimoniului
Aceste două mari teorii asupra patrimoniului au, fiecare, o serie de inconveniente, mai mult sau mai puțin majore, care le împiedică să aibă parte de o aplicare exclusivă în cadrul unui sistem de drept, cel puțin în condițiile necesităților de ordin juridic ale prezentului.
Nu este cazul să reluăm, și de această dată, considerentele enunțate în cadrul analizei din perspectivă istorică a teoriilor despre patrimoniu; vom preciza, însă, că sistemul juridic românesc, atât sub imperiul vechiului cod civil, dar și la momentul actual, a adoptat, probabil numai implicit, această teorie modernă. Cum am arătat în cadrul primei analize a acestei teorii, doctrina juridică românească a susținut o atare teorie, datorită avantajelor practice a acesteia, prin îmbinarea trăsăturilor specifice ale patrimoniului personalitate, cum ar fi, de pildă, legătura dintre patrimoniu și personalitatea juridică a persoanei, cu aspectele practice ale teoriei patrimoniului de afectațiune, prin consacrarea posibilității existenței unor mase patrimoniale distincte în cadrul aceluiași patrimoniu, de exemplu în situația acceptării unei succesiuni sub beneficiu de inventar.
Am arătat că noul Cod civil român sprijină, în principal, teoria personalistă; însă revenim asupra faptului că trebuie avut în vedere și aspectul referitor la raportul de (aparentă) echivalență dintre noțiunea de "masă patrimonială" și cea de "patrimoniu de afectațiune". În aceste condiții, este evident că nu putem vorbi despre adoptarea exclusivă, în mod strict și categoric, a uneia din cele două teorii; dimpotrivă, trebuie să remarcăm felul în care legiuitorul român a încercat să le îmbine într-un mod cât mai util, să oglindească în textul de lege viziunea unei teorii moderne. Putem, în aceste condiții, să considerăm că avem de-a face, până la urmă, cu o nouă forme a teoriei mixte, prin faptul că se recunoaște existența unor patrimonii de afectațiune, în condițiile în care se statuează o legătură strânsă între patrimoniu și personalitate. Nimic nu exclude varianta ca, pe lângă un patrimoniu principal, o persoană, fie ea fizică sau juridică, să dobândească sau să constituie unul sau mai multe patrimonii secundare, distincte, alcătuite din drepturi și obligații aferente unei activități specifice realizate de aceasta, cum ar fi, de pildă, exercitarea unei profesii liberale sau a unei activități de comerț.
4. Patrimoniul, expresie a ideii de apartenență
Patrimoniul, ca atribut al personalității, este un element indispensabil pentru conceptualizarea acestei noțiuni juridice. Înțelegerea acestui element, exclusiv în lumina unei teorii personaliste, nu este suficientă, în condițiile în care aceasta leagă, în mod indisolubil, patrimoniul de persoana fizică. Recunoașterea personalității juridice în privința persoanelor morale, de drept public sau de drept privat, a permis depășirea dificultăților teoretice care au dus la „conflictul” dintre teoria personalistă a patrimoniului și teoria patrimoniului de afectațiune. Sinteza acestor două teorii îngăduie, astfel, atât înțelegerea ideii patrimoniului ca atribut al personalității, indiferent că este vorba de persoana fizică sau cea juridică, cât și ideea unității și divizibilității patrimoniului.
Din ideea de atribut al personalității, derivă ideea de apartenență, astfel încât elementele patrimoniale, active sau pasive, aparțin numai titularului patrimoniului. Sub acest aspect, ele sunt privative, în sensul că sunt proprii titularului patrimoniului, prin excluderea tuturor celorlalte persoane din sfera acestei legături de apartenență. Pe această bază, se constituie "puterea" (lat. potestas) pe care persoana o are asupra patrimoniului și asupra elementelor patrimoniale. Această "putere" se exercită nu numai asupra drepturilor, ci și asupra datoriilor patrimoniale.
Ideea de apartenență exprimă, deci, fundamentul personalist al patrimoniului și explică prerogativele pe care persoana le are asupra patrimoniului său, dar nu poate determina calificarea tuturor drepturilor patrimoniale ca drepturi de proprietate. Este adevărat că dreptul de proprietate exprimă și el, la rândul său, ideea de apartenență, dar aceasta are un conținut juridic distinct, care îi dă o anumită autonomie și îl diferențiază de toate celelalte drepturi patrimoniale. Înlocuirea drepturilor reale cu această idee generală de apartenență ar putea fi continuată, în această logică oarecum deformatoare, prin înlocuirea datoriilor patrimoniale cu aceeași idee de apartenență, ajungându-se astfel la concluzia absurdă că drepturile și datoriile patrimoniale se subsumează noțiunii dreptului de proprietate. În concluzie, apreciem că acești doi termeni pot fi sinonimi numai dacă proprietatea este înțeleasă nu ca un drept patrimonial, ci în sens etimologic, strict ca o legătură de apartenență. Considerăm, prin urmare, că în funcție de fiecare context dat, se impune o distincție, extrem de precisă, între diferitele înțelesuri ale termenului de proprietate.
III. Caracterele juridice ale patrimoniului
Având în vedere scurta analiză de mai sus asupra teoriilor enunțate, de-a lungul timpului, despre conceptul juridic de patrimoniu și, în același timp, acceptând faptul că, dintre acestea, teoria mixtă este cea mai utilă din punct de vedere al studiului teoretic, dar și al implicațiilor practice, vom prezenta, în continuare, caracterele juridice ale conceptului de patrimoniu, care îl definesc și îl particularizează în raport cu alte instituții juridice.
1. Patrimoniul – universalitate juridică.
1.1. Precum este definit prin prevederile art. 31 ale noului Cod civil român, patrimoniul cuprinde toate drepturile și obligațiile cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept, privite în totalitatea lor, fără a se ține seama de identitatea și particularitățile fiecărui drept sau ale fiecărei obligații. Rezultă, așadar, că patrimoniul apare ca o universalitate juridică, fapt care implică, în primul rând, că drepturile și obligațiile care îl alcătuiesc sunt legate între ele, formând un tot unitar; în același timp, în condițiile reglementărilor actuale, nu se exclude nici ipoteza în care patrimoniul poate fi format dintr-o grupare de mase de bunuri, fiecare masă având un regim juridic distinct sau, respectiv, constituindu-se un patrimoniu „principal” ori „general” și mai multe patrimonii de afectațiune, fiecare destinate unui scop aparte.
Pe de altă parte, însă, aceste drepturi și obligații patrimoniale (cu conținut economic) sunt distincte de universalitate, astfel încât schimburile și transformările care se produc în legătură cu acestea nu pun niciodată în discuție existența universalității respective, care subzistă indiferent de mișcările produse în cadrul conținutului său.
Așa cum am analizat și în capitolul anterior, aceste considerente privind existența mai multor mase patrimoniale, sau chiar patrimonii secundare, în cadrul unui patrimoniu „general” („principal”) al unei persoane reprezintă rezultatul tendințelor de sintetizare a celor două mari teorii formulate în privința acestui concept. Observăm, de altfel, că teoria personalistă este cea favorizată atât de legiuitor, cât și de doctrina juridică și de concluziile practicii în domeniu. Astfel, se acceptă legătura indisolubilă dintre patrimoniu și personalitatea juridică a persoanei, respingându-se în mod implicit concepția conform căreia cele două ar putea fi separate, iar patrimoniul ar putea exista de sine stătător; în același timp, se admite și situația în care același titular ar putea stăpâni mai multe patrimonii sau mase patrimoniale.
1.2. Patrimoniul, fiind o universalitate de drept, există independent de voința titularului său, această trăsătură diferențiind, practic, patrimoniul de ceea ce numim „universalitate de fapt”. Prima concluzie pe care o putem trage din această constatare este că patrimoniul nu poate fi înstrăinat printr-un act ce implică voința titularului său, cu alte cuvinte, patrimoniul nu poate face obiectul unei înstrăinări între vii. Această concluzie trebuie privită sub rezerva faptului că legislația română actuală acceptă existența mai multor mase patrimoniale, având caracterele juridice ale unor patrimonii de afectațiune propriu-zise, aparținând aceluiași titular.
Cum în privința înstrăinării patrimoniului nu se impunea o precizare legală a interdicției (mai precis, putem spune că este vorba despre o imposibilitate!), codul civil în vigoare omite însă lămurească aspectul referitor la înstrăinarea unei mase patrimoniale, termen care, în înțelesul conferit de actul de reglementare, este sinonim cu cel de patrimoniu de afectațiune. Astfel, avem parte de reglementări aferente transferului intrapatrimonial, deci dintr-o masă patrimonială în alta, în condițiile în care ambele aparțin aceluiași proprietar (art. 32), dar nu se face vorbire în situația în care însăși masa patrimonială face obiectul unei înstrăinări, de la un titular la altul! Considerăm că o asemenea prevedere ar fi extrem de utilă, deoarece ar clarifica mai bine lucrurile în privința raportului dintre noțiunile de masă patrimonială – patrimoniu de afectațiune.
În ceea ce privește universalitățile de fapt, avem în vedere împrejurarea în care, prin voința titularului (proprietarul) lor, mai multe bunuri sunt grupate la un loc, iar gruparea, în ansamblul ei, primește o anumită destinație sau este privită ca atare. De exemplu, o persoană decide să vândă biblioteca ce-i aparține sau să o doneze cuiva. Se poate spune că, în această situație, biblioteca formează o universalitate de fapt, pentru că nu interesează individualitatea fiecărei cărți dintre cele ce o compun, ci interesează că toate cărțile formează biblioteca ce aparține proprietarului ei. În orice caz, ea este un element component al patrimoniului acelei persoane. La fel se raționează în situația unor colecții de tablouri, colecții numismatice sau alte asemenea. În această privință, trebuie să precizăm că universalitatea de fapt a fost, la un moment dat, identificată cu conceptul de patrimoniu de afectațiune, având în vedere că ambele se caracterizau drept o grupare de bunuri afectate unui anumit scop. Totuși, din cele expuse mai sus, termenul de „patrimoniu” nu poate fi corelat decât cu universalitățile care respectă anumite condiții particulare, și, oricum, nu se mai poate atribui, în prezent, în nicio situație, unei universalități de fapt.
Constituind, deci, o universalitate de drept, în cuprinsul patrimoniului elementele componente – drepturile și obligațiile cu conținut economic – alcătuiesc un ansamblu abstractă, conceptual, susceptibil de modificări sau transformări, ce sunt privite prin expresia valorică pe care o au. De aceea, ca universalitate de drept, spre deosebire de universalitatea de fapt, patrimoniul are un activ și un pasiv, iar între acestea există o strânsă corelație. Fiind vorba despre o realitate pur intelectuală (nu putem identifica un pasiv „fizic”, manifestat în realitatea concretă, fapt care, în cazul activului, este, în anumite condiții, posibil), drept consecință, este incorect să punem semnul de egalitate între universalitatea de fapt și un patrimoniu, fie el și de afectațiune.
2. Raportul persoană – patrimoniu
Din prevederile legale în vigoare și din concluziile doctrinei de specialitate, rezultă, în mod neechivoc, faptul că existența unei persoane, în sens juridic, este de neconceput fără existența unui patrimoniu. Această afirmație este la fel de valabilă atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice. Fiind subiecte de drept, ele dețin, în mod necesar, drepturi și obligații. Din aceleași considerente, dar într-un raport invers, existența unui patrimoniu nu poate fi concepută fără cea a unui titular. În condițiile în care numai persoanele pot avea drepturi și obligații, iar patrimoniul este alcătuit din drepturi și obligații, rezultă neîndoielnic că acesta va aparține, întotdeauna, unei persoane.
Conținutul concret al patrimoniului nu prezintă, din acest punct de vedere, nicio importanță, deoarece el este o universalitate juridică, caracterizată prin potențialitate, cu alte cuvinte prin abilitatea sau capacitatea sa de a îndeplini anumite funcții, și nu prin îndeplinirea lor propriu-zisă, în concret, la momentul prezent. Persoanele fizice și persoanele juridice au, în aceste condiții, o aptitudine permanentă de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații. Fiind o vocație, o potențialitate, putem vorbi de patrimoniu și în cazul unor persoane care nu posedă niciun bun corporal, pentru simplul motiv că, după cum s-a arătat în doctrină, „chiar și atunci când o persoană nu are nicio avere, ea are totuși un patrimoniu”. Altfel spus, nu există persoană care să nu aibă un minim de bunuri sau, cel puțin, de drepturi.
3. Unicitatea patrimoniului
3.1. O persoană are un singur patrimoniu; aceasta este regula pe care doctrina a extras-o din considerentele teoriei patrimoniului-personalitate. Cum personalitatea juridică a unei persoane este, în mod firesc, numai una singură, din legătura indisolubilă dintre patrimoniu și personalitate, reiese că nici acesta nu poate fi supus altei reguli.
Deși unic, patrimoniul nu este în mod necesar indivizibil. Dimpotrivă, acesta se poate divide în două sau mai multe grupe sau mase de drepturi și obligații, denumite mase patrimoniale sau patrimonii de afectațiune, în lumina art. 31 și următoarele din noul Cod civil român, fiecare având o anumită destinație (afectațiune) și, în consecință, un regim juridic distinct și determinat. Sau, într-o altă interpretare, putem vorbi de un patrimoniu "general" al unei persoane, în care sunt incluse mai multe patrimonii de afectațiune, fiecare cu destinația sa specifică.
În doctrină, s-a afirmat în această privință că „generalitatea fiecărei mase depășește individualitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care îi dau conținut, fără însă a atinge nivelul universalității. Așadar, numai în mod impropriu se afirmă că fiecare masă patrimonială este o universalitate. Astfel înțeleasă, divizibilitatea patrimoniului nu mai poate fi opusă unicității patrimoniului”.
3.2. În ceea ce privește persoanele fizice, divizibilitatea patrimoniului este justificată și prevăzută de lege în cazul regimurilor matrimoniale, în condițiile art. 30 din vechiul Cod al familiei, ce reglementa comunitatea matrimonială. Astfel, patrimoniul unei persoane căsătorite era, în lumina vechii reglementări, divizat în: masa sau grupa drepturilor și obligațiilor proprii și masa sau grupa drepturilor și obligațiilor comune, fiecare având un regim juridic propriu. Așadar, în aceste condiții, creditorii personali ai unuia dintre soți pot urmări numai bunurile proprii ale acestuia. După urmărirea bunurilor proprii, în măsura necesară realizării drepturilor lor de creanță, creditorii puteau cere împărțirea bunurilor comune. Bunurile atribuite prin împărțire fiecărui soț, în acest caz, devin bunuri proprii. Dimpotrivă, creditorii comuni ai soților puteau urmări, în primul rând, bunurile și drepturile comune și numai după aceea, aveau dreptul să urmărească și bunurile proprii, în cazul în care nu și-au putut realiza integral creanțele, în baza art. 34 din vechiul Cod al familiei.
Reglementările aferente domeniului figurează, în prezent, în Cartea a II-a – Despre familie – a noului Cod civil. La articolul 312, alin.1, se prevede că soții pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională. În toate situațiile, cu excepția comunității legale, soții sunt obligați să încheie o convenție matrimonială, conform art. 329 din noul Cod civil. În ceea ce privește comunitatea legală, noua reglementarea menține regimul juridic al celei anterioare.
În privința separației de bunuri, noul Cod civil arată că "fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată". În același timp, "prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură" (art. 360 C. civ.). Observăm că avem de-a face cu o situație în care căsătoria nu mai produce efecte în privința patrimoniilor soților; astfel, bunurile achiziționate de aceștia înainte căsătoriei, dar și în timpul acesteia, sunt proprietatea exclusivă a celui care l-a dobândit. Pentru a sublinia acest aspect, respectiv și ideea conform căreia patrimoniile soților sunt distincte, legiuitorul a tratat separat latura activă și cea pasivă a acestora. În ceea ce privește latura activă, pe lângă cele de mai sus, sa precizat și faptul că "bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii" (art. 263 alin. 1). Rezultă, din această prevedere, că soții pot stăpâni împreună aceleași bunuri, dar în regim de proprietate comună pe cote părți, fiind indiferent, în aceste condiții, statutul și raportul particular dintre aceștia. În același timp, în ceea ce privește pasivul patrimonial, noul Cod civil afirmă clar, într-un mod care nu lasă loc de interpretare: "Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț".
Cu alte cuvinte, căsătoria în cadrul căreia căreia se adoptă regimul matrimonial al separației de bunuri nu produce efecte decât la nivelul stării civile a persoanelor, și nu sub aspect patrimonial.
În privința regimului comunității convenționale, noua reglementare civilă prevede că:
În cazul în care se adoptă comunitatea convențională, convenția matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:
a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c);
b) restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
e) modalități privind lichidarea comunității convenționale.
(art. 367)
Observăm că, în această situație, soții pot decide punctual în privința raporturilor patrimoniale ulterioare încheierii căsătoriei. Astfel, după cum spune într-un mod foarte explicit și litera codului civil, avem de-a face cu o situație în care "se derogă, prin convenție matrimonială, de la dispozițiile privind regimul comunității legale" (art. 366). Această libertate trebuie să se încadreze, după cum considerăm că este și firesc, în "condițiile și limitele" prevăzute la articolul sus-citat.
Libertatea soților în a-și crea propriu regim matrimonial este, probabil, una dintre inovațiile majore introduse de noul cod civil român. Astfel, aspectul convențional își face simțită prezența și în domeniul raporturilor de familie, prin capacitatea soților, conferită de legea civilă, de a stabili de comun acord felul în care va fi organizat patrimoniul lor comun, în urma căsătoriei.
În concluzie, remarcăm că cele două regimuri matrimoniale convenționale, introduse de noua reglementare, "liberalizează" raporturile patrimoniale dintre soți, poate mai mult la nivel cantitativ decât sub aspect calitativ. Totuși, trebuie remarcat aportul semnificativ de inovație, produs tocmai prin introducerea unor asemenea prevederi în legislația românească. Ca și în cazul multor alte reforme a vieții civile românești, impuse odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, suntem de părere că răspunsurile la întrebările privitoare la funcționalitatea și pertinența unor asemenea prevederi le vom afla numai după ce practica își va fi spus cuvântul.
3.3. Tot legat de aspectul indivizibil al patrimoniului, revenim asupra prevederilor art. 31 și urm. din noul Cod civil român. Astfel, la acest articol se arată că:
(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau afectațiuni, însă numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
(3) Sunt patrimonii de afectațiune masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispozițiilor titlului IV al cărții a -a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii astfel determinate.
Ca primă remarcă, nu putem să nu observăm faptul că, printr-o reglementare limitată ca întindere, respectiv un articol având trei alineate, se creează un nou regim juridic al patrimoniului în dreptul românesc. Interpretarea acestor prevederi ne duce, după cum am arătat, spre noi valențe ale acestui concept, în lumina noilor imperative ale societății europene de la începutul secolului al XXI-lea.
Avem, așadar, după cum am arătat și mai sus, o confirmare legislativă a teoriei mixte a patrimoniului, prevăzându-se, pentru prima dată în cadrul legislației românești, existența unui raport între caracterul unic al patrimoniului unei persoane și faptul că acesta este divizibil, anume că anumite mase patrimoniale pot fi afectate unor scopuri determinate. Deși imperfectă și criticabilă, datorită lipsei unei rigurozități în lămurirea raporturilor dintre „diviziune” și „afectațiune”, formularea este lipsită de echivoc, realizându-se astfel un progres în vederea clarificării, pe cale legislativă, a regimul legal aplicabil conceptului de patrimoniu în cadrul dreptului românesc.
4. Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii
Din moment ce patrimoniul este strâns legat de subiectul de drept căruia îi aparține, nu este de conceput transmiterea lui prin acte între vii. O persoană fizică sau juridică poate transmite, prin asemenea acte, unul sau mai multe drepturi din cuprinsul patrimoniului ei, dar nu patrimoniul însuși. Patrimoniul rămâne legat de persoana titularului săi, câtă vreme acesta este în ființă.
Transmisiunea universală a patrimoniului nu poate avea loc decât la decesul unei persoane fizice sau în momentul reorganizării și încetării existenței unei persoane juridice. De la acest principiu nu există decât o singură excepție în privința persoanelor juridice, în sensul că poate opera o transmisiune patrimonială cu titlu universal fără ca persoana juridică să-și înceteze existența, anume atunci când ea este supusă procedurii reorganizării prin divizare parțială. Într-adevăr, reamintim că, într-o asemenea ipoteză, o fracțiune din patrimoniul unei persoane juridice care rămâne în existență, se desprinde și se transmite către una sau mai multe persoane juridice existente sau care se înființează pe această cale. Suntem, deci, în prezența unei transmisiuni de patrimoniu cu titlu universal, între vii, adică între persoane juridice care deja există sau care iau astfel ființă.
O reflectare a acestui principiu general, în dreptul comercial român, o regăsim la art. 238 alin. 3 al Legii societăților comerciale nr. 31/1990, în forma sa republicată, potrivit căruia „o societate comercială nu-și încetează existența în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde și se transmite către una sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă”.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil român și a introducerii conceptului de masă patrimonială, ca echivalent al celui de patrimoniu de afectațiune, se pune problema dacă unul dintre aceste patrimonii afectate unei anumite activități poate fi transmisă către o altă persoană. Cum am analizat și mai sus, prevederile noii reglementări tac în această privință, ceea ce ne determină să ne întrebăm fie dacă este vorba despre o lacună a textului (care, ulterior, va fi completată, fie într-un sens, fie în celălalt), fie legiuitorul a considerat a priori că regimul impus prin consacrarea legăturii intrinseci dintre personalitatea juridică a persoanei și patrimoniu implică, tacit, ideea că acesta nu este transmisibil prin acte între vii, așa cum prevede doctrina aferentă teoriei personaliste a patrimoniului. Din considerente de siguranță juridică științifică, tindem spre a doua variantă, ceea ce ar însemna menținerea concluziilor doctrinei și jurisprudenței anterioare intrării în vigoare a noului cod. Totuși, niciun răspuns de acest gen nu poate fi considerat a fi definitiv și absolut, fără o precizare exactă de ordin legislativ.
IV. Funcțiile patrimoniului
În condițiile în care patrimoniul reprezintă o universalitate juridică alcătuită din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept, o atare situație are anumite consecințe teoretice și practice care pot fi subsumate prin denumirea de funcții ale patrimoniului.
Construcția și existența patrimoniului ca entitate juridică distinctă, de sine stătătoare, nu a fost și nu este un scop în sine; dimpotrivă, noțiunea prezintă o deosebită importanță practică, în participarea persoanei la circuitul civil, și aceasta deoarece, în lumina aprecierilor doctrinei juridice a ultimilor două secole, patrimoniul îndeplinește trei funcții: constituie gajul general al creditorilor unei persoane; explică și face posibilă subrogația reală cu titlu universal; face posibilă transmisiunea universală și cu titlu universal a drepturilor și obligațiilor.
1. Gajul general al creditorilor chirografari
1.1. Fără noțiunea de patrimoniu, nu se poate explica cum orice persoană, fizică sau juridică, răspunde de îndeplinirea obligațiilor pe care și le asumă cu toate bunurile sale, prezente și viitoare. Altfel spus, fără patrimoniu, nu se poate explica însuși gajul general pe care îl au creditorii chirografari ai debitorului, aceștia fiind acei creditori care nu dispun de garanție reală asupra unui bun individual determinat al debitorului lor.
Creditorii chirografari au, în schimb, acea garanție constând în dreptul de gaj general, care privește, în principiu, totalitatea bunurilor debitorului, indiferent de modificările care au loc în patrimoniul acestuia de la nașterea creanței și până în momentul executării efective a acesteia. Așadar, obiectul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari îl constituie însuși patrimoniul debitorului, și nu bunurile concrete, individualizate, care îl compun. Debitorul, cu toate că are datorii față de creditorii săi, rămâne liber să-și administreze propriul patrimoniu așa cum crede de cuviință. El poate dobândi noi bunuri, poate să le înstrăineze pe cele existente sau poate contracta noi datorii, cu condiția să nu urmărească a-și crea o stare de insolvabilitate. Fără dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului, creditorii ar fi obligați să-și constituie garanții reale – gajul propriu-zis, ipoteca, privilegiile – care ar greva anumite bunuri din patrimoniul debitorului.
Actele de dispoziție făcute de debitor cu privire la bunurile care alcătuiesc patrimoniul sunt opozabile, de la nașterea creanței până la urmărirea bunurilor, sub rezerva dreptului pe care aceștia îl au de a cere, pe cale judecătorească, revocarea acelor acte făcute de debitor în frauda drepturilor lor, potrivit art. 975 din Codul civil.
Trecerea creditorilor la executarea creanței marchează momentul fixării dreptului de gaj general asupra unor bunuri individual determinate din patrimoniul debitorului, adică asupra bunurilor efectiv urmărite.
După cum am observat, trăsătura patrimoniului de a fi divizibil în mai multe grupe sau mase de bunuri, fiecare dintre acestea fiind afectată unei destinații concrete în raport cu care se găsește supusă unui anumit regim juridic, are drept consecință împrejurarea că, într-o asemenea ipoteză, dreptul de gaj general al creditorilor se specializează și se restrânge la acea grupă din patrimoniul debitorului în legătură cu care li s-a născut creanța. De aceea, se vorbește și despre gajul „specializat” al creditorilor chirografari. Cu toate acestea, s-a observat, pe drept cuvânt, că dreptul de gaj rămâne, totuși, general, deoarece poartă asupra unei întregi mase patrimoniale, și este, în același timp, specializat, pentru că se limitează doar la activul patrimonial din acea grupă.
Doctrina juridică franceză a ultimilor ani aduce o critică acestei relații dintre patrimoniu și drepturile creditorilor, mai precis garantarea unei obligații prin totalitate bunurilor debitorului, pe care o vom expune, pe scurt, în cele ce urmează, sub rezerva faptului că exprimă o opinie interesantă în lumina demersului nostru științific, fără însă a ne ralia în totalitate la susținerile autorului în cauză.
Astfel, în lucrarea intitulată Etude critique de la notion de patrimoine en droit privé actuel, profesorul David Hiez (Université du Luxembourg) susține, temeinic argumentat, faptul că forma actuală a conceptului de patrimoniu a căzut demult în desuetudine, impunându-se ca această noțiune să nu mai fie luată în considerare în cadrul științei dreptului. În ceea ce privește problema de față, această teorie „revoluționară” arată că legătura dintre ideea de patrimoniu și cea de garanție a creditorilor a luat naștere în urma demersurilor teoreticienilor Aubry și Rau de a impune o teorie de concepție proprie în privința patrimoniului asupra semnificațiilor articolelor 2092 și 2093 din Codul civil francez (preluate, aproape ad litteram, de art. 1718 din vechiul Cod civil român de la 1864), în condițiile în care, în realitate, acestea nu făceau absolut deloc referire la patrimoniu! Astfel, pe această cale, cei doi iluștri savanți ai dreptului civil au creat o legătură dintre patrimoniu și dreptul obligațiilor. Există, totuși, opinii în favoarea existenței unei teorii zise "obiectivistă", care propune o definire a acestor două concepte – patrimoniu și obligație – destul de diferită, ceea ce a dus la o interpretare inovatoare a textelor sus-menționate. Și, deși această teorie nu mai este reținută în zilele noastre, calitatea superioară a acestei analize și influența pe care a avut-o asupra doctrinei juridice îi conferă o poziție imposibil de neglijat în cadrul științei juridice.
Pe scurt, teoria „obiectivistă” susținea că raportul obligațional implică nu o legătură personală, ci una in rem, între bunuri, mai precis, între patrimonii, în condițiile în care creditorul și debitorul nu sunt, în ultimă instanță, decât „reprezentanți” ai patrimoniilor lor. În aceeași ordine de idei, întregul patrimoniu constituia debitorul și, în același timp, și obiectul dreptului de creanță.
Astfel, oricare ar fi perspectiva abordată asupra conceptului de patrimoniu, acesta nu este suficient pentru a explica dreptul obligațiilor. În aceeași ordine de idei, nu numai că patrimoniul contribuie la transformarea noțiunii de obligație, dar aceasta din urmă exclude ideea de patrimoniu. Reiese, astfel, că s-a vrut a se crea și stabili o legătură "inutilă", respectiv cea implicată de gajul general al creditorilor, fără a se ține seama că aceasta nu este, în esența ei, compatibilă cu dreptul pozitiv și cu principiile de bază ale acestuia. Având în vedere frumusețea sa logico-deductivă și abstracțiunea sa înșelătoare, ulterior, s-a dat uitării caracterul său de noutate și s-a considerat a fi imposibil de neluat în seamă. În loc să fie, pur și simplu, abandonată, i s-au adus, în schimb, nenumărate critici, uneori excesive, iar finalitatea declarată sa acestora, anume de a-i revizui defectele, a fost omisă cu desăvârșire.
Și totuși, se arată că dreptul obligațiilor exista înainte de formularea teoriei clasice a patrimoniului, și nu suferea de pe urma acestei lipse. Modificările introduse de către Codul civil de la 1804, în tradiția juridică ce i-a precedat, în ceea ce privește gajul creditorilor, nu pretindeau nicio nouă explicație teoretică. Așa cum restricțiile specifice vechiului drept francez se explicau prin necesitățile inerente ordinii sociale respective (pământul ca fundament al puterii, importanța descendenței familiale etc.), în aceeași maniră, și generalitatea gajului se explica prin dezvoltarea sistemului capitalist (expansiunea raporturilor de schimb, dezvoltarea sistemelor de creditare etc.).
Autorul în speță conclude analiza prin a arăta că nici teoria "obiectivistă", nici teza lui Aubry și Rau, nu explică soluțiile rezultate din analiza articolele 2092 și 2093 din Codul civil francez. Și aceasta datorită faptului că, pe conținut, aceste două articole nu sunt rodul unei concepții teoretice ci, pur și simplu, al unei necesități practice impuse de o anumită formă de organizare economică-socială. Pare, deci, inutilă încercarea de a introduce această soluție pragmatică în cadrul unei teorii juridice globalizante.
În concluzie, se afirmă că noțiunea de patrimoniu nu este utilă dreptului obligațiilor, nici pentru a explica articolele 2092 și 2093, nici pentru a justifica o ipotetică legătură juridică între masele de bunuri și datorii. Mai mult decât atât, se subliniază, în același timp, și ideea conform căreia o datorie reprezintă dreptul de a cere ceva, și nu dreptul de a fi plătit din bunurile debitorului, în situația în care acesta nu își execută obligația. Aceasta contribuie, concluzionează autorul, la neluarea în seamă a caracterului specific al obligației, a dimensiunii sale subiective și juridice, pentru a se transforma într-un aspect eminamente economic.
1.2. În noul Cod civil român, având în vedere tendința (admirabilă, de altfel) de a introduce în conținutul acestuia concepte degajate de doctrină și de a le prezenta într-o structură logică, ușor comprehensibilă, regăsim acest concept de gaj general la articolul 2324, sub denumirea de Garanția comună a creditorilor. Considerăm, sub acest aspect, că ar fi fost mai utilă păstrarea denumirii sub care această funcție a patrimoniului a fost consacrată deja în doctrina românească, anume cea de „gaj general al creditorilor chirografari”. Totuși, această schimbare nu afectează deloc conținutul funcției în cauză; astfel, la primele alineate ale articolului sus-menționat, se arată că:
(1)Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi.
(2)Nu pot face obiectul garanției prevăzute la alin. (1) bunurile insesizabile.
Constatăm, deci, că se preia formularea articolului 1718 din vechiul Cod civil, text preluat literal, la rândul său, din codul civil francez de la 1804, formulare ce a stat la baza întregii teorii a conceptului de gaj general al creditorilor, dând naștere, după cum am văzut, unei vaste și, nu de puține ori, conflictuale doctrine în materie. Astfel, noua reglementare românească rămâne tributară unei tradiții consacrate, și, pe lângă aceasta, aduce completări în privința problematicii acestui drept de gaj (sau acestei garanții, conform noilor prevederi), în condițiile în care persoana, ca titular al patrimoniului, a apelat la constituirea de mase patrimoniale destinate desfășurării unei anumite activități. Astfel, ultimele două alineate ale aceluiași articol prevăd următoarele:
(3)Creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Daca acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și celelalte bunuri ale debitorului.
(4)Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
În primul rând, și cu titlu preliminar, observăm că aceste prevederi aduc un element suplimentar discuției pornite în privința formei în care este reglementată, în noul Cod civil, posibilitatea existenței unor mase patrimoniale sau patrimonii de afectațiune, în cadrul patrimoniului unei persoane. Am arătat, contextul analizării teoriei patrimoniului-scop, că noua reglementare introduce o anumită sinonimie între aceste două concepte; din prevederile sus-menționate ale articolului 2324, reiese faptul că ar exista, totuși, o distincție între acestea. Astfel, alineatul al treilea utilizează termenul de „masă patrimonială autorizată de lege”, iar alineatul 4 vorbește despre o „diviziune a patrimoniului”, afectată unei profesii autorizate de lege. Putem aprecia, cu titlu teoretic, că prima precizare se referă la masa patrimonială propriu-zisă, în sensul stabilit de teoria mixtă, iar cea de-a doua, la patrimoniul de afectațiune, în condițiile în care se referă la o „diviziune” afectată practicării unei profesii autorizate. Totuși, nu putem ignora faptul că patrimoniul de afectațiune nu poate fi limitat la această din urmă situații, a unei "profesii liberale"; interpretând prevederile legale în acest sens, putem ajunge la concluzia că diviziunea patrimonială afectată unei activități comerciale (care nu este, deci, inclusă printre „profesiile autorizate de lege”, noțiune care se referă, în opinia noastră, la profesiile liberale) nu poate constitui un patrimoniu de afectațiune. Or, din cele arătate în capitolele precedente, activitățile comerciale au fost motivul principal, determinant, pentru care s-a creat acest concept, de patrimoniu de afectațiune!
Bineînțeles, nu putem să nu excludem varianta în care opțiunea legiuitorului a fost de a delimita aceste două forme distincte, respectiv de a limita câmpurile de utilizare ale termenilor de masă patrimonială și patrimoniu de afectațiune, acesta din urmă fiind strict limitat la practicarea profesiilor liberale. Și această concluzie, însă, este pasibilă de critici, în primul rând datorită faptului că, în cuprinsul articolului 2324 în discuție, nu este utilizat în mod expres termenul de „patrimoniu de afectațiune”.
În plus, în sprijinul variantei de interpretare care exclude sinonimia conceptuală a celor două situații, vin prevederile O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, care oferă o definiție a patrimoniului de afectațiune, expusă mai sus, în cadrul acestui demers. Totuși, în vădită contradicție cu prevederile noului cod civil (art. 1718), la art. 20 alin. 1 al acestui act normativ se prevede că „ răspunde pentru obligațiile sale cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr, 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările ulterioare, dacă are calitatea de comerciant, potrivit art. 7 C. com.”. La momentul actual, nu există nicio explicație legislativă pentru existența acestei contradicții, credem noi, flagrante, și nicio normă care să indice fie un criteriu de interpretare (cum ar fi, de pildă, care sunt persoanele fizice autorizate cărora li se aplică fiecare regim juridic) sau o abrogare expresă a reglementării anterioare noului cod civil.
Din aceste motive, considerăm ca fiind corect, cel puțin din punct de vedere teoretic și în limitele acestui demers științific, să ne menținem opinia în privința unei sinonimii (chiar dacă incomplete) dintre conceptul de masă patrimonială și cel de patrimoniu de afectațiune.
1.3. La alineatul 3 al aceluiași articol se reglementează situația generală, în care creanța creditorului se naște în legătură cu un bun aparținând unei mase patrimoniale legal constituite; în aceste condiții, acest creditor este obligat să urmărească, mai întâi, bunurile conținute în această masă patrimonială, și numai după aceea, acesta poate să se îndestuleze din celelalte bunuri aparținând patrimoniului persoanei respective. Se subliniază, astfel, ideea că masa patrimonială nu ar fi, practic, un patrimoniu distinct, ci numai un ansamblu de drepturi și obligații ce respectă regimul clasic impus de doctrină sub acest nume. Așadar, dacă urmăm interpretarea prezentată anterior (cu rezervele de rigoare), ar rezulta faptul că acest al treilea alineat al art. 2324 se referă strict la masele patrimoniale, în sensul general-acceptat de doctrină al acestui termen, interpretare oarecum criticabilă, după cum am arătat mai sus.
În ceea ce privește alineatul 4, acesta prevede că, în situația în care avem de-a face cu o obligație născută în temeiul exercitării unei profesii „autorizate de lege”, creditorul acestei obligații este ținut să se îndestuleze numai din bunurile aparținând diviziunii patrimoniului destinate acestei profesii. Reiese, deci, din aceste reglementări, că în situația în care o persoană exercită o anumită profesie, legal reglementată, iar în vederea exercitării, afectează o diviziune a patrimoniului său în acest scop, va răspunde pentru toate obligațiile asumate prin exercitarea profesiei numai în limitele diviziunii patrimoniale respective. Astfel, în lumina considerentelor doctrinare, putem aprecia că, deși nu se prevede expres, aici avem de-a face cu un patrimoniu de afectațiune propriu zis. Argumentele în acest sens sunt, credem, de ordinul evidenței.
Se constată, în primul rând, o diviziune a patrimoniului unei persoane; observăm, în această privință, că legiuitorul nu mai apelează la termenul de „masă patrimonială”, deși ar fi putut, la fel de bine, să o facă. În al doilea rând, această diviziune este afectată unui scop anume, are o destinație precisă: exercitarea unei profesii; din prevederile prezente, nu reiese în mod neechivoc dacă prin „profesie” se înțelege și desfășurarea unei activități comerciale, situație în care ne-am apropia și mai mult de trăsăturile „clasice” ale patrimoniului-scop. În fine, în al treilea rând, se prevede expres faptul că debitorul răspunde pentru obligațiile asumate în legătură cu scopul căruia îi este destinată acea diviziune patrimonială, numai în limitele activului acesteia. Deci, spre deosebire de situația analizată la alineatul precedent al aceluiași articol, când creditorul, dacă nu se îndestulează din bunurile aparținând masei patrimoniale respective, poate urmări celelalte bunuri ale debitorului, acum putem vorbi despre delimitarea strictă a universalității patrimoniale cu activul căreia persoana în cauză răspunde pentru obligațiile asumate.
Putem afirma, pe bună dreptate, credem, că avem de-a face, în acest caz, de un veritabil patrimoniu de afectațiune, în ciuda faptul că legislatorul a omis să prevadă în mod expres acest termen, în cadrul articolului 2324 referitor la gajul/garanția creditorului. Dincolo de aceste critici, considerăm necesar să apreciem ca foarte utilă această delimitare, mai ales, pe de o parte sub aspectul problematicii răspunderii în domeniul exercitării profesiilor liberale, iar pe de alta, în privința structurii patrimoniului, astfel cum este reglementat de noul Cod civil.
2. Subrogația reală cu titlu universal
Subrogația reală face parte din conceptele juridice utilizate în varii domenii și care, totuși, nu a făcut obiectul unei analize unanime. Legată, din perspectivă istorică, de conceptul de "universalitate", această noțiune s-a regăsit, în mod firesc, ca toate conceptele aferente teoriei patrimoniului, în scrierile lui Aubry și Rau. În aceste condiții, opozanții teoriei clasice a patrimoniului au ridicat problema analizei realizate asupra acestui concept de cei doi mari teoreticieni, și chiar au invocat teoria subrogației pentru a contesta validitatea acestor concepții asupra patrimoniului. În acest scop, s-a încercat disocierea noțiunii de subrogație reală de cea de universalitate; totuși, doctrina contemporană a ținut să atenueze această disociere, recunoscând, însă, cu caracter general, că nu există, practic, nicio legătură între patrimoniu și subrogația reală. În această ordine de idei, regăsim și teza dr. David Hiez, care susține inutilitatea conceptului de patrimoniu, având în vedere că, în opinia acestui autor, subrogația reală se poate explica și în lipsa acestuia. Mai mult decât atât, acesta arată că patrimoniul a contribuit la ignorarea adevăratei întinderi a subrogației reale. În fine, concluziile acestuia relevă faptul că nu este posibil a se înțelege legăturile existente între subrogația reală și universalități, având în vedere că universalitatea de bunuri este ea însăși foarte puțin înțeleasă.
Concluziile în privința subrogației ale acestui autor francez controversat arată că aceasta nu mai poate fi considerată drept un procedeu dincolo de orice critică, străin de orice construcție doctrinară, care sfârșește prin a confirma întreaga "dogmă juridică" contemporană. Nu constituie, în același timp, nici instrumentul potrivit să rezolve toate problemele, căutat de autorii de la începutul secolului XX. Subrogația nu mai este considerată, în lumina acestor aprecieri critice, decât un procedeu modest, ocazional și subsidiar, ce consistă în transplantarea regimului juridic al unui bun dispărut asupra celuia care vine să-i ia locul. Fie că operează cu titlu particular sau în privința unei universalități, autorul sus-menționat arată că acest mecanism se opune în mod radical noțiunii de patrimoniu, din multe puncte de vedere.
În primul rând, se arată că subrogația contribuie la asigurarea caracterului divers al bunurilor ce aparțin unei persoane, mai ales în cadrul universalităților de bunuri. Mai mult decât atât, prin caracterul său ocazional, aceasta se opune în același timp tuturor supozițiilor metodologice care au contribuit la construcția conceptului juridic de patrimoniu.
Astfel, având în vedere aceste considerente, David Hiez arată că abandonarea acestui concept nu este posibilă fără a lua în considerare inutilitatea sa în cadrul operațiunilor aferente subrogației. Trebuie, din aceeași perspectivă, să se aibă în vedere locul pe care îl ocupă subrogația reală și unitatea sa de esență. Din aceste considerente preliminare pot decurge noile soluții ale dreptului pozitiv, sau cel puțin reevaluarea dintr-o nouă perspectivă a celor existente.
2.1. Termenul de „subrogație” semnifică, în concret, „înlocuire”. Subrogația poate fi personală, când o persoană ia locul alteia, în calitate de titular al uni drept, și reală, dacă un bun este înlocuit cu un altul. Nou Cod civil român menține termenul de subrogație numai în contextul referitor la cea personală (art. 1593 și următoarele), iar în privința celei reale, folosește termenul de „strămutare” (art. 2330, 2331 și 2332). Totuși, la fel ca și în cazul dreptului de gaj general al creditorilor chirografari, vom utiliza, în continuare, în cadrul acestui demers științific, terminologia consacrată de doctrina și tradiția juridică a ultimelor decenii, precizând, unde este cazul și dacă există, ce modificări de conținut suplimentare implică aceste modificări terminologice.
Doctrina de specialitate a apreciat că subrogația reală poate fi universală sau cu titlul universal; astfel, atunci când se aplică la scara unui patrimoniu întreg, se afirmă că avem de-a face cu o subrogație universală, iar în situația în care avem de-a face cu o masă patrimonială, este vorba despre o subrogație cu titlu universal. În privința unui bun individual determinat, ne confruntăm cu o subrogație cu titlu particular.
Subrogația universală (sau cu titlu universal, singura diferență dintre aceste două variante fiind determinată de apartenența bunului la o masă patrimonială) intervine în situația în care un bun este înlocuit cu un altul, de aceeași valoare, astfel încât patrimoniul nu se modifică, în sensul unei diminuări sau unei creșteri. Cu alte cuvinte, locul oricărui bun din patrimoniu care este înstrăinat este luat de prețul încasat în schimbul acestuia, iar în situația în care acest preț se investește în alt bun, acesta intră în patrimoniu în locul valorii respective. Acest mecanism a fost surprins prin adagiu latin in iudicis universalibus pretium succedit loco rei et res loco pretii (într-o universalitate de drept, prețul ia locul bunului, iar bunul locul prețului).
Datorită acestui caracter specific patrimoniului, de a fi o universalitate juridică, drepturile și obligațiile care îl alcătuiesc pot fi înlocuite cu alte valori echivalente, fără ca universalitatea în ansamblul său să fie afectată. În mod permanent și automat, noile valori intrate într-un patrimoniu iau locul, se subrogă, astfel, celor ieșite, căpătând poziția juridică avută de acestea din urmă.
În esență, funcția juridică a subrogației reale universale sau cu titlu universal este aceea de a asigura continuarea afectațiunii unui patrimoniu sau unei mase patrimoniale destinației sale economice specifice.
2.2. Din această perspectivă, putem aprecia că subrogația reală universală sau cu titlu universal se interferează cu cealaltă funcție a patrimoniului, cea de gaj (sau garanție, conform noului Cod civil) general al creditorilor chirografari, al cărui conținut îl realizează, dat fiind faptul că locul bunului înstrăinat va fi luat de bunul primit în schimb, astfel încât creditorul va putea să urmărească, la scadență, bunuri concrete care se vor afla în patrimoniul debitorului la momentul la care se pornește executarea, indiferent de mișcările produse în cadrul acelui patrimoniu de la momentul nașterii obligației și până atunci. Acesta este sensul expresiei prevăzute în vechiul Cod civil la art. 1718, în prezent la art. 2324 al Codului civil în vigoare începând cu 1 octombrie 2011, potrivit căruia debitorul răspunde pentru obligațiile sale cu "toate bunurile sale, mobile și imobile, prezente și viitoare”.
De asemenea, subrogația reală universală are legătură și cu aspectele privind divizibilitatea patrimoniului. Într-adevăr, afectarea unor mase de bunuri dintr-un patrimoniu unei destinații economice concrete este realizabilă ca efect al divizibilității patrimoniului, iar subrogația reală universală se va produce în interesul fiecărei mase de bunuri din patrimoniu, asigurându-i astfel destinația și împiedicând, în principiu, migrarea bunurilor dintr-o grupă în alta. Spre exemplu, în cazul soților, sub vechiul regim matrimonial unic al comunității de bunuri, dacă se înstrăinează un bun propriu, bunul procurat cu banii încasați va intra în masa bunurilor proprii, iar dacă se înstrăinează un bun comun, valoarea lui de înlocuire intră în masa bunurilor comune.
Subrogația reală universală sau cu titlu universal funcționează și în alte situații, dar cu aceeași finalitate, cum ar fi de pildă asigurarea continuității destinației masei de bunuri, în vederea împărțirii unui patrimoniu sau chiar a restituirii unui patrimoniu. Într-adevăr, în ipoteza în care mai mulți succesori dobândesc același patrimoniu, respectiv cel al defunctului, ei se află în stare de indiviziune, a cărei lichidare se face prin împărțeală (partaj). Dacă bunurile ce fac obiectul partajului nu sunt comod partajabile în natură, se va proceda la vânzarea lor la licitație publică, iar suma obținută prin vânzare va lua, prin subrogație, locul bunurilor înstrăinate, urmând ca aceasta să se împartă între codobânditori.
Sau, ca urmare a anulării unei hotărâri judecătorești declarative de moarte, celui care fusese declarat mort trebuie să i se restituie întregul său patrimoniu. În situația în care prezumtivii succesori ai celui declarat mort au înstrăinat unul sau mai multe bunuri printr-un act cu titlu oneros către un terț de bună credință, actul de înstrăinare rămâne valabil, iar în patrimoniul ce se înapoiază va fi inclus prețul primit de succesor, care se va subroga bunului sau bunurilor înstrăinate.
2.3. Spre deosebire de subrogația reală universală sau cu titlu universal, care operează în mod automat, subrogația reală cu titlu particular se produce numai atunci când legea o prevede în mod expres și privește un bun apreciat ut singuli, în individualitatea sa. În dreptul civil român, sunt reglementate mai multe cazuri de subrogație reală cu titlu particular.
Cu titlu de exemplu, amintim că, potrivit art. 1721 al fostului cod civil, privind materia ipotecilor și privilegiilor, dacă imobilul ipotecat piere din caz fortuit sau este deteriorat, dar era, în prealabil, asigurat, indemnizația de asigurare va fi „afectată la plata creanțelor privilegiate și ipotecare, după rangul fiecăreia dintre ele”. Tot aceleiași destinații va servi și despăgubirea plătită de un terț proprietarului bunului ipotecat, care și-a văzut bunul deteriorat sau distrus prin faptul acestuia.
În cadrul noului Cod civil, prevederile referitoare la ipotecă au fost în locuite de unele cu caracter general, relative la toate bunurile grevate cu orice formă de garanție sau privilegiu premisă de lege. Ca atare, articolul 2330 prevede următoarele:
(1)Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizația de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanțelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor.
(2)Sunt afectate plății acelorași creanțe sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege.
Se observă din conținutul acestui articol că legiuitorul prevede două situații distincte în care intervine subrogația cu titlu particular în cazul garanțiilor. Astfel, în primul rând, se face vorbire despre cazurile în care bunurile grevate unei garanții pier sau sunt grav deteriorate; în această situație, fie că este vorba de un caz fortuit, fie că bunul a avut de suferit de pe urma unei acțiuni umane, suma obținută de proprietar, cu titlu de indemnizație de asigurare sau de despăgubire, va fi afectată plății creanței privilegiate sau ipotecate, ce fusese grevată asupra bunului inițial.
În a doua ipostază, avem de-a face cu limitări ale dreptului de proprietate prin măsuri de utilitate publică. Legiuitorul distinge între exproprierea pentru cauză de utilitate publică și alte situații de limitare a dreptului de proprietate, distincție justificată și întemeiată, după părerea noastră, având în vedere faptul că, în privința exproprierii, avem de-a face cu singura situație când se impune înstrăinarea bunului pentru cauză de utilitate publică, celelalte cazuri fiind numai limitări (în sens strict) ale exercitării dreptului de proprietate. În această privință, textul sus-citat al codului civil acum în vigoare prevede că atât suma obținută de titular cu titlu de despăgubire pentru expropriere, cât și indemnizațiile pe care le poate primi pentru îngrădirea dreptului de proprietate, se subrogă bunului respectiv, prealabil grevat cu privilegii, ipoteci etc.
Menționăm că, în ciuda preciziei și exactității formulării articolului sus-menționat, în ceea ce privește indemnizațiile aferente îngrădirilor exercitării dreptului de proprietate prin norme de utilitate publică, doctrina în domeniu a identificat că, în atari situații, se aplică principiul non-indemnizării. Altfel spus, în general, majoritatea limitărilor aduse dreptului de proprietate prin asemenea măsuri de utilitate publică nu dau naștere unui drept la despăgubiri sau indemnizări în sarcina autorității publice, către titularul dreptului de proprietate. Dar, cum reglementarea civilă are ca scop să acopere o arie cât mai largă de situații concrete și, cum am arătat, principiul non-indemnizării are un caracter destul de general, putând exista, deci, și situații de excepție, considerăm că prevederea legală din conținutul codului civil este corectă și, mai mult decât atât, imperios necesară.
În aceeași ordine de idei, amintim tot în acest context că, la art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial nr. 139 din 2 iunie 1994, se prevede că ipoteca și privilegiul ce grevau bunul expropriat se strămută prin efectul legii (deci, de drept) asupra indemnizației de expropriere. Astfel, observăm că legile speciale au preluat și redat întocmai principiile legislației civile în materie, creând un sistem armonizat și unitar.
De asemenea, potrivit art. 12 alin. 4 din Legea nr. 54 din 2 martie 1998, privind circulația juridică a terenurilor, act normativ în prezent abrogat prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial nr. 653 din 22 iulie 2005, în ipoteza efectuării unor schimburi de terenuri între persoane fizice sau între persoane juridice de drept privat și persoane fizice, fiecare teren primit în schimb dobândea situația juridică a terenului pe care îl înlocuia, „cu respectarea drepturilor și a sarcinilor anterior și legal constituite”.
