Conceptul Ispasirii In Evanghelii
Introducere
Definirea și încadrarea subiectului
Importanța Subiectului și motivarea opțiunii
Importanța subiectului
Motivarea opțiunii
Obiectivele lucrării
Terminologie
I. Perspectiva exegetică a unor texte despre ispășire în Sfintele Evanghelii
1.1. Matei 20:28
1.2. Ioan 1:29
1.3. Ioan 3:16,17
1.4. Ioan 6:51
1.5. Ioan 10:11
1.6. Ioan 11:49,50
1.7. Ioan 15:13,14
II. Perspectiva dogmatică a unor texte despre ispășire în Sfintele Evanghelii
2.1. Matei 20:28
2.2. Ioan 1:29
2.3. Ioan 3:16,17
2.4. Ioan 6:51
2.5. Ioan 10:11
2.6. Ioan 11:49, 50
2.7. Ioan 15:13,14
III. Perspectiva pastorală a unor texte despre ispășire în Sfintele Evanghelii
3.1. Matei 20:28
3.2. Ioan 1:29
3.3. Ioan 3:16,17
3.4. Ioan 6:51
3.5. Ioan 10:11; 11:49,50
3.6. Ioan 15:13
IV. Hristos, perspectiva holistică a ispășirii
4.1. Cauzele ispășirii:
4.2. Implicațiile ispășirii:
4.2.1. Suferință prin ascultare și supunere:
4.2.2. Suferință prin durere și moarte fizică:
4.2.3. Suferință prin durerea pricinuită de purtarea păcatului:
4.2.4. Suferință prin abandonare și mânie:
4.3. Preoția și jertfa lui Hristos
4.4. Beneficiile ispășirii
4.4.1. Refacerea condiției umane
4.4.2. Restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu și oameni
4.4.3. Ispășirea lui Hristos ca mijloc de biruire a morții
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Definirea și încadrarea subiectului
Cercetarea de față „Reflecții teologice cu privire la ispășire în Sfintele Evanghelii”, urmărește să facă o analiză a conceptului despre ispășire așa cum îl găsim în Sfintele Evanghelii. Subiectul aparține în principal teologiei biblice fiind tratat în primă parte din perspectivă exegetică. De asemenea subiectul are puternice implicații doctrinare și practice motiv pentru care subiectul a fost abordat atât din perspectivă dogmatică cât și pastorală. O definiție.
Importanța Subiectului și motivarea opțiunii
Importanța subiectului
Studiul asupra ispășirii este extrem de important deoarece descrie modul în care Hristos, coborât din cer, pătimește în locul omenirii. Această doctrină este crucială pentru creștinism deoarece arată modul în care mântuirea a devenit accesibilă fiecărui om. Fără o înțelegere corectă a acestui subiect omul se află în pericolul de a nu-și înțelege mântuirea și chiar de a și-o pierde. Doctrina ispășirii aduce lumină în viața noastră de credință descriind modul în care mântuirea noastră, a omenirii devine posibilă. Astfel putem spune că subiectul ispășirii este de o importanță capitală pentru viața noastră de credință
Motivarea opțiunii
Pentru a înțelege corect problema harului este necesar a înțelege importanța jertfei răscumpărătoare a lui Isus Hristos. Prin tratarea acestui subiect și înțelegerea lui, omul percepe modalitatea prin care Dumnezeu a șters păcatele omenirii. Evangheliile reprezintă pentru cititor „filmul” vieții lui Isus, așa cum a fost văzut El de contemporanii acestuia. Prin tratarea subiectului ispășirii în evanghelii ne propunem să tratăm această temă așa cum a fost văzută ea de contemporanii Domnului sau chiar de Isus însuși.
Obiectivele lucrării
Prin prezentul studiu dorim să arătăm mai întâi de toate importanța acestui subiect în iconomia mântuirii. Apoi ne propunem o analiză a conceptului despre ispășire așa cum a fost el perceput de sfinții evangheliști. Tema ispășirii în Sfintele Evanghelii ocupă un spațiu destul de mare, aproximativ un sfert din fiecare evanghelie, care de cele mai multe ori a fost ignorat. Lucrarea de față își propune să descrie implicațiile ispășirii prin lentilele martorilor oculari și chiar ai Domnului. Fiindcă subiectul aparține în principal teologiei biblice este absolut necesară o tratare exegetică a textelor care ne vorbesc despre asta. Fiindcă acest subiect are și implicații doctrinare ne propunem de asemenea să tratăm subiectul și din perspectivă dogmatică. Apoi ne propunem să facem o analiză practică a implicațiilor ispășirii pentru viața noastră de credință. în cele din urmă dorim să conturăm o perspectivă holistică asupra ispășirii așa cum reiese ea din Sfintele Evanghelii.
Terminologie
Chenoză – modul în care Logosul divin s-a dezbrăcat de atributele Sale divine și s-a întrupat
Expiere – credința că păcatul este anulat prin acoperire, moartea lui Hristos acoperind toate păcatele noastre
Ispășire – se referă la actul prin care Dumnezeu, prin jertfa lui Hristos, rezolvă principala problemă a omului, păcatul.
Ispășire substituționară – Hristos i-a locul păcătoșilor purtând pedeapsa cuvenită nouă.
Îndumnezeire – reprezintă modul în care credinciosul se mântuiește conform pasajului din 2 Petru 1:2-4
Jertfa de ispășire – constituie abaterea mâniei lui Dumnezeu prin oferirea unui dar
Răscumpărare – proces prin care păcătoșii sunt „cumpărați înapoi” din robia păcatului și relația cu Dumnezeu este restaurată, prin „plata” morții lui Isus.
Reconciliere – modul în care Dumnezeu a schimbat relația cu lumea ostilă față de El prin jertfa lui Hristos
I. Perspectiva exegetică a unor texte despre ispășire în Sfintele Evanghelii
1.1. Matei 20:28
„Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.”
Acest text este unul cu totul deosebit, deoarece prin conținutul său se remarcă între toate celelalte texte despre ispășire cuprinzând una dintre cele mai clare declarații ale Noului Testament, referitoare la efectul mântuitor al morții lui Isus.
În contextul așa ziselor lupte de putere demarate de frații Boanerghes, Isus face nobila declarație de scop prin care arată că „esența Împărăției cerurilor este dezbrăcarea de sine și slujirea altora”, dusă până la sacrificiul suprem; „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”.
Această declarație comportă în sine o mare greutate și datorită titlului pe care Isus și-l însușește, titlu ce purta în tradiția iudaică, aura supremei autorități, acordată singurului Fiu al Omului. Această autoritate îi asigura beneficiarului vasalitatea tuturor popoarelor, tuturor națiunilor și tuturor limbilor, și o stăpânire neperisabilă și neînstrăinabilă(Daniel 7:10). În mod surprinzător Fiul Omului renunță la toate drepturile și privilegiile ce rezidă din această funcție, alegând să se umilească până la cea mai joasă pătură socială, aceea de slujitor. În final Isus își păstrează titlu cuvenit însă renunță la drepturile ce derivă din purtarea acestei funcții, punându-și serviciile la îndemâna tuturor popoarelor și a națiunilor până la revenirea Sa în slavă. Astfel Cel al cărui destin era să fie slujit ajunge slujitorul tuturor, purtând în sine portretul supremului exemplu de sacrificiu.
Pretențiile enunțate de cei doi frați îi conferă lui Isus posibilitatea de a restabili conceptul ierarhiei după normele noilor învățăminte ale iubirii și sacrificiului de sine. Astfel în „comunitatea creștină mai marele va trebui să fie servitorul celorlalți gr. dia,konoj, iar „primul”, va trebui să fie „slugă”, gr. dou/loj. fiind o răsturnare cu 180 a concepției despre ierarhie.”
În opoziție cu conducătorii neamurilor care „domnesc peste ele” (katakurieu,ousin) și „le stăpânesc” (katexousia,zousin) măreția conducătorului creștin se evidențiază prin renunțarea la tendințele sale de domnie asupra altora și împrumutarea unui spirit de slujire folosit ca oportunitate de misiune. Folosirea cuvintelor “dia,konoj” și “dou/loj”, exprimă ideea de misiune a demnitarului și prin extensie a întregii biserici. Această misiune îl are drept protagonist pe Isus Hristos care s-a făcut om, nu pentru a fi slujit de oameni, ci ca să îi slujească. Iar punctul culminant al slujirii Lui este sacrificiul de Sine, ce are drept scop răscumpărarea multora din robia păcatului. Astfel poziția de conducător nu este pentru folosul celui ce o deține ci pentru întreaga comunitate a celor slujiți.
Mulți comentatori văd în acest verset un ecou al robului care suferă din Isaia 53:7, unde Mesia, îndurător și pătimitor, se oferă de bună voie morții pentru păcatele multora. Astfel de identificări mai face evanghelistul și în 8:17 unde Îl identifică pe Isus cu omul durerii din Isaia 53:4, sau în 12:18-21 unde Isus este identificat cu robul Domnului ce reabilitează întreaga lume.
„Slujirea pe care voia să o facă Fiul Omului este descrisă prin cuvintele „să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”, pasajul acesta fiind o dovadă clară a ispășirii în locul nostru a lui Hristos.” Expresia „Să-și dea viața”: gr. Psychen, înseamnă și „suflet”, și „suflu vital”, adică „viață”,”. Această idee conduce la premisa că, deși Isus era deprins cu suferința ( „om al durerii și obișnuit cu suferința ”Isaia 53:3), ispășirea Sa nu a fost rezumată doar la o viață de suferință în trup și în suflet, ci, în final, a fost încununată cu o moarte naturală. Cu toate că întreaga Sa viață, trăită într-o lume căzută, a implicat suferință, lucrul acesta nu a fost de ajuns pentru înfăptuirea unei ispășiri depline. Doar sacrificiul suprem evidențiat de Însuși marele Domn în prezenta declarație de scop putea împlini această nevoie acută a omenirii.
Prezența prepoziției avnti, în textul nostru, sugerează ideea de substituire în mod evident. Așa cum în afirmația „ochi pentru ochi” din Matei 5:38, se are în vedere o substituire, tot la fel este și în textul nostru. A. T. Robertson sesizează că această prepoziție ce înseamnă „în locul” sau „în loc de” apare în situații în care „cele două substantive puse în contrast sunt echivalente și astfel pot fi schimbate între ele.” Acesta continuă afirmând că pasajele doctrinare importante ca Matei 20:28 și Marcu 10:45 „propagă concepția substituționară despre moartea lui Hristos nu pentru că avnti în sine înseamnă în locul, ceea ce nu este adevărat, ci pentru că din pricina contextului nu poate intra în discuție nici o altă idee.” De aceeași părere este și Leon Moris care afirmă că jertfa lui Hristos poate fi înțeleasă corect doar prin prisma caracterului substituitor al acesteia.
Cuvintele din greacă lu,troo – tradus de obicei prin „a răscumpăra” și apolu,trosyj, care înseamnă simplu „răscumpărare” sunt derivate din cuvântul lu,tron, care înseamnă un preț de răscumpărare. Acest termen deja consacrat în lumea antică era folosit pentru cumpărarea sau eliberarea unui sclav.
În Vechiul Testament Dumnezeu subliniază mereu faptul că Israel îi aparține, fiind răscumpărat din robia Egiptului. De asemenea răscumpărarea mai era folosită atunci când un evreu sărăcea și trebuia să vândă tot ce are inclusiv pe sine. Atunci ruda sa cea mai apropiată avea drept de răscumpărare, putând interveni în vederea recuperării bunurilor înstrăinate. Același drept putea fi exercitat și în cazul unei persoane înstrăinate. Ruda răscumpărătoare, goel în ebraică, putea acționa în vederea eliberării dintr-un anumit necaz. Rut, moabita, și pământul ei au fost răscumpărate de către Boaz(Rut 4:1-10). Acest răscumpărător, numit și goel, era o „icoană preînchipuitoare a lui Hristos Însuși, marele Răscumpărător.” Încă o situație demnă de trecut în revistă este cea prezentată în Exod 21:29,30; dacă cineva avea un bou periculos, stăpânul era obligat să-l țină închis. Dacă neglija această prescripție iar animalul ucidea pe cineva atât boul cât și stăpânul trebuiau uciși cu pietre. Însă în cazul stăpânului fiindcă nu exista o intenție criminală premeditată, i se putea fixa un preț de răscumpărare(ebr. rp,Ko,,,,,,,, koper), care să-i permită a-și răscumpăra propria viață. Astfel în schimbul unei sume de bani omul putea să-și răscumpere viața.
În textul nostru substantivul lu,tron, folosit în greacă pentru a descrie prețul de răscumpărare și prepoziția avnti., care în limba greacă are sensul de „pentru”, iar din punct de vedere literar înseamnă „în locul”, punctează lămurit ideea că Isus Hristos este „Locțiitorul” nostru, tot așa cum o răscumpărare era prețul plătit pentru eliberarea unui sunci ruda sa cea mai apropiată avea drept de răscumpărare, putând interveni în vederea recuperării bunurilor înstrăinate. Același drept putea fi exercitat și în cazul unei persoane înstrăinate. Ruda răscumpărătoare, goel în ebraică, putea acționa în vederea eliberării dintr-un anumit necaz. Rut, moabita, și pământul ei au fost răscumpărate de către Boaz(Rut 4:1-10). Acest răscumpărător, numit și goel, era o „icoană preînchipuitoare a lui Hristos Însuși, marele Răscumpărător.” Încă o situație demnă de trecut în revistă este cea prezentată în Exod 21:29,30; dacă cineva avea un bou periculos, stăpânul era obligat să-l țină închis. Dacă neglija această prescripție iar animalul ucidea pe cineva atât boul cât și stăpânul trebuiau uciși cu pietre. Însă în cazul stăpânului fiindcă nu exista o intenție criminală premeditată, i se putea fixa un preț de răscumpărare(ebr. rp,Ko,,,,,,,, koper), care să-i permită a-și răscumpăra propria viață. Astfel în schimbul unei sume de bani omul putea să-și răscumpere viața.
În textul nostru substantivul lu,tron, folosit în greacă pentru a descrie prețul de răscumpărare și prepoziția avnti., care în limba greacă are sensul de „pentru”, iar din punct de vedere literar înseamnă „în locul”, punctează lămurit ideea că Isus Hristos este „Locțiitorul” nostru, tot așa cum o răscumpărare era prețul plătit pentru eliberarea unui sclav. „În ceea ce-i privea pe evrei fiecare trebuia să plătească un preț de răscumpărare pentru viața sa, atunci când se făcea recensământul național; fiecare întâi născut de parte bărbătească și în special cei care erau peste numărul leviților și îi înlocuiau trebuiau să fie răscumpărați.” Această răscumpărare putea coincide cu o sumă de bani echivalentă prețului eliberării unui captiv. În Vechiul Testament, „răscumpărarea” era folosită în dreptul a ceva ce fuse-se inițial dedicat lui Dumnezeu. Pentru studiul nostru nu este important cui a fost plătit prețul ci aspectul esențial este, că o anumită plată „este necesară pentru a obține eliberarea multora, iar moartea Domnului a oferit prețul respectiv.” În același pasaj apare și termenul neașteptat mulți, care conform scrierilor rabinice și a unor manuscrise de la Qumran, „cei mulți” este o expresie care „definește comunitatea legământului, datorat probabil folosirii lui și în Isaia 53:11,12 și Daniel 12:2,3”. Astfel misiunea lui Isus era aceea de a mântui pe poporul Său de păcatele sale. Așadar expresia „pentru mulți”, nu intră în conflict cu „pentru toți”, expresie folosită de apostolul Pavel ci este doar un ecou al robului care suferă din Isaia 53.
În concluzie tema acestui verset enunțat de însuși Mântuitorul este intenția ispășitoare a Domnului, lucru realizabil doar prin moartea răscumpărătoare și substituitoare a celui ce a învățat că a sluji înseamnă jertfă.
1.2. Ioan 1:29
„A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”
În contextul frământărilor autorităților religioase evreiești asupra identității mesianice a lui Ioan botezătorul, Domnul își face apariția tocmai la o zi după plecarea investigatorilor iudei cu răspunsul evident nesatisfăcător al acestuia.
Cu siguranță, declarația pe care Ioan a făcut-o a doua zi ar fi fost foarte potrivită în ziua precedentă. Întrebările preoților și leviților ar fi găsit dezlegarea dacă Isus ar fi apărut cu o zi înainte. Însă Domnul hotărăște o altă traiectorie pentru planul Său care nu trebuia să se intersecteze cu aspirațiile mesianice ale castei preoțești. Acest lucru avea să fie afirmat într-o altă împrejurare unde Domnul declară: ,,Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor.(Matei 11:25). A doua zi Domnul va alege să-și descopere identitatea însă doar în auzul celor care „căutau cu toată sinceritatea răspuns la frământările lor”, și care din dragoste pentru evanghelie erau gata să accepte mesajul pocăinței.
A doua zi (Th/| evpau,rion), pentru Ioan zilele sunt importante, iar fixarea evenimentelor în ordine cronologică devine o prioritate pentru el; primul este acest verset, al doilea versetul 35 iar cea din urmă datare o găsim în versetul 43. A doua zi, ziua de după interogatoriu, are o semnificație cronologică, putând fi interpretată ca o aluzie la cartea Genezei unde, cele șapte zile ale creațiunii corespund cu șapte zile din activitatea publică a Mântuitorului, care poate semnifica o nouă săptămână a creației. A doua zi are de asemenea o semnificație deosebită deoarece este ziua botezului lui Isus, la care Ioan ține mult să-i facă o datare.
De notat este și forma prezentă a celor două verbe, „a văzut” (ble,pei) și „a zis” (le,gei), formă ce ne conduce la dramatismul evenimentelor ce au loc odată cu revelarea identității mesianice a Domnului.
„„venind la el”: conform sinopticilor, Isus vine la Ioan ca să fie botezat „cu apă”. Aici însă Isus „vine” ca să fie recunoscut și proclamat Mesia, Fiu al lui Dumnezeu.” Dar Hristos nu vine oricum, cel puțin nu așa cum se așteptau preoții ci „pătimitor și părăsit, purtând păcatele lumii…”
Următoarele cuvinte: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”, așa cum afirmă Gerhard Maier, sunt „esențiale pentru înțelegerea Evangheliei, iar pentru istoria bisericii sunt de neînlocuit.” „Iată”, interjecția ce-l desemnează pe Isus și confirmă pe Acesta în rolul de miel pascal conduce spre scopul glorios al Acestuia ce presupune jertfă pentru întreaga lume.
Din această afirmație putem deduce în mod firesc că această declarație este o aluzie la moartea ispășitoare al lui Hristos, însă nu este tocmai sigur că asta a vrut să spună Ioan. Pe parcursul acestei evanghelii întâlnim uneori indicii care sugerează că Ioan aștepta un Mesia ce aduce cu Sine judecată împotriva necredincioșilor, nu să se ofere pe Sine ca jertfă pentru aceștia. Există posibilitatea ca Ioan să-L fi identificat pe Isus drept mielul războinic apocaliptic, întâlnit atât de des în scrierile iudaice(1 Enoh 90:1,2 ; Testamentul lui Iosif 19:8,9.) fiindcă această ipoteză este puțin probabilă, în continuare vom aborda acest verset mergând pe interpretarea tradițională conform căreia această afirmație este o aluzie la moartea ispășitoare a Domnului.
