Conceptul Despre Apărare

CUPRINS

Introducere…………………………………………………2

Conceptul despre apărare – activitate multilaterală și complexă……………………………………………………………………..4

Apărarea națională – particularități și tendințe de evoluție………………………………………………………………………..6

Caracteristici și concepte ale apărării colective……………………………………………………………………….8

Considerente privind apărarea României…………………….11

Concluzii…………………………………………………………………….12

Apărare, apărare națională, apărare colectivă

I. Introducere

Analiza problematicii abordate este condiționată în principal de acuratețea termenilor care vor fi utilizați: securitate, apărare, apărare națională, colectivă totală.

Nu putem începe acest demers, fără a defini cel puțin două noțiuni ale securității din multitudinea celor existente.

Termenul de securitate provine din latinescul securitas/securitatis și prezentat în unele dicționare ca fiind: ,,faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentimentul pe care îl dă cuiva, absența oricărui pericol”; ,,acea stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern și intern, o colectivitate sau un stat oarecare în urma unor măsuri specifice ce sunt adopotate și care asigură existența, independența, suveranitatea și integritatea teritorială a statului și respectarea intereselor sale fundamentale”.

În Glosarul NATO de termeni și definiții, securitate înseamnă: ,,1. Stare realizată atunci când informațiile, materialul, personalul, activitățile și instalațiile sunt protejate contra spionajului, sabotajului, subversiunii și terorismului, cât și contra pierderilor și divulgărilor neautorizate. 2.Ansamblul de măsuri necesare stabilirii unei stări de securitate. 3.Organism responsabil pentru punerea în aplicare a măsurilor de securitate.

Mediul de securitate incert după 1945, în care s-a produs fractura între puterile aliate învingătoare în cel de-al doilea război mondial, a condus la structurarea relațiilor dintre state în jurul rivalității dintre sovietici și americani și la clivajul dintre Est și Vest. La începutul anilor ’90, prabușirea Imperiului Sovietic a zdruncinat sistemul bipolar, lumea fiind astăzi antrenată într-un proces de reorganizare ce oscilează între unipolaritate și multipolaritate.

Problema securității și a apărării, a mecanismelor prin care siguranța indivizilor, a comunităților și a statelor este furnizată, a devenit în ultimii ani o chestiune de primă necesitate și importanță în contextual diversificării amenințării și pericolelor din climatul internațional de securitate și apărare aflat într-o continuă evoluție, pe fondul globalizării. Astfel, noi abordări și strategii și-au făcut simțită prezența în dezbaterile analiștilor și a decidenților politici menite să ofere soluții care să răspundă rapid și eficient acestor schmbări ale arhitecturii de securitate și apărare mult diferite față de acum două – trei decenii.

După terminarea Războiului Rece, putem afirma că mediul de securitate se caracterizează prin frontiere din ce în ce mai deschise. Fluxurile de bunuri și de investiții, dezvoltarea tehnologică și progresul democrației au adus mai multă libertate și prosperitate oamenilor.

Totodată, peisajul de securitate în care se înscrie și țara noastră, cunoaște o schimbare esențială care pune capăt moștenirii Războiului Rece și perioadei de tranziție din anii ’90. Amplitudinea și profunzimea acestei transformări ține de faptul că multe elemente-cheie se modifică în același timp. În acest context, se pot menționa următoarele: situația în termeni de riscuri și de amenințări se caracterizează prin capacitatea mărită a actorilor nonstatali de a produce distrugeri în masă. Ceea ce până la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 era doar o posibilitate, acum reprezintă un pericol stringent, care sfidează securitatea internă și apărarea militară a oricărui stat.

În prezent, statele lumii trebuie să facă față unei game largi de pericole, riscuri și amenințări în materie de apărare și securitate. Dacă în perioada Războiului Rece, fiecare stat știa cine este posibilul agresor și care sunt principalele pericole și amenințările cărora trebuia să le facă față, acum acest lucru nu mai este posibil.

