Conceptul Familial în Balanță cu Dorința Pentru Putere în Opera Richard al Treilea de Wiliam Sch

Lucrare de atestat

Specializare Arta Actorului

Conceptul familial în balanță cu dorința pentru putere în opera

„Richard al III-lea” de William Shakespeare

Elev: Cabel Irina Sofia

Profesor coordonator: Pipeaua Aura

Pantiș Anda

Anul 2016

Structură:

Argument……………………………………………………………………………………..2

Capitolul I: Între legendă și realitate

I.1 Date generale despre viața și opera lui William Shakespeare……………………………………………………………4

I.2 Activitate literară…………………………………………………

Capitolul II: Imaginea familiei în creația shakespeariană

II.1 Familia, izvor de putere………………………………………………

II.2 Familia aduce putere însă puterea apără familia………………….

Capitolul III: Puterea în mâinile omului greșit…………………………..

Partea a II-a – Arta Actorului

Cum am ajuns la rol

Munca mea cu personajul

Fișa de personaj

Concluzia

Bibliografie

Argument

William Shakespeare a fost poetul național al Anglei, cunoscut și ca „Poetul din Avon”, actor și mai ales dramaturg, acesta a scris 37 de piese de teatru, sub formă de tragedii, comedii sau piese istorice. Dintre toate aceste piese, eu am ales piesa istorică „Richard al III-lea” deoarece această operă reușește să dezbată două teme atât importante cât si interesante, anume: familia și puterea.

Aceste doua teme în opera shakesperiană, „Richard al III-lea”, sunt în antiteză deoarece în concepția lui Shakespeare: familia îți aduce puterea și în egală măsură tot puterea te orbește și te îndepartează de familie. Tema familiei și tema puterii sunt prezente în majoritatea pieselor lui William Shakespeare, el dezvoltând concepte inedite asupra existenței omului și motivele individului pentru a își săvârși faptele în toate situațiile in care se află personajele din operele sale.

Motivul alegerii acestei teme, este interesul meu pentru modul în care Shakespeare reușește să aducă actualități în epoca în care acesta trăiește, deși temele abordate de el nu sunt neatinse, el crează un nou concept asupra personajelor sale și dezvoltă o intrigă care nu ne este prezentată în istoria universală, creându-le o nouă viață personalităților istorice , dându-le cititorilor un nou mod de a privii ulterioara existență a personajelor sale, prin ochii lui. Tema familiei este prezentă în majoritatea pieselor sale, aceasta temă fiind doar menționată în unele opere, iar în altele fiind dezvoltate pe tot parcursul piesei. Deși tema Familiei este în cele mai multe piese în corelanță cu tema puterii, există de asemenea piese în care dorința pentru putere conduce orice instinct și învinge orice alt sentiment, orice legatură familială și orice principiu moral.

Interesul meu pentru temele prezentate ulterior, este prezent și în alte opere shakespeariene cum ar fi: „Furtuna”, „Comedia erorilor”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Îmblânzirea Scorpiei”, „Totul e bine când se termină cu bine”, „Hamlet”, „Romeo și Julieta”,, „Regele Ioan”, „Richard al II-lea”, „Henric al IV-lea”, „Henric al V-lea”, „Henric al VI-lea”, „Henric al VIII-lea”, „Troilus și Cresida”, „”Titus Andronicus”, „Timon din Atena”, „Iulius Caesar”, „Macbeth”, „Regele Lear”, „Othello”, „Antoniu și Cleopatra”. Aceste piese mi-au trezit mai mult interesul pentru dezvoltarea și accentuarea unor concepte deja prezente în piesele menționate anterior. Pe parcursul lucrării, voi aduce argumentele necesare în sprijinul conceptelor mele asupra universului shakespearian, bazându-mă pe interpretările criticilor asupra obiectivelor de care sunt atrasă, dar de asemeni voi vorbi deschis și concis despre trăirile, părerile și sentimentele trezite de autor pe parcursul lecturii textului.

Primul capitol se bazează pe viața și Operele lui William Shakespeare, anume cele care vor întruni cerințele dezbaterii temelor următoarei lucrări. Datele aduse în favoarea argumentelor prezentate sunt cunoscute în urma unor cercetări făcute asupra vieții „Poetului din Avon”, intenția mea fiind să accentuez în subcapitole anumite ipostaze importante din viața lui și rolul lor în conceperea operelor lui Shakespeare.

În capitolul II voi dezvolta în alte trei subcapitole, conflictele personajelor însetate de putere prin: care este rolul familiei? Care este rolul puterii? Și mai ales: ce pot face împreună cele două?