Metafora „Mielul lui Dumnezeu” conduce la premisa că este un miel special, provenit de la Dumnezeu cu scopul bine determinat de a purta păcatul lumii nu doar păcatul lui Israel. Această idee era străină iudaismului secolului I care aștepta un Mesia ce ridică și îndepărtează doar păcatul lui Israel nu al întregii lumi. Verbul ai;rw, ce poartă în sine sensul de „a lua departe” este un timp prezent cu răsunet în viitor, iar a`marti,an e la singular referindu-se la totalitatea păcatului din lume, mai degrabă decât la un număr de acte individuale.
Expresia „amno.j tou/ Qeou”, ce apare în textul nostru, este destul de rar întâlnită în Noul Testament, având doar patru prezențe, una dintre acestea se regăsește în același capitol 1, versetul 36, una în Faptele apostolilor 8:32 iar cea din urmă în 1 Petru 1:19. Pentru celelalte 30 de apariții este folosit termenul avrne, ce se deosebește oarecum de cel dintâi prin înțelesul pe care amno.j ca miel tânăr de aproximativ un an, îl capătă datorită perspectivei ispășirii în relație cu obiceiurile vechi testamentare.
Astfel fiind legat de Vechiul Testament comentatorii biblici au încercat a-i găsi un corespondent lui amno.j în relatările biblice ale Acestuia. Primul de care se amintește este episodul biblic al jertfirii lui Isaac din Geneza 22:8 unde într-un mod providențial Dumnezeu se îngrijește de jertfă. Mielul provenit de la Dumnezeu atrage atenția asupra unui important aspect al sacrificiului lui Hristos, și anume, inițiativa divină de a dărui un miel. Deși asemănarea este izbitoare nu există nici un indiciu că acest miel a prefigurat profunda ispășire de care Ioan vorbește.
O altă propunere este asocierea țapului lui Azazel cu sensul pe care cuvântul grecesc airw îl poartă. Conform lui Andreas J. Kostenberger acest verb înseamnă „a lua departe”, „a căra departe” sugerând ideea de a îndepărta păcatele. Imaginea țapului ce ducea păcatele în pustiu e oarecum asemănătoare cu imaginea mielului ce îndepărtează păcatele. Însă așa cum remarcă și Leon Moris această teorie suferă un mare defect: „țapul nu e miel”
Altă asociere este cu un miel oferit pentru vină. Deși această teorie se apropie mult de adevăr nu putem fi cu adevărat siguri, deoarece mult prea des nu un miel, ci un alt animal a fost oferit ca jertfă pentru vină. Din moment ce doar uneori s-a întâmplat să fie un miel, o aluzie cu privire la acesta ar fi aproape imposibil de detectat.
O altă propunere este determinată de asemănarea dintre Hristos și mielul pascal din Exod 12:3 unde sângele mielului fără cusur a protejat poporul de pedeapsa lui Dumnezeu care s-a abătut asupra tuturor întâilor născuți din Egipt. Jertfirea anuală a mielului pascal a devenit amintirea de neuitat a eliberării din robia egipteană și în același timp a indicat perspectiva eliberării prin Mesia. După evanghelistul Ioan, „Isus a murit pe cruce exact în momentul în care preoții încep să jertfească mielul pentru sărbătoarea paștelui iudaic. „Mielul lui Dumnezeu” va pune capăt acestor jertfe, întrucât nu mai există păcat pentru care să se ceară vreo jertfă la Templu.
Metafora mielului în acest context are o întreită semnificație, asemeni sărbătorii pascale în care Dumnezeu se prezenta pe sine în trei roluri. Primul dintre acestea este cel de judecător iar contextul în care s-a întâmplat acest lucru este cel al amenințării cu ultima urgie. Moise îl avertizase pe Faraon că la miezul nopții Îngerul Domnului va trece prin Egipt și va omorî pe întâiul născut al fiecărei familii. Fără nici o discriminare între clasele sociale sau animale, fiecare întâi născut de parte bărbătească va muri. Soluția era dată de Dumnezeu iar aceasta consta în jertfirea unui miel care împlinea normele dreptății lui Dumnezeu care presupuneau plată pentru păcat. Asemeni mielului pascal Hristos împlinește normele justiției lui Dumnezeu plătind pentru păcat și smulgând rădăcinile acestuia.
Al doilea rol prin care Iehova se revelează pe Sine este cel de răscumpărător. În seara celei de a paisprezecea zi a lunii fiecare familie din Israel trebuia să-și aleagă un miel fără cusur pe care să-l junghie. Apoi din sângele mielului trebuia să ia o parte, pe care, cu ajutorul unui mănunchi de isop să stropească cu el pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii. În urma acestei practici ei trebuiau să stea toată noaptea închiși în casă adăpostindu-se sub puterea răscumpărătoare a sângelui mielului. Iehova promise-se că orice casă însemnată cu sânge va fi cruțată de nimicirea ce va veni. Hristos îndeplinește și acest oficiu reprezentând mielul pascal ce cu atribuții răscumpărătoare ne salvează de nimicitorul și ne așează sub protecția sângelui Său.
Un al treilea rol prin care Iahve se revelează pe Sine este acela de Dumnezeu al legământului. Scopul jertfirii mielului pascal nu s-a rezumat doar la salvarea unei mâini de oameni ci a avut o semnificație mult mai profundă. Prin salvarea oferită de Dumnezeu Acesta îi făcea popor al Său. Din acel moment răscumpărații îi aparțineau într-un mod special lui Iehova, care i-a cumpărat cu prețul sângelui, și de aceea trebuiau să se consacre lucrării Lui. Din nou Hristos, mielul fără cusur împlinește perfect acest rol, fiind Cel prin care cerul se leagă de pământ printr-o legătură desăvârșită. Hristos reprezintă momentul închegării celui mai trainic și durabil legământ în care cele două părți, omul și Dumnezeu, în vrășmășie până atunci, se împacă. „În noaptea de paște evreii trebuiau să consume mielul împreună cu ierburi amare și cu pâine nedospită iar acest lucru trebuiau să-l facă având mijlocul încins, încălțămintea în picioare și toiagul în mână, gata fiind în orice moment pentru plecare. Unele aspecte le vorbeau despre asuprirea lor anterioară(Exemplu ierburile amare) iar altele despre eliberarea care va să vină(Exemplu îmbrăcămintea lor).” Însușirile lui Hristos se pliază și pe acest moment, El reprezentând „mielul care ridică”, ideea de miel conducându-ne la sentimentul întristării, aducându-ne aminte că a fost necesară o jertfă substitutivă. „Care ridică” trezind în noi sentimentul speranței și a călătoriei ce va să vină.
Din nou asemănarea este indiscutabilă, însă, această asociere la fel ca celelalte nu prezintă certitudine deplină. Mai întâi nu doar mielul ci și alte sacrificii erau ispășitoare, apoi mielul pascal era restrâns la un grup limitat de oameni spre deosebire de mielul lui Dumnezeu a cărui jertfă este suficientă pentru întreaga lume. În cele din urmă în „limbajul evreilor elenizați acest miel nu era numit „amno.j,,”, titlu pe care Ioan îl atribuie în acest caz, ci mai degrabă „paște”” metaforă pe care însuși Pavel o folosește în 1 Corinteni 5:7 „Hristos paștele nostru a fost jertfit”.
Una dintre cele mai verosimile teorii este asocierea mielul lui Dumnezeu cu robul care suferă din Isaia 53:7, unde se spune: „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” Slujitorul suferind, ce nu ripostează și nu se justifică fiind una din prefigurările lui Isus Hristos.
O altă asociere poate fi cea cu mieii de sacrificiu oferiți în fiecare dimineață și seară în Templu. Această asemănare este foarte posibilă însă nu avem nimic care să indice în mod clar asta. Nu avem cunoștințe despre o zi de sacrificiu asociată direct sau indirect cu mielul lui Dumnezeu.
O ultimă apariție biblică a metaforei mielului este cea de după înviere în care „Mielul înjunghiat”, ce stă în mijlocul adunării celor sfinți, îi va conduce pe aceștia spre victoria finală, umilind fiara și coaliția celor zece regi. Apocalipsa 5:6 „Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii, și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat, și avea șapte coarne și șapte ochi, cari sînt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimese în tot pământul.” Acest nou statut dobândit de Mântuitorul se datorează învingerii celui rău prin acceptarea statutului de miel ce conduce la răscumpărarea întregii omeniri.
Cu siguranță expresia „mielul lui Dumnezeu” nu poate fi îngrădită la o singură asociere sau un singur sens și chiar dacă scriitorul a avut în minte o aluzie pentru noi, e imposibil să o identificăm cu certitudine. Probabil că ar fi indicat să privim mielul ca un compozit, evocând mai multe sau poate chiar toate sugestiile prezentate.
În cele din urmă cea mai importantă este acțiunea mielului care ridică păcatul întregii lumi ducându-le departe de orice amintire.
1.3. Ioan 3:16,17
„v. 16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. v.17 Dumnezeu în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”
În prezentele versete, apostolul Ioan, în contextul discuției lui Isus cu Nicodim, ne prezintă ispășirea din perspectiva a ceea ce Dumnezeu Tatăl a făcut (sau nu a făcut) pentru noi.
„Fiindcă”, dio,ti în greacă, o conjuncție formată din prepoziția dia și oti însemnând împreună „din cauza aceasta”. Din acest înțeles rezultă cu necesitate motivul pentru care Hristos a trebuit să atârne pe lemnul crucii. Iar acest motiv nu este altceva decât dragostea inconmensurabilă a lui Dumnezeu. Din expresia „atât de mult” se disting două înțelesuri, primul arată dimensiunea dragostei lui Dumnezeu iar cel de-al doilea arată felul acestei iubiri. „A iubit Dumnezeu lumea”, este singurul loc din sfânta Scriptură unde Dumnezeu face o declarație de dragoste lumii, arătându-și sentimentele față de întreg mapamondul. În nici un al loc din Noul Testament Dumnezeu nu mai face o astfel de declarație.
Lumea, ko,smon în greacă, în evanghelia după Ioan poartă „sensul acelei grupări potrivnice lui Dumnezeu.” iar prin folosirea acestui cuvânt Ioan vrea să ne transmită că dragostea Domnului este una desăvârșită deoarece îi include pe toți oamenii inclusiv pe dușmani.
Singurul lui fiu, monogenh în greacă, este singurul loc, după prolog, în care se vorbește despre fiul ca monoghenes. Probabil că Ioan alege acest cuvânt pentru a da greutate declarației lui Dumnezeu, inspirând în cititorul cunoscător de limbă greacă o mai profundă înțelegere a sacrificiului lui Dumnezeu.
„Pentru ca oricine crede în El”(eivj auvto.n), formulă în acuzativ sistematic folosită de Ioan, nu ține de verbul a „crede”, ci de „a avea viață veșnică”.
„Dumnezeu în adevăr n-a trimis”, avpe,steilen în greacă, poartă sensul de trimis în lumea largă sau pentru lumea întreagă. Acest cuvânt se deosebește de mempo ce transmite ideea unui trimis cu o misiune specială. Totuși întrece cele două nu există o diferență semnificativă de înțeles, adeseori fiind folosite și împreună. Ambele cuvinte apar în Ioan de mai multe ori decât în toace celelalte evanghelii, asta însemnând că misiunea este importantă pentru Ioan, ocupând un loc de frunte în teologia sa.
„Nu a trimis ca să” începe cu o negație, El vrând să îndepărteze o așteptare mesianică greșită. Pe baza unor pasaje din cartea lui Enoh, a patra carte a lui Ezra, sau interpretări literare a pasajelor din Psalmul 2:9 și Maleahi 4:1 iudeii și-au construit o teologie a individualismului în care doar ei vor scăpa de pedeapsa viitoare. Bineînțeles că o profeție ca cea din Amos 5:17-20, ce nu prevedea un astfel de final fericit a fost cenzurată și uitată. Conform acestei așteptări, evreii credeau că la venirea lui Mesia neamurile vor fi judecate și condamnate pentru vanitatea lor, dar mai ales pentru opresiunea față de poporul lui Israel. „Membrii sectei de la Qumran mergeau mai departe, afirmând că doar ei vor fi salvați, iar restul lumii inclusiv conaționali lor evrei vor muri. Această mentalitate împrumutată de la celelalte religii antice afirma că doar cei inițiați vor fi salvați de mânia viitoare.” Contrar acestor așteptări Ioan afirmă că Mesia a venit să-i salveze pe toți, (folosirea termenului kosmon) nu doar pe evrei sau pe un grup restrâns de inițiați. De altfel în Vechiul Testament, El a lăsat adeseori să se înțeleagă că vrea mai degrabă salvarea celor păcătoși decât condamnarea acestora (Ezechel 18:23; 33:11). Idee ce se afla în totală contradicție cu teologia iudaică a primului secol.
Judecata din ziua de apoi, așa cum era percepută de iudei, este în contradicție și cu învățătura lui Ioan, care vede judecata ca pe o realitate prezentă. Ce fac oamenii acum rezultă în prezenta preliminarie a judecății și determină ce se va întâmpla cu noi când vom sta în fața tronului de judecată a lui Dumnezeu în ziua de pe urmă.
Nu să judece, prezentul verset este oarecum în contradicție cu versetele din 5:27 și 9:39 unde se afirmă clar că judecata este una dintre prerogativele lui Mesia. Rezoluția acestor aparente contradicții se află în înțelegerea mântuirii ca implicând două aspecte. Salvare pentru cei care cred și judecată pentru cei care nu o fac. Scopul lui Isus este răscumpărarea, însă în momentul în care este respins rezultă judecata. Astfel această judecată nu este o condiție de fapt ci un rezultat inevitabil a ceea ce facem fiecare cu Hristos. Sensul lui krinh în acest verset este mai degrabă de condamnare. Iar Calvin remarcă pe bună dreptate că nu ar mai fi fost nevoie de venirea lui Isus pentru a condamna lumea deoarece ea era deja condamnată. Scopul trimiterii lui Isus, al întrupării, a fost mântuirea, deoarece acesta era lucru de care lumea avea nevoie cel mai mult. Astfel „în lumina întrupării doctrina tradițională despre judecată a fost modificată radical, viața și în special moartea Lui au condus la această afectare a judecății.” Așadar deși mulți oameni, prin simpla venire a lui Hristos în lume, au fost condamnați nu acesta a fost scopul său, ci dimpotrivă să salveze lumea.
În Vechiul Testament judecătorul devenea salvator prin propria lui judecată, acum prin venirea lui Isus, salvatorul devine judecător prin răscumpărarea ce o realizează. Iar această răscumpărare reprezintă pentru omenire viață veșnică.
În cele din urmă mai trebuie să ținem cont de faptul că Isus vorbește doar de actuala sa trimitere în lume. Când va veni pentru a doua oară va venii cu adevărat ca judecător. În acest fel se poate explica și contradicția cu 5:27.
1.4. Ioan 6:51
„Eu sunt pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii.”
În contextul hrănirii mulțimii de cinci mii de oameni, cu cinci pâini și doi pești, Isus declară că adevărata pâine este cea care se coboară din cer și care conține intrinsec secretul vieții veșnice. Totodată El atrage atenția asupra riscului de a căuta pâinea acestei vieți, făcând o comparație cu strămoșii poporului Israel care au mâncat și au murit și cu promisiunea Sa conform căreia cine mănâncă nu mai moare.
„Ioan în evanghelia sa are un lung șir de metafore-simboluri legate de hrană (carne, vin pâine, viță de vie etc), care sublinează ideea comuniunii mistice cu persoana mântuitorului. Pâinea cea vie o` a;rtoj o` zw/n reprezintă pâinea care trăiește, plină de viață și dăruind viață.” Această pâine este trupul lui Hristos care se dă pentru viața lumii, iar acest „se dă” face referire la moartea pe cruce pentru păcatele omenirii.
Trupul meu, h` sa,rx mou, pentru a denumi trupul greaca are un termen, soma, care definește ansamblul părților materiale din care este constituită o ființă vie(oase, carne, sânge etc). Dar și aici după unii exegeți, carnea ar trimite la ființa integrală a omului. Ideea acestui pasaj fiind, că pentru viața lumii Isus își dă până și carnea Sa, principiul său vital.
„Pâinea din cer” face referire la originea Sa divină, iar viața acestei pâini, despre care evenghelistul ne vorbește este plasată în trupul său, acest lucru cauzându-i mai târziu moartea. Prepoziția u`pe.r , este folosită cu regularitate în contextul sacrificiului și întărește faptul că darul lui Isus reprezintă un sacrificiu.
Totodată Ioan folosește „carne” și nu „trup” pentru a sublinia încarnarea reală a lui Isus, ca un răspuns la adepții docetismului care considerau că Isus a luat doar un trup ce părea a fi uman, dar „nefiind Dumnezeu întrupat pe deplin”. Carnea(sarx) fiind substanța concretă în care S-a întrupat Isus nici un comentariu nu se mai poate face.
Din nou Isus ține să menționeze că această pâine nu era doar pentru evrei, ci pentru întreaga lume. Această declarație vine ca un răspuns la siguranța iudaică ce pretindea că sunt urmașii celor ce au mâncat din mană. Isus le spune că nu le-a folosit la nimic, iar că acum întreaga lume poate să aibă o altă mană ce cu adevărat va folosi.
Încetarea manei la trecerea Iordanului, este acum înlocuită de o altă hrană iar înmulțirea pâinilor le atrage atenția asupra acestei schimbări. Așteptările evreilor privitoare la pământul făgăduinței se împlinesc, dar la un nivel mult mai înalt.
1.5. Ioan 10:11
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.”
În acest verset Hristos se descrie pe sine ca fiind păstorul cel bun, păstorul adevărat, plăcut lui Dumnezeu păstorul pe care-l vestește Vechiul Testament și după care tânjește poporul lui Dumnezeu. Acest verset conține pentru a patra oară în evanghelia după Ioan expresia „Eu sunt”, prin aceasta evanghelistul face o trimitere la tetragrama YHWH, ce conține imaginea vechi testamentară a lui Dumnezeu însuși.
În secolul întâi al erei noastre, în Israelul antic, meseria de păstor era considerată de către casta preoțească o profesie necurată din punct de vedere ceremonial, iar de către aristocrație o meserie josnică, fiind percepută ca meseria clasei de jos și fiind plătită cel mai prost.
În momentul în care Isus se identifică cu păstorul, El de fapt se identifică cu clasa socială cea mai „păcătoasă” și josnică din Israel. De fapt El se smerește atât de mult și pe plan social până ajunge să se identifice complet cu clasa cea mai de jos.
A-ți da viața pentru oi, în contextul strict palestinian al păstoririi turmei era un lucru extrem de rar întâlnit. Iar dacă se întâmpla totuși ca un păstor palestinian să moară în apărarea oilor acest lucru era considerat un accident, deoarece fiecare păstor își propunea să trăiască pentru oi, nu să moară pentru ele.