Mediul de securitate, indiferent de nivelul în care se manifestă are aceleași caracteristici: dinamism, complexitate, imprevizibilitatea acțiunii unor actori nonstatali și sporirea numărului amenințărilor asimetrice la adresa apărării și securității statelor, practic a locuitorilor acestora. De aceea, comunitatea internațională, prin intermediul activității unor organizații internaționale interguvernamentale și al unor organizații ale societății civile, caută să intervină pentru a asigurea pacea și securitatea în lume precum și o dezvoltare durabilă a tuturor statelor.

Desigur, într-un climat regional și global complex, statele lumii nu se mulțumesc doar cu măsurile luate de comunitatea internațională, ci fiecare caută soluții în amenințările și riscurile ce pot viza apărarea și securitatea lor. Astfel, au fost înființate organizații politico-militare, de exemplu, Alianța Nord-Atlantică sau de altă natură Uniunea Europeană prin care să se asigure o apărare colectivă și respectiv comună, s-au încheiat tratate militare bilaterale, s-au constituit sisteme naționale de apărare moderne.

Apărarea împotriva amenințărilor militare sau a oricărei forme de atingere a suveranității și integrității teritoriale și naționale, precum și a independenței politice a statului, de fapt a securității cetățenilor săi, rămâne fundamentală.

Apărarea, Apărarea Națională, Apărarea Colectivă, sunt concepte frecvent folosite în literatura de specialitate. Conținutul și dimenisunile apărării sunt diferite, dar în final obiectivele precum și țelul final se suprapun până la identificare.

Bazându-ne pe studiile unor reputați specialiști în domeniu care au adus în dezabtere aceste teorii despre apărare, – ca noțiune primordială – vom încerca în rândurile care urmează o analiză descriptivă, conceptuală și interpretativă a apărării cu toate componentele sale care derivă din acest termen – apărare -.

II. Conceptul despre apărare – activitatea multilaterală și complexă

Apărarea este un complex ce s-a devoltat de-a lungul timpului. Astăzi, el acoperă domenii diverse, deoarece termenul ,,apărare”, desemnează ,,ansamblul măsurilor și dispozițiilor de orice natură care are drept obiect, asigurarea în orice moment, în orice împrejurare și împotriva oricărei forme de agresiune a securității și integrității teritoriului, cât și viața populației”.

Apărarea, ca termen, se referă la acțiunile și măsurile pe care le adoptă fiecare stat în parte, pentru garantarea vieților cetățenilor săi, a bunurilor și a teritoriului național, având ca rezultat garantarea independenței și a suveranității statelor. De asemenea, ea reflectă o realitate dinamică ce are în structura sa următoarele dimensiuni: politică, militară, economică, civilă, culturală, psihologică.

Apărarea politică este o îndatorire primordială a statului; ea derivă dintr-o responsabilitate asumată de către cei care dețin puterea politică în stat prin votul alegătorilor;

Apărarea militară este de competența armatei; ea are obiective strategice de descurajare, de protecție a populației, a teritoriului, de prevenire a pericolelor pentru a garanta interesele fundamentale ale statelor;

Apărarea (protecția civilă), revine instituțiilor statului abilitate prin lege (pompieri jandarmerie, poliție de a proteja populația).

Apărarea economică revine organelor statului care au competențe prin legi adecvate acestui domeniu de activitate, vizând producția, circulația resurselor, ameliorarea competitivității naționale într-o economie globalizată;

Apărarea culturală desemnează promovarea bunurilor spirituale și a valorilor tradiționale românești în lume prin programe specifice;

Apărarea psihologică se realizează pentru menținerea și întărirea voinței de a rezista și de a învinge orice agresor.

Astfel, putem spune că apărarea ca activitate se caracterizează și prin complexitate; aceasta derivând dintr-o interacțiune cu societatea. Pe de o parte, asupra sa acționează într-o manieră puternică o serie de factori diferiți ca natură și conținut (economici, sociali, politici, culturali); pe de altă parte, ea influențează sectoare importante de activitate din societate.