În ultimul capitol, respectiv capitolul III, voi dezvolta toate celelalte capitole într-unul, bazându-mă pe tema principală a lucrării, anume: cine este Richard al III-lea și ce înseamnă puterea cu adevărat, atât pentru personajul principal dar și pentru alte personaje din universul shakespearian și voi vorbi mai ales despre conceptul familial și de ce acesta este pus în antiteză atât de către autor, cât și de personaje.

În această lucrare, îmi propun să dezvolt idei, să conturez acțiunile cu o însemnătate mare și să discut despre importanța operelor lui William Shakespeare și de ce acestea sunt un izvor de cunoaștere și înțelegere pentru noi, cititorii.

Consider că temele pe care le voi aborda în această lucrare, au foarte mult potențial și că deși sunt subiecte deja dezbătute de critici, contează de asemenea conceptul fiecăruia despre o operă, deoarece nu putem avea toți aceeași opinie asupra unei situații, a unui fapt și nu toți avem aceleași trăiri și mod de gândire, pot spune că piesele lui William Shakespeare pot fi interpretate de la individ la individ și astfel opinia mea asupra acestor teme, nu pot fi cu exactitate aceleași cu a tuturor, asemanătoare sau să coincidă în anumite puncte, dar nu cu exactitate la fel.

Astfel în concluzie voi relua ideea pe care mă bazez și pe care o să o dezvolt, cum că: „ Familia îți aduce puterea și în egală măsură tot puterea te orbește și te îndepartează de familie.”

Capitolul I:

Între legendă și realitate

I.1 Date generale despre viața și opera lui William Shakespeare

William Shakespeare, născut la data de 23 aprilie 1564, a fost dramaturg și considerat cel mai mare scriitor al literaturii engleze. Opera sa este alcătuită din aproape 38 de piese de teatru, 154 de sonete și 2 lungi poeme narative. Piesele de teatru sunt catalogate ca fiind capodopere, astfel piesele scrise de Shakespeare sunt jucate mai des decât cele ale oricărui alt dramaturg. Piesele lui de teatru au fost traduse aproape în fiecare limbă vorbită, astfel el devine cel mai cunoscut și apreciat dramaturg englez. Piese importante din repertoriul lui au fost montate pe scena teatrului Globe, care era unul dintre cele mai populare ale epocii Elisabetane.

Un alt redutabil dramaturg a fost Christopher Marlowe, considerat de mulți oameni ca fiind rivalul lui Shakespeare, ceea ce a iscat tot felul de supoziții asupra morții lui Marlowe. Deoarece în urma morții lui , Shakespeare rămâne cel mai jucat și mai respectat dramaturg, un celebru dramaturg englez contemporan, Tom Stoppard, a realizat scenariul filmului „Shakespeare in love”, fiind o variantă destul de controversată, propunând că moartea lui Marlowe a fost provocată de rivalitatea cu colegul său Shakespeare, ceea ce nu a fost confirmat niciodată dar dezbătută pentru prima oară într-un scenariu. O altă teorie hazardă ar fi că o parte din piesele lui William Shakespeare ar fi fost scrise de Christophore Marlowe, bazându-se pe faptul că Shakespeare provenea dintr-o familie modestă și nu beneficia de educația necesară pentru a scrie operele care s-au dovedit a fi capodopere.

Speculațiile la adresa lui William Shakespeare au existat și la adresa fizicului, sexualității și credinței religioase și de asemenea paternității operei sale.

În privința religiei lui William Shakespeare, oamenii de știință care au fost interesați de teoria cum că familia lui Shakespeare ar fi fost catolici, într-un moment în care practica catolică ar fi fost împotriva legii, ei nu au reușit să găsească dovezi împotriva acestei teorii dar nici pentru susținerea acesteia în scenele lui Shakespeare, adevărul rămânând necunoscut. Despre orientarea sexuală a lui Shakespeare apar speculațiile cum că acesta ar fi dedicat anumite sonete unui tânăr, însă dedicarea unor sonete pentru anumiți bărbați sau femei care le erau protectori, era ceva normal în epoca respectivă. De la această teorie pornește și zvonul care spune că Shakespeare ar fi avut relații extra-conjugale cu „Dark Lady” care a fost pomenită adesea în poemele sale, mai fiind cunoscută și ca „Fair Youth” sau „The Rival Poet”. Sursele contemporane nici măcar nu fac vreo anume aluzie la pretinsele preferințe sexuale ale lui Shakespeare. Aceste presupuneri au fost negate de anumiți istorici serioși care au dovedit că poemele lui Shakespeare sunt mai degrabă ficționale, ceea ce ar fi perfect normal pentru un dramaturg care a reușit să se transpună în rolul personajelor sale.