În contextul acestui verset Isus face o comparație între Sine, adevăratul Păstor, și cel plătit, arătând că în timp ce păstorul plătit lasă turma în vremuri ce-i pun siguranța proprie în pericol, adevăratul păstor alege să rămână consecvent indiferent de circumstanțe. Deși angajatul fuge în vremuri grele Isus nu-l caracterizează pe acesta ca fiind în sine rău, hoții și tălharii sunt răi, însă angajatul dovedește că face mai mult pentru siguranța proprie decât pentru oile încredințate în grija sa. Și acest lucru datorită unei reglementări vechi testamentare care îi permitea angajatului să nu înapoieze un animal sfâșiat de fiare ci doar să-l prezinte ca dovadă a acestui fapt(Exod 22:13). În opoziție cu păstorul plătit, care doar în circumstanțe favorabile este dispus să păstorească turma, Isus se prezintă pe sine dispus să o facă în cele mai grele condiții, sacrificiul Său ajungând până la jertfa supremă, lucru pentru care nici un păstor palestinian nu se califica.
„Cel bun” (kalo,j), în greacă există doi termeni pentru „bun”. Primul este agatos, folosit de Ioan pentru a caracteriza lucrurile bune, mai ales din punct de vedere moral. Iar următorul este kalos, ce înseamnă bun în sensul de „nobil”, „ideal” nu doar „bun pentru” ceva anume. De asemenea acest cuvânt este folosit în abordarea noastră cu referire la „bunătatea lui Dumnezeu”, iar în LXX ca antonim pentru rău.
„Își dă viața pentru oi” este o expresie specific ioaneică, prin a cărui verb face trimitere directă la vocabularul sacrificial, în care victima e pusă și așezată pe altar pentru a fi mai târziu adusă ca jertfă. Ti,qhsin este folosită cu regularitate în Noul Testament, o expresie ce-și găsește fundament în relatările vechi testamentare unde eroii își riscau propriile vieți pentru ceilalți.
În momentul în care Isus declară „Eu sunt păstorul cel bun”, se identifică pe sine cu o afirmație vechi testamentară ce-i era rezervată lui Dumnezeu. El se adresa lui Israel, definindu-se ca păstorul bun dar păstorul lui Israel nu era altcineva decât Iehova(Psalmul 23:1). Astfel în momentul în care Isus declară „Eu sunt păstorul cel bun”, se identifică pe sine cu Dumnezeul Vechiului Testament. De altfel aceasta era și o împlinire a profețiilor vechi testamentare ca cea din Ezechel 34:23, care prevedea pentru Israel un păstor din seminția lui David, ce la va paște și păstori, după standardul de virtute și dreptate ale lui Dumnezeu.
1.6. Ioan 11:49,50
„49Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu știți nimic; 50oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?"
Acțiunea acestui pasaj se desfășoară în jurul sinedriului, forul legislativ al lui Israel, care se adună pentru a da un verdict în dreptul lui Isus. Purtătorul de cuvânt este marele preot Caiafa, care purta și funcția de președinte al sinedriului și care propune delapidarea Mântuitorului în folosul neamului.
Figura lui Caiafa este una des întâlnită în Evanghelia lui Ioan ea apărând de cinci ori față de trei câte apare în sinoptice de fiecare dată strâns legată de procesul de condamnare al lui Isus.
Numele lui Inițial era Iosif, însă a fost numit Caiafa pentru că era din neamul lui „Caiaf”. Ca ginere al celui mai în vârstă preot a câștigat influență și demnitate de mare preot fiind cel mai longeviv conducător spiritual al poporului Israel din sec I. A ocupat această funcție din anul 18 până în anul 38 d.Hr. când Vitellius, guvernatorul Siriei l-a destituit.
Expresia „în acel an” nu vrea să transmită faptul că marele preot era schimbat anual, deși adeseori marii preoți ocupau această funcție pentru puțin timp, fiind cumpărată cu mari sume de bani. În dreptul lui Caiafa istoria consemnează o perioadă remarcabilă de lungă de aproximativ 20 de ani, această perioadă făcând din Caiafa cel mai longeviv mare preot al primului secol. Durata lungă a „domniei” sale ne transmite faptul că Caiafa era un lider versat și că în ciuda drepturilor depline asupra statutului de mare preot, de care guvernatorul roman se bucura, cel dintâi reușește să-și „cumpere” o lungă perioadă de domnie.
„Voi nu știți nimic” era o acuzație dură pe care marele preot le-o adresează celorlalți membri ai sinedriului, o expresie ce era folosită doar în dreptul poporului needucat de pe stradă, așa numitul am-ha-arez. Această îngâmfare de care Caiafa dă dovadă era o particularitate a sectei saducheilor, grupare din care întotdeauna era ales marele preot. Faimoasa istorie a evreilor îi descrie pe saduchei ca fiind reci față de comunitate, cultivând un spirit de superioritate și neavând relații prea bune cu clasa de jos. Uneori sunt descriși ca având un comportament neșlefuit, în interiorul breslei lor iar câteodată chiar și cu cei de afară. Fariseii, membrii majoritari ai sinedriului dimpotrivă sunt descriși ca fiind buni și în relații bune cu societatea, având un comportament cuviincios și dând dovadă de o înaltă ținută morală.
„Să moară un singur om pentru norod”, a muri pentru popor invocă memoria martirilor macabei(2 Macabei 7:37-38), precum și întâmplările vechi testamentare în care un om era sacrificat pentru binele comunității. Astfel avem exemplul lui Iona care este aruncat din corabie pentru ca restul pasagerilor să fie salvați. După aceasta echipajul îi cere lui Dumnezeu să nu-i tragă la răspundere pentru omorârea unui nevinovat și îi aduc Acestuia jertfe, după care Dumnezeu trimite un pește uriaș în burta căruia Iona avea să stea trei Zile și nopți. Un alt exemplu este cel din 2 Samuel 20 unde prin moartea unui singur om, este salvată întreaga cetate de la măcel.
Preocuparea exagerată a acestui om pentru norod nu șade bine în contextul primului secol, deoarece de la stăpânirea romană încoace, întotdeauna casta preoțească și în mod special saducheii erau mult mai preocupați de „clasa nobiliară” și nicidecum de popor. Încercarea de salvare a națiunii este văzută de Leon Moris ca o ironie specific ioanină deoarece odată cu adoptarea cursei de omorâre a unui inocent, Caiafa este atât de departe de salvarea națiunii încât în opinia lui Ioan, a inițiat evenimentele care vor conduce la propria sa distrugere.
Prin omorârea lui Isus marele preot gândea că scapă de războiul cu romanii arătând totodată autorităților romane că nu vor să se revolte. De asemenea uciderea unui om ce vrea a-și stabili un „regat independent” va arăta dorința lor de a rămâne fideli stăpânirii romane. Prin această mârșăvie, a unui politician versat, clasa nobiliară pe care el însuși o prezida votează în majoritate(pentru un delict obișnuit trebuia doar o majoritate simplă, însă pentru o condamnare la moarte soborul avea nevoie de votul a două treimi) moartea unui nevinovat.
1.7. Ioan 15:13,14
„13Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. 14Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu.”
În declarația de dragoste pe care Isus o face ucenicilor săi introduce la un moment dat termenul prieteni. Isus îl numise deja pe Lazăr prietenul său iar în Luca 12:4 Isus îi numește din nou pe ucenici prietenii săi. Acest titlu este legat de Vechiul Testament unde Dumnezeu îl numește pe Avraam prietenul Său. O altă legătură ar fi cu Ioan Botezătorul ce s-a autodesemnat prietenul lui Isus. De asemenea despre prieteni vorbește și Filon care îi desemnează pe înțelepți ca prietenii lui Dumnezeu și nu „sclavii” lui Dumnezeu. De asemenea și în Sp. 7:27 ni se vorbește despre înțelepți ca prieteni ai lui Dumnezeu. Această tradiție însă nu e aplicată doar înțelepților, ci tuturor celor care cred, deoarece acestora le-a promis eliberare și nobilul statut de prieten. Dacă aceste idei sunt corecte, atunci Isus a ales noțiunea de prieten intenționat pentru a-i desemna pe ucenicii săi drept aleșii nou testamentari.
În povestirile greco-romane a muri pentru alții, în special pentru prieteni era considerat un fapt eroic. De fapt, adevărata prietenie dusă până la moarte era considerată o înaltă valoare morală, valoare la care doar adevărații eroi se puteau ridica. În antiteză, iudaismul clasic nu împărtășea astfel de perspective, deși sublinia o moarte eroică dar nu pentru prieteni ci pentru lege. Rabbi Akiba, cu câteva decenii înainte de Ioan a susținut că propria viață are prioritate înaintea altuia ceea ce a condus la individualitate, astfel încât viața personală a prevalat asupra vieții altora. Astfel declarația lui Isus este o provocare pentru conaționalii săi iudei la schimbarea mentalității și la însușirea unui spirit de sacrificiu. De asemenea această declarație reprezintă o notă de relevanță pentru creștinii din diaspora, creștini familiarizați cu cultura greco-romană și cu valorile acesteia.
Andreas J. Costenberg duce acest raționament mai departe arătând că în cultura greco-romană prietenia dusă până la moarte nu era doar o înaltă valoare morală nici o virtute de care se bucurau eroii, ci „datoria supremă a fiecărui prieten” Astfel în acord cu obiceiul lumii greco-romane și în lumina învățăturilor lui Isus dragostea adevărată sacrifică propria viață pentru a prietenului. Isus a înțeles că dragostea adevărată nu se păstrează ca o formulă egoistă, pentru sine ci se dă mai departe pentru alții.
II. Perspectiva dogmatică a unor texte despre ispășire în Sfintele Evanghelii
2.1. Matei 20:28
„Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.”
Ideea centrală a acestui pasaj este slujirea, ce reprezintă o trăsătură centrală a vieții și morții lui Isus în această lume. Pe parcursul Vechiului Testament slujirea reprezenta modul în care omul ascultător de Dumnezeu îl urma pe Acesta slujindu-L cu devotament. Niciodată în Vechiul Testament nu găsim vreun indiciu, care să sugereze măcar o dată că Dumnezeu îl slujește pe om, întotdeauna omul era cel care îl slujea și urma pe Dumnezeu. Aceeași situație o găsim și în Noul Testament unde termenul slujire era folosit cu predilecție în dreptul muncii femeilor și a robilor. În momentul declarației lui Isus aceste standarde sunt inversate, deoarece acum Fiul Omului este cel care le slujește oamenilor.
Această schimbare de grafic în relatarea evangheliilor nu este lipsită de importanță și prin urmare nu poate fi trecută cu vederea, deoarece asistăm la cel mai mare caz de umilință și smerenie din istoria omenirii. Dumnezeu adevărat pe lângă faptul că suferă actul chenozei, și se îmbracă cu haina atât de perisabilă a umanității, alege acum să și slujească, dar nu oricum, ci în cel mai de jos mod cu putință. Deși destinul Său era să fie slujit, nu să slujească Hristos alege să surprindă stabilind umilința ca etalon pentru viața sa pământească.
În acest fel actul lui Isus de slujire devine mai întâi de toate un act al smereniei, nu pentru Sine așa cum se obișnuiește când cineva se smerește în istoria biblică, ci pentru alții. „Tu, dacă te smerești, te smerești pentru tine însuți; Eu însă mă smeresc pentru tine.” Astfel slujirea lui Isus este una înălțătoare deoarece prin „coborârea aceasta a Lui a ajuns înălțarea tuturora și a făcut să strălucească slava Lui.”
Din spusele Sfântului Ioan Gură de Aur smerenia lui Isus întrece orice formă de umilință deoarece are drept interes ridicarea aproapelui. Prin slujirea semenului acesta din urmă se ridică la o stare după voia lui Dumnezeu cunoscându-l și iubindu-l la fel cum facem noi. Prin slujirea ce o practică Isus, acesta vrea să ne ridice și pe noi la o stare după voia lui Dumnezeu, noi neavând posibilitatea prin propriile forțe să ne ridicăm mai sus decât condiția noastră umană pervertită de păcat. Așa că prin slujirea ce o face, Domnul anulează neputința noastră, ridicându-ne la o nouă treaptă a cunoașterii lui Dumnezeu, și încredințându-ni-se în același timp putința de a ne elibera de păcat.
Grăind despre ridicarea noastră prin virtutea smereniei Ioan Gură de Aur declară „Hristos a ascultat și a fost supus cu supunerea cea mai de pe urmă și de aceea a primit cinstea ceea de sus(…) așa că să nu considerăm nici noi că ne-am coborât din demnitatea noastră dacă ne smerim pe noi înșine. Aceasta înseamnă a ne înălța și mai cu seamă acest lucru merită admirație, și pe drept cuvânt.”
Astfel, prin slujire nu doar îl ridicăm pe semenul nostru la o stare cel puțin cu a noastră ci mai mult de atât, prin slujire, ne ridicăm pe noi înșine în ochii lui Dumnezeu care apreciază și răsplătește acest efort. Așa cum ne relatează sfântul evanghelist Marcu „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți și slujitorul tuturor!” Așadar singurul mijloc ce ne înalță înaintea lui Dumnezeu este slujirea aproapelui, slujire ce însuși Domnul a practicat-o ca o pildă pentru noi.
Scopul slujirii lui Isus era acela de al scăpa pe om de cel mai mare rău posibil și anume blestemul rostit de Dumnezeu asupra păcatului. Acest lucru era posibil doar prin smerirea ființei divine și îmbrăcarea cu un spirit de slujire ce reprezintă singurul mijloc prin care Dumnezeu se putea apropia de om ca să-l elibereze. Pentru noi doar slujirea semenului în smerenie ne va ajuta să-i salvăm pe ceilalți de blestemul lui Dumnezeu și nu o altă metodă.
Apoi prin exemplul de slujire a Domnului, Hristos vrea să ne transmită principiul conform căruia doar slujind vom avea parte de slujire și numai suferind vom avea parte de slavă. Acest lucru s-a întâmplat în dreptul Domnului și anume, după ce slujirea a fost desăvârșită prin sacrificiul suprem Hristos, a fost înălțat în slavă unde are parte de slujirea miilor de îngeri. Cel ce se lasă modelat de imboldul slujirii va fi răpit în slavă unde însuși Domnul se va încinge pentru a sluji ucenicilor Săi.
Această slujire de care Domnul ne vorbește se sfârșește cu moartea Slujitorului pentru omul slujit. Profunzimea acestei afirmații creează în om percepția conform căreia datorită neascultării noastre și a nevoinței de a fi slujiți Hristos trebuie să moară. Cu alte cuvinte moartea lui Hristos reprezintă „rezultatul neascultării noastre”, neascultare de cuvântul lui Dumnezeu ce trebuia pedepsită în persoana lui Hristos. Faptul că Hristos își dezvăluie planul ce include în mod necesar și moartea Sa este atât de frumos exprimat în cuvintele Sfântului Athanasie care spune: „Dacă Dumnezeu se naște și dacă moare, El nu moare pentru că s-a născut, ci se naște pentru a muri.”
2.2. Ioan 1:29
„A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”
Ioan Botezătorul prin darul său de profet, descoperă caracterul și misiunea lui Isus în definiția scurtă: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. Această definiție cu implicații juridice, ridică în mintea cititorului cel puțin o întrebare: cum poate purta un nepăcătos, un sfânt păcatele lumii?
La această întrebare preotul Serghei Bulgakov răspunde: „Iisus nu numai pătimește din partea păcatelor lumii, răsculată împotriva Lui, ci și le însușește dinăuntru și, făcându-le ca ale sale proprii, identifică natura Sa omenească fără păcat cu natura păcătoasă a vechiului Adam. El, lumina lumii, se scufundă în întunericul păcatului, în noaptea getsimană a suferinței pentru El. Această identificare este un act voluntar al Dumnezeu-Omului, în virtutea căruia El și devine Mielul lui Dumnezeu, ce poartă păcatul lumii. Cum se produce acest fapt de asumare a păcatului, aceasta e taina Dumnezeu-Omului, singurul fără de păcat, care s-a făcut pe sine vinovat și răspunzător pentru păcatul lumii.”
Astfel Hristos își însușește natura păcătoasă a umanității, din voință liberă și din dragoste pentru lumea căzută. Această însușire trebuie înțeleasă în sensul strict al „purtării”, nu al săvârșirii. Era un păcat străin pe care Hristos nu-L sporea prin nici un adaos, nici măcar printr-o aprobare a celor ce l-au săvârșit. Iar actul de însușire a păcatului reprezintă pentru omenire „marea antinomie, marea taină a solidarității lui Isus cu noi.”
Prin această însușire deplină a păcatului Hristos se va comporta față de acesta ca și cum El însuși l-ar fi săvârșit, constituindu-se pe Sine răspunzător deplin al păcatului: „Nu ei au păcătuit, ci Eu am păcătuit; nu ei păcătuiesc și vor păcătui, ci eu.”
De asemenea prin această însușire a demnității mielului, Hristos va pune capăt jertfelor de la templu întrucât nu mai există păcat pentru care să se ceară vreo jertfă. Prin această imagine a Mielului lui Dumnezeu ce apare sub imaginea slăbiciunii, îi va birui pe cei numai aparent puternici și invincibili. Astfel prin „purtarea Sa” Hristos nu doar îndepărtează consecințele păcatului ci le ridică, „nu dintr-un loc în altul, sau dintr-o vreme în alta, ci ridică cu totul ca să nu mai fie deloc, iar prin vătămarea trupului preasfânt distruge cu totul păcatul întregii lumi.” Păcatul lumii se referă mai întâi de toate la păcatul original, păcat pe care Hristos nu doar îl ridică ca să nu mai fie, ci îl smulge din rădăcină purificând sufletul omenesc și întorcându-l la starea de dinainte de cădere.
Prin imaginea mielului, Hristos demonstrează că nu vine cu slavă, așa cum îl aștepta poporul Israel, ci pătimitor și părăsit, purtând păcatele lumii. Această imagine îl desemnează pe Isus ca fiind mielul fără cusur, mielul mistic, unic și singular ce se poate prezenta înaintea Tatălui cu o astfel de jertfă, deoarece este singurul care „prin coborârea din cer deschide oamenilor o cale de înălțare”
Ridicând păcatul lumii se referă în mod evident la moartea Sa iminentă, moarte a mielului ce era necesară pentru a reda Tatălui toată turma de pe pământ. „Căci Mielul înghițind moartea pentru toți, a eliminat-o pentru toți din El, căci toți eram în Hristos. Unul pentru toți ca pe toți să-i supună lui Dumnezeu; Unul pentru toți, ca pe toți să-i câștige, ca în sfârșit toți să nu mai trăiască lor, ci celui care a murit și S-a sculat pentru ei.” Astfel prin moartea unuia singur noi ceilalți viețuim prin El. Jertfa celui ce era mai bun decât noi toți și în care erau toate lucrurile a distrus boldul morții prin desființarea păcatului. Iar odată cu desființarea păcatului este desființată și consecința acestuia, Moartea; așa că la sărbătoarea morții Domnului celebrăm eliberarea de moarte și păcat afirmând „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:55). În concluzie prin moartea Mielului fără cusur înțelegem, așa cum afirmă sfinții părinți, că Unul a murit pentru toți ca toți să viețuim pentru El.
2.3. Ioan 3:16,17
„v. 16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. v.17 Dumnezeu în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”
Prin această declarație a lui Dumnezeu în care își justifică acțiunea Sa de dăruire a Fiului Său, înțelegem mai întâi de toate motivul pentru care Hristos a trebuit să atârne pe lemnul crucii. Acest motiv nu este de factură umană, ci dumnezeiască deoarece dragostea este ceea ce-L motivează pe Dumnezeu în planul Său de mântuire, Hristos reprezentând iubirea lui Dumnezeu față de lume.