Apărarea presupune, în mod obligatoriu angajamentul moral și fizic al populației. Prin urmare, ea trebuie să primească adeziunea civică a cetățenilor. Cetățenii trebuie să știe când și din ce motive se angajează în luptă mergând la nevoie până la sacrificiul suprem. Tot în acest context putem enunța că apărarea țării, ca atribut al suveranității naționale ce se exprimă prin sentimente, atitudini și comportamente interpersonale și colective, are două dimensiuni importante, o dimensiune subiectivă și o dimensiune obiectivă.

Dimensiunea subiectivă reflectă intensitatea sentimentelor și atitudinile patriotice ale cetățenilor. În acest mod se explică evoluția conduitei individuale și de grup față de apărarea țării în unele momente, deși condițiile sociale, economice, politice, militare de ansamblu rămân neschimbate;

Dimensiunea obiectivă este corelată cu parametrii comportamentelor individuale și colective evaluate ca instrumente de măsurare adecvate.

Cele două dimensiuni interacționează și se influențează reciproc. De pildă, informarea oportună și veridică a populației asupra stării apărării naționale poate influența percepția acesteia. La rândul său, percepția populației privind apărarea țării poate acționa asupra imaginii oficiale a acesteia corectând-o, într-un sens sau altul. Din confruntarea celor două dimensiuni pot rezulta măsuri adecvate și flexibile de optimizare a acestui sector de activitate umană extrem de important.

Reiterând, apărarea țării, s-a realizat în numele păstrării teritoriului național, cutumelor, a vieții populației și a bunurilor sale. Deci, angajarea oamenilor în acțiuni de apărare a țării, au avut o motivație superioară care s-a bazat pe un sistem afectiv cât și rațional.

III. Apărarea națională – particularități și tendințe de evoluție

Nu putem iniția această analiză, care se dorește realistă și obiectivă fără a aminti contextul în care apărarea națională ca termen derivat din conceptul ,,apărare” a apărut și a evoluat. Deci, dacă un stat independent și suveran face parte sau nu dintr-o organizație politico-militară care are ca scop apărarea colectivă. Aceasta, deoarece un stat care nu este membru al unei alianțe politico-militare își concepe un sistem de apărare națională într-un mod și, altfel un alt stat care aparține unui sistem de apărare colectivă; cea mai cunoscută fiind Organizația Atlanticului de Nord.

Conceptul general de apărare națională ar fi caracterizat astfel: ,,este definită că apărarea țării prin utlizarea în totalitate a disponibiltăților de ordin militar, civil, economic, și psihologic, în scopul asigurării rezistenței în fața unei primejdii.

Apărarea națională, are o serie de măsuri și preocupări adoptate și desfășurate de către un stat având ca rezultat, independența și suveranitatea națională, integritatea teritorială, protejarea vieții și bunurilor populației precum și susținerea intereselor fundamentale ale țării. Această definiție presupune adoptarea de către instituțiile specializate ale statului a unor măsuri și activități lărgite din mai multe domenii: politic, militar, economic, juridic, cultural, etc. atât pe timp de pace, cât și într-un sistem anarhic, pentru a susține și a promova interesele naționale.

Pericolele și amenințările în materie de apărare și securitate determină țările lumii să acorde o mare atenție în domeniul apărării naționale. Ea se poate prezenta astăzi printr-o serie de particularități:

Tendința statelor lumii de trecere de launurilor populației precum și susținerea intereselor fundamentale ale țării. Această definiție presupune adoptarea de către instituțiile specializate ale statului a unor măsuri și activități lărgite din mai multe domenii: politic, militar, economic, juridic, cultural, etc. atât pe timp de pace, cât și într-un sistem anarhic, pentru a susține și a promova interesele naționale.

Pericolele și amenințările în materie de apărare și securitate determină țările lumii să acorde o mare atenție în domeniul apărării naționale. Ea se poate prezenta astăzi printr-o serie de particularități:

Tendința statelor lumii de trecere de la o apărare națională solitară la o apărare colectivă solidară se înscrie că o prima particularitate a organizării apărării naționale. Pentru secolul XXI se face o tranziție de la ,,apărarea națională” adică ,,fiecare pentru sine” în domeniul apărării la principiul solidarității în fața pericolelor și amenințărilor de securitate și apărare;