Între anii 1585 și 1592, Shakespeare și-a construit cariera de succes în Londra ca actor, scriitor și de asemenea proprietar a unei companii de jocuri cunoscută mai târziu ca „Oamenii Regelui”.

Nu se știe cu exactitate când a început Shakespeare să scrie, însă se consideră că piesele sale au fost montate pe scenă la Londra doar dupa anul 1592. Shakespeare, era cunoscut la Londra, îndeajuns de bine încât să fie atacat de dramaturgul Robert Greene.

După nașterea celor doi copii ai săi, gemenii Hamnet și Judith, Shakespeare nu a lăsat prea multe documente istorice până când acesta se înscrie în „lumea teatrală” a Londrei în anul 1592. Perioada cuprinsă între anii 1585 și 1592 este numită de către oamenii de știință ca fiind „anii pierduți” ai lui William Shakespeare. Cu toate strădaniile biografilor de a cunoaște evenimentele întâmplate pe parcursul acestei dispariții, aceștia nu au reușit să aducă decât povești nesigure. Speculațiile privind „anii pierduți” ai lui Shakespeare aduc în prim plan supoziții potrivit cărora Shakespeare părăsește orașul pentru a scăpa de acuzațiile cum că ar fi fost implicat în braconajul de cerbi. Altă poveste vorbește despre cum Shakespeare ar fi fost un învățător provincial, cea mai curentă teorie apare în secolul XX, conform căreia se considera că Shakespeare ar fi fost angajat ca învățător de un anume proprietar de pământuri catolice, numit Alexander Hoghton din Lancashire, numindu-l pe Shakespeare în testamentul său sub numele de „William Shakeshafte”. Însă toate aceste speculații nu au fost niciodată afirmate.

Deși Shakespeare a fost un poet și dramaturg respectat la vremea lui, creșterea reputației sale și recunoașterea acestuia la adevărata lui valoare a existat cu puțin înainte de secolul XIX. Victorienii ajungând să se închine în fața lui Shakespeare, pentru genialitatea lui, pentru ideile sale romantice. George Bernard Shaw numind acest fenomen „Idolatrizarea lui Shakespeare”. În secolul XX, munca lui Shakespeare este recunoscută de noile abordări ale teatrului și spectacolelor de teatru. Piesele lui de teatru rămân populare până în ziua de azi, fiind studiate, jucate și reinterpretate în întreaga lume.

Teoriile conspirative privind existența lui William Shakespeare pun sub semnul întrebării atestarea lui ca și autor al lucrărilor sale.

Se presupune că Shakespeare ar fi fost doar un paravan pentru protejarea identității adevăratului autor sau autorilor care din anumite motive nu au dorit să fie expuși publicului sub numele real. Teoria conspirației a apărut la mijlocul secolului XIX, când Shakespeare a ajuns să fie cunoscut ca fiind cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, teoria pornind de la faptul că Shakespeare nu ar fi beneficiat de educația necesară pentru poetica sa și reputația sa de geniu, astfel trezește suspiciunea cum că lucrările atribuite lui Shakespeare nu ar fi fost scrise de el.

I.2 Activitate literară

Shakespeare este recunoscut drept unul dintre cei mai importanti dramaturgi deoarece a scris numeroase comedii,iar tragediile sale au avut un mesaj foarte puternic. Pe langa numeroasele tragedii si comedii, a scris si 154 de sonete si o multitudine de poezii. Operele sale au devenit unele dintre cele mai importante scrieri literare datorita capacitatii sale de a trece peste naratiune si de a descrie cele mai importante si profunde aspecte ale naturii umane. Nu se cunoaste cu exactitate perioada cand a scris majoritatea operelor sale, dar se speculeaza ca au aparut intre anii 1585 si 1613.

Una din cele mai importante influente pe care le-a avut asupra lumii, este cea legata de limba engleza,aceasta se reflecta prin recunoasterea rapida a multor citate din operele sale,titluri ce au la baza screrile lui si numeroase adaptari ale pieselor sale. Shakespeare inclus in primele 10 pozitii in topul “Celor mai importanti 100 de britanici.De asemenea,sunt numeroase productii bazate pe operele create de el. Piesele sale au fost reprezentate la Teatrul Globe, ce avea ca deviza “Lumea este o screna si oamenii sunt doar actori” si reprezinta traducerea a unei celebre replici din piese “Cum va place”.