Prin trimiterea lui Hristos, ne este revelată în același timp inima lui Dumnezeu față de lumea căzută. Dragostea Sa l-a determinat pe Dumnezeu să producă o ruptură în sânul Sfintei Treimi, ruptură determinată de mandatarea Fiului Său nu cu responsabilitatea judecării lumii, „că de ar fi venit pentru aceasta, toți s-ar fi osândit pentru că toți au greșit” ci cu misiunea de a se lăsa judecat și pedepsit în locul ei.
Dumnezeu a dat pe Fiul Său; reprezintă culmea sacrificiului și dăruirii ființei divine dar în același timp reprezintă unica posibilitate prin care natura umană se putea îmbogății. Omul se extinde și înavuțește doar luând și primind; prin gestul lui Dumnezeu de dăruire, Acesta îmbogățește de fapt natura umană ajutându-l pe om să treacă dincolo de marginea ce-l limita apucând infinitul. În același timp nu doar omul se înstărește ci și Dumnezeu care crește și se îmbogățește în inima noastră prin dărnicia ce-L caracterizează. Astfel noi ca ființe umane ne îmbogățim prin ceea ce primim, iar Dumnezeu se îmbogățește în inimile noastre prin ceea ce dă.
Această disponibilitate de sacrificiu și iubire incomensurabilă a lui Dumnezeu este descrisă de Augustin în următoarele cuvinte: „Dragostea lui Dumnezeu este incomprehensibilă și neschimbătoare. Căci El nu a început să ne iubească doar după ce am fost împăcați cu El prin sângele Fiului Său. Mai degrabă, El ne-a iubit înainte ca lumea să fi fost creată, pentru ca și noi să putem fi socotiți fiii Săi împreună cu singurul Fiu născut – înainte de a fi fost efectiv ceva.” Așadar Dumnezeu a dat pe Fiul Său pe când noi nu îl vroiam, ne știa înainte ca noi să-L cunoaștem și ne-a iubit mai înainte ca noi să-l iubim. Astfel acest „a dat”, primește o mai mare greutate datorită contextului total nefavorabil și neprimitor, context reprezentat de noi înșine.
„A iubit Dumnezeu lumea”, prin această declarație înțelegem mai întâi de toate o universalitate a dragostei lui Dumnezeu. nu pământul sau cerul, sau universul întreg ci fiecare om ce poartă în sine potențialul mântuirii. Astfel această declarație constituie o referire la lumea superioară care altădată a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică; natura umană, a iubit Tatăl așa mult încât a dat pentru ea pe unicul Său Fiu.
Declarația de dragoste pusă la timpul trecut este o retrospectivă a dragostei lui Dumnezeu în cursul istoriei. Acest „Dumnezeu a iubit” indică spre începutul începutului, adică înainte de căderea în păcat. Remarcabil este faptul că căderea în păcat nu a reușit să distrugă dragostea lui Dumnezeu ci dimpotrivă să o stârnească mai mult spre sacrificiu și dăruire de Sine. Acest „a iubit” reprezintă în același timp punctul de pornire pentru venirea lui Hristos în lume, această venire a Lui Hristos este cu atât mai frapantă cu cât în Sfânta Evanghelie a lui Ioan „cosmos” poartă sensul de lume potrivnică/dușmană lui Dumnezeu. așadar iubirea lui Dumnezeu prin care își dă Fiul, este cu atât mai înălțătoare cu cât reprezintă practica dragostei desăvârșite față de dușman.
Această declarație prin care Dumnezeu își face cunoscută dragostea reprezintă în același timp misiunea lui Dumnezeu pentru lumea căzută. Hristos suferă actul chenozei și implicit al morții nu din pricina unei dragoste latente, ci „suferă moartea pentru că se prezintă ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, venit să scape pe oameni de moarte prin moartea Sa.” Astfel această dăruire a lui Dumnezeu ce implică cu necesitate moartea Fiului Său, este motivată de dragostea ce-o poartă pentru creația Sa.
„Ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”, în această afirmație este încă o dată învederată cauza morții și mântuirea pe care o aduce ea. „În trecut evreii au scăpat de moarte, dar de o moarte temporală, acum credincioșii sunt scăpați de moartea eternă dăruindu-li-se în schimb viață eternă(…), în trecut un șarpe mușca și un șarpe vindeca; aici moartea dă la moarte și moartea a dăruit viață.” Acest lucru este posibil doar prin curăția morții lui Isus, deoarece moartea Domnului era lipsită de păcat. Această dăruire și moarte a Mântuitorului a putut dărui viață prin moartea lui Hristos, Dumnezeu dând la moarte întreagă moarte, împreună cu consecințele acesteia. Astfel „darea” lui Hristos reprezintă pentru noi creștinii încetarea manifestării puterii morții pe care Domnul însuși a anihilat-o prin propria-i moarte nouă dăruindu-ne în schimb viață eternă.
2.4. Ioan 6:51
„Eu sunt pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii.”
Prin referirea din acest verset la trupul Domnului evanghelistul Ioan face mai întâi de toate o trimitere evidentă la întruparea Domnului, la carnea Lui, din care lumea se va înfrupta mai târziu pentru a trăi. Prin faptul că s-a făcut trup, el poate să-și dea acum trupul pentru viața lumii. De această dată nu Tatăl este cel care dă pâinea vie, ci Isus însuși, și aceasta dintr-un motiv cât se poate de bun. Pâinea vie este carnea Lui, pe care o va da pentru viața lumii.
Expresia „pâinea vie”, ne arată în același timp că această pâine nu reprezintă un obiect, ci o persoană, iar această persoană îl întruchipează pe Mântuitorul care mijlocește viață veșnică pentru toți oamenii. El este pâinea vieții dar în același timp dăruiește viață pâinii oridecâteori se oferă nouă pentru a ne conduce la Dumnezeu. Viață ce dăruiește ființare acestei pâini este plasată în trupul Său fapt care va cauza mai târziu moartea pentru viața noastră iar noi singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne bucurăm de fructele morții Sale.
Această pâine vie nu s-a coborât doar pentru evrei, așa cum s-a întâmplat în trecut și așa cum erau așteptările prezente iudaice, ci s-a coborât pentru întreaga lume, beneficiile venirii Sale fiind universale. Astfel toți oamenii se pot bucura de această pâine frântă la Calvar și o pot cunoaște prin intermediul Cuvântului Său.
Pâinea vie care s-a coborât din cer face referire în mod special la întrupare, la momentul unirii omului cu Dumnezeu, unire care nu numai că a fost întreruptă dar și interzisă. Hristos prin coborâre și implicit întrupare se angajează la procesul îndepărtării celor două obstacole majore ale omului: păcatul și moartea. Prin trupul Său pe care îl dă pentru viața lumii face moartea neputincioasă iar păcatul vindecabil. Așadar moartea lui Hristos înlătură dintre om și Dumnezeu obstacolul păcatului și al morții, permițându-i omului prin însușirea sacrificiului Său să se apropie fără teamă de Dumnezeu.
Pâinea vie care s-a coborât din cer îl simbolizează pe Dumnezeu care s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu. Această temă pe care o găsim pentru prima dată la Irineu, apoi la sfântul Athanasie, Grigorie de Nazianz iar mai apoi la toți părinții și teologii răsăriteni exprimă în sine esența însăși a creștinismului: „o coborâre de negrăit a lui Dumnezeu până la ultimele limite ale decăderii noastre omenești, până la moarte – coborâre a lui Dumnezeu care deschide oamenilor o cale de înălțare, adică orizonturile nesfârșite ale unirii ființelor create cu Dumnezeirea. Calea coborâtoare a Persoanei divine a lui Hristos face posibilă persoanelor umane o cale urcătoare în Duhul Sfânt.”
În acord cu spusele marelui teolog Vladimir Losky Isus realizează acest proces ducându-L cu succes la sfârșit. Doar prin Hristos, prin coborârea Sa din slava eternă, prin părtășia cu sfintele taine înălțarea și îndumnezeirea noastră sunt posibile. De această dată nu se mai dă „hrană din mila lui Dumnezeu ci Dumnezeu însuși ca hrană,” iar noi mâncând din această hrană ne hrănim din Dumnezeu, ne unim cu Dumnezeu iar în final devenim una cu Dumnezeu. Mana care a încetat să mai cadă după ce au trecut Iordanul, este înlocuită acum de o altă hrană, pe care Hristos o stabilește ca fiind condiție absolută pentru viață.
A mânca este un act necesar, act de care nici un om nu se poate înstrăina iar dacă am încerca să o facem, am muri. Foamea este o nevoie iar a mânca este un răspuns la o nevoie legitimă. Prin hrănirea cu Hristos nu facem altceva decât să ne păstrăm în viață trăirea noastră spirituală și așa plăpândă. Hristos ne naște din nou prin Duhul Sfânt însă nu ne abandonează, ci la fel ca o mamă cu pruncul ei nou născut, ne hrănește cu viață din Sine, El fiind în același timp atât mijlocul cât și sursa vieții. Însă El nu ne hrănește doar pentru a supraviețui, deși drept vorbind El constituie tot ceea ce fiecare bărbat și femeie are nevoie, ci ne hrănește cu însăși viața Sa pentru a spori în viață și pentru a putea rămâne pentru eternitate în ea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune același lucru în modul următor: „Dacă a venit la firea noastră e vădit că a venit la toți; iar dacă a venit la toți, a venit și la fiecare…Căci Se unește cu fiecare dintre cei credincioși prin Taine și hrănește prin Sine însuși pe cei ce i-a făcut. Iar prin aceasta te convinge iarăși că a luat trup.”
Astfel trupul lui Hristos deține în El însuși capacitatea de hrănire și săturare pentru fiecare om iar fiindcă hrana care semnifică trupul Său este o hrană vie, și nu moartă așa cum din punct de vedere uman obișnuim să ne hrănim, aduce viață în noi înșine înviind tot ceea ce este mort și întreținând mai apoi tot ceea ce este viu. Măsura vieții noastre spirituale este direct proporțională cu măsura în care noi alegem să ne hrănim cu Hristos. Dacă ne hrănim zilnic cu Hristos și ni-L însușim în totalitate vom fi vii pentru Domnul în totalitate, însă dacă alegem doar să gustăm din Domnul fără să mâncăm continuu și să ne săturăm vom rămâne cu un gust plăcut dar fără a fi pe deplin satisfăcuți.
Sfântul Chiril al Alexandriei declară: „Deoarece Cuvântul de viață făcător al lui Dumnezeu S-a sălășluit în trup, l-a prefăcut pe acesta în binele propriu, adică în viață, și l-a arătat, prin unirea negrăită, devenit prin adaos de viață făcător, precum este El însuși prin fire. De aceea trupul lui Hristos face vii pe cei ce se împărtășesc de El. Căci când vine în cei muritori, alungă moartea și scoate stricăciunea, având în Sine puterea care desființează stricăciunea în mod desăvârșit.” Astfel prin venirea Domnului și prin împrumutarea de trup omenesc pentru prima dată omenirea a cunoscut un trup transfigurat, sfințit pe deplin și purtând în sine sămânța transfigurării și celorlalte ființe omenești. Din această cauză singura modalitate prin care ne putem face asemeni Lui este mâncând și asimilând „sămânța” vieții veșnice. Și spre deosibire de toate celelalte religii ale lumii aceasta nu este un concept, o idee sau o filozofie ci o persoană, singurul mijloc prin care ne putem îndumnezei. Așadar trupul lui Hristos este singurul care îi poate face vi pe cei ce se hrănesc din El, singurul ce poartă în Sine potențialul mântuirii întregii planete, singurul care a venit din cer și prin urmare singurul care ne poate conduce într-acolo. De asemenea trupul lui Hristos este singurul care alungă moartea și stricăciunea prin moartea și pătimirea Sa proprie și în cele din urmă este singurul care ne poate curăți în mod desăvârșit. Toate acestea sunt posibile doar hrănindu-ne și asimilându-l mereu pe cel care este, „pâinea vieții”.
2.5. Ioan 10:11
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.”
Prin afirmația „Eu sunt păstorul cel bun”, Hristos se identifică cu imaginea vechi testamentară care Îl portretizează pe Dumnezeu ca fiind bunul păstor al poporului Israel. De asemenea Păstorul cel Bun, vestit în Vechiul Testament, trebuia să fie Dumnezeu însuși. Astfel, în textul nostru, pe lângă faptul că Hristos se declară protector al turmei lui Dumnezeu, El de asemenea se declară și domn deoarece este singurul stăpân al acestei turme.
Hristos este și păstor deoarece împlinește toate așteptările legate de păstorul cel bun: grija, pășunea, apa, călăuzirea și ocrotirea; toate acestea creând în Hristos modelul păstorului cel bun. Însă ca acest tablou să fie desăvârșit păstorul cel bun trebuie să își dea viața pentru oi spre deosebire de păstorii răi ai poporului Israel care au lăsat oile să-și dea viața pentru ei. Aceștia din urmă le-au mâncat carnea, le-au folosit lâna, le-au călcat pășunea în picioare și le-au tulburat apa, Hristos însă vine să le strângă din toate locurile unde au fost risipite și să le pască El însuși pe pășuni grase și să le ducă la ape de odihnă.
De asemenea este de prisos a observa că caracterul acțiunii lui Hristos este unul voluntar. Dacă în textele tratate până acum Tatăl îl dădea pe Fiul pentru viața lumii, de această dată Hristos declară răspicat că își dă viața de bună voie pentru viața oilor Sale. Predarea de Sine a lui Hristos a fost mereu voluntară astfel încât voia Lui cu voia Tatălui fiind mereu într-o perfectă armonie. „în planul de acțiune al omului, Iuda l-a dat în mâinile preoților, care l-au predat lui Pilat, care mai departe L-a dat în mâinile soldaților, iar aceștia L-au crucificat. Dar în planul divin de acțiune, Tatăl L-a dat, și El s-a dat pe Sine, să moară pentru noi. Deci, atunci când privim crucea, noi putem rosti următoarele două afirmații: „Eu am făcut lucrul acesta, păcatul meu L-a trimis pe El la moarte” și „El a făcut lucrul acesta, dragostea Lui L-a dus la moarte””
Astfel deși păcatul nostru a reprezentat cauza sacrificiului păstorului perfect, dragostea Sa a reprezentat momentul deplin al alegerii sacrificiului suprem pentru oile Sale, alegerea Sa benevolă decurge din dragostea Sa pentru noi, nu ea determină această dragoste. Dragostea a fost virtutea ce L-a determinat să fie diferit de toți ceilalți păstori care socoteau că binele cel mai mare adus turmei constituia rămânerea lor în viață indiferent de costuri și pierderi. Hristos consimțește să înlăture normele acelei vremi și să se jertfească pentru noi oamenii, ființe mult inferioare Lui.
Sfântul Chiril al Alexandriei îl descrie pe Hristos ca „Unul ce nu șovăie a-și obosi sufletul, luptând pentru mântuirea oilor. Omul prin faptul că a păcătuit a părăsit iubirea față de Dumnezeu, încuviințând păcatul și de aceea a fost scos din sfântul și dumnezeiescul staul, adică din grădina raiului. Hristos s-a arătat păstorul cel bun al tuturor dându-și viața pentru noi și înfruntând toate fiarele sălbatice. Astfel prin răbdarea crucii a omorât moartea prin moarte și a fost condamnat pentru noi ca să ne scape pe toți de condamnarea pentru păcat. Astfel Hristos S-a dat pentru noi ca să ne scoată din umbra morții întunecate și să ne pregătească pentru a ne uni cu cetele cerești și, în loc să ne lase în staulele abisului, care ni se cuveneau, ne-a strămutat în lăcașurile de sus lângă Tatăl nostru ceresc.”
Astfel în timp ce liderii necredincioși continuă să acționeze spre binele lor, păstorul cel bun își dă viața pentru oi, pentru a o proteja de animale sau hoți. Deși în mod normal păstorul își propune să trăiască pentru oi, nu să moară și să le lase fără apărare, moartea păstorului lui Dumnezeu înseamnă viață pentru oile Sale. Singura modalitate prin care oile lui Dumnezeu puteau fi salvate era moartea păstorului, ce reprezintă pentru noi culmea sacrificiului suprem, mai mult de atât Dumnezeu nu putea face.
2.6. Ioan 11:49, 50
„49Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu știți nimic; 50oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?"
Afirmația lui Caiafa marele preot în acea perioadă, are implicații în primul rând în dreptul poporului Israel. Așa cum afirmă însuși Hristos, Acesta a venit mai întâi pentru oile pierdute ale casei lui Israel. Așadar acest episod se focalizează pe entitatea națională a poporului Israel, entitate pe care acum Caiafa se chinuia a o menține întreagă. Isus S-a născut iar apoi a murit în primul rând pentru neam, pentru Israel, iar mai apoi ecuația a fost extinsă și la „alte oi care nu sunt din staulul acesta”. În această prezentare evanghelistul Ioan se concentrează pe relația poporului de drept al lui Dumnezeu cu trimisul Acestuia.
Șocant pentru neevrei dar în contextul prezentat de sfânta Scriptură, Caiafa propune moartea lui Hristos ca jertfă ispășitoare pentru Israel. Un om drept trebuia să moară pentru un neam nedrept. Dacă privim în istoria biblică la cazul lui Iona acesta a trebuit „să piară” pentru nedreptatea lui, pentru păcatul de care se făcea vinovat și pentru repercusiunile acestuia care afecta întregul echipaj. Un alt exemplu este cel descris în 2 Samuel 20 unde Șeba fiul lui Bicri un potențial uzurpator a fost omorât pentru ca întreaga cetate Abel-Bet-Maaca să fie salvată. Întotdeauna în istorie o cetate sau un grup de oameni a fost salvată prin moartea unui vinovat nu a unui nevinovat iar salvații erau nevinovați nu vinovați. În cazul nostru termenii ecuației se inversează iar un nevinovat trebuie să moară pentru niște vinovați. Această faptă este cu atât mai vinovată cu cât marele preot nu era în necunoștință de aceste principii biblice, dar el alege să împrumute o gândire contrară legii doar pentru a-și duce la împlinire propriul plan.
Prin omorârea Fiului lui Dumnezeu marele preot precum și clasa nobiliară credeau că poporul va fi salvat iar că națiunea va avea un viitor trainic. Viitorul avea să dovedească contrariul. Isus nu a fost niciodată un zelot care să stârnească poporul la revoltă împotriva Romei, dacă ar fi fost așa judecata lor ar fi fost corectă. Ei înșiși au stârnit războiul împotriva romanilor și au adus nenorocirea de care se temeau așa mult. Mai mult decât atât ei au fost cei care au distrus poporul, mai întâi prin faptul că au forțat, prin uciderea lui Isus și prin asumarea vinei, protecția lui Dumnezeu să se îndepărteze de la ei. Iar apoi fiindcă au ales să-L ucidă pe Hristos și să se lepede de Dumnezeu. Astfel cei ce au distrus neamul sunt marii preoți care au ales să condamne un nevinovat atrăgând astfel pedeapsa lui Dumnezeu și bandele de zeloți care au contribuit efectiv la distrugerea Ierusalimului prin bătăile și vandalizările sângeroase însoțite de masacre și puternice pierderi omenești. Așadar cei ce au produs distrugerea neamului sunt cei care motivați de scopuri perverse și interese personale au ales să ucidă un nevinovat pentru niște vinovați.