– O altă particularitate esențială a apărării naționale o reprezintă caracterul său proactiv pronunțat. Prin aceasta se încearcă constituirea unui dispozitiv de apărare apt să facă față unor amenințări ale unor state în sfera securității și apărării. România fiind membră a NATO și UE are obligații în realizarea unui suport de apărare adecvat noului statut al țării, precum și a noilor strategii de securitate și apărare, dar în același timp, noul regulament impus țării nu poate fi un substitut la efortul național într-un domeniu sau altul. De aici necesitatea unei susțineri în favoarea unei apărări active și a menținerii unui instrument militar care să poată asigura integritatea teritorială și să facă față unor situații imprevizibile care pot apare într-un sector sau altul de activitate internă. Desigur, toate eforturile României orientate în direcția apărării naționale se fac avâd permanent în vedere că aceasta se poate realiza numai în cadrul apărării colective a NATO.

– Implicarea activă a comunității internaționale în materie de apărare și securitate, reprezintă o particularitate esențială a apărării naționale. Cartea Națiunilor Unite prin articolul 51, introduce legitimitatea apărării individuale și/sau colective: ,,Nici o dispoziție a prezentei Carte nu aduce atingere dreptului natural al legitimității apărării, individuale sau colective, în cazul în care un membru al Națiunilor Unite este obiectul unei agresiuni armate, până când consiliul de securitate a luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale”. Astfel, în articolul 1 al rezoluției 3314 din 14 decembrie 1974, ONU a precizat circumstanțele necesare definirii forței armate de un statîmpotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice al unui alt stat sau orice manieră incompatibilă cu carta Națiunilor Unite, precum rezultă din prezenta definiție”.

– O altă particularitate a apărării naționale o constituie dezvoltarea unei noi concepții și practici de asigurare a acestei funcții fundamentale a statului: concepția apărării preemtive. Astfel, ne putem închipui o scală universală graduală în care analiști și teoriticieni în domeniul politic, au realizat ample dezbateri pe marginea intepretării apărării naționale în consens cu interesele strategice ale unor state puternice din punct de vedere economic, demografic și militar dar și al unor organizații politico-militare sau financiare internaționale. În acest fel se vorbește, tot mai mult și mai acid, de instituirea unei apărări de prevenție, care înseamnă că dă dreptul unui stat sau unor state să desfășoare acțiuni militare împotriva altui stat unde se presupune că sunt încălcate drepturile fundamentale ale omului, sau sunt produse arme de distrugere în masă.

Caracteristici și concepte ale apărării colective

Astăzi, mediul de securitate internațional este foarte nesigur întrucât este supus unor amenințări militare și mai ales nonmilitare cum ar fi în primul rând: terorismul, traficul de armament, de persoane, droguri, conflicte regionale. Ca un răspuns la această problemă, unele state s-au constituit într-o formă de apărare colectivă realitată prin intermediul unei organizații politico-militare puternice și eficiente, NATO.

Putem afirma că ,,apărarea colectivă reprezintă angajamentul tuturor statelor de a se apăra reciproc de o agresiune exterioară. Organizația de apărare colectivă are ca principal scop apărarea tuturor membrilor de orice acțiune externă”. Alianța Nord-Atlantică (NATO), Tratatul de la Varșovia, Organizația Tratatului din Sud-Estul Asiei (SEATO) sunt exemple de asemenea organizații. Ele au ca fundament o convenție, în care este stipulată apărarea reciprocă în care un stat membru este amenințat și care face deja obiectul unui atac militar din partea unui stat sau unu grup de state din afara tratatului.

În esență, apărarea colectivă se bazează pe următoarele principii:

Principiul reciprocității între statele membre privind suținerea militară în caz de atac de către un stat sau un grup de state;

Principiul contribuției fiecărui stat membru cu toate resursele financiare și materiale pentru susținerea unei misiuni dusă de respectiva organizație;

Principiul obligativității, adică toate statele membre să participe la apărarea colectivă, participarea fiind condiționată de populație, suprafața țării și potențialul ecnomic al țării respective;

Principiul alcătuirii de forțe militare naționale care se subordonează unei conduceri militare a organizației, doar pe timpul îndeplinirii misiunii în cauză;

Principiul negocierii mărimii, nivelului și naturii efortului de apărare; iar după adoptarea unei decizii în acest sector se trece la aplicarea ei de către fiecare țară;

Principiul unui consens în adoptarea unor hotărâri; odată adoptate, ele devin obligatorii pentru toate statele membre ale organizației respective.