3. Transmisiunea universală și cu titlu universal
3.1. Și în privința transmisiunii universale sau cu titlu universal, începem prin a aminti opiniile, divergente într-o anumită măsură, față de majoritatea doctrinei în domeniu, exprimate de autorul luxemburghez David Hiez. Și aceasta în condițiile caracterului inovator al acestor puncte de vedere și pentru perspectivele inedite pe care acestea le oferă, în contextul studiului de față. Astfel, în ceea ce privește transmisiunea succesorală, acesta arată că, fie că avem în vedere momentul apariției sale, sau "epoca de glorie" a controverselor pe care le naște în prezent, ideea de patrimoniu și cea de succesiune au fost mereu legate. La momentul elaborării clasicei lor teorii, Aubry și Rau susțineau că numai patrimoniul ar permite transmisiunea succesorală în cadrul dreptului pozitiv. Opozanții acestei teorii clasice, însă, criticau în același timp și patrimoniul, și ideea continuității personalității juridice a persoanei, noțiuni pe care majoritatea autorilor, după cum a văzut, le considera indisociabile. În prezent, dacă, în opinia autorului, sfera de acțiune a patrimoniului este mai redusă, dreptul succesoral rămâne, alături de problematica gajului general al creditorilor, unul dintre domeniile în care acesta își relevă utilitatea.
Totuși, legăturile dintre patrimoniu și succesiune nu sunt lipsite de semne de întrebare. Anumiți autori, precum Fr. Terré sau Yvès Lequette, arată chiar că succesiunile depășesc cadrul unic al patrimoniului, chiar dacă își concentrează studiile științifice pe transmisiunea patrimonială. Alții, însă, au arătat că noțiunea de patrimoniu astfel reținută de către doctrină era indiferentă opțiunii succesorilor lui de cujus în privința datoriilor acestuia. Doctrina a stabilit, totuși, o legătură strânsă între patrimoniu și succesiuni; în aceste condiții, consideră autorul luxemburghez, este necesară aprofundarea criticilor formulate împotriva acestui "cuplu" teoretic. Acesta arată că, de prea multe ori, teoreticienii s-au mulțumit să formuleze critici mult prea generale și mult prea abstracte. Este adevărat că, deși patrimoniul este o noțiune abstractă, aplicarea sa în cadrul dreptului succesoral ține de domeniul concret și antrenează probleme la fel de concrete. Se impune, deci, conchide autorul, o analiză precisă a „tulburărilor” astfel generate.
Aceste așa-numite „tulburări”, susține el, sunt legate de două caractere ale patrimoniului, anume unitatea și netransmisibilitatea sa inter vivos. În ceea ce o privește pe cea dintâi, aceasta afectează în mod negativ înțelegerea fenomenului succesoral, în sensul că tinde să nege diversitatea elementelor succesorale și caracterul lor specific. În ceea ce netransmisibilitatea și legătura strânsă de personalitatea juridică, se pare că acesta se află într-o contradicție absolută cu însuși fenomenul succesoral.
Concluziile profesorului Hiez în privința raportului patrimoniu – succesiune urmează același raționament, vădit „anti-patrimonialist”. Astfel, acesta arată că, în lipsa conceptului de patrimoniu, fenomenul succesoral ar prezenta o fizionomie diferită de cea general acceptată în prezent. În fond, soluțiile oferite din această perspectivă nu par să se fi schimbat în mod esențial, dar construcția lor dogmatică (teoretică) este cu totul nouă, iar tocmai această noutate este susceptibilă de a genera modificări substanțiale.
Se arată, deci, că transmisiunea succesorală nu mai este un fenomen al cărei unic aspect de complexitate ține de caracterul să tehnic. Diversitatea raporturilor juridice realizate de un individ pe parcursul vieții sale se cristalizează în urma morții sale și fiecare dintre aceste raporturi are un caracter aparte. În ceea ce privește modalitate de transmitere a moștenirii, dacă explicația din perspectivă succesorală, personală, păstrează încă o importanță semnificativă, nu avem, totuși, de-a face cu explicația generală, specifică tuturor soluțiilor general-acceptate, modurile de transmitere a succesiunii către o anumită persoană fiind, la rând lor, destul de variate.
A releva lipsa sistematizării soluțiilor dreptului pozitiv, susține autorul sus-menționat, nu are o valoare pur teoretică, ci oferă și posibilitatea de a privi din altă lumină problemele concrete și de a le aduce noi soluționări.
3.2. Transmisiunea universală sau cea cu titlu universal operează, așadar, exclusiv după decesul titularului patrimoniului, în privința persoanelor fizice, sau în ipoteza reorganizării, în cazul unei persoane juridice. Precizăm că avem de-a face cu o funcție a patrimoniului rezultată cvasi-exclusiv din impunerea teoriei personaliste; în cazul patrimoniului de afectațiune, se poate vorbi despre transmisiunea acestuia de la o persoană la alta, având în vedere faptul că se consideră că patrimoniului nu are un titular, această funcție fiind suplinită de scopul căruia îi este destinat.
După cum am arătat și mai devreme, legătura dintre persoana titularului și patrimoniul a pus o serie de probleme în privința urmărilor decesului acesteia. Dreptul roman, de pildă, considera că patrimoniul supraviețuiește defunctului, prelungește existența sa, cel puțin din punct de vedere juridic, până la transmiterea averii către urmași. Cum această idee s-a transplantat în dreptul modern prin teoria patrimoniului-personalitate, regimurile succesorale moderne impun un sistem în care existența patrimoniului lui de cujus suplinește existența fizică a acestuia, bunurile și obligațiile sale fiind transmise, ca tot unitar, către succesorii lui.
Așadar, la decesul unei persoane fizice sau în caz de reorganizare a unei persoane juridice, după cum este și firesc, se impune transmiterea tuturor drepturilor și obligațiilor care au aparținut acelui subiect de drept a cărui ființă încetează. Constatăm, deci, că este imperios necesar să avem în vedere faptul că însuși patrimoniul se transmite către moștenitori, și aceasta în condițiile în care, după cum am arătat, patrimoniul poate folosi drept „vehicul” de transfer al avuției unei persoane de la o generație la alta, incluzând aici nu numai latura activă a acestuia, ci și pasivul, respectiv datoriile asumate de către defunct.
Dacă întreg patrimoniul se transmite unui succesor, ne aflăm în prezența unei transmisiuni universale; dacă se transmit numai fracțiuni din patrimoniu către mai mulți succesori, fiecare dintre ei primind o asemenea fracțiune, operează o transmisiune cu titlu universal. Observăm, deci, că singura diferență dintre aceste două situații este de natură cantitativă, iar nu calitativă, în condițiile în care, în ambele cazuri, avem de-a face cu transferul unei universalități juridice, care conține și o latură activă, și una pasivă.
Cu alte cuvinte, putem afirma că ambele forme ale transmisiunii nu pot fi, deci, concepute în afara noțiunii de patrimoniu, în care se reflectă unitatea activului și pasivului.
V. Elementele patrimoniului
1. Drepturile subiective
1.1. Trebuie menționat, încă de la început, faptul că drepturile subiective civile se împart, în funcție de natura conținutului lor, în drepturi nepatrimoniale și drepturi patrimoniale. Observăm, astfel, că sub aspect terminologic, că apartenența unui drept la patrimoniu a avut un caracter determinant asupra naturii drepturilor subiective, cele evaluabile în bani dobândind în mod nemijlocit acest atribut, ca parte a unui activ patrimonial.
În ceea ce privește drepturile nepatrimoniale – deci, cele care nu au valoare economică, sau evaluabilă economic – doctrina de specialitate a considerat că pot fi clasificate în trei categorii:
– drepturi care privesc existența și integritatea fizică sau morală a persoanei (dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare etc.). Trebuie să precizăm că noul Cod civil român reglementează regimul juridic al acestor drepturi în cadrul capitolului II – Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente al titlului II – Persoana fizică al Cărții I și a titlului V – Apărarea drepturilor nepatrimoniale. Astfel, pe de o parte, se înlocuiește reglementarea anterioară, complet anacronică față de realitățile prezentului în litera și spiritul său, cu concluziile jurisprudenței CEDO în materie, iar pe de altă parte, se complinește insuficiența mijloacelor de drept penal având ca obiect ocrotirea vieții intime a persoanei, aflate într-o stare de tranziție a reglementărilor și de confuzie a jurisprudenței constituționale. Se introduce, deci, un regim juridic particular de ocrotire al acestor drepturi personale nepatrimoniale în cadrul dreptului privat, situație inovatoare și cu importante implicații la nivel practic;
– drepturile care privesc identificarea persoanei (pentru persoana fizică: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu, dreptul la reședință, dreptul la stare civilă, iar pentru persoana juridică, dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naționalitate etc.);
– drepturi decurgând din creația intelectuală, adică drepturile nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică, științifică, ori din invenție.
1.2. Reiese, din cele expuse mai sus, că aparțin patrimoniului numai drepturile și obligațiile cuantificabile în unitate monetară, cu valoare economică, și, în același timp, că există o categorie de drepturi care nu pot fi incluse în cadrul patrimoniului unei persoane. Totuși, în aceste condiții, arătăm că există situații în care dreptul personal nepatrimonial poate dobândi și o latură economică; astfel, în cazul în care este adusă o atingere unui astfel de drept, aceasta poate da naștere unei creanțe, o despăgubire la care este îndreptățit titularul acestuia, adică într-un element activ al patrimoniului. Trebuie precizat, însă, că acest aspect nu schimbă cu nimic caracterul nepatrimonial al drepturilor enumerate mai sus; după cum am arătat, avem de-a face cu un drept de creanță distinct, născut ulterior în urma unei atingeri aduse dreptului nepatrimonial, care nu se identifică (și nu se poate identifica) cu acesta.
Spre exemplu, atingerea adusă dreptului la onoare al unei persoane, prin afirmații calomnioase despre acea persoană, poate conduce la obligarea celui care le-a făcut la plata, către cel al cărui drept subiectiv personal nepatrimonial a fost atins, a unei despăgubiri pecuniare. În patrimoniul acestei persoane, vom regăsi dreptul de creanță împotriva autorului faptei ilicite, în cuantumul stabilit de instanță sau, pe cale amiabilă, de către părți. Dar această creanță ia naștere numai ca urmare a atingerii dreptului personal-nepatrimonial care, în această calitate, rămâne întotdeauna în afara patrimoniului, așa cum este cazul tuturor drepturilor subiective ce aparțin acestei categorii.
1.3. Dintr-un alt punct de vedere, atunci când vorbim despre clasificarea elementelor patrimoniale, nu avem în vedere nici cunoscuta împărțire a drepturilor subiective patrimoniale în drepturi reale și drepturi de creanță, deși este evident că acestea dau conținutul patrimoniului, din considerentul că drepturile și obligațiile cu conținut economic își pierd identitatea, „se topesc” în cadrul patrimoniului, iar drepturile alcătuiesc ceea ce denumim activul patrimonial și obligațiile constituie pasivul acestuia. Deci conținutul patrimoniului, ca expresie contabilă, este dat de un activ și de un pasiv corespunzător.
În sfârșit, nu avem în vedere nici clasificarea bunurilor care, după părerea noastră, constituie materie de cercetare pentru teoria raportului civil și are a fi finalizată la obiectul acestuia, atunci când se vorbește despre obiectul derivat al raportului juridic civil.
2. Conținutul patrimoniului
2.1. Activul patrimonial cuprinde toate drepturile subiective ce au valoare economică, deci exprimabile în bani. Astfel, poate fi vorba despre: dreptul de proprietate asupra anumitor bunuri, dreptul de superficie asupra unui teren, dreptul de uzufruct asupra unor bunuri; acestea poartă denumirea de drepturi reale. Ca drepturi de creanță sau drepturi personale, menționăm, cu titlu de exemplu, dreptul de a se restitui suma împrumutată, dreptul de a folosi bunul împrumutat de cineva, dreptul de a primi prețul asupra bunului vândut cuiva, dreptul de a utiliza energia electrică în urma încheierii unui contract de furnizare a acesteia ș.a.
La rândul său, activul, din punct de vedere economic (distincția dintre această abordare și punctul de vedere strict juridic îl vom enunța în subcapitolul următor), poate fi împărțit în capital și venituri. Capitalul reprezintă expresia valorică a unor bunuri ce fac parte din patrimoniul unei persoane. El poate fi productiv, adică producător de venituri – de exemplu, un imobil care a fost închiriat și produce chirii, un număr de acțiuni reprezentând participarea la constituirea capitalului social al unei societăți comerciale și care vor produce dividende, un număr de obligațiuni cumpărate de la o societate comercială care le-a emis și care vor produce dobândă, o sumă de bani împrumutată unei anumite persoane și care, și ea, va produce dobândă – sau neproductiv, cum ar fi o bibliotecă de cărți, un imobil locuit de proprietar etc. Nimic nu împiedică titularul să schimbe natura acestui capital și să-l facă din productiv neproductiv sau din neproductiv productiv. De exemplu, la expirarea contractului de închiriere, proprietarul nu mai închiriază imobilul sau, invers, se hotărăște să închirieze o parte din imobilul în care locuiește.
La rândul lor, veniturile reprezintă resurse periodice care sunt realizate de o anumită persoană și care fac să intre periodic în patrimoniul acesteia valori apreciabile în bani. Acestea pot avea o origine diversă.
De regulă, ele constau în sume de bani obținute prin exploatarea unui bun productiv, cum ar fi chiriile încasate prin locațiunea unui imobil, dividendele produse de acțiunile unei societăți comerciale, dobânzile unor sume împrumutate, salariul etc. Dar veniturile pot consta și în bunuri în natură, cum ar fi produsele obținute prin arendarea unei suprafețe de teren.
2.2. Pasivul patrimonial cuprinde datoriile, obligațiile evaluabile în bani pe care le are o anumită persoană. Datoria poate consta în obligația de a da, adică de a transmite sau a constitui un drept real, în obligația de a face, adică de a executa o prestație pozitivă, sau în obligația de a nu face, adică de a se abține de la o acțiune, pe care titularul ar fi putut să o facă în lipsa acestei obligații.
3. Drepturile patrimoniale
După cum am arătat, doctrina juridică definește dreptul subiectiv civil patrimonial ca fiind dreptul al cărui conținut are o valoare pecuniară. La rândul lor, acestea se împart în drepturi reale și drepturi de creanță.
3.1. Astfel, drepturile reale (jus in re) sunt drepturile subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul poate să-și exercite atributele asupra unui bun determinat, în mod direct și nemijlocit, fără a fi necesară intervenția unei alte persoane. La un moment dat, doctrina juridică a susținut că dreptul real creează un raport nemijlocit între om și lucru, tocmai pentru a sublinia faptul că, în cazul drepturilor reale, titularul exercită direct și nemijlocit anumite prerogative asupra bunului care apare ca obiect al dreptului său. Totuși, în prezent, nu se mai acceptă ideea conform căreia dreptul real ar fi un raport dintre o persoană și un lucru, ci că acesta reprezintă un raport social, adică între persoane, cu privire la lucruri. Așadar, dreptul real este un raport ce se stabilește cu privire la un lucru determinat, între o persoană sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ, și toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat.
3.3. În schimb, drepturile de creanță (jus ad personam) sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, care poartă denumirea de creditor, poate pretinde subiectului pasiv, cunoscut drept debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat. Astfel, creditorul nu își poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane, concurs care, dacă este nevoie, va fi obținut prin apel la forța de constrângere a statului. Drepturile de creanță au purtat și denumirea de „drepturi personale”, denumire care, totuși, considerăm că poate genera confuzii, în sensul că acestea nu ar desemna drepturi patrimoniale, ci drepturi nepatrimoniale.
3.4. După cum se poate observa, cele două categorii de drepturi patrimoniale se aseamănă în aspectele cele mai importante, dar elementele distinctive sunt determinante în delimitarea clară dintre aceste două categorii de drepturi. Asemănările dintre drepturile reale și drepturile de creanță constau, în primul rând, în faptul că ambele sunt evaluabile în bani; în al doilea rând, ambele au titulari identificați, în calitate de subiecte active. În ceea ce privește diferențele, acestea sunt multiple și generate în special de faptul că drepturile reale sunt absolute, deci opozabile erga omnes, corespunzându-le obligația generală și activă a tuturor celorlalte subiecte de drept de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestora, în timp drepturile de creanță sunt considerate a fi drepturi relative, fiind opozabile numai subiectului pasiv determinat, debitorului, care are obligația corelativă, respectiv de a da, a face sau, după caz, a nu face ceva ce ar fi putut să facă înainte de crearea raportului juridic de creanță.
Putem considera, în aceste condiții, că avem de-a face cu patru categorii de deosebiri dintre drepturile reale și drepturile de creanță:
1. În ceea ce privește subiectul pasiv: în cazul dreptului real, subiectul pasiv este nedeterminat și este format din toate persoanele care au obligația generală negativă de a nu face nimic de natură a-l stânjeni pe titularul dreptului în exercițiul prerogativelor conferite de acesta, în timp ce, în cazul drepturilor de creanță, subiectul pasiv este determinat încă din momentul nașterii raportului juridic. Observăm, astfel, cum se reflectă ideea de caracter social al raportului juridic, în sensul că dreptul real este un raport între persoane privitor la lucruri, în materializarea conceptului de subiect pasiv nedeterminat, cu alte cuvinte, un titular general și neindividualizat, format din toate celelalte subiecte de drept.
2. În ceea ce privește conținutul obligației corelative, în cazul dreptului real, am văzut că acestuia îi corespunde o obligație generală și negativă, de a nu face, adică de abținere a tuturor celorlalte subiecte de drept de la un comportament care ar aduce atingere exercitării dreptului real. Referitor la dreptul de creanță, obiectul obligației corelative poate consta în a da, a face sau a nu face. În acest context, „a nu face” semnifică faptul că debitorul trebuie să se abțină de la a realiza o acțiune pe care, de altfel, ar fi putut-o realiza în condițiile în care nu s-ar fi obligat în cadrul acelui raport juridic.
3. Sub aspectul numărului acestora, drepturile reale sunt limitativ prevăzute de lege, în timp ce drepturile de creanță sunt nelimitate, poate chiar infinite, din punct de vedere numeric. În asemenea condiții, părțile unui raport juridic au posibilitatea de a crea drepturi și obligații în funcție de necesităților lor economice și sociale.
4. În ceea ce privește efectele juridice, dreptul real dă naștere la efecte speciale ce conferă titularului două prerogative: dreptul de urmărire și dreptul de preferință.
Dreptul de urmărire este prerogativa conferită titularului dreptului real de a urmări în mâinile oricărei persoane bunul care face obiectul acestui drept. Acesta poate să caute, să identifice și să pretindă restituirea bunului său din stăpânirea oricui s-ar găsi în mod nelegitim, pentru a-și restabili, astfel, dreptul ce-i aparține, în plenitudinea atributelor recunoscute de lege. Așa, de pildă, dacă în situația în care un bun este pierdut sau furat, proprietarul are dreptul să pretindă restituirea lui de la orice persoană, nu numai de la autorul furtului. Dreptul de creanță, pe de altă parte, având un caracter relativ, nu produce un astfel de efect, conferind titularului său numai o posibilitate de a-i pretinde exclusiv debitorului executarea obligației. De exemplu, vânzătorul unui bun poate solicita oricând plata prețului de la cumpărător, chiar dacă acesta, ulterior, a înstrăinat bunul respectiv către o terță persoană.
Dreptul de preferință constă în prerogativa titularului unui drept real de a-și realiza dreptul său cu prioritate cu privire la același bun, în raport cu titularii altor drepturi. Altfel spus, dacă un drept de creanță este însoțit și, deci, garantat de un drept de gaj, titularul acestuia din urmă, numit creditor gajist, are posibilitatea de a obține realizarea dreptului de creanță cu prioritate, din prețul bunului gajat, față de ceilalți creditori ai debitorului respectiv. În doctrină, însă, s-a arătat că drepturile de urmărire și de preferință sunt proprii doar drepturilor reale accesorii unui drept de creanță (ipotecă, gaj sau privilegii) și nu tuturor drepturilor reale. Astfel, în cazul dreptului de proprietate care este apărat prin intermediul acțiunii în revendicare, atributul urmăririi nu are nicio semnificație, iar atributul preferinței își are exprimarea, pentru drepturile reale principale, prin compararea titlurilor, la fel ca și în cazul creanțelor.
3.5. Între drepturile reale și cele de creanță, având caracteristici specifice celor două categorii, doctrina a situat concepte cunoscute sub denumirea de „categorii juridice intermediare” sau „obligații reale”, respectiv obligațiile propter rem (obligații reale de a face) și obligațiile scriptae in rem (obligații opozabile terților). Anumite opinii din doctrina juridică au adăugat, în aceeași categorie, drepturile de creație intelectuală și așa-numitele drepturi potestative.
Astfel, se susține că obligațiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale și drepturilor de creanță. Ele constau în anumite îndatoriri prevăzute expres de lege sau stabilite prin acte juridice, a căror existență este determinată, de regulă, de stăpânirea unui anumit bun. Aceste obligații „mixte” se caracterizează printr-o opozabilitate mai extinsă decât cea a drepturilor de creanță și mai restrânsă decât cea a drepturilor reale, astfel încât respectarea lor se impune tuturor succesorilor celui obligat inițial, inclusiv succesorilor cu titlu particular, ele transmițându-se odată cu bunul. Ideea de opozabilitate „lărgită” a obligațiilor reale trebuie să fie înțeleasă în sensul că ele pot fi opuse nu numai debitorului inițial, ci și altor persoane, care dobândesc ulterior un drept real, detenția precară sau posesia asupra aceluiași bun. Altfel spus, sfera persoanelor la care se raportează obligația rămâne invariabil aceeași, fiindcă vechiul proprietar, care a înstrăinat bunul, este complet liberat, iar actualul deținător este debitor numai pe perioada de timp cât se află în raport direct cu lucrul. Prin urmare, obligațiile reale diferă de obligațiile civile corelative unor drepturi de creanță (opozabile numai debitorului inițial și succesorilor universali sau cu titlu universal) prin faptul că sunt opozabile atât debitorului inițial, cât și dobânditorilor ulteriori și succesivi ai bunului în legătura cu care s-a născut acea obligație.
3.5.1. Obligațiile scriptae in rem, numite și „obligații reale” sau „obligații opozabile terților” sunt corelative unor drepturi de creanță, mai precis, sunt strâns legate de stăpânirea unui bun de către o altă persoană decât proprietarul ori titularul unui alt drept real principal asupra bunului în cauză. Noul Cod civil român prevede o astfel de obligație la art. 1811, care statuează că, „dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului […]”, o formulare asemănătoare cu cea a reglementării anterioare care, la art. 1441, prevedea că „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locațiunea făcută înainte de vânzare […]”. Rezultă, din aceste prevederi, că cel care dobândește proprietatea asupra unui bun închiriat sau arendat are obligația, în condițiile prevăzute de lege, să respecte contractul de închiriere sau, în funcție de situație, de arendare, și să asigure locatorului (arendașului) folosința sau exploatarea acelui bun până la încheierea termenului. Proprietarul actual al bunului este, astfel, un terț față de părțile contractului inițial de locațiune; cu toate acestea, el este ținut de obligațiile rezultate din contractul încheiat de locatar cu fostul proprietar al bunului respectiv. Din această cauză, putem afirma că avem de-a face cu o obligație opozabilă terților, pe motiv că orice dobânditor al bunului închiriat este ținut să respecte contractul încheiat de proprietarul anterior, devenind, la rândul său, locator sau arendator.
O altă situație în care putem vorbi despre o obligație scriptae in rem este cea prevăzută la art. 77 alin. 1 și 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, potrivit căruia, în cazul executării silite a bunului asupra căruia s-a constituit o garanție reală mobiliară și asupra căruia creditorul nu are o detenție precară, părțile pot conveni ca debitorul să păstreze bunul în calitate de locator, acest drept fiind opozabil oricărui terț dobânditor al bunului. Observăm că în această situație avem de-a face cu o relație de la particular la general, față de cazul prevăzut la art. 1811, drept urmare, locațiunea în favoarea debitorului trebuie să fie respectată de subdobânditorii bunului mobil obiect al garanției reale mobiliare, fără să fie necesară cerința respectării unor formalități, precum impun prevederile codului civil.
3.5.2. Obligațiile propter rem (ob rem) constituie un accesoriu al unui drept real, adevărate sarcini reale ce incumbă titularului unui drept real oarecare. Ele pot fi, în aceste condiții, îndatoriri pozitive (de a face) sau negative (de a nu face), care decurg din stăpânirea unor bunuri și care obligă numai în legătură cu acele bunuri. Fiind accesorii ale „stăpânirii” unui anumit bun, ele se transmit odată cu acesta, fără a se impune o formalitate specială de publicitate sau de înscriere în cartea funciară. În privința acestora, doctrina juridică a formulat două teorii: una restrictivă, conform căreia obligațiile reale sunt accesorii exclusive ale drepturilor reale, și alta extensivă, potrivit căreia acestea sunt accesorii stăpânirii unor bunuri, chiar dacă cel care exercită această stăpânire nu este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real.
Amintim, în acest context, o teorie interesantă apărută în cadrul doctrinei franceze, conform căreia drepturile reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (respectiv uzul, abitația, servituțile etc.) presupun, într-o situație similară celei a drepturilor de creanță, un raport între două patrimonii, mai precis între cel al creditorului și cel al debitorului, sau, în contextul dat, între cel al nudului proprietar și cel al titularului dreptului real, dezmembrământ al dreptului de proprietate, în această ultimă situație regimul obligațiilor fiind diferit de cel al obligațiilor corelative specifice drepturilor personale de creanță. În aceste condiții, putem vorbi de o obligație „corelativă” unui drept real, cu alte cuvinte, o obligație propter rem.
Astfel, doctrina a arătat că, spre deosebire de situația unei obligații corelative unui drept de creanță, în care debitorul se află în imposibilitatea de a renunța la executarea obligației fără consimțământul creditorului său, titularul unui drept real poate să-și abandoneze unilateral dreptul; în consecință, și obligația reală de care era ținut nu-și mai produce efectele față de el. Dacă obligația aferentă drepturilor de creanță grevează întreg patrimoniul debitorului, în virtutea dreptului de gaj general al creditorilor, în cazul obligației propter rem, aceasta grevează doar bunul de care este legată și îl urmărește indiferent în al cărui patrimoniu se află.
Marea majoritate a obligațiilor propter rem sunt accesorii unui drept real, fapt pentru care s-a susținut, pe bună dreptate, că acestea constituie „reversul” unui drept real. Dacă drepturile reale conferă titularului o sumă de prerogative și avantaje, înseamnă, în consecință, că obligațiile propter rem sunt sarcini care grevează și, în anumite condiții, chiar limitează aceste drepturi.
Obligația propter rem din sarcina proprietarului unui bun asupra căruia s-a constituit o servitute sau un uzufruct este mult mai exactă decât obligația generală și negativă de a nu împiedica exercițiul unui dezmembrământ al dreptului real, și constă nu numai în simpla opozabilitate a uzufructului față de nudul proprietar, ci și în obligația de a nu aduce atingere sau a bloca exercițiul acestuia. Astfel, obligația avută în vedere în acest context se transmite la un având-cauză cu titlu particular de plin drept, prin simplul fapt al transmiterii către avândul-cauză a calității de proprietar a autorului său. La fel cum proprietarul este ținut de o obligație reală față de titularul dezmembrământului dreptului de proprietate constituit asupra bunului, și acesta din urmă este ținut de o obligație reală similară față de proprietar, care nu numai că se transmite de plin drept succesorilor în drepturi, dar poate chiar să dispară din patrimoniul „debitorului” în cazul renunțării la dreptul real.
Spre deosebire de obligația propter rem a proprietarului față de titularul unui dezmembrământ, care este o obligație negativă, obligația propter rem a titularului unui drept real, altul decât dreptul de proprietate, este, de cele mai multe ori, obligația de a face. Independent de faptul că sunt sau nu accesorii drepturilor reale, aceste obligații sunt prevăzute de lege sau stabilite prin acte juridice pentru motive cum ar fi utilizarea completă a unui bun, exploatarea rațională sau conservarea unor calități ale unor bunuri având o importanță sporită, existența și desfășurarea raporturilor de bună vecinătate între proprietarii unor imobile, protecția unor bunuri de importanță națională ș.a.
3.5.2. După izvorul lor, obligațiile propter rem pot fi legale sau convenționale. Cele legale sunt, evident, prevăzute expres de lege și se clasifică în obligații pozitive și negative. Ca exemplu, amintim în acest context obligația referitoare la cultivarea terenurilor și protecția solurilor, impusă de art. 74 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată, ce dispune în felul următor: „Toți deținătorii de terenuri agricole sunt obligați să asigure cultivarea acestora și protecția solurilor”. La art. 83 alin. 1 al aceluiași act normativ, se stipulează că „Deținătorii sunt obligați să pună la dispoziție terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor și lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate”.
Un alt exemplu de obligație propter rem legală îl reprezintă cea constituită în sarcina deținătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri de vânătoare, obligație instituită prin art. 15 alin. 8 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic. Astfel, „Proprietarii și deținătorii de terenuri cu orice titlu, precum și executanții de lucrări de orice natură […] sunt obligați să ia măsurile prevăzute de lege pentru protecția faunei cinegetice și a mediului său de viață și răspund pentru pagubele pe care le produc acestora prin acțiuni ilicite săvârșite cu intenție sau din culpă”.
În ceea ce privește obligațiile propter rem convenționale, acestea se nasc dintr-un acord de voință. Cum s-a arătat în doctrină, o astfel de obligație este, de pildă, aceea pe care și-o asumă proprietarul unui fond aservit, cu ocazia constituirii unei servituți de trecere, de a efectua lucrările necesare exercițiului normal al servituții. Această obligație este considerată, pe bună dreptate, ca fiind propter rem, având în vedere că ea se va transmite, ca un accesoriu al fondului aservit, către toți dobânditorii succesivi, fără a fi necesară o nouă convenție în acest sens și fără nicio altă formalitate. Nașterea unei asemenea obligații prin convenția părților este posibilă și în cazul constituirii altor tipuri de servituți, iar acestea sunt întotdeauna obligații pozitive, adică de a face, spre deosebire de cele având ca izvor legea, ce pot fi fie pozitive, fie negative.
3.6. Drepturile potestative patrimoniale constituie o categorie de drepturi considerată ca aparținând situațiilor atipice din domeniul drepturilor patrimoniale, alături de obligațiile propter rem, scriptae in rem, drepturilor reale asupra unor bunuri incorporale etc., cazuri ce exced diviziunea "clasică" dintre drepturile reale și drepturi de creanță. Fiind, totuși, drepturi cu conținut patrimonial, considerăm utilă expunerea sumară a trăsăturilor esențiale ale acestora în cadrul demersului nostru.
Astfel, drepturile potestative sunt definite în doctrină ca fiind drepturile care conferă titularului lor prerogative ce constau în recrearea, modificarea sau stingerea unei situații juridice preexistente, prin intermediul unui act juridic unilateral, expresie a unei opțiuni. Caracterul lor "atipic" rezidă în faptul că nu pot fi calificate nici ca drepturi reale, nici ca drepturi de creanță, fiind privite în doctrina de specialitate ca niște "drepturi-mijloace", construite spre a permite titularului lor (cunoscut și ca potentior) realizarea de noi efecte juridice prin puterea discreționară pe care o poate exercita asupra unor situații juridice derivând din lege (cum ar fi, de exemplu, dreptul de opțiune succesorală, retractul litigios) sau din convenție (de pildă, dreptul de opțiune al beneficiarului unei promisiuni unilaterale de vânzare-cumpărare, pactul de preferință, dreptul terțului beneficiar născut dintr-o stipulație pentru altul etc.)
După cum se poate observa, se evidențiază două aspecte definitorii pentru aceste drepturi. În primul rând, puterea conferită titularului lor de a interveni, prin manifestarea unilaterală a voinței sale, în situații juridice în care figurează și interesele altor persoane, străine de acesta. În al doilea rând, putem vorbi despre o "subordonare" sau o legătură specifică de dependență între manifestarea unilaterală de voință a titularului drepturilor potestative și evoluția situației juridice în cauză, inclusiv a altui subiect de drept, care se află la discreția subiectului activ.
Nefiind nici drepturi reale, nici drepturi de creanță, obiectul acestor drepturi potestative este reprezentat de o situație juridică preexistentă, iar conținutul acestora intră în prerogativa ingerinței în sfera de interes a altor persoane, ale căror drepturi sau interese sunt incluse în situația juridică respectivă. Este dificil să se stabilească, în mod generic, care sunt acele persoane, motiv pentru care drepturile potestative sunt raportate, în primul rând, la situația juridică inițială, și abia în al doilea rând la subiectul pasiv, care este alcătuit din mai multe persoane, determinate sau determinabile. În ceea ce privește subiectul pasiv al raporturilor specifice drepturilor potestative, obligația acestora este, în opinia doctrinei, de a lăsa pe titularul dreptului potestativ să acționeze cum consideră de cuviință, cu alte cuvinte, de a nu-i stânjeni acestuia dreptul la opțiunea de a-și exercita sau nu un drept asupra situației juridice date. Pentru exercitarea acestuia, titularul nu are nevoie de o acțiune sau inacțiune specifică din partea subiectului pasiv, astfel încât este imposibil a califica această obligație ca fiind de a da, a face sau a nu face. Dacă persoanele având drepturi și interese legate de situația juridică ce face obiectul dreptului potestativ nu se supun ingerinței titularului acestui drept, realizată printr-o manifestare unilaterală de voință, încălcându-se, astfel, dreptul potestativ, ia naștere, ca și în cazul drepturilor reale, un drept de creanță distinct, pe temei delictual, care intră în conținutul raportului juridic dintre titularul acelui drept și autorul faptei ilicite.
Persoanele ale căror drepturi și interese fac parte sau sunt legate de situația juridică inițială suportă în mod direct efectele exercitării drepturilor potestative, fapt care le diferențiază de drepturile reale, acestea din urmă fiind opozabile numai certa erga personam. Trebuie făcută, totuși, o distincție între dreptul potestativ ca atare (drept derivat, în principiu fără existență autonomă) și drepturile rezultate din situația nou creată. În general, drepturile potestative sunt imprescriptibile, deoarece se consideră că dau naștere în mod direct unui drept material la acțiune, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Chiar și în aceste situații, drepturile potestative se sting atunci când ia sfârșit situația juridică în legătură cu care ele au fost create.
3.7. Unii autori consideră că în categoria drepturilor patrimoniale cu caracter "incert" – aceste categorii juridice intermediare sus-menționate – figurează și drepturile de creație intelectuală. Aceste sunt definite ca fiind drepturile conferite de activitatea spirituală desfășurată de oameni, activitate ce se poate concretiza în opere literar-artistice sau științifice.
În primul rând, autorul are anumite drepturi personal-nepatrimoniale legate de creația sa: dreptul de a fi recunoscut ca autor al operei, dreptul de a decide publicarea acesteia, dreptul de a cere ca opera să nu-i fie atinsă de terți etc. În această privință, art. 1 al Legii nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările sale ulterioare, dispune că dreptul de autor asupra operei literare, artistice sau științifice, precum și asupra oricăror asemenea opere de creație intelectuală, este recunoscut și garantat în condițiile legii. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial (alin. 1); de asemenea, textul legal prevede și că opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată independent de aducerea la cunoștința publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată.
Sub aspectul patrimonialității, autorul are, în primul rând, un drept real, dreptul de proprietate asupra obiectului în care se materializează opera sa originală: manuscris, pictură, sculptură etc. Distinct de acest drept, autorul operei și, în cazul operelor literare, pe o durată de timp, moștenitorii acestuia, au un drept de natură patrimonială ce rezultă din valorificarea creației respective. Doctrina franceză susține, pe bună dreptate, că, într-o asemenea situație, este vorba despre un drept incorporal de natură mobiliară, distinct de bunul corporal în care s-a concretizat opera creată de autor. La fel se prezintă lucrurile și în celelalte domenii ale activității intelectuale: desenele și modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, inovațiile etc. Chiar și scrisorile, rezultat al corespondenței purtate între anumite persoane, pot pune probleme din acest punct de vedere. Astfel, o scrisoare trimisă unei persoane presupune, în primul rând, dreptul de proprietate asupra înscrisului în care ea se incorporează și care aparține destinatarului ei. Este vorba, așadar, de un drept asupra unui bun mobil corporal. În al doilea rând, se pune problema dreptului de a face uz de acea scrisoare prin posibilitatea comunicării conținutului ei terților, în afara cazului în care expeditorul și deținătorul nu au decis ca acest conținut să rămână confidențial. În ultimul rând, scrisorile pot fi publicate într-o operă structurată ca atare, situație în care vom fi în prezența unui drept de creație literară și artistică, al cărui autor este cel care face selecția, adnotările, comentariile și publicarea.
În concluzie, literatura juridică de specialitate consideră că drepturile de creație intelectuală nu sunt considerate a fi nici drepturi reale – și totuși, elemente ale acestora nu le sunt străine – și nici drepturi de creanță, în condițiile în care prezintă asemănări și cu acestea, cel puțin din perspectiva economică. Pe de altă parte, acestea nu sunt drepturi de creanță prin ele însele, pentru că nu presupun exercitarea lor asupra unui debitor determinat sau, cel puțin, determinabil.
Drepturile de creație intelectuală conferă titularului lor posibilitatea punerii în valoare a acestora în diverse moduri și, din această perspectivă, se apropie de drepturile reale ca drepturi exclusive de exploatare. Din acest motiv, în teoria dreptului, dar și în practica de specialitate, se utilizează termeni precum "proprietatea literară și artistică", "proprietate industrială" ș.a. În aceste condiții, se apreciază că aceste drepturi, considerate a fi drepturi complexe atipice, formează un obiect distinct de cercetare al unei noi ramuri a dreptului privat – dreptul de proprietate intelectuală.
4. Drepturile reale în doctrina juridică românească
4.1. Literatura de specialitate din țara noastră clasifică drepturile reale după două criterii principale: în funcție de natura bunurilor care constituie obiectul lor și în funcție de existența lor independentă, ca drepturi de sine stătătoare.
4.1.1. În funcție de natura bunurilor asupra cărora poartă, drepturile reale pot fi imobiliare și mobiliare; cele dintâi au ca obiect bunuri imobile, iar cele secunde, bunuri mobile, corporale sau incorporale. Această clasificare prezintă importanță datorită regimului juridic distinct al celor două categorii de drepturi.
4.1.2. Doctrina consideră, însă, că principala clasificare a drepturilor reale este cea care se face în funcție de capacitatea acestora de a avea o existență independentă. Astfel, se face distincția între drepturile reale principale și drepturile reale accesorii. Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existență independentă, de sine stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau drepturi de creanță. Dintre acestea, se consideră că cel mai important este dreptul de proprietate, el constituind izvorul necesar și, în același timp, temeiul nașterii și existenței tuturor celorlalte drepturi reale. În schimb, drepturile reale accesorii sunt considerate ca fiind acele drepturi reale care se constituie pentru a însoți și garanta alte drepturi (de creanță), fără a avea independență sau existență de sine stătătoare. Dreptul de creanță a cărui ființă o însoțesc și a cărui realizare o garantează este dreptul principal, de existența căruia depinde dreptul real accesoriu. Drept consecință, stingerea dreptului principal are ca efect implicit și stingerea dreptului accesoriu. În aceste condiții, se apreciază că drepturile reale accesorii nu sunt independente, ele urmând, astfel, regula consfințită de principiul latin accesorium sequitur principale.
O sistematizare a drepturilor reale ne prezintă o structură alcătuită dintr-un număr determinat de drepturi reale principale, așezate într-o anumită ordine mai mult sau mai puțin ierarhică, și din drepturile reale accesorii.
4.2. Drepturile reale principale sunt împărțite în două categorii: dreptul de proprietate și drepturile reale derivate din dreptul de proprietate.
4.2.1. Doctrina consideră că dreptul de proprietate este cel mai important drept real principal, care se poate prezenta sub două forme: dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată. La rândul său, dreptul de proprietate privată se poate subdiviza în dreptul de proprietate privată aparținând persoanelor fizice și juridice de drept privat, și dreptul de proprietate privată aparținând statului, unităților administrativ-teritoriale și altor persoane juridice înființate de către stat și/sau autoritățile locale, precum regiilor autonome sau societățile naționale.
4.2.2. În privința drepturilor reale derivate din dreptul de proprietate, observăm că, de multe ori, dreptul de proprietate se exercită în plenitudinea atributelor sale de către proprietar, în mod direct și nemijlocit; totuși, avem de-a face și cu situații când dreptul de proprietate se exercită, cel puțin sub aspectul atributelor sale (posesia și folosința) prin intermediul altor persoane decât proprietarul. Astfel, acesta din urmă încredințează unele bunuri ale sale prin acte de autoritate sau, după caz, prin acte și fapte juridice civile, unei persoane fizice sau juridice, cu scopul de a le pune în valoare. Persoanele cărora le sunt încredințate acele bunuri dobândesc asupra lor fie un drept personal, fie un drept real principal.
Prin urmare, considerăm că drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate sunt de două feluri:
– drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică, respectiv, conform legislației în vigoare, dreptul real de administrare a regiilor autonome și instituțiilor publice asupra bunurilor din domeniul public, dreptul de concesiune asupra bunurilor din domeniul public (prevăzut în conținutul art. 551 din noul Cod civil) și dreptul real de folosință asupra unor bunuri imobile constituit în favoarea persoanelor juridice fără scop lucrativ. Acestea drepturi se constituie prin acte administrative, în cadrul unor raporturi juridice de putere. Drept consecință, se consideră că, în asemenea situații, dreptul de proprietate publică nu se dezmembrează, aceste drepturi nefiind opozabile proprietarului. Fiind, totuși, drepturi reale, sunt opozabile tuturor celorlalte subiecte de drept civil, indiferent că sunt persoane fizice sau persoane juridice.
– drepturi reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului. Din acest motiv, terminologia de specialitate le denumește și "dezmembrăminte ale dreptului de proprietate". Reglementările românești în vigoare consacră următoarele drepturi reale principale, derivate din dreptul de proprietate privată: dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de folosință (art. 551 din noul Cod civil). Alături de acestea, menționăm că Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar consacră, de asemenea, și dreptul real de folosință funciară, care are o figură juridică specifică, distinctă.
4.2.3. O interesantă opinie exprimată în doctrină susține că, în categoria drepturilor reale principale, sunt incluse și dreptul de preemțiune, așa cum este reglementat, de exemplu, de art. 17-19 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau la art. 37 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, precum și dreptul de preferință.
4.3. În concepția doctrinei juridice românești tradiționale, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, drepturile reale accesorii sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile speciale și, într-o anumită măsură, dreptul de retenție. Unii autori consideră că și dreptul de garanție reală imobiliară face parte din aceeași categorie. Noua reglementare, intrată în vigoare la data de 1 octombrie 2011, nu mai folosește această clasificare, introducând, printre drepturile reale (care nu mai sunt împărțite în principale și accesorii), drepturile reale de garanție și, respectiv, alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter (art. 551, pct. 10 și 11), celelalte figurând în clasificare fiind tratate în cadrul materiei respective. Considerăm, în aceste condiții, că tradiționala clasificare a doctrinei rămâne încă valabilă, astfel încât cele trei sau patru categorii consfințite până în prezent ar fi putut figura, fără probleme, în prevederile articolului 551 din noul Cod civil.
4.3.1. Astfel, dreptul de gaj (amanetul) este definit ca fiind dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun sau a unor bunuri mobile determinate aparținând debitorului sau altei persoane, cu sau fără deposedare, care conferă titularului său posibilitatea de a i se acoperi creanța cu prioritate, din prețul bunului sau bunurilor respective, față de alți creditori, în caz de neexecutare de bunăvoie a obligației de către debitor. Potrivit art. 2480 din noul cod civil, „gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile”. În același timp, art. 2481 din N.C.C. prevede că:
(1)Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimțământul debitorului, în scopul garantării creanței.
(2)Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie, în cazul titlurilor nominative sau la purtător, prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanție.
Precizăm și faptul că noul civil reglementează contractul de gaj la art. 1685-1696.
4.3.2. Articolul 1746 alin. 1 din vechiul cod civil prevedea că „ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unor obligații”. Altfel spus, dreptul de ipotecă reprezenta dreptul real constituit asupra unui bun sau a mai multor bunuri imobile determinate, fără deposedare, care îi conferă titularului său, ce poartă numele de creditor ipotecar, posibilitatea de a urmări bunul sau bunurile respective în proprietate oricui s-ar afla și de a fi plătit, cu prioritate, din prețul acelui bun.
Noua reglementare în materie, prin art. 2343, dispune că „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligații”. Astfel, dreptul de ipotecă reprezintă, în prezent, fie o garanție mobiliară, fie o garanție imobiliară, în funcție de obiectul ei. Conform art. nr. 2377 alin. 1, „Contractul de ipotecă (imobiliară – s.n. A.D.-B.) se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancțiunea nulității absolute”, iar în privința ipotecii mobiliare, art. 2387 prevede că aceasta „se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la data la care obligația garantată ia naștere, iar constituitorul dobândește drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate”.
4.3.3. Privilegiile speciale sunt acele drepturi reale aparținând tot unor creditori care, datorită calității creanțelor lor, au posibilitatea să fie plătiți cu prioritate din valoarea unor bunuri determinate ale debitorului, chiar față de creditorii ipotecari posteriori. De pildă, putem include în această categorie privilegiul vânzătorului unui imobil de a i se plăti prețul, cu prioritate, din valoare bunului vândut, chiar dacă, ulterior vânzării, cumpărătorul a constituit un drept de ipotecă în favoarea unor terțe persoane asupra acelui imobil. Noul Cod civil prevede, la art. 2333 alin. 1, că privilegiul reprezintă „preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale”, iar la art. 2335, se prevede că acest creditor „este preferat celorlalți creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte”.
4.3.4. Garanțiile reale imobiliare sunt reglementate de Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice și au ca scop asigurarea îndeplinirii unei obligații civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau persoane juridice. Contractul de garanție reală imobiliară este contractul în temeiul căruia debitorul unei obligații constituie în favoarea creditorului o garanție reală asupra unor bunuri mobile sau drepturi în scopul asigurării executării obligației asumate. Acest contract se încheie între părțile contractante, având ca obiect bunurile prevăzute de lege, cu respectarea formalităților de publicitate instituite de aceeași lege aplicabilă în materie.
4.3.5. În fine, dreptul de retenție este definit ca fiind acel drept real ce conferă posibilitatea creditorului care este, în același timp, debitor al obligației de restituire sau de predare a bunului aparținând altei persoane, de a reține acel lucru și a refuza restituirea lui până în momentul când debitorul său, creditor al lucrului respectiv, va executa obligația născută în legătura cu acel bun, obligație constând în cheltuielile ocazionate de păstrarea, întreținerea ori îmbunătățirea lui. Doctrina arată că dreptul de retenție conferă detentorului un singur atribut, anume puterea de a refuza predarea bunului grevat.
Acest drept de retenție nu era, în regimul anterior noului Cod civil, reglementat de lege cu valoare generală și este considerat o fi o creație a practicii judiciare și a doctrinei juridice. În schimb, noua reglementare în materie face vorbire de dreptul de retenție la art. 2495, în sensul că „Cel care este dator sa remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat”.
VI. Conceptul de patrimoniu în domeniul economic
Vom sublinia, în cele ce urmează, diferența dintre accepțiunea termenului de patrimoniu în domeniul juridic și sensul său în domeniul economic. Având în vedere „numitorul comun” al acestor perspective, respectiv valoarea economică, evaluabilă în bani, a drepturilor și obligațiilor patrimoniale, nu trebuie, însă, să ajungem la confundarea noțiunii juridice de patrimoniu cu noțiunea economică de patrimoniu.
În sens economic, patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor destinate să satisfacă nevoile de consum al unei persoane sau, altfel spus, averea unei persoane. Sub acest aspect, patrimoniul cuprinde capitalul și veniturile. În sens juridic, patrimoniul cuprinde nu numai drepturile, cât și datoriile cu valoare pecuniară. Ca urmare, în sens juridic patrimoniul, subzistă chiar dacă ar fi compus numai din datorii sau dacă valoarea acestora este mai mare decât valoarea drepturilor. În plus, în sens economic, patrimoniul nu cuprinde și bunurile viitoare, ceea ce este de esența noțiunii juridice de patrimoniu.
Din această perspectivă, nu poate fi primită teza conform căreia patrimoniul cuprinde doar drepturile patrimoniale, altfel spus, se reduce la activul patrimonial. Această teză pune, practic, semnul egalității între noțiunea juridică de patrimoniu și noțiunea economică de patrimoniu, creând o confuzie pe care o găsim inadmisibilă. Fără legătura indisolubilă dintre activ și pasiv, s-ar pierde chiar unitatea juridică a patrimoniului, determinată de unitatea persoanei. Dincolo de acest considerent teoretic, există și un argument de ordin practic: excluderea pasivului din patrimoniu ar face imposibilă atât înțelegerea divizării patrimoniului în mase de drepturi și obligații pecuniare afectate realizării unor scopuri determinate, cât și transmisiunea universală sau cu titlu universal. Într-adevăr, sub primul aspect, ideea de afectațiune nu poate fi limitată la drepturile patrimoniale; activitatea pentru realizarea scopului determinat presupune, în mod necesar, și asumarea unor datorii patrimoniale. Sub cel de-al doilea aspect, transmisiunea universală și cea cu titlu universal nu sunt posibile decât dacă patrimoniul este înțeles ca unitate a activului și a pasivului.
Partea a -a
PATRIMONIUL ÎN DREPTUL MEDIULUI
Din cele expuse până acum în cadrul acestui studiu, rezultă că patrimoniul este un concept juridic care a apărut, s-a dezvoltat și s-a concretizat în cadrul dreptului privat, fiind una dintre instituțiile juridice specifice fundamentale ale acestei ramuri de drept. Este greu de acceptat, în aceste condiții, chiar și numai din punct de vedere pur teoretic, faptul că patrimoniul, sub forma sa astfel consacrată în dreptul civil, să poată fi introdus, transpus, acceptat și, într-un final, utilizat în mod concret în raporturi juridice specifice altor ramuri de drept. Totuși, plecând de la o analiză pur tehnică a acestuia, abordând un punct de vedere strict formal și funcțional, putem ajunge la concluzia că, privit generic, ca structură și construcție juridică, și mai puțin prin prisma domeniului consacrat de reglementare și funcționare, patrimoniul ar putea fi utilizat ca un model, ca un tipar juridic, pentru a da naștere unor noi concepte, corespunzătoare cerințelor specifice, în cadrul unor ramuri de drept diferite, cum ar fi, în cazul de față, în dreptul mediului.
După cum am arătat în nenumărate ocazii în cuprinsul acestei lucrări, de la momentul apariției patrimoniului, sub forma unui concept juridic în cadrul unui sistem primitiv de drept, și până la teoretizarea sa în cadrul literaturii științifice juridice, au trecut mai bine de 2000 de ani. Deși utilizat la scară extrem de extinsă, de-a lungul timpului, acesta nu a fost, pentru o lungă perioadă, analizat și explicat din punct de vedere teoretic la un nivel satisfăcător, tocmai datorită caracterului său de instrument juridic de o tehnicitate foarte ridicată. Altfel spus, fiind un „vehicul” al gestionării și transferului unor drepturi și unor îndatoriri cu valoare economică ale unei persoane, iar de la aceasta spre succesorii săi, patrimoniul nu a făcut, decât foarte târziu, obiectul studiului teoreticienilor dreptului. După cum vom vedea, dimpotrivă, filosofii și teologii s-au ocupat, de-a lungul a mai bine de un mileniu și jumătate, de definirea și caracterizarea acestuia, dar mai puțin din perspectivă strict juridică și mai mult sub aspectele legate de existența, rolul și locul ființei umane pe această planetă. În contextul demersului nostru, o asemenea perspectivă nu este deloc de neglijat, având în vedere faptul că intenționăm să studiem implicațiile conceptului de patrimoniu tocmai în privința raportării omului, ca specie, la mediul său de viață.