Pe plan spiritual, prin faptul că moare un singur om pentru norod, aceasta înseamnă că ia asupra Lui moartea ispășitoare în locul norodului. El alege să moară în locul norodului și pentru norod, astfel El cruță poporul de mânia lui Dumnezeu și se îngrijește să nu piară tot neamul.
Deși Hristos a fost condamnat de iudei iar moartea Sa, spune Caiafa, ar fi fost doar pentru iudei, moartea Lui va fi pentru toată omenirea. Căci toți spune scriptura suntem din neamul lui Dumnezeu și fii ai Acestuia.
2.7. Ioan 15:13,14
„13Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. 14Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu.”
În acest text pentru prima dată ucenicii sunt ridicați la o nouă relație ierarhică, din robi sunt transformați în prieteni de acum înainte având să cunoască tot ce face Hristos, precum și tainele cerurilor. Acum ei nu mai sunt ucenici sau robi ci prieteni dragi ai lui Isus, oameni cărora Hristos le transmite tot ce știe de la Tatăl. Însă această prietenie este condiționată și se păstrează în viață doar prin acceptarea și însușirea standardelor de dreptate și adevăr a lui Dumnezeu.
Prin această declarație Hristos transmite și felul Său de dragoste „cum v-am iubit Eu”, iar iubirea Sa s-a concretizat în marele act de sacrificiu. Într-adevăr în relațiile de prietenie a două persoane cea mai mare dovadă de dragoste reprezintă renunțarea la propria viață, lucru pe care Hristos L-a împlinit pe deplin. Astfel iubirea lui Hristos nu a fost doar declarativă așa cum întâlnim azi atât de multe persoane, ci iubirea Sa a fost dovedită de gesturi, de fapte care au culminat cu însuși sacrificiul Său.
Această prietenie pe care Hristos le-o oferă ucenicilor se aseamănă izbitor de mult cu prietenia pe care Însuși Dumnezeu i-o oferă lui Moise(Exod 33:1) și Avraam (2 Cronici 20:7; Isaia 41:8; Iacov 2:23). Asta înseamnă că după mult timp în care lista prieteniei a fost închisă Dumnezeu o deschide din nou pentru aleșii nou testamentali. De această dată această listă nu va fi atât de limitată ca în trecut ci odată cu Ioan Botezătorul(care se autodesemnează prietenul lui Hristos 3:29), toți acei care aleg să facă voia lui Hristos devin prieteni ai lui Dumnezeu. Totodată prin alegerea unei asfel de tipologii Hristos se revelează drept Dumnezeu care își alege prietenii așa cum a făcut-o și în trecut.
Prietenia lui Hristos față de ucenicii Săi dă startul comuniunii perfecte dintre două persoane, așadar modelul lui Hristos de dragoste pentru ei devine modelul de dragoste al ucenicilor unul față de altul.
III. Perspectiva pastorală a unor texte despre ispășire în Sfintele Evanghelii
3.1. Matei 20:28
„Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți.”
Declarația lui Hristos prin care își face cunoscută intenția de a sluji până la sacrificiul suprem reprezintă un model pentru noi, nu în sensul că și noi ca și ucenici ai Săi am putea să ne dăm viața ca preț de răscumpărare, ci printr-o atitudine de slujire, care a inspirat unicul Său sacrificiu de Sine. Acest lucru este posibil doar în momentul în care renunțăm la a ne pune propriile interese pe primul loc și alegem să-i punem pe ceilalți la loc de frunte. S-ar putea ca forma slujirii noastre să difere mult de a Lui, dar motivația trebuie să fie aceeași: n-a venit să I se slujească, ci El să slujească. Această motivație ar trebui să fie în spatele fiecărei slujiri și a fiecărui slujitor. Într-o societate în care stima de sine și aprecierea propriei persoane scapă de sub control, slujitorul creștin trebuie să păstreze mereu viu, exemplul lui Hristos care a avut drept motivație „sacrificiul”. În cazul multor slujitori și mireni motivația de a sluji sunt determinate de ambiții personale, dorință de afișare, favoruri, complimente și chiar recompense de ordin material și social de care se bucură cel intrat în sânul lucrătorilor creștini. Prin propriul exemplu Hristos vrea să ne atragă atenția că orice lucrare ce nu are drept motivație slujirea și sacrificiul propriu se descalifică ca și lucrare a lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi a fost pus în trupul lui Hristos pentru a sluji altora, nu pentru a fi slujiți de alții, iar atunci când aceste valori sunt inversate atât comunitatea cât și slujitorii pierd enorm.
Această declarație a lui Hristos vine în contextul luptelor pentru cele dintâi locuri în împărăția cerurilor. Principala preocuparea a ucenicilor lui Isus fiind „cine va fi cel mai mare în împărăția cerurilor”. Acestora, Hristos le răspunde că această funcție o va ocupa, cel ce va înțelege că esența împărăției cerurilor este dezbrăcarea de sine și slujirea altora. Așadar Hristos inversează complet standardele noastre umane care socotesc că a fi mare înseamnă a fi slujit iar a fi mic înseamnă a fi slujitor. Paradoxul creștin propune o mărire pe nivelul micșorării și o micșorare pe nivelul măririi. Sfântul Ioan Gură de Aur comentând această afirmație a lui Hristos declară „deci, dacă vrei să fi mare, nu căuta să fi mare și atunci vei fi mare. A face altfel înseamnă a fi mic.”
Hristos a fost motivat mereu în lucrarea Sa de nevoia noastră acută de răscumpărare, lucru ce a facilitat sacrificiul Său. În raportarea lucrătorului creștin la slujire cred că acesta trebuie să identifice nevoile din teren iar apoi să facă tot ce e necesar pentru îndeplinirea acestora. Nevoia acută a semenului nostru trebuie să constituie o motivație în stare să ne smulgă din confortul nostru și să creeze în noi sentimentul de sacrificiu pentru o cauză nobilă ca și salvarea și ajutorarea unor suflete omenești. Dacă închidem ochii la nevoile celor din jurul nostru și trecem mai departe niciodată acel spirit de slujire sacrificială nu va cuprinde inima noastră. Însă dacă alegem să observăm și să ajutăm, motivați fiind de nevoile acestora ne vom asemăna Domnului nostru.
În slujirea credinciosului acesta mai trebuie să înțeleagă că recompensele nu le primim de la cei slujiți, ci de la Cel responsabil de recompense, de la Dumnezeu. Uneori extrem de descurajator pentru slujitor este atitudinea de nepăsare, lipsă de apreciere și chiar dispreț de la cel slujit. În loc ca cel slujit să arate gratitudine adeseori se întâmplă ca acesta să manifeste un spirit revoltător lipsit de bun simț și de orice urmă de apreciere. Atitudinea celui slujit nu îi permite slujitorului să ezite sau să renunțe. Recompensele sunt la Dumnezeu iar la noi sunt jertfele. Dacă ne jertfim în mod conștiincios cu siguranță Dumnezeu va răsplăti pe măsură.
Un alt lucru ce-l împiedică pe credincios să îmbrace haina modestă a slujirii este grija de reputație. În condițiile descrise mai sus Omul cu Cel mai mare renume „Fiul Omului” renunță la orice tip de apreciere și alege să slujească conștiincios încununându-și viața Sa de slujire cu jertfa supremă. În cazul multor persoane popularitatea sau renumele îi împiedică să se asemene cu Domnul lor, și să slujească într-o manieră umilă. Din exemplul Domnului, înțelegem că slujirea nu este o recomandare ci datoria supremă a fiecărui credincios. Indiferent de statut social sau funcția bisericească toți credincioșii trebuie să slujească iar poziția pe care o dețin nu trebuie să-i incomodeze ci să-i motiveze, știind că fac o mai mare cinste Domnului lor. În jurul acestor oameni mai planează și pericolul îndreptățirii, astfel în loc să se apuce degrab de slujire socotesc că datorită funcției ce o dețin ei ar trebui să fie slujiți și încep să pretindă acest lucru. Din nou exemplul Domnului Hristos(omul cu cea mai înaltă funcție), ne stă înainte. Deși putea, și chiar merita, El niciodată nu a cerut să fie slujit ci mai degrabă S-a comportat ca un slujitor, fiind gata, indiferent de circumstanță, să se coboare până la cele mai de jos munci.
În continuare declarația lui Hristos ne învață că viața de slujire a credinciosului trebuie să fie o consumare continuă pentru binele altora. Hristos a slujit atât de mult până a ajuns la capăt, la moarte. Acest principiu ne învață pe noi credincioșii că slujirea nu este mărginită de anumite limite, iar odată intrați în slujire trebuie să continuăm indiferent de meleagurile și sacrificiile la care ne va conduce aceasta. Mulți credincioși sunt dispuși să slujească și să se smerească până în momentul în care obosesc sau până când sacrificiile sunt „acceptabile”. În momentul în care acestea depășesc un anumit standard credinciosul renunță la fel ca cei șaptezeci afirmând că e prea de tot. Pentru Hristos însă nimic nu a fost prea mult, nici măcar propria moarte, ci totul a făcut cu dragoste și disponibilitate pentru noi oamenii. Ceea ce trebuie să ne motiveze sunt nevoile celorlalți iar aceste nevoi necesită sacrificiu.
Un alt principiu pe care Hristos ni-L prezintă este că slujirea sacrificială trebuie să fie motivată de nevoile multora nu doar a unora. Hristos s-a sacrificat pentru mulți, nu pentru puțini, nu doar pentru ucenici. Acest principiu ar trebui să ne motiveze pe fiecare dintre noi și niciodată să nu obosim în slujire. Dacă ne vom alege ținte mici și slujirea va fi pe măsură, însă dacă vom alege ținte mari, slujind mereu, vom deveni mari. În slujirea noastră adeseori suntem tentați să fim selectivi alegându-ne, la fel ca prietenii, cu grijă și nu prea mulți pe cei slujiți. De la Hristos învățăm că nu a fost selectiv nici mărgini de un anumit grup sau număr de oameni, ci motivat de nevoia de salvare a lumii a făcut-o pentru cât mai mulți. Nevoia, pentru noi este atât de mare încât ne copleșește, depășește potențialul nostru, însă putem învăța de la Domnul nostru, să o facem pentru cât mai mulți, să acoperim o gamă cât mai mare și diversificată de oameni, să nu fim pretențioși nici selectivi, căci dacă ar fi fost așa nici noi nu am fi fost salvați, ci motivați de nevoia disperată a celorlalți de a fi ajutați să slujim necondiționat. Prin acest exemplu Hristos ne transmite că trebuie să fim neobosiți, mereu la lucru, mereu slujind trecând de la un credincios la altul până la sfârșit.
În cele in urmă, slujirea noastră pe lângă faptul că trebuie să fie motivată de nevoile celor slujiți aceasta trebuie să aibă drept scop „răscumpărarea”/salvarea. Orice slujbă pe care o facem, orice faptă bună sau acțiune umanitară nu are semnificație decât dacă are drept scop salvarea celui slujit. Hristos a fost medic, ajutor umanitar și ajutor financiar însă toate aceste funcții pe care Hristos le-a purtat au avut drept scop răscumpărarea. În urma fiecărei acțiuni pe care o făcea Isus propovăduia cuvântul și exprima nevoia de pocăință a fiecărui om. Pentru noi slujitorii lui Dumnezeu nici un fel de acțiune nu are valoare atâta vreme cât nu are drept scop salvarea celor slujiți. Acțiunile umanitare, ajutorul medical sau financiar reprezintă doar amânări ale problemelor oamenilor, singurul principiu care constituie rezolvarea necazurilor lor este salvarea dată prin Hristos. Noi trebuie să-i conducem înspre acolo, iar în drumul nostru ne putem folosi de orice pârghie care ajută la atingerea scopului propus.
Exemplul lui Isus Hristos este suficient pentru a ne învăța că în slujire nu există limite, nici criterii de selecție, ci motivați de nevoile celorlalți trebuie să slujim necondiționat.
3.2. Ioan 1:29
„A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el, și a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”
„Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, demonstrează în primul rând o imagine a smereniei, a umilinței pe care Hristos a ales-o ca fiind potrivită în dreptul Său. Cu siguranță Hristos ar fi putut alege o altă metaforă vrednică să-L descrie, și probabil că ar fi fost mai „potrivită” o imagine a leului, stăpânul tuturor vietăților. Dar Hristos alege în mod voit această metaforă pentru a crea în jurul Său o imagine a umilinței și a smereniei, imagine profețită în scrierile vechi testamentare. Astfel prin această metaforă Hristos este identificat cu servul care suferă din Isaia 53, iar o particularitate a acestui serv era că nu are nimic atrăgător. Probabil că dacă Hristos ar fi dat o altă imagine activității Sale, o altă formă mesajului Său acesta ar fi devenit mai atrăgător și mai de succes. Însă Hristos alege deliberat această imagine și pentru a transmite ucenicilor Săi că trebuie să îmbrace umila haină a smereniei (chiar dacă nu e atrăgătoare) și să lucreze cu resursele puse la îndemână de Dumnezeu. O altă identificare a metaforei „mielului lui Dumnezeu” este cu mielul pascal ce se jertfește pentru viața altora. Astfel o altă particularitate a servului lui Dumnezeu, pe lângă faptul că trebuie să fie umil, este că trebuie să se jertfească pentru alții. Mielul lui Dumnezeu reprezintă jertfa ce-i împăca pe oameni cu Dumnezeu. Într-un anume sens fiecare dintre noi putem deveni acești mijlocitori, această jertfă care îi împacă pe oameni cu Tatăl lor ceresc, dacă alegem cu umilință să devenim purtători de poveri.
În multe ipostaze biblice în dreptul poporului lui Dumnezeu este folosită sintagma „turma lui Dumnezeu”, asta înseamnă că fiecare dintre noi este parte a acestei turme și că fiecare ar trebui să împărtășim destinul mielului umil. Pentru a putea înfăptui acest lucru trebuie mai întâi să biruim păcatul. Principala sarcină a lui Isus a fost aceea de a birui păcatul, iar dacă nu făcea acest lucru nu putea să ridice păcatul altora. Astfel pentru a putea fi parte a turmei lui Hristos trebuie ca mai întâi de toate să fim niște învingători și nu învinși, trebuie să biruim păcatul și boldul morții, lucru realizabil doar prin jertfa incomensurabilă a Domnului nostru. Fiecare creștin e chemat să câștige luptele spirituale pe care le întâmpină, dacă acest lucru nu se întâmplă este din cauză că a pierdut legătura cu Dumnezeu și se află în pericolul de a pierde protecția și siguranța dată de prezența turmei lui Dumnezeu. Apoi pentru a fi parte a turmei lui Dumnezeu trebuie să fim purtători de poveri. Cea mai mare povară purtată vreodată de umerii unui om sunt păcatele lumii. Hristos duce la sfârșit, cu succes, această îndatorire calificându-se astfel ca miel al lui Dumnezeu. Pe fiecare dintre noi Dumnezeu ne-a așezat într-un loc spre folosul altora, spre a-i ajuta pe alții, asta fiind esența învățăturii creștine. Fiecăruia dintre noi Dumnezeu i-a încredințat o slujbă, o responsabilitate spre folosul altora, atunci când această responsabilitate este neglijată și stăpânul cere socoteală, credinciosul își pierde statutul de membru al turmei lui Dumnezeu. A face parte din turma lui Dumnezeu implică cu necesitate a purta poverile celorlalți membrii iar acest lucru se face cu responsabilitate.
Astfel fiecare dintre noi, pe întreg parcursul existenței noastre în trupul lui Hristos trebuie să urmăm exemplul Domnului care nu doar își ridică, se curăță/dezice de păcatul omenesc, dar îl ridică și pe-al altora. Acesta e nivelul asupra căruia ar trebui să tindem fiecare dintre noi și cu multă disciplină spirituală nu doar să ne curățim pe noi ci să și ajutăm pe alții în acest sens. Hristos a fost Sfânt și nu a avut nici o problemă cu păcatul, însă tocmai statutul Său de sfânt, l-a determinat și motivat Să-i ajute pe cei mai puțin înzestrați, să se pocăiască. În acord cu exemplul Domnului cred că măsura de sfințenie a fiecăruia este determinată de disponibilitatea și măsura în care îi ajutăm pe ceilalți să se ridice purtându-le poverile. „Hristos este atât de curat încât și păcatele altora le ridică”, noi la rându-i trebuie să fim atât de curați încât să ridicăm și noi păcatele altora, să-i ajutăm în această lume coruptă, pentru a putea înainta împreună spre împărăția lui Dumnezeu. Fără virtutea sfințeniei nu-i putem îndemna pe alții să se sfințească și fără sfințenie nu-i putem ajuta în acest sens. O caracteristică a mielului pe care, de altfel, unii părinți insistă, este că acesta dă lapte, lână și carne, astfel ca niște părtași ai sfințeniei lui Dumnezeu trebuie să-i hrănim pe ceilalți cu învățătura simplă a adevărului, trebuie să le dăm haina virtuților, și mâncarea cea tare adică trupul și sângele Domnului. Toate acestea Hristos le-a îndeplinit prin mesajul propovăduit, prin îndemnurile la sfințenie și prin sacrificiul suprem în care și-a pus viața pentru noi.
În concluzie a fi miel înseamnă sacrificiu, sfințenie și purtare de poveri, a fi miel ne responsabilizează ca membru a turmei lui Dumnezeu, unde Acesta ne-a așezat pentru a ne smeri și ajuta pe alții.
3.3. Ioan 3:16,17
„v. 16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. v.17 Dumnezeu în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”
În această declarație de dragoste a lui Hristos ne sunt descoperite atât magnitudinea dragostei lui Dumnezeu cât și scopul acestei dragoste. Dumnezeu iubește lumea, însă iubirea Sa nu este statică, pur teoretică ci dinamică, o iubire pe care o dovedește în fapte, o iubire ce dă. În această epocă postmodernă unul dintre lucrurile care conduc la erodarea relațiilor este lipsa disponibilității de sacrificiu a celor ce pretind că iubesc. De cele mai multe ori dragostea se menține la nivelul pur declarativ, fără implicare, dăruire și sacrificiu. Hristos ne învață că dragostea lui Dumnezeu nu este de factură omenească, ci cerească, El iubindu—ne mai înainte ca noi să o facem și sacrificându-se mai înainte ca noi să știm. Hristos a recurs la măsuri extreme doar pentru a determina omenirea să accepte invitația Sa de dragoste. Aceste măsuri pentru noi oamenii sunt străine, de cele mai multe ori noi, refuzând să facem lucrurile absolut necesare și evidente ce asigură trăinicia relațiilor noastre.
Prin darul pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii a asigurat lumea că Hristos este iubirea lui Dumnezeu față de lume într-un anume fel fiecare dintre noi este pus în lume pentru a purta și a arăta dragostea lui Dumnezeu, fiecare dintre noi poartă responsabilitatea purtării dragostei lui Dumnezeu, deoarece Domnul ne-a așezat în această lume ca un prototip al iubirii Sale față de noi. Dacă ne vom iubi unii pe alții lumea va vedea că suntem ucenicii Săi spunea Domnul, iar această vedere a lumii îi va conduce pe aceștia la iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu. Noi suntem purtători ai chipului lui Dumnezeu, noi purtăm de fapt mireasma iubirii lui Dumnezeu și dovada sacrificiului Său, de aceea trebuie să iubim necondiționat.