Ca urmare acestor principii enunțate mai sus, noțiunea de apărare colectivă reprezintă o atitudine răspunzătoare a statelor implicate față de apărarea și ascensiunea intereselor lor naționale. În această situație ne putem da seama că posibilitățile individuale de apărare a teritoriului național, a independenței și a populației, determină apariția unor rezultate viabile, iar apărarea colectivă este cu certitudine una dintre cele mai bune variante ale conceptului de apărare.

De altminteri, acest aspect a fost încercat cu mai mulți ani în urmă, când s-a văzut în mod clar, rolul jucat de Alianța Nord-Atlantică în apărarea statelor membre la vremea aceea în timpul Războiului Rece.

Apărarea colectivă poate fi percepută ca un ansamblu unitar, având în vedere drepturile urmărite precum și modalitățile folosite pentru finalizarea cu succes a țelurilor propuse. Ea poate fi caracterizată prin câteva coordonate definitorii.

În acest sens, apărarea colectivă poate fi definită ca o activitate umană realistă, voluntară și cu o dinamică eficientă, preconizată și realizată cu ajutorul cetățenilor, având o dublă calitate atât de contribuabili cât și ca participanți direcți în toate organizațiile civile și miltare cu atribuții în domeniu.

De asemenea, apărarea colectivă ca și activitate umană, admite existența posibilei sale evoluții în timp în sensul adaptării la modificarea radicală a mediului de securitate din ultimii ani, cât și din punct de vedere al organizării, prefecționării precum și a strategiei care trebuie să fie urmată.

Să amintim tot ca o caracteristică esențială a apărării comune, că aceasta presupune constituirea unor componente militare adecvate unei provocări, căreia să i se dea un răspuns la un moment dat, dar și a unor dispozitive de decizie eficiente.

În același mod, ca un răspuns, apărarea colectivă implică un comportament similar al statelor implicate față de amenințările majore cărora trebuie să le facă față și să le dea un rezultat pertinent, fie că este vorba de soluționarea unui conflict într-o zonă sau o regiune în care au responsabilitate, fie că este vorba de o amenințare teroristă.

Totodată, apărarea colectivă dovedește odată în plus, conștientizarea de către cei interesați a rolului de garant al independenței, suveranității și integrității teritoriale, pe care organizația respectivă, de ex. NATO sau UE și-o asumă în derularea unei misiuni.

Despre riscurile și amenințările la adresa securității, precum și a apărării statelor membre NATO, putem aminti dimensiunea militară a Alianței care rămâne primordială pentru realizarea a trei elemente; respectiv dialogul, cooperarea și menținerea unei puteri comune de apărare. Fiecare din aceste elemente pot contribui la prevenirea și stoparea pe cale pașnică a unor crize care amenință stabilitatea și securitatea Europei.

Această dimensiune militară a Alianței continuă să fie esențială în realizarea scopurilor urmărite și se bazează pe anumite principii fundamentale dintre care menționăm: politica de securitate NATO este bazată pe apărarea colectivă, ceea ce include o structură militară integrată și acorduri adecvate de cooperare și coordonare, de asemenea menținerea în Europa a unei combinații potrivite de forțe nucleare și forțe convenționale va rămâne necesară în viitorul previzibil.

Nu putem încheia această introspecție în domeniul apărării colective fără a aminti cel puțin câteva concepte ale acesteia.

Apărarea colectivă este produsul activității unei organizații politico-militare de tipul alianței Nord Atlantice. În prezent NATO se află într-un complex proces de transformare lărgindu-și aria de competențe mondiale – gestionarea crizelor în lume, executarea de misiuni umanitare de salvare și de impunere a păcii – fără a renunța la atributul său esențial ce a consacrat-o și anume, apărarea colectivă a membrilor săi. Alianța devine tot mai mult o instituție de securitate colectivă pentru că vremurile pe care le trăim impun o astfel de lărgire a compețelor sale.