In data de 1592, datorita faimei pe care o atrasese, Robert Greene l-a acuzat de plagiatura,numindu-l : “o cioara parvenita,imbodobita cu penele noastre” .

Fiul sau,Hamnet, moare la data de 1596 si este inmormantat pe data de 11 august 1596. Se banuieste ca opera “Tragica poveste a lui Hamlet,printul Danemarcei” a fost scrisa in urma imboldului creat de moarte fiului sau.

Devine scriitor, actor dar si co-proprietar al unei trupe de teatru pe nume de “Oamenii Lordului Chamberlain”. Aceasta trupa a capatat acest nume dupa sponsorul ei aristocrat, obicei foarte des intalnit in acea perioada. Intr-un timp foarte scurt a devenit cunoscuta iar dupa moartea reginei Elisabeta I si incoronarea lui James I a fost adoptata de catre monarh, astfel devenid cunoscuta sub numele de “Oamenii regelui”.

Conform unor documente legale dar si ale unor tranzactii, se pare ca Shakespeare devenise o persoana avuta si importanta in urma anilor petrecuti in Londra. Reusise sa-si achizitioneze o locuinta in cartierul Blackfriars si detinea cea de-a doua casa, ca si dimensiune din Stratford.

In anul 1609 publica sonetele, mare majoritate fiind poezii de dragoste ( 126 la numar ). Dintre acestea, 28 sunt dedicate amantei sale ( dark lady ), iar restul catre un tanar denumit “ frumos stapan “. Poeziile sale sunt publicate la 24 de ani de la moartea sa, de catre John Benson care a fost nevoit sa cenzureze anumite aspecte pentru a ascunde aspectele homoerotice. Cea mai importanta traducere a sonetelor, in limba romana, ii apartine lui Gheorghe Tomozei. In anul 1611 s-a retras, urmand sa moara in 1616, pe 23 aprilie.“ Binecuvântat fie cel ce lasa in tihna aceste pietre si blestemat fie cel ce-mi misca oasele” sta scris pe piatra sa funerara.

Capitolul II

Imaginea familiei în creația shakespeariană –

II.1 Familia, izvor de putere

Shakespeare are o viziune diferită pentru fiecare piesă scrisă, însă tema familiei este dezbătută în majoritatea pieselor sale ca fiind „un izvor de putere”, această deviză este remarcată mai ușor în: „Romeo și Julieta”, „Regele Lear”‚ „Hamlet” „Titus Andronicus” „Richard al III-lea” și remarcată mai greu în piesele ca: „Macbeth”, „Îmblânzirea Scorpiei”, „Furtuna”, „Comedia erorilor”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Totul e bine când se termină cu bine”. Piesele în care este ușor remarcată importanța legăturii familiale, așa cum am precizat ulterior, sunt piese a căror temă principală este familia.

„Romeo și Julieta” este și piesa cea mai cunoscută a lui William Shakespeare, povestea fiind dezvoltată de mai multe ori în diverse scenarii de film. Astfel scenariul vorbește despre dragostea imposibilă de realizat între copii a doua familii care erau în război de mulți ani, astfel iubirea celor doi este negată de părinți și apare încălcarea implicațiilor familiale ale celor doi copii: Romeo și Julieta. Familiile celor doi, fiind înstărite financiar, trebuiau să le aranjeze copiilor căsătorii benefice, cu oameni înstăriți de asemenea, astfel Julietei i se propune să se mărite cu Paris deși ea respinge ideea. Îndrăgostindu-se de Romeo Montague, îl recunoaște ca fiind alesul inimii ei, însă Capulet neagă complet existența vre-unui aranjament familial cu familia Montague

Pe parcursul piesei discordiile dintre cele doua familii, ajung să iau amploare, certurile să fie mai mari, existând crime și amenințări între familiile Montague și Capulet.