Prin declarația aceasta de dragoste ne mai sunt descoperite atât măsura cât și felul acestei dragoste. Măsura este descrisă în cuvintele „atât de mult” acestea arătând că Dumnezeu a dat totul, de fapt această „măsură” fiind infinită. Felul ne este revelat tot prin cuvintele „atât de mult”, însemnând „într-un așa fel încât”. Astfel atât dimensiunea cât și felul dragostei ne sunt revelate la cruce. Aceste principii ne învață că dragostea pe care o manifestăm în această viață trebuie să fie de sorginte divină, trebuie să dea totul în cel mai benefic fel. Oamenii sunt din ce în ce mai egoiști, iar în relațiile ce-i caracterizează vor să dea cât mai puțin și să primească cât mai mult. Hristos ne învață că pentru a putea pretinde dragoste mai întâi trebuie să oferi, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, dacă ne zgârcim la a da, trebuie să ne obișnuim la a nu mai primi. Măsura dăruirii noastre nu trebuie să fie de mici dimensiuni ci de mari, uneori chiar infinite, fiindcă cine dăruie mult poate pretinde mult. Doar dăruind vom învăța să primim și doar dând vom învăța să iubim. Cel ce crede ce spune Ioan 3:16 nu trebuie să uite să pună în practică 1 Ioan 3:16. Ne place să primim dar nu ne place să dăm, vrem să primim dar nu vrem să dăm și uităm mereu că dragostea adevărată constă în faptul că pune interesele altora mai presus de propriile interese. Dragostea adevărată nu este ogoistă ci oferă ce are mai bun, chiar singurul fiu.
De asemenea în această declarație ne este descoperit de Domnul și intenția dragostei Sale, aceasta fiind ca „ceilalți să nu piară”, ci să aibă viață veșnică. Asta înseamnă că dragostea Domnului este focalizată pe un motiv bine întemeiat, binele celuilalt. Hristos își oferă dragostea, sacrificându-se în fața omenirii pentru a o salva. Astfel dragostea lui Dumnezeu salvează omenirea de la pieire. În zilele noastre mulți mor de mușcăturile șerpilor, și nu puțini sunt cei care au nevoie de antidot, iar acesta este lucrul în care omenirea a devenit cea mai săracă. Noi trebuie să oferim iubire deoarece lumea este în criză de iubire, iar dragostea este singurul remediu care îi mai poate ajuta.
Beneficiile acestei iubiri, care implică în sine sacrificiu, este viața veșnică, de fapt esența condițiilor dobândirii vieții veșnice este rezumată la două feluri de iubiri: iubire față de Dumnezeu și iubire față de semeni. Astfel dacă manifestăm iubire în relația noastră cu Dumnezeu aceasta ne va conduce la sfințenie și implicit la mântuire. Iar dacă manifestăm iubire în relațiile interumane aceasta ne va conduce la părtășie cu semenii și implicit cu Dumnezeu. Nici o disciplină spirituală nu are mai mari beneficii ca dragostea, deoarece aceasta acoperă greșelile(așa cum s-a întâmplat cu iubirea manifestată de Dumnezeu față de noi), creând relații armonioase în cadrul comunității. Dar mai presus de toate iubirea creează credință și mântuire.
Hristos a venit să arate dragostea lui Dumnezeu față de lume, nu să judece, deoarece judecata e rezervată zilei din urmă. În cele mai multe cazuri suntem obsedați de ideea judecății, iar în loc să iubim ne cheltuim energia cu acest viciu spiritual. Dacă Hristos ar fi venit să judece nimeni nu ar fi fost mântuit, însă datorită faptului că a ales să iubească toți suntem niște potențiali mântuiți. La rându-i dacă vom alege să judecăm, nici un om nu se va mântui cu ajutorul nostru, deoarece judecata poartă cu sine condamnarea, însă dacă vom alege să iubim, vom alege să acoperim, să ridicăm și să întărim.
Hristos s-a jertfit din dragoste, lucru pe care trebuie să-l facem fiecare dintre noi. Dacă vom alege asta, vom fi niște veritabili imitatori ai conceptelor sfinte însă dacă vom alege altfel vom fi veritabili imitatori ai conceptelor demonice. Iubirea înseamnă jertfă, iar jertfa înseamnă a iubi și până nu vom înțelege asta nu vom putea iubi.
3.4. Ioan 6:51
„Eu sunt pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii.”
Jertfa Domnului prin care își dă trupul pentru viața lumii are cel puțin două semnificații, două înțelesuri. Mai întâi de referă la momentul istoric în care o singură dată s-a oferit ca sacrificiu Tatălui. Iar apoi se referă la împărtășanie, care poate fi și zilnică, ori de câte ori Hristos însuși ni se oferă nouă. Astfel Hristos S-a dat pe sine morții pentru viața noastră iar acum ne invită să ne bucurăm de fructele morții Sale. Acest lucru înseamnă că în cel dintâi rând Hristos se dă pentru a ne scoate din păcat și a ne mântui viețile. Însă acest act este unul voluntar, nu determinat de dorința Tatălui, Hristos alege de bună voie să se jertfească. El fiind pâinea vie ce poartă în sine capacitatea de a sătura întreaga lume. Deci Hristos se dă mai întâi la Calvar, locul unde cerul cu pământul se unește pentru prima dată iar lanțurile despărțirii de Dumnezeu sunt nimicite pe deplin. De remarcat este faptul că mai înainte de a da ceva, Hristos este transformat în pâine, element comestibil, El devenind hrană. Abia după ce se asigură că poate fi asimilat El alege să se dea pentru ca ceilalți să-L poată primi. Așadar înainte de a se da pentru viața lumii Hristos se transformă în elementul ce poate fi asimilat de omenire, aducând astfel viață lumii. După ce se asigură de acest fapt Hristos face o invitație lumii la a se hrăni din trupul Său, la a mânca din pâinea vieții. Această semnificație este cu atât mai profundă cu cât cuvântul folosit de Domnul pentru corp nu este trup ci carne. Așa că Hristos ne invită efectiv să mâncăm din trupul Său, numai așa putând să asimilăm secretele vieții veșnice. Mâncând din această pâine nouă oferită de Dumnezeu, ne unim cu Dumnezeu însuși, devenind una cu Acesta.
Așadar Hristos se definește ca și hrană concret spirituală pentru oameni, cei hărăziți morții trăind în măsura în care aleg să se hrănească din această pâine. Hristos este pâine și prin acest fapt El dă viață, pâinea reprezentând în viața umană mijlocul prin care omul își continuă existența mâncând din ea. Din punct de vedere spiritual, noi trăim doar în măsura în care ne hrănim. În viața umană nu putem supraviețui fără pâinea de toate zilele iar dacă încetăm a mai mânca, încetăm a mai trăi. La fel este și în viața noastră spirituală, noi trăim în măsura în care mâncăm, în care ne hrănim. În momentul în care încetăm a ne mai hrăni din pâinea cea cerească, încetăm de fapt a mai viețui. Astfel Hristos care este pâine vie, prin tocmai acest fapt dă lumii viață iar această viață o obținem doar prin împărtășanie. Hristos se dă pentru a fi consumat iar momentul consumării reprezintă pentru El desăvârșirea scopului pentru care S-a dat.
În vechiul Israel un miel s-a dat pentru a fi consumat, trupul acestui miel le-a slujit ca hrană iar sângele său ca legământ. În virtutea acestui legământ îngerul morții a trecut pe lângă casele celor care au pus sângele mielului pe ușiori, pentru că pedeapsa care le dădea lor pacea căzuse peste mielul pascal. În Noul Testament jertfa Domnului are aceleași valențe, mai întâi ne adună sub legământul cel nou prin sângele scurs la Calvar iar apoi ne hrănește cu trupul Său pentru a ne putea menține sub protecția acestui legământ. Mielul de paște s-a jertfit și s-a mâncat o singură dată, la ieșirea din Egipt. În schimb, mana a trebuit strânsă și mâncată în fiecare zi. Astfel jertfa Domnului este suficientă pentru a ne scoate din mocirla păcatului și a acoperi pentru eternitate toate păcatele noastre. Însă pentru a ne păstra sub egida acestui legământ trebuie să mâncăm cât mai des din trupul Domnului și să ne hrănim cât mai iute din Cuvântul Său.
3.5. Ioan 10:11; 11:49,50
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.” „49Unul din ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu știți nimic; 50oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?"
Aceste două pasaje biblice poartă cu ele același motiv teologic conform căruia un om se dă ca jertfă pentru viața celorlalți. Astfel cel dintâi ne vorbește despre Păstorul cel Bun care alege de bună voie să-și dea viața pentru turmă iar cel de-al doilea despre marele păstor al poporului Israel care îl dă pe marele păstor al turmei lui Dumnezeu la moarte.
Păstorul cel bun care își dă viața pentru oi reprezintă centrul mesajului lui Hristos ca păstor. „După ce descrise-se cel mai mare pericol pentru oi – cei care vor să fure și să le distrugă. Acum, în fața pericolului expune aceea calitate a păstorului absolut necesară pentru protecția oilor, aceea de a-și da viața pentru ele.” Mai întâi de toate, Hristos se sacrifică, se dă de bună voie, iar această disponibilitate de sacrificiu izvorăște din calitatea de lider pe care o posedă. Hristos este păstorul turmei iar responsabilitatea Sa este să o apere pe aceasta chiar și cu prețul vieții. Toată viața Sa atât patimile izvorâte din umblarea pe pământ cât și patimile Sale finale reprezintă o viață dată comunității. În conformitate cu exemplul Domnului noi la rându-i trebuie să ne punem viața pentru ceilalți să o dăm , deoarece „scopul Său a fost mai mult de a dărui vieții decât a lua de la ea.” Hristos a dat totul, motiv pentru care ne cere și nouă totul; întreaga noastră viață adusă zilnic pentru slava lui Dumnezeu. Păstorul cel bun își dă viața pentru Dumnezeu și tocmai în acest mod El devine singura ușă de intrare în împărăția acestora. Prin faptul că se jertfește de bună voie devine o cale ce-i conduce pe alții la mântuire. Sacrificiul este răsplătit astfel cu dăruirea oamenilor oferită drept recompensă pentru sacrificiul dat. În același mod cei care aleg să se jertfească pentru ceilalți devin exemple demne de urmat, prin care îi conduc pe ceilalți oameni la Hristos. Sângele martirilor spunea Sfântul Tertulian este sămânța creștinilor. Asta înseamnă că cu cât omorau cezarii mai mulți creștini cu atât se converteau mai mulți păgâni. Iar degajarea cu care aceștia alegeau să întâmpine moartea creau în păgâni un sentiment atât de puternic încât îi determina să le urmeze exemplul uneori chiar imediat. Prin moartea Sa, și mai ales prin disponibilitatea de a suferi, Hristos creează în noi sentimentul uceniciei ce trebuie dus până la capăt.
De obicei în Israelul antic, la fel ca în lumea noastră, se obișnuia ca oile să „fie lăsate” să-și dea viața pentru păstor și nu invers. Hristos vine să desființeze această mentalitate greșită conform căreia păstorul trebuie să trăiască pentru oi, afirmând tocmai contrariul, și anume că oile trebuie să trăiască pentru păstor. Hristos își dă viața pentru ca noi să o avem iar acest lucru este cu atât mai important cu cât o face de bună voie. Caiafa străin de această hotărâre îl trimite pe Domnul la moarte în folosul neamului. Acest iubitor al slavei deșarte săvârșește lucrarea morții crezându-se în același timp slujitor al neamului. Atât voința Domnului cât și a omului a fost ca Hristos să moară pentru noi, iar acest lucru aduce viață veșnică pentru noi, oile Sale.
3.6. Ioan 15:13
„13Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi. 14Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu.”
În acest pasaj Hristos își ridică apostolii de la o stare de subordonare, aceea de ucenic la o stare de egalitate, aceea de prieten. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât Hristos prin însăși esența Sa divină era net superior oricărui om de pe pământ. Prin această ridicare, ucenicul nu își schimbă neaparat statutul ci își schimbă starea. Și din rob, om străin de Dumnezeu este transformat în prietenul lui Dumnezeu statut întâlnit doar la câteva personaje biblice din Vechiul Testament. Cu expresia de „prieten al lui Dumnezeu” se autodesemnează și Ioan Botezătorul care se numește prietenul lui Mesia. „Astfel Hristos a ales noțiunea de prieten în mod deliberat pentru a-i desemna pe ucenicii Săi drept aleși nou testamentali, în analogie cu Avraam și Moise. În același timp, El s-a revelat în acest caz drept Dumnezeu, care își alege prietenii așa cum face și Tatăl.” Această stare de prietenie era imposibil de atins prin aportul omenesc deoarece legătura dintre om și Dumnezeu fuse-se distrusă. Prin sacrificiul lui Hristos această legătură este refăcută, acum omul, putând sta în prezența Domnului. Lipsa prescripțiilor de sacrificiu pentru semen, în lege, a creat în individul iudeu un sentiment de individualitate resimțit și accentuat până în zilele noastre. Astfel normele de alegere a unui prieten în aceste zile sunt date de câștigurile de pe seama acestuia. Contrar acestor norme general acceptate, Hristos își alege prieteni de pe urma cărora avea doar să piardă. El se putea lipsi de noi și prietenia noastră dar a ales să ni se facă prieten prin jertfă. Și-a iubit prietenii punându-și viața pentru ei, iar prieten al lui devin în momentul în care accept jertfa Sa. Astfel dovada dragostei lui Hristos este sacrificiul Său deplin pentru prietenia noastră.
Prin acest sacrificiu El ne arată clar modul în care ne-a iubit, iar acest mod este renunțarea la viață în folosul semenului. De asemenea prin acest model Hristos ne transmite că relațiile intracomunitare trebuie să fie marcate de pace și armonie iar frații trebuie să trăiască într-o relație de prietenie.
IV. Hristos, perspectiva holistică a ispășirii
Prin venirea lui Hristos în această lume, prin viețuirea și moartea Sa salvarea noastră altădată imposibil de realizat, este împlinită. Ispășirea Domnului face posibilă mântuirea noastră, iar Emil Brunner explicând importanța acestei doctrine afirmă: „Cel care înțelege crucea cum trebuie înțelege Biblia, Îl înțelege pe Isus Hristos.” Dar prin înțelegerea crucii nu percepem corect doar Biblia sau persoana lui Isus Hristos ci ajungem să ne înțelegem corect pe noi înșine și posibilitatea salvării noastre. Astfel Hristos aduce cu Sine o înțelegere superioară a dumnezeirii și a omului, toate acestea prin jertfa Sa de la Calvar.
4.1. Cauzele ispășirii:
De ce a fost nevoit Domnul să ispășească sau care este cauza suferinței Sale ne răspunde Wayne Grudem, care propune două cauze. Prima dintre acestea este dragostea lui Dumnezeu afirmată în unul dintre cele mai populare pasaje din Biblie „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Iar cea dea doua cauză este dreptatea lui Dumnezeu care pretindea, pe de altă parte ca Domnul să găsească o cale prin care pedeapsa meritată de noi, din cauza păcatelor noastre, să fie plătită. Fiindcă un Dumnezeu drept nu putea ierta păcatele fără a da o pedeapsă. Este incontestabil faptul că nici un Dumnezeu cu adevărat drept n-ar fi putut face acest lucru. Astfel dragostea și dreptatea lui Dumnezeu reprezintă cauza ultimă a ispășirii. Nu este important și nici nu ne ajută cu nimic a ne întreba care dintre cele două sunt mai importante, pentru că dacă El nu ne-ar fi iubit, El n-ar fi luat hotărârea de a ne răscumpăra și dacă n-ar fi fost drept, cerința expresă ca Hristos să câștige mântuirea noastră prin moartea pentru păcatele noastre n-ar fi fost îndeplinită. Așa că atât dragostea cât și dreptatea lui Dumnezeu au fost importante în egală măsură. Dragostea Sa pentru noi L-a determinat pe Dumnezeu să-și dea Fiul iar dreptatea Sa să-L pedepsească. Așa că putem spune că și noi oamenii am contribuit la planul de mântuire a lui Dumnezeu dar nu prin bine, ci prin răul care L-a determinat mai târziu pe Dumnezeu să-L șteargă prin moartea Fiului Său. Astfel noi oamenii constituim o cauză a ispășirii, adică a unui rău ce trebuia îndreptat, a unei soluții ultime de corectare.
Astfel singura modalitate prin care Dumnezeu putea acorda mântuire ființelor umane era trimiterea Fiului Său să moară în locul nostru. Dar ispășirea nu a fost o obligație divină (deoarece Dumnezeu putea refuza să-i mântuie pe oameni așa cum a făcut-o cu îngerii căzuți), ci „o „consecință” a hotărârii lui Dumnezeu de a mântui anumite ființe umane. În urma acestei hotărâri ispășirea a devenit absolut necesară.”
4.2. Implicațiile ispășirii:
4.2.1. Suferință prin ascultare și supunere:
Această ispășire a Domnului nu se rezumă doar la purtarea păcatelor în locul nostru, ci și la supunerea și ascultarea de care dă dovadă în locul nostru. Așa cum remarcă și Calvin această ascultare începe în momentul întrupării Domnului în momentul în care Acesta alege să ia chipul unui rob. Dacă doar ne-ar fi șters păcatele noi în continuare am fi trăit ca înainte. Dar pentru ca Hristos să câștige îndreptățire în locul nostru a trebuit să trăiască o viață perfectă de ascultare de Dumnezeu, pentru ca meritele rezultate în urma ascultării Lui perfecte să ne poată fi atribuite și nouă. Astfel așa cum afirmă și Pavel, Hristos a fost făcut „dreptatea noastră” (1 Corinteni 1:30), îndreptățirea noastră iar acest lucru s-a realizat prin ascultarea Lui deplină de prescripțiile legii. Așa că în momentul înfățișării înaintea lui Dumnezeu noi nu ne putem bizui pe viața noastră de ascultare, fiindcă aceasta e deficitară, ci ne bizuim pe viața Lui de ascultare pentru destinul nostru veșnic. Viața Sa reprezintă standardul deplin de ascultare și tot ceea ce are nevoie un om pentru a fi mântuit.
4.2.2. Suferință prin durere și moarte fizică:
Apoi lucrarea lui Hristos mai este încununată de durerea și moartea fizică, pe care Domnul le-a ispășit în locul nostru. Deși nu se afirmă nicăieri în Scriptură că Hristos a suferit mai mult decât orice ființă umană nu trebuie să uităm că moartea prin crucificare de care Domnul are parte era forma de execuție cea mai oribilă născocită de mintea omenească. „Moartea prin răstignire pare să aducă tot ceea ce durerea și moartea pot cuprinde sub semnul groazei și al odiosului – amețeală, febră traumatică, mortificarea rănilor infectate – până la o intensitate dincolo de limita suportabilului, însă nu până într-acolo încât să îngăduie osânditului alinarea pe care i-ar aduce-o pierderea simțurilor.” Astfel Hristos a suferit la intensitate maximă cea mai oribilă moarte din acea vreme. Conform lui Wayne Grudem condamnatul „era obligat să-și impună o moarte extrem de lentă prin sufocare. Când brațele criminalului erau întinse și țintuite în cuie pe cruce, cea mai mare parte a greutății corpului trebuia susținută de brațe. Cavitatea toracică era trasă în sus și încovoiată înspre afară astfel încât atât expirația cât și inspirația deveneau extrem de anevoioase. Dar când nevoia de oxigen era acut simțită, victima trebuia să se împingă în sus din picioare, sprijinind în felul acesta tot corpul pe picioare, ușurând greutatea susținută de brațe și permițând cavității toracice să se contracteze cât de cât normal. Împingându-se în sus în acest fel, crucificatul putea evita sufocarea, dar gestul era extrem de dureros pentru că necesita sprijinirea întregii greutăți corporale în cuiele care îi țineau picioarele.” Astfel și moartea prin crucificare reprezintă un act de ispășire prin care Hristos a luat asupra Sa toată durerea pe care noi se cuvenea să o purtăm. Moartea Sa nu a fost o morte oarecare iar Calvin afirmă că „pentru a oferi satisfacție în vederea răscumpărării noastre trebuia aleasă o anumită formă a morții prin care să ne poată elibera prin transferul condamnării noastre asupra Lui însuși și prin asumarea de către El a vinovăției noastre.” Astfel dacă Hristos ar fi murit de o moarte naturală, sau o moarte accidentală, în aceste tipuri nu ar fi existat nici un fel de dovadă a expierii folosite. Dar prin alegerea unei morți pe cruce El suferă în locul nostru și aduce în același timp dovada ispășirii noastre.