Pentru a servi scopului său inițial, originar, conceptul de patrimoniu implică o serie de reguli, de cele mai multe ori consfințite pe cale legislativă, a căror funcționalitate poate fi apreciată și înțeleasă, totuși, și în condițiile în care sunt scoase din specificul dreptului civil. În această ordine de idei, putem considera, pe bună dreptate, că patrimoniul este, în esența lui, un concept-cadru, un instrument tehnico-juridic care poate fi extras din contextul său obișnuit de funcționare, spre a fi introdus și utilizat și în alte domenii, dată fiind adaptabilitatea și maleabilitatea caracteristicilor sale. Cu alte cuvinte, ideea pe care dorim să o dezvoltăm pe această cale este că am putea transplanta conceptul de patrimoniu, pe baza trăsăturilor, funcțiilor și caracterelor sale juridice, din cadrul dreptului civil, asupra necesităților și cerințelor dreptului mediului.
Plecând de la acest deziderat, nu putem să ignorăm demersurile deja existente în acest sens, unele dintre ele, după cum am arătat, având în spate o istorie la fel de vastă precum ce a patrimoniului privatist. Astfel, fiind înțeles dintotdeauna ca o expresie juridică a ideii de „a avea”, de „a stăpâni” ceva, se pune problema cui i-ar reveni, în acest context mult mai extins, prerogativa aproprierii unor bunuri care, prin natura lor, datorită concluziilor savanților sau grație voinței legiuitorului, nu puteau fi integrate în averea unei singure persoane, a colectivității sau a formei de organizare politico-statale, acestea fiind fie destinate folosinței comune, fie, pur și simplu, imposibil de apropriat.
Diferite școli de gândire filosofică, specifice fiecare contextului istoric în care au funcționat, au impus câte o apreciere distinctă și originală în această privință; astfel, de pildă, în dreptul roman se considera că anumite bunuri aparțin chiar divinităților, iar gândirea stoică aprecia că bunurile, oricare ar fi acestea, în totalitatea lor, aparțin tuturor oamenilor, iar stăpânirea lor concretă este numai o chestiune temporară. Ulterior, prin impunerea credinței creștine în spațiul roman și romanizat, s-a ajuns la conturarea unei noi viziuni, în care proprietatea privată era garantată și ocrotită ca un drept divin, marii filosofi ai creștinătății au adus argumente în sensul caracterului temporar al acesteia și al dreptului sacru conferit de către Dumnezeu oamenilor, anume de a stăpâni asupra tuturor lucrurilor.
Aceste puncte de vedere, pe lângă aspectul lor teoretic, au și o latură politică, prin care biserica creștină, în calitate de putere seculară, își permitea să impună o anumită perspectivă asupra realității socio-economice, respectată și apărată de majoritatea conducătorilor vremii, fie că vorbim de regii Europei occidentale, fie de Împărații bizantini.
Odată cu Revoluția Franceză de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, Europa a intrat într-o epocă ce a impus regândirea valorilor sociale fundamentale și restructurarea sistemului politico-juridic, în vederea consolidării unei societăți bazate pe concepte inovatoare, precum contractul social sau drepturile omului și ale cetățeanului. În acest sens, dreptul de proprietate, dar mai ales garantarea și ocrotirea acestuia prin sistemul statal de constrângere, au devenit chestiuni de importanță majoră, îndeosebi în lumina faptului că proprietatea, sau dreptul de a stăpâni bunuri, era considerată ca fiind una dintre prerogativele fundamentale ale oricărei ființe umane.
Actul de naștere al dreptului civil modern îl constituie, fără urmă de îndoială, Codul civil francez, zis și „napoleonian”, din anul 1804. Fiind, practic, un efect direct al schimbărilor generate la toate nivelurile societății începând cu Revoluția din 1789, această operă legislativă a servit la impunerea dreptului civil în Europa continentală, readucând în atenție vechile principii și construcții ale dreptului roman, bineînțeles într-o formă modernă, adaptată imperativelor și spiritului epocii. În mare parte, aceste merite se datorează, fără îndoială, împăratului Napoleon Bonaparte, inițiatorul acestui mare proiect legislativ, care, grație expansiunii fulminante (cu toate că și violentă) a imperiului francez, a impus acest regim juridic în toate teritoriile ocupate. Totodată, datorită calității juridice excepționale a codului, unanim recunoscute la momentul actual, acesta a constituit un temei și un model pentru majoritatea legislațiilor în domeniu de pe continentul european, inclusiv al Codului civil român, adoptat în anul 1864 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865.
Astfel, în aceste condiții prielnice studiului și analizei juridice aprofundate, a luat naștere și teoria cunoscută acum drept „teoria clasică” a patrimoniului, prin studiile și analizele teoretice ale unor mari jurisconsulți ai epocii, precum K.S. Zacharie, Ch. Aubry și Fr.-Ch. Rau. Aceștia au abordat acest concept dintr-o perspectivă tehnică, plecând de la analiza funcțiilor patrimoniului, dar, în același timp, și exclusiv personalistă, legând ideea de patrimoniu de însăși personalitatea juridică a omului, ca o emanație a acesteia în domeniul raporturilor civile.
Odată cu trecerea timpului și cu schimbările inerente de ordin social-economic, s-a conturat, e drept, în cadrul altei școli de gândire juridică, necesitatea unei abordări orientate mai mult spre caracterul eminamente funcțional al ansamblului de bunuri patrimoniale, și mai puțin pe legătura acestora cu persoana titularului. În asemenea condiții a luat naștere teoria patrimoniului-scop, sau a patrimoniului de afectațiune, care susține că unitatea unui patrimoniu este determinată de scopul comun al elementelor sale constitutive, active și pasive, și nu de personalitatea titularului. Sintetizând aceste două perspective, o nouă teorie a concentrat elementele cele mai importante ale acestora două și a formulat o soluție de compromis, care impune, pe de o parte, o legătură strânsă dintre patrimoniu și titularul său, dar nu exclude, în același timp, și existența mai multor mase de natură patrimonială aparținând aceleiași persoane, diferențiate de scopul căruia îi sunt afectate.
Aceste aprecieri teoretice privind patrimoniul s-au limitat, însă, la dreptul privat, acesta fiind, prin excelență, cel puțin în cadrul epocii la care ne raportăm (secolul al XIX-lea) un concept specific ramurii dreptului civil. În ceea ce privește aspectele aferente dreptului public însă, odată cu Revoluția Franceză de la 1789, au luat naștere o serie de idei referitoare în special la faptul că pot exista anumite bunuri care trebuie păstrate, conservate, pentru generațiile viitoare, și care constituie avuția spirituală a unei națiuni în ansamblul său, datorită valorii lor istorice și culturale. Pe această bază, dar la mai bine de 100 de ani de la redactarea Codului civil, legislatorul francez a adoptat, în anul 1906, un act normativ care impune un regim juridic specific patrimoniului cultural, extins, printr-un act normativ ulterior, patrimoniului natural, marcând astfel prima consacrare legislativă, din punct de vedere cronologic, a acestor noi categorii de patrimoniu.
Odată cu dezvoltarea, la nivel internațional, a problematicii referitoare la protecția mediului, și cu impunerea imperativului de responsabilizare a tuturor statelor în această privință, conceptul de patrimoniu a fost preluat de (atunci) tânăra ramură dreptului internațional al mediului. Având mai mult o valoare conceptuală, specifică sensului dobândit în dreptul internațional, decât un rol pragmatic de mecanism juridic, patrimoniul natural (al întregii umanități) este privit cu rezervă de atât de către teoreticienii, cât și de practicienii dreptului, având în vedere faptul că, în concret, avem de-a face cu un „patrimoniu” doar la nivel declarativ. Deși această „carență” nu-i poate fi, evident, imputată, patrimoniul natural, considerat, în acest context, urmașul de drept al patrimoniului cultural, iar acesta, la rândul său, fiind și el eliptic în privința consecințelor juridice, nu putem să nu luăm în considerare posibilitatea oferită, pe această cale, de încerca să conturăm un concept original. Ținând cont de caracteristicile domeniului dreptului mediului, acesta se apropia totuși și de trăsăturile patrimoniului din domeniul său de origine, și anume, dreptul civil.
* * *
Încheiem această succintă introducere la cea de-a treia parte a demersului nostru științific prin prezentarea pe scurt a unei opinii pe care o găsim, cel puțin, interesantă; reproducem, astfel, o critică acidă adusă formei actuale a acestui concept, în abordarea sa privatistă. Se arată, deci, că patrimoniul este produsul juridic al individualismului și al economismului, văzute ca fiind omnipotente, apărut odată cu nașterea capitalismului, iar consecințele acestui fapt constau într-o incapacitate absolută de a prefigura fenomenul sub aspect colectiv, orice accepțiune a sa, în acest sens, fiind o simplă eroare de percepție. Această situație nefavorabilă, arată controversatul savant francez David Hiez, operează în două direcții. În primul rând, este imposibil de armonizat caracterul eminamente individual al patrimoniului cu "fenomenul colectiv"; în al doilea rând, această confuziune între bunuri și persoană, realizată prin intermediul conceptului de patrimoniu, se transformă într-un obstacol în calea distingerii între realitățile colective personale și reale.
Este, deci, incontestabil faptul că aceste două abordări ale "fenomenului colectiv" trebuie net separate. Fără îndoială, o colectivitate de persoane și una de bunuri au elemente comune, cum ar fi opoziția colectivității față de aproprierea individuală. Dar dincolo de aceasta, problemele tehnice sunt complet distincte. Dacă analizăm implicațiile noțiunii de patrimoniu asupra acestor două manifestări ale "fenomenului colectiv", constatăm că acestea sunt extrem de diferite.
Implicațiile patrimoniului asupra aspectului personal al acestui "fenomen", cum îl numește Hiez, în condițiile în care vorbim de un titular colectiv, cum ar fi o persoană juridică, al unui patrimoniu, sunt mult mai grave. Astfel, se arată că structura unui patrimoniu, realizată pornindu-se de la persoana fizică, aplicată în același fel și unei persoane juridice, aduce atingeri grave însăși existenței persoanei juridice. Acest lucru duce, practic, la aprecierea acesteia din urmă ca fiind o persoană fizică, în condițiile în care aspectul colectiv al celei dintâi se opune radical aspectului individual al acesteia din urmă. Cum personalitatea juridică a persoanei fizice constituie "masca" ființei umane, în individualitatea sa, rezultă că personalitatea juridică a persoanei morale este cea a unui ansamblu de indivizi. În atari condiții, dacă viața persoanei fizice este orientată exclusiv spre exterior, cea a persoanei juridice se orientează strict spre interior, adică spre membrii săi.
Problemele specifice ridicate de persoana juridică sunt cele legate de raporturile pe care le are cu membrii săi. Totuși, legătura intimă dintre patrimoniu și personalitate a dus, în aceste condiții, la însăși respingerea ideii de patrimoniu în ceea ce privește grupurile de persoane lipsite de personalitate juridică.
În ceea ce privește aspectele relative la implicațiile asupra fenomenului colectiv real, acestea sunt mult mai evidente: recunoașterea valorii colective a patrimoniului a dus la ignorarea oricărei alte noțiuni care ar putea avea o minimă pretenție de a juca acest rol. În acest sens, în dreptul bunurilor, a fost consacrată o altă noțiune tradițională, anume cea de "universalitate de bunuri", care ar putea fi utilizată în vederea unificării evolutive a realităților colective cunoscute de către dreptul pozitiv.
Având în vedere aceste concluzii ale autorului luxemburghez, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă, urmând o atare logică, ar mai avea sens să explorăm posibilitățile existenței unui concept de patrimoniu specific dreptului mediului. Astfel, în lumina ideilor acestui autor, rezultă că, în lipsa personalității juridice a titularului, nu putem vorbi de existența unui patrimoniu; or, în dreptul mediului, după cum vom arăta în continuare, însăși identificarea unui asemenea titular constituie o problemă majoră! Mai mult decât atât, chiar dacă acesta este identificat sau cel puțin identificabil, și poate fi considerat ca fiind întreaga populație a planetei, umanitatea, ființa umană ș.a., totuși, după cum observăm, aceste forme colective sunt complet lipsite de personalitate juridică.
În ceea ce privește aspectul real, respectiv problematica bunurilor incluse în cadrul unui potențial patrimoniu specific dreptului mediului, observăm că, și în acest caz, teoria profesorului Hiez elimină, practic, orice posibilitate de a putea vorbi de un patrimoniu în acest domeniu! Astfel, având în vedere că, în concret, în ceea ce privește dreptul mediului, "patrimoniul" are, la o primă vedere, exclusiv o latură activă, putem considera, în acest sens, că însăși termenul este folosit impropriu, în lipsa unui pasiv (fără a mai intra, deci, în problema analizării problemei dacă aceste bunuri sunt sau nu privite în materialitatea lor), am avea, de fapt, de-a face numai cu o universalitate de bunuri, fiind impropriu a o denumi "patrimoniu".
Și totuși, în ciuda existenței unor opinii atât de radicale în privința delicatelor aspecte ale conceptului de patrimoniu care ne interesează, având în vedere obiectivele acestei lucrări, nu putem să nu constatăm că această viziune, mult prea radicală, poate, pentru o operă cu adevărat caracter științific, se limitează la a prezenta "ceea ce nu poate fi", fără a oferi, în schimb, o alternativă viabilă, o altă variantă a "ceea ce poate fi". În aceste condiții, considerăm că suntem în măsură să afirmăm că, în ciuda lipsurilor și imperfecțiunilor sale, patrimoniul, așa cum se prezintă în teoria dreptului privat, deține toate datele necesare pentru a putea fi utilizat, transpus, adaptat și introdus în cadrul unei ramuri de drept cu particularități specifice, pentru a îndeplini funcții, dacă nu similare, atunci foarte apropiate, în ceea ce privește forma, dar și conținutul.
Acestea fiind spuse, vom prezenta succint apariția și „globalizarea” conceptului de patrimoniu natural, analizând totodată și motivele pentru care acesta nu se bucură, încă, de o formă juridică propriu-zisă, urmând ca, ulterior, în capitolele ce vor urma, să analizăm acest "patrimoniu de mediu" din perspectiva trăsăturilor și elementelor tradiționale ale acestei instituții juridice, adaptate, evident, la specificitățile ramurii de drept avute în vedere.
I. Diferitele accepțiuni ale conceptului de patrimoniu
1. Perspectiva privatistă
Patrimoniul, instituție de bază a teoriei dreptului civil, s-a bucurat de o abordare teoretică complexă și de o reglementare pe măsură în majoritatea sistemelor de drept, odată cu adoptarea și aplicarea Codului civil napoleonian, din anul 1804. Bazat pe un concept existent în dreptul privat roman încă din antichitate, o idee, în opinia noastră, încă primitivă și puțin dezvoltată de către doctrina de specialitate epocii, acesta a devenit un important element al oricărui sistem socio-juridico-economic bazat pe proprietatea privată și transmisiunea liberă a bunurilor. Conceput inițial ca un instrument pur tehnic, folosit pentru a transmite averea (totalitatea bunurilor) unei persoane decedate către succesorii acesteia, deci un mijloc de a conserva proprietatea în cadrul aceleiași familii sau grup restrâns de persoane, patrimoniul s-a transformat în expresia juridică a capacității persoanei de a stăpâni anumite bunuri și de a-și asuma anumite obligații, deci de a participa activ la un sistem complex de raporturi juridice.
Cele mai vechi conceptualizări teoretice, în această privință, se datorează autorilor german și, respectiv, francezi Karl S. Zachariae, Charles Aubry și Fr. Charles Rau, care, în urma studiului Codului civil francez, raportat la vechile reglementări europene, au ajuns la concluzia că „patrimoniul, în cea mai înaltă expresie a sa, este chiar personalitatea omului, în raporturile sale cu lucrurile exterioare” și, așadar, „ideea de patrimoniu rezultă direct din cea de personalitate”. Observăm, deci, că, cel puțin la originile sale, teoria modernă a patrimoniului îl desemna ca fiind un aspect intrinsec al personalității juridice a persoanei umane, o extensie a acesteia în cadrul circuitul civil, al vieții juridico-sociale, apreciate din perspectiva complexității și extinderii raporturilor juridice. Această perspectivă asupra conceptului de patrimoniu a primit denumirea de „teoria personalistă”, datorită faptului că a pus accentul pe această legătură strânsă dintre persoană, ca subiect de drept, și patrimoniul acesteia.
Pornind de la aceste concluzii, și, practic, ca un corolar la acestea, s-au susținut și alte idei, la fel de inovatoare în epoca respectivă, precum unicitatea patrimoniului sau netransmisibilitatea sa între vii. Astfel, patrimoniul fiind strâns legat de "personalitatea juridică a omului", este normal ca acesta, în calitate de „emanație” sau „proiecție” a persoanei, să fie unul singur. În același timp și pe aceeași linie de gândire, reiese faptul că, dacă orice persoană are un singur patrimoniu, înseamnă că, în mod implicit, este absolut obligatoriu ca orice patrimoniu să aibă un titular, altfel spus, patrimoniul nu poate exista independent de titularul său. Această logică a dus și la concluzia conform căreia, chiar dacă nu stăpânește niciun bun, o persoană are, totuși un patrimoniu, deoarece acesta reprezintă, în esența sa, numai aptitudinea sa de a stăpâni bunuri și de a-și asuma datorii, și, deci, nu impune, în mod obligatoriu, existența concretă a acestora.
În ceea ce privește inalienabilitatea patrimoniului inter vivos, și această apreciere se leagă, la rândul său, de raportul persoană-patrimoniu. Astfel, dacă, în mod obligatoriu, o persoană are un patrimoniu (și numai unul singur!), se poate considera ca este de neconceput ca aceasta să îl poată înstrăina, chiar și în parte, în timpul vieții sale. Cu alte cuvinte, patrimoniul rămâne legat de persoana titularului său câtă vreme acesta este în ființă. În asemenea condiții, și fără să uităm faptul că, la origine, patrimoniul avea în vedere exclusiv în procesul de transmitere a succesiunii, ca singura modalitate acceptată de trecere a patrimoniului de la o persoană la alta, considerat a fi "pentru cauză de moarte". Astfel, patrimoniul își păstrează funcția sa de bază, cea de vehicul al averii (unei familii), pentru trecerea sa de la o generație la generația următoare.
Ulterior, având în vedere că dezavantajele de ordin practic ale acestei teorii, constatate în primul rând în aplicarea sa în viața curentă, ieșeau din ce în ce mai mult în evidență (dintre care amintim la acest moment numai faptul că o persoană care exercita o activitatea comercială era ținută să răspundă cu întregul său patrimoniu pentru obligațiile asumate prin desfășurarea acestei activități), s-au căutat noi abordări care urmăreau să elimine în totalitate latura personalistă, patrimoniul fiind considerat, din această perspectivă, drept o universalitate de drepturi și obligații afectate unui scop comun. În asemenea condiții, liantul dintre aceste drepturi și obligații nu mai este (în mod exclusiv) persoana, titularul acelui patrimoniu, ci, mai ales, scopul căruia acestea îi sunt afectate. Date fiind circumstanțele, caracterul unic al patrimoniului este totuși menținut, numai că acesta nu se mai apreciază în funcție de raportul dintre patrimoniu și titularul său, ci în raport cu scopul căruia îi servește. În acest mod, se evita complicarea sau agravarea, din punct vedere economic, a situației persoanei care desfășura, la un moment dat, activități de comerț, care ar fi trebuit să răspundă, în condițiile teoriei clasice, cu întreaga sa avere pentru obligațiile asumate în desfășurarea acestei activități. Acceptându-se această nouă interpretare și aderând la ideea de patrimoniu de afectațiune, fiecare persoană ar putea avea, practic, două patrimonii: unul (sau mai multe) destinat afacerilor, afectat unor activități diverse, cu drepturi și obligații derivate din acestea, și unul pentru raporturile personale, legate de viața privată și de familie.
Și totuși, dintre acestea două mari teorii a „triumfat”, în cele din urmă, o soluție de compromis, o nouă teorie conform căreia, deși titularul deține un singur patrimoniu, în cadrul acestuia se pot delimita mase patrimoniale distincte, fiecare având o destinație (sau o afectațiune) proprie. Această teorie „mixtă”, după cum a fost numită în doctrina de specialitate, a fost considerată ca fiind cea mai utilă și mai benefică circuitului civil și practicii juridice, în ansamblul său, cel puțin la nivelul epocii în care a fost formulată, anume sfârșitul veacului al XIX-lea – începutul secolului XX. Datorită gradului ridicat de flexibilitate, teoria mixtă a patrimoniului a putut fi adaptată în funcție de imperativele raporturilor civile și comerciale ale secolului trecut, satisfăcând necesitățile unei epoci în care dinamismul și adaptabilitatea practico-teoretică erau, și încă sunt esențiale oricărei activități economico-sociale.
2. Prima manifestare a conceptului de patrimoniu în dreptul mediului: patrimoniul comun
Consacrat în ordinea juridică internă și internațională, conceptul de patrimoniu comun este recunoscut și acceptat, în prezent, la nivel general, ca fiind forma sub care regăsim noțiunea de patrimoniu în domeniul de aplicare al dreptului mediului. Marea majoritate a studiilor în materie dedicate acestui subiect consideră că fenomenul acestei recunoașteri a luat naștere odată cu activitățile preparatorii ale convenției asupra dreptului mării, desfășurată sub egida Națiunilor Unite încă de la sfârșitul anilor 1960. Dar, în realitate, credem că aceasta își are sorgintea încă din primii ani ai secolului XX, odată cu receptarea internațională a legislației interne franceze relativă la ocrotirea monumentelor naturale, care, pentru prima dată, a introdus noțiunea de patrimoniu într-un câmp semantic străin de cel al domeniului său de bază, respectiv cel al dreptului privat.
2.1. Încă de la începutul anilor 1970, perioada în care se atestă și începuturile dreptului mediului, ca ramură de drept de sine stătătoare, conceptul de patrimoniu comun a fost consacrat prin numeroase documente cu caracter juridic și a făcut obiectul a numeroase studii academice. Cele mai multe dintre acestea recunosc bogăția juridico-semantică potențială a acestui concept, dar subliniază, printre altele, și oarecum paradoxal și firesc în același timp, lipsa sa gravă de precizie și de efectivitate juridică.
Și în ceea ce privește conceptul de patrimoniu, avem de-a face cu un fenomen de "mondializare", prin acest termen fiind definit fenomenul de integrare într-un număr din ce în ce mai mare de ordini juridice interne și internaționale a unor concepte recunoscute inițial la nivel local. Limitându-ne, în prezentul demers, la valențele sale din cadrul dreptului mediului, vom avea deci în vedere conceptul de patrimoniu (comun) în accepțiunea sa în acest domeniu, respectiv sub forma unui „patrimoniu natural comun” sau, folosind o terminologie pe care am încerca să o sugerăm pe această cale, un "patrimoniu de mediu" (sau "environmental"). Mai precis, vom arăta că, având alte semnificații decât conceptul general de „patrimoniu comun”, conceptul utilizat în prezent în dreptul mediului, cel de „patrimoniu natural comun”, nu include și bunurile de natură culturală, precum siturile și monumentele istorice sau tradițiile populare, înscrise în lista patrimoniului mondial a UNESCO. Nu este vorba, deci, în acest context, nici de „patrimoniul comun” al idealurilor sau al tradițiilor politice, menționate de către Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau prin constituțiile diferitelor state.
Astfel, în accepțiunea sa clasică, la care aderăm în cadrul demersului de față, în lipsa unei variante ce ni s-ar părea mai potrivite, prin patrimoniu natural înțelegem „opera naturii […] rezultatul forțelor naturale, fără intervenția omului (minerale, formațiuni fizice sau biologice, ecosisteme, habitate ale faunei și ale florei, situri, munții, litoralul mărilor, fluvii etc.”. Avem de-a face, credem, cu un concept juridic propriu-zis, datorită faptului că acesta este recunoscut printr-un număr mare de acte de reglementare, legislative sau constituționale, cât și în cadrul convențiilor internaționale. Pe de altă parte, caracterul general, mondializat, al acestui concept se manifestă în condițiile în care el este consacrat și în ordinea juridică internă a unor state aparținând unor tradiții juridice diferite, distincte, cât și într-un număr mare de convenții internaționale sau regionale. Recunoașterea explicită a acestui concept în diferitele categorii de acte ale ordinii juridice interne și internaționale face, astfel, ca în privința patrimoniului mondial, fenomenul de mondializare să se manifeste cel mai explicit.
În atari condiții, este corect să susținem că acest concept juridic, de „patrimoniu natural comun”, a cunoscut un succes răsunător, fiind recunoscut printr-un număr larg de instrumente juridice importante. Dar, în același timp, precum genul său proxim, conceptul de patrimoniu comun (al unei națiuni sau al umanității), constatăm că acesta are lipsuri majore la capitolul definire și efectivitate juridică, fapt care repune în cauză problematica îndoielilor temeinice asupra caracterului său juridic.
Pe scurt, precizăm că această Convenție UNESCO sus-menționată stabilește un sistem general de protecție, la nivel național și internațional. Astfel, primul principiu consacrat de acest document internațional este cel al obligației tuturor statelor de a proteja bunurile naturale și culturale excepționale care, privite în mod colectiv, aparțin întregii umanități, și de a nu lua nici o măsură susceptibilă de a prejudicia direct ori indirect acest patrimoniu.
Dispozițiile convenției încearcă, pe această cale, o conciliere cât mai eficientă între principiile suveranității și integrității teritoriale, pe de o parte, și necesitatea unei intervenții internaționale, pe de altă parte. Astfel, în primul rând, se stabilește clar că guvernele naționale sunt responsabile de protecția siturilor patrimoniului mondial aflat sub jurisdicția lor, și, în același timp, că acestea trebuie să coopereze în acest domeniu. Bunurile naturale care fac parte din patrimoniul mondial rămân supuse legislației statului competent teritorial în ce privește proprietatea, în sensul că acestea vor continua să aparțină entităților publice, private ori particularilor.
2.2. Conceptul juridic "clasic" al patrimoniului este, în prezent, bine determinat și reglementat în domeniul dreptului privat, constituind, după cum am mai arătat, una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului civil. Succesor legitim al conceptului de patrimonium din dreptul roman, noțiunea de patrimoniu – rămasă lung timp în afara dreptului datorită caracterului său imprecis și incert – a fost conceptualizată în secolul al XIX-lea de către doctrina germană și franceză, impunându-se astfel ca un concept juridic fundamental al dreptului privat în toate sistemele juridice care au avut ca model tradiția juridică franco-germană (continentală). Patrimoniul unei persoane este definit, cum am precizat mai devreme, ca fiind „ansamblul bunurilor și obligațiilor sale, privit ca fiind o universalitate de drept”. Având în vedere această definiție "civilistă", patrimoniul comun ar putea fi apreciat ca fiind o universalitate de drept împărțită între mai multe persoane.
Dacă acceptăm transpunerea, într-o manieră cât mai simplă cu putință, a accepțiunii privatiste a conceptului de patrimoniu în domeniul dreptului mediului, patrimoniul specific acestei ramuri de drept ar putea fi definit ca fiind ansamblul bunurilor naturale și al obligațiilor relative la acestea, care se împart între mai multe persoane, titulare (sau, mai degrabă, "co-titulare") ale acestui patrimoniu. În sprijinul acestei definiții, regăsim o prevedere în Constituția statului francez, care statuează că „mediul este patrimoniul comun al ființelor umane”, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este un fel de co-titular al mediului în care trăiește și, în aceste condiții, că are anumite obligații în privința acestuia. Putem face o analiză asemănătoare și în privința tuturor lucrurilor care, prin lege sau convenții internaționale, sunt definite ca făcând parte dintr-un patrimoniu comun: teritoriul, resursele și mediile naturale, siturile și peisajele, calitatea aerului, habitatele florei și faunei, diversitatea și echilibrele ecologice.
Din perspectiva dreptului privat, acest patrimoniu natural comun, după cum este definit, ar putea apărea ca o formă a proprietății colective. Or, trebuie să observăm că integrarea acestui concept în diverse sisteme juridice interne nu a dus, în nicio situație, la "colectivizarea" naturii, văzută în sensul unei coproprietăți asupra tuturor bunurilor ce intră în această sferă, foarte largă, de altfel. Rezultă, din aceste sumare considerente, faptul că „patrimoniul comun” din dreptul mediului nu are aceeași semnificație și aplicabilitate ca „patrimoniul comun” al dreptului privat. În aceste condiții, ne rămâne sarcina de a determina, în cadrul acestei lucrări, înțelesul său adevărat și efectivitatea sa potențială.
„Afirmația potrivit căreia obiectele naturii aparțin comunității umane face ea însăși parte din fondul comun al formulelor primite din Antichitate, care au conturat viziunea comunității gânditorilor europeni” – se susține în cadrul unei lucrări care are ca obiect evidențierea (bine argumentată) a conexiunilor dintre accepțiunile date ideii de proprietate și, prin aceasta, conceptului de patrimoniu în filosofia și teologia clasică, alături de accepțiunile acestor noțiuni în contextul strict juridic, avându-se în vedere, în mod special, anumite categorii de bunuri pe care viziunea privatistă le include, în mod tradițional, în categorii precum res nullius sau res communis. În lumina acestor considerente, apreciem că originile conceptului de patrimoniu natural comun sunt foarte vechi, iar acest caracter universal al său este implicit legat de sistemele filosofice sau teoriile celebre care, se pare, i-au influențat pe cei mai reputați jurisconsulți din întreaga lume.
2.3. Astfel, dacă dreptul roman antic și filosofia modernă a dreptului natural conține formulări similare în privința acestui concept, originile adevărate ale caracterului său universal sunt, totuși, destul de greu de evidențiat. Dintr-o altă perspectivă, conceptul de patrimoniu comun impune, cel puțin cu caracter implicit, ca bunurile incluse să aparțină din punct de vedere juridic comunității titulare a patrimoniului. Or, precum figurează în dreptul roman și apoi în filosofia dreptului natural, ideea că anumite bunuri constituie patrimoniul comun al unui popor sau al întregii umanități este respinsă în mod neechivoc. În schimb, se pare că acest caracter global al conceptului de patrimoniu natural comun, universal acceptat și consacrat prin documente internaționale și legislații interne, s-ar putea datora unui eveniment mult mai recent, respectiv apariția și impunerea la nivel internațional a conceptelor juridice care au dus la nașterea sistemului francez de ocrotire a patrimoniului național. Astfel, legea franceză din 21 aprilie 1906 a transpus siturilor și monumentelor naturii regimul de protecție a monumentelor istorice, adoptat inițial printr-o lege din 30 martie 1887; în aceste condiții, având în vedere că legea din 1887 ocrotea monumentele istorice în calitate de „patrimoniu național”, extinderea acestuia cu privire la monumentele naturii a avut ca efect includerea lor în acest patrimoniu comun, conferindu-le același regim juridic, creându-se, astfel, pe această cale, conceptul de "patrimoniu natural", în ciuda faptului că această structură nu apare în mod expres în conținutul actului normativ respectiv.
Precum legea din 1887, și legea din 1906 a servit, ulterior, ca model de referință pentru un mare număr de legislații din întreaga lume. În concret, suntem de părere că larga răspândire și influență a legislației franceze a monumentelor naturii a contribuit la universalizarea conceptului de patrimoniu natural (comun).
3. Definirea patrimoniului natural
În ciuda entuziasmului cu care a fost adoptată noțiunea de patrimoniu natural în cadrul documentelor juridice internaționale, dar și interne, cu greu putem extrage, din conținutul acestora, o definiție veritabilă a acestui concept, a cărui juridicitate este încă pusă la îndoială. Suntem nevoiți să recurgem, în aceste condiții, în lipsa unei definiții juridice (în cadrul unui act cu valoare normativă sau a unui dicționar juridic de specialitate) la un Dicționar al protecției naturii. Astfel, această lucrare explică faptul că noțiunea de patrimoniu natural se raportează la biodiversitate și, mai ales, la responsabilitatea generațiilor actuale de a o transmite generațiilor viitoare. Astfel, se arată că patrimoniul natural "reunește ansamblul bogățiilor și resurselor de mediu (habitate, obiecte geologice, diversitatea genetică, speciile de floră și faună, peisajele, bogățiile culturale etc.)".
Mai mult decât atât, se arată, de asemenea, că în Franța, acest termen a apărut, pentru prima dată, în cadrul unui decret de instituire a parcurilor naturale regionale asupra teritoriilor ce se bucură de un patrimoniu natural și cultural de calitate. Mai târziu, printr-o lege din anul 1976, se stipula că "fiecare cetățean are datoria de a veghea la salvgardarea patrimoniului natural în care acesta trăiește" (art. 1). Ocrotirea spațiilor naturale și a peisajelor, conservarea speciilor de plante și animale, cât și păstrarea echilibrelor biologice în care acestea sunt implicate și protejarea resurselor naturale constituie elemente ale regimului de protecție asimilate interesului general.
Se arată, în continuare, că la articolul 2 al Declarației Conferinței Națiunilor Unite asupra Mediului, adoptată la Stockholm la 16 noiembrie 1972, relativă al ocrotirea patrimoniului mondial, patrimoniul natural este definit ca fiind "ansamblul monumentelor naturale constituite din formațiuni fizice sau biologice, sau prin grupări ale unor asemenea formațiuni, care au o valoare universală excepțională, din punct de vedere estetic sau științific; formațiunile geologice sau fizico-geografice și zonele strict delimitate ce constituie habitatul speciilor de plante și animale amenințate, care au o valoare excepțională universal-acceptată, din punct de vedere științific sau al regimului de conservare; siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate care au o valoare excepțională, universală, din punct de vedere științific, al regimului de conservare și al frumuseții naturale".
În fine, credem că mai trebuie adăugată considerația potrivit căreia valoarea patrimoniului natural este intim legată de ideea de raritate. În fapt, valoarea patrimonială a unui teritoriu ar fi mult mai mare, în condițiile în care acesta ar adăposti o specie endemică sau habitate naturale puțin răspândite, crescând astfel gradul de responsabilitate în ceea ce privește conservarea și transmiterea acestora către generațiile viitoare. Evaluarea patrimonială a unui spațiu permite, apoi, angajarea marilor mize și priorități impuse din rațiuni de conservare. Dacă această valoare patrimonială se întemeiază pe criterii de raritate sau de vulnerabilitate, este important ca aceasta să țină seama, în aceeași măsură, de natura considerată, în acest context, "obișnuită" sau "comună", dar care joacă un rol extrem de important, chiar esențial, pentru anumite specii, în cadrul funcționării ecosistemelor, și, deci, în menținerea unui patrimoniu de o însemnătate mai mare.
Trebuie să menționăm faptul că ne raliem parțial perspectivei oferite de Dicționarul protecției naturii la care ne-am referit, pentru considerentul că acesta face o distincție, și chiar o ierarhizare, între elemente mai mult sau mai puțin importante ale patrimoniului natural. Apreciem, totuși, în aceeași ordine de idei, că în prezent se impune ca mediul, în totalitatea sa, să se bucure de același regim juridic de protecție, națională și internațională, în condițiile în care pericolul antropic care amenință din ce în ce mai mult biosfera nu distinge între specii sau habitate cu caracter special și cele "comune" sau "ordinare".
Interesant de observat că definiția prezentată în cadrul rubricii aferente "patrimoniului natural" a dicționarului respectiv a fost formulată în anul 1972, epocă în care pericolul efectelor nocive ale activităților umane asupra naturii nu era atât de semnificativ precum este în prezent, astfel încât o raportare exclusivă la elementele naturii ce necesită un regim special de ocrotire, grație rarității și vulnerabilității lor este, oarecum, justificată din rațiuni istorice.
4. Opțiunea semantică
Se poate ca, în sensul dihotomiei sus-menționate, să apreciem că avem de-a face cu două tipuri de "patrimonii" distincte, între care să existe un raport de la parte la întreg. Astfel, în primul rând, avem un patrimoniu natural așa cum este definit prin Convenția din 1972, definiție reprodusă în paragraful anterior și care se referă la elemente ale naturii cu un statut special, datorat mai ales caracterului lor de raritate și/sau de vulnerabilitate. În al doilea rând, avem un patrimoniu "de mediu" sau "environmental", care să includă, pe lângă acest patrimoniu cu caracter particular, tot ceea ce înseamnă "mediu" sau "natură", în sensul cel mai larg al acestor noțiuni, elemente a căror importanță nu este dată de caracterul de raritate sau de vulnerabilitate, ci de poziția lor pe care o au în cadrul ecosistemului planetar. Și aceasta în condițiile în care, așa cum ultimele date științifice ne arată, alterarea oricărui element al mediului, oricât de nesemnificativ, ar duce la urmări însemnate, poate chiar catastrofale, pentru întreg cadrul de existență a vieții pe Terra.
Mai mult decât atât, prin extinderea fenomenului poluării și al consecințelor sale (efectul de seră, schimbările climatice etc.) nu mai putem vorbi, în prezent, de vulnerabilitatea sau raritatea a anumitor elemente ale naturii, văzute în mod individual. Pe bună dreptate, la momentul actual, putem vorbi de vulnerabilitatea mediului în ansamblul său, văzut ca un tot unitar, sub influența din ce în ce mai nefastă a societății umane, astfel încât s-ar impune un regim de protecție unic pentru întreaga bio- sau ecosferă, în vederea conservării acesteia într-o stare cât mai bună, pentru a fi transmisă generațiilor viitoare și pentru a preveni crearea condițiilor propice dispariției umanității, ca specie între specii.
De aceea am ales ca, sub aspect terminologic, pe parcursul acestui demers științific, să utilizăm denumirea de patrimoniu de mediu (sau environmental), atunci când ne referim la această structură teoretică, cu o existență potențială, pe care o analizăm sub aspectul potențialității în cadrul lucrării de față. În situațiile în care ne vom referi la structurile consacrate, deja, pe cale normativă, convențională și/sau doctrinară, vom folosi denumirea general-acceptată, respectiv aceea de patrimoniu natural (comun).
II. Apariția și evoluția istorică a conceptului de patrimoniu comun
În capitolul ce urmează, vom prezenta un altfel de istoric al conceptului de patrimoniu, oarecum paralel celui general acceptat, specific dreptului civil, dar care s-a materializat în prezent sub forma patrimoniului comun, ce cunoaște o semnificație particulară în domeniul dreptului mediului, unde poartă denumirea de patrimoniu natural comun. Nu putem să nu remarcăm că, precum corolarul său din dreptul privat, și acest concept cu înțeles similar, și totuși specific, nu este o invenție a epocii moderne, în ciuda actualității și importanței din ce în ce mai sporite a acestei ramuri de drept, și a dezvoltării sale fulminante în ultima jumătate a secolului al XX-lea. Dimpotrivă, ideea stăpânirii omului asupra naturii și a elementelor sale, originea și caracteristicile acestei noi discipline și premisele existenței sale i-au fascinat pe gânditorii lumii, începând cu epoca antică, trecând prin tumultuosul ev mediu și înflorind, cel puțin la nivel ideatic, în epoca luminilor.
Deși, după cum vom arăta în cele ce urmează, teoreticienii dreptului s-au ocupat mai puțin de acest concept, în condițiile în care, după cum am văzut, cam același interes l-au manifestat și pentru conceptul de patrimoniu în accepțiunea sa privatistă, rămânem îndatorați filosofilor și teologilor, pentru teoria asupra patrimoniului relativă la bunurile care se sustrag sistemului juridic civil al aproprierii personale, individuale. Fie că aparțin epocii antice, fie că aparțin creștinătății, aceste minți luminate au oferit o perspectivă originală asupra patrimoniului care, în principiu, are drept titular totalitatea ființelor umane, în ființă, decedate sau care nu s-au născut încă, și care au obligația de a-l conserva în folosul celor ce vor urma, nimeni nefiind în măsură să pretindă o stăpânire perpetuă asupra niciunui bun, datorită caracterului temporar al existenței umane.
Diferitele teze care au susținut o concepție „pozitivă” a comunității de bunuri, în sensul interzicerii aproprierii acestora, lipsei absolute unui titular individual și existenței unei coproprietăți universale ce se exercită asupra bunurilor respective de către toți indivizii, au fost combătute și de către marii teologi, și de către ius-naturaliștii Școlii de drept „al naturii și al oamenilor” (dreptul natural). Totuși, odată cu Revoluția Franceză și sistemele de gândire ce au luat naștere în acea epocă, se observă că emergența și apoi instituționalizarea conceptului de patrimoniu național a adus cu sine recunoașterea unui nou tip de patrimoniu: patrimoniul comun al națiunii.
În cele ce urmează, vom arăta care a fost drumul parcurs de conceptul de patrimoniu natural comun, de la accepțiunile și formele pe care le-a avut de-a lungul istoriei, și cum s-a răspândit, în prezent, la scară mondială, în cadrul noilor ramuri de drept, generate de condițiile de existență specifice epocii actuale.
1. Fundamentele conceptului de patrimoniu: dreptul roman
1.1. Ca și în cazul patrimoniului din dreptul civil, și în situația de față trebuie să recunoaștem că suntem tributari geniului juridic al poporului roman, în care își găsesc izvorul o mare parte din conceptele juridico-filosifice care își manifestă pertinența și la momentul prezent. Regăsim, deci, în literatura antică, urme ale anumitor noțiuni care, deși puțin dezvoltate și explicate, denotă un înțeles foarte apropiat de cel al patrimoniului natural comun, așa cum este acceptat și, mai mult decât atât, recunoscut de către legislațiile în vigoare. Astfel, în secolul al -lea al erei noastre, istoricul Iustin arăta că primii ocupanți ai teritoriului Italiei de astăzi nu cunoșteau noțiunea de proprietate privată, și că „toate lucrurile le stăpâneau în comun și aparțineau tuturor, ca un patrimoniu comun”. Întâlnim, de asemenea, și la Cicero ideea conform căreia „lumea este condusă de voința zeilor; este precum orașul și cetatea comună a oamenilor și a zeilor, și fiecare dintre noi este o parte a acestei lumi”.
După cum se poate constata, într-o examinare riguroasă, aceste interesante formulări nu sunt, de fapt, decât metafore cu semnificație mai mult filosofică decât juridică, iar nu teorii care să susțină existența unei universalități sau a unei comunități de bunuri, în înțeles strict juridic. La fel, în gândirea stoică, de pildă, se susține că, „precum este la teatru, un spațiu comun pentru toată lumea, unde putem spune că fiecare loc aparține celui care îl ocupă pentru un anumit timp, la fel se întâmplă în cetate și în lume, care este a tuturor, iar dreptul nu i se poate opune, căci tot ce există aparține, la un moment dat, cuiva”. Această metaforă a teatrului, reluată ulterior, de-a lungul timpului, de mulți alți gânditori, conține, prin urmare, o concepție „negativistă” asupra comunității de bunuri: lucrurile naturii aparțin tuturor oamenilor „în mod implicit”, adică atâta timp cât nu au făcut obiectul unei aproprieri individuale.
În dreptul roman, clasic și bizantin, noțiunea de patrimoniu, după cum am arătat pe parcursul lucrării de față, avea la bază acel patrimonium, ce desemna ansamblul bunurilor aparținând unui "tată de familie" (pater familias) care, la decesul acestuia din urmă, putea fi transmis moștenitorului sau moștenitorilor săi. Începând cu momentul adoptării Legii celor Douăsprezece Table, patrimoniul este cunoscut sub numele familia pecuniaque. Trebuie să arătăm că, în epocă, termenul familia nu reprezenta exclusiv familia în sens modern, ci îngloba toate lucrurile mancipi, adică cele care puteau fi stăpânite efectiv de către un cetățean: sclavii, animalele și fondurile. Termenul pecunia reprezenta, deci, res nec mancipi, mai exact turmele sau vitele (de la cuvântul pecus, însemnând "vită"), dobândind mai târziu sensul de bani, dat fiind faptul că pecus era considerat ca fiind bun fungibil, fiind folosit în acea perioadă ca etalon de schimb și, ulterior, pentru plata obligațiilor cu caracter financiar. Acest ansamblu de bunuri mobile și imobile, sclavi și alți membrii ai familiei, făcea parte din patrimoniul ereditar sau moștenirea unui pater familias. Toate aceste elemente, pe cale succesorală, puteau trece în patrimoniul unui erede, succesor în linie directă al celui decedat.
Analizând situația și dintr-un alt punct de vedere, ideea de comunitate de patrimoniu sau ansamblu de bunuri stăpânite în comun de mai multe persoane, sau chiar de către comunitate în general, se manifesta numai în privința transferului succesoral, sau în privința clasificării bunurilor sau a lucrurilor în funcție de afectarea lor unei anumite folosințe publice. De pildă, sistemul juridic roman clasic recunoștea un regim al bunurilor numite res extra commercium, expresie care desemna toate bunurile aflate în afara circuitului comercial. Res extra commercium (quorum non est commercium) includeau în egală măsură res sacra, res religiosa și res publica (publicis usibus destinata – destinate folosinței publice).
În aceeași ordine de idei, trebuie să amintim, în acest context, faptul că și în sistemul juridic impus de împăratul Iustinian, la jumătatea secolului al VI-lea d. Hr., un anumit număr de bunuri continuă să rămână în afara proprietății private. Este vorba mai ales despre bunurile publice (res publicae), categorie care suferise unele modificări în timpul Imperiului: drumurile publice, râurile și porturile sunt adăugate acestei categorii, alături de ager publicus și sclavii publici. Juriștii imperiali au propus, de asemenea, să se adauge la aceasta și malurile mării, în limitele celei mai înalte maree pe timp de iarnă (în condițiile în care mareele sunt foarte slabe în Marea Mediterană), separându-le de bunurile comune (res communes) – aerul, apele curgătoare și marea, care aparțineau tuturor – de care vorbesc Institutele lui Iustinian (II, 1, 1). Romanii distingeau, printre altele, între teatrele și clădirile publice din Roma, care erau bunuri publice, de cele ale altor orașe ale Imperiului, care erau res universitatis. În ciuda folosirii acestui termen de universitatis, romanii nu lămuriseră pe deplin, se pare, problema persoanelor juridice și a proprietății colectivităților. Bunurile de care dispunea împăratul se împărțeau între proprietățile fiscului (fiscale) și domeniul său personal, acesta din urmă împărțit în patrimonium și res privata (categorie de bunuri creată de Antonini). Nu exista, deci, un domeniu public clar definit.
Convertirea împăraților la creștinism, începând cu Constantin cel Mare, nu a pus capăt statutului particular al mormintelor (res religiosae) sau al lăcașurilor de cult (res sacrae). "Novelele" lui Iustinian (din anii 534 și, respectiv, 572-577), care prevedeau un termen mai lung de prescripție în privința bisericilor, ceea ce arată că era pe cale să se recunoască constituirea unui patrimoniu al comunităților creștine.
Pe de altă parte, bunurile considerate ca fiind extra commercium nu puteau fi vândute sau cumpărate, nu puteau forma obiectul drepturilor subiective tranzacționate prin raporturi de drept privat. Aceste bunuri extra commercium nu aparțineau, la rând lor, nimănui în particular, dar folosința acestora trebuia și/sau putea fi împărțită între membrii comunității, care-și exercitau anumite prerogative în privința acestor bunuri comune. După cum am arătat, acestea erau împărțite în mai multe categorii, în funcție de epoca la care ne raportăm, cum ar fi, de pildă, obiectele religioase (res religiosae), precum mormintele, care aparțineau zeilor, și obiectele sacre (res sacrae), care aparțineau manilor, în calitate de zei inferiori. O distincție interesantă o face și jurisconsultul Gaius, care susține că bunurile se împart în res divini (lucruri divine) și res humani (ale oamenilor). Res divini nu pot fi apropriate de către oameni (nullius in bonus sunt), fiind afectate folosinței zeilor. În această categorie intră res sacrae: templele și obiectele de cult, consacrate zeilor superiori. Res religiosae, după cum observăm, în această clasificare, au un rang inferior, și sunt apreciate ca fiind în „proprietatea” zeilor inferiori; în această categorie intră mormintele și inscripțiile în memoria unei anumite persoane. Res sanctae sunt cele cărora li se conferă un regim special de protecție sacră printr-o ceremonie religioasă, cum ar fi de pildă: zidurile cetății, porțile orașelor și bornele care delimitează agri limitati.
În același timp, cum am arătat mai sus, romanii recunoșteau și existența bunurilor publice, res publicae, de o importanță deosebită, care aparțineau Statului și Romei, fiind excluse din domeniul privat. În fine, sistemul roman de drept recunoștea și existența res communis și a res nullius, respectiv bunuri care se află în stăpânirea tuturor și bunuri care nu sunt (sau nu pot fi) stăpânite de nimeni. În cadrul demersului științific de față, vom pune accentul pe acestea din urmă, respectiv pe bunurile care se bucurau de un regim particular al aproprierii, distinct de proprietatea publică sau privată, având în vedere faptul că majoritatea acestor bunuri, dacă nu toate, era constituită din elemente ale naturii.
1.2. Se poate afirma, pe bună dreptate, că gânditorii romani adoptaseră o concepție negativistă despre comunitatea de bunuri, concepție care își găsește originile în teoretizarea regimului roman al res communes și res nullius.
Astfel, după cum am arătat, dreptul roman pune la temelia regimului juridic al bunurilor distincția dintre lucrurile „care se află în patrimoniul nostru, și cele care sunt în afara lui”. Iar printre acestea din urmă, care se află în afara oricărui patrimoniu aparținând unei persoane, se regăsesc, printre altele, lucruri comune, ale tuturor (res communia omnim) și lucrurile care nu aparțin nimănui (res nullius). Res communes enumerate de Institutele lui Iustinian sunt: „aerul, apa curgătoare, marea și, drept consecință, și litoralul”, iar res nullius sunt „fiarele, bestiile, păsările, peștii și toate animalele care se nasc pe pământ și pe mare”. Diferența fundamentală între res communes și res nullius rezidă, deci, în faptul că cele dintâi sunt, în definitiv, după cum afirmă și denumirea lor, comune, în sensul că, prin însăși natura lor, ele nu pot fi apropriate. În ceea ce privește a doua categorie, bunurile care face parte din această sunt doar în mod provizoriu ale nimănui: „de când sunt capturate (însușite) de cineva, acestea devin ale lui, în virtutea dreptului ginților. Rațiunea naturală impune că lucrul ce nu este încă apropriat va deveni al celui care îl ia în stăpânire”.
Anumiți autori au considerat, date fiind aceste considerații cu caracter destul de general, că acest concept al dreptului roman, cel de res communis, stă la originea conceptului de patrimoniu comun al umanității. Dar această abordare pare, în anumite privințe, oarecum abuzivă, având în vedere că aceste res communis nu erau susceptibile de a intra într-un patrimoniu (extra patrimonio), numai uzul acestora făcându-se în comun. Și totuși, după cum vom vedea, în capitolele următoare, anumiți autori consideră că tocmai acest aspect al folosinței comune, și nu neapărat cel al unei ipotetice proprietăți comune asupra bunurilor, stă la baza ideii de patrimoniu natural al umanității, altfel spus, al accepțiunii environmentale a conceptului de patrimoniu. Astfel, considerăm că, în lipsa unei minime aproprieri a acestor bunuri, ideea de folosință comună, drept criteriu al constituirii și existenței unui patrimoniu "de mediu", este mai mult decât binevenită.