În piesa „Romeo și Julieta” familia este văzută ca fiind un impediment, ca fiind o problemă. Problema implicării familiei în viața celor doi îndrăgostiți ajungă să le aducă, în cele din urmă, îndrăgostiților moartea. În piesa „Romeo și Julieta” familia reprezintă puterea dăunătoare, spre deosebire de piesa „Hamlet” în care familia este motivul pentru care personajul eponim ajunge să se agațe de urma tatălui său care apărea sub formă de fantomă cerându-i lui Hamlet să îi răzbune moartea provocată de unchiul său, care după uciderea lui, devine rege și se căsătorește cu mama lui Hamlet la un timp scurt de la înmormântarea fratelui său. Hamlet este personajul care se dovedește a fi loial familiei sale, pregătit să se lupte cu oricine pentru a își răzbuna tatăl și încercările lui de a îl demasca pe unchiul său, ucigașul tatălui, dau roade în finalul piesei dar astfel el ajunge să plătească această răzbunare chiar cu prețul vieții sale. Pentru Hamlet legătura familială este foarte importantă. Familia „izvor de putere” așa cum am numit-o anterior, este motivul pentru care Hamlet își săvârșește crimele, izvorul puterii sale fiind tatăl său și amintirea lui sub formă de spirit. Hamlet se simte trădat și de mama lui de asemenea, chiar dacă aceasta nu luase parte la complotul asupra uciderii tatălui lui Hamlet, însă cu toate strădaniile lui de a o face pe aceasta să îi înțeleagă durerea pe care o simte în urma pierderii tatălui său și să o facă să înțeleagă că trecuse un timp mult scurt de la înmormântarea lui până să se recăsătorească și mai ales cu fratele răposatului soț, astfel, Hamlet, îi cerea Reginei să îl jelească pe tatăl său așa cum meritase, însă el nu reușește decât să se îndepărteze de mama sa și de asemenea să își rănească iubita Ofelia, în încercarea de a o ține departe de familia sa și de răzbunarea lui față de noul rege, astfel Ofelia înnebunește și ulterior, în nebunia sa, se sinucide înecându-se într-un lac. Hamlet pe parcursul piesei dă dovadă de loialitate față de amintirea tatălui său și face tot posibilul să își ducă la final răzbunarea, achitându-și datoria chiar cu propria viață.

Mulți oameni de știință au presupus o anume legătură între personajul Hamlet și fiul lui William Shakespeare care purta numele de Hamnet. De asemenea s-a intuit că motivul pentru care Shakespeare era atras de abordarea temei familiei, era și pentru că acesta era un familist el însuși și că regreta moartea fiului său. Piesa „Hamlet” a apărut în 1600, la 4 ani după moartea fiului său Hamnet. Se consideră că această piesă a fost scrisă ca un omagiu adus fiului său deoarece acesta îi simțea lipsa sau mai degrabă se simțea vinovat pentru absența acestuia. În secolul XIX când Shakespeare a fost numit „geniu al dramaturgiei” exista zvonul cum că Shakespeare ar fi stat în spatele morții fiului său decedat la vârsta de doar 11 ani, cauzele fiind necunoscute.

Tragedia uciderii membrilor familiei apare și în „Titus Andronicus”, însă această tragedie este mult mai sângeroasă, trădarea este mult mai mare, însă din nou, singurul model de loialitate față de familie îi aparține fiului doritor să își răzbune familia, anume Lucius. Lupta pentru putere și setea pentru aceasta sunt prezente încă de la incipitul piesei, această luptă pentru tron fiind purtată de cei doi fii ai răposatului rege al Romei, anume Saturninus și Bassianus. La venirea lui Titus Andronicus împreună cu familia sa în Roma, acesta refuză tronul Romei însă este nevoit să numească, dintre cei doi pretendenți ai tronului, următorul rege al Romei. Alegându-l pe Saturninus, acesta dă frâu liber întâmplărilor tragice ce urmau să aibă loc împotriva lui Titus. Lucius, fiul natural al lui Titus, este singurul personaj care suferă o schimbare pe parcursul piesei și singurul din familia sa care supraviețuiește până la finalul piesei. Asemenea lui Hamlet, Lucius luptă pentru amintirea și răzbunarea tatălui său, ucis de Rege, însă Lucius, dă dovadă de iubire frățească și pentru ceilalți frați ai săi, chiar dacă nu îi erau frați de sânge, acesta este bun cu ei și încearcă la fiecare problemă care se ivește să îi ajute pe fiecare în parte. Lucius își iubește cel mai mult pe Lavinia, sora sa, astfel el îi rămâne aproape surorii sale Lavinia, până la moartea acesteia, aceasta suferind niște orori nebănuite. Despre Lavinia am putea spune de asemenea că este o soră și o fiică bună, însă din păcate nu acesta este rolul ei principal, aceasta are rolul opus: de a arăta cât de hain poate fi sufletul unui om, chiar și dacă acesta îți este rudă, iar Lavinia este victima acestor rude, fraților săi, Chiron și Demetrius. Nu îi sunt frați de sânge Laviniei, astfel ei se ceartă care o iubește mai mult, în finalul acestei dispute, împinși de Tamora, mama acestora și Aaron, amantul secret al acesteia, cei doi îl omoară pe iubitul Laviniei, Bassianus, și ducând-o pe tânăra îndurerată ,la sfatul lui Aaron, departe unde aveau să profite de ea, apoi să o mutileze tăindu-i limba și mâinile ca să nu poată să își identifice agresorii relatând cele întâmplate. După ce este găsită de Marcus, fratele lui Titus, acesta o duce la tatăl ei, ajunge tot cu ajutorul lui Marcus să îi identifice pe vinovați, Titus tăindu-le gâtul celor doi și îi gătește într-o plăcintă pe care o va mânca Tamora, mama acestora și soția lui. Povestindu-i cele întâmplate Regelui, acesta îl omoară pe Titus. În finalul piesei, Lucius îl omoară pe rege și este ulterior proclamat ca noul rege. Ajuns la putere, acesta își răzbună familia, dând-o pe Tamora la fiarele sălbatice iar pe Aaron, care stătea în spatele schingiuirii Laviniei de către Chiron și Demetrius, îl închide într-un cufăr lăsându-l să moară de foame și de sete.