Un alt concept privind apărarea colectivă poate fi acela în care modul prin care se rezolvă eficient și sunt garantate caracteristicile fundamentale unui stat: independența, suveranitatea și integritatea teritorială. Orice stat își organizează un sistem de apărare a principiilor care au fost enunțate. ,,Armata este subordonată exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale”.

O altă reprezentare a conceptului în cauză, ar fi aceea că apărarea colectivă este o formă de organizare a apărării ce rezidă în conformitate cu prevederile statului de constituire al unei organizații politico-militare. Un exemplu elocvent în constituie: Tratatul de la Washington, care prin articolul 5 stipula că statele membre se sprijină mutual în cazul în care un stat sau mai multe state, fac obiectul unei agresiuni militare externe din partea altui stat din afara respectivei alianțe. În momentul de față se pare că răspunsul dat în conformitate cu articolul 5 al tratatului și-a lărgit sfera de influență, incluzând în afara actorilor statali și actorilor non statali. Putem exemplifica, prin punerea în practică a coaliției militare din Irak, din anul 2003.

La final, putem afirma că apărarea colectivă este un deziderat major și pentru alte state ale lumii care nu sunt incluse în acest ,,sistem” atunci când o parte dintre ele fac obiectul unei agresiuni, potrivit art. 1 al Cartei ONU. Astfel fiecare stat își direcționează participarea la misiuni cu forțe armate, cu resurse financiare, mijloace de luptă potrivit potențialului economic, precum și angajamentelor luate și asumate în același timp la primirea calității de membru al alianței.

Considerente privind apărarea României

În noua arhitectură a conceptului de apărare a României se suprapun două componente principale, cea națională și cea colectivă care au devenit foarte însemnate, de când țara noastră a devenit membră a Alianței Nord-Atlantice și care joacă un rol important atât pe plan global, cât și pe cel regional.

Apărarea națională însumează o serie de caracteristici definitorii pentru apărarea țării, ea fiind omniprezentă în ceea ce privește rezultatul oferit oricărei imixtiuni militare externe care ar prejudicia independența politică, integritatea teritorială și suveranitatea sa precum și a securității locuitorilor săi. Ea reprezintă unul din domeniile principale ale securității unui stat și prezintă un interes major pentru factorii de decizie politico-militari ai oricărui stat suveran și independent.

Conceptul de apărarea națională este complex și se înscrie într-un concept global de securitate și apărare și are ca priorități: garantarea integrității teritoriului național, a suveranității naționale, protejarea populației, apărarea valorilor pe care se fondează statul, precum și apărarea intereselor strategice ale României; micșorarea vulnerabilității economice a țării la accesul resurselor și transferurile de tehnologii. Deci, apărarea nu se mai reduce astăzi numai la protecția unui spațiu delimitat prin frontiere în care se exercită suveranitatea statului, ci s-a extins la nivelul spațiului global de securitate în care acționează o apărare cu mai multe subcomponente: militară, civilă, economică, culturală.

Astfel, apărarea României este sarcina statului care își exercită suveranitatea conform cu prerogativele pe care i le dă puterea exclusivă, de a-și asuma apărarea populației sale și de a întrebuința forța în acest scop, doar dacă este cazul.

Peisajul mondial din zilele noastre în care evoluează și România, ca de altfel și alte state ale lumii, trebuie să aibă în vedere contextul mondial actual atunci când își promovează și își apără interesele sale strategice. Acțiunile internționale ale țării noastre se desfășoară într-o interdependență ce reunește state suverane ale căror concluzii sunt rezultatul consensului. Astfel, alegerile pe care România le face sunt în conformitate cu modul în care acționează pe plan internațional toate statele lumii.