1.3. Concepția negativistă a comunității originale a lucrurilor a fost reluată ulterior și de gândirea creștină. Încă din timpul imperiului roman, primii Părinți ai Bisericii făceau aluzii, în predicile și lucrările lor de evanghelizare, la aceeași apreciere teoretică. În Evul Mediu, Sf. Toma din Aquino a contribuit la răspândirea sa pe scară largă în cadrul gândirii creștine și, mai ales, în doctrina Bisericii Catolice. Reproducând aproape cuvânt cu cuvânt opera autorilor Antichității, acesta explică în felul următor: „comunitatea lucrurilor rezultă din dreptul natural nu datorită faptului că dreptul natural ar impune ca toate lucrurile să fie stăpânite în comun și că nimic să nu fie stăpânit în mod individual, ci pentru că, așa cum ne arată, de fapt, dreptul natural, nu există diferențe între diferitele posesii; aceste diferențe au ca origine ființa umană”. Aderând, astfel, în mod explicit la concepția negativistă, marele filosof al bisericii occidentului susține, prin aceasta, destinația comună a bunurilor: „omul nu trebuie să considere lucrurile materiale ca fiind proprii lui, dar ca și cum ar fi comune, ceea ce înseamnă că trebuie să le împartă cu cei care au nevoie de ele”. Lucrurile naturale aparțin, prin urmare, proprietarilor lor, însă aceștia au obligația de a nu trece cu vederea faptul că ele au fost create pentru toți: fiecare are, deci, datoria morală de a împărți bunurile sale cu cei în nevoie. Se impune să amintim, totuși, că din păcate, în acest context, nu avem de-a face cu o obligație juridică în adevăratul sens al cuvântului, ci numai cu o obligație morală, izvorâtă din natura comună a ființelor umane și din caracterul imperativ al preceptelor creștine, de dragoste frățească între oameni.
Impunerea, prin intermediul și cu ajutorul influenței politice a Bisericii Catolice asupra cunoașterii, a doctrinei "tomiste" nu a împiedicat, însă, pe unii autori să dezvolte o concepție așa-zis "pozitivistă" a comunității de bunuri, prefigurând pe această cale un concept modern al patrimoniului comun. Astfel, teologia augustiniană a Evului Mediu timpuriu dezvoltase deja ideea conform căreia Dumnezeu a încredințat întreaga Creație lui Adam, părintele umanității; această teologie, zisă „patriarhală”, a cunoscut o revigorare spectaculoasă, probabil din criterii socio-economice, în secolul al XIV-lea, și a fost implementată efectiv în secolul al XV-lea, pentru a justifica ocuparea abuzivă a domeniilor unor nobili. Aceste teorii au fost ferm condamnate de către Conciliul de la Constance (Elveția) din 1415, fapt care a contribuit la discreditarea pe termen lung a acestor teze patriarhale, precum și a teoriilor care susțineau comunitatea pozitivă a bunurilor.
1.4. În aceeași perioadă, alți mari teologi ai apusului dezvoltau teorii și concepții mult mai apropiate, sub aspectul conținutului, de ideea unui patrimoniu comun al umanității. Astfel, precum Sf. Ioan Duns Scotus înaintea lui, William Occam a susținut că, la origini, Creația constituia „domeniul comun al neamului omenesc”, dar acest dominium a fost nimicit prin păcatul strămoșesc. Această idee, a unui patrimoniu comun originar, a fost ulterior reluată în secolele al XVI-lea și al XVII-lea de către teologii celei de-a doua Școli Scolastice, dar și de către anumiți ius-naturaliști laici.
Astfel, cu titlu de exemplu, amintim că, în celebra sa lucrare intitulată „Du droit de la guerre et de la Paix” („Despre dreptul războiului și al păcii”), Hugo Grotius scria: „Imediat după Facerea lumii, Dumnezeu i-a încredințat neamului omenesc dreptul absolut asupra tuturor lucrurilor naturii inferioare, și a reînnoit acest dar și după potop. Toate lucrurile, cum spunea și Iustin, rămâneau comune și aparțineau în mod indiviz tuturor, ca un patrimoniu comun”. Astfel, observăm din aceste susțineri faptul că Grotius era adeptul teoriei conform căreia acest dominium commune al Genezei a fost reinstaurat și după căderea omului, sugerând, deci, că întreaga Creație a rămas în patrimoniul comun al oamenilor. Putem considera, în aceste condiții, că Grotius ar putea fi, pe bună dreptate, părintele conceptului de „patrimoniu comun al umanității”. Totuși, trebuie să privim această susținere sub rezerva că nu avem certitudinea faptului că acesta a dorit într-adevăr să dezvolte o concepție pozitivistă a comunității de bunuri, știut fiind faptul că, în condițiile în care, în epocă, părerile pe acest subiect erau împărțite, discipolii săi au convenit să interpreteze pasajul sus-menționat în sensul unei comunități negative.
1.5. Deși reluate de anumiți teologi ai Reformei, tezele patriarhale de care am făcut vorbire în paragrafele anterioare au fost respinse în mod explicit de către Pufendorf, Thomasius, Hobbes, Burlamaqui sau Wolff. John Locke aduce „lovitura de grație”, demonstrând slăbiciunile lucrării „Patriarchia” (1680), elaborată și susținută de către Filmer, în primul său „Tratat asupra Guvernului Civil” (1690). Astfel, Locke a contribuit la discreditarea ideii unui common stock of mankind (avere/patrimoniu comun al umanității) sau a unui dominion in common with the rest of mankind (a stăpâni în comun cu restul umanității), prin argumentul că acesta din urmă nu a demonstrat de ce copiii au dreptul de a-și moșteni părinții, în condițiile în care toate bunurile aparțin în comun întregii umanități: „de ce aceste bunuri nu se întorc în stăpânirea comună a umanității?”. Pe aceeași linie de gândire, și ceilalți gânditori au respins teza comunității pozitive de bunuri, dar nu și ideea că natura constituie patrimoniul comun al umanității.
2. Conceptul precursor: patrimoniul național
Cu puțin timp înainte de Revoluția Franceză, într-o epocă propice conturării unor idei cu caracter inovator și având profunde implicații asupra istoriei gândirii, juridice și nu numai, anumiți filosofi „iluminați”, precum Abatele de Mably, au revenit la ideea unei comunități pozitive: „Avem cu toții, asupra fructelor și roadelor spontane ale pământului, aceleași drepturi ca și asupra aerului pe care îl respirăm, a luminii care ne luminează. Și iată că noi am împărțit pământul; l-am dat în proprietatea câtorva familii privilegiate și am dezmoștenit restul neamului omenesc de patrimoniul comun al naturii”. Această idee, profund revoluționară în epocă, a fost riguros sistematizată de către scriitorul american Thomas Paine într-un pamflet intitulat „Agrarian Justice”, din anul 1795: „Este o certitudine faptul că Pământul (în sensul de sol – s.n. A.D.-B.), în starea sa naturală necultivată, a fost și a continuat să fie proprietatea comună a rasei umane. În această stare, fiecare om s-ar naște având câte o proprietate. Ar fi fost, deci, coproprietarul solului și al tuturor roadelor sale naturale, vegetale și animale”. Reiese, deci, faptul că Paine deja preconiza, astfel, crearea unui "fond natural" la care fiecare proprietar să fie ținut să plătească o sumă proporțională cu mărimea teritoriului aflat în stăpânirea sa. Fiecare persoană având calitatea de cetățean ar primi, ulterior, pe toată durata vieții, o rentă, plătită tocmai din roadele acestui fond. Acest sistem de common property of the human race (proprietate comună a speciei/rasei umane), imaginată inițial de către Paine, prefigurează și ea, desigur, într-o anumită măsură, conceptul de patrimoniu comun al umanității, mai ales în forma în care acesta a fost conturat în dezbaterile onusiene privind fundul mărilor și oceanelor dinspre sfârșitul anilor 1960.
2.1. Din nefericire, aceste teorii au rămas, în cele din urmă, oarecum marginale în raport cu cele care au triumfat la finele secolului al XVIII-lea, odată cu consacrarea caracterului sacru și inalienabil al proprietății private. Cu toate acestea, Revoluția Franceză, cel puțin indirect, a contribuit, într-o anumită măsură, la nașterea și recunoașterea conceptului de patrimoniu comun, odată cu consacrarea și instituționalizarea conceptului de „patrimoniu național”. În urma naționalizărilor și, ulterior, a înstrăinării parțiale a bunurilor Bisericii Catolice, ale Coroanei și ale nobililor care au părăsit Franța în urma evenimentelor demarate în 1789, Republica Franceză nou-formată a inițiat un amplu proces de demolare a clădirilor, proces care, în anumite privințe, i-a neliniștit pe demnitarii revoluționari preocupați de conservarea monumentelor. În aceste condiții și drept consecință, o Comisie a monumentelor a fost creată în octombrie 1790, apoi, dat fiind faptul că era considerată "prea conservatoare", a fost absorbită de Comisia temporară pentru artă, printr-un decret din 18 decembrie 1793.
Împărțiți, pe de o parte, între dorința de a face trecutul tabula rasa și, pe de alta, necesitatea de a nu distruge monumentele care prezentau un anumit interes, fie el istoric, cultural sau de altă natură, înalții demnitari revoluționari francezi au asimilat monumentele istorice unui așa-numit „patrimoniu național”, a cărui conservare cădea în sarcina exclusivă a statului francez: „patrimoniul cetățeanului, reflecție a vieții sale civice cu același titlu ca și edificiile publice, a înlocuit diversele elemente ale patrimoniului religios, prin monumentele sale naționale: nu mai există obiect sau edificiu sacru, admirat din punct de vedere religios, ci monumente propriu-zise […], adică o mărturie a istoriei, un reper pentru a cunoaște viața generațiilor celor plecați dintre noi”. Or, pentru filosofii acestei epoci, „talentele de genul Luminilor vor deveni patrimoniul comun al societății” și, în același timp, mulțumită educației revoluționare, „rațiunea a devenit populară, și va constitui patrimoniul comun al tuturor națiunilor”. Așadar, în atari condiții politice, istorice, sociale și culturale, în special monumentele istorice trebuiau a fi conservate, deoarece, după cum reiese din discursurile politice specifice epocii respective, prezentau un interes științific sau estetic universal. Astfel, ca și cercetarea științifică, aceste imobile constituie patrimoniul comun al națiunii, și chiar al întregii umanități.
Observăm deci că, deși, inițial, se limita la obiecte culturale precum monumentele istorice, conceptul de patrimoniu național conturat în perioada Revoluției Franceze prefigurează pe cel de patrimoniu comun.
2.2. În cele ce au urmat, diferitele legislații privind monumentele istorice, care au văzut lumina zilei în Franța secolului al XIX-lea, au contribuit, treptat, la conturarea și consolidarea acestui concept al patrimoniului național, caracterizat de puternice accente filosofice și politice. Această evoluție, oarecum lentă, a fost "încununată" prin legea din 30 martie 1887 relativă la conservarea monumentelor și obiectelor de artă cu interes istoric și artistic, prima consacrare legislativă a acestui problematic concept. Și, în ciuda faptului că termenul de patrimoniu nu apare explicit în această lege (cum nici patrimoniul specific dreptului privat nu figura printre preceptele Codului civil napoleonian de la 1804), el constituie, în mod incontestabil, fundamentul politicii statului francez de conservare a monumentelor. În condițiile date, conservarea acestora, în calitate de elemente ale patrimoniului național, a servit drept model primilor apărători ai „frumuseților naturii”, considerate, la rândul lor, ca aparținând unui patrimoniu similar, comun, al națiunii.
3. Conceptul de patrimoniu natural comun
Mecanismele juridice concepute de legiuitorii francezii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în vederea ocrotirii monumentelor istorice, au fost adaptate și transpuse, mult mai târziu, la sfârșitul veacului al XIX-lea, și asupra elementelor naturale. Dezvoltarea transportului pe căi ferate, exploatarea industrială a resurselor naturale (cariere de piatră, mine, păduri, cursuri de ape pentru energie hidraulică etc.), campaniile de despădurire și diversele excavații, toate acestea au făcut ca mai mulți pionieri ai „Belle Epoque”, conștienți de implicațiile pe termen lung ale acestor activități, să solicite ocrotirea „frumuseților naturii”. Tot în această perioadă, în Statele Unite, Canada și un mare număr de țări europene se impuneau, deja, regimuri juridice particularizate de protecție a naturii, legislațiile aferente incluzând, adesea, printre altele, și noțiunea de „patrimoniu natural”.
3.1. Ideea conform căreia frumusețile naturii constituie patrimoniul comun al națiunii sau al umanității s-a răspândit atât în Franța, cât și în restul lumii. Totuși, trebuie remarcat faptul că aceasta nu apare prevăzut expres nici în primele inițiative legislative americane în privința parcurilor naționale sau ocrotirii monumentelor istorice, nici în sistemul britanic cunoscut drept "National Trust", și nici în statutele Ligii Federale Prusace relative la ocrotirea naturii.
Astfel, observăm că noțiunea de natural heritage (patrimoniul natural) nu constituia obiectivul principal de ocrotire al primelor acte normative americane asupra parcurilor naturale. „Actul constitutiv al parcului național Yellowstone din 1 martie 1972, nu apăra doar bogățiile parcului de „degradări și furturi” și le păstra în „condițiile lor naturale”, dar și făcea ca acest teritoriu să fie „un loc agreabil în beneficiul și pentru bunăstarea populației”. Aceste două obiective au servit la fundamentarea și au influențat dezvoltarea poliției concesionărilor și conservării Serviciului de Parcuri Naționale”. În același fel, nu se pune problema unui „patrimoniul național” care să figureze în conținutul American Antiquities Act adoptat de către Congres la 8 iunie 1906. Acest text permitea președintelui SUA să „claseze ca monumente naționale printr-o proclamație publică a reperelor istorice, a structurilor istorice și preistorice, și a altor obiecte de interes istoric sau științific care sunt situate pe terenurile aflate în posesia sau controlate de guvernul SUA”. Or, nu se pune problema unui natural heritage nici în cadrul textului, nici în discursurile președinților aferente promulgării și promovării acestor acte normative, primul președinte american care a făcut referință la acest concept fiind Franklin Delano Roosevelt. A fost, ulterior, reluat de două ori de Harry S. Truman și nu a fost utilizat, se pare, niciodată de către președintele Kennedy. Abia președintele Lyndon Johnson a făcut din protecția patrimoniului natural o adevărată politică publică, în cadrul discuțiilor asupra rezoluției adoptate de către UNESCO încă din 1960, în vederea lansării unei campanii internaționale pentru protejarea monumentelor istorice și naturale.
În ceea ce privește Marea Britanie, crearea în 1894 a "National Trust" a avut drept principal scop „a da proprietarilor de terenuri și altor persoane mijloace care să le permită să ofere națiunii locuri care reprezintă un interes istoric sau care dețin frumuseți naturale. În acest scop, este convenabilă crearea unei persoane juridice însărcinată cu deținerea și gestiunea terenurilor și care să reprezinte instituțiile și interesele națiunii”. Termenul de trust nu corespunde, însă, în mod riguros, conceptului de patrimoniu (heritage sau inheritance). În aceste condiții, rezultă că, prin sistemul "National Trust", se impune ocrotirea siturilor istorice și frumuseților naturii în interesul națiunii, dar nu se pune problema creării sau constatării existenței unui patrimoniu comun.
În fine, în Reich-ul German, la sfârșitul secolului al XIX-lea, o „Ligă federală pentru protejarea Patriei” (Bund Heimatschutz) a fost creată în 1904, cu scopul de a ocroti frumusețile naturale ale „micii patrii” (Heimat). Dacă conceptul de „patrie” se apropie, la nivelul originilor semantice, de cel de „patrimoniu”, scopul acestei Heimatschutz era mai mult de a proteja ceea ce se înțelege prin noțiunea de patrie (naturală și culturală), într-o logică pur naționalistă, decât să salvgardeze patrimoniul comun: „este un cuvânt recent creat, folosit pentru prima dată de prof. Rudolf, în 1897, în „Grezboten” (Mesagerul frontierelor). Într-un articol intitulat „Heimatschutz”, acesta prezenta necesitatea de a pune capăt transformărilor nechibzuite ale orașelor și peisajelor (…). Acesta promova, în același timp, protejarea și conservarea pioasă a calităților originare, adecvate fiecărui regim, cu scopul ca această respectare a imaginii țării dezvoltate și întreține dragostea de patrie, element de bază al sentimentului patriotic, care poate fi conservat în acest cuvânt, Heimatschutz.”; „ceea ce trebuie protejat este imaginea Patriei, râzând sau severă; contururile sale trebuie iubite și respectate de către toți”.
3.2. Spre deosebire de aceste reglementări relativ ambigue în ceea ce privește patrimoniul natural (comun), o lege referitoare la organizarea sistemului de ocrotire a siturilor și monumentelor naturale cu caracter artistic a fost adoptată de către parlamentul francez la data de 10 aprilie 1906, în scopul explicit de a proteja patrimoniul național. Datorită caracterului său inovator, în epocă, acest act normativ s-a bucurat de o largă publicitate la scară internațională, mulțumită mai ales unui lobby foarte eficace al societăților franceze de ocrotire a naturii. Pe această cale, ea a servit drept model, în epocă, pentru numeroase alte state contemporane, care doreau să ocrotească propriul patrimoniu natural prin mijloace juridice adecvate. În aceste condiții, larga răspândire a concepțiilor juridice franceze în materie a favorizat major globalizarea „intelectuală” a conceptului de patrimoniu natural, care, ulterior celui de-al doilea război mondial, a devenit o realitate juridică concretă, prin intermediul diferitelor inițiative și al măsurilor adoptate de Organizația Națiunilor Unite, în vederea ocrotirii resurselor naturale.
3.3. Revenim, în cele ce urmează, la problemele ridicate de sistemul britanic de "National Trust". Astfel, acesta a avut la bază, inițial, conceptul specific Common Law de environmental property (proprietate environmentală, de mediu), circumscrisă, din punct de vedere utilitarist, evoluțiilor conceptului de proprietate, care cunoaște în prezent, în cadrul acestui sistem juridice aparte, ipostaze specifice create și dezvoltate de-a lungul timpului, precum proprietatea comercială, industrială, intelectuală și chiar culturală. Prin urmare, în cadrul acestui sistem juridic, proprietatea de mediu are ca scop declarat a descrie acele situații în care titlul de proprietate a fost dobândit sau acordat în vederea unei mai bune asigurări a conservării și protecției mediului.
Cel mai cunoscut exemplu, în acest sens, este chiar cel al "National Trust" britanic care, de mai bine de un secol, și-a concentrat eforturile în vederea achiziționării de parcuri, castele, păduri, situri arheologice și rezervații naturale. Acest "National Trust" este o organizație de drept privat care dobândit, în timp, o importanță atât de mare, încât în prezent este adesea confundată cu un serviciu sau o autoritate publică. La crearea sa, în 1894, scopul său principal declarat a fost conservarea „locurilor de interes istoric și de o frumusețe naturală deosebită”. Iar acest deziderat a devenit o realitate în momentul la care "National Trust" a dobândit dreptul la un patrimoniu propriu. În acest sens, o lege adoptată de parlamentul britanic i-a conferit competența exclusivă de a declara terenurile de acest gen inalienabile. Acest act normativ, considerat a fi dificil de explicat chiar și pentru doctrina britanică, este unul dintre stâlpii de susținere ai structurii "National Trust" și impune, prin prevederile sale, ideea conform căreia terenurile aflate în proprietatea sa nu pot fi vândute sau ipotecate.
În atari condiții, dacă statul are intenția de a-și exercita suveranitatea prin achiziționarea unui teren declarat de "National Trust" ca fiind inalienabil, fără consimțământul Trust-ului, este nevoie ca orice măsuri de această natură să se adopte printr-un act al parlamentului.
Garantarea caracterului perpetuu al acestui mecanism de protecție îi vizează în special pe proprietarii care doresc să-și conserve proprietatea. Astfel, când un deținător de imobile intenționează să vândă către Trust un teren, o poate face pentru mai multe motive, cum ar fi: 1. beneficiile fiscale pe care le-ar avea: ca asociație filantropică, Trust-ul asigură anumite scutiri de taxe în favoarea particularilor; 2. conservarea terenurilor, în situația în care proprietarul nu are moștenitori; 3. sau, în altă ordine de idei, conservarea proprietății împotriva intereselor familiei, când există teama că generațiile viitoare vor înstrăina proprietatea care a fost conservată de către generațiile prezente și anterioare; 4. dorința filantropică sau ideologică de a garanta accesul permanent al publicului pe proprietatea respectivă; 5. posibilitatea de a se debarasa de un imobile a cărei întreținere a devenit prea costisitoare pentru proprietar.
Dincolo de garantarea caracterului perpetuu, mai există și alte motive pentru a apela la "National Trust". În primul rând, Trust-ul s-a bucurat întotdeauna de o reputație neștirbită: regulile de administrare a acestuia sunt unanim recunoscute și apreciate, iar know-how-ul în domeniul complex al conservării terenurilor respectă cele mai ridicate standarde tehnice în materie. În același timp, personalul însărcinat cu activitățile specifice, din punct de vedere organizatoric sau tehnic, menține raporturi de prietenie cu familia donatorului. Mai mult decât atât, aceasta poate continua să locuiască pe domeniul respectiv timp de două generații înainte de a renegocia înțelegerea inițială. Donatorul poate impune o listă de deziderate ca temei al raporturilor viitoare dintre părți, precizând modalitățile în care dorește ca domeniul să fie gospodărit pe termen lung, stabilind obiectivele de conservare pentru generațiile viitoare și drepturile de ocupare ale familiei sale.
În opinia administratorilor "National Trust", succesul acestuia rezidă mai ales în faptul că Trust-ul devine proprietar, fiind deci capabil să instituie măsuri pe termen lung, fără a fi afectat de schimbările de politici publice generate de schimbările de natură politică. Astăzi, Trust-ul este o instituție cu mai multă autoritate decât majoritatea partidelor politice și, cel puțin la nivel statistic, s-a dovedit că orice persoană peste 25 de ani susține "National Trust".
Ca o ultimă remarcă, de ordin semantic, nu putem trece cu vederea faptul că "National Trust" poate fi considerat o traducere imperfectă a "patrimoniului național", și aceasta în condițiile în care instituția trust-ului anglo-saxon a fost preluată în dreptul continental sub forma structurii semi-patrimoniale de fiducie.
Având ca temei aceeași linie de gândire și aceeași perspectivă asupra problematicii conservării bunurilor naturale, au fost înființate în SUA mai mult de 1000 de Land Trusts, asociații publice sau private, dintre care unele, precum "Natura Conservacy", au devenit foarte importante în ultimul timp și au dobândit milioane de hectare de teren. În Franța, există organizații cu funcții și structură asemănătoare, precum Conservatoire du Littoral și Agence des Espaces verts de la Region Ile-de-France, care urmăresc aceleași obiective, deși mecanismul subvențiilor publice riscă să copleșească o asemenea structură prin caracterul său profund birocratic, în condițiile în care, în domeniu, se impune în mod imperativ o raționalizare și o flexibilizare a procedurilor.
4. Actul de naștere al noțiunii de patrimoniu comun – Legea franceză din 21 aprilie 1906
Acest act normativ, de importanță capitală pentru domeniul nostru de studiu, a avut la bază două propuneri legislative depuse la Adunarea Națională în primăvara anului 1901, formulate și susținute de către Touring Club de France (TCF) și La société pour la protection des paysages de France (SPPF). Scopul acestor propuneri a fost de a extinde asupra „siturilor și monumentelor naturale” efectele legii din 1887 referitoare la protecția monumentelor istorice. Agenda parlamentară fiind, între timp, supraîncărcată, în special datorită dezbaterilor asupra legii separării bisericii de stat, aceste propuneri au fost avute în vedere abia în 1903, iar textul final de lege a fost adoptat la data de 21 aprilie 1906.
Conceptul de patrimoniu natural apare pentru prima dată în mod explicit în discursul raportorului M. Faure în fața senatului: „este una dintre cele mai nobile și cele mai importante atribuții ale Statului, pe care acesta o conferă dreptului și îi impune obligația de a asigura, în calitate de legiuitor, conservarea patrimoniului sub toate formele sale. Or, elementele constitutive ale acestui patrimoniu comun nu sunt numai tradițiile sau creațiile intelectuale, instituțiile sau legile, ci și siturile pitorești și monumentele naturii care dau unor regiuni un caracter impresionant, de o adevărată frumusețe”. Conceptul de „patrimoniu natural comun” apare deci explicit în lucrările preparatorii ale legii, prin extensia conceptului de patrimoniu național, limitat până atunci la domeniul cultural. Regimul de protecție a monumentelor naturale a fost, astfel, calchiat după cel al monumentelor istorice.
Chiar și înainte de adoptarea actului normativ propriu-zis de către Parlamentul francez, aceasta s-a bucurat de o neașteptată publicitate internațională, mai multe state inspirându-se din acest proiect în dezvoltarea și adoptarea unei legislații proprii. După promulgarea acestei legi, în anul 1906, structurile private care au stat la originea ei, în special SPPF, au demarat o activitate de prezentare și explicare populară acesteia, atât în Franța, cât și în străinătate. Astfel, precum legea anterioară, din 1887, având ca obiect de reglementare statutul juridic al monumentelor istorice, legea din 1906 a fost promovată printr-o serie de congrese internaționale. În consecință, conceptul de patrimoniu comun a început să fie utilizat la scară largă în cadrul explicațiilor teoretice ale acestei legi, contribuindu-se, pe această cale, în mod direct și nemijlocit, la răspândirea sa în rândul publicului larg. Prin urmare, participanții străini la aceste sesiuni de promovare au preluat, la rândul lor, acest concept inovator și, astfel, un număr din ce în ce mai mare de state s-au inspirat, în dezvoltarea legislației proprii, din legea franceză din 21 aprilie 1906, creând instituții juridice noi, având funcția de a ocroti patrimoniul natural al fiecărei națiuni în parte.
Având în vedere cele expuse mai sus, rezultă că acest caracter "global", unanim acceptat, al conceptului de patrimoniu natural comun se datorează, în mare parte, promovării la scară internațională a legislației franceze de profil. Având în vedere că, prin spiritul ei, această noțiune ocrotește siturile și monumentele naturale, în calitate de patrimoniu comun (național sau al întregii umanități), numeroși legiuitori străini, inspirându-se din modelul francez, au făcut referire la acest concept, chiar și dacă numai în activitățile preparatorii ale procesului legislativ. Împământenirea în gândirea juridică a unui concept pe atât de nou, pe atât de dificil de explicat și perceput, a dus la impunerea lui în lumea juridică internațională, în ciuda faptului că, după cum vom arăta în cele ce urmează, aspectele privitoare la juridicitatea sa nu au fost, se pare, lămurite nici până în prezent.
5. Dobândirea valenței globale – evoluția patrimoniului comun în a doua jumătate a secolului XX
După cel de-al doilea război mondial, interesul în privința conceptului de patrimoniu natural comun a redobândit interes, în special în urma primelor conferințe având ca temă aspecte referitoare la managementul resurselor naturale. Primele convenții internaționale adoptate în acest domeniu nu recunoșteau, însă, în mod direct, existența unui asemenea concept, limitându-se la a vorbi de un patrimoniu comun referitor exclusiv la domeniul cultural. Extinderea unui asemenea concept asupra elementelor naturii, printr-o convenție internațională, a fost, inițial, numai sugerată în anul 1967 de către Arvid Pardo, ambasadorul Maltei pe lângă ONU, în cadrul lucrărilor preparatorii ale conferinței având ca obiect dreptul mării. Această propunere nu a dus, totuși, decât la adoptarea, la 17 decembrie 1970, a unei simple rezoluții a Adunării Generale a Națiunilor Unite, în pregătirea convenției asupra dreptului mării. A fost nevoie de adoptarea Convenției de la Montego Bay, în anul 1982, pentru a se recunoaște faptul că fundul mărilor și oceanelor pot fi considerate ca aparținând patrimoniului comun al umanității.
Între timp, Declarația Conferinței Națiunilor Unite asupra mediului din 16 iunie 1972 – cunoscută și ca Declarația de la Stockholm – preluase deja conceptul de patrimoniu natural comun. Astfel, Principiile 2-7 ale Declarației, ce cuprind conținutul propriu zis al documentului, proclamă că resursele naturale ale Globului nu sunt numai petrolul și mineralele, ci și aerul, apa, solul, fauna și flora, precum și eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale. Prin urmare, acestea trebuie prezervate în interesul generațiilor prezente și viitoare; mai mult decât atât, se prevedea, în mod expres, faptul că omul are o responsabilitate specială în salvarea patrimoniului constituit de flora și fauna sălbatice și habitatul lor. Se pare că, în conținutul Declarației de la Stockholm, avem de-a face cu prima mențiune, într-un document internațional, a conceptului de patrimoniu natural al umanității, privită, în acest context, din perspectiva speciei umane, ca un tot unitar. Având în vedere caracterul de "amalgam de cerințe de natură politico-juridică", nu putem vorbi încă de un caracter juridic ferm al acestui concept, cel puțin sub această formă.
Ulterior, Convenția UNESCO asupra patrimoniului mondial din 16 noiembrie 1972 a dat, pentru prima dată, valoare juridică acestui concept, prevăzând că „anumite bunuri ale patrimoniului cultural și natural prezintă un interes excepțional care necesită conservarea lor în calitate de element al patrimoniului mondial al întregii umanități”. Aceste două instrumente pot fi considerate drept punctul de plecare al recunoașterii conceptului de patrimoniu natural comun într-un număr semnificativ de ordini juridice, naționale și internaționale.
În ceea ce privește lista patrimoniului mondial al UNESCO, trebuie precizat, înainte de toate, că înscrierea unui bun în cadrul acesteia nu are ca efect transferul dreptului de proprietate asupra acestui bun către Comitetul patrimoniului mondial sau oricare alt organ sau autoritate, statală sau suprastatală. Dimpotrivă, art. 6-1 al Convenției precizează, în mod expres: „respectând în totalitate suveranitatea statelor asupra teritoriului pe care este situat patrimoniul cultural și natural (…) și fără a prejudicia drepturile reale prevăzute de legislația națională asupra acelui patrimoniu, statele părți la prezenta convenție recunosc că acesta constituie un patrimoniu universal (s.n. A.D.-B.) pentru a cărei protecție trebuie să coopereze întreaga comunitate internațională.” Este vorba, deci, de un tip de înscriere a bunului într-un inventar fără ca aceasta să aibă niciun efect asupra dreptului de proprietate. Recunoaștem, în aceste prevederi, un caracter important, remarcat în doctrina de specialitate, al construcției structurilor patrimoniale specifice dreptului mediului; astfel, cum nu se are în vedere un veritabil transfer al dreptului de proprietate în cadrul unui patrimoniu de această natură, de la titularul său inițial, respectiv o persoană fizică sau juridică, către "titularul" patrimoniului natural, a cărui existență juridică este încă marcată de multe semne de întrebare, se vorbește, în schimb, doar de anumite aspecte sau prerogative ale dreptului de proprietate care sunt incluse în cadrul acestui patrimoniu specific, fără a se aduce atingere, după cum arată și conținutul Convenției UNESCO, drepturilor reale asupra bunurilor respective. Această situație ia în considerare și cazurile în care nu putem vorbi, efectiv, de posibilitatea ca bunurile în speță să poate fi apropriate, cum se întâmplă în cazul speciilor de plante sau de animale, a apelor mărilor și oceanelor etc. Astfel, în ambele ipoteze, apreciem că avem de-a face cu includerea în cadrul patrimoniului comun doar a unui drept de folosință asupra bunurilor respective (de exemplu, dreptul de folosință asupra aerului atmosferic sau dreptul de a se bucura de frumusețile unui domeniu, aflat în proprietatea unei persoane fizice), dreptul de proprietate rămânând fie în patrimoniul unei persoane anume, fie neexistând, pur și simplu.
O altă formă de ocrotire a patrimoniului natural, creată prin sistemul UNESCO, este cel a instituirii zonelor de protecție. Astfel, instituirea acestora în diverse scopuri (inițial sanitare, iar apoi de diversificare) permite repartizarea activităților periculoase pentru mediu în vederea limitării potențialelor daune. La origine, zonarea urmărea protejarea zonelor și cartierelor rezidențiale private prin interzicerea constituirii instalațiilor industriale. În prezent, această operațiune, efectuată mai ales prin intermediul planurilor de ocupare a solului, urmărește atingerea unor obiective de protecție bine determinate. În raport cu destinația conferită, fiecărei zone îi este aplicabil un regim juridic particular. Astfel, odată un plan de zonare pentru zone terestre și acvatice stabilit și aprobat de autoritățile competente, el devine obligatoriu, eventualele derogări fiind posibile numai pe calea procedurilor speciale. De altfel, clasificarea utilizării solului prescrise în acest mod este prezumată ca aplicabilă până la expirarea planului. Datorită acestei tehnici, zone importante din punct de vedere ecologic pot fi afectate unor folosințe care să țină seama de cerințele protecției mediului.
De remarcat faptul că reglementările vizând zonarea și planurile de ocupare a solului implică, înainte de toate, interdicția ori limitarea utilizărilor sau modificarea celor necorespunzătoare.
În această categorie se înscrie și instituirea de arii (zone) naturale protejate, ca metodă tradițională de conservare a naturii, prin prezervarea și ocrotirea unor eșantioane naturale reprezentative, spre a fi transmise generațiilor viitoare. Ele reprezintă zone terestre, acvatice și/sau subterane, cu perimetrul legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare, în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită. Documentele internaționale, ale UE și interne, disting următoarele categorii de arii protejate: categoria I (rezervații științifice/rezervații naturale integrate), categoria a II-a (parcurile naturale), categoria a -a (monumentele naturale/elemente naturale marcante), categoria a IV-a (rezervații de conservare a naturii/rezervații naturale divizate/sanctuare ale faunei), categoria a V-a (peisaje terestre ori marine protejate), categoria a VI-a (rezervații de resurse naturale), categoria a -a (regiuni biologice naturale/rezervații antropologice), categoria a VIII-a (regiuni naturale amenajate în scopul utilizării multiple/zone de gestiune a resurselor naturale), categoria a IX-a (rezervațiile biosferei), categoria a X-a (bunuri naturale ale patrimoniului mondial).
6. O victorie sau un eșec?
Respinsă în mod constant de-a lungul istoriei gândirii juridice europene, ideea conform căreia anumite lucruri naturale se constituie într-un patrimoniu al uneia sau a mai multe națiuni, sau chiar a întregii umanități, a fost într-un final preluată de către numeroase ordini juridice naționale și internaționale și înscrisă în varii instrumente juridice, încă de la începutul anilor 1970. Conceptul de patrimoniu natural comun a fost, în mod incontestabil, globalizat, devenind unul dintre elementele de bază ale dreptului mediului. Dar, în realitate, nu putem să nu constatăm ineficacitatea sau chiar inutilitatea sa în dreptul pozitiv.
Dat fiind înțelesul juridic al conceptului de patrimoniu, includerea unui lucru natural în cadrul patrimoniului comun implică faptul că acesta aparține comunității titulare a acestui patrimoniu. A stabili, printr-un text juridic, că un obiect natural face parte dintr-un patrimoniu comun, implică o anumită „colectivizare” a acestui obiect. Or, rarele instrumente juridice care au reținut această accepțiune s-au soldat, aproape în totalitatea lor, cu un eșec. În schimb, textele care, precum convenția UNESCO din 1972, au limitat accepțiunea conceptului de patrimoniu comun la valoarea sa estetică sau științifică a bunurilor incluse în acesta, au fost încununate de succes. Dar conceptul pare, în aceste din urmă situații, să fie lipsit de orice eficacitate juridică: integrarea unui obiect în cadrul patrimoniului comun al umanității nu conferă niciun drept justițiabilului, așa-zis co-titular al acestui patrimoniu.
Precoce și manifestă, mondializarea conceptului de patrimoniu comun al umanității s-a datorat atracției exercitate de acest concept, și tocmai datorită ineficacității sale juridice: pentru juriștii din întreaga lume, a înscrie într-o lege, într-o constituție sau într-o convenție internațională faptul că mediul reprezintă patrimoniul comun al umanității acordă textului o valoare simbolică, practic invers proporțională cu valoarea sa juridică.
Altfel spus, patrimoniul comun al umanității a triumfat la nivel global în mod declarativ, pur teoretic, conceptual, și a eșuat în privința caracterului său strict juridic, de aplicare practică.
III. Patrimoniu versus mediu
Conștientizarea ipotezei din ce în ce mai posibile a unei epuizări a resurselor naturale a generat numeroase considerații teoretice, care au dus la concluzia conform căreia se impune, de urgență, regândirea raportării societății umane, în ansamblul său, la anumite elemente ale naturii. Cu alte cuvinte, ceea ce părea inepuizabil generațiilor anterioare, inclusiv cele aparținând primei jumătăți a secolului XX, pare, astăzi, ca fiind extrem de fragil și, mai mult decât atât, expus efectelor vătămătoare ale anumitor tipuri de comportamente umane.
Am arătat, în cuprinsul acestei lucrări că, din Roma Antică și până la Codul civil francez de la 1804, raportul dintre om și bunurile ce se află în stăpânirea sa s-a schimbat în mod nesemnificativ, dar numai de foarte puțin timp, societatea umană a luat în calcul acest impact distrugător al dezvoltării societății contemporane asupra naturii și, tot ca o reacție târzie la aceste constatări, a apărut și o ramură juridică consacrată, respectiv dreptul mediului.
Având un caracter și mai recent, noțiunea de dezvoltare durabilă a modificat în mod semnificativ percepția asupra acestui raport om-mediu. Mai mult decât atât, introducerea sa în acte de reglementare, interne sau internaționale, îi acordă o forță juridică care de mult nu mai poate fi considerată simbolică. Un important exemplu îl constituie, în acest sens, preambulul Cartei Franceze a Mediului; astfel, avem de-a face cu noțiune, respectiv cea de „mediu”, al cărei înțeles este lăsat, în mod intenționat, deschis, fiind văzut, mai degrabă, drept un "patrimoniu comun al ființelor umane", iar, în consecință, conservarea sa "trebuie să aibă aceeași importanță precum celelalte interese fundamentale ale națiunii franceze, cu scopul de a asigura o dezvoltare durabilă (s.n. A.D.-B.), prin luarea deciziilor destinate să răspundă necesităților prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare sau a altor popoare de a-și satisface propriile nevoi". Textul precitat marchează o etapă importantă în cadrul dezvoltării raportării societății umane la mediu și la elementele care îl alcătuiesc, dintre numai o parte poate fi apropriată de către ființele umane. În plus, observăm că însuși elementul determinant, obiect al acestor reglementări, respectiv mediul, este privit, în acest context, ca un „patrimoniu comun”, fapt ce ne apropie de accepțiunea pe care urmărim să i-o acordăm prin concluziile acestui demers științific, și anume de structură similară, sub aspectul funcționalității, cu cea având aceeași denumire, consacrată în dreptul privat.
Între punctul de vedere colectiv și, respectiv, cel individual, raportarea la bunuri a cunoscut și cunoaște anumite variații importante. Odată cu fenomenul modern al codificării civile, lansat, cel mai probabil, de codul civil francez de la 1804, primatul, cel puțin simbolic, i-a fost acordat individului. În prezent, luarea în considerare și mai ales impunerea, prin mijloace legislative, a necesității de a conserva mediul, pot duce la reducerea semnificativă a absolutismului proprietarului. Având în vedere această situație, recentă, de altfel, putem considera că anumite bunuri însușite, la nivel individual, sunt pasibile de a face obiectul unei forme specifice de apropriere controlată, dacă nu chiar a unei aproprieri colective. Utilizăm, în acest context, termenul mai general de „apropriere” și nu cel de „proprietate” sau „posesie”, pentru a evita, în primul rând, o confuzie terminologică, și, în al doilea rând, pentru a evita implicațiile juridice ale utilizării acestor concepte, cel puțin la acest stadiu al analizei noastre.
În asemenea condiții, considerăm util să ridicăm problema dacă, cel puțin la nivel teoretic, se mai poate pretinde proprietarului unui bun să îl folosească și, mai mult decât atât, să dispună de acesta, după cum crede de cuviință, în condițiile în care bunurile despre care vorbim în acest context se bucură de un regim de protecție aparte, izvorât din norme cu caracter imperativ interne, dar și internaționale. În prezent, totuși, doctrina consideră nu numai că acest lucru nu mai este cu putință, dar, într-o măsură mai largă, în opinia unor autori, nu mai constituie un imperativ al dreptului.
Problematica aferentă principalelor instituții ale dreptului mediului se prezintă ca o continuare sau, mai precis, o completare firească a aspectelor referitoare la dreptul urbanismului, văzut din perspectiva unui sistem tehnico-juridic impus de necesitatea de a organiza într-o structură perenă mediul de existență al ființelor umane. În această ordine de idei, putem aprecia că, înainte de a se preocupa de ocrotirea habitatelor naturale, habitatul uman trebuie să facă obiectul unor reglementări care să-i permită asigurarea unei dezvoltări sigure și armonioase. În plus, în condițiile în care dreptul mediului impune ridicarea unor semne de întrebare în privința „puterii” omului de a interveni asupra naturii înseși, existența reală a unei asemenea "puteri" este încă discutabilă.
1. Mediul și bunurile
Receptarea juridică a imperativului protecției mediului a modificat percepția tradițională, pe care factorii de decizie și, în special, lumea juridică o avea despre bunuri. Pe această linie de gândire, se ajunge, în același timp și la unele îndoieli, oarecum justificate, asupra anumitor perspective și concepte tradiționale, solid consolidate și consacrate în cadrul sistemelor juridice, în special în cadrul dreptul civil.
În paralel cu evoluția firească a noțiunilor clasice, situație care impune de la sine perceperea și abordarea lor dintr-o perspectivă nouă, "fenomenul" pe care îl identificăm în rândurile de față se manifestă prin apariția unor noi categorii sau tipologii de bunuri, a căror caracteristică principală este legată de un aspect esențial, anume că existența lor nu se poate justifica decât printr-o finalitate environmentală, respectiv scopul ecologic, de protecție, conservare și ameliorare a mediului. În aceste condiții, apreciem că, impunându-se ca o nouă ramură de drept, dar și ca un aspect esențial al existenței și evoluției societății umane, dreptul mediului deschide, pe această cale, noi orizonturi ramurilor tradiționale, demult consacrate, ale dreptului.
1.1. Limitele dreptului mediului
Bunurile nestăpânite efectiv, în adevăratul sens al cuvântului, de nimeni, fie ele res communis sau res nullius, și lucrurile abandonate, res derelictae, sunt categorii tradiționale ale dreptului civil, provenite din dreptul clasic roman. Fără a reveni cu o analiză asupra regimului juridic al acestora, precizăm că, totuși, ele au suferit schimbări considerabile, datorită faptului că au fost avute în vedere de fiecare dată când s-a vorbit de elementele constitutive ale mediului în sine, iar, statutul lor, din perspectiva dreptului privat, a avut un efect nefast asupra regimului juridic de drept al mediului aplicabil.
1.1.1. Bunurile comune și fără stăpân
Gândirea juridică a ajuns, nu de puține ori, la concluzii impresionante și, mai mult decât atât, care transcend coordonatele spațio-temporale ale creatorului și ale operei din care provin. Astfel, amintim aici o remarcă interesantă a jurisconsultului francez din secolul al XVIII-lea, Jean Domat, referitoare la aceste bunuri cu caracter special: "Cerurile, astrele, lumina, aerul și marea sunt bunuri comune întregii societăți umane, iar nimeni nu se poate institui stăpân al lor, privându-i pe alții". Totuși, ca această afirmație să rămână exactă, ea trebuie citită în lumina evoluțiilor contemporane. Astfel, unele persoane pot dispune, în anumite condiții particulare, de mijloace potrivite pentru a-și impune o anumită stăpânire asupra unor lucruri de acest gen, privându-i, prin urmare, fără temei, pe alții de dreptul de a-și exercita anumite prerogative asupra acestor bunuri. Constatarea caracterului predominant limitat al bunurilor comune, corelat cu ipoteza unei "ocupări agresive" a bunurilor de mediu, privite din perspectiva producerii unei poluări, implică renunțarea la ideea, desuetă în contextul actual, conform căreia acestea ar fi inepuizabile. Ideea că lucrurile comune există în asemenea cantități, încât fiecare poate lua ceea ce îi este de trebuință fără ca ceilalți să ducă lipsă (prezentă la Aubry și Rau) nu mai este la fel de pertinentă în condițiile regimului environmental actual, fiind mai mult un obiectiv dezirabil decât o realitate palpabilă.
Situația ideală, într-o anumită măsură, s-ar putea manifesta, în acest context, prin posibilitatea ca toți indivizii să poată dispune de bunurile comune, fără a fi privați de utilizarea lor de către ceilalți. Rezultă, prin urmare, faptul că problema de față nu mai este exclusiv de natură cantitativă (un aspect de mare importanță, totuși, în anumite cazuri, cum ar fi, de pildă, cel al apei), dar și calitativă (de exemplu, aerul, apa sau solul pot avea o calitate atât de redusă, încât utilizarea lor să nu se poată face în condiții satisfăcătoare).
Din această perspectivă, în lumina celor prezentate în capitolele precedente, ar fi imperios necesară trecerea de la ideea unei comunități negative de bunuri la o comunitate pozitivă, exprimată printr-o consacrare explicită a unui drept la un mediu echilibrat și favorabil sănătății umane. Dintr-o perspectivă istorico-tradițională a dreptului privat, spre deosebire de bunurile, sau drepturile asupra bunurilor sacre (cunoscute și ca divini juris), bunurile comune sunt susceptibile de apropriere prin ocupațiune directă. În prezent, aceste bunuri comune (sau cel puțin cele susceptibile de apropriere) pot fi percepute, sub anumite regimuri juridice, ca "bunuri ale întregii umanități", deci care pot fi utilizate de fiecare individ, dar care, în același timp, nu pot fi apropriate de nimeni, fiind ocrotite de "o formă laicizată a sacralității". Și nu este vorba, aici, despre revenirea la o formă de panteism, de "divinizare" a naturii sub forma zeității antice Gaia (Terra), ci doar de o simplă constatare, anume cea conform căreia umanitatea a ajuns la momentul în care, din varii motive, i se impune să împartă în mod echitabil resursele limitate ale planetei, în vederea nu a unui interes mărunt și egoist, ci pentru a supraviețui.
Având în vedere punctul la care a ajuns această discuție, se impune să facem niște precizări, în ceea ce privește impactul multidisciplinar al problematicii ecologice. Astfel, considerăm că nu putem vorbi despre adoptarea unor măsuri cu caracter extrem, cum ar fi interzicerea utilizării sau interzicerea exploatării unei anumite resurse naturale. Dimpotrivă, situația actuală solicită o atitudine și o abordare cât mai moderată a problemelor, în cazul de față aceasta manifestându-se, probabil cel mai bine, prin imperativul ca activitățile specifice, de exploatare în scopuri economice și nu numai a naturii (cu tot ceea ce implică acest termen) să nu fie concepute drept o formă de apropriere, de dobândire și de stăpânire a bunurilor, altfel spus, să nu se confere nicio prerogativă titularului respectivelor activități, astfel încât bunul să fie restituit naturii, după folosirea sa firească (de pildă, precum apa redată râurilor după prelucrare), fără a suferi altă alterare decât cea inerentă utilizării sale legitime.
Acceptând ideea că aproprierea lor este imposibilă, următoarea constatare apare ca o consecință firească. Astfel, din perspectiva terminologică riguros-juridică, de la care ne-am abătut, probabil, în cadrul discuției mai largi cu privire la elementele constitutive ale mediului, lucrurile comune nu pot fi considerate bunuri și nici nu pot deveni. Profesorul francez Alain Seriaux, în cadrul unui articol publicat în anul 1995, a demonstrat chiar incompatibilitatea dintre ideea de apropriere a bunurilor comune cu litera, precum și cu spiritul, primului alineat al articolului 714 din codul civil francez (care prevede că: "Il est des choses qui n'appartiennent à personne et dont l'usage est commun à tous" – "Există lucruri care nu aparțin nimănui și a căror folosință este comună tuturor"). Această incompatibilitate își găsește rațiunea de-a fi în caracterul aparte, particularizat, în special, prin raritatea și precaritatea lor, al lucrurilor ce constituie elementele primordiale ale mediului. Având în vedere destinația lor, sau, altfel spus, finalitatea existenței acestora în cadrul ecosistemului planetar, ajungem la concluzia că cel care le are în folosință este, concomitent, și responsabil de utilizarea lor conform destinației, cât timp acestea se află în puterea sa.
Din această perspectivă, reiese faptul că încadrarea tradițională a anumitor elemente naturale în categoria de res communis nu este alterată, din perspectiva regimului juridic aplicabil, de către abordarea specifică dreptului mediului. Din contră, aceasta este chiar conservată; perspectiva specifică dreptului mediului (re)dă forța conceptuală a clasificărilor tradiționale. Din același punct de vedere, lupta împotriva poluării aerului și a apei dobândește o nouă justificare și o reglementare de aplicabilitate și mai generală (în sensul ariei de acoperire), în condițiile celui de-al doilea alineat al art. 714 din Codul civil francez, "Des lois de police règlant la manière d'en jouir" – "Modalitățile prin care persoana se poate bucura de aceste bunuri se vor reglementa prin reguli de poliție".
În codul civil român în vigoare până la data de 1 octombrie 2011, regăsim o preluare ad litteram a prevederilor franceze. Astfel, la articolul 647 se stipula că "Sunt bunuri care nu aparțin nimănui și al căror uz e comun tuturor. Legi de poliție regulează felul întrebuințării lor". În ceea ce privește noul Cod civil, regăsim o reglementare asemănătoare, dar nu o preluare exactă a celei anterioare. La art. 941 – Dobândirea bunului prin ocupațiune, se prevede, la alineatul al doilea, că "Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum și bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peștele și resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale și aromatice și altele asemenea". Avem de-a face, deci, cu o definiție expresă a lucrurilor fără stăpân și a celor care, prin natura lor, nu pot avea un proprietar, lucruri care, după cum se observă, reprezintă elemente ale naturii. În același timp, se remarcă absența unei prevederi referitoare la uzul acestor lucruri, care, după cum am arătat, conform vechii reglementări, era "comun tuturor". O asemenea mențiune s-ar fi dovedit extrem de utilă în ceea ce privește regimul actual al bunurilor de mediu în cadrul dreptului român.
În aceste condiții, nu putem decât să remarcăm și să apreciem formularea codului civil francez, care poate fi interpretat, în opinia noastră, drept o reglementare de drept al mediului avant la lettre, prin faptul că instituie un regim juridic de folosință al bunurilor comune.
Am văzut, deci, că aerul și apa, ca factori esențiali ai mediului, sunt bunuri comune tuturor și, prin urmare, nu aparțin nimănui, atâta timp cât nimeni nu le aduce atingere. În măsura în care alterarea caracteristicilor unui asemenea element tulbură exercitarea unei prerogative ce aparține tuturor, ni se pare logic a se impune sancționarea unei asemenea atingeri, obligație care la revine, în mod tradițional, structurilor statale. În același timp, trebuie avut în vedere caracterul de cele mai multe ori insurmontabil al unei asemenea degradări, care poate fi cauzată de orice activitate, individuală sau industrială. Din această perspectivă, considerăm util a se impune dublul imperativ al limitării daunelor, trecând prin sancționarea poluatorului și garantarea accesului neîntrerupt și în condiții corespunzătoare la bunul respectiv, în vederea asigurării optimei sale utilizări de către toți potențialii utilizatori.
Ca un exemplu al aplicării acestui principiu consfințit în cadrul codului civil napoleonian, revenim la prevederile legislației franceze în materie, arătând că articolul L. 211-2 (și următoarele) din Codul mediului arată că regulile generale de conservare a calității mediului și distribuire a apelor sunt determinate prin decrete al Consiliului de Stat. Aceste reguli fixează standardele de calitate și măsurile necesare în vederea restaurării și conservării acestei calități, cât și normele de distribuire a apei, pentru a concilia interesele diverselor categorii de utilizatori. Este posibil, prin urmare, ca autoritatea administrativă competentă să ia măsurile de limitare sau de suspendare provizorie a utilizării apelor, pentru a face față unei amenințări sau unor consecințe ale accidentelor, secetei, inundațiilor sau unui risc de penurie.