Această tragedie te face să te întrebi „În cine poți avea încredere?” sau mai exact „Este adevărat că familia este singura care îți va fi aproape mereu, la bine și la greu?”, pentru că pe mine și probabil pe mulți alți cititori ne-a pus pe gânduri. Astfel dintr-o familie atât de numeroasă, un singur membru a rămas loial familiei până la final, deși probabil am fi putut să vorbim de doi membri dacă gestul lui Titus de a își omorî propria fiică nu a fi fost considerat de critici ca fiind trădare, deși această crimă este văzută de asemenea ca un bine ce îl căuta pentru fiica sa care acum nu mai era capabilă de nimic și suferise niște tragedii mult prea mari, astfel Titus nu suporta să o vadă în propria-i condiție și pentru împlinirea ei spirituală o ucide, ca aceasta să își găsească liniștea în cele din urmă. Dar această crimă nu este văzută ca fiind o binefacere, ci mai degrabă o crimă cu sânge rece, pentru că întrebarea pe care toată lumea o pune este „Ce fel de tată își ucide propria fiică?”

De asemenea mulți s-ar întreba „Ce fel de tată și-ar alunga fiica de la curte?”, aceasta este întrebarea pe care și-au pus-o mulți oameni citind „Regele Lear”.

„Regele Lear”, este piesa din care s-au inspirat mulți scriitori, unul dintre aceștia fiind chiar Petre Ispirescu care a scris basmul cules „Sarea-n Bucate”.

Ideea pe care se bazează această piesă este că familia va fi acolo să te sprijine atunci când vei avea nevoie, modelul loialității în această piesă este o femeie, anume fata cea mai tânără a regelui Lear, numele ei fiind Cordelia.

 Goneril și Regan sunt surorile cele mari ale Cordeliei, acestea fiind viclene și meschine îl lingușesc pe tatăl lor, spunându-i acestuia exact ce își dorea să audă, anume vorbe cât mai frumoase. Spre deosebire de cele doua, sora lor mai mică îi spune tatălui cu sinceritate și cu cele mai bune intenții că iubirea pe care i-o poartă acestuia este atât cât îi este „datoria”, referindu-se la datoria de fiică care ar trebui să își iubească necondiționat tatăl și de asemenea exprimându-și loialitatea față de acesta. Neînțeleasă de tatăl său este dezmoștenită, astfel zestrea ei este împărțită celor doua surori mai mari. Cordelia care era curtată de regele Franței și de Ducele de Burgundia, ajunge regina Franței după ce Ducele renunță, auzind că aceasta a fost dezmoștenită, spre deosebire de regele Franței care o va lua cu el, pentru a domni împreună, Cordelia părăsește castelul în lacrimi deoarece știa că surorilor ei nu le pasă cu adevărat de tatăl lor. Rămas cu Goneril, Regele Lear ajunge la concluzia că fetei sale cele mai mari nu îi păsa cu adevărat de el, ajungând ulterior să aibă mințile puțin zdruncinate. Atunci când pleacă la Reagan pentru mai multă compasiune, Goneril se supără și ajunsă înaintea lui la aceasta, se aliază împotriva tatălui lor, cerându-i să renunțe la toți slujitorii săi. Distrus de răutatea fiicelor lui, acesta pleacă de la curte, fiind dus de către Contele de Kent, la un bordel unde bătrânul Lear avea să întâlnească un cerșetor nebun care îl va face să își piardă mințile întru totul. Contul de Kent, îl va duce pe Regele Lear în Franța, unde Cordelia va afla de cele întâmplate tatălui său și va pleca în fruntea unei armate la Dover pentru a recâștiga tronul tatălui său. Cordelia este exemplu de fată iubitoare și care apreciază tot ce făcuse tatăl ei în trecut pentru ea și familia lor, astfel luptă pentru fericirea tatălui ei. În schimb Goneril și Regan, dau același exemplu al discordie între frați, ca și în „Titus Andronicus”, când Chiron și Demetrius, se ceartă care o iubește mai mult pe Lavinia. Spre deosebire de piesa discutată anterior, în care Chiron și Demetrius complotează împreună pentru a își manifesta iubirea și de a obține amândoi ce își doresc, în „Regele Lear”, Regan rămasă văduvă anunță că se va căsători cu Edmund de Gloucester, iar gelozia lui Goneril o împinge pe aceasta să o otrăvească, însă este demascată de soțul ei, fapt ce o convinge să se sinucidă. Armata Cordeliei este înfrântă iar aceasta este luată ca prizonieră, fiind întemnițată și ulterior ucisă de către Edmund. Iertarea Cordeliei față de tatăl ei la lăsat pe acesta să moară împăcat la scurt timp după moartea Cordeliei. Dreptatea în această piesă este făcută de către Edgar, fratele lui Edmund și soțul răposatei Goneril, el neavând nici o legătură în vicleșugurilor celor doua surori , acesta îl ucide pe Edmund și după moartea Regelui Lear este încoronat ca rege.