4.2.3. Suferință prin durerea pricinuită de purtarea păcatului:
În cel de-al treilea rând Hristos ispășește datorită purtării păcatului nostru, această suferință este mai groaznică decât suferința pricinuită de durerea fizică fiind o durere psihologică cauzată de purtarea vinei pentru păcatul nostru. Această durere sufletească o întâlnim și noi atunci când simțim că am păcătuit. Greutatea acestei vine apasă nemilos pe inimile noastre, dând sentimentul amar al separării de tot ce este drept în univers, o conștientizare a unui fapt care n-ar fi trebuit să se întâmple. Cu cât creștem mai mult în sfințenie ca și copii ai lui Dumnezeu cu atât mai intens se manifestă acest instinct de revoltă împotriva răului. Sfințenia lui Isus a fost perfectă iar sentimentul de apăsare a fost cu atât mai mare. Hristos a urât păcatul cu toată ființa Sa iar gândul la rău i se făcea să I se revolte tot caracterul. Dar în ascultare de Tatăl, și din dragoste pentru noi, Isus a luat asupra Sa toate păcatele noastre. Mai mult decât atât Hristos este declarat drept chiar de judecătorul Său atunci când afirmă că „nu găsește nici o vină în El”(Ioan 18:38), astfel prin vinovăția care ne făcea vrednici de pedeapsă și care a fost transferată asupra Sa noi dobândim achitarea noastră. Așadar pentru noi beneficiarii jertfei lui Hristos esența vieții se află chiar în durerea pricinuită de purtarea păcatului în locul nostru.
4.2.4. Suferință prin abandonare și mânie:
Apoi prin moartea Sa Hristos îndură cel mai groaznic eveniment din istorie și anume încetarea relației cu Tatăl. Pe lângă faptul că El ascultă, suferă fizic și din pricina purtării păcatului acum El trebuie să suporte și cel mai trist eveniment din istorie și anume despărțirea sfintei comuniuni a treimii desăvârșite. Astfel începând cu grădina Ghețimani, Hristos este lăsat să înfrunte și să bea singur tot paharul amar al suferinței. El nu este părăsit numai de Tatăl așa cum declară pe cruce ci și de ucenicii Săi care în momentul arestării lui Isus Îl părăsesc. În momentul în care strigă „Eli Eli, Lama Sabactani” adică „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 22:46), „a vrut să spună că se simțea despărțit de Tatăl lui ceresc, lipsit de părtășia care a fost sursa neîncetată a puterii Sale lăuntrice și elementul cel mai aducător de bucurie într-o viață plină de tristețe(…). Cristos a suportat greutatea vinei a milioane de păcătoși de unul singur. Dacă până acum deși părăsit de oameni putea adăuga „dar nu sunt singur căci Tatăl, este cu mine” (Ioan 16:32), acum este complet singur fiind părăsit până și de Tatăl nostru ceresc. Dar Hristos nu suferă doar din pricina abandonării, ci și din pricină că în momentul ispășirii a trebuit să suporte toată mânia lui Dumnezeu dezlănțuită asupra Lui. „Isus a devenit obiectul urii intense împotriva păcatului și al răzbunării împotriva păcatului pe care Dumnezeu a pregătit-o cu răbdare de la începutul lumii” Astfel Hristos alege de bună voie să ia asupra Sa păcatul lumii chiar dacă știa că consecințele acestui fapt se vor răsfrânge din plin asupra Sa. El alege să înoade o relație cu umanitatea căzută chiar dacă acest fapt însemna să rupă pentru câteva momente relația cu Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu pe care trebuie să o suporte Isus nu este altceva decât rezultatul păcatului care impunea încă din veșnicie să fie pedepsit cu strășnicie. Astfel mai înainte ca ispășirea să fi avut efect asupra conștiințelor noastre, ea a avut efect asupra lui Dumnezeu și asupra relației Lui cu păcătoșii pe care a plănuit să-i răscumpere.
4.3. Preoția și jertfa lui Hristos
Necesitatea oficiului de preot se datorează înstrăinării noastre de Dumnezeu. Având în vedere că preotul este un mijlocitor stabilit de Dumnezeu prin intermediul căruia orice înstrăinare este rezolvată. Această slujbă crucială în Vechiul Testament este reiterată în Noul Testament sub persoana Domnului Isus care este văzut ca o împlinire a slujbei preoțești vechi testamentare. Astfel Hristos devine preot datorită identității sale. În calitatea Sa de om adevărat, Hristos este calificat să slujească în numele nostru înaintea lui Dumnezeu, în vederea restabilirii relației noastre cu El. Apoi El se califică ca mare preot datorită jertfei pe care o aduce. Astfel Hristos nu a fost doar preotul care aducea jertfa, ci și jertfa în sine. Așadar datorită esenței Sale de om adevărat se califică să se identifice cu rasa umană și să se prezinte înaintea Tatălui ca un reprezentant al acesteia. Iar apoi datorită faptului că nu este doar preotul care se prezintă înaintea lui Dumnezeu ci și jertfa se cuvine să ne reprezinte pe noi a căror jertfă o înlocuiește prin propria ispășire.
În procesul ispășirii Hristos a împlinit astfel oficiul de preot în sensul că „a făcut ispășire prin jertfe; apoi, a mijlocit în numele poporului.” Astfel mai întâi de toate slujirea de preot al Fiului este îndreptată spre Tatăl dar și spre oameni întrucât Hristos aduce ca jertfă firea umană asumată de El.
4.4. Beneficiile ispășirii
4.4.1. Refacerea condiției umane
Prin asumarea firii omenești Hristos restabilește firea umană prin jertfă, întâi în Hristos apoi și prin aceia ce se încred în El. „Preocupații fiind de această cauză unii părinți au accentuat atât de mult efectul jertfei lui Hristos îndreptat spre restaurarea, sfințirea și îndumnezeirea firii omenești în Hristos, încât unii s-au simțit ispitiți să vadă în jertfă mai puțin o slujire îndreptată spre Dumnezeu și mai mult o slujire îndreptată spre restaurarea firii omenești în Hristos, și prin ea, în ceilalți oameni.” Astfel jertfa lui Hristos are drept scop refacerea firii omenești în Hristos și câștigarea dragostei oamenilor pentru El și pentru Dumnezeu. Singurul mijloc prin care firea umană căzută și depravată poate fi refăcută este ispășirea lui Hristos care a avut drept țel tocmai acest lucru. „Căci ispășirea devenită necesară datorită păcatelor noastre, nu este un scop, ci un mijloc, calea spre singura țintă reală: îndumnezeirea.” Astfel singura realitate cu adevărat importantă este unirea cu Dumnezeu, fără aceasta toate celelalte dogme sunt lipsite de importanță și substanță. Unirea cu Dumnezeu trebuie să rămână scopul nostru prim, iar aceasta o putem face prin jertfa lui Hristos. Așadar prin ispășirea lui Hristos Dumnezeu împacă pe om cu Sine și desființează dușmănia în trupul Său. Noi ne aflam într-o stare de dușmănie, neplăcută lui Dumnezeu iar din această stare omul nu poate ieși decât prin jertfă: o jertfă pe care nu o poate aduce el ci numai Hristos. Omul nu o poate aduce datorită prescripției vechi testamentare care spunea că o jertfă trebuie să fie fără cusur, iar animalul care urma să fie ucis trebuia să fie perfect, fără nici un defect adică „unul care nu poate fi omorât din cauza lui însuși” Din păcate nici un om nu putea îndeplini asemenea condiții, singurul fără defect, fără cusur fiind pentru eternitate Domnul nostru, cel care s-a adus ca jertfă de ispășire în locul nostru, a tuturor. Hristos a fost singurul care a putut face asta și singurul care a ales de bună voie să facă asta. Așa că jertfa lui Hristos a devenit necesară pentru restabilirea comuniunii atât cu Dumnezeu cât și cu noi înșine.
De asemenea Hristos poate să aducă această jertfă deoarece împlinește scopul jertfelor din Vechiul Testament, care erau toate îndreptate spre Dumnezeu în folosul poporului. Astfel jertfa lui Hristos este îndreptată spre Dumnezeu în folosul nostru. Această jertfă nu era pentru Sine, deoarece El nu mai trebuia să aducă nici o jertfă Tatălui fiind desăvârșit ci pentru noi alege să se facă reprezentant al omenirii oferindu-se ca sacrificiu Tatălui. În același timp „prin jertfa adusă lui Dumnezeu Hristos se desăvârșește ca om. Iar prin aceasta sfințește, sau desăvârșește și pe ceilalți.” Așa că Hristos se califică ca preot prin faptul că sfințește poporul, lucru rezervat în exclusivitate marelui preot în ziua ispășirii. Prin intermediul lui Hristos toți acei lipsiți de virtutea sfințeniei o pot căpăta de la Acesta, mare preot, singurul capabil să sfințească și pe alții.
4.4.2. Restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu și oameni
În urma sfințirii dăruite de Hristos noi putem intra la Tatăl ca jertfă curată. Dar această intrare la Tatăl se face prin Isus Hristos care a acceptat starea de jertfă curată, pentru ca intrând la Tatăl în această stare să ne introducă și pe noi adunați în Sine. „deci când s-a făcut Hristos Arhiereu și prin El am fost aduși în chip spiritual întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu și Tatăl, atunci ne-am învrednicit în chip bogat de bunăvoința Lui și am dobândit și făgăduința sigură că moartea nu mai are putere asupra noastră. S-au destrămat și cele ale mâniei și au fost desființate urmările blestemului vechi. Căci am fost binecuvântați în Hristos.” Prin aceste cuvinte Sfântul Chiril din Alexandria vrea să ne transmită că Hristos este mijlocul de restabilire a comuniunii dintre Dumnezeu și oameni. Intrarea lui Hristos ca om la Tatăl poate fi înțeleasă și ca o deschidere a omului pentru intrarea Tatălui, o restabilire a comuniunii dintre Dumnezeu și om. „căci El intră la Tatăl ca jertfă curată, sau restabilește comuniunea Sa cu El, pentru a ne introduce și pe noi în comuniunea cu Tatăl. Dar prin aceasta intrăm în comuniune și cu Hristos ca Dumnezeu, pentru că intrăm în comuniune cu Tatăl Lui, Care devine astfel Tatăl nostru. Jertfa e necesară pentru comuniune. Jertfa e animată de tendința după comuniune; e renunțare la sine, de dragul celuilalt; e uitare de sine din iubire față de celălalt. Astfel comuniunea e rezultatul jertfei.” Din spusele părintelui Stăniloaie învățăm că un alt scop pentru care Hristos ca mare preot alege să ispășească în locul nostru este acela de a ne împăca cu Tatăl nostru ceresc. Neascultând de legea lui Dumnezeu noi oamenii ne-am pierdut dreptul de a mai sta în prezența Lui și ne-am expus mâniei Sale sfinte. Omenirea înstrăinată de Dumnezeu devine vrășmașă a Acestuia, relațiile dintre cele două părți fiind iremediabile prin aportul doar a uneia dintre ele.
Prin reconcilierea pe care Hristos o face, îndepărtează pentru totdeauna vrășmășia dintre cele două părți. Omenirea este într-adevăr vrășmașa lui Dumnezeu(Romani 5:10), și nu doar în simpla conjunctură de a nu fi prietenă cu Dumnezeu. Astfel prin intervenția lui Hristos reconcilierea devine posibilă în momentul în care cauza care a dus la disensiune(în acest caz, păcatul nostru) este îndepărtat, în special, prin intenția Domnului de a se face păcat și prin moartea Sa. Așadar atunci când vorbim despre cruce nu vorbim doar despre dragostea lui Dumnezeu care este deja împăcat cu noi, ci vorbim și despre mânia Acestuia care se potolește prin ispășire. În acest caz ispășirea devine un dar pentru potolirea mâniei lui Dumnezeu. Dar așa cum observă și Bruce Milne, „acest dar nu e impersonal sau arbitrar; nici n-a fost o a treia parte venită din afara relației omului cu Dumnezeu, ci „Dumnezeu împăca lumea cu Sine în Hristos” (2 Corinteni 5:19). Hristos în acest caz devine Dumnezeu însuși care pune în Sine implicațiile propriei Sale mânii.” Astfel prin lucrarea lui Hristos cele două părți sunt puse din nou laolaltă și sunt aduși împreună în unitate. Peter Lewis surprinde un aspect important în privința reconcilierii făcute de Dumnezeu între noi și El. Conform acestei observații o reconciliere între două persoane se face prin renunțare câte un pic din partea fiecărei persoane. Între reconcilierea omului cu Dumnezeu lucrurile stau altfel deoarece împăcarea a fost deja „realizată de Dumnezeu și oferită nouă ca un dar”.
Noi suntem împăcați cu Dumnezeu datorită crucii lui Isus, „ispășirea fiind cauza iar reconcilierea efectul.” De notat este faptul că demersul acestei reconcilieri îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu. El este cel care i-a inițiativa, iar Fiul ca parte a acestui plan răspunde pozitiv. Omul își însușește comuniunea cu Tatăl în momentul în care alege să renunțe la starea sa de păcat și egoism. Desigur renunțarea sa nu poate fi definitivă și deplină dar efortul constant de a nu mai păcătui îi permite omului să intre în legătură cu Dumnezeu. astfel în Hristos sunt învinse pentru eternitate consecințele păcatului și separarea omului de Dumnezeu, prin statutul Său de preot, Hristos este acela care dă la o parte zidul de despărțire dintre om și Dumnezeu permițând comuniunea deplină a acestora.
4.4.3. Ispășirea lui Hristos ca mijloc de biruire a morții
Hristos prin suferință în locul nostru învinge pentru totdeauna moartea și consecințele acesteia. Acest lucru este exprimat și de sfântul Chiril din Alexandria care declară: „dacă n-ar fi murit pentru noi, nu ne-am fi mântuit; și dacă n-ar fi fost între morți, n-ar fi scuturat stăpânirea crudă a morții.” Astfel unindu-ne cu moartea lui Hristos ne unim cu eternizarea acestui fapt, biruind prin El puterea cruntă a morții. Noi nu mai trebuie să murim în sensul real al morții lui Isus, deoarece moartea noastră s-a desființat în moartea Lui. Dar noi totuși trebuie să murim la sfârșitul vieții, însă nu de o moarte ca pedeapsă, ci unindu-ne cu Hristos printr-o moarte asemănătoare cu a Sa. Noi murim, dând la moarte omul vechi, adică păcatul; prin această „moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.”(Romani 6:5). Astfel prin unirea cu Hristos în moartea față de păcat devenim asemeni Lui și în înviere. Moartea lui Hristos în acest caz devine mijloc de biruire a morții, dar numai prin asocierea noastră cu moartea Lui. Dacă noi nu murim față de păcat jertfa Sa nu ne mai ajută cu nimic; însă dacă murim ispășirea Sa devine valoroasă (pentru fiecare individ în parte), deoarece este mijlocul prin care Hristos ne scapă de stricăciune. Așa cum spunea părintele Stăniloaie „persoana dumnezeiască și omenească a lui Hristos Se folosește de moarte pentru desăvârșirea relației cu Dumnezeu și cu oamenii. Dar restabilind prin aceasta comuniunea desăvârșită, Ea biruiește în Sine moartea suferită pentru celelalte persoane.”
Așadar moartea lui Hristos ca preot ce aduce jertfa supremă pe altarul dumnezeiesc are o întreită semnificație. Mai întâi aceasta ne curăță de păcat, dizolvând din om efectele acestuia și permițându-i să se apropie mai mult de Dumnezeu și să tindă spre îndumnezeire. Apoi ne împacă cu Dumnezeu refăcând relația ruptă dintre cele două părți, și reconcilându-i pentru totdeauna în Sine. Și nu în ultimul rând această jertfă constituie un mijloc de biruire a morții și a afectelor acesteia.
În relatările jertfei lui Hristos prezentate de evangheliști Luther observă ceea ce l-a făcut să aibă o încredere de nestrămutat în El, încredere „care ni s-a dăruit în Hristos ca Tatăl nostru”. Pentru Luther jertfa lui Hristos oferă o încredere neclintită în Dumnezeu și în lucrarea Acestuia. Așadar chiar și atunci când toate lucrurile îți sunt împotrivă, chiar dacă ai rămas singur, prin Hristos ești biruitor.
Astfel singura acțiune și singura persoană care putea să reabiliteze situația dintre Dumnezeu și om a fost Singurul său Fiu prin jertfa Sa. Doar datorită Fiului Său și dragostei care I-o purta Dumnezeu Tatăl noi avem astăzi parte de ispășire. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost singurul care a acționat în dragoste, față de oameni, pentru dragostea, lui Dumnezeu Tatăl, pentru oameni.
Astfel Hristos ca Fiu ascultător de Tatăl împlinește toate prescripțiile legii și se supune planului lui Dumnezeu pentru Sine și omenire. În acțiunea Sa, Hristos este motivat de depravarea noastră care impunea o intervenție divină miraculoasă, astfel noi devenim cauze ale jertfei lui Hristos. Depravarea noastră impunea cu necesitate o intervenție rapidă pe care Hristos o pune în practică în urma consimțământului lui Dumnezeu. Așadar motivat de dragostea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenire și de nevoia noastră absolută de a fi salvați, Hristos părăsește gloria cerească însușindu-și toate consecințele păcatului și a depravării umane.
În cele din urmă prin ispășire Hristos învinge în locul nostru pentru totdeauna moartea și consecințele acesteia.
Concluzii
Ispășirea din perspectivă teologică, așa cum deja am observat reprezintă un domeniu extrem de vast. Mai întâi de toate ispășirea pleacă de la actul ascultării de Dumnezeu în dragoste, până la actul dragostei față de oameni. Cu alte cuvinte pleacă din lumea lui Dumnezeu, din cer, și coboară până în lumea noastră cuprinzând întreaga existență a cosmosului și a ființelor umane. Această coborâre în lumea noastră s-a făcut cu scopul de a ne strămuta pe noi în lumea lui Dumnezeu. Nu se putea face trecerea din lumea noastră, adică de pe pământ, în lumea lui Dumnezeu, adică în cer, fără acest act al jertfei lui Hristos, care mai este numit și jertfă de ispășire.