În momentul în care societatea umană va conștientiza că bunurile comune nu sunt inepuizabile, ci unele dintre ele, chiar, deja epuizate, și la momentul la care se conștientizează că o mare parte a acestora are un caracter extrem de fragil, grație evoluțiilor și dezvoltărilor științei, se impune, mai mult ca niciodată, să reafirmăm caracterul lor comun. Mai mult decât atât, se cere o reglementare juridică adecvată a modului în care oamenii se pot bucura de ele, pentru a nu dăuna nici generațiilor prezente, nici a celor viitoare. Dacă dezvoltarea durabilă nu se rezumă la a fi exclusiv un slogan, ci și o necesitate, aceasta este pentru a asigura conservarea acestor lucruri cu statut special, pe care dreptul clasic al bunurilor tinde să le ignore.
Caracterul limitat al perspectivei tradiționale oferite de dreptul bunurilor a devenit din ce în ce mai evident, mai ales în situațiile care implică, din punct de vedere juridic, res nullius. Regimul juridic tradițional, consacrat prin regulile dreptului privat, nu constituia, în ultimă instanță, decât un "protector" al acestor elemente ale mediului, de la specii de plante, de pești, până la animale pe cale de dispariție. La momentul actual, avem de-a face cu o veritabilă distrugere a faunei prin fenomenul cunoscut drept mareele negre, consecință directă a accidentelor vaselor petroliere, astfel încât se impune, mai mult decât oricând, ajungerea la un acord în privința acestor chestiuni. În acest context, merită amintim cuvintele lui R. Gouilloud, care spunea că am depășit, acum, momentul în care puteam acționa având la bază susținerea că "dacă un lucru nu aparține nimănui, nimeni nu se poate plânge de degradarea lui".
În această privință, considerăm că, la momentul actual, există suficiente soluții, inclusiv de ordin juridic, dar care sunt, încă, imperfecte. Noțiunea de "pierdere a unei șanse" poate permite, în acest registru, compensarea unei proporții infime a daunei. În acest sens, dar într-un cadru destul de limitat, amintim că, prin transpunerea în cadrul dreptului francez a directivei nr. 2004/35 privind răspunderea de mediu, prin legea din 1 august 2008, s-au adus câteva elemente ce pot fi considerate drept un răspuns destul de potrivit la întrebarea dacă dreptul bunurilor poate rămâne în totalitate străin de problematica ecologică. În privința problematicii ecosistemelor acvatice, de pildă, s-au făcut anumite propuneri pertinente, mai ales în lumina prevederilor regimului juridic al cotelor de pescuit, anume în ceea ce privește existența unor res collectivis sau res professionalis, adică bunuri aparținând pescarilor, în calitate de grupare profesională determinată. Fără a ajunge, însă, la o concluzie clară în privința întrebărilor ridicate de această propunere, considerăm că ea trebuie amintită în cadrul demersului nostru, deoarece prezintă un anumit interes teoretic și ne duce, pe cale de consecință, la problema recunoașterii, dincolo de constatarea a priori a inexistenței unui proprietar, a existenței, totuși, a unei legături juridice între resursele piscicole și colectivitatea umană, găsindu-se, astfel, o justificare a activității acesteia din urmă.
Cum se întâmplă de cele mai multe ori, în special în domeniul dreptului mediului, doctrina juridică rămâne puțin în urmă – fenomen, probabil, inevitabil – față de considerentele, la acest moment esențiale, care au fost dezvoltate și analizate în domeniul economic și la nivel internațional. Astfel, plecând de la bazele generale teoretice oferite de către dreptul roman, doctrinarii economiști, de aproape 30 de ani, au oferit perspective teoretice noi asupra lucrurilor comune, în contextul cercetărilor asupra bunurilor publice mondiale (care ar putea fi, la fel de bine, regionale). În același timp, se apreciază că este normal ca această problematică să scape din atenția teoreticienilor dreptului național, în măsura în care această noțiune a fost consacrată, inițial, atât în domeniul economic, cât și pe plan internațional. Pe de altă parte, această este, totuși, integrată în numeroase convenții și declarații internaționale, având caracter juridic imperativ. Această noțiune de "bunuri publice" poate fi văzută și ca o traducere contemporană a concluziei teoretice conform căreia nimeni nu are dreptul de a-și apropria resursele naturale. Astfel, mai potrivit ar fi termenul de res omnium, și nu cel de res nullius, în condițiile în care aceste bunuri aparțin, la nivel principial, întregii specii umane.
În ultimul timp, bunurile publice mondiale au reapărut într-un cadru internațional, în special în privința problematicilor relative la poluare, apă, securitate, informare și educație. Acestea pot fi concepute ca aparținând la două ordini distincte, anume cea naturală și cea culturală, iar ocrotirea acestora este legată, în principal, de productivitatea lor. În ceea ce privește bunurile naturale – apa, aerul, dar și climatul sau ecosistemele – problema regenerării lor, pe cale naturală, este una de mare importanță, având în vedere, în principal, faptul că aceste bunuri nu sunt (și nu pot fi) fabricate de către om. Sub acest aspect, ideea cea mai importantă o reprezintă impunerea limitării și reglementării stricte a accesului la resursele în cauză, dar și restricționarea utilizării lor, în special în funcție de costul recuperării, atunci când aceasta este posibilă.
Alături de aceste bunuri cu caracter public absolut, care se caracterizează prin principiul non-rivalității și non-excluziunii, al căror consum de către o persoană nu împiedică utilizarea lor de către o alta, cu alte cuvinte, folosința aparține tuturor, inclusiv celor care nu se implică în mod direct în activitățile de conservare, ameliorare și/sau reparare (altfel spus, marea majoritate a populației globale), există, totuși, anumite bunuri al căror caracter public poate fi considerat drept "inferior", în sensul că acestea cunosc fie principiile excluziunii și al non-rivalității (adică la care au acces anumite persoane care au dobândit dreptul de a se bucura de ele), fie principiile rivalității și non-excluziunii (cum ar fi, de pildă, situația apei ca resursă naturală).
Trebuie menționat, totuși, că economiștii nu au omis în analiza lor faptul că, pentru aceste bunuri cu caracter public, cea mai importantă problemă este cea aferentă dreptului de proprietate. Văzută în mod independent, aproprierea, privată sau publică, pare, cel puțin teoretic, a se opune recunoașterii caracterului global al interesului în speță. Acesta este principalul motiv pentru care proprietatea, în sensul și formele sale clasice, a putut fi calificată drept "subversivă" pentru ordinea existentă, în condițiile în care această analiză pornește de la considerente privind "inadecvarea structurilor instituționale tradiționale". O asemenea concluzie poate duce la o aprofundare a noțiunii de res communis, în măsura în care, opunându-se oricărei forme de apropriere, ea se poate referi exclusiv la modul de distribuire a drepturilor de folosință. Transpunerea, în practică, a acestor considerente teoretice a fost deja operată în anumite domenii, mai ales prin intermediul principiului poluatorul-plătește și al mecanismelor economico-fiscale precum cotele de emisii. Din perspectivă juridică, identificarea acestei categorii impune o înnoire a perspectivei teoretice asupra acestor "bunuri", care nu sunt, în mod necesar, incluse și reglementate în ordinea juridică internă, și, în același timp, o evaluare a intervenției statului asupra elementelor ce intră în această categorie.
Deoarece aceste "bunuri de mediu" – aerul, apa, solurile, biodiversitatea, frumusețea peisajelor etc. – nu sunt susceptibile de apropriere de către persoanele private, dar nici de către state, și deoarece activitățile poluante generează daune difuze care lezează nu numai generațiile prezente, dar periclitează și viitorul, protecția mediului pare a fi asigurată, deși în mod deficitar, de către regulile clasice ale regimului juridic al răspunderii civile. Dacă tentativele supranaționale de adaptare a acestor mecanisme sunt încă în stadiul incipient, în schimb, aspectul strategic al represiunii penale este recunoscut și aplicat la scară generală.
Dacă eficacitatea juridică a acestor concepte teoretice rămâne deschisă interpretării, în măsura în care rămâne încă în cadrul ordinii juridice a dreptului internațional, nu mai este posibilă, însă, ignorarea sa. Împreună cu noțiunea de patrimoniu comun, integrată din ce în ce mai mult și în cadrul sistemelor juridice naționale, se manifestă și necesitatea unei analize a interacțiunilor dintre mediu și dreptul bunurilor.
1.1.2. Bunurile abandonate
În privința res derelictae, bunuri mobile abandonate în mod intenționat de către fostul lor proprietar, se impune în mod necesar accentuarea acestei legături existente între dreptul bunurilor și dreptul mediului. Într-o accepțiune generală, conform teoriei dreptului civil, prin abandonul bunului se stinge și dreptul de proprietate. În această manieră se explică și consecința firească a acestui fapt, anume că bunul abandonat devine proprietatea primului ocupant, soluție considerată a fi întotdeauna riguros exactă în ceea ce privește aspectul său pozitiv: bunul abandonat poate fi apropriat prin ocupațiune. Totuși, nu ar fi indicat, în contextul de față, să rămânem la acest nivel și să nu constatăm, în același timp, că nu există, până la urmă, o "rupere" radicală a legăturii dintre cel care abandonează bunul și acesta din urmă, cel puțin în contextul ideilor expuse aici, dacă nu și în realitate.
De pildă, în ceea ce privește regimul juridic al deșeurilor, acesta este în întregime orientat spre obiectivul eliminării deșeului de către producător sau detentor, păstrat în condiții de natură a produce daune mediului. Abandonul, în speță, constituie criteriul esențial de identificare a deșeului, în acest mod fiind definit, de exemplu, în cadrul Codului francez al mediului, la art. L 541-1-1, drept "orice produs rezidual al unui proces de producție, transformare sau utilizare, orice substanță, material, produs sau, în general, orice bun mobil al cărui detentor intenționează să îl abandoneze". În acest caz, trebuie să avem în vedere că abandonul poate fi și involuntar, fapt care poate duce la o atenuare a strictei distincții civiliste între "epavă" și "deșeu"; și totuși, în ciuda dispariției legăturii impuse de existența unui drept de proprietate, cel care, abandonând un bun, produce un deșeu, iar în lumina imperativelor ecologice, are obligația de a asigura eliminarea lui.
În condițiile în care, făcând abstracție de dreptul de proprietate, ocupantul va dobândi calitatea de detentor al lucrului și, drept consecință, este obligat să asigure eliminarea sa, "producătorul" acestui lucru nu iese, totuși, din sfera persoanelor ce au această obligație. Astfel, abandonul va duce la stingerea dreptului de proprietate, dar, printr-un efect de reminiscență, justificat de considerente environmentale, fostul proprietar – încă legat, sub acest aspect, de bunul în cauză – devine debitorul al unei obligații având acest conținut. Conform doctrinei franceze, "existența unui deșeu creează o obligație comportamentală (de a face – n.n. – A.D.B.) specifică de eliminare a acestuia". Întrebările care se ridică în privința acestei duble calificări, respectiv res derelictae fiind, în același timp, și deșeuri, sunt, deci, pertinente, mai ales în privința celui care, suferind o pagubă de pe urma prezenței unui deșeu pe imobilul (terenul) aflat în proprietatea sa, va dobândi calitatea de detentor prin simplul aspect al corpus-ului, în consecință, va fi obligat să ia măsurile adecvate în vederea eliminării sale.
Mai mult decât atât, "dreptul deșeurilor" a adus atingere câtorva categorii tradiționale de bunuri, bine consolidate în cadrul dreptului general al bunurilor, susținând că terenurile poluate pot fi considerate deșeuri, chiar dacă nu s-au operat lucrări de orice natură asupra lor. Această formulare este "deconcertantă" și contradictorie, în măsura în care ea implică faptul că un imobil apropriat poate deveni, în urma unei poluări, un bun mobil abandonat. Se pot găsi, în această privință, numeroase explicații, în special în situația în care se face apel la noțiunea de "mobil prin anticipație". Dincolo de impunerea unei anumite coerențe conceptuale, o analiză a Curții de Justiție a Uniunii Europene a arătat că avem de-a face cu o tendință specifică de a accentua caracterul imperativ al aspectelor privind protecția mediului, chiar și în detrimentul și cu sacrificarea coerenței în ceea ce privește dreptul bunurilor.
Dreptul deșeurilor, fără a pune în discuție pertinența regimului juridic clasic al res derelictae, indică existența unei necesități de a concepe o armonizare, în limita posibilului, a acestor perspective distincte asupra regimurilor juridice specifice a două ramuri independente ale dreptului, armonizare devenită din ce în ce mai delicată, datorată în principal impunerii agresive a dreptului mediului, în detrimentul regimurilor și sistemelor juridice clasice.
2. Noile orizonturi ale elementelor patrimoniale. Certificatele verzi
În perfectă corelare cu actuala problematică a reevaluării regimului juridic al bunurilor comune, procedeu care implică, în primul rând, identificarea și evidențierea caracterului lor finit (limitat) și fragil, s-a remarcat, printre altele, și necesitatea de a caracteriza, din perspectivă juridică, degradarea mediului cauzată mai ales de anumite activități umane de natură industrială. Pe lângă problemele aferente mecanismelor de răspundere de mediu, a căror aplicare s-a soldat, dintr-o anumită perspectivă, cu un eșec – sub rezerva luării în considerare a caracterului lor preventiv – conceperea și crearea unor mecanisme de cote (certificate) de emisii de gaze cu efect de seră (), și, în special, a unei piețe destinate tranzacționării acestora, pot fi considerate, pe bună dreptate, elemente ale unei veritabile revoluții juridice.
Amintim că, prin adoptarea directivei nr. 2003/87/CE, modificată și completată de directiva nr. 2009/29 din 23 aprilie 2009, s-a instituit un sistem de tranzacționare a certificatelor de poluare în cadrul Comunității Europene. Acesta are ca scop favorizarea reducerilor de emisii de gaze cu efect de seră, în condiții "acceptabile" din punct de vedere economic.
Astfel, putem constata că protecția mediului se poate realiza, într-un mod destul de eficient, prin recurgerea la mecanismele tradiționale ale pieței. Anumite opinii de specialitate se îndoiesc, însă, de pertinența acestor măsuri, din teama de a nu amesteca speculația financiară de o anumită factură cu elementele esențiale ale vieții și supraviețuirii umane.
2.1. Apariția certificatelor de emisie de gaze cu efect de seră
Revenind la exemplul Franței care, în lumina dreptului european, este cel mai relevant în privința aspectelor referitoare la regimul juridic al protecției mediului, arătăm că legislatorul francez a precizat, la un moment dat, că aceste certificate, fiecare fiind în sine o "unitate de cont reprezentativă în echivalent cu emisii de o tonă de dioxid de carbon" (art. L. 229-15 I din Codul francez al mediului), reprezintă, în același timp, și bunuri mobile ce pot fi tranzacționate. În plus, acestea sunt considerate ca fiind bunuri mobile imateriale, dar care pot fi, în anumite condiții, materializabile, printr-o înscriere, în contul deținătorului lor, într-un registru național păstrat de către Casa națională de depuneri și consemnațiuni. Totuși, cât timp un atare sistem nu a fost pus la punct la nivel european, părerile doctrinei a fost, pe de o parte, numeroase, iar pe de altă parte, împărțite, în sensul că, de cele mai multe ori, se distingeau aprecieri contrare în privința caracterului inovator al acestor măsuri.
Fără a avea intenția de a minimaliza originalitatea instituției astfel elaborată, trebuie arătat că, în realitate, ne găsim în prezența unui demers inspirat dintr-o logică mai veche. Astfel, mecanismul economic al certificatelor sau cotelor de poluare s-a dezvoltat de-a lungul secolului XX, pentru a reglementa accesul agenților economici pe anumite piețe sau la unele produse. Astfel, de exemplu, piața laptelui, a sfeclei de zahăr, a vinului, a tutunului etc. au cunoscut și încă cunosc un mecanism similar, ce condiționează exercițiul unei activități de o autorizare administrativă prealabilă, de cele mai multe ori relativă la cantitățile susceptibile de a fi produse și/sau tranzacționate. Un alt exemplu ar mai putea fi legat de accesul la resursele de pește ale mărilor sau la resursele de apă, care sunt supuse unui regim similar, dar fără a se recurge, de fiecare dată, la un mecanism de certificate. În privința cotelor de emisii de gaze cu efect de seră, acestea pot fi prezentate, din această perspectivă, drept "un nou membru al familiei" drepturilor de a produce. Cele multe întrebări ridicate în privința naturii și pertinenței unor astfel de mecanisme își găsesc, prin urmare, un răspuns, pe calea unei simple constatări, indiferent de formulele care abundă în cadrul doctrinei juridice de specialitate.
Într-o primă ordine de idei, considerăm, pe bună dreptate, că este incorect, sau mai degrabă inexact, să vorbim de un drept "de a polua". Chiar dacă, pe piața conceptelor, această formulare se bucură de un succes veritabil, mai ales printre nespecialiști, nu putem susține, într-un context nu numai riguros juridic, dar și din perspectiva unei etici ecologice, afirmația că un astfel de drept ar putea exista. Mai mult decât atât, pe bună dreptate, considerăm, de asemenea, ca fiind inacceptabilă existența chiar a ideii conform căreia cineva, un individ, o persoană juridică, o autoritate publică sau o colectivitate, ar putea fi titularul unui drept de a deteriora mediul, în privința căruia, în lumina celor prezentate în cadrul acestui demers, putem spune că "aparține" tuturor, iar actele specifice de reglementare, precum autorizațiile administrative în materie, sunt întotdeauna emise sub rezerva drepturilor terților.
În același timp, apreciem că expresia în cauză este profund greșită, deoarece sursa sau izvorul poluării nu îl constituie acel certificat, un înscris, până la urmă, ci o anumită activitate umană, ce face obiectul de autorizare al actului respectiv, ea însăși fiind supusă unui strict regim de reglementare privind protecția mediului, relativ la activitățile industriale.
Un alt aspect eminamente negativ al acestei formulări nefericite este legat de faptul că obiectivul și scopul final al acestor certificate amintit este, tocmai, de a reduce poluarea, și nu există motiv a se considera, a priori, că acesta nu va fi atins sau nu poate fi atins, nici măcar parțial. În fiecare sistem care a recurs la mecanismul de față, acesta este însoțit, în paralel, de un control și mai riguros al emisiilor și se armonizează, cum am arătat mai sus, cu regulile specifice activităților industriale respective. În fine, în anumite situații, aceste titluri pot avea în vedere nu numai emisiile efective de gaze cu efect de seră, dar și reducerea sau limitarea acestora sub aspect cantitativ. Or, într-o asemenea situație, este mult mai complicat de a argumenta în favoarea existenței unui atare "drept de a polua".
În al doilea rând, certificatul de emisii nu are nicio valoare juridică în ceea ce privește atmosfera, căci, după cum s-a spus în doctrină, "nimic nu este mai străin noțiunii de apropriere decât ideea de bun comun". Astfel, titularul unui asemenea certificat, care desfășoară o activitate cu caracter industrial, nu este, și, prin urmare, nu poate fi considerat "proprietarul" unei anumite cantități de aer, pe care are dreptul să o polueze prin emisiile instalațiilor sale. Dimpotrivă, acest certificat reprezintă, pur și simplu, o autorizație administrativă, care reglementează emisiile anumitor substanțe, a căror concentrație este considerată ca având efecte nocive asupra mediului. Practic, acesteia îi corespunde, în opoziție cu conținutul expresiilor "permis de poluare" sau "drept de a polua", o restricție de utilizare, ce s-ar traduce prin atribuirea unei valori economice unei tone de CO2 emisă într-un anumit interval de timp, autorizând internalizarea acestei externalități. Altfel spus, se impune un regim de răspundere pentru consecințele emisiilor de substanțe nocive în mediu, avându-se în vedere, în special, costurile de producție.
Particularitatea certificatelor de poluare constă în faptul că sistemul juridic nu a prefigurat, într-un mod atât de radical, o autorizație administrativă ce poate deveni subiectul unui negotium, al cărui instrumentum dematerializat îl reprezintă, în concret, înscrierea într-un registru. În același timp, niciodată, se pare, un legiuitor național (în cazul de față, cel francez) nu a consacrat atât de explicit caracterul negociabil al unui drept de a produce și nu a conceput ideea de a întemeia un mecanism de protecție a mediului în cadrul consacrat, în mod tradițional, dreptului comercial. Mai mult decât atât, prin termenul de negotium nu se face, în mod necesar, referire la un contract anume, dar poate semnifica, totuși, un act juridic în sensul cel mai general și, în aceeași ordine de idei, poate reprezenta și o autorizație administrativă. Dacă teoria tradițională a actului juridic administrativ se opune ideii de transfer, s-a recunoscut, totuși, că, sub influența dreptului economic public, unele dintre aceste acte pot face obiectul unei tranzacții. Caracterul lor juridic nu face decât să consacre și să faciliteze acceptarea aptitudinii sau a capacității acestor autorizații de a fi cuprinse de către mecanismele pieței. Această tendință generalizată a dus la acordarea către autorizațiile administrative a statutului de bun tranzacționabil.
Prin urmare, arătăm că această evoluție, caracterizată în special prin apariția certificatelor de poluare, face parte dintr-o mișcare mult mai amplă, întemeiată pe constatarea conform căreia principiul non-transferabilității s-a dovedit a fi, în final, nu numai anti-economic, dar și contraproductiv, împiedicând gestionarea eficientă a resurselor.
Fiind bunuri mobile prin dispoziție expresă a legii, certificatele și unitățile de emisie sau, altfel spus "titlurile de mediu", prezintă cele trei caracteristici recunoscute în mod tradițional titlurilor comerciale, și, practic, după cum am văzut, se încadrează perfect în această categorie: caracterul formal, caracterul abstract (care duce la detașarea lor de condițiile concrete care au cauzat atribuirea acestora), și caracterul incorporabil al instrumentum-ului, în condițiile în care detentorul lor poate fi și titular al dreptului conferit, chiar dacă nu îl poate exercita, în lipsa calității de exploatant al unei instalații autorizate a emite gaze cu efect de seră. Dar, în condițiile în care aceste caractere nu se remarcă în privința tuturor certificatelor de acest gen, tocmai un caracter suplimentar al acestora, cel negociabil, determină, în ultimă instanță, apartenența lor la categoria titlurilor comerciale.
Deși acest întreg mecanism de natură pur mercantilă constituie o inovație (sau chiar un artificiu) de natură legislativă, trebuie subliniat faptul că acea cotă de poluare permisă poate, în mod evident, face obiectul unui drept de proprietate, în măsura în care obiectul certificatului în sine îl constituie dobândirea unui anumit drept: cotele de poluare, precum orice titlu negociabil, realizează fuziunea dintre instrumentum și negotium prin intermediul acestui înscris ce poartă numele de certificat, astfel încât dreptul se transmite împreună cu certificatul, iar acest transfer urmează regimul juridic al transferului celui din urmă.
În vederea contestării soluției legiuitorului, se arată, în doctrina franceză de specialitate, că obiectivele aferente acestor cote de poluare pot fi atinse prin intervenția statului și, în special, de către mecanismul de restituire; s-a arătat, de asemenea, că atribuirea lor ar trebui să se realizeze exclusiv în vederea unei diminuări, așa cum este aceasta reglementată în conținutul Protocolului de la Kyoto. Pe de altă parte, remarcăm că, în sensul acestui document internațional, nu există incompatibilitate în privința existenței dreptului de proprietate asupra acestui tip de bunuri mobile speciale. În măsura în care certificatul nu este decât "vehiculul" dreptului constituit prin negotium, precaritatea cotelor de emisii – care, în esența ei, este temporară – nu aduce atingere drepturilor deja existente asupra titlului însuși. Cât timp acest drept există, titlul de care este legată valoarea investită în obținerea sa – determinată de jocul pieței – poate face obiectul unui drept de proprietate.
3. Evoluția raportului om-mediu
Crearea acestui regim al certificatelor de cote de poluare se conturează în cadrul unei evoluții importante a schimbării raporturilor dintre societatea umană și mediu său de existență, fiind chiar o manifestare a aceste evoluții dintre cele mai evidente. Ca o primă constatare, trebuie să subliniem dimensiunea internațională a acestui mecanism care se traduce, în special, prin faptul că aceste cote de poluare sunt destinate unei circulații mondiale, întărită și susținută de mecanismele interne dezvoltate în acest sens la nivelul fiecărui stat și al fiecărei structuri regionale, precum Uniunea Europeană. În ceea ce privește legea franceză aferentă domeniului, pe care am evocat-o mai sus, aceasta arată că "Certificatele emise de guvernul francez, cât și cele emise de către autoritățile competente ale statelor membre ale Comunității Europene sau părți ale altor acorduri cu conținut similar, produc aceleași efecte juridice pe teritoriul francez". Putem considera că avem de-a face, practic, cu prima transplantare explicită în dreptul intern a regimului juridic internațional al unui bun public mondial, sau, conform unei alte opinii, a unor bunuri colective.
În privința teoriei clasice a dreptului bunurilor, am putea considera că certificatul de poluare corespunde, într-o anumită măsură, autorizației de exploatare a apelor; astfel, și acesta este un instrument de control relativ la reglementarea folosinței unui bun comun. Apa, la fel ca și aerul, nu este nici nelimitată din punct de vedere cantitativ, nici indiferentă față de deteriorarea calității sale. Drept consecință, rezultă că utilizarea acestei resurse trebuie reglementată prin norme administrative corespunzătoare, astfel încât să se conformeze imperativelor noii ordinii publice ecologice. Mecanismul certificatelor de poluare caracterizează, neîndoielnic, o "inedită manifestare a puterii publice asupra atmosferei", dar nu afectează în niciun fel noțiunea de bun comun, și nici nu are capacitatea de a "privatiza" mediul. Acest mecanism este exclusiv rezultatul identificării noilor frontiere ale unei poliții administrative, care se va confrunta, de acum înainte, cu mizele relevate periodic de către știință și care o situează pe linia misiunii sale tradiționale de protecție a mediului. Se lucrează, astfel, la un alt nivel, instrumentele de lucru evoluează, dar perspectiva rămâne neschimbată.
Teoreticianul francez Gilles Martin oferă, în acest sens, o perspectivă inedită asupra problematicii dezvoltării viitoare a acestui domeniu. Astfel, acesta arată că răspunsul la constatarea caracterului extrem de fragil al categoriei bunurilor comune și a limitelor răspunderii juridice specifice materiei implică simultan și acceptarea unui anumit grad de patrimonializare. Soluția reținută în prezent are meritul, totuși, de a nu impune această patrimonializare asupra bunurilor comune, asupra resurselor, ci numai asupra actelor de autorizare a accesului publicului la acestea, fapt care răstoarnă, practic, toate obiecțiunile la adresa tezei patrimonializării unei părți a mediului însuși. În măsura în care avem în vedere o colectivitate, rolul regulator al statului apare ca un element primordial, iar intervenția sa, cea mai sigură garanție a efectivității mecanismelor de protecție a mediului, va duce la o reducere a certificatelor de poluare atribuite.
Odată cu implementarea acestui sistem, față de caracterul său inițial de gratuitate, necesar mai ales în vederea acceptării sale la nivel general, poate urma o cercetare aprofundată asupra costului atribuirii certificatelor, ca etapă preliminară a tranzacționării acestora. Totuși, controlul statal al atribuirii permite apariția și dezvoltarea unei noi ordini publice ecologico-economice de îndrumare, care își găsește justificarea în caracterul environmental al resursei tranzacționate. Precum în materia pescuitului, restricțiile de acces astfel consacrate vor permite orientarea acțiunii operatorilor industriali într-un sens ce va valoriza o practică respectuoasă față de mediu, fără ignorarea imperativelor economice cu care se confruntă acești operatori. În domeniu, se va constata, pe această cale, că acțiunea publică va tinde către crearea unei piețe "virtuoase". În măsura în care drepturile terților vor continua, în mod necesar, să fie garantate, evoluția sistemului de certificate de emisii va duce, probabil, la ameliorarea practicilor în materie, fără a aduce atingere drepturilor celor care ar fi putut avea de suferit direct de pe urma daunelor legate de activitatea în cauză.
Crearea sistemului certificatelor de emisii a determinat o "lărgire a porțiunii din spațiul social controlată de către puterea publică". Această mișcare nu se va opri și nici nu trebuie, practic, să se oprească, desigur, doar la gazele cu efect de seră și, pe lângă etapa inițială având ca obiect dioxidul de carbon, se va permite controlarea altor substanțe nocive pentru mediu ce sunt emise în cantități semnificative și sunt greu de asimilat mecanismelor clasice, în special celui al răspunderii juridice. Valorizarea astfel aplicată în speță nu vizează în principal raritatea certificatelor înseși, dar cea a resursei, al cărui caracter precar este luat în considerare destul de recent. În această privință, mecanismul sancționator aferent exploatării care depășește cota atribuită arată, dincolo de sistemul specific piețelor de tranzacționare, faptul că imperativul protecției mediului rămâne primordial. Iar acesta face trimitere la dispozițiile existente în domeniul cotelor de produse lactate și se apropie de anumite dispoziții de drept penal, sub aspectul preponderenței sancțiunilor financiare.
Regăsim, în acest context, o opinie formulată tot de către doctrina franceză, conform căreia „toate prerogativele incluse sub termenul de "drepturi de producție" se nasc prin voința intervenționistă a statului sau a Comunității Europene, ce se transpune prin legi de poliție economică sau environmentală”, reglementări care impun un cuantum determinabil, al căror obiect principal este de a stabili un plafon de acces la o anumită resursă. Pornind de la contextul specific al dreptului rural, acest autor a remarcat importanța evoluției realizate în special prin apariția noilor norme de repartiție și crearea, pe această cale, a unui "drept de intervenție în situații de criză".
Iar în ceea ce privește schimbările climatice globale, acestea nu constituie decât unul dintre principalele aspecte ale acestei crize environmentale, în mijlocul căreia ne aflăm, și pentru rezolvarea căreia trebuie folosite și, cu siguranță, vor fi folosite toate instrumentele juridice de care societatea umană dispune la momentul actual.
Crearea sistemului și a regimului juridic al certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră și, ulterior, a unei piețe în cadrul căreia acestea să poată fi tranzacționate, a însemnat o etapă în plus față de regimurile de cote anterioare, creându-se, pe această cale, o nouă categorie de bunuri, având ca unic scop protecția mediului.
Mai mult decât atât, dreptul de proprietate, în forma sa „cea mai tradițională”, cunoaște, în aceeași măsură, schimbări aferente noilor imperative de protecție a mediului.
4. Protecția mediului și dreptul de proprietate
În evoluțiile ce vor urma în acest domeniu, dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile va reprezenta, probabil, contextul general în care se vor produce cele mai multe interacțiuni între dreptul privat (general) și dreptul mediului. În același timp, aceasta nu înseamnă că nu vor exista consecințe și în privința bunurilor mobile, dar acestea vor fi mai ușor sesizabile, în special în cazul bunurilor culturale. Într-o viziune mai globalizantă, având în vedere importanța imperativelor protecției mediului, însăși definiția dreptului de proprietate poate pune mai multe probleme. Dincolo de aceasta, va trebui să avem în vedere ipostaza conceptului de proprietate în cadrul sistemului natural, cât și schimbările suferite de numeroase alte concepte tradiționale, reînnoite și actualizate în funcție de raportarea lor la mediul de existență al ființei umane.
Un bun exemplu în acest sens ne este oferit de legea românească a apelor, respectiv Legea nr. 107/1996; astfel, această reglementare conferă apei un dublu statut: pe de o parte, cel de „factor determinant în menținerea echilibrului ecologic” („resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, element indispensabil pentru viață și pentru societate”, art. 1 alin. 1), iar pe de alta, cel de „patrimoniu natural” (materie primă pentru activități productive, sursă de energie și cale de transport) care, nefiind „un produs comercial oarecare”, „trebuie protejat, tratat și apărat ca atare” (art. 11). Precizăm că această ultimă calificare a fost împrumutată direct din considerentele directivei cadru privind apa (2000/60/CEE) și, după cum era de așteptat, poartă importante consecințe de ordin juridic. Astfel, fiind, calificată drept „marfă”, apa intră în circuitul comercial, poate avea un preț și un proprietar, aceasta fiind concepția generală a UE în materie, în consens cu natura preponderent economică a structurilor unional-europene. În același timp, utilizându-se termenul de „produs”, rezultă că se are în vedere apa prelucrată, tratată, oferită spre utilizare, caz în care prețul său cuprinde, în primul rând, cheltuielile aferente efectuării serviciilor necesare acestor operații. Din perspectivă ecologică, însă, reglementarea românească prevede că aspecte precum cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general, cu consecințele juridice aferente.
Din perspectiva actului normativ sus-menționat, noțiunea de patrimoniu natural „care trebuie protejat” semnifică, în primul rând, un regim de protecție și conservare a componentelor sale acvatice, indiferent de natura și titularul dreptului de proprietate asupra lor. În privința acestuia din urmă, legea stabilește că aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime. Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice ce nu depășesc suprafața de 10 km2, pe care apele nu curg permanent aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg (art. 3 alin. 1). Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparțin proprietarului albiei apei. Se prevede că, la rândul său, apa subterană poate fi folosită de către proprietarul terenului numai în măsura în care este utilizată cu respectarea normelor sanitare și de protecție a calității mediului (art. 3 alin. 4 din Legea nr. 107/1996).
5. Dreptul de proprietate și exigențele protecției mediului
Consacrarea conceptului de patrimoniu comun în dreptul pozitiv a ridicat mai multe probleme în privința însăși a definiției proprietății.
5.1. Proprietate și patrimoniu comun
În ciuda caracterului absolut, unanim recunoscut, al dreptului de proprietate, consfințit în conținutul reglementărilor de bază ale oricărui sistem de drept privat, cum ar fi, de pildă, art. 555 din noul Cod civil român sau art. 544 din Codul civil francez, de-a lungul ultimului secol, limitările și constrângerile aduse acestuia au crescut exponențial, privându-l pe proprietar de un mare număr de prerogative pe care le avea în privința bunurilor sale. O mare majoritate a acestora își au, deci, originile în reglementări privind protecția mediului; cel mai bun exemplu, în acest sens, îl constituie art. 44 alin. (7) din Constituția României din 1991, revizuită în 2003, care stipulează faptul că: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului". Din conținutul acestor prevederi, rezultă că reglementările în vigoare aferente dreptului mediului (cele privind protecția, conservarea și ameliorarea naturii, regimul special de protecție al zonelor protejate și/sau monumente ale naturii ș.a.) și dreptului urbanismului (regulile și servituțile de urbanism, regimul de protecție al monumentelor istorice etc.) au un rol semnificativ în delimitarea prerogativelor sus-menționate, în vederea asigurării unui obiectiv comun care, în viziunea legiuitorului, justifică toate aceste atingeri aduse dreptului de proprietate. Câtă vreme avem de-a face cu "limitări" sau "restricții" de orice natură, considerăm că, în această manieră, nu se aduc atingeri dreptului de proprietate, în natura sa.
Într-o opinie interesantă exprimată în jurisprudența franceză, pe care o vom reproduce mai jos, proprietatea reprezintă dreptul în virtutea căruia o persoană poate profita de un anumit bun, în sensul obținerii tuturor beneficiilor posibile de pe urma acestuia, iar constrângerile impuse prin reglementările de natura celor sus-menționate nu modifică sub nicio formă "imperiul" proprietății. Astfel, se susține că acesta, având la bază principiul suveranității, nu trebuie reconfirmată în fiecare moment prin manifestarea vădită caracterului său absolut. Și tot legat de caracterul exclusivist al prerogativelor proprietarului, o altă opinie doctrinară, în acord cu interpretarea la care aderăm, susține că limitările dreptului de proprietate sunt exclusiv de ordin extern și nu afectează esența acestui drept, ci numai anumite prerogative aferente folosinței. Conform aceleiași opinii, constrângerile externe nu afectează raportul de exclusivitate, deoarece nu implică o imixtiune în raportul dintre proprietar și bunul său. Apreciem că o atare explicație ar dobândi un caracter și mai pertinent, în situația în care s-ar face abstracție de anumite forme ale coproprietății, proprietății colective, indiviziunii, dreptului de superficie, arendei etc.
O reglementare de importanță majoră atât sub aspecte teoretic, cât și sub aspectul aplicabilității sale practice, care merită amintită, este Carta franceză a mediului din 28 aprilie 2005, reglementare cu valoare constituțională pentru acest sistem de drept, care prevede, printre altele, faptul că "mediul constituie patrimoniul comun al națiunii". Această afirmație nu este, totuși, cu totul nouă pentru dreptul francez, dat fiind faptul că ea a preluat, practic, ceea ce se stipulase anterior, la art. L 110-1 al Codului mediului, referitor la patrimoniul comun al națiunii, elementele sale fiind "spațiile, resursele și mediile naturale, siturile și peisajele, calitatea aerului, speciile animale și vegetale, diversitatea și echilibrele biologice la care acestea participă", cât și apa, conform art. L220-1. O altă reglementare, respectiv Codul francez al urbanismului, include în cadrul patrimoniului național și "întreg teritoriul francez" (art. L. 110).
Așa cum am arătat și mai devreme, apărut în cadrul dreptului internațional, cunoscând forme și formulări multiple, conceptul de patrimoniu comun a intrat definitiv în universul juridic și nu mai poate fi ignorat.
S-a susținut, în doctrina de specialitate, că "Este din ce în ce mai clar că anumite forme ale utilizării solurilor duc la degradarea acestora, sau chiar la dispariția lor. Dreptului internațional al ecologiei și dreptul internațional al economiei nu pot decât să se conjuge, în viitor, în vederea reducerii suveranităților care, în cel mai bun caz, nu și-au arătat decât ineficiența și, în cel mai rău, și-au dovedit caracterul nociv". Este dificil să ne imaginăm, în aceste condiții, că formele suveranității astfel „condamnate” nu sunt decât exclusiv cele specifice sistemelor statale.
În reorganizarea raporturilor dintre indivizi și bunuri, impusă prin evoluția tehnico-științifică și apariția fenomenelor environmentale globale, noțiunea de patrimoniu comun invită la o reanalizare sau o regândire a raportului dintre interesul privat și interesul general, într-o perspectivă care extinde analizele istorice ale ius-naturaliștilor și duce la recunoașterea și acceptarea în dreptul pozitiv, alături de suveranitatea proprietarului, impunerii și asumării de către acesta a prerogativelor aparținând colectivității, fie ea națională, europeană sau extinsă până la frontierele umanității.
5.2. O nouă formă a separării domeniilor
În lumina celor expuse până acum, reiese că patrimoniul comun poate fi privit, pe de o parte, din două puncte de vedere, în funcție de aspectul individual și colectiv, iar, pe de alta, dintr-o perspectivă "monistă", sub aspectul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile. Limitările, în special cele de mediu, impuse prerogativelor proprietarului, reprezintă o reflexie a numeroaselor imixtiuni în raportul său cu bunul respectiv, și nu mai fac acceptabilă opinia, menționată mai devreme, conform căreia, dincolo de limitele absolutismului caracterului exclusiv, orice este posibil. În aceste condiții, proprietarul poate da curs libertății sale de acțiune aproape nelimitate în cadrul acestui spațiu exclusiv, fără a necesita o autorizare, și sub orice formă s-ar putea manifesta aceasta. Fiind caracterizat drept o formă a stăpânirii specifică unei colectivități, patrimoniul comun, fără să-l excludă pe proprietar, impune o adevărată "co-proprietate" asupra elementelor sale, și reprezintă, practic, în această ordine de idei cel puțin, sfârșitul exclusivismului.
Astfel, în această „nouă ordine juridică ecologică”, care se prefigurează din ce în ce mai pregnant, stăpânirea individului asupra unor bunuri, fie ele mobile sau imobile, dar care au un caracter specific, fie datorită necesității ocrotirii lor, fie în vederea prevenirii și limitării efectelor novice asupra mediului, va fi, în mod necesar, împărțită cu colectivitatea, în calitate de garant al aplicării măsurilor de natură ecologică.
Se poate constata, în cadrul reglementărilor ce consacră patrimoniul comun, sub diversele forme pe care acesta le îmbracă, o revenire laicizată a domeniului "universal" sau "sacru", concept specific dreptului european medieval, identificat de către teologii epocii ca aparținând divinității. În ciuda faptului că redactorii Codului civil napoleonian au exclus – nu fără anumite rezerve – o asemenea idee, acest domeniu distinct al proprietății și-a făcut apariția în mod discret, sub auspiciile dreptului internațional. Acesta poartă asupra bunurilor și conferă colectivității o stăpânire directă asupra celor care se supun în același timp regimului domeniului universal sau patrimoniului comun, dar și domeniului privat, respectiv în ceea ce privește dreptul de proprietate.
Problema unei posibile reveniri în actualitate a acestui "domeniu universal", concept specific unei forme de organizare socio-politice demult apuse, nu prezintă actualitate, având în vedere că s-a impus într-o epocă în care restricțiile prerogativelor proprietarului erau în număr restrâns, iar acestea nu puteau fi impuse decât prin referire la interesul general, fără a se preciza nimic specific în privința apartenenței bunului la mai multe patrimonii, nici în privința raportării directe la bunul în cauză.
Apreciem că cel mai important aport al dreptului mediului, în această privință, rezidă în faptul că, atunci când consacră caracterul puțin pertinent al garantării prerogativei proprietarului de a dispune distrugerea fizică a bunului, readuce în atenție ideea de abusus, adică prerogativa de a dispune nu numai în sens juridic, dar și fizic, material, de bunul respectiv, fapt care aduce atingere, la nivel structural, unui atribut specific al dreptului de proprietate, care, de cele mai multe ori, este prezentat ca fiind expresia cea mai completă a acestuia. Astfel, constatăm că dreptul mediului interzice o asemenea percepție asupra proprietății specifică teoriei juridice a secolului al XIX-lea. De exemplu, într-o formulare a profesorului francez Demolombe, "proprietatea conferă stăpânului o putere suverană asupra bunului său, un despotism total", regăsim o ideologie devenită, între timp, desuetă, absolut inadmisibilă în condițiile evoluțiilor puterii de distrugere a acestui "despot" care, nu de puține ori, se dovedește a fi departe de ipostaza de "despot luminat".
Restricțiile impuse prerogativelor proprietarului imobilului au dobândit un caracter atât de important, încât nu mai pot fi apreciate ca fiind numai o serie de situații de excepție. Noțiunea de patrimoniu comun a impus ca, dincolo de funcția socială a proprietății, aceasta poate fi văzută drept transpunerea unei stăpâniri concurente asupra unui bun, în cadrul existenței unei noi forme a "domeniului universal".
Originalitatea conceptului de patrimoniu comun și, în același timp, elementul care îl distinge de patrimoniul civil, în forma în care a fost conturat de Aubry și Rau, rezidă în faptul că se detașează de legătura tradițională pe care patrimoniul o are față de o singură persoană, titularul, pentru a crea o nouă legătură cu colectivitatea. Poate conferi, astfel, tuturor membrilor acesteia, un nou drept individual, recunoscut fiecărei ființe umane, și care „dezmembrează” dreptul tradițional de proprietate. Argumentul lipsei personalității juridice a colectivității în cauză poate fi, astfel, respins, în măsura în care tocmai membrii acestei colectivități (cetățenii unui stat, cetățenii europeni, totalitatea ființelor umane etc.) au fiecare în parte calitatea de titulari ai acestui patrimoniu comun, de care nu pot fi deposedați. Infrastructura instituțională care intervine în cadrul identificării raporturilor elementelor astfel patrimonializate și în cadrul creării unui regim juridic de protecție al acestora nu implică a priori existența unui drept de proprietate, aceste structuri statale nefiind decât administratori/geranți ai bunurilor respective.
Dacă privim patrimoniul comun sub forma unui "domeniu", ar constitui, practic, acceptarea unei idei de întoarcere spre o concepție mai socializată, mai limitată, și, poate, mai utilitaristă a dreptului de proprietate. Nu este vorba, în mod evident, de întoarcere la o ordine feudală, și nici la o formă de organizare socialistă și/sau comunistă, dar trebuie remarcat că, urmărind o finalitate cu totul nouă și plecând de la progresele remarcabile ale descoperirilor științifice, regăsim o divizare calitativă a prerogativelor asupra unor bunuri, permițând astfel constatarea și, ulterior, conservarea laturii "publice" a acestora.
Odată ce bunul a fost integrat în mai multe regimuri de domenialitate, respectiv domeniul proprietății și domeniul colectivității, juxtapunerea prerogativelor legate de o putere diferențiată poate duce la respectarea mai strictă a acestor aspecte diversificate, și, pe această cale, a pluralității funcțiilor sale. În acest condiții, folosința și dispoziția elementelor patrimoniului comun sunt, în mod necesar, afectate de includerea lor în acesta, ceea ce face din proprietar, cât și din colectivitatea însărcinată cu administrarea lor, un "gardian" al bunului și un garant al utilizărilor sale diverse. Identificarea consecințelor existenței patrimoniilor comune poate, pe lângă aceasta, să îmbogățească jurisprudența, în special pe cea de contencios administrativ.
Dreptul mediului relevă, astfel, o evoluție a structurii înseși a dreptului de proprietate spre o formă de stăpânire relativă, ce renunță la orice formă de pretenție absolutistă, fie ea privată, a colectivităților sau statală.
5.3. Proprietatea în mediul său de existență
Nu considerăm a fi necesar să reamintim, în acest context, că dreptul de proprietate nu există numai în raport cu bunul, ci și cu celelalte persoane care, deși străine raportului dintre proprietar și bunul său, sunt ținute totuși să îl respecte. Mediul, deoarece implică raporturi complexe între persoane și bunuri, nu poate fi conceput decât având în vedere realitatea concretă și extrem de complexă, în care dreptul de proprietate joacă un rol dintre cele mai semnificative. În această ordine de idei, vom face succint vorbire despre conceptul de vecinătate.
5.3.1. Noțiunea de vecinătate
În prezent, este de notorietate în rândul doctrinei juridice faptul că primele decizii judiciare prin care s-a consacrat conceptul însuși de „tulburări de vecinătate” au fost pronunțate în spețe pe care putem să le calificăm, în prezent, ca fiind printre precursorii conceptului de drept al omului la un mediu sănătos. Această constatare are o importanță aparte, având în vedere că, așa cum dreptul civil nu a fost niciodată propriu-zis independent sau străin de problematica mediului, acesta a fost adus în atenția ordinii judiciare tocmai în aspecte privind buna vecinătate.
Trebuie să amintim, în acest context, o remarcă interesantă, dincolo de caracterul său caricatural, care permite sublinierea unor aspecte esențiale ale discuției noaste. Astfel, doctrina franceză a concluzionat că, „pentru privatist, mediul înseamnă, în primul rând, vecinătate!”. Din perspectivă environmentală, această susținere reamintește faptul că această din urmă noțiune are un caracter profund relativ, în special sub aspect geografic, deoarece în prezent, aceasta nu poate fi limitată doar la sensul principal al termenului, de alăturare sau de proximitate spațială. Din acest punct de vedere, putem considera că tulburările moderne de vecinătate, mai ales cele legate de fenomenul poluării, redefinesc frontierele vecinătății în funcție de arealul de expunere al tulburării. Fie că este vorba de sunete, mirosuri sau vibrații, și, în același timp, având în vedere caracterul transfrontalier (sau chiar global) al poluării și al efectelor sale, vecinătatea în sine își pierde semnificațiile originare. Astfel, în condițiile actuale, distanța implicată de conceptul de vecinătate devine o chestiune relativă, depășind limitele geografice ale bunurilor imobile în cauză.
De pildă, dacă tulburarea este de natură estetică, limitele vecinătății se pot extinde, traversând o întreagă panoramă vizuală. Iar dacă tulburarea este legată de emisiile de substanțe periculoase, chimice sau radioactive, frontierele vecinătății se întind la nivel planetar.
În plus, susținerea conform căreia "mediul egal vecinătate" permite sublinierea unei multitudini de "vecinătăți". Pentru o lungă perioadă de timp, după cum am arătat, această noțiune nu a fost înțeleasă decât ca o vecinătate materială, concretă, între două sau mai multe fonduri. În prezent, însă, și din perspectivă privatistă, dincolo de această variantă, trebuie avută în vedere și vecinătatea personală, care reunește indivizi care nu sunt neapărat legați de fondurile (imobilele) în cauză printr-un raport de proprietate. De pildă, un antreprenor, în calitate de "vecin ocazional", poate cauza o tulburare ocupantului (locatarului) unui apartament învecinat; în această situație, jurisprudența franceză a reținut existența unei tulburări anormale, chiar dacă niciuna dintre persoanele implicate nu avea calitatea de proprietar. În acest condiții, pluralitatea formelor de vecinătate se arată ca un teritoriu încă neexplorat. Totuși, fiind descrisă în doctrină încă de la începutul secolului XIX, ea permite astăzi constatarea și rezolvarea dificultăților create de coexistența intereselor între care trebuie realizat un just echilibru.
Această noțiune de vecinătate, bine ancorată în dreptul bunurilor, permite integrarea aspectelor relative la protecția mediului. Această integrare nu este, totuși, nelimitată și poate ridica un număr de semne de întrebare, în special în ceea ce privește modalitățile de reparare și dacă acestea pot produce, într-adevăr, vreun efect concret.
IV. Elementele unui potențial patrimoniu de mediu
Dacă acceptăm existența unei structuri juridice, demne de a purta denumirea de "patrimoniu", în cadrul sistemului dreptului mediului, se impune, atunci, să realizăm o analiză a acesteia din perspectiva elementelor care o compun. Deși vom prelua, în mare măsură, concepte provenite și consacrate în cadrul dreptului privat, semnificațiile lor specifice vor fi diferite, având în vedere, în special, particularitățile domeniului de cercetare, respectiv dreptul mediului, dar și faptul că, în această privință, nu putem vorbi de o doctrină și de o terminologie unitară, în privința reglementărilor actuale, cel puțin în ceea ce privește conceptul de patrimoniu. În aceste condiții, vom recurge la împrumuturi terminologice, încercând să păstrăm, pe cât posibil, semnificația de bază a termenilor, adaptată, desigur, la rigorile și imperativele problematicii dreptului mediului.
Putem privi, astfel, patrimoniul de mediu ca o reflexie imperfectă a patrimoniului consacrat în dreptul civil, o transpunere a caracteristicilor tradiționale acestuia într-un domeniu în care acest termen a fost folosit într-un sens oarecum impropriu, acordându-i importanța și precizia binemeritate.
După cum am arătat și mai devreme, înclinăm spre formularea "patrimoniu de mediu" în locul uneia deja consacrate, respectiv de "patrimoniu natural" sau "patrimoniu comun", deoarece, după părerea noastră, aceasta din urmă include elemente ale naturii, "bunuri naturale", privite de sine stătător, ca elemente independente. În schimb, cuvântul "mediu" implică existența unui sistem în cadrul căruia, între aceste elemente, naturale sau artificiale, există raporturi de interconectare și interdependență, la fel cum există raporturi similare între mediu și ființa umană, sensul cel mai larg al acestei noțiuni.
Astfel, în condițiile lucrării de față, intenționăm să abordăm aceste elemente ale mediului într-o ipostază teoretică mai apropiată de realitate, respectiv să adoptăm o privire de ansamblu asupra ecosistemului planetar, pentru a evidenția mai bine importanța și aportul fiecăruia la funcționarea optimă a acestuia. În același timp, aducem și un element de noutate acestui patrimoniu de a cărui analiză ne ocupăm în cadrul acestui demers, respectiv efectele unui element al său asupra altuia, și modul în care, între acestea, apar și subzistă raporturi de interdependență, esențiale existenței însăși a acestui patrimoniu.
În această ordine de idei, vom analiza, în cele ce urmează, aspecte privind titularul patrimoniului de mediu, caracterele juridice ale acestuia și, nu în ultimul rând, conținutul său. Toate aceste elemente vor fi tratate sub rezerva unei potențialități, a unei existențe, sub aspect juridic, mai mult ipotetice decât concrete, dar care, pe lângă faptul că, pe cale legislativă, se pot materializa cu ușurință, vor deveni, în scurt timp (dacă nu au devenit deja!) imperative ale conservării și ocrotirii ordinii ecologice actuale.