Ca exemplu, putem arăta această evoluție a țării noastre: integrarea României în Alianța Nord-Atlantică și în cadrul Uniunii Europene, participarea țării noastre la constituirea unei Europe unite prin apărare, având în comun suveranitatea statelor membre și acțiunile colective. Până nu de mult, într-adevăr NATO apărea ca singura organizație capabilă să garanteze securitatea europeană. În prezent UE și-a creat instituțiile necesare să promoveze o politică europeană de securitate comună (PESC), în cadrul căreia există și o componentă destinată apărării (PESA, adică politica europeană de securitate și apărare)”.

Prin obținerea statutului de stat membru al Alianței Nord-Atlantice, țara noastră s-a hotărât pentru varianta modelului apărării colective; acest mod de apărare părându-i-se mult mai eficient și sub toate aspectele, atât din punct de vedere individual cât și conținutului amenințărilor riscurilor, și provocărilor la adresa țării noastre dar și mediului de securitate regional și global.

Înglobarea în Alianța Nord-Atlantică ca mod de integrare a României la apărarea colectivă a dus pe lângă alte măsuri și la adaptarea actelor normative care reglementează activitatea de securitate și apărare a țării la exigențele NATO.

Concluzii

Apărarea suveranității, independenței și integrității teritoriale precum și asigurarea securității cetățenilor săi reprezintă un deziderat esențial al oricărei țări. Asupra acestora se fac însemnări importante în constituție și legea apărării fiecărui stat. Ca rezultat final al materializării acestui deziderat se pot uza două concepții de sisteme defensive: apărarea națională și apărarea colectivă.

Atitudinea instituțiilor statului în a căror competență intră asigurarea și garantarea apărării și securității naționale față de amenințările de orice fel trebuie să fie una reală, veridică, de preîntâmpinare și de excludere a acestor pericole.

Indiferent de tipul de apărare ales de un stat, acesta trebuie să corespundă necesităților de protejare a celor trei principii de bază: suveranitate, independență, integritate teritorială a statului respectiv. În acest context, apărarea va trebui să răspundă în mod concludent provocărilor lumii de astăzi, adică amenințărilor, riscurilor și primejdiilor de orice natură și de oriunde ar proveni ele.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României, Ed. Monitorul Oficial, București 2013

Dr.Moștoflei Constantin, Dr. Duțu Petru, Apărarea colectivă și apărarea națională Ed. Universității Naționale de Apărare, București 2004

Dr. Moștoflei Constantin, Dr. Duțu Petru, Național și colectiv în apărarea României, Ed. Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București 2007

Dicționarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic Gold

Duțu Petru, Dinu Mihai Ștefan, Politica europeană de securitate și apărare – cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională. Ed. Universității de apărare Carol I. 2007

Constantin Onișor, Teoria strategiei militare, Ed. AISM, București 1999

Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, Ed. AISM, 2002

Glosarul NATO de termeni și definiții, 1995

Manualul NATO, Ed. Nemira, 2007

Mică enciclopedie de politologie, Ed Științifică și enciclopedică București, 1977

Surse internet

Analiza securității internaționale, în http://www.studiidesecuritate.ro

Javier Solana, Une Europe sure dans un monde mielleur, în http://ue.eu.int/pressdata/fr/reports/76256.pdf

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României, Ed. Monitorul Oficial, București 2013

Dr.Moștoflei Constantin, Dr. Duțu Petru, Apărarea colectivă și apărarea națională Ed. Universității Naționale de Apărare, București 2004

Dr. Moștoflei Constantin, Dr. Duțu Petru, Național și colectiv în apărarea României, Ed. Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București 2007

Dicționarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic Gold

Duțu Petru, Dinu Mihai Ștefan, Politica europeană de securitate și apărare – cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională. Ed. Universității de apărare Carol I. 2007

Constantin Onișor, Teoria strategiei militare, Ed. AISM, București 1999

Glosar de termeni și expresii privind angajarea operațională a forțelor, Ed. AISM, 2002

Glosarul NATO de termeni și definiții, 1995

Manualul NATO, Ed. Nemira, 2007

Mică enciclopedie de politologie, Ed Științifică și enciclopedică București, 1977

Surse internet

Analiza securității internaționale, în http://www.studiidesecuritate.ro

Javier Solana, Une Europe sure dans un monde mielleur, în http://ue.eu.int/pressdata/fr/reports/76256.pdf