Acest act se poate numi fără rezerve o jertfă deoarece constituie coborârea lui Dumnezeu între oameni. Având în vedere caracterul pervertit a ființelor umane, această jertfă este cu atât mai mare cu cât Hristos, pe lângă faptul că suportă actul chenozei, se și smerește ajungând un slujitor al acestora. Ispășirea implică jertfă, iar jertfa lui Isus pe lângă faptul că este încununată cu moartea Sa, suferă zilnic umila slujbă a slujirii oamenilor. Acest lucru îl desemnează pe Hristos ca un model de slujire dat oamenilor spre exemplu. Viața lui Hristos printre oameni a fost o slujire continuă încununată în final cu moartea Sa în folosul umanității.
O altă caracteristică a ispășirii este necesitatea acesteia pentru întreaga lume. Prin venirea lui Hristos nu doar Israel beneficiază, ci întreaga lume, pentru care Hristos și alege să se jertfească. Prin această jertfă Hristos pune capăt oricărei jertfe de la Templu deoarece nu mai exista păcat pentru care să se ceară vreo jertfă. Asta înseamnă că ispășirea lui Hristos a fost deplină ridicând cu totul păcatul și distrugând pentru totdeauna consecințele acestuia. Prin identificarea cu mielul lui Dumnezeu, Hristos alege o asociere cu turma Acestuia din care facem fiecare parte. Astfel un membru al acestei turme, un semen al nostru, moare în locul nostru ca toți să putem trăi în locul Lui.
Apoi ispășirea reprezintă o inițiativă a Dumnezeu Tatăl pentru noi. Această inițiativă poartă în sine acțiunea dăruirii Tatălui deloc lipsită de importanță. El este Acela care alege să-Și dea Fiul pentru noi. Iar alegerea Sa este motivată de dragostea inconmensurabilă pe care o poartă pentru omenire. Astfel prin gestul său de dăruire ne sunt descoperite atât magnitudinea cât și felul acestei dragoste. Magnitudinea este reprezentată de obiectul dăruirii iar felul, de condițiile acestei dăruiri. Din cauza dragostei Sale El alege să-și trimită Fiul în lume dar nu ca să judece și să condamne, ci să mântuiască, lucru de care omenirea avea nevoie cu disperare. Această dăruire a Fiului pentru jertfa de ispășire, reprezintă culmea sacrificiului și a dăruirii ființei divine dar și unica posibilitate prin care natura umană se putea îmbogății. Astfel prin darul pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii, a asigurat lumea că Hristos este iubirea lui Dumnezeu față de aceasta, intenția dragostei Sale fiind ca „ceilalți să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”
Dar ispășirea nu este doar o inițiativă a Dumnezeu Tatălui ci și o inițiativă a Dumnezeu Fiul, care în acord cu voia lui Dumnezeu, alege să se ofere de bună voie pentru lumea căzută. Hristos se dăruie în marea jertfă dar nu ca obiect unic, singular ci ca hrană concret spirituală ce trebuie împărțită între credincioșii nou testamentari. Astfel trupul Său se dă în mod real pentru ceilalți, El constituind adevărată mană ce dă viață eternă lumii. Așadar prin trupul Său pe care Îl dă pentru viața lumii, Hristos face moartea neputincioasă iar păcatul vindecabil, îndepărtând obstacolul păcatului și al morții și permițându-i în același timp omului, prin însușirea sacrificiului Său, să se apropie fără teamă de Dumnezeu. Astfel ispășirea reprezintă modalitatea prin care Dumnezeu îi deschide omului posibilitatea de a se hrăni din El și a trăi, El fiind pâinea vie ce poartă în Sine capacitatea de a sătura întreaga lume. Așadar prin dăruirea lui Hristos ca sursă de hrană El devine atât mijlocul cât și sursa continuă a vieții noastre de credință.
Apoi ispășirea este un răspuns la grija și afecțiunea pe care Dumnezeu o are față de poporul Său. Folosind metafora păstorului, Hristos, asemeni lui Dumnezeu Tatăl, în Vechiul Testament, alege să păstorească turma lui Dumnezeu. Dar nu oricum, ci cu umilință și disponibilitate de sacrificiu, principii contrare reglementărilor acelor vremuri. Hristos se prezintă pe Sine dispus să păstorească în cele mai grele condiții, sacrificiul Său ajungând până la jertfa supremă, lucru pentru care nici un păstor palestinian nu se califica. El își dă viața pentru oi spre deosebire de păstorii răi ai poporului Israel care au lăsat oile să-și dea viața pentru ei. Ispășirea în acest caz reprezintă modul prin care moartea păstorului aduce salvarea oilor, culmea sacrificiului suprem.
Ispășirea reprezintă și rezultatul condamnării speciei umane. Caiafa marele preot din acel an prin jocuri politice și persuasiune convinge forul legislativ al poporului Israel să voteze condamnarea la moarte a Domnului. Prin această hotărâre un om drept trebuia să moară pentru un neam nedrept. Întotdeauna în istorie o cetate sau un grup de oameni a fost salvată prin moartea unui vinovat, nu a unui nevinovat, iar salvații erau nevinovați, nu vinovați. În cazul ispășirii lui Hristos termenii ecuației sunt inversați, nevinovatul Hristos trebuind să moară pentru noi vinovații. Astfel prin ispășirea lui Hristos, un nevinovat, noi vinovații, suntem salvați.
O altă abordare a ispășirii în evanghelii este prezentarea acesteia ca un sacrificiu pentru prieteni. Isus îi definește pe ucenicii Săi drept aleșii nou-testamentari pentru care mai târziu avea să pătimească. Hristos folosește această tipologie și pentru a se revela drept Dumnezeu, care își alege prietenii așa cum a făcut-o și în trecut. Această stare de prietenie era imposibil de atins prin aportul omenesc deoarece legătura dintre om și Dumnezeu fuse-se distrusă. Prin ispășirea lui Hristos această legătură este refăcută, omul putând sta din nou în prezența lui Dumnezeu în calitate de prieten al Acestuia.
Pe lângă suferința afirmată uneori de Însuși Domnul, alteori de ceilalți din jurul său, ispășirea are și implicații subînțelese care rezultă din Sfintele evanghelii. Astfel suferința lui Hristos nu se rezumă doar la o jertfă substituționară ci și la o ascultare activă în locul nostru. În urma acestei ascultări depline de voia lui Dumnezeu și prescripțiile legii meritele Sale ne-au fost transmise și nouă. Astfel viața Sa reprezintă tot ceea ce are nevoie un om pentru a fi mântuit.
Apoi moartea lui Hristos mai este încununată și de durerea și moartea fizică pe care le-a ispășit în locul nostru. Prin moartea Sa pe cruce Hristos a luat asupra Sa toată durerea pe care noi se cuvenea să o purtăm. Dacă nu ispășea prin suferință nu ar fi existat nici o dovadă a expierii folosite. Dar prin alegerea unei morți pe cruce, El suferă în locul nostru și aduce în același timp dovada expierii noastre.
Hristos ispășește și datorită purtării păcatului nostru, această suferință fiind mai groaznică decât suferința pricinuită de durerea fizică. Această durere sufletească prin care ceea ce este pur și sfânt este afectat de păcat, Hristos a luat-o asupra Sa, din dragoste pentru noi. Hristos a urât păcatul cu toată ființa Sa și era complet străin de el și consecințele acestuia, însă de dragul omenirii, alege să sufere prin purtarea păcatului în locul nostru.
Hristos suferă și datorită abandonării Tatălui; în cele mai grele momente, în clipele ispășirii Hristos este lăsat singur pe scena mântuirii, trebuind să bea de unul singur paharul suferințelor. Această durere este cu atât mai mare cu cât legătura dintre cei doi fuse-se una desăvârșită.
În cele din urmă suferința lui Isus este cu atât mai mare cu cât nu trebuie să suporte doar abandonul Tatălui ci și mânia Acestuia. În momentul ispășirii Hristos devenind obiectul urii intense împotriva păcatului și al răzbunării pe care Dumnezeu a pregătit-o de la începutul lumii. Mânia lui Dumnezeu pe care trebuie să o suporte acum Isus nu este altceva decât rezultatul păcatului care impunea încă din veșnicie să fie pedepsit cu strășnicie.
Dar ispășirea nu implică numai suferință, numai durere ci și fericire pentru noi oamenii. Astfel prin ispășirea lui Hristos, Dumnezeu elimină păcatul din om permițându-i acestuia să se desăvârșească prin refacerea firii omenești în Hristos. Singurul mijloc prin care firea umană căzută și depravată poate fi refăcută este ispășirea lui Hristos care a avut drept țel tocmai acest lucru.
Un alt beneficiu al ispășirii lui Hristos este reabilitarea comuniunii dintre Dumnezeu și omenire. Hristos alege să sufere și pentru a ne împăca cu Tatăl nostru ceresc. Astfel prin reconcilierea ce o face Hristos, vrășmășia ce exista până atunci între noi și dumnezeire este desființată, noi putând intra din nou, în părtășie, cu Tatăl nostru ceresc.
Apoi, prin ispășirea lui Hristos moartea și consecințele acesteia sunt învinse pentru totdeauna. Astfel unindu-ne cu moartea lui Hristos ne unim cu eternizarea acestui fapt, biruind prin El puterea cruntă a morții. Noi nu mai trebuie să murim în sensul real al morții lui Isus, deoarece moartea noastră s-a desființat în moartea Lui. Dar noi totuși trebuie să murim la sfârșitul vieții, însă nu de o moarte ca pedeapsă, ci unindu-ne cu Hristos printr-o moarte asemănătoare cu a Sa.
În concluzie esența evangheliilor o constituie doctrina ispășirii, pentru că ea ne descrie ce a făcut Isus pentru noi. Dacă Hristos nu ar fi murit, nici păcatul nu ar fi murit fiindcă nu se poate pune problema morții păcatului, fără moartea lui Hristos. Prin ispășirea lui Hristos păcatul a murit și odată cu El tot ceea ce a fost vechi.
Bibliografie
*** Sfânta Scriptură, Traducerea Dumitru Cornilescu 1923
*** Dicționar Biblic, Editura Cartea Creștină, Oradea 2008
*** Dicționar Biblic, Editura Stephanus, București 1998
Balz, Horst and Schneider, Gerhard, Exegetical Dictionary of the New Testament, vol. I, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan 1994
Bădiliță, Cristian, Evanghelia după Ioan, Editura Curtea Veche, București 2010
Bădiliță, Cristian, Evanghelia după Matei, Editura Curtea Veche, București 2009
Brown, Raymond E., Fitzmyer Joseph A., Murphy Roland E., Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, , 2007
Burge, Gary M., The NIV Application Commentary John, Zondervan Grand Rapids, Michigan 2000
Calvin, John, Harmony of the evanghelist Mattew, Mark, Luke and John 1-11, Grand Rapids, Bater Books, 2005
Calvin, Jean, Învățătura Religiei Creștine vol I, Editura Cartea Creștină, Oradea 2003
Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, EIBMBOR București 2000
Coman, Iacob, Bazele Hristologiei Bilice, Editura Institutului Teologic Adventist Cernica, 2004
Erickson Millard, Teologie Creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea 2004
Eriugena, Ioan Scotus, Comentariu la evanghelia lui Ioan, Editura Polirom București, 2009
Fărăgău, Beniamin, Evanghelia după Ioan, Fundația Istoria Binecuvântării, Cluj Napoca 2009
Fărăgău, Beniamin, Evanghelia după Matei, Editura Istoria Binecuvântării, Cluj 2001
France, Richard T., Matei, Editura Scriptum, Oradea 2008
France, R.T., The gospel of Matthew, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan
Friberg greek lexicon (# 6928), apud BibleWorks for Windows, copyright 2006 BiblieWorks, LLC Version 6.0.005y
Grudem, Wayne, Teologie sistematică, Editura Făclia, Oradea 2004
Hagner, Donald A., Word Biblical Commentary Matthew 14-28, Word Books, Dallas Texas
Harnack, von Adolf, Istoria Dogmei, Editura Herald, București, 2007
Hendricksen, William, John, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania 1959
Henry, Carl F. H., Dumnezeu revelație și autoritate vol. 3, Editura Cartea Creștină, Oradea 1996
Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, București 1994
Karavidopoulos, Ioannis, Evanghelia după Marcu, Editura Bizantină, București 2001
Keener, Craig S., Bible Background Commentary New Testament, IVP Academic
Kostenberger, Andreas J., John, Baker Academic, Grand Rapids Michigan 2004
Kruse, Colin G., Ioan, Editura Scriptum, Oradea 2010
Lange, John Peter, Longe’s Commentary on the Holy Scriptures John and Acts, Zondervan, Grand Rapids 1960
Lloyd-Jones, Martin, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Editura Făclia, Oradea 2002
Lossky, Vladimir, După chiupul și asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas, București 2006
Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Sofia, București 2004
Maier, Gerhard, Evanghelia după Ioan, Editura Lumina Lumii, Korntal 1999
Maier, Gerhard, Evanghelia după Matei, Editura Lumina Lumii, Korntal 2000
McDonald, Josh, Noi mărturii supuse dreptei judecăți, Cluj-Napoca, Editura Aqua Forte 2005
McMahan, Oliver, Adevăratul păstor, Editura Societății biblice din România, Oradea 2006
Menzies, William W. și Horton, Stanley M., Doctrine Biblice, Editura Life, Oradea 1999
Milne, Bruce, Cunoaște Adevărul, Editura Făclia, Oradea 2006
Morris Leon, The cross in the New Testament, Eerdmans, Grand Rapids 1965
Morris, Leon, The Gospel According to John, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids 1995
Patzia, Arthur G. & Petrotta, Anthonz J., Dicționar de studii biblice, Editura Logos, Cluj-Napoca 2007
Petcu, Liviu, Lumina Sfintelor Scripturi vol II, Trinitas, Iași 2007
Pink, Arthur W., Exposition of the Gospel of John, Zondervan, Grand Rapids 1975
Sanders, Oswald J., Adevăratul lider spiritual, Editura Discipolul, Cluj-Napoca 2006
Scrima, Andre, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Editura Humanitas, București 2008
Spence, H. D. M. and Exell, Josept S., Gospel of John, Virginia, Macdonald Publishing Company
Stăniloaie, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu vol I, Editura Cristal, București 1995
Stăniloaie, Dumitru, Isus Hristos sau restaurarea omului ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova 1993
Stăniloaie, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă vol. II, EIBMBOR, București 2003
Stăniloaie, Dumitru, Teologie dogmatică Ortodoxă vol. III, EIBMBOR, București 2003
Stăniloaie, Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000
Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan, Editura Sophia, București.
Bibliografie
*** Sfânta Scriptură, Traducerea Dumitru Cornilescu 1923
*** Dicționar Biblic, Editura Cartea Creștină, Oradea 2008
*** Dicționar Biblic, Editura Stephanus, București 1998
Balz, Horst and Schneider, Gerhard, Exegetical Dictionary of the New Testament, vol. I, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan 1994
Bădiliță, Cristian, Evanghelia după Ioan, Editura Curtea Veche, București 2010
Bădiliță, Cristian, Evanghelia după Matei, Editura Curtea Veche, București 2009
Brown, Raymond E., Fitzmyer Joseph A., Murphy Roland E., Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, , 2007
Burge, Gary M., The NIV Application Commentary John, Zondervan Grand Rapids, Michigan 2000
Calvin, John, Harmony of the evanghelist Mattew, Mark, Luke and John 1-11, Grand Rapids, Bater Books, 2005
Calvin, Jean, Învățătura Religiei Creștine vol I, Editura Cartea Creștină, Oradea 2003
Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, EIBMBOR București 2000
Coman, Iacob, Bazele Hristologiei Bilice, Editura Institutului Teologic Adventist Cernica, 2004
Erickson Millard, Teologie Creștină, Editura Cartea Creștină, Oradea 2004
Eriugena, Ioan Scotus, Comentariu la evanghelia lui Ioan, Editura Polirom București, 2009
Fărăgău, Beniamin, Evanghelia după Ioan, Fundația Istoria Binecuvântării, Cluj Napoca 2009
Fărăgău, Beniamin, Evanghelia după Matei, Editura Istoria Binecuvântării, Cluj 2001
France, Richard T., Matei, Editura Scriptum, Oradea 2008
France, R.T., The gospel of Matthew, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan
Friberg greek lexicon (# 6928), apud BibleWorks for Windows, copyright 2006 BiblieWorks, LLC Version 6.0.005y
Grudem, Wayne, Teologie sistematică, Editura Făclia, Oradea 2004
Hagner, Donald A., Word Biblical Commentary Matthew 14-28, Word Books, Dallas Texas
Harnack, von Adolf, Istoria Dogmei, Editura Herald, București, 2007
Hendricksen, William, John, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania 1959
Henry, Carl F. H., Dumnezeu revelație și autoritate vol. 3, Editura Cartea Creștină, Oradea 1996
Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, București 1994
Karavidopoulos, Ioannis, Evanghelia după Marcu, Editura Bizantină, București 2001
Keener, Craig S., Bible Background Commentary New Testament, IVP Academic
Kostenberger, Andreas J., John, Baker Academic, Grand Rapids Michigan 2004
Kruse, Colin G., Ioan, Editura Scriptum, Oradea 2010
Lange, John Peter, Longe’s Commentary on the Holy Scriptures John and Acts, Zondervan, Grand Rapids 1960
Lloyd-Jones, Martin, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Editura Făclia, Oradea 2002
Lossky, Vladimir, După chiupul și asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas, București 2006
Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Sofia, București 2004
Maier, Gerhard, Evanghelia după Ioan, Editura Lumina Lumii, Korntal 1999
Maier, Gerhard, Evanghelia după Matei, Editura Lumina Lumii, Korntal 2000
McDonald, Josh, Noi mărturii supuse dreptei judecăți, Cluj-Napoca, Editura Aqua Forte 2005
McMahan, Oliver, Adevăratul păstor, Editura Societății biblice din România, Oradea 2006
Menzies, William W. și Horton, Stanley M., Doctrine Biblice, Editura Life, Oradea 1999
Milne, Bruce, Cunoaște Adevărul, Editura Făclia, Oradea 2006
Morris Leon, The cross in the New Testament, Eerdmans, Grand Rapids 1965
Morris, Leon, The Gospel According to John, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids 1995
Patzia, Arthur G. & Petrotta, Anthonz J., Dicționar de studii biblice, Editura Logos, Cluj-Napoca 2007
Petcu, Liviu, Lumina Sfintelor Scripturi vol II, Trinitas, Iași 2007
Pink, Arthur W., Exposition of the Gospel of John, Zondervan, Grand Rapids 1975
Sanders, Oswald J., Adevăratul lider spiritual, Editura Discipolul, Cluj-Napoca 2006
Scrima, Andre, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, Editura Humanitas, București 2008
Spence, H. D. M. and Exell, Josept S., Gospel of John, Virginia, Macdonald Publishing Company
Stăniloaie, Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu vol I, Editura Cristal, București 1995
Stăniloaie, Dumitru, Isus Hristos sau restaurarea omului ediția a II-a, Editura Omniscop, Craiova 1993
Stăniloaie, Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă vol. II, EIBMBOR, București 2003
Stăniloaie, Dumitru, Teologie dogmatică Ortodoxă vol. III, EIBMBOR, București 2003
Stăniloaie, Dumitru, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000
Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan, Editura Sophia, București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptul Ispasirii In Evanghelii (ID: 112119)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.