Amintim, în fine, faptul că și patrimoniul civil, astfel cum a fost identificat și teoretizat de către Aubry și Rau, a plecat de la câteva prevederi laconice ale Codului civil francez, referitoare la funcțiile sale. Astfel, considerăm pertinent să demarăm analiza unui posibil patrimoniu de mediu pornind de la funcțiile sale, astfel cum au fost relevate în reglementări și doctrină.
1. Titularul patrimoniului natural
După cum reiese din analiza făcută asupra evoluției și transformărilor suferite, de-a lungul timpului, de conceptul de patrimoniu, unul dintre (puținele) constante ale acestuia a fost titularul său, individul, persoana (în sens juridic și nu numai) sau colectivitatea ce își exercita stăpânirea asupra acelei universalități juridice. La un moment dat, chiar, odată cu o formulare a teoriei patrimoniului-personalitate, în secolul al XIX-lea, s-a susținut, în doctrină, ideea existenței unui legături intrinseci între personalitatea juridică a persoanei, a oricărei persoane mai precis, cu patrimoniului său, existența unuia dintre elementele acestui raport implicând-o, în mod automat și obligatoriu, pe cea a celuilalt. Chiar și teoria opusă, din anumite puncte de vedere, celei personaliste, respectiv teoria patrimoniului de afectațiune, nu elimina în totalitate ideea de titular, ci doar înlătura această legătură absolută, considerată până atunci esențială, dintre patrimoniu și persoană; în acest context, se susținea, astfel, că o persoană poate deține mai multe patrimonii, fiecare afectat unui scop anume, de sine stătător. Numai unele interpretări extreme, și fără aplicabilitate practică, au dus la concluzia că, în lumina acestei teorii, s-ar elimina complet existența unui titular al patrimoniului, acesta existând independent de orice formă de apropriere personală; în cele din urmă, aceste interpretări și-au dovedit imposibilitatea practică și nu au putut fi luate în considerare, în condițiile în care tot persoanele, în calitate de titulari ai unor patrimonii, constituiau actorii în cadrul vieții juridice a oricărei forme de organizare socială.
Rezultă, astfel, că dreptul civil nu poate concepe patrimoniul fără un titular; în aceste condiții, considerăm, fără doar și poate, că și în varianta acestei instituții juridice pe care dorim să o adaptăm dreptului mediului, se impune ca titularul să ocupe un rol determinant. Și aceasta nu numai din aspectul referitor la preluarea tale quale a structurii funcționale a acestui concept, așa cum apare în cadrul dreptului privat, și mai ales din considerentul că, oricare ar fi patrimoniul de care vorbim, fie că este privat, natural, cultural sau environmental, acesta pierde orice interes de a exista în lipsa unui titular la care să se raporteze.
Altfel spus, rațiunea de a fi a patrimoniului de mediu (și, probabil, nu numai a acestuia, după cum vom vedea) rezită tocmai în existența acestui titular, în momentul prezent, dar și în viitor. Și acest titular trebuie să fie, fără urmă de îndoială, asimilat, într-o mai mică sau mai mare măsură, ființei umane, dar nu privită individual, ci ca ansamblu, ca universalitate, ca specie biologică sau cea mai înaltă și mai cuprinzătoare categorie socială. Și aceasta pentru că, în absența ei, ar lipsi, drept consecință, și cauza pentru care vorbim, în prezent, de necesitatea conceptualizării unui patrimoniu de mediu. La un nivel mai general, aspectul esențial al raportului de proprietate, de stăpânire a unei persoane asupra unor bunuri de orice natură, nu poate exista în lipsa omului, văzut nu ca individ, ci drept categorie biologică, esențială existenței acestui raport sus-menționat, de asumare a unei ipostaze superioare asupra elementelor exterioare, naturale sau construite.
În aceeași ordine de idei, în condițiile în care, din perspectivă privatistă, problema titularului patrimoniului este, credem, pe deplin lămurită, observăm că, în ceea ce privește structurile patrimoniale specifice domeniului dreptului mediului, aceste aspecte nu au cunoscut o reglementare și/sau o analiză teoretică satisfăcătoare în cadrul doctrinei de specialitate.
1.1. În ceea ce privește această formă aparte de patrimoniu, specifică dreptului internațional și, prin consecință, și dreptului (internațional) al mediului, observăm că, cel puțin la nivel terminologic, este întotdeauna atribuit unei entități colective bine determinate. Se vorbește, astfel, în cadrul documentelor cu caracter juridic relevante în cazul de față, despre patrimoniul natural (comun) al unei națiuni, al unui popor sau al umanității, în condițiile în care acești termeni nu se bucură, din păcate, de o definire riguros-exactă, cel puțin din perspectivă juridică. Considerăm util, în aceste condiții, să apelăm la ajutorul dicționarelor de specialitate, în speranța de a obține o explicație satisfăcătoare a acestor noțiuni de mare importanță pentru demersul nostru științific.
1.1.1. Astfel, în ceea ce privește conceptul de națiune, Vocabularul juridic al profesorului Gérard Cornu îl definește după cum urmează:
1. În analiza elementelor constitutive ale statului: colectivitatea indivizilor care alcătuiesc același popor și care sunt supuși autorității aceluiași guvern; comunitate fixată, în general, asupra unui teritoriu determinat, a cărui individualitate rezultă din caracteristici etnice, lingvistice, culturale, de cutumă socială, de tradiție istorică și religioasă, factori care dezvoltă un sentiment de apartenență și de aspirații politice care își găsesc manifestarea esențială prin voința colectivă de a se erija într-un corp politic suveran, din perspectiva dreptului internațional.
2. Prin extensie, entitate statală ce-și exercită autoritatea asupra națiunii astfel definite. De exemplu, Societatea Națiunilor, Organizația Națiunilor Unite; 3. În teoria clasică a suveranității, creată în condițiile Revoluției franceze: persoană juridică titulară a suveranității, a cărei esență o conservă și al cărui exercițiu îl delegă unor reprezentați, corespunzând, din anumite puncte de vedere, fie poporului, fie țării, în condițiile în care există interese ce pot fi considerate ca diferite de cele ale locuitorilor săi.
În ceea ce privește prima accepțiune a termenului, aceasta nu oferă nimic nou, din perspectiva dreptului internațional actual. A doua oferă o sinonimie între noțiunea de "stat" și cea de "națiune". Cea de-a treia accepțiune, însă, pune într-o nouă perspectivă problematica apariției conceptului juridic de patrimoniu natural comun al unei națiuni, în condițiile în care acesta a fost introdus în lumea juridică, după cum am arătat mai devreme, printr-o lege franceză din anul 1906. Or, după cum este lesne de observat, într-o accepțiune tributară filosofiei dreptului aferentă curentelor de gândire născute în perioada (și, practic, datorită) Revoluției franceze (precum, până la urmă, și Codul civil napoleonian de la 1804), conceptul de națiune se bucura, pe deplin, de personalitate juridică!
În asemenea condiții, nu mai putem vorbi de un patrimoniu "aparte", un regim patrimonial special, specific dreptului internațional, implicit și al mediului, datorat tocmai lipsei de juridicitate a titularului acestuia, respectiv națiunea; dimpotrivă, constatăm că tocmai în tradiția juridică în care a luat naștere acest concept, cea franceză, națiunea reprezenta o persoană juridică în adevăratul sens al cuvântului, titulară a unor drepturi și a unor obligații, deci, în mod evident, și a unui patrimoniu.
Conform unei asemenea interpretări, patrimoniul natural al națiunii ar fi un patrimoniu în adevăratul sens al cuvântului, respectiv cel specific dreptului privat, dar care impunea o latură pasivă cu caracter special, respectiv obligația de conservare, de impunere a unui regim juridic aparte asupra elementelor sale constitutive, ale bunurilor care erau incluse în acesta. În ciuda acestui aspect, de o importanță deosebită, nu dispunem de alte prevederi de natură istorică, legislativă, sau cel puțin alte concluzii doctrinare, care să explice într-o manieră mai completă și mai complexă problema de față.
În aceste condiții, suntem de părere că, datorită caracterului circumstanțial al acestui punct de vedere, respectiv personalitatea juridică a națiunii, ideea născută într-o epocă tulbure din punct de vedere socio-politico-istoric, figurând în documente fără un scop juridic precis, ci doar ca o expresie a unei ideologii politice, aceasta nu a fost preluată de gândirea și de doctrina juridică ulterioară acelui moment, astfel încât, la data enunțării și adoptării legilor privitoare la patrimoniul cultural și, respectiv, natural ale națiunii franceze, conceptul de "națiune" figura, în cuprinsul acestora, având semnificația sa acceptată inclusiv la momentul actual, respectiv cea prezentată în cadrul Vocabularului juridic ca fiind prima accepțiune a termenului.
Și totuși, nu putem omite aspectul că, la un moment dat, în procesul de evoluție al gândirii juridice, conceptul de națiune s-a bucurat, poate, doar pentru o scurtă durată de timp, de personalitate juridică, fiind recunoscută ca atare și printre explicațiile de specialitate oferite acestei noțiuni. Mai mult decât atât, nu putem să nu precizăm că am fi preferat ca aceste considerații să-și fi păstrat pertinența până în prezent, în condițiile în care ar fi simplificat cu mult eforturile de analiză realizate în cadrul demersului nostru științific.
1.1.2. O altă definiție, asemănătoare sub aspectul conținutului, o regăsim într-un Dicționar de drept internațional public, după cum urmează:
A. Termen a cărei semnificație specifică este de ordin socio-politic și care desemnează un ansamblu de persoane prezentând un anumit grad de omogenitate, legat fie de aspecte obiective ce țin de rasă, de limbă, de religie, fie de aspecte subiective, ce exprimă voința de a trăi la un loc.
Națiunea, în această accepțiune, este separată de conceptul de stat, structură juridică de organizare a unei populații care nu împărtășește în mod obligatoriu caracterele unei națiuni, situație în care putem întâlni "state naționale", care coincid cu o națiune, state multinaționale, formate din mai multe națiuni, națiuni răspândite în mai multe state, precum cea germană, înainte de unificare, state formate din etnii eterogene, precum cele născute din procesul de decolonizare, dar susceptibile a da naștere unei națiuni.
B. Termen utilizat uneori ca sinonim pentru "popor", pentru a desemna ansamblul persoanelor ce au naționalitatea unui anumit stat.
Într-o semnificație învecinată, dar în prezent desuetă, a fost uneori utilizat pentru a desemna, în cadrul unei circumscripții consulare, ansamblul persoanelor provenind din aceeași țară străină.
C. Termen adesea utilizat, sub influența limbii engleze, drept sinonim al conceptului de stat, punându-se accentul pe faptul că la baza acestuia se află o populație. Este cazul Pactului asupra Societății Națiunilor și al Cartei Națiunilor Unite. În acest sens îl regăsim și în cadrul construcției "clauza națiunii celei mai favorizate".
Observăm că, și în cazul acestei definiții de dicționar specializat, ideea centrală o reprezintă legătura dintre o populație și o anumită structură statală, legătură în cadrul căreia se individualizează conceptul de națiune. În plus, de această dată, nu se face deloc vorbire de aspectul privitor la personalitatea juridică a națiuni, în condițiile în care aceasta reprezintă un ansamblu de persoane privit sub aspect etnic, cultural, politic, social, dar nu și juridic.
Având de-a face, în acest caz, cu un dicționar de drept internațional, suntem de părere, prin urmare, că aceasta este semnificația general acceptată a termenului de "națiune", în cadrul acestei ramuri de drept.
1.2. Ca un sinonim parțial al noțiunii de "națiune", regăsim, în documentele internaționale, termenul de "popor". Deși figurează într-un număr limitat de convenții de această natură, în special cele referitoare la spațiul african, considerăm util a prezenta o definiție juridică a acestuia în cadrul lucrării de față, pentru a evidenția asemănările, dar și deosebirile, cu conceptul utilizat pe scară mult mai largă în acest domeniu, respectiv cel de "națiune".
1.2.1. Astfel, în Vocabularul juridic al lui Gérard Cornu, poporul este definit drept:
1. Ansamblu de indivizi supus unui stat; totalitatea persoanelor ce alcătuiesc populația aceluiași stat și supuse autorității sale.
2. Ansamblul de indivizi ce compun o națiune; ansamblu de persoane având în comun anumite caractere, care le deosebesc de alte persoane și pot duce la dorința de a avea un stat propriu sau să-și aleagă singure statul căruia să îi aparțină.
În sensul acestei definiții, observăm că poporul reprezintă latura concretă, inventarul uman al conceptului de națiune, care include, pe lângă aceasta, și aspecte legate de acele trăsături comune care îi conferă caracterul de individualitate.
1.2.2. În ceea ce privește Dicționarul de drept internațional public sus-menționat, poporul este definit după cum urmează:
Cuvântul "popor" este un termen polisemantic, ce poate fi înțeles în sensuri foarte diferite.
A. Într-un sens mai mult politic decât juridic, fără a avea, însă, o semnificație precisă, acestea desemnează o colectivitate de ființe umane unite printr-o legătură de solidaritate, legătura ce poate consta în fenomene diferite:
a) situația de a fi resortisanți ai aceluiași stat. Ansamblu de ființe umane legate print-un atașament față de un teritoriu comun, față de anumite tradiții sau credințe comune.
b) situația unei comunități stabilite pe un teritoriu, ce nu s-a constituit într-o formă de organizare statală.
c) situația unei comunități răspândite pe mai multe teritorii.
d) situația comunităților răspândite pe teritoriul unui singur stat, dar care aspiră la a se constitui într-un stat separat.
B. Termen ce desemnează ansamblul cetățenilor apți a fi reprezentați în cadrul adunărilor alese în mod democratic.
C. Termen utilizat, uneori, în locul celui de stat.
D. Colectivitate umană care nu este titulară a unei suveranități statale, dar căreia comunitatea internațională îi recunoaște diverse drepturi.
Regăsim, și în acest caz, aspectele privitoare la sinonimia parțială dintre stat, națiune și popor, și, în același timp, cele referitoare la raportul de la întreg la parte ce există între conceptul de națiune și cel de popor. Interesant de observat, în cadrul accepțiunilor propuse termenului de către acest Dicționar, faptul că acesta are o semnificație mai mult politică decât juridică, situație aplicabilă, de altfel, tuturor structurilor ce pot concura la calitatea de titular al patrimoniului de mediu, cât și însuși acestui tip special de patrimoniu! Însă nu suntem în măsură să facem abstracție de valențele juridice ale acestor noțiuni, chiar și în lipsa unei consacrări adecvate în domeniu, în condițiile în care constituie, toate, instituții fundamentale ale dreptului internațional, și, deci, în mod implicit, ale dreptului internațional al mediului.
1.3. În fine, vom trata, în cele ce urmează, un al treilea termen, considerat drept cel mai potrivit titular al acestor forme particulare ale patrimoniului, și anume "umanitatea". În acest sens, și din considerente practice, de economie a textului, vom considera ca fiind sinonime contextuale ale acestui termen și alte structuri semantice, făcând abstracție, pentru moment, de particularitățile acestora. Astfel, asimilăm conceptului (juridic) de "umanitate" noțiuni precum "omenire", "specie umană", "neam omenesc" ș.a.
1.3.1. Astfel, apelând la același reputat Vocabular juridic, remarcăm, nu fără o oarecare surprindere și indignare, pe deplin justificată, că definiția conceptului de "umanitate" se limitează, doar, la două cuvinte:
Specia umană.
Dicționarul face vorbire, în continuare, de conceptul de "crime împotriva umanității", aspecte interesante, fără îndoială, dar care nu fac obiectul studiului de față.
În ceea ce privește Dicționarul de drept internațional public, acesta se dovedește a fi mai puțin laconic decât echivalentul său cu caracter mai general, însă fără a fi pe deplin lămuritor. Astfel, "umanitatea" este definită în felul următor:
Utilizat în sensul său obișnuit, termenul nu are o semnificație riguros juridică. Într-un înțeles restrâns, acesta desemnează ansamblul ființelor umane ce trăiesc pe pământ. În sens larg, includem în această categorie și generațiile viitoare. Termenul figurează în preambulul mai multor instrumente convenționale, consacrând caracterul lor universal.
În aceste condiții, considerăm util să recurgem și la două dicționare generaliste, precum Dicționarul explicativ al limbii române și, respectiv, Micul dicționar enciclopedic. Cel dintâi oferă următoarea explicație termenului în cauză:
Totalitatea oamenilor; neamul omenesc; omenire. Colectivitate de oameni.
Cel de-a doilea, în schimb, tratează semnificația care ne interesează, în sensul acestui demers științific, drept a doua accepțiune a termenului:
Neamul omenesc, omenire. Grup, colectivitate de oameni.
1.3.2. Observăm că, asemenea definițiilor oferite în cadrul dicționarelor de specialitate, nici cele generaliste nu ne oferă o explicație satisfăcătoare acestui termen. În aceste condiții, ne vom limita la interpretarea acestor definițiile care, în ciuda caracterelor lor limitate, în privința formei, totuși oferă, se pare, esența acestui concept juridic.
În primul rând, observăm că, la fel ca și în privința națiunii, avem de-a face cu o colectivitate de oameni. Spre deosebire, însă, de aceasta, în ce privește umanitatea, vorbim despre o colectivitate exhaustivă, care cuprinde toate persoanele în existență (sau care vor urma să existe, după anumite puncte de vedere), astfel încât aprecieri precum cele referitoare la criteriile de individualizare ale acestui ansamblu, de mare importanță în privința națiunii, nu își găsesc locul în cadrul discuțiilor despre umanitate, în ansamblul său.
În al doilea rând, se poate constata cu ușurință că dicționarele de specialitate recunosc faptul că nu putem vorbi despre o semnificație strict juridică a acestui termen; după cum se poate observa, chiar și numai în urma unei priviri superficiale, explicațiile oferite de dicționarele generaliste și/sau enciclopedice coincid, într-o mare măsură, cu cele ale lucrărilor axate în exclusivitate pe termeni juridici.
În al treilea rând, ca o remarcă interesantă și, în plus, extrem de utilă studiului nostru, observăm că, în cadrul definiției oferite de Dicționarul de drept internațional public, se face vorbire de faptul că, într-un sens larg, umanitatea cuprinde și generațiile viitoare. Acest aspect are o importanță deosebită, în special datorită faptului că, după cum am observat, în privința patrimoniului natural și/sau de mediu, avem de-a face cu susțineri în favoarea obligației titularului (oricare ar fi acesta) de a îl conserva, în vederea transmiterii acestuia către generațiile viitoare. Mai mult decât atât, conceptul de dezvoltare durabilă, o teorie care stă, în prezent, la temelia dreptului mediului, poate fi definit ca fiind „forma de dezvoltare care satisface nevoile generațiilor prezente fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”. Astfel, observăm cum acest concept acaparează în totalitate sfera titularilor posibili, prezenți și viitori, ai unui atare patrimoniu. În ciuda caracterului său extrem de general, care are pretenția de a îngloba întreaga specie umană, adică fiecare individ care a existat, există sau va exista vreodată, considerăm că "umanitatea" constituie, se pare, cel mai potrivit candidat pentru poziția de titular al unui patrimoniu de mediu.
Ca un aspect pasager, dar interesant de luat în seamă, observăm că, așa cum patrimoniul (oricare ar fi acesta) include bunurile prezente și viitoare ale titularului său, tot așa, umanitatea, în calitate de titular al unui anumit patrimoniu, include toate persoanele, existente la momentul actual sau care vor exista în viitor.
1.4. În concluzie, suntem de părere că, drept titular al acestui patrimoniu special, nu poate fi avută în vedere decât întreaga specie umană, văzută în ansamblul său, așa cum este definită, în doctrina de specialitate, prin noțiunea de umanitate. Și aceasta, din mai multe considerente.
În primul rând, vorbim despre un patrimoniu al cărui conținut îl constituie, în sensul său cel mai larg, mediul. Această noțiune a fost definită, în doctrină, drept ansamblul factorilor (naturali sau creați prin activități umane) care acționează asupra condițiilor de viață și existență ale omului (societății); or, este, practic, imposibilă, și la nivel științific, și la nivel teoretic, individualizarea acestor factori și/sau delimitarea lor strictă, astfel încât aria de acoperire semantică a acestui concept să fie restrânsă la un număr de situații specifice. Altfel spus, putem considera că noțiune de "mediu" definește natura din perspectiva existenței ființelor sau a societății umane, mai precis, a raporturilor dintre acestea și natură. În același timp, observăm că avem de-a face cu un raport de dependență, iar nu de interdependență, a speciei umane față de natură, aspect care subliniază importanța perspectivei globale a noțiunii de "umanitate".
În al doilea rând, nu putem concepe o responsabilitate exclusivă a unui grup restrâns de persoane față de natură, în ansamblul ei, în condițiile în care, după cum arată concluziile științifice de ultimă generație, fiecare individ se face responsabil de o anumită influență asupra mediului, de cele mai multe ori nefastă. Evaluarea acestei "amprente" a ființei umane asupra naturii se realizează prin procedee tehnico-științifice complexe, dar care oferă rezultate exacte, cuantificabile, în cantități de poluanți, de deșeuri produse și, nu în ultimul rând, în contravaloarea reparării acestor daune produse, atunci când este posibil. În această ordine de idei, în ciuda faptului că impactul individual asupra mediului este diferit de la o persoană la alta și de la o țară la alta, avem de-a face cu o responsabilitate comună a întregii specii umane, astfel încât se impune o viziune de ansamblu asupra acesteia.
În al treilea rând, sub aspect juridic, recunoaștem că este dificilă însăși constatarea teoretică a calității de titular al unui patrimoniu, chiar și în condițiile în care acesta are un statut special, unui ansamblu format din totalitatea ființelor umane, în existență sau care urmează să existe. Totodată, trebuie avut în vedere și aspectul individual, în sensul unui drept al fiecărui membru al acestui colectiv asupra mediului, în calitate de conținut al acestui patrimoniu.
Observăm că vorbim, pe de o parte, de un titular colectiv al patrimoniului de mediu, respectiv umanitatea, în cadrul căruia fiecare individ poate fi titularul unui drept asupra mediului, văzut ca întreg. În același timp, după cum am arătat mai sus, "mediul" sau "natura" constituie un ansamblu de elemente interdependente, văzute ca un tot unitar, dar nu putem exclude, totuși, individualitatea fiecărui element în sine. Cum mediul este definit ca sistemul alcătuit din asemenea elemente interconectate, și acestea, la rândul lor, dobândesc o importanță specifică numai în momentul în care sunt apreciate din perspectiva poziției pe care o au în sistemul global al mediului, în raport, pe de o parte, cu celelalte elemente componente, și, pe de alta, cu societatea umană.
1.5. În aceste condiții, considerăm că nu este posibil să individualizăm, la modul absolut și definitiv, titularul patrimoniului de mediu. Probabil că o asemenea precizie teoretică, în lipsa unei prevederi de natură legislativă în acest sens, nici nu este utilă, la momentul acesta. Tindem, astfel, să ne raliem accepțiunii general-acceptate a termenului de "umanitate", cu toate implicațiile acestuia, fapt ce ne oferă o perspectivă complexă asupra problematicii existenței și, mai mult decât atât, a funcționării unui patrimoniu care să cuprindă toate semnificațiile termenului de "mediu", în accepțiunea sa juridică.
1.6. În același timp, considerăm necesară lămurirea aspectului dacă acest titular se bucură de personalitate juridică. Pentru aceasta, trebuie să revenim la cadrul general în domeniu, respectiv dreptul internațional; astfel, considerăm ca utile demersului de față aprecierile în privința personalității juridice a colectivităților umane, așa cum au fost exprimate în doctrina de specialitate, în condițiile în care și titularul acestei forme aparte de patrimoniu este, în ultimă instanță, o colectivitate umană, chiar dacă este cea mai cuprinzătoare dintre acestea.
Prin urmare, așa cum reiese din doctrina juridică aferentă ramurii dreptului internațional, conceptul cel mai apropiat ca semnificație de cel pe care dorim să îl conturăm prin acest demers științific este cel de comunitate internațională. Aceasta se consideră a fi formată din state și alte entități având personalitate juridică internațională; cu toate acestea, în unele domenii, dreptul internațional pozitiv recunoaște comunității internaționale, privită în ansamblul său, mai degrabă ca o expresie a solidarității umane și a intereselor colective, calitatea de titular direct de drepturi și obligații internaționale, fapt care i-a determinat pe unii autori să includă acest concept în sfera subiectelor dreptului internațional. Or, nu putem să remarcăm că interesul ecologic, obiectivul cel mai important al dreptului mediului, poate fi inclus, fără îndoială, printre aceste interese colective ale societății umane, constituind, deci, un domeniu în care colectivitatea se bucură și, mai mult decât atât, trebuie să se bucure, de recunoașterea statutului juridic de subiect de drept, titular al unor drepturi și obligații, deci, implicit, și al unei structuri cu caracter patrimonial.
Reglementările internaționale în domeniu vin în sprijinul acestor susțineri. Astfel, potrivit Tratatului spațial din 1967, „explorarea și utilizarea spațiului extraatmosferic […] trebuie să se facă spre binele și în interesul tuturor țărilor; ele sunt apanajul întregii umanități” (art. 1), iar astronauții sunt considerați ca „trimiși ai umanității în spațiu […]” (art. 5). În Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, se consacră, la articolul 53, existența unui drept imperativ internațional (jus cogens), format din norme acceptate și recunoscute de „comunitatea internațională a statelor în ansamblul său”. În dreptul mării, după cum am arătat anterior, zona internațională a spațiilor submarine și resursele aferente acesteia sunt considerate a fi un „patrimoniu comun al umanității” (s.n. A.D-B.), așa cum se prevede la articolul 136 al Convenției de la Montego Bay din 1982.
Rezultă din prevederile sus-menționate că această comunitate internațională nu este doar o juxtapunere de state, ci, dimpotrivă, figurează drept o entitate distinctă, cu capacitate proprie de a avea drepturi și de a-și asuma obligații, sau, dintr-o perspectivă mai complexă, de a da expresie intereselor fundamentale ale societății internaționale în ansamblul ei. Mai mult decât atât, regăsim chiar, în doctrina de specialitate, precizarea expresă că între conceptul de „comunitate internațională” și cel de „umanitate” există un raport de sinonimie, fapt ce ne face să ne îndreptăm către concluziile exprimate în privința acesteia, în vederea lămurii aspectelor privind personalitatea juridică a titularului patrimoniului de mediu.
În ceea ce privește calitatea sa de subiect al dreptului internațional, această comunitate comportă unele particularități și delimitări. Drepturile sale sunt exercitate în domeniile prevăzute și delimitate de către state și organizații internaționale (de exemplu, spațiul extraatmosferic, zona maritimă internațională, mediul în ansamblul său), care sunt însă obligate să acționeze în sensul intereselor generale ale umanității. În același timp, comunitatea internațională se manifestă indirect și ca subiect al răspunderii internaționale, aceasta realizându-se prin entitățile statale și organizațiile internaționale pentru acele ilicite din punct de vedere internațional (și nu numai, după cum am arătat) sau pentru prejudiciile cauzate de aceste activități ilicite. Totodată, exercitarea drepturilor și obligațiilor atribuite comunității internaționale se realizează în limitele unor spații determinate, având anumite particularități, în procesul normativ internațional, în legătură cu formarea unor norme de jus cogens.
Rezultă, prin urmare, că, fiind recunoscută drept subiect de drept internațional, comunitatea internațională – umanitatea în ansamblul său – poate fi recunoscută și drept titular al unui patrimoniu cu trăsături specifice, aferent unui anumit domeniu bine determinat – mediul și toate problemele relative la acesta. Drept consecință, considerăm că putem vorbi despre umanitate ca subiect de drept de sine stătător, titular al unui patrimoniu, având anumite de drepturi și obligații relative la acesta.
1.7. În fine, considerăm util a sublinia câteva aspecte în ceea ce privește manifestarea voinței acestui titular colectiv și global, în condițiile în care aceasta este cerută în vederea ocrotirii, conservării și ameliorării elementelor componente ale acestui patrimoniu cu statut special și având în vedere particularitățile aferente dreptului mediului.
1.7.1. În acest sens, apreciem că, probabil, cel mai util exemplu îl reprezintă o prerogativă prezentă în numeroase reglementări de profil, inclusiv în Ordonanța de urgență a Guvernului României nr. 195/2005 privind protecția mediului, anume dreptul oricărei persoane de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor neguvernamentale pentru protecția mediului, autorităților administrative și/sau judecătorești în probleme de mediu, indiferent daca s-a produs sau nu un prejudiciu (art. 5 lit. d din OUG nr. 195/2005).
Importanța acestui drept și a recunoașterii lui pe cale legislativă la nivel intern și internațional reiese din mai multe aspecte; în ceea ce ne privește, observăm că această recunoaștere vin în sprijinul opiniei susținute în lucrarea de față, în sensul că întreaga umanitate, specia umană în ansamblul ei, este ținută să își asume rolul de ocrotitor al mediului, fără a fi necesară o condiție sau o calitate specială pentru a putea recurge la forța de constrângere a statului în vederea apărării intereselor acestuia.
De remarcat că legea în vigoare vorbește despre un „drept” de a se adresa organelor competente; totuși, în contextul de față, suntem în măsură să vorbim și de o îndatorire, evident, pentru moment fără forță de constrângere, dar care, într-o reglementare viitoare, ar putea dobândi consacrare legislativă. Și aceasta din considerente ce izvorăsc exclusiv din urgența problematicii privind protecția mediului, din necesitatea impunerii unor măsuri grabnice și a unor mecanisme juridice de intervenție rapide și eficiente. Bineînțeles, o atare obligație trebuie teoretizată, nuanțată și particularizată până la cele mai mici amănunte, iar existența sa, cel puțin teoretică, se prefigurează ca un imperativ al dreptului mediului, la nivel global.
1.7.2. Vorbim, în acest context, despre un drept al tuturor indivizilor, deci un drept al ființei umane, de a solicita intervenția organelor statale în probleme privind protecția mediului. Avem de-a face, deci, cu o formă de manifestare a voinței titularului patrimoniului environmental mondial, în vederea protejării și conservării (calității) acestuia. Interesant de observat că textul legislativ – cel românesc, în cazul de față – nu limitează această prerogativă la organizațiile de specialitate, sau numai la organele statului competente în acest sens. Dimpotrivă, se vorbește despre un drept recunoscut „oricărei persoane”, astfel încât considerăm, în mod justificat, că această calitate este suficientă pentru a acționa în vederea obținerii unui răspuns al autorității.
Se pune problema de a determina dacă și o persoană juridică ar putea face demersurile necesare, așa cum sunt prevăzute la art. 5 din OUG nr. 195/2005, fără a ne limita însă la această reglementare. Astfel, pe de o parte, am arătat că titularul acestui patrimoniu special este umanitatea, alcătuită din totalitatea ființelor umane iar pe de altă parte, dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic este un drept al omului; or, reglementările avute acum în vedere privesc „orice persoană”, termen care, în sens juridic, se poate referi și la persoanele fizice, și la persoanele juridice. Înclinăm înspre această din urmă interpretare, din rațiuni strict legate de faptul că, prin recunoașterea acestui drept și persoanelor juridice, se obține o mai bună protecție a mediului, lărgind sfera celor care pot face apel la forța coercitivă a statului în vederea luării măsurilor necesare în cadrul acestei problematici. Acest lucru ne face să considerăm, astfel, că, deși persoanele juridice nu pot fi considerate, la o primă vedere, ca aparținând pe deplin conceptului din umanitate, având în vedere că, în cadrul acesteia, raporturile și legăturile dintre indivizi sunt în primul rând de ordin biologic. Totuși, nu trebuie neglijat faptul că acestea joacă un rol important în cadrul activităților sociale, deci inclusiv și celor de ocrotire, conservare și ameliorare a naturii.
* * *
Dintr-o anumită perspectivă, cele două „patrimonii”, cel „civil” și cel „environmental” împărtășesc anumite trăsături comune în privința titularilor, respectiv rolul esențial pe care îl joacă pentru aceștia. Astfel, ambele îndeplinesc o funcție socială primară: transmiterea avuției către generațiile viitoare. Dacă în privința patrimoniului din dreptul privat, avem în vedere ipostaza individuală, a unei singure persoane, ce transferă patrimoniul său către urmași, în cadrul aceleiași familii, în dreptul mediului vorbim de transferul patrimoniului de la generațiile prezente către cele viitoare. Cum am arătat în capitolele precedente, anumite viziuni asupra patrimoniului, în special teoria personalistă, îl consideră ca fiind un „continuator” al personalității defunctului; în cazul patrimoniului de mediu, această continuitate se concretizează atât prin simpla existență a acestuia, cât și prin faptul că se manifestă în cadrul structurii specifice a titularului său. Astfel, deși vorbim despre generațiile trecute, prezente și viitoare, este evident că, în sine, titularul rămâne neschimbat, respectiv întreaga specie umană; mecanismul continuității se manifestă, în cazul de față, numai la nivelul intrinsec al funcționării acesteia, fiind unul dintre aspectele principale ce le-am avut în vedere când am decis asupra impunerii, pe această cale, a umanității ca titular al patrimoniului de mediu.
2. Prerogativele titularului
Având în vedere că am acceptat utilizarea termenului de "patrimoniu" pentru a caracteriza ansamblul elementelor componente ale mediului și, mai mult decât atât, împreună cu denumirea, intenționăm să preluăm și caracterele juridice principale ale acestei instituții specifice dreptului privat, considerăm necesar ca, în cele ce urmează, să prezentăm modul în care titularul acestuia se raportează la elementele respective, și, nu în ultimul rând, care este natura juridică a acestor raporturi.
După cum am arătat în capitolul precedent, doctrina actuală înclină spre o variantă de "co-proprietate" sau, mai exact, pentru a evita semnificațiile juridice ale acestui termen, de "co-stăpânire" asupra bunurilor ce ar putea fi incluse în acest patrimoniu de mediu global. Suntem de părere, însă, că acest regim juridic nu ar putea fi aplicabil decât bunurilor de mediu deja apropriate, aflate în stăpânirea unor persoane, fie ele fizice sau juridice, private sau de drept public. Altfel spus, în această situație, s-ar impune o dublă autoritate asupra bunurilor în cauză. În ceea ce privește bunurile comune, ni se deschid, în aceeași ordine de idei, două variante teoretice; în primul rând, putem pune în discuție o anumită formă de proprietate comună a colectivității umane globale asupra acestora, în condițiile în care, în regimul juridic actual, aceste bunuri sunt considerate ca fiind imposibil de apropriat de către o singură persoană. Ca atare, dacă o singură persoană nu le poate stăpâni, putem concepe ca acestea să se afle în proprietatea – sau un echivalent al acesteia – a întregii umanități. În al doilea rând, dacă excludem varianta proprietății asupra acestor bunuri, adoptând varianta general-acceptată în domeniu, atunci putem vorbi despre un drept de folosință comună asupra acestora, aparținând umanității în ansamblul ei.
2.1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor de mediu
Probabil că cea mai interesantă, dar și mai importantă problemă care se pune, în această privință, este cea referitoare la bunurile care pot fi considerate "de mediu" ("environmentale") aflate în proprietatea unor particulari. În această categorie pot fi incluse, de exemplu, imobile situate în zone cu un regim ecologic particular, sau care conțin specii de plante sau animale ocrotite, sau chiar indivizi aparținând acestor specii, asupra cărora există drepturi de proprietate privată aparținând unor persoane fizice sau juridice. Totuși, marea varietate a elementelor ce pot face obiectul acestei analize ne împiedică să studiem fiecare situație în parte, astfel încât vom încerca să delimităm un potențial regim juridic general aplicabil tuturor bunurilor de acest gen.
Astfel, după cum am arătat în capitolul anterior, se consideră că soluția optimă în vederea asigurării respectării atât a imperativelor protecției mediului, materializate în reglementări juridice interne, cât și a ocrotirii dreptului de proprietate privată, ar fi un regim dual al controlului, sau al stăpânirii asupra bunurilor, diferit, prin obiectivele și natura sa, de regimurile tradiționale de coproprietate, cunoscute în prezent de dreptul privat. Astfel, avem în vedere, pe de o parte, dreptul de proprietate și titularul său, care rămâne neatins în esența sa, reglementările privind mediul manifestându-se, conform interpretărilor oferite de doctrină, sub forma unor limitări ale exercitării acestuia. Pe de altă parte, însă, având în vedere necesitățile cu caracter special impuse de aceste bunuri, se cere un control sporit, de data aceasta din partea colectivității, care, în ciuda faptului că nu deține niciun drept de proprietate propriu-zis asupra bunului respectiv, are dreptul de a se bucura de el, având în vedere calitățile sale ecologice, care îl particularizează. De pildă, putem vorbi despre un imobil cu valoare peisagistică sau biologică, aflat în proprietatea unui particular; astfel, în primul rând, acesta trebuie să respecte regimul juridic privind activitățile ce la poate desfășura pe acel imobil (fond), astfel cum este reglementat de normele interne de dreptul mediului. În același timp, acesta este ținut de regimul de protecție ierarhic superior celor din legislația internă, impus din rațiuni de conservare a patrimoniului natural și de protecție a mediului, astfel încât acest titular colectiv al său, ce poate fi numit, după cum am arătat, "umanitatea", are dreptul de a solicita conservarea particularităților de ordin ecologic ale imobilului respectiv. Mai mult decât atât, ne permitem să apreciem că, în atari condiții, o asemenea obligație, față de întreaga specie umană, ar trebui impusă printr-un regim general global, valabil și direct aplicabil în toate sistemele de drept, un cadru comun de referință, în situația în care bunul imobil respectiv nu beneficiază de ocrotirea asigurată de includerea în rândul siturilor Natura 2000 sau al celor incluse în patrimoniul UNESCO.
Ca o concluzie, acest dublu aspect al regimului proprietății asupra bunurilor de mediu se manifestă în privința garantării respectării imperativelor ecologice. De cele mai multe ori, acestea se pot manifesta prin obligații în vederea conservării și, uneori, ameliorării trăsăturilor specifice ale bunului respectiv sau ale elementelor sale componente. Astfel, stăpânirea asupra acestor bunuri se manifestă, pe de o parte, prin dreptul de proprietate, care aparține titularului său individual, iar pe de altă parte, prin aportul colectivității umane globale la regimul de ocrotire a bunului respectiv, în calitate de titular al patrimoniului environmental mondial.
2.2. Bunurile nimănui, bunurile tuturor
Această problematică dobândește aspecte mult mai interesante în ceea ce privește bunurile care nu pot fi apropriate sub forma dreptului de proprietate privată. În domeniul dreptului mediului, cele mai reprezentative dintre acestea sunt, după părerea noastră, aerul și, într-o măsură oarecum mai mică, apa și solurile, și aceasta datorită faptului că ultimele două pot face, în anumite condiții specifice, obiectul dreptului de proprietate privată. În ceea ce privește atmosfera, am făcut vorbire despre regimul special de ocrotire al acesteia, la momentul în care am tratat certificatele de emisii de gaze cu efect de seră. Trebuie subliniat însă că, prin acest sistem de certificate, nu se poate vorbi despre o formă de apropriere a unei părți cuantificabile din atmosferă care poate fi deteriorată prin acele emisii de substanțe dăunătoare omului și mediului, ci, dimpotrivă, acea cantitate permisă de emisii reprezintă un maxim tolerabil de poluare ce poate fi atins prin activitatea economică respectivă. Înțelegem, deci, că emisiile în sine sunt văzute ca o daună adusă calității aerului, dar o daună „tolerată”, în limitele impuse prin certificatele ce conferă acest drept, impropriu numit „de a polua”.
Având în vedere că acceptăm ideea imposibilității ca aceste bunuri să fie apropriate sub forma unui veritabil drept de proprietate, aderăm la opinia conform căreia umanitatea are asupra lor un drept de folosință. Și în acest caz, cel mai elocvent exemplu este cel al atmosferei – și, deci, al dreptului de a se bucura de un aer de calitate. Mai mult decât atât, acest „bun” – aerul – are o importanță esențială și chiar vitală pentru existența ființei umane, astfel încât calitatea lui nu reprezintă și nici nu poate reprezenta doar un drept de natură voluptorie (cum ar fi, de pildă, dreptul de a se bucura de un peisaj) ci o necesitate existențială absolută. Din aceste considerente reiese o nouă concluzie importantă: în cadrul patrimoniului de mediu pe care încercăm să îl caracterizăm în cadrul demersului nostru, nu regăsim, în principal, drepturi de proprietate, ci mai degrabă drepturi naturale (intrinseci) de folosință asupra bunurilor comune, prerogativă care îl îndreptățește pe titular să pretindă, în mod absolut justificat, după cum am arătat mai sus, o calitate optimă, prielnică existenței și susținerii vieții, a acestor bunuri.
3. Conținutul patrimoniului de mediu
În condițiile în care, încă de la începutul lucrării de față, ne-am raliat terminologiei eminamente privatiste, adoptând termenul de „patrimoniu” într-o ramură a dreptului ce are prea puține în comun cu acest concept, vom analiza, în continuare, care este pertinența menținerii structurii acestuia în cadrul formei specifice pe care intenționăm să i-o atribuim prin intermediul acestui demers.
Cu alte cuvinte, vom analiza oportunitatea unei organizări a patrimoniului de mediu conform structurii patrimoniului din dreptul privat, în sensul identificării unui activ și a unui pasiv. După cum am arătat mai sus, în capitolele precedente, patrimoniul, așa cum îl regăsim în cadrul dreptului internațional, ramura din care s-a „desprins”, practic, în anii 1970, dreptul mediului, nu păstrează aceeași semnificație strictă și precisă, ca în dreptul privat, ci este utilizat mai mult cu sensul său comun, de ansamblu de bunuri, față de care comunitatea umană (locală, națională sau internațională) are anumite îndatoriri, mai mult de ordin moral decât de ordin juridic.
În aceste condiții, intenționăm să oferim un model teoretic mult mai riguros sub aspect conceptual, în sensul precizării exacte a conținutului acestuia. Astfel, considerăm util să recurgem la patrimoniu în forma sa clasică pentru a transpune această structură și în domeniul și la nivelul problematicii ecologice, lăsând pe al doilea plan forma propusă de reglementările aferente protecției patrimoniului cultural, natural sau internațional. Și aceasta pentru că, de cele mai multe ori, o atare formă a patrimoniului se limitează doar la a fi considerată drept o universalitate de bunuri, văzute în materialitatea lor, în ciuda faptului că, în unele situații, identificarea fiecăruia în parte este, practic, imposibilă, aspectul juridic privind natura drepturilor aferente acestora fiind adeseori ignorată.
Principala problemă pe care o identificăm în acest moment este de a stabili dacă un astfel de patrimoniu ar putea avea, precum modelul său din dreptul privat, un activ și un pasiv. Așa cum am arătat mai sus, este dificilă o asemenea dihotomie în cadrul patrimoniului de mediu, dar nu imposibilă. Am identificat, succint, anumite drepturi și obligații care ar putea intra în aceste categorii; în cele ce urmează, vom detalia problematica acestora și, mai mult decât atât, vom analiza dacă putem vorbi, și în această situație, de un caracter patrimonial, cu sensul de evaluabil în bani, al drepturilor și obligațiilor „de mediu”.
3.1. Posibilitatea unui activ și a unui pasiv patrimonial
În capitolele precedente am arătat că nu putem vorbi despre un drept de proprietate în adevăratul sens al cuvântului, care să aparțină umanității, ce poartă asupra bunurilor ce sunt incluse în patrimoniul de mediu. În același timp, nu putem considera că acesta este numai o universalitate de fapt, alcătuită dintr-o serie de elemente având anumite caracteristici și trăsături specifice. După cum am arătat, este vorba, mai degrabă, de o universalitate juridică, în condițiile în care avem de-a face, de cele mai multe ori, cu un drept general de folosință asupra acestor bunuri, drept ce aparține umanității, ca subiect de drept colectiv, dar și fiecărui individ în parte. Însă cea mai importantă chestiune, cel puțin din perspectiva demersului de față, este de a putea determina dacă acest drept poate fi evaluabil în bani, altfel spus, dacă poate avea valoare patrimonială, în sens strict privatist. Nu putem, însă, omite existența unor drepturi de o altă natură asupra acestor bunuri, relative în principal la valoarea estetică sau biologică, în raport cu celelalte elemente ale mediului și mai puțin cu ființa umană. Astfel, dacă putem vorbi, de pildă, de un drept de folosință asupra apelor potabile, ce poate fi, prin mijloace tehnice, evaluat pecuniar, este mult mai greu de deschis o discuție similară în ceea ce privește o specie animală anume, a cărei dispariție nu ar produce niciun efect direct sau cel puțin perceptibil asupra omului, nici la nivel biologic, nici estetic, dar lipsa sa din cadrul ecosistemului ar produce, în timp, consecințe semnificative.
3.1.1. În vederea unei mai bune înțelegeri a acestei problematici complexe, vom recurge, prin analogie, la o situație consacrată în cadrul dreptului privat. Astfel, vorbim în cadrul de față despre drepturile personale nepatrimoniale, care, conform teoriei dreptului civil, nu sunt incluse în patrimoniu, nefiind, prin ele însele, evaluabile pecuniar. Și totuși, trebuie să remarcăm că vătămarea lor prin fapte ilicite cauzează titularului un prejudiciu care atrage angajarea răspunderii civile delictuale împotriva autorului faptei prejudiciale; în această situație, titularul dreptului este îndreptățit să ceară repararea materială a prejudiciului. Or, cum obiectul acestui drept nou-format este evaluabil în bani, este firesc ca el să fie integrat în activul patrimonial aparținând persoanei prejudiciate.
Din aceeași perspectivă putem privi și un posibil activ patrimonial al patrimoniului de mediu. Fiind foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă, cel puțin din punct de vedere material (dar nu numai!), o evaluare pecuniară a tuturor elementelor ce îi aparțin, constatăm că există o posibilitate de a le conferi o valoare bănească elementelor mediului. Totuși, trebuie precizat că în cazul de față avem de-a face cu un sistem imperfect, sub mai multe aspecte.
În primul rând, însăși existența prejudiciului, din ipostaza element prealabil unei posibile cuantificări, este discutabilă; astfel, în lipsa acestuia, ne-am afla în situația inițială, în dificultatea concretă de a evalua în bani bunuri cu un statut special din perspectivă ecologică. Simpla incidență a unui prejudiciu constituie, până la urmă, o situație care, conform principiilor aplicabile în domeniu, se dorește și se tinde, prin orice mijloace, a fi evitată. În atari condiții, suntem de părere că această (aproape) unică posibilitate de cuantificare pecuniară a valorii unui factor de mediu nu este cea mai bună soluție posibilă în acest sens, dar care, în condițiile acestui demers științific, va constitui doar o premisă de studiu a patrimonializării mediului.
În al doilea rând, operațiunea propriu-zisă de evaluare a unui prejudiciu ecologic, sub aspect tehnic, ridică o serie de probleme de ordin pragmatic. Astfel, nu de puține ori, aceasta fie se complică până la un nivel la care devine fie imposibilă, fie foarte dificilă și/sau costisitoare din punct de vedere material. În același timp, și criteriile de evaluare a pagubelor produse sunt încă la un stadiu în care, deși pot oferi o certitudine științifică, sub aspect juridic, însă, nu sunt pe deplin reglementate, în sensul stabilirii, în toate sistemele juridice existente, a unor limite sau praguri de la care să se poată pună problema răspunderii pentru acel prejudiciu și stabilirea despăgubirilor aferente.
În fine, și, poate, pentru a deschide o cutie a Pandorei, trebuie să avem în vedere problematica răspunderii pentru prejudiciul ecologic. Din această cauză, pentru moment, ne vom limita, în această privință, la a ridica problema dacă este indicat să condiționăm constatarea și existența unei valori economice a elementelor patrimoniului de mediu, producerea unei daune. Considerăm, totuși, că nu avem de-a face, după cum s-ar crede la o primă vedere, cu un singur moment determinant, care separă, în timp, situația în care anumite elemente ale naturii nu au valoare economică, de cea în care sunt evaluabile pecuniar, ci mai degrabă cu un "punct de pornire", cu caracter pur teoretic, plecând de la care putem studia posibilitatea conferirii unui valori patrimoniale factorilor de mediu, în limitele reparării prejudiciului.
3.1.2. Sub aspectul pasivului patrimonial, trebuie să revenim la aspectele relative la problematica titularului acestui patrimoniu cu un statut aparte. Astfel, am arătat că avem de-a face cu un titular colectiv, alcătuit din întreaga comunitate umană, prezentă și viitoare. Într-o atare situația, nu putem vorbi, bineînțeles, despre un pasiv în sensul clasic, privatist, ce include obligații corelative unor drepturi ce aparțin altor persoane.
În cazul de față, credem că putem avea în vedere exclusiv obligațiile acestui titular față de însuși patrimoniul de mediu, obligații care pot fi rezumate în trei concepte de bază ale dreptului mediului: ocrotire, conservare și ameliorare. În cadrul demersului de față, nu vom avea în vedere modul în care acestea se manifestă la nivelul reglementărilor actuale în materie, naționale, internaționale sau europene, ci le vom analiza la un nivel ridicat de generalizare, în scopul de a determina trăsăturile lor juridice fundamentale, universal-valabile.
În această privință, și având în vedere caracterul specific al titularului, trebuie să remarcăm că, raportându-ne la acest patrimoniu de mediu, vorbim, ca și în cazul drepturilor asupra bunurile care îl alcătuiesc, pe de o parte, despre obligații ce aparțin întregii umanități, în calitate de titular al acestuia, iar pe de alta, despre acelea care revin fiecărui individ în parte, în calitate de subiecte de drept. Considerăm, deci, necesară clarificarea acestei distincții, cu precizarea că, în acest context dat, vom pune accentul pe cea dintâi categorie.
În ceea ce privește obligațiile environmentale/de mediu ce incumbă particularilor, persoane fizice sau juridice, un foarte bun exemplu, în acest sens, îl constituie art. 44 alin. 7 din Constituția României din anul 1991, astfel cum a fost republicată în anul 2003. Astfel, prevederea constituțională stabilește că:
Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Formularea textului constituțional se limitează la termenul generic de "sarcini" aferente protecției mediului, cuvânt a cărui arie semantică poate include, la fel de bine, și îndatoriri de natură strict juridică, dar și obligații de ordin etic sau moral pe care le are individul față de mediul său de existență, sancționate sau nu sub aspect juridic.
Nu putem să nu avem în vedere dimensiunea extrem de generală a discuției, în momentul în care punem problema atribuțiilor umanității, în calitate de titular al unui patrimoniu. Dacă existența drepturilor, ca activ al acestuia, reclamă din partea titularului o atitudine preponderent pasivă, în ceea ce privește obligațiile, putem afirma că, sub aspectul importanței, acestea se dovedesc a fi superioare, ca importanță, în ciuda faptului că, sub aspect numeric, sunt, se pare, cu mult depășite.
Reducând toată această problematică la esențele ei, remarcăm că totalitatea obligațiilor ce îi revin umanității față de mediu pot fi rezumate în cele trei prescripții fundamentale ale dreptului mediului, și anume protejarea, conservarea și ameliorarea.
Reproducem, ca exemplu în acest sens, conținutul întâiului articol al Declarației de la Stockholm privind mediul uman, din 1972:
Omul are un drept fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărei calitate îi permite să trăiască în demnitate și bunăstare. El are îndatorirea solemnă de a proteja și ameliora mediul pentru generațiile prezente și viitoare.