Piesa „Regele Lear” putem spune că are un final fericit, în care familia și adevărul biruie, răzbunarea are o existență scurtă și nu este dusă la capăt de un membru al familiei, însă dacă vorbim de piesa „Richard al III-lea”, vorbim anume de alt scenariu, în care afecțiunea familială nu există, iubirea nu își are locul deloc iar loialitatea este un termen care nu se regăsește în această piesă.

Piesa „Richard al III-lea” nu este atât de sângeroasă ca „Titus Andronicus”, în schimb întrunește perfect toate celelalte aspecte ale pieselor prezentate ulterior, fiind existente: manipularea, dorința arzătoare pentru tron, viclenia și mai ales uciderea membrilor familiei.„Richard al III-lea” este o piesă istorică, care vorbește despre domnia scurtă a lui Richard al III-lea și felul în care acesta ucide fără milă pe oricine îi stă în cale. Fratele său Henric al VI-lea este ucis fără milă de către acesta, nepotul său Eduard al V-lea și pe copii acestuia. Crimele sale sunt sângeroase și își duc la scopul la final. Richard al III-lea ajunge căsătorindu-se cu nepoata sa Elisabeta de York, noul rege al Angliei, dar după scurt timp de le proclamarea lui la tron, acesta începe să vadă fantomele celor uciși de el, visând cu o seara înainte de lupta cu Lancaster cum că va fi ucis în luptă. Astfel Domnia lui Richard al III-lea durează puțin și Richmond, cel ce îl înfrânse pe Richard în luptă se căsătorește cu Prințesa Elisabeta și devine astfel noul rege sub numele de „Henric al VII-lea”.

Viziunea lui Shakespeare asupra familiei, aduce tragicul în piesele sale, lăsând de înțeles că puterea în balanță cu familia, este mai puternică, însă familia întotdeauna va birui, pentru că deși puterea are multe privilegii, familia îți poate oferi acele privilegii de asemenea. Deci în concluzia acestui subcapitol as vrea să spun deviza pe care mă bazez „familia este un izvor de putere”.

II.2 Familia aduce putere însă puterea apără familia

Ce este familia dacă nu este formată din oamenii pe care ne bazăm? Ce este puterea dacă aceasta nu ne poate ajuta să îi salvăm pe cei dragi? Dacă familia noastră deține puterea, să ne considerăm protejați? Sau să ne temem pentru soarta noastră și să fim noi cei care dețin controlul?

Aceste întrebări au apărut ca rezultat după ce am citit piesa lui William Shakespeare, „Richard al III-lea”, astfel pe parcursul acestui subcapitol voi răspunde la toate întrebările pe care mi le-am asumat anterior.

Familia în zilele noastre este formată din oamenii care ne iubesc necondiționat, este mediul plăcut în care ne simțim în largul nostru, familia ne oferă prima o educație și ne ajută să ne dezvoltăm un caracter plăcut.