Fiind introduși, ulterior, în marea majoritate a documentelor cu valoare juridică, interne sau internaționale, aferente domeniului mediului, acești trei termeni dobândesc valențe noi dintr-o perspectivă globală, ca obligații ce revin umanității în ansamblul său și, astfel, fiecărui individ în parte, ca membru al aceleiași specii. Considerăm că, pe această cale, sunt depășite semnificațiile strict juridice, astfel cum au fost reglementate la nivel intern, regional și internațional, ale celor trei concepte, fiind necesară o implementare a acestora la nivelul conștiinței colective a speciei umane, ca un imperativ al supraviețuirii și ca element, probabil, definitoriu al raportului de simbioză dintre umanitate și mediu.
În același timp, considerăm că avem de-a face, în concret, cu o singură obligație, care, la rândul său, se manifestă prin aceste trei fațete, ale protejării, conservării și ameliorării. Deși este posibil să dăm naștere unor confuzii terminologice, vom utiliza pentru a denumi această obligație fundamentală a umanității termenul de "responsabilitate", mai precis "responsabilitatea umanității față de mediu". Evidențiem acest aspect tocmai pentru a nu se confunda cu instituția juridică a răspunderii, și pentru a diferenția o obligație mai extinsă ca semnificație decât ceea ce cuprinde dreptul pozitiv la nivelul său actual de un mecanism ce ajută la determinarea unei valori relative a prejudiciului ecologic și, ulterior, la repararea acestuia. Subliniem, în același timp, și sfera semantică căreia îi aparține fiecare termen; astfel, considerăm că "răspunderea" se rezumă la semnificația sa strict juridică, pe când "responsabilitatea" dobândește valențe globale, depășind sfera de aplicare a dreptului, pentru a pătrunde la un nivel mai profund de înțelegere și de asumare.
Astfel, protejarea, ameliorarea și conservarea mediului se manifestă ca aspecte ale acestei responsabilități, care, deși pot fi analizate fiecare în mod individual, nu pot fi privite decât ca făcând parte din acest tot unitar. La fel cum prin utilizarea conceptului de umanitate, ca titular al patrimoniului de mediu, am subliniat caracterul temporal al acestuia, respectiv că nu se referă numai la indivizii în existență la un moment dat, ci și la cei care au existat și vor exista pe această planetă, apreciem că și aceste trei elemente conțin un caracter de continuitate temporală, ce se manifestă și în concretul activităților ce se impun, dar și în ceea ce privește imperativul permanenței și perenității acestora.
3.1.3. În fine, trebuie să precizăm, pentru a elimina orice urmă de îndoială, că nu aderăm opiniei conform căreia caracterul patrimonial, posibilitatea de a fi evaluat în bani, reprezintă un criteriu de apartenență al anumitor bunuri la patrimoniul de mediu. Considerăm că, având în vedere specificitățile domeniului, în această privință, nu ne putem limita la perspectiva privatistă a dihotomiei drepturi patrimoniale/drepturi nepatrimoniale, astfel încât ne vom raporta, după cum am arătat și la începutul discuției, la criterii precum importanța elementelor naturale respective pentru echilibrul ecologic global, rolul și funcțiile acestor elemente în cadrul ecosistemului etc.
În același timp, nu trebuie omis faptul că nu putem stabili, în cazul de față, dacă patrimoniul de mediu se supune regulilor privatiste în ceea ce privește natura sa, de universalitate de drept sau universalitate de fapt. Având în vedere cele expuse mai sus, am prefera să adoptăm, pentru moment, o soluție de mijloc, în principal datorită dificultății întâmpinate în ceea ce privește definirea și caracterizarea drepturilor titularului asupra bunurilor în cauză. Putem spune, astfel, că avem de-a face cu un patrimoniu „dualist”, ce include concomitent și anumite bunuri, în materialitatea lor, dar și anumite drepturi, din care unele pot fi patrimoniale, iar altele dobândesc acest caracter numai în momentul în care s-a înregistrat o atingere adusă acestora.
Din această perspectivă, discuția rămâne, încă, deschisă, nefiind în interesul nostru, cel puțin din perspectivă teoretico-științifică, a ne limita la câteva concluzii, în condițiile în care domeniul de referință este foarte vast și, sub anumite aspecte, încă neexplorat.
V. Problematica răspunderii pentru prejudiciul ecologic
Am arătat, în capitolele precedente, cum se poate obține o evaluare economică a elementelor patrimoniului de mediu, respectiv în momentul survenirii unei daune, prin producerea unui prejudiciu, astfel încât, prin mecanismele specifice de reparare a acestuia, să se ajungă la o cuantificare a pagubei suferite de către bunul sau bunurile atinse, deci de către mediu însuși.
Fiind un instrument de determinare a dimensiunii patrimoniale (pecuniare) a bunurilor ce aparțin patrimoniului de mediu, nu putem ignora, totuși, necesitatea expunerii unor aspecte generale ale regimului juridic al răspunderii pentru prejudiciul ecologic. Cum acesta se vrea un studiu comparatist, ce confruntă dreptul privat cu specificitățile dreptului mediului, vom prezenta în cele ce urmează exclusiv aspectele relative la răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic, ignorând latura contravențională și penală, dat fiind faptul că numai aceasta impune și, în același timp, permite evaluarea daunelor ecologice din perspectivă pecuniară.
După cum arată doctrina de specialitate, răspunderea civilă presupune ca o persoană (responsabilă) să fie obligată să repare un prejudiciu cauzat unei alte persoane (victima). Deci, obligația de a repara, ca orice obligație, este o relație între două persoane.
În cazul prejudiciului ecologic, însă, victima nu este întotdeauna, sub aspect juridic, o persoană; așadar, pe cale de consecință, aceasta nu ar putea invoca dreptul subiectiv la reparație. În atari condiții, problema determinării debitorului obligației de a repara, în materie daunei ecologice, prezintă anume particularități, dar nu din lipsa unei construcții juridice adecvate.
1. Răspunderea civilă delictuală – genul proxim
Nu putem continua cu prezentarea ipostazei speciale sub care regăsim instituția răspunderii juridice în contextul dreptului mediului fără a expune câteva considerații cu caracter general referitoare la acest concept fundamental al oricărui sistem juridic. Mai mult decât atât, după cum am subliniat de nenumărate ori, instituția răspunderii juridice a fost dintotdeauna strâns legată de instituția patrimoniului, acestea două fiind, dintr-o anumită perspectivă, interdependente. În aceste condiții, dacă avem în vedere o formă particulară a patrimoniului, putem la fel de bine conceptualiza o formă specială a răspunderii, derivând din forma clasică, a răspunderii civile delictuale, dar care să satisfacă necesitățile domeniului specific dreptului mediului.
1.1. Reglementarea răspunderii civile delictuale în noul Cod civil român
Răspunderea civilă delictuală presupune, deci, existența unui raport juridic de natură obligațională, izvorât dintr-o faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu, raport în cadrul căruia autorul acelei fapte (sau o altă persoană) are obligația de a repara prejudiciul produs. Astfel, constatăm că răspunderea apare ca o sancțiune de drept civil, astfel încât se are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă; în cazul decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului revine moștenitorilor.
Noul Cod civil prevede, la art. 1349 alin. 1, că "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane". Alin. 2 al aceluiași articol arată că "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral". În fine, al treilea alineat al art. 1349 prevede că "în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului".
Reiese din prevederile acestui articol faptul că reglementarea în vigoare are în vedere nu numai răspunderea civilă delictuală directă, adică cea pentru fapta proprie, care presupune angajarea răspunderii autorului faptei ilicite și prejudiciabile, ci și forme de răspundere civilă delictuală indirectă, caz în care poate fi vorba fie de răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, pentru prejudiciile cauzate de animale, de ruina edificiului sau prin căderea ori aruncarea unui imobil sau a unui lucru.
1.2. Perspective civiliste asupra prejudiciului
Doctrina de specialitate a definit prejudiciul ca fiind "consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană". Conform art. 1381 alin. 1 din noul Cod civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparație, iar dreptul subiectiv la această reparație ia naștere din momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă acesta nu poate fi valorificat imediat. În același timp, se arată că dreptului la reparație îi sunt aplicabile, din momentul nașterii sale, toate dispozițiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.
În funcție de posibilitatea unei evaluări pecuniare directe a prejudiciului, doctrina distinge între prejudiciul patrimonial și prejudiciul nepatrimonial sau moral. Prejudiciul patrimonial poate fi material (de pildă, deteriorarea unui bun) sau corporal (de exemplu, diminuarea sau pierderea capacității de muncă a unei persoane, ca urmare a unei vătămări). În ceea ce privește prejudiciul moral, se apreciază că acesta poate fi unul estetic, atingerea adusă onoarei sau demnității unei persoane, suferința fizică (pretium doloris) sau cea afectivă (pretium affectionis). Repararea prejudiciului nepatrimonial face obiectul art. 1391 din Codul civil, care prevede, la alin. 1, că "în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială". În continuare, la al doilea alineat al aceluiași articol, se arată că "instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată de moarte victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu".
Interesant de remarcat că, la art. 1391 alin. 3, se stipulează că dreptul la despăgubire pentru atingeri aduse drepturilor inerente personalității oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Dreptul la despăgubire pentru compensarea prejudiciului nepatrimonial nu se transmite succesorilor, deci acțiunea în despăgubire pentru compensarea prejudiciului nepatrimonial poate fi introdusă numai de către cel prejudiciat, iar nu și de către moștenitorii acestuia; totuși, în cadrul alin. 4 al aceluiași articol, se stipulează expres că succesorii pot continua acțiunea pornită de către autorul lor.
Un aspect important privitor la acest prejudiciu are în vedere faptul că, în condițiile în care acesta nu poate fi evaluat direct în bani, legiuitorul a omis să fixeze anumite limite sau criterii orientative. Astfel, în practica judiciară a decis că instanța nu poate recurge la probe, în aceste condiții trebuind să acorde victimei o anumită sumă, care să compenseze prejudiciul nepatrimonial suferit.
1.3. Fapta ilicită ca element al răspunderi civile delictuale
Fapta ilicită este definită în doctrină ca fiind orice acțiune sau inacțiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparține unei persoane. În lumina acestei definiții, considerăm că trebuie, de asemenea, avute în vedere următoarele aspecte. În primul rând, din conținutul art. 1349 din Codul civil reiese că nu numai fapta comisivă (acțiunea), ci și omisiunea (inacțiunea) poate constitui element al răspunderii civile delictuale, în măsura în care norma juridică obligă o persoană să acționeze într-un anumit mod, iar aceasta nu s-a conformat acestui imperativ, cu alte cuvinte, nu a îndeplinit o activitate sau nu a avut comportamentul sau nu a luat o măsură impusă de lege. În plus, în aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie a se ține cont și de regulile de conviețuire socială ("bunele moravuri"), în măsura în care acestea sunt încorporate în normele juridice ce fac trimitere directă la morală, sau, uneori, chiar și de obiceiul locului. În fine, apreciem că poate fi vorba de o faptă ilicită nu numai atunci când se aduce atingere unui drept subiectiv civil, ci chiar și în situația în care este prejudiciat un interes al altei persoane, în măsura în care acesta este legitim, serios și, prin maniera în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
Atunci când se analizează fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale, trebuie avută în vedere accepțiunea sa obiectivă, respectiv "manifestarea exterioară a unei atitudine de conștiință și de voință a unei anumite persoane". Nu se are, deci, în vedere atitudinea subiectivă a acelei persoane față de fapta sa ori față de urmările acesteia; altfel spus, se face abstracție de un alt element al răspunderii civile delictuale, anume vinovăția. Totuși, între aceste două elemente există o legătură indisolubilă, deoarece, în lipsa faptei ilicite, ar fi lipsită de sens o analiză a aspectelor aferente vinovăției. Din aceste motive se preferă, uneori, abordarea comună a faptei ilicite și a atitudinii subiective față de această, caracterul ilicit fiind inclus în caracterul culpabil al faptei cauzatoare de prejudicii. Se impune, totuși, o distincție între aceste două elemente ale răspunderii civile delictuale, pe de o parte deoarece există situații în care, deși s-a săvârșit o faptă ilicită, nu se poate angaja răspunderea autorului (pentru că, de exemplu, fapta nu a fost săvârșită cu vinovăție), iar pe de altă parte, deoarece există și forme de răspundere obiectivă, respectiv angajarea răspunderii civile delictuale doar în baza existenți obiective a faptei ilicite aflate în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, fără a fi necesară dovedirea vinovăției.
Trebuie să precizăm, în acest context că, în analiza răspunderii civile pentru dauna ecologică, existența sau, dimpotrivă, lipsa culpei, ca fundament al răspunderii, face obiectul unei ample dezbateri. Aceasta poate fi rezumată prin întrebarea dacă i se poate acorda un rol primordial răspunderii obiective, ca unic fundament al răspunderii pentru prejudiciul ecologic. Însă doctrina a arătat că această controversă nu are caracter esențial în această materie, deoarece răspunderea poate fi determinată, și în cazul unui răspuns afirmativ, dar și al unuia negativ, cu avantajele și dezavantajele respective, fie pentru debitorul, fie pentru creditorul obligației de reparare.
2. Răspunderea pentru prejudiciul ecologic, o nouă formă a răspunderii juridice
În ciuda faptului că reprezintă un instrument „clasic” de realizare a prescripțiilor normelor juridice, remarcăm că răspunderea are un impact mai redus în domeniul protecției mediului și, după cum era de așteptat, prezintă o serie de particularități multiple. Astfel, se constată că tendința generală în domeniu este aceea ca mediul să fie apărat mai ales prin reglementarea acțiunilor care l-ar putea afecta, în principal în vederea prevenirii vătămărilor, și mai puțin pe calea răspunderii, și aceasta tocmai datorită particularităților răspunderii civile pentru prejudiciu ecologic. După cum am arătat mai devreme, aceste prejudicii sunt adesea definitive, astfel încât deteriorarea este ireversibilă; în asemenea condiții, costul reparării, chiar și aproximativă, evident în situația în care este posibilă, este peste posibilitățile comunității umane, atât sub aspect financiar, cât și sub aspect tehnico-științific. Ca atare, o intervenție, fie ea și de o eficiență maximă, a posteriori pe tărâmul „răului înfăptuit” rămâne adesea incertă, iar efectele sale nu pot conferi o reparație completă și eficace. În același timp, incertitudinile existente în privința posibilității indemnizării victimelor, care este percepută, de cele mai multe ori, ca o sancțiune, nu permit realizarea unui efect disuasiv asupra poluatorilor și, deci, nici a rolului preventiv aferent. Din acest motiv, prevenirea se concentrează mai ales pe stabilirea de reglementări și instituirea de proceduri de control prealabil al activităților care prezintă un risc pentru mediu.
Și totuși, în ciuda acestor, am putea spune mari, dezavantaje, răspunderea juridică, sub formele sale tradiționale, respectiv administrativă (contravențională), civilă sau penală, la care se adaugă sancțiunile specifice de drept al mediului, continuă să joace un rol important în realizarea prescripțiilor reglementărilor juridice în domeniu.
Așa cum s-a subliniat în cadrul lucrărilor celei de a X-a Conferințe a Miniștrilor Europeni de Justiție (Istanbul, 5-7 iunie 1990), „mediul merită o protecție în sine, și nu numai pentru a servi utilizării de către om sub forma cea mai adecvată din punct de vedere funcțional”.
Trebuie avut în vedere și faptul că răspunderea în domeniul protecției mediului a fost și este supusă unor transformări de substanță în vederea adaptării la particularitățile acțiunii în acest domeniu, prin dezvoltarea unor laturi specifice (răspunderea civilă pentru prejudiciu ecologic, infracțiuni și contravenții la regimul protecției mediului, contencios legat de autorizațiile administrative de mediu), dar de mai ales de materializare treptată a unei forme specifice de răspundere, cea pentru vătămările aduse mediului.
Pentru a înțelege modul de constituire și de evoluție a răspunderii de mediu, apreciem că trebuie să amintim că reglementările juridice de până în prezent nu impun decât în mod excepțional interdicția de a polua, cu alte cuvinte, acestea autorizează o poluare rezonabilă, acceptabilă. Astfel, în doctrina de specialitate, se arată că, „de la origini, problema a fost gândită (politic) și construită (juridic) ca o gestiune administrativă a unui număr de riscuri și vătămări. Astfel, s-a stabilit un dispozitiv de poliție administrativă, care este mai incitativă decât represivă, mai teleologică decât sancționatorie”.
În același timp, răspunderea penală și contravențională se constituie în prezent într-un veritabil „drept represiv al mediului”, având ca funcție principală a proteja valorile naturale recunoscute ca importante și pentru societate. Dimensiunea represivă a reglementărilor de această natură a făcut ca, în conținutul lor, principiile și instituțiile penale să fie mai puțin „ecologizate”, în sensul adaptării lor la cerințele specifice ale domeniului supus ocrotirii.
La nivel internațional, remarcăm existența unui echilibru (oarecum precar) între procedurile de drept internațional public (consacrate în tratate) și recurgerea la mecanismele dreptului privat (admise mai ales în practica statelor), care conferă răspunderii internaționale pentru pagubele de mediu un profil aparte. Această tendință are toate șansele să se prelungească, fiind preluată și consacrată și la nivelul dreptului pozitiv, cel mai potrivit exemplu fiind, în acest context, Protocolul din 10 septembrie 1999 de la Basel asupra mișcărilor transfrontaliere de deșeuri periculoase, ce consacră, pe această cale, tendința preferată în practica statelor.
Considerăm, totuși, că problema centrală o reprezintă aprecierea eficienței reală a represiunii „delictelor ecologice”; o primă concluzie în acest sens ar putea fi aceea că rezultatele controlului și ale sancțiunilor rămân, până la urmă, ineficiente. Astfel, plecând de la dreptul comun al răspunderii, tentativele de a degaja fundamente și reguli specifice mediului nu au dus la prelungiri semnificative la nivelul dreptului pozitiv. În aceeași măsură, încercările de a crea un delict specific vătămării mediului, care să reprime într-o manieră globală ilicitul ecologic, nu au ajuns până acum la un rezultat concret. Oricum însă, constatăm că primii pași ai unei reforme fundamentale, din perspectivă ecologică, în privința principalelor forme de răspundere, au fost deja realizați.
3. Răspunderea de mediu în dreptul internațional
Se poate constata că dreptul internațional rămâne, încă, destul de reticent în ceea ce privește acceptarea și, mai ales, concretizarea ideii răspunderii internaționale a statelor pentru prejudiciile aduse mediului. Cele mai „generoase” documente cu valoare juridică rămân, în acest sens, Declarațiile adoptate în cadrul marilor reuniuni internaționale având ca temă principală mediului, precum cele de la Stockholm (1972) și Rio de Janeiro (1992); astfel, de exemplu, aceasta din urmă recunoaște necesitatea pentru state de a elabora o legislație națională privind răspunderea pentru poluare și alte pagube aduse mediului, precum și indemnizarea victimelor lor (principiul 13), de a pune în practică principiul poluatorul plătește (principiul 16), completate cu o obligație de informare a statelor între ele în caz de situație de urgență (principiul 18 și 19). Însă texte pur juridice, care să permită angajarea răspunderii în domeniu, rămân rare și/sau aproape exclusiv în stare embrionară. În acest context, putem aminti Convenția privind dreptul mării (Montego Bay, 1982), care prevede că „Statele sunt responsabile de pierderile ori daunele care le sunt imputabile în urma măsurilor luate în aplicarea secțiunii 6, atunci când aceste măsuri sunt licite ori merg dincolo de cele care sunt necesare în mod rezonabil, în raport cu cunoștințele disponibile”.
De asemenea, în același document internațional figurează obligația statelor de a prevedea căi de acțiune în fața tribunalelor lor pentru acțiunile în reparare a acestor pierderi ori pagube (art. 232). La rândul său, Convenția de la New York asupra dreptului relativ la utilizările cursurilor de apă internaționale în scopuri altele decât navigația (1997) prevede o „obligație de a nu cauza daune semnificative”, însoțită de un mecanism de reparare și, dacă e necesar, de indemnizare. În aceeași ordine de idei, Convenția de la Basel privind controlul fluxului transfrontalier de deșeuri periculoase și a eliminării lor (1989) precizează că „Părțile consideră că traficul ilicit de deșeuri periculoase ori alte deșeuri constituie o infracțiune penală” (art. 3.3), iar în termenii art. 3.4, „fiecare parte ia măsurile juridice, administrative și altele care sunt necesare pentru a pune în aplicare și face să se respecte dispozițiile prezentei convenții”. În ipoteza în care responsabilitatea unui trafic ilicit nu poate fi imputată unuia dintre actori, statele „cooperează pentru a veghea ca aceste deșeuri periculoase să fie eliminate cât mai repede posibil conform metodelor ecologice în statul de export, în statul de import ori altundeva unde va avea loc” (art. 9-10).
În ceea ce privește jurisprudența instanțelor internaționale, constatăm că, din perspectiva răspunderii pentru prejudiciul ecologic, deciziile în materie de mediu nu sunt numeroase. Totuși, Curtea Internațională de Justiție precizează unele posibilități existente în materie, astfel încât anumite hotărârile pronunțate de aceasta au o anumită importanță în ceea ce privește exigențele de mediu și efectele lor în ceea ce privește răspunderea juridică. Încă de la apariția sa, dreptul internațional al mediului s-a preocupat de stabilirea principiului responsabilității statelor în materie de poluări transfrontaliere. Astfel, primele principii în materie au apărut într-o sentință arbitrală, care arăta următoarele: ,,tribunalul consideră că […] în baza principiilor dreptului internațional, cât și conform celor din dreptul Statelor Unite, niciun stat nu are dreptul să-și folosească teritoriul sau să permită folosirea acestuia astfel încât fumul să provoace un prejudiciu asupra teritoriului altui stat sau proprietăților persoanelor din cadrul acestuia, dacă este vorba de consecințe serioase și dacă prejudiciul este dovedit prin probe clare și convingătoare” (ONU, Sentința arbitrală din 11 martie 1941, "Cauza Turnătoria Trail", SUA c. Canada). Statele trebuie să prevină poluările, pentru că se impune respectarea drepturilor altor state (Curtea Internațională de Justiție, 9 aprilie 1949, "Cauza strâmtorii Corfu").
Principiul respectării cu caracter general a mediului este confirmat, indiferent de activitatea avută în vedere; prin urmare, ,,obligația statelor de a veghea ca activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor sau sub controlul lor să respecte mediul altor state sau altor zone care nu țin de vreo jurisdicție națională, face parte din corpul de reguli al dreptului internațional al mediului”, precizând în plus și că ,,dacă dreptul internațional existent cu privire la protecția și supravegherea mediului nu interzice în mod specific folosirea de arme nucleare, el aduce importante considerații de ordin ecologic care trebuie luate în considerare în mod corespunzător, în cadrul reglementării principiilor și regulilor de drept aplicabile în cadrul conflictelor armate” (CIJ, 20 decembrie 1974, "Cauza experiențelor nucleare", Noua Zeelandă c/ Franța).
Curtea Internațională de Justiție evidențiază, pe această cale, obligațiile statelor în lumea contemporană, precizând că, ,,grație noilor perspective ale științei și a unei conștiințe care să aibă în vedere că riscurile pe care aceste intervenții, într-un ritm necontrolat și susținut, le-ar avea pentru umanitate, indiferent că este vorba de generațiile prezente sau viitoare, noi norme și cerințe au fost puse la punct, fiind enunțate într-un număr important de instrumente de-a lungul ultimelor două decenii. Aceste noi norme trebuie luate în considerare, iar noile exigențe să fie în mod convenabil apreciate, nu doar atâta timp cât statele au în vedere noi activități, dar și dacă continuă activități începute în trecut. Conceptul de dezvoltare durabilă traduce în mod judicios această necesitate de conciliere a dezvoltării economice și a protecției mediului” (CIJ, 25 septembrie 1997, "Afacerea privind proiectul Gabcikovo-Nagymaros", Ungaria c/ Slovacia).
Eficiența intervenției jurisdicționale este încă subordonată capacității limitate de intervenție a acestei jurisdicții, subordonate voinței suverane a Statelor. Mijloacele coercitive sunt, prin urmare, cvasi-inexistente. Constituirea unui veritabil dispozitiv de reguli jurisdicționale în plan internațional, dotat cu competențe și mijloace substanțiale, cât și recunoașterea dreptului de a acționa în justiție organizațiilor neguvernamentale specializate în domeniu, precum în materia drepturilor omului, ar putea face mai eficientă punerea în practică a mecanismelor răspunderii.
4. Răspunderea civilă pentru prejudiciul ecologic
Din perspectiva demersului de față, considerăm ca având o maximă importanță instituția răspunderii civile pentru prejudiciul ecologic, și aceasta în primul rând datorită faptului că avem de-a face, precum în cazul patrimoniului, cu o structură juridică bine-conturată și sedimentată în cadrul unei ramuri de drept tradiționale, utilizată într-un context inovator, foarte recent din perspectivă istorică, dar care necesită în prezent o reglementare cât mai eficientă. În aceste condiții, ca de nenumărate ori, dreptul pozitiv se vede pus în fața provocării de a-i oferi mijloace și tehnici deja consacrate, pentru a putea răspunde noilor imperative ale realității.
Trebuie precizat că, pentru multă vreme, dreptul a conceput și a admis responsabilizarea și, în mod corelativ, obligarea la repararea numai a prejudiciilor suferite de către om. Astfel, rezultă că dreptul la reparare nu exista decât dacă victima era subiect de drept (respectiv persoană fizică sau persoană juridică, în înțeles societal). Apariția și recunoașterea juridică a prejudiciului ecologic au forțat, însă, pentru început, lărgirea spectrului de aplicare și adecvarea regimului de răspundere la noile realități a concepției clasice a răspunderii civile.
Primul element l-a constituit, în acest sens, apariția și consacrarea noțiunii de daună (prejudiciu) ecologic, urmat relativ rapid de stabilirea unui regim special de răspundere adaptat particularităților acesteia. Răspunderea civilă apare, deci, în dreptul mediului, sub forma unui mijloc la care se recurge în ultimă instanță, prioritatea fiind acordată celorlalte tehnici și instrumente, cu precădere celor de natură economico-fiscală.
Din această perspectivă, și având în vedere fundamentul său specific, ea apare mai degrabă ca o reparare, și mai puțin ca o răspundere în înțeles clasic. În același timp, este de remarcat faptul că, și atunci când activitatea poluatorului este exercitată conform regulilor administrative stabilite, aceasta nu împiedică existența răspunderii civile, în măsura în care autorizațiile administrative sunt eliberate sub rezerva drepturilor terților. Activitatea vătămătoare ilicită nu este mai puțin prejudiciabilă și se impune, deci, și în această situație, o reparare; așadar, poluatorul nu poate niciodată „să se ascundă de răspundere” în spatele prescripțiilor administrative, chiar dacă le respectă integral. În această categorie putem include și așa-numitele "certificate de poluare", despre care am făcut vorbire într-un capitol anterior.
4.1. Specificitatea prejudiciului ecologic
Potrivit unei definiții larg acceptate – în special de legislațiile naționale și reglementările internaționale – dauna ecologică reprezintă prejudiciul cauzat naturii sălbatice, neapropriabilă, res nullius, ori intereselor colectivității prin intermediul mediului receptor – aer, apă, sol – independent de lezarea directă a unui interes uman.
Amintim și definiția oferită de către legea-cadru română în materie (O.U.G. nr. 195/2005), conform căreia prejudiciu înseamnă „efectul cuantificabil în cost (s.n. A.D.-B.) al daunelor asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanți, activități dăunătoare ori dezastre”. Considerăm importantă această precizare a reglementării românești, conform căreia prejudiciul trebuie, în mod imperativ, să reprezinte un efect cuantificabil în cost. Astfel, considerăm că se are în vedere, evident, o valoare economică a acestui prejudiciu care, sub aspectul tematicii abordate, nu ne poate lăsa indiferenți. Avem de-a face cu o confirmare, pe cale legislativă, a concluziei la care am ajuns mai devreme, referitoare la caracterul patrimonial, în sens clasic, al bunurilor environmentale, caracter care se manifestă, însă, cel mai bine, și din perspectivă teoretică, dar și din perspectivă practică, după cum reiese din textul actului normativ, numai în situația în care survine un prejudiciu. Deși, din mai multe considerente, pe care le-am expus în detaliu în secțiunile precedente, dintre care cel mai important în considerăm a fi faptul că se impune existența unui prejudiciu pentru a se putea realiza o evaluare pecuniară corespunzătoare a anumitor bunuri de mediu, nu suntem pe deplin de acord cu această abordare, nu putem să nu recunoaștem pertinența consacrării legislative a unui atare mecanism.
În vederea explicării acestei „noțiuni revoluționare” pentru dreptul civil, clasic, s-a recurs, în doctrină, la două argumente teoretice principale.
Cel dintâi consideră că la originea acceptării conceptului de „daună ecologică” se află teoria tulburărilor de vecinătate, astfel cum a fost consacrată în dreptul privat. Se apreciază că o asemenea teorie a lărgit noțiunea de vecinătate geografică la cea de vecinătate socială, prin introducerea conceptului de patrimoniu comun. Prin extensie, putem vorbi aici de această formă nouă a patrimoniului, pe care intenționăm să o conturăm prin demersul de față, ca fiind o variantă ameliorată a patrimoniului comun deja consacrat, prin adaptarea acestei instituții la specificul environmental. Ca atare, doctrina juridică pertinentă în materie a definit prejudiciul ecologic ca o atingere a acestui patrimoniu de mediu/ecologic/environmental. În același timp, trebuie adăugat că acest tip de pagubă se distinge și nu se confundă cu suma diferitelor atingeri aduse patrimoniului de această natură aparținând fiecărui individ în parte; în cazul de față, victima tulburării este colectivitatea deținătoare a unui patrimoniu distinct de ansamblul patrimoniilor personale ale subiectelor de drept sau, altfel spus, umanitatea în ansamblul ei.
Într-o a doua perspectivă, se consideră că noțiunea (conceptul) de pagubă ecologică este legată de proprietate, a cărei valoare economică este determinantă. Astfel, paguba poate consta în pierderea ori deteriorarea unui bun care are o valoare de piață, sau într-o pierdere de venit ori în daune vizând interese morale, estetice și științifice. După cum am arătat mai devreme, această concepție "economizată" ridică însă probleme pentru protecția speciilor faunei și florei sălbatice care nu sunt exploatate și nu au deci nicio valoare de piață, precum și pentru ecosistemele și peisajele a căror valoare economică nu poate fi evaluată. Totodată, evaluarea valorii economice a altor elemente de mediu, precum diversitatea biologică sau echilibrul ecosistemelor, este deosebit de dificil de realizat, dacă nu chiar imposibil.
În același timp, măsurarea ori evaluarea pagubelor în scopul atribuirii unei indemnizații ridică și alte probleme importante, ca de exemplu pragul ori nivelul minim de pagubă care atrage răspunderea, constatarea daunei, în special când este vorba despre efecte pe termen lung, la mare distanță ori cauzate de actori multipli, și, în sfârșit, posibila ireversibilitate a prejudiciului. De altfel, această ultimă problemă, deși foarte importantă, rămâne, în mare parte, ignorată de drept.
Observăm că, în ciuda acestor perspective distincte, putem să delimităm un numitor comun, la care să ne raliem și pe care să îl integrăm în studiul acestei forme aparte de patrimoniu. Astfel, plecând de la însăși ideea existenței unui asemenea patrimoniu, constatăm că se exclude din discuție situația în care titularul dreptului de proprietate asupra bunului respectiv este victima prejudiciului ecologic, și se are în vedere exclusiv apartenența acestora la un patrimoniu comun. După cum am arătat, nu excludem posibilitatea ca anumite bunuri environmentale să facă obiectul și al unui drept de proprietate privată; în același timp, însă, acestea sunt incluse și în cadrul acestui patrimoniu global, prin aria sa de acoperire, datorită valorii ecologice specifice. Astfel, considerăm că aceste două situații nu se exclud reciproc, în lumina cercetării de față, astfel încât o pagubă suferită de un bun de mediu reprezintă și un prejudiciu pentru umanitate, prejudiciu a cărei natură rămâne încă de clarificat, dar și un prejudiciu pentru un potențial titular al unui drept real asupra acelui bun, care se supune regimului juridic comun, de drept privat.
În ceea ce privește aspectul economic, mai precis, al valorii (utilității) economice a bunurilor de mediu, nu putem decât să revenim la comentariul anterior, conform căruia, pentru anumite elemente ale acestui patrimoniu, nu putem vorbi despre pertinența unei evaluări în bani decât de la momentul producerii unei daune. În același timp, trebuie precizat că singur criteriul economic nu este și nu poate fi suficient pentru a caracteriza patrimoniul de mediu, cel puțin sub forma în care intenționăm să îl definim prin demersul de față.
Indiferent de viziunea acceptată, este necesar să reamintim faptul că repararea prejudiciului ecologic nu este asigurată decât în mod imperfect, fie pentru că acesta nu este reparabil în natură (atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie că este diluat, astfel încât nicio reparație nu este posibilă, iar că sursa poluării este prea imprecisă pentru a identifica autorul.
O problemă discutată, și discutabilă, în același timp, rămâne și aceea de a ști de la ce grad al efectelor negative pentru mediu se deschide dreptul la repararea pagubelor. În acest sens, pentru a găsi o soluție general acceptabilă, jurisprudența franceză, de exemplu, a consacrat noțiunea de „cauză probabilă și credibilă”, atunci când nicio altă cauză decât poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerată în mod rezonabil drept sursă principală a daunei.
4.2. Repararea prejudiciului de mediu
Particularitățile prejudiciului ecologic au dus la luarea în considerare, pe scară largă, a unor noi tipuri de pagube și, ulterior, la recunoașterea unor moduri de reparare originale. Referitor la primul aspect, menționăm, ca noi tipuri de prejudicii: prejudiciul nefinanciar, măsurile de salvare (salvgardare), prejudiciul de dezvoltare și prejudiciul cauzat mediului natural.
Prejudiciul nefinanciar se referă mai ales la indemnizarea unei pierderi de agrement, o pagubă neidentificabilă material și care nu aduce atingere unui patrimoniu economic, cu alte cuvinte, un prejudiciu moral pentru daune ecologice. Însă acest tip de pagubă ni se pare a fi unul dintre cele mai importante pentru patrimoniul environmental, în condițiile în care tocmai caracterul special al bunurilor ce îi aparțin este strâns legat, deși nu exclusiv, de aspectul estetic, peisagistic.
Măsurile de salvare (salvgardare) constituie o noțiune lansată prin Convenția de din 29 noiembrie 1969 privind responsabilitatea civilă pentru pagube datorate poluării prin hidrocarburi și se referă la obligația de indemnizare a colaboratorilor ocazionali și spontani ai unei operațiuni de luptă contra poluării, dacă aceștia au intervenit în mod util. Cheltuielile legate în mod direct de operațiunile de luptă contra poluării, de spălare ori de restaurare sunt indemnizabile de către autorul pagubei. Un serviciu public poate beneficia de rambursarea cheltuielilor vizând măsurile luate în scopul prevenirii unei poluări. În acest caz, observăm că operează principiul evaluării în bani a pagubelor, dar nu în ceea ce privește costul efectiv al bunului atins, sau lipsa sa de folosință, ci costul operațiunilor fizice, fie de prevenire, fie de reparare. Astfel, aceste costuri nu se mai leagă direct de bunul lezat în sine, ci numai de acțiunea umană aferentă măsurilor ce se iau în privința acestuia.
Prejudiciul de dezvoltare apare ca o aplicare a principiului precauției, răspunde obligației de securitate subsecventă răspunderii obiective și, în același timp, se consideră că justifică răspunderea civilă bazată pe risc. De această dată, avem de-a face cu o pagubă încă nedetectabilă, dar apreciabilă de către instituțiile jurisdicționale din perspectiva dreptului contractual și a răspunderii delictuale. Referitor la modurile de reparare, acestea se referă în special la încetarea poluării, repararea în natură și repararea pecuniară.
În fine, prejudiciul cauzat mediului natural poate consta în vătămări aduse naturii, biodiversității sau peisajului, cum ar fi, de exemplu, dispariția unei specii de plante sau animale. După cum am arătat și mai devreme, este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de evaluat în bani, și, sub aspectul reparării, aceasta se rezumă la măsuri de aducere în starea anterioară ori de „reparare în natură”. Această formă a prejudiciului este, probabil, cea mai semnificativă și cea mai frecventă, în ceea ce privește patrimoniul de mediu.
4.3. Fundamentul și regulile regimului specific răspunderii pentru prejudiciu ecologic
În privința fundamentului răspunderii civile pentru pagube ecologice, observăm că acesta diferă de la un sistem juridic la altul, dat fiind faptul că, la nivel internațional, nu s-a impus, până în prezent, un regim juridic comun în materie. Astfel, în țările de drept continental, având la bază pe Codul civil napoleonian (cum sunt, de pildă, Franța, Belgia, Germania, Olanda sau România), acțiunile în justiție sunt intentate cel mai adesea ca urmare a încălcării unor reguli precise, indiferent că actul prejudiciabil este considerat un delict sau un „cvasidelict”. În țările afiliate sistemului de common law (Marea Britanie, SUA), conceptul de bază este cel de tort, adică o conduită incorectă ori nerezonabilă a autorului prezumat al actului, al cărui rezultat este o pagubă sau o vătămare. Răspunderea poate fi fondată, de asemenea, pe concepte specifice, precum violarea proprietății, activități periculoase ori chiar neglijență.
În același timp, precizăm că, în contextul unei tendințe de uniformizare, regimul juridic al răspunderii civile pentru prejudiciul ecologic este caracterizat printr-o serie de reguli novatoare, derogatorii de la regimul clasic al răspunderii civile delictuale.
Prima dintre acestea se referă la caracterul obiectiv, independent de culpă al răspunderii în materie de mediu, recunoscută la nivelul legislațiilor naționale, dar și al convențiilor internaționale. O astfel de regulă are, în principiu, meritul de a stimula comportamentul preventiv al titularilor activităților economice și sociale cu risc ecologic, în sensul adoptării tuturor măsurilor necesare, specifice, pentru evitarea producerii pagubelor de mediu. Să mai remarcăm, în același timp, și faptul că excepțiile admise de la acest principiu (forța majoră, culpa victimei, fapta unui terț și prescripția) sunt limitate și strict reglementate, iar conformitatea cu reglementările în vigoare ori deținerea unei autorizații administrative nu exonerează de răspundere. Aceasta este însoțită și completată de regula canalizării răspunderii către exploatantul activității periculoase, în contextul aceleiași preocupări, de a asigura o reparare cât mai rapidă, cât mai eficientă și mai completă a prejudiciului ecologic.
Pe aceeași linie de gândire, urmează regula răspunderii solidare, în situațiile în care sunt ținuți răspunzători pentru același prejudiciu mai mulți autori.
În privința întinderii reparației, aceasta are un caracter integral, în sensul că se referă atât la pagubele suferite de către victimă, cât și la degradările produse mediului, precum și la costul măsurilor de depoluare, de readucere în starea anterioară. Apreciem că putem distinge, în cazul de față, situațiile în care avem de-a face cu bunuri – elemente ale mediului – care se află sau nu în proprietatea unei persoane. În același timp, putem recurge și la o ierarhizare, din perspectiva importanței, considerând că prioritară este, în cazul de față, reparația prejudiciului adus mediului. Desigur, nu putem însă neglija sau atribui un caracter secundar prejudiciului suferit de către persoană; în această situație, apreciem că avem de-a face cu două ipostaze ale răspunderii, care, deși sunt strâns legate, izvorând din aceeași faptă, pot opera de sine stătător, pentru a optimiza reparația și desdăunarea victimei. Astfel, pe de o parte, avem de-a face cu răspunderea pentru prejudiciul ecologic, care funcționează după regulile prezentate în cadrul acestei secțiuni, iar pe de altă parte, avem de-a face cu răspunderea delictuală specifică dreptului civil, care operează în privința prejudiciului suferit de către titularul unui drept asupra bunului de mediu atins. Considerăm că, în acest mod, se realizează o optimizare a reparării, în sensul că titularul dreptului obține repararea pagubei prin mijloace mai eficiente decât cele propuse în privința reparării prejudiciului ecologic, acesta urmând să fie îndreptat prin mijloacele specifice domeniului care, după cum am arătat, comportă aspecte mai complexe, care ar împiedica sau cel puțin ar complica desdăunarea persoanei ce a suferit o atingere adusă drepturilor sale.
La aceste reguli specifice răspunderii se adaugă una suplimentară, care evidențiază caracterul preponderent, specific, de reparație, al răspunderii pentru prejudiciul ecologic, respectiv obligația asigurării în cazul activităților cu risc major de poluare. Situațiile posibile, prevăzute de legislațiile în vigoare, sunt diverse, mergând de la asigurarea obligatorie la un fond mutual organizat pe tipuri de activități, și până la autoasigurare ori garanție financiară din partea statului.
Considerăm că, la momentul actual și din rațiuni multiple, se impune adoptarea unui regim uniform al răspunderii pentru prejudiciul ecologic, cel puțin la nivel regional, dacă nu la nivel internațional. De altfel, un rol important în acest sens l-au avut o serie de documente internaționale, precum: Convenția asupra responsabilității civile în domeniul energiei nucleare (Paris, 29 iulie 1960), Convenția privind răspunderea civilă în materie de pagube nucleare (Viena, 21 mai 1963) și mai ales Convenția privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din activități periculoase pentru mediu (Lugano, 21 iunie 1993).
La nivelul Uniunii Europene, într-o primă etapă, s-a impus o abordare sectorială, prin inserarea unei clauze de responsabilitate fără culpă în domeniul deșeurilor ori al deversărilor. După respingerea a două inițiative de către statele membre ale Uniunii, Comisia Europeană a optat pentru o abordare globală, publicând, în 1993, o "Carte verde" privind repararea pagubelor cauzate mediului. Cu referiri directe de , documentul comunitar a abordat probleme referitoare la noțiunea de daună ecologică, proba legăturii de cauzalitate, limitarea răspunderii, dreptul de a introduce o acțiune în justiție și aspectul privind asigurările în ceea ce privește riscul ecologic. În privința fundamentului răspunderii civile pentru prejudiciul ecologic, Comisia Europeană și-a manifestat preferința pentru responsabilitatea obiectivă, independentă de culpă.
4.4. Determinarea responsabilului pentru producerea pagubei ecologice
4.4.1. Legătura de cauzalitate
Oricare ar fi regimul juridic sub care se plasează pentru a fi despăgubită, victima trebuie să probeze exclusiv faptul că daunele rezultă dintr-un act al părții chemate în justiție. Din acest punct de vedere, pagubele ecologice ridică o serie de probleme specifice.
Astfel, odată prejudiciul individualizat, sunt posibile două atitudine distincte: fie socializarea indemnizării daunei, fie căutarea unei legături de cauzalitate, pentru a se identifica autorul.
Socializarea prezintă un avantaj și două inconveniente. Avantajul constă, în mod evident, în faptul că permite indemnizarea automată a victimelor prin simpla justificare a prejudiciului. Inconvenientele se referă, pe de o parte, la modul de reparare, care se limitează la indemnizare, fără însă a se preocupa de dispariția sursei pagubei, și pe de altă parte, la reparația pe cheltuiala colectivității a unei pagube care ar trebui să fie suportată numai de către autorul său, ceea ce evită integrarea costului în prețul produsului ori serviciului. Se impune, deci, să nu se socializeze indemnizarea decât atunci când s-au epuizat celelalte căi de reparare. Această atitudine presupune, însă, stabilirea unei legături de cauzalitate între act și pagubă. În acest sens, avem de-a face cu dificultăți, și aceasta la trei niveluri: stabilirea unei legături de cauzalitate, prezumția probabilității legăturii de cauzalitate și pluralitatea cauzelor pagubei.
În ceea ce privește stabilirea unei legături de cauzalitate, sarcina probei acesteia incumbă victimei, lucru greu de îndeplinit, întrucât vătămarea se produce adesea după un anumit timp, sau acțiunea judiciară s-a declanșat atunci când o expertiză tehnică a devenit imposibilă. În același timp, la ora actuală, cunoștințele științifice nu permit în mod neechivoc distingerea legăturii de cauzalitate dintre o expunere la o poluare și o pagubă. Această absență de certitudine permite să se opună victimei alte explicații științifice ale pagubei, a cărei reparare se cere celui desemnat ca fiind autorul. De aici, problema prezumției probabilității legăturii de cauzalitate.
Sub acest aspect, fără a merge până la răsturnarea sarcinii probei, s-a arătat că se poate ajunge însă la suplinirea condițiilor privind stabilirea legăturii de cauzalitate. În timp ce, în virtutea concepției clasice a codului civil, s-a respins sistematic orice acțiune fondată pe existența unui prejudiciu indirect, în cazul daunelor ecologice s-a făcut o excepție, care a devenit, prin practica ulterioară, regulă.
În ceea ce privește problema pluralității potențialelor cauze ale pagubei, aceasta amplifică adeseori dificultățile stabilirii legăturii de cauzalitate. Factorii care sunt, frecvent, totodată victimele și vectorii pagubei, se cumulează pentru a se dizolva în elemente, precum apa, solul, atmosfera. Această adiționare a acestora poate crea o sinergie care amplifică paguba; de asemenea, pot exista ipoteze în care fiecare factor luat izolat nu este vătămător, în timp ce conjugarea mai multora este de natură a antrena consecințe grave și prejudiciabile.
La nivelul actual al reglementărilor legale și practicii judiciare, faptul că o pagubă ecologică ar putea fi imputabilă și altor cauze decât acțiunea poluatorului nu este nici exonerator, nici un factor de atenuare pentru autorul unei surse de prejudiciu.
Fiecare este responsabil pentru întreaga pagubă, în măsura în care nu se face proba unei culpe a victimei ori a unui fapt exterior. Totodată, pluralitatea autorilor unei pagube nu împiedică de a cere reparația integrală unuia singur dintre ei.
În sfârșit, în cazul de față, numai culpa victimei poate constitui o cauză de exonerare, care să permită poluatorului să scape de obligația de indemnizare. În caz de concurs parțial al victimei, regula cauzalității integrale nu trebuie să constituie un obstacol față de indemnizarea totală.
Astfel, aceste principii au dus la plasarea regimului juridic al acțiunii în repararea pagubei ecologice în afara „imperiului Dreptului”, după expresia lui Michel Despax. Este vorba, deci, despre un regim derogator de la cel al răspunderii civile, fără baze corespunzătoare la nivelul reglementărilor legale. Totuși, nu putem să nu apreciem apariția unui astfel de mecanism, specific unui domeniu aparte, care funcționează în afara regulilor consfințite, tradiționale, pentru a oferi o reparație eficientă în condițiile imperativelor speciale ale dreptului mediului.
4.4.2. Modalități de desemnare a responsabilului pentru daunele ecologice
După cum am arătat, stabilirea unei legături de cauzalitate este dificilă mai ales din cauza caracterului difuz al daunelor. Ca urmare a acestui lucru, într-un mare număr de cazuri, reglementările juridice au construit un responsabil, determinabil încă de dinaintea realizării pagubei.
S-au remarcat, în acest sens, trei sisteme:
prima ipostază constă în canalizarea responsabilității. Aplicarea acestui mecanism presupune desemnarea, înainte de survenirea prejudiciului, a persoanei care va suporta povara răspunderii și care, pentru aceasta, va trebui să subscrie o garanție. Ca exemplu tipic, în acest sens, este citată responsabilitatea pentru prejudiciile ce decurg din deversarea hidrocarburilor în mare.
Unele sisteme de drept au cunoscut principiul canalizării răspunderii în materia accidentelor de sănătate determinate de poluare. Astfel, o lege japoneză din octombrie 1973 stabilea un fel de prezumție de cauzalitate pentru unele maladii zise specifice, determinate de poluanți precum mercurul, cadmiul și arsenicul. Indemnizarea acestor pagube este suportată în mod direct de către poluatori, proporțional cu contribuția la poluare în zona determinată în prealabil;
o altă tehnică de desemnare a responsabililor rezidă în constituirea unui fond de indemnizare alimentat prin cotizațiile poluatorilor;
la rezultate asemănătoare se poate ajunge și prin intermediul reglementărilor fiscale. În acest sens, redevența percepută de către agențiile financiare de bazin din Franța constituie un exemplu edificator.
4.4.3. Identificarea victimei
Victima abilitată să acționeze rămâne însă, de cele mai multe ori, titularul unui drept ori interes – în înțelesul strict – care a fost atins, ceea ce plasează „în afara dreptului” pagubele cauzate elementelor naturii care nu au reprezentanți abilitați ori interesele în cauză sunt prea difuze sau eventuale. Analiza reglementărilor în materie arată că cei îndreptățiți pot fi grupați în trei categorii:
persoanele care invocă o vătămare a integrității lor fizice;
persoanele care reclamă repararea unei vătămări a unui drept sau interes de natură patrimonială;
în sfârșit, persoanele care acționează în virtutea stării de gestiune ori de apărare a anumitor elemente de mediu.
În ceea ce privește această ultimă situație, este de remarcat că, în mod frecvent, cei abilitați să acționeze, în baza funcțiilor pe care le ocupă ori sarcinilor care le revin, sunt, de cele mai multe ori, cei care produc prejudiciul care se impune a fi reparat. Unele progrese notabile s-au înregistrat în cazul în care legiuitorul a recunoscut asociațiilor neguvernamentale dreptul de a acționa pentru obținerea reparării vătămărilor cauzate intereselor colective, cum se întâmplă dreptul românesc.
Dar și într-o atare situație există o serie de dificultăți legate mai ales de legitimitatea apărării intereselor de această natură de către persoane private ori de concurența dintre diferiți intervenienți care reclamă repararea aceleiași pagube.
Importante contribuții are, în acest sens, dreptul comparat. Astfel, în dreptul brazilian, de exemplu, s-a recunoscut asociațiilor de apărare a mediului posibilitatea de a solicita Ministerului Public punerea în mișcare a acțiunii civile publice (Legea nr. 7347 din 24 iulie 1985). Interesul unei asemenea reglementări rezidă, înainte de toate, în aceea că asociațiilor li se conferă rolul de inițiatori ai acțiunii și auxiliari ai Ministerului Public, fără a le recunoaște dreptul de a beneficia, într-o manieră privată, de pe urma rezultatului acestora.
În același sens s-a orientat și dreptul federal american, unde legiuitorul a prevăzut că administrațiile ori serviciile specializate pot fi desemnate ca trust-uri de resurse naturale. Cu acest titlu, ele sunt abilitate să facă evaluarea pagubelor ecologice și să exercite acțiunea în justiție. În sfârșit, amintim că și fosta lege-cadru românească în materie, nr. 137/1995, recunoștea calitatea procesuală activă în materie de mediu organizațiilor neguvernamentale, măsură abrogată, însă, din motive încă necunoscute, în luna iunie 2002.
Considerăm că reglementările suprapuse, în această materie, se dovedesc a fi utile scopului acestora, în contextul în care preocupările legiuitorului, dar și ale societății civile, în privința protecției mediului, nu se înscriu întotdeauna printre priorități. Astfel, creându-se, pe cale legislativă, un sistem prin care mai mulți actori ai vieții sociale sunt în măsură să solicite și să obțină repararea unui prejudiciu ecologic, în situația în care instituția, organul sau persoanele abilitate își ignoră atribuțiile (legale) în acest sens.
VI. Dreptul fundamental la un mediu sănătos ca element central al patrimoniului de mediu
Inițial, am fost reticenți în privința introducerii unui asemenea capitol în cadrul lucrării de față; în ciuda existenței unor tangențe dintre tematica acesteia și problematica obiectului acestui drept fundamental al omului, nu regăseam numitorul comun între cele două problematici, considerând că asemănările sunt cu mult depășite, sub aspect cantitativ și calitativ, de către deosebiri.
Totuși, în condițiile în care am făcut vorbire despre anumite drepturi ce aparțin titularului patrimoniului de mediu, respectiv umanitatea în ansamblul ei, subliniind faptul că avem de-a face cu prerogative ce transcend drepturile patrimoniale individuale și care se manifestă la nivelul colectivității planetare a indivizilor subiecte de drept, nu putem să nu remarcăm că, pentru a esențializa acest raport dintre specia umană și mediu, putem utiliza o denumire deja consacrată în cadrul dreptului mediului, respectiv dreptul umanității (omului) de a se bucura de un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic. Mai mult decât atât, am constatat că, în concret, nu suntem deloc departe de semnificațiile conferite de către doctrina de specialitate acestui drept, în condițiile în care, practic, aspectele tratate în lucrarea de față nu sunt, în ultimă instanță, decât elemente sau fațete ale acestuia.
Având în vedere această concluzie (îmbucurătoare), vom prezenta, în cele ce urmează, câteva aspecte relevante, relative la consacrarea dreptului fundamental la un mediu sănătos și echilibrat ecologic. Pentru a rămâne la nivelul global de analiză impus și menținut în cadrul întregului demers, vom evidenția aspecte de drept internațional și de drept comparat, încheind prin prezentarea modului în care acest drept este consacrat la nivel constituțional în legislația română.
1. Un nou drept fundamental al omului
Printre drepturile umane fundamentale de a treia generație, numite în doctrina de specialitate "drepturi de solidaritate", dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic se caracterizează printr-o dinamică aparte în ceea ce privește recunoașterea și garantarea sa juridică. Proclamat, inițial, exclusiv în plan internațional, în cadrul Declarației de la Stockholm, din 1972, și ulterior consacrat constituțional și/sau legislativ la nivelul statelor, acest drept este receptat cu dificultate, pe cale jurisprudențială, de sistemul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și de dreptul Uniunii Europene. În absența unor reglementări precise, el este recunoscut și garantat aproape exclusiv mai ales la nivel procedural și pe cale jurisprudențială.
Apreciem că o asemenea situație are mai multe explicații de ordin istoric, socio-economic și politic dar, înainte de toate, credem că avem de-a face dificultatea efectivă asigurării concrete, materiale, a garantării unui asemenea drept. De aceea, eforturile actuale se concentrează pentru moment mai ales asupra stabilirii unor garanții procedurale menite să permită cunoașterea dimensiunilor problemelor ecologice și să asigure individului posibilitatea de a se implica în soluționarea lor. Acest „decalaj” de receptare între, pe de o parte, legislațiile naționale, iar pe de alta, dreptul internațional și dreptul Uniunii Europene, creează o serie de inadvertențe și dificultăți, legate mai ales de caracterul integrativ al dreptului mediului. Pentru diminuarea acestora (sperăm, până la eliminare), jurisprudența a creat și a identificat deja mecanisme semnificative, care tind să fie asimilate și consacrate și la nivelul dreptului pozitiv. Din acest punct de vedere, explicitarea problemei, la nivel doctrinar, în sensul stabilirii implicațiilor și relevării tendințelor de reglementare prezintă o importanță deosebită. Această abordare prudentă s-a justificat, poate, atâta timp cât comunitatea internațională nu a identificat concret pragul de la care o atingere prejudicială mediului constituie o violare a unui drept al omului la mediu; însă, în prezent, când amenințările ecologice globale (precum încălzirea atmosferei și schimbările climatice) pun în pericol societatea umană, protejarea mediului nu mai reprezintă un simplu interes de a asigura o anumită calitate a acestuia, ci un drept fundamental, indispensabil supraviețuirii omului, ca specie între specii.
Mai mult decât atât, se cuvine conștientizat și acceptat la scară globală și faptul că dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic constituie un drept natural, de aceeași importanță esențială precum dreptul de proprietate și, după cum am arătat, în strânsă conexiune cu acesta.
În acest sens, consacrarea sa constituțională tot mai frecventă reprezintă un fapt pozitiv și deschide calea includerii sale în rândul fundamentelor dreptului în epoca post-modernă. Într-o primă etapă, acest proces de constituționalizare va ridica anumite probleme, precum obligațiile ce revin legiuitorului național în asigurarea cadrului juridic de afirmare și garantare a sa ori natura acestui drept. Într-adevăr, trebuie să recunoaștem că, în privința semnificațiilor sale juridice, mai persistă unele incertitudini. Prin analogie cu dreptul la sănătate (uneori subliniindu-se o origine comună a celor două drepturi), o serie de autori au calificat dreptul la mediu ca un drept de creanță și îl consideră printre obiectivele cu valoare constituțională.
De aici se deduce, de pildă, posibilitatea de cenzurare a unui text legislativ ori a unui act administrativ în raport cu exigențele ecologice, precum și concilierea dreptului la mediu cu celelalte drepturi fundamentale. Într-o altă linie de gândire, se consideră că dreptul la mediu este un drept subiectiv a cărui respectare față de terți poate fi cerută de către oricare persoană fizică și persoană juridică, publică sau privată.
Dintr-o altă perspectivă, dreptul omului la un mediu sănătos poate fi privit ca depășind tradițională perspectivă antropocentrică asupra drepturilor omului, în condițiile în care acesta privește nu numai omul, dar și toate elementele naturale care îl înconjoară, în măsura în care acestea formează un tot ecologic indisociabil. Mai mult decât un drept al omului într-un înțeles strict, aceste este un drept în măsură a proteja, în același timp, atât omul, cât și mediul în care trăiește.
2. Dreptul la mediu în dreptul internațional
Dimensiunea transnațională, chiar globală, a protecției mediului și conservării naturii a generat, începând cu anii 1960, înscrierea problemei ecologice printre preocupările majore ale cooperării statale internaționale.
Treptat, aceasta a devenit o realitate palpabilă, nu numai sub aspectul protecției internaționale a mediului prin mijloace juridice, dar și sub forma unui drept la respectarea mediului, recunoscut ulterior, în mod progresiv, ca drept uman fundamental.
Recunoașterea unui asemenea drept în plan internațional își are originile în Declarația de la Stockholm privind mediul uman (iunie, 1972), al cărui prim articol arăta că:
Omul are un drept fundamental (s.n. A.D.-B.) la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărei calitate îi permite să trăiască în demnitate și bunăstare. […]
Aceste prevederi surprind și subliniază legătura strânsă de intercondiționare dintre mediu și drepturile fundamentale ale omului; libertatea, egalitatea și demnitate reflectă drepturile civile și politice, referirile la condițiile de viață satisfăcătoare și bunăstare evocă drepturile economice, sociale și culturale, iar termenul de „mediu a cărui calitate […]” anunță apariția unui nou drept, aparținând categoriei drepturilor de solidaritate.
Prima stipulare oficială a dreptului la mediu, într-un tratat internațional, s-a produs prin art. 24 al Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor (1981), care prevede că:
Toate popoarele au dreptul la un mediu satisfăcător și global, propice dezvoltării lor. (s.n. A.D.-B.)
Așadar, se consideră că avem de-a face cu un drept colectiv, cu semnificații generale și globale.
Un pas înainte, mai ales în precizarea dimensiunilor sale de drept uman fundamental, s-a făcut tot printr-un document regional, respectiv Protocolul adițional americană relativă la drepturile omului, adoptat , la 17 noiembrie 1988, referitor la drepturile economice, sociale și culturale.
Potrivit art. 11 al documentului sus-menționat:
Dreptul la un mediu salubru semnifică:
1. orice persoană are dreptul de a trăi într-un mediu salubru și de a beneficia de echipamentele colective esențiale.
2. Statele Părți vor încuraja protecția, prezervarea și ameliorarea mediului. (s.n. A.D.-B.)
Alte două convenții internaționale impun statelor-părți îndatorirea de a proteja mediul, cel puțin sub anumite aspecte; astfel, art. 24 alin. 2 lit. d din Convenția privind drepturile copilului, din 20 noiembrie 1989, stabilește angajamentul statelor de a lupta contra bolilor „ținând cont de pericolele și riscurile poluării mediului natural”, iar în art. 4 alin. 1 al Convenției Organizației Internaționale a Muncii, relativă la popoarele indigene din țările independente, invită statele "să ia măsuri speciale pentru salvgardarea mediului acestor popoare".
Treptat, unele aspecte ale conținutului acestui drept au cunoscut reglementări specifice; astfel, Carta europeană a resurselor de apă, adoptată de Comitetul miniștrilor Consiliului Europei la 17 octombrie 2001, proclamă că orice persoană are dreptul de a dispune de o cantitate de apă suficientă pentru satisfacerea nevoilor sale esențiale, iar Forurile mondiale ale apei, acțiunile instituțiilor ONU și planul de aplicare a rezultatelor Summitului de (2002), au acordat o atenție deosebită gestiunii apei și accesului fiecărei persoane la apă potabilă. De asemenea, numeroasele documente referitoare la dezvoltarea durabilă cuprind elemente importante conexe dreptului la mediu.
O serie de convenții se referă la aspectele procedurale ale dreptului la mediu, precum Convenția de (1988) și Convenția europeană privind drepturile omului (1950).
3. Dreptul la un mediu sănătos în dreptul comparat
Caracterul colectiv, cu puternice conotații socio-economice, al semnificațiilor acestui drept, natura inițială preponderent socio-politică a abordărilor și preocupărilor în domeniu, la care se adaugă, în plus, momentul istoric al declanșării acestora, au făcut ca primele mențiuni constituționale ale problematicii ecologice să apară în statele ex-comuniste. Faptul că aceste regimuri se aflau, conform unei opinii, "la marginea statului de drept" a făcut ca efectul juridic să rămână unul limitat, în corelație cu un puternic formalism și un caracter pur declarativ.
Astfel, textul cel mai vechi în acest sens aparține Constituției poloneze din 22 iulie 1952 care stipula, în art. 71, dreptul cetățenilor „de a beneficia de valorile mediului natural” și îndatorirea de a le apăra. Potrivit aceleiași filosofii, textul art. 21 din Constituția Iugoslaviei din 21 februarie 1974 cuprindea o formulare aproape identică. Alte legi fundamentale, aparținând aceluiași „lagăr socialist”, stipulau obligația de a proteja natura (Constituția Cehoslovaciei din 11 iulie 1960, la art. 15.2, a Bulgariei din 16 mai 1971, prin art. 52), sau îndatorirea fundamentală a cetățenilor de a proteja valorile naturale (Constituția Ungariei din 19 aprilie 1972, art. 69). Constituția României din 21 august 1965 nu cuprindea nicio referire în acest sens.
Prima Conferință mondială a ONU având ca obiect mediului (iunie 1972, ) și hotărârile sale au stimulat în mod hotărâtor preocupările socio-economice și consacrările legislativ-constituționale ale acestei problematici. Practic, orice constituție care a fost adoptată sau modificată substanțial după acest moment a cuprins și prevederi referitoare la mediu.
În virtutea aceleiași preeminențe acordate drepturilor colective, de natură socio-economică, primele care au reacționat și cel mai consistent, din păcate mai mult la nivel formal, au fost tot statele ex-comuniste și țările în curs de dezvoltare apropiate lor ideologic, mai ales în confruntarea cu statele occidentale. Formula adoptată a fost aceea a atribuirii statului a obligației de a proteja mediul și a îndatoririi corelative a cetățenilor; printre acestea, amintim constituțiile RDG (1974), Cubei (1976), Albaniei (1976), URSS și Chinei (1977), sau cele ale statului Panama (1972), Indiei (1977), Sri Lankăi (1978), Iranului și statului Peru (1979).
Evoluțiile în acest sens din statele caracterizate prin prioritatea acordată drepturilor și libertăților civile și politice (de generația I) și regim politic democratic au fost mai încete, dar mai consistente și efective. Prima mențiune de acest gen aparține Constituției Confederației Elvețiene din 1971 (art. 29), care prevedea obligația statului de a reglementa prin lege „protecția omului și a mediului ambiant contra atentatelor prejudiciabile sau care deranjează de componența sa, în particular contaminarea aerului și zgomotul”.
Contextul special post-Stockholm a făcut ca legile fundamentale ale statelor care au revenit la o democrație de tip occidental în perioada respectivă să cuprindă dispoziții semnificative privind mediul, mergând până la stipularea unui drept al cetățenilor la mediu. Este cazul Constituției Greciei din 9 iunie 1975 (art. 24) centrată pe obligația statului de a proteja mediul natural, a Spaniei din 1978 (art. 45) sau a Portugaliei. tot din 1978, care stabilește la art. 24 că „Toți cetățenii dețin dreptul la un mediu uman de viață sănătos și echilibrat ecologic și îndatorirea de a-l apăra”.
Dreptul la mediu a fost receptat mai lent, treptat și în manieră incompletă de către constituțiile statelor democratice occidentale, adoptate, în marea lor majoritate, imediat după cel de-al doilea război mondial. Principalul obstacol în acest sens l-a constituit, pe de o parte, concepția dominantă asupra drepturilor omului, care acorda prioritate, consacrare și garantare juridică deplină drepturilor-libertăți individuale, de generația I, și care privea, în epocă, cu reticență celelalte categorii de drepturi ale omului, în frunte cu cele colective, social-economice și mai ales pe cele de solidaritate, iar pe de alta, îngrijorarea legată de posibilitatea concretă a asigurării semnificațiilor efective ale acestui drept. Din această cauză, eventualele rezonanțe constituționale, receptate în contextul post-Stockholm, au fost redactate evaziv, cu preocuparea de a nu institui obligații de rezultat și de a deplasa responsabilitățile spre reglementarea legislativă.
Astfel, Constituția Italiei, datând din 27 decembrie 1947, a prevăzut protejarea peisajelor; legea fundamentală a Germaniei, din 23 mai 1949, în cadrul articolului 20, a incorporat, inițial, numai aspectul distribuirii competențelor, iar ulterior a stipulat în mod expres că statul protejează, cu responsabilitate pentru generațiile viitoare, formele de viață naturală „în cadrul legii și al dreptului, prin puterea executivă și prin justiție”. În Suedia, Constituția din 1974 lasă protecția mediului pe seama unei eventuale abilitări a guvernului.
Un caz aparte în privința constituționalizării problemelor mediului îl reprezintă SUA, țara care a reacționat prima și cel mai energic în privința protejării naturii, prin adoptarea în National Environmental Policy Act (NEPA), intrat efectiv în vigoare de la 1 ianuarie 1970, care avea să inspire semnificativ legiferarea în domeniu în numeroase alte state.
În acest cadru, unii parlamentari au afirmat că ar exista, și s-ar putea invoca și în SUA, un drept constituțional la calitatea mediului în contextul lui Bill of Rights. Anumiți specialiști, însă, au estimat că aceasta s-ar putea înscrie între semnificațiile celui de al Nouălea Amendament al Constituției Americane, ca emanație a dreptului la viață privată, dar, așa cum remarcau unii autori, nu este ușor de clarificat ce se pretinde prin aceste cereri. Instanțele s-au dovedit reticente în a accepta o asemenea teză, pentru că acest fapt ar putea să complice și mai mult litigiile de mediu.
O altă propunere pornește de la obligația statului de a conserva natura sub forma pactului fiduciar, despre care am făcut vorbire la momentul oportun, aplicându-se denumirea de Public Trust, dar și față de aceasta s-au ridicat semne de întrebare, în sensul dacă este o temă de competență constituțională, relaționată cu common law federal, un posibil drept natural pre-politic, exponent al unei democrații intergeneraționale, ca până la urmă „să nu se prea înțeleagă despre ceea ce este vorba”.
3.1. Situația din dreptul francez
În schimb, Franța a asimilat la nivelul legii fundamentale dreptul la mediu prin Legea constituțională nr. 2005-205 din 28 februarie 2005 (promulgată la 1 martie 2005), privind Carta Mediului, care a preluat în parte drepturile și principiile proclamate anterior prin Legea din 2 februarie 1995, cu importante rectificări și dezvoltări. Compus din 7 considerente și 10 articole, documentul face în mod indirect distincție între principiile de orientare (dreptul fiecăruia de a trăi într-un mediu echilibrat și respectuos pentru sănătate – art. 1, necesitatea pentru politicile publice de a concilia protecția și punerea în valoare a mediului, dezvoltarea economică și socială în cadrul unei dezvoltări durabile – art. 6 și afirmarea că mediul este patrimoniul comun al ființelor umane – considerentul nr. 3 – sunt obiective constituționale care vizează „încadrarea” puterii legislative) și principii de acțiune (principiul prevenirii – art. 3, precauției – art. 5, informării și participării publicului – art. 7 și cel al contribuției la repararea daunelor cauzate mediului – art. 4, condiționate în realizarea semnificațiilor lor de dezvoltări legislative corespunzătoare).
Alte afirmații, care apar fie în considerente, fie în articolele Cartei, par lipsite de "haină juridică", precum educarea și informarea privind mediul (art. 8), contribuția cercetării și inovării în conservarea mediului (art. 9), precum și primele considerente de natură științifică prin care se stabilește o legătură între umanitate și mediu (considerentele 1-5). În sfârșit, Carta mediului „inspiră acțiunea europeană și internațională a Franței”.
Observăm că o consacrare constituțională a unui drept la un mediu sănătos și echilibrat ecologic generează pentru legiuitor obligații noi, rezultate chiar din formularea legii fundamentale. Totuși, unele incertitudini subzistă în privința deschiderii sale juridice; prin analogie cu dreptul la sănătate, unii autori califică dreptul la mediu ca drept de creanță și îl clasifică, în consecință, printre obiectivele cu valoare constituțională. De aici decurg posibilitățile de a cenzura un text legislativ pe calea controlului de constituționalitate și de a concilia dreptul la mediu cu alte drepturi constituționale protejate, precum libertatea de asociere.
Într-o altă opinie, se arată că dreptul la mediu ar constitui un drept subiectiv, pe care fiecare cetățean ar putea cere terților să i-l respecte, indiferent că este vorba de persoane fizice ori juridice, publice ori private.
Această veritabilă "declarație a drepturilor environmentale" vine, într-un anumit fel, să completeze, în dreptul francez, un triptic ale cărui celelalte elemente sunt Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului și Declarația drepturilor economice și sociale, ceea ce sugerează că acestea constituie o „a treia generație”, aflată în plină afirmare. Deși realizat cu întârziere, în raport cu alte state, proiectul francez rămâne în prezent cel mai complet, cu implicații vaste și universale. Într-adevăr, Carta constituțională realizează o „nouă declarație de drepturi și principii”, vizând de această dată mediul, privit în multidimensionalitatea statutului său și a percepțiilor economico-sociale aferente. Așadar, între cele două poziții extreme în privința constituționalizării dreptului la mediu, respectiv a minima (simpla menționare în textul legii fundamentale) și a maxima (consacrarea unui ansamblu de drepturi și principii, ocrotite prin reglementări legale pertinente), statul francez a optat pentru aceasta din urmă, fiind prima țară care adopta o asemenea poziție.
Din această perspectivă, ținând seama și de tradiția consolidată până la acest moment, Carta franceză a mediului poate avea o puternică valoare simbolică, mai ales dacă avem în vedere deschiderea modelului constituțional francez și caracterul său universalist. Se așteaptă, deci, ca exemplul său să "contamineze" și alte state, mai ales că, prin însuși documentul respectiv, Franța se obligă să acționeze în plan internațional și european pentru promovarea unor asemenea obiective.
4. Consacrarea constituțională a dreptului fundamental la mediu în România
Prin Legea de revizuire a Constituției României, nr. 429/2003, aprobată prin referendumul național din 18-19 noiembrie 2003, a fost introdus, în Titlul II al legii fundamentale, intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, la capitolul II – „Drepturile și libertățile fundamentale”, un articol nou, numărul 35, intitulat „Dreptul la un mediu sănătos”.
Plasat în economia organizării articolelor legii fundamentale între dreptul la ocrotirea sănătății (art. 34) și dreptul la vot (art. 36), noul text constituțional prevede următoarele:
(1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.
În acest mod, art. devenit sediul principal al reglementării constituționale a acestui drept, la care se impune să adăugăm prevederile art. 44 alin. 7, susmenționate, aferente dreptului de proprietate, și potrivit cărora „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului”, precum și cele ale art. 135 alin. (2) lit. e), conform cărora Statul trebuie să asigure, printre altele, și „refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum menținerea echilibrului ecologic”, articol plasat, însă, în Titlul IV – „Economia și finanțele publice”.
Semnificațiile acestor texte constituționale se completează reciproc, în sensul că prevederile art. 135 alin. (2) lit. e) se adaugă, practic, la cele ale art. 35, și aceasta deoarece o îndatorire a statului are, în planul instituției drepturilor omului, reflexul corelativ al unui drept fundamental, în cazul nostru dreptul la mediu. În acest mod, se consacră, pe cale constituțională, o concepție destul de avansată privind dreptul la mediu, prezentă într-o formă foarte similară și în Convenția de la Aarhus, prin care se are în vedere atât dimensiunea procedurală a acestuia (prin asumarea de către autoritățile publice a obligației de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea sa), cât și cea materială (prin obligația statului de a asigura refacerea și ocrotirea mediului, precum și menținerea echilibrului ecologic). În acest context, drepturile procedurale nu sunt percepute ca drepturi în sine, ci doar ca mijloace sau căi de atingere a obiectivului ultim, acela al unui mediu sănătos și echilibrat ecologic, care să permită omului să trăiască într-un mediu de o calitate cât mai ridicată.
Totodată, această ecuație ar impune, poate, ca o denumire mai exactă a art. 35 din legea fundamentală să fie aceea de „dreptul la un mediu sănătos și îndatorirea de a-l proteja”. În sfârșit, existența formulării „Statul recunoaște […]” reflectă nu atât persistența unei viziuni statale paternaliste, cât mai ales realitatea că, la acest moment, consacrarea și garantarea dreptului la mediu se înfăptuiesc în mare măsură prin participarea directă a autorității, precum și apartenența reglementării la concepția continentală, pentru care protecția mediului reprezintă o responsabilitate, în primul rând, publică.
Exprimând originalitatea naturii și conținutului acestui drept fundamental, textul constituțional românesc consacră deopotrivă dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, cât și îndatorirea oricărei persoane fizice și juridice de a proteja și ameliora mediul, aceasta din urmă având un caracter corelativ primului. Ca atare, spre deosebire de celelalte îndatoriri fundamentale care au o existență de sine stătătoare (relevată și de clasarea lor aparte, în capitolul al Titlului II al Constituției), cea de a proteja și ameliora mediul există numai în raport și ca o garanție specială a dreptului la un mediu sănătos.
Desigur, în aceste condiții, s-ar putea susține că afirmarea expresă a îndatoririi de a proteja mediul ar fi excesivă în cazul de față, întrucât dreptul la mediu implică deopotrivă pentru stat o obligație pozitivă de protecție și, indirect, obligația de a-i constrânge pe particulari la acest respect. Totuși, o asemenea prevedere este nu numai utilă din punct de vedere psihologic (pentru o responsabilizare a publicului și o activizare a acestuia), ci și semnificativă juridic, ridicând protecția mediului la rangul de îndatorire fundamentală. De altfel, și alte constituții, precum cea a Portugaliei, din 2 aprilie 1976, la art. 66, utilizează formula consacrării deopotrivă a unui drept și a unei îndatoriri fundamentale.
Noua infrastructură constituțională a dreptului la un mediu sănătos oferă, astfel, o consacrare expresă și noi perspective pentru promovarea și garantarea cerințelor sale.
4.1. Denumire și semnificații
În situația în care noul drept fundamental cunoaște denumiri și, implicit și semnificații relativ diferite, opțiunea constituțională contribuie la precizarea și stabilizarea acestora.
Astfel, actuala reglementare constituțională română folosește pentru denumirea noului drept fundamental expresia „dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic”, iar legislația ordinară, spre deosebire de reglementarea-cadru anterioară, a preluat-o, referindu-se la „dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic” (art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005), „dreptul fiecărei persoane fizice la un mediu sănătos (art. 6 din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea spațiilor verzi din zonele urbane) sau la „dreptul la un mediu de calitate” (art. 1 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 243/2000 privind protecția atmosferei). Evident, în contextul noilor prevederi constituționale cuprinse în art. 35, denumirea care se impune este cea consacrată pe această cale, respectiv cea de „drept la un mediu sănătos și echilibrat ecologic”.
Această formulare exprimă cel mai bine statutul dualist (om-natură) al acestui drept, în sensul că, în timp ce, ca drept fundamental al omului la un mediu sănătos, el păstrează esența cu caracter antropocentric a instituției drepturilor omului, în calitate de imperativ pentru un mediu echilibrat ecologic, își afirmă o alta, tot atât de importantă, de ordin natural, protecția mediului privind, după cum am arătat, toate ființele vii (inclusiv specia umană), dar și biosfera în ansamblul său.
Așadar, reiese că, într-un sens mai larg, dar mai potrivit cu natura sa specială, dreptul la mediu privește deopotrivă omul și elementele naturii care îl înconjoară, dispuse astfel încât să constituie un tot ecologic indisociabil. Totodată, în prealabil și în mod implicit, este vorba, din perspectivă preponderent formală, de un drept la un mediu protejat, sub aspectul scopului imediat, și de un mediu sănătos și echilibrat ecologic, în privința finalității concrete, al conținutului său specific.
În ciuda faptului că, la nivel internațional, al Uniunii Europene și al dreptului comparat, se utilizează frecvent calificative precum „mediu sănătos”, „salubru”, „de calitate”, „echilibrat ecologic” ș.a. pentru caracterizarea acestui drept fundamental, în prezent nu există o accepțiune precisă, consacrată juridic, pentru acest concept, ceea ce face dificilă explicarea lui de manieră concretă și, mai ales, aplicarea lui în practică. Totuși, în raport cu diversele reglementări juridice existente și tendințele de dezvoltare manifestate, se pot desprinde importante componente definitorii.
Din această perspectivă, o primă accepțiune, cu totul generală, este aceea de „drept la mediu”, în înțelesul minimal al asigurării unei naturi înconjurătoare viabile, care să suporte viața umană. Din această perspectivă, cel puțin la nivel teoretic, această cerință a unui minim minimorum de supraviețuire pare a fi depășită, iar pretențiile actuale converg spre un mediu „sănătos și echilibrat ecologic”.
În prima ipostază de manifestare constituțională, acea de „mediu sănătos”, acesta exprimă, la momentul actual, un anumit stadiu de evoluție a societății umane, în care sănătatea omului depinde în mod esențial de sănătatea mediului în care acesta trăiește, cele două noțiuni fiind, deci, interdependente în existența și acțiunea lor. Expresia tehnico-juridică a acestei cerințe o reprezintă asigurarea unui mediu de calitate, care se răsfrânge, în mod implicit, și asupra elementelor sale constitutive, precum și acțiuni corespunzătoare de conservare a factorilor de mediu.
Condiționarea acestui drept la „sănătatea umană” este prezentată deopotrivă în plan național și unional. Astfel, Ordonanța de urgență nr. 195/2005 prevede printre modalitățile de implantare a principiilor și a elementelor strategice și „înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor” (art. 4 lit. s), iar în definiția mediului sunt incluse și „condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului”. De asemenea, la nivelul dreptului Uniunii Europene, mediul semnifică inclusiv starea de sănătate umană, care este privită ca un element component indispensabil.
Referitor la calitatea de „mediu echilibrat ecologic”, în art. 2 al Ordonanței de urgență nr. 195/2005 găsim definiția acestui echilibru, anume „ansamblul stărilor și interrelațiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menținerea structurii, funcționarea și dinamica ideală a acestuia”. Fără îndoială, în acest context, omul participă ca un element component, în calitate de specie între specii, la mecanismul complex al naturii, într-o stare care să poată asigura reproducerea și persistența sa.
În privința noțiunii de „mediu”, în timp ce legislația națională (O.U.G. nr. 195/2005) a optat pentru o definiție abstractă (conform căreia "mediul reprezintă ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristici ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului"), o nouă tendință, manifestată preponderent la nivel internațional (Convenția de , directiva nr. 2003/4/CE a Parlamentului și Consiliului European din 28 ianuarie 2003), are în vedere o accepție mai simplificată, dar, în același timp, mai pragmatică, care să poată face în mod efectiv obiectul acțiunilor procedurale, vizând: elementele de mediu (aerul, atmosfera, apa, solul, peisajul și zonele naturale, biodiversitatea și componentele sale, organismele modificate genetic și interacțiunile dintre ele), factorii de mediu (cum ar fi: substanțele, energia, zgomotul și radiația și activitățile și măsurile) și condiția umană (sănătatea și siguranța umană, condițiile de viață umană, zonele culturale și construcțiile și modul în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea factorilor).
4.2. Titularii dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic
Ca drept subiectiv, orice drept uman fundamental reprezintă o prerogativă conferită de lege în baza căreia titularul poate, și uneori chiar trebuie, să adopte o anumită conduită și să ceară altora adoptarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul general.
Desigur, dintre elementele definitorii ale acestuia, unele prezintă o serie de particularități în privința dreptului la mediu.
Fără a mai relua discuția, expusă pe larg în secțiunile precedente ale prezentului capitol, amintim că apreciem ca utilă impunerea drept titular al patrimoniului de mediu a întregii umanități; cum acest drept reprezintă o "sintentizare" a activului patrimonial environmental, considerăm că acesta poate avea, în același timp, o dublă valență, în funcție de contextul la care ne referim. Astfel, "dreptul la mediu" constituie prerogativa esențială a speciei umane, văzute în ansamblul său, în timp ce fiecare individ aparținând acestei specii se bucură de garantarea aceluiași drept, prin mijloacele și mecanismele juridice consacrate de dreptul pozitiv.
Altfel spus, referitor la caracterul „personal” al interesului protejat, se poate spune acesta nu reprezintă un element esențial, întrucât protecția mediului constituie un „obiectiv de interes public major” și, în această calitate, simpla atingere a mediului afectează deopotrivă interesele fiecărui individ și ale întregii comunități umane. De asemenea, și acordul dintre interesele individuale și cele generale este aici mult mai complex, în sensul că între ele există o interdependență deosebită generată de unitatea om-natură. Aceste particularități se reflectă și în privința titularilor dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic.
Astfel, din formularea art. 35 alin. (1) din Constituție, preluată și în Ordonanța de urgență nr. 195/2005, reiese că acest drept este recunoscut „oricărei persoane”, spre deosebire de formularea art. 5 din Legea nr. 137/1995 care prevedea că statul îl recunoaște „tuturor persoanelor”.
Titularul dreptului la mediu este ființa umană, indiferent de apartenența sa la un stat sau la o comunitate locală, de statutul său civil etc., în ipostaza sa de individ (privită ut singuli), colectivă (popoare, colectivități), dar și ca specie între specii. Exercitarea sa poate avea loc fie în mod individual, fie colectiv, un rol important revenind, în acest din urmă caz, organizațiilor neguvernamentale.
Dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic este un „drept de solidaritate” între generațiile existente, pe de o parte, și între cele prezente și viitoare, pe de alta. Astfel, primul tip de solidaritate se exprimă în interesul comun al umanității de a asigura un mediu sănătos și echilibrat ecologic și exprimă interdependența dintre indivizii aceleiași specii și natura înconjurătoare. Cel de-al doilea se exprimă mai ales prin conceptul de „drepturi ale generațiilor viitoare”. Deși în concepția juridică tradițională, o persoană nu dobândește drepturi decât în momentul nașterii sale, în privința dreptului de a moșteni un mediu de calitate, acesta are o fizionomie proprie. El se manifestă, într-o primă etapă, prin îndatorirea colectivă și individuală a generațiilor prezente de a menține și a ameliora calitatea mediului pe termen lung, spre a-l transmite astfel generațiilor următoare.
Din punct de vedere juridic, o importanță deosebită o prezintă, în acest sens, consacrarea obligației de a lua în calcul și conservarea naturii pe termen lung, în mod viabil și sustenabil. Această idee este evidentă în cadrul conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, după ce își stabilește drept obiectiv reglementarea protecției mediului ,,pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății”, Ordonanța de urgență nr. 195/2005, definește dezvoltarea durabilă ca fiind „dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”. De asemenea, utilizarea durabilă a resurselor naturale este prevăzută de lege ca un „element strategic”.
VII. Patrimoniul de mediu, o realitate
Pe parcursul acestui penultim capitol am argumentat în favoarea acceptării existenței unei structuri juridice-hibrid, un melanj conceptual între patrimoniu, astfel cum este consacrat în domeniul privat, și instituția care, deși poartă același nume, suportă totuși caracteristici diferite, specifică dreptului internațional și subramurilor sale, afectat unui problematici destul de stricte și de specializate: mediul. Am urmărit să îmbinăm rigoarea, pragmatismul și funcționalitatea patrimoniului din dreptul civil, cu principalele imperative ale dreptului mediului, specificitățile multidirecționale ale acestei ramuri și particularitățile obiectului său de cercetare.
Am preferat să ocolim, pe cât posibil, să apelăm la patrimoniul specific dreptului internațional, pătruns, pe această filieră, și în domeniul dreptului mediului, pentru faptul că, încă, acesta nu a dobândit o semnificație juridică precisă, nici reglementară, nici doctrinară. Am menținut, totuși, în acest domeniu, termenul de patrimoniu, însă în accepțiunea sa generală, comună, probabil tocmai datorită dificultăților aferente impunerii unei structuri mult mai rigide din punct de vedere conceptual într-un domeniu caracterizat printr-o mare flexibilitate a normelor și a practicilor.
Și totuși, considerăm că, în prezent, având în vedere, pe de o parte, importanța dobândită de către dreptul mediului, ascensiunea sa fulminantă în ultimii 30 de ani, iar, pe de alta, problematica din ce în ce mai acută a acestuia și necesitatea unor măsuri din ce în ce mai rapide și mai radicale în vederea prevenirii sau, cel puțin, a atenuării efectelor negative ale dezvoltării societății umane asupra mediului, la nivel conceptual, se impune o rigurozitate sporită, un sistem mai strict care să permită o acțiune juridică eficientă. În lumina acestor idei, am conceput această nouă potențială structură juridică, ce îmbină cele mai importante aspecte ale celor două domenii avute în vedere, spre a crea un model funcțional cu totul nou, în scopul de a oferi un cadru de raportare la problematica bunurilor de mediu dintr-o perspectivă și utilizând mecanisme consacrate.
Astfel, am păstrat structura clasică patrimoniului, evidențiind, pe cât posibil, dihotomia dintre activ și pasiv, în condițiile în care statutul juridic al drepturilor ce alcătuiesc acest patrimoniu este încă incertă. Am analizat situația bunurilor ce pot fi incluse în acest patrimoniu, având în vedere condițiile speciale propuse de doctrină în acest sens, cât și evoluțiile reglementărilor naționale și internaționale în materie. În ceea ce privește titularul unui asemenea patrimoniu, am analizat variantele existente, consacrate deja în dreptul internațional, și am ajuns la concluzia că cea mai potrivită soluție, în această privință, ar fi noțiunea de umanitate, un concept ce nu beneficiază, însă, pentru moment, de o definiție legală. Până la a ajunge la o atare concluzie, am avut în vedere mai multe variante, din sfera de reglementare a dreptului internațional și a dreptului internațional al mediului.
Am constatat că anumite probleme aferente existenței unui astfel de patrimoniu, cum ar fi, de pildă, natura drepturilor ce i-ar putea aparține sau posibilitatea evaluării în bani a acestora (în condițiile în care acceptăm acest caracter, ca un criteriu de definire a acestui patrimoniu, principal sau secundar), au fost deja tratate în doctrina de specialitate, dar din perspective diferite și având obiective distincte. În aceste condiții, am preferat să „adoptăm”, cu anumite rezerve, aceste soluții, deja consacrate, însușindu-ne însă doar concluziile care se potrivesc cu modelul nostru teoretic, cu patrimoniul de mediu. Am preferat ca anumite probleme să le tratăm mai pe larg, având în vedere importanța tematicii acestora, subliniind și evidențiind punctele tangențiale ale lor cu problematica generală a lucrării. Din acest aspect putem trage concluzia că, și la momentul actual, putem regăsi „urme” ale acestui patrimoniu atipic în cadrul domeniului de cercetare, „urme” ce au fost parțial „adunate” în cadrul lucrării de față, pentru a contura, pe cât posibil, acest concept.
Suntem, totuși, de părere că, din păcate, nu putem oferi răspunsuri ferme sau certitudini absolute; patrimoniul de mediu rămâne un concept deschis, parțial recunoscut în doctrina juridică de profil, dacă nu nominal, atunci mai degrabă prin efectele și funcțiile sale, situație în care, după cum am văzut, pentru o lungă perioadă de timp, s-a aflat și patrimoniul din dreptul civil.
Acceptând că suntem pe un câmp încă neexplorat în totalitate, ne-am permis anumite libertăți, în privința asocierii și combinării conceptelor juridice, iar rezultatul a fost pe măsură; am găsit valențe noi într-un cadru ce părea nu demult ca fiind consolidat, fără posibilitatea de a aduce inovații semnificative. Am arătat cum patrimoniul, în forma sa consacrată în cadrul dreptului civil, poate fi adaptat necesităților și imperativelor unui domeniu atât de versatil precum dreptul mediului.
Am evitat, deci, să tragem concluzii tranșante, poate dat fiind că nici domeniul nu ne-ar fi permis, dar în principal pentru a lăsa discuția oarecum deschisă, în sensul posibilității de a modifica concluziile prezentului în funcție de evoluția și schimbările survenite în cadrul acestui domeniul de cercetare. Astfel spus, intenția noastră este de a deschide drumul unei discuții mult mai vaste, care depășește limitele materiale ale lucrării de față, în condițiile în care, în ceea ce privește această ramură de drept, realitățile depășesc capacitatea oamenilor de știință de a le analiza și de a le oferi forma teoretică, științifică sau juridică, corespunzătoare.
CONCLUZII
Am arătat, în cuprinsul acestei lucrări, cum o instituție fundamentală a dreptului, apărută, dezvoltată și consacrată în cadrul unei ramuri caracterizate printr-o anumită rigiditate, poate fi "împrumutată" și utilizată pe post de instrument, de mecanism sau de concept-cadru, în scopul dezvoltării unei structuri cu totul noi, pentru a suplini necesitățile unei ramuri de drept distincte și, sub mai multe aspecte, contradictorie față de cea dintâi.
Astfel, am analizat anevoioasa apariție a conceptului de patrimoniu într-un context politico-istoric delicat, în care societatea umană era supusă schimbărilor specifice trecerii de la epoca primitivă la o formă a civilizației ce a marcat în mod semnificativ evoluția umanității. Putem spune, fără urmă de îndoială, că istoria dreptului și istoria conceptului juridic de patrimoniu au cunoscut evoluții paralele și foarte asemănătoare. Format, inițial, de necesitățile unei epoci în care stăpânirea lucrurilor era o formă de manifestare a puterii individuale și/sau colective, patrimoniul a evoluat, nu însă fără dificultate, către o formă mai rafinată, mai abstractă, devenind una dintre instituțiile de bază ale unui sistem de drept, care sub anumite aspecte își păstrează pertinența și în ziua de astăzi.
Vechii romani vedeau patrimoniul ca pe un simplu instrument, prin care își administrau și își transmiteau averea către urmași. Ca atare, nu s-au preocupat de o analiză teoretică a acestuia, ci s-au axat, atât în jurisprudență, cât și în practică, exclusiv pe funcțiile sale, acestea fiind, în concret, singurele aspecte relative la patrimoniu pe care le resimțeau în viața de zi cu zi. Trebuie precizat că, într-un timp destul de scurt, în cadrul societății romane, patrimoniul a devenit, dintr-o realitate materială, exprimată prin avuția unei persoane, totalitatea bunurilor stăpânite efectiv de către aceasta, într-o expresie valorică a acestei averi, care avea să fie desăvârșită, la un moment dat, prin faptul că nu mai putea fi avută în vedere fără a se lua în calcul și datoriile acelei persoane, realizându-se, pentru prima data în cadrul istoriei dreptului privat, sinteza dintre activul și pasivul patrimonial al unei persoane.
În paralel, gândirea juridico-filosofică dezvolta o idee asemănătoare, axată, la rândul ei, pe stăpânirea omului asupra naturii. Astfel, aceasta constituia o avuție încredințată oamenilor de către o autoritate divină, pe care aceștia o exploatau conform necesităților lor. Apariția, dezvoltarea și impunerea religiei creștine, ca religie dominantă a statului roman, a conferit o nouă direcție de evoluție a acestei linii de gândire, în sensul că natura și tot ce îi aparține acesteia se află în grija omului din bunăvoința Divinității unice, iar acesta are obligația de a o îngriji și de a o păstra în starea în care i-ar fost încredințată. Regăsim în aceste considerații germenii gândirii ecologice ce va surveni la aproape două milenii, având însă la bază nu o poruncă divină, ci imperativul supraviețuirii umanității, ca specie.
Evoluția dreptului roman a fost brusc curmată de schimbările socio-politice ce au survenit odată cu căderea imperiului roman de apus. Pentru Europa Occidentală, aceasta a însemnat începutul unei perioade cunoscute în istorie drept "evul mediu întunecată", în care aproape toate cuceririle civilizației și culturii romane au fost date uitării, în favoarea revenirii la un sistem de orânduire socială bazată pe puterea și autoritatea familiilor conducătoare. Și în acest context dificil, însă, întâlnim forme ale patrimoniului, preluate, de cele mai multe ori prin tradiție orală, din cadrul corpus-ului juridic latin. Majoritatea acestor forme sunt, însă, îndepărtate, atât ca structură, cât și ca funcționalitate, de modelul clasic roman. Trebuie subliniat, totuși, că funcția de bază a patrimoniului, anume cea de a transmite averea unei persoane către urmașii acesteia, s-a menținut aproape intactă de-a lungul epocilor.
Atât teologii evului mediu, cât și filosofii Renașterii, au continuat să studieze ideea stăpânirii omului asupra naturii, analizând, în acest sens, natura drepturilor pe care le dețin oamenii asupra elementelor acesteia, dezvoltând concluzii din ce în ce mai diversificate, de la o stăpânire absolută și nelimitată asupra acesteia, și până la o detenție precară și o obligație de a conserva natura în starea în care se află, deoarece adevăratul stăpânitor al acesteia nu este și nu poate fi decât Dumnezeu. Din păcate, prima perspectivă a dominat concepția societății umane asupra raporturilor om-natură până la jumătatea secolului al XX-lea, suficient pentru a destabiliza acest echilibru fragil și a transforma specia umană, dintr-o specie printre multe altele, într-un veritabil antagonist al naturii.
Adevărata renaștere a dreptului privat s-a produs odată cu redactarea Codului civil francez (napoleonian), adoptat în anul 1804, care a readus în atenția Europei Occidentale valorile și preceptele sistemului juridic roman, adaptate și conformate la necesitățile epocii. În acest context, s-a produs și revenirea în scenă a conceptului de patrimoniu, prin semnificativa intervenție a jurisconsulților franco-germani Zachariae, Aubry și Rau. Cum, la fel ca și în cazul dreptului roman, patrimoniul nu era definit în cadrul reglementării franceze, aceștia au fost nevoiți să extragă marea majoritate a concluziilor doctrinare din funcțiile îndeplinite de către acesta, realizând, pentru prima dată în istorie, o caracterizare teoretică a conceptului de patrimoniu.
În viziunea acestor pionieri ai dreptului civil modern, patrimoniul era strâns legat de personalitatea juridică a persoanei; practic, acestea două erau unite până la confundare. Utilitatea unei asemenea viziuni personaliste și-a dovedit, însă, în scurt timp, limitele, astfel încât s-a impus dezvoltarea unei noi viziuni asupra raporturilor dintre patrimoniu și persoană. Astfel a luat naștere teoria patrimoniului de afectațiune, datorată studiilor și analizelor jurisconsulților germani Bekker, Linz și Uger. Aceștia au desprins în totalitate personalitatea de conceptul de patrimoniu, susținând că acesta poate exista de sine stătător, cât timp este destinat desfășurării unei activități, sau unui anumit scop.
Dar nici această teorie nu s-a dovedit a fi satisfăcătoare față de necesitățile practicii, astfel încât legislațiile moderne, dar și doctrina de specialitate, au recurs la o soluție de echilibru între cele două ipostaze ale patrimoniului, susținând că un patrimoniu unic și patrimoniile de afectațiune pot coexista, atâta timp cât, în cadrul patrimoniului (unic) al unei persoane, pot lua ființă mai multe mase patrimoniale distincte, fiecare afectată unei anumite destinații. Această din urmă teorie a fost consacrată legislativ în majoritatea actelor de reglementare moderne, inclusiv în cadrul Codului civil român din 2009, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
În ceea ce privește „celălalt patrimoniu”, respectiv cel ce cuprinde bunurile al căror statut, din punct de vedere juridic, le ținea undeva la „marginile dreptului”, acesta a fost introdus în lumea juridică printr-o serie de acte normative franceze, de la începutul secolului XX, ce aveau ca obiect acele bunuri ce impuneau un regim de protecție și de conservare mai accentuat, datorită calităților lor estetice, peisagistice, culturale etc. Astfel a luat naștere conceptul de „patrimoniu cultural” și, la scurt timp, cel de „patrimoniu natural”, care s-a manifestat cel mai pregnant în domeniul dreptului internațional, fiind preluat de majoritatea documentelor cu valențe în acest domeniu.
Însă, cum am arătat și mai sus, niciunul dintre acestea nu oferă o definiție satisfăcătoare din punct de vedere juridic a acestui concept. Toate se limitează la a-i contura elementele constitutive (în limitele posibile), de a-l delimita în spațiu și/sau timp, unde este cazul, de a indica un titular, la fel, doar dacă este posibil, și, nu în ultimul rând, de a preciza regimul juridic specific, aplicabil acestora.
În același timp, începând cu anii 1960-1970, o preocupare inovatoare a societății internaționale a prins contur, concretizându-se într-o nouă și foarte importantă ramură de drept. Este vorba, bineînțeles, de dreptul mediului, apărut ca o reacție la concluziile studiilor științifice efectuate la jumătatea secolului al XX-lea, ce prezentau influența activității umane asupra mediului, devenită, începând cu revoluția industrială, una profund negativă. În atari condiții, se impunea o acțiune comună, în primul rând la nivelul comunității internaționale, dat fiind faptul că se avea în vedere o problemă globală, cu implicații pe termen lung.
În ciuda acestor imperative, de urgență maximă, dreptul mediului, ca disciplină juridică de sine stătătoare, s-a afirmat cu greu, dar existența sa a conturat în mod semnificativ dreptul internațional în ultimii 30 de ani, în special la nivelul organizațiilor regionale, precum Uniunea Europeană. În același timp, trebuie avută în vedere și influența sa asupra celorlalte ramuri de drept, care s-au văzut în situația de a-și adapta propriile precepte la aceste noi imperative și necesități, acestea făcându-și simțită prezența din ce în ce mai mult în toate aspectele lumii contemporane.
Din această perspectivă interdisciplinară, am propus un model teoretic care să transpună în domeniul dreptului mediului structura funcțională a patrimoniului din dreptul civil. În ciuda utilizării acestui termen pentru a desemna anumite universalități de bunuri, dar fără a-i conferi un sens juridic strict, dreptul mediului necesită o structură similară celei din dreptul privat, pentru a-și putea îndeplini mai eficient funcțiile și obiectivele propuse, pentru a oferi un cadru de reglementare riguros și, în același timp, flexibil. De aceea am decis să îmbinăm două abordări juridice, contradictorii la prima vedere, pentru a obține un model nou, adaptat la cerințele din ce în ce mai specifice și la flexibilitatea impusă de necesitățile prezentului, dar având la bază o structură rigidă, a cărei funcționalitate a fost confirmată de o continuitate a existenței aproape bimilenară.
O asemenea structură nu este, totuși, cu totul nouă; după cum am arătat, problema stăpânirii naturii de către om a reprezentat una dintre principalele problematici filosofico-teologice ale ultimelor secole. Sub aspect juridic însă, având în vedere poziția tradițională a dreptului față de aceasta, considerăm că impunerea unui astfel de concept ar ajuta la îmbunătățirea calitativă a eficienței reglementărilor aferente dreptului mediului, în condițiile „exploziei” cunoscute de această ramură de drept în ultimele decenii. În același timp, nu putem să nu avem în vedere faptul că acest nou concept poate fi văzut și drept o evoluție firească a conceptului de patrimoniu specific dreptului civil, în sensul că, și acesta, la rândul său, a suferit transformări de-a lungul existenței sale, și încă va mai suferi, având în vedere evoluțiile socio-economice foarte accelerate și dinamice ale prezentului.
Dorim să arătăm, prin demersul de față, că această problematică rămâne, încă, deschisă și, mai mult decât atât, este foarte propice apariției și dezvoltării de concepte juridice noi, adaptate problematicii și necesităților de mediu. Și aceasta în condițiile în care, în această materie, ne aflăm la confluența a doi factori esențiali, care afectează în mod profund această problematică. Astfel, avem de-a face, pe de o parte, cu fenomenul ecologic, a cărui dinamică, cum am arătat și în cuprinsul lucrării, s-a accelerat în mod spectaculos în ultimul deceniu. În același timp, și cercetarea științifică fundamentală s-a bucurat de o "explozie" similară, în condițiile în care punctele de intersecție și de suprapunere dintre aceasta și problemele mediului s-au multiplicat într-un ritm asemănător. În aceste condiții, putem relua afirmația surprinsă în mai multe opere doctrinare, conform căreia dreptul a rămas puțin în urmă față de aceste dezvoltări, impunându-se, deci, o adaptare cât mai accelerată și cât mai corespunzătoare a acestuia.
Aceste câteva idei, transformate pe alocuri în cerințe cu caracter mai mult sau mai puțin imperativ, au constituit infrastructura de bază a lucrării de față. Considerăm, astfel, că ne-am îndeplinit misiunea anunțată încă de la început, anume de a oferi un model teoretic nou, bazat pe un concept consacrat al dreptului privat, adaptat necesităților, dar mai ales imperativelor dreptului mediului. Am analizat, sperăm, în profunzime conceptul de patrimoniu, prezentându-l, mai întâi, din perspectivă istorică, pentru ca mai apoi să analizăm modul în care acesta este reglementat în legislațiile prezente, punând accentul pe noul cod civil român, întrat în vigoare la 1 octombrie 2011. În ceea ce privește dreptul mediului, am prezentat modul în care acest domeniu a îmbrățișat o formă de patrimoniu, urmărind și traseul istoric al acestei accepțiuni distincte. Prezentând modul în care acesta este înțeles, în prezent, în cadrul acestei materii, am oferit o nouă „variantă” teoretică, o sinteză între forma patrimoniului astfel cum a fost consacrată în dreptul civil și rigorile aferente domeniului mediului, obținând o structură juridică cu totul nouă, totuși destul de familiară științei dreptului, în special prin funcțiile sale.
Considerăm că, într-un final, am reușit să surprindem esența a ceea ce va putea deveni, într-un viitor apropiat, patrimoniul de mediu, în condițiile în care necesitățile practice ar putea impune consacrarea unei asemenea noțiuni. În acest sens, suntem optimiști că dreptul mediului va evolua într-o direcție în care raporturile sale cu celelalte ramuri ale dreptului, cele „tradiționale”, să se realizeze la un nivel și mai profund, intrinsec, structural, astfel încât "împrumuturile" de acest gen să se practice la o scară din ce în ce mai largă. Apreciem că, în această privință, ne-am făcut datoria, în sensul explorării unei posibilități teoretice, cu valențe practice dovedite, intrând într-un teritoriu complet nou, pe o cale deja consacrată.
Rezultatul acestei cercetări constituie, credem, doar un început; numai transformările și evoluțiile ulterioare ale dreptului, în special ale dreptului mediului, vor putea confirma validitatea unei asemenea abordări a problematicii ecologice. Ne permitem să adoptăm, în această privință, o atitudine optimistă, în condițiile în care dreptul mediului își conservă în continuare o poziție de maximă importanță în cadrul oricărui sistem juridic.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptul Juridic de Patrimoniu In Dreptul Civil Si In Dreptul Mediului (ID: 126843)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.