În viziunea lui Shakespeare familia are rolul de a te înălța, de a te doborî sau de a te ucide. „Ce este familia dacă nu este formată din oamenii pe care ne bazăm?”. În piesa „Richard al III-lea” răspunsul acestei întrebări este în mod cert: familia este sursa unei puteri pe care o putem dobandi atata timp cât știi cum să îi manipulezi pe membrii familiei tale sau cât de repede ai putea să renunți la legătura ta familială pentru a obține ceea ce îți dorești și cel mai ușor mod de a îți atinge scopul este să îți omori oponenții, fără să conteze cine sunt ei pentru tine.

Familia te poate proteja de răul ce ar putea să ți se întâmple, tot familia ți-l poate crea, în cazul lui Margaret din piesa „Richard al III-lea” puterea nu are nici-o valoare dacă nu te poate ajuta să îi salvezi pe cei dragi de la chinul care îi pândește, deși aceasta deține titlul de Regină al Angliei, ea nu izbutește să își apere soțul sau fiul care sunt uciși de către Richard, care era fratele lui Henric și unchiul lui Eduard. Deși setea pentru putere a personajelor lui William Shakespeare se dovedește a fi prezentă în piesa „Richard al III-lea” de asemenea și răzbunarea, blestemele și discordia sunt abordate. Richard, personajul principal este cel mai concret exemplu de personaj care este dispus să treacă peste oricine și orice pentru a atinge puterea deplină. Această sete pentru putere a personajului ar putea fi totuși explicată. Richard fiind înfățișat ca o întrupare a duhului răului. Dar în tragedia lui Shakespeare, comportarea eroului nu e pusă pe seama unei fatalități lăuntrice; ea este rezultatul unei intenții lucide, se supune unei voințe de a atinge un scop, și tocmai de aceea devine mai înspăimântătoare. Portretul devine, astfel determinat, pentru înțelegerea unei atitudini morale și, în cele din urmă, pentru întreaga desfășurare a intrigii piesei. Tema răzbunării, frecventă în dramaturgia vremii, dobândește astfel alte dimensiuni: Richard urăște întreaga lume pentru că este creat altfel decât este el. „O caricatură care nu atinge grotescul, ci spaima", îl definea un critic . Rațiunea răzbunării sale este, din punct de vedere psihologic, explicabilă. Invidia se însoțește aici cu dorința de afirmare a puterii sale, demonstrând în felul acesta celor care îl disprețuiesc și care râd de el că le este superior. Bineînțeles, construcția caracterului nu era scopul suprem al dramaturgiei shakespeariene; ea era doar un mijloc de a contura o acțiune, și o dată cu aceasta, de a transmite o idee filosofică, de a adânci înțelegerea personalității umane în general.

Capitolul III: Puterea în mâinile omului greșit

Puterea are mai multe definiții deoarece este relativă în ochii fiecărui personaj din piesa „Richard al III-lea”, pentru fiecare personaj există o altă atribuire a cuvântului putere.

Pentru Lady Anne Naville puterea este definită ca și capacitatea de a trece peste, aceasta are puterea de al îl ierta pe Richard pentru răul ce i l-a creat familiei sale, lăsând-o pe aceasta văduvă, însă această iertare îi va aduce moartea. Spre deosebire de Lady Anne, pentru Margaret, care de asemenea a fost văduvită de către Richard, puterea este reprezentată de lipsa fricii de a spune tuturor că Richard este criminalul fiului și soțului său. În cazul Reginei Elisabeta, puterea este aflată în mâinile ei, însă se simte lipsită e aceasta și este un simplu spectator al ororilor ce i se întâmplă pe parcursul piesei, fiind detronată în cele din urmă.

Cazul excepțional al acestei piese este Richard al III-lea care deși este înstărit și beneficiază de o anume compasiune din partea semenilor lui, nu este mulțumit de aceasta, știind că această compasiune se trage din faptul că era diferit, acesta având un aspect hidos, fiind urât, acesta le atrage mila celor din jur. Astfel personajul este dispus să răsplătească această milă cu o altă monedă. Doritor să obțină puterea asupra Angliei, Richard distruge pe oricine îi stă în cale.

Eliminarea opozanților săi este modul în care acesta își creează

Bibliografie:

Szerb Antal- A világ irodalom története

Dan Vasiliu – De la Platon la Shakespeare

Nicolae Mărgineanu – Psihologie și literatură

http://www.archive.org/stream/psychologysha00buckuoft/psychologysha00buckuoft_djvu.txtwww.britannica.com8