Conceptul de Urbanizare Durabila In Acceptiunea Onu.doc

=== Conceptul de urbanizare durabila in acceptiunea ONU. ===

Mădălina Virginia ANTONESCU

Institutul Diplomatic Român

CONCEPTUL DE ”URBANIZARE DURABILĂ” îN ACCEPȚIUNEA ONU. CONEXIUNEA CU ”DREPTUL OMULUI LA ECO-ORAȘ” ȘI CU ”PROSPERITATEA DURABILĂ”.

Evoluția ideii de ”eco-oraș” și de ”urbanizare durabilă”

Lumea secolului XXI este marcată definitiv de amprenta urbanizării, fenomen remarcat și în numeroase documente emise sub egida ONU. S-a spus despre secolul XXI că va fi un secol urban prin excelență, caracterizat de un avant fulminant al expansiunii, al dezvoltării și al continuei înființări de metropole pe tot cuprinsul globului. Apar astfel, concepte noi precum ”lume urbană globală”, ”globalizarea urbanizării”, ”urbanizare durabilă”, ”prosperitate urbană durabilă”, ”eco-oraș”, ”metropolă sustenabilă” etc. Acestea conturează noi tipuri de drepturi ale omului dar și ale naturii, ale planetei și ale mediului înconjurător, care forțează actualele ramuri juridice (drept internațional, dreptul internațional al mediului, drept urban etc.) să se extindă spre a accepta și alți actori (non-statali) ca subiecte de drept distincte față de cele deja existente, le forțează să se dezvolte permanent, să formuleze noi drepturi (ale omului, ale biosferei, ale planetei Pământ). Apar astfel, drepturi ce pot fi încadrate în categoria a IV-a de drepturi ale omului (după drepturile de solidaritate) și aflate într-o relație de interdependență cu toate categoriile de drepturi ale omului deja existente: apar dreptul omului la oraș, dreptul la eco-oraș, dreptul la prosperitate urbană durabilă, dreptul la fericire (unde intră și relația om-natură), dreptul la urbanizare durabilă.

Ultimul reprezintă, în opinia noastră, un drept hibrid, derivat din dreptul la dezvoltare (înțeles atât ca drept individual dar și ca drept colectiv) împletit cu conceptul de ”dezvoltare durabilă”. Este vorba de un drept al omului (dar și al colectivităților locale, al popoarelor, al statelor, în cel mai larg sens) la un mediu înconjurător sănătos, curat și sustenabil (adică transmisibil în condiții optime și generațiilor viitoare) care se combină cu dreptul la dezvoltare (în special, înțeles ca drept colectiv, al colectivităților locale, al orașelor, aici, al statelor). Însă extinderea și dezvoltarea orașelor sau statelor nu poate afecta dreptul omului (dar și al colectivităților locale, al popoarelor, al statelor) la a beneficia de un mediu înconjurător de calitate. Cu alte cuvinte, dreptul la dezvoltare nu trebuie privit exclusiv și în sens absolutist ca îmbinându-se cu dreptul la proprietate (al individului dar și orașelor, al colectivităților locale, al popoarelor, al statelor) de a exploata (inclusiv de a distruge) mediul înconjurător, în numele suveranității asupra bogățiilor solului și subsolului sau în numele industrializării cu orice preț.

În Declarația privind dreptul la dezvoltare din 1986, adoptată de AG.ONU, se introduce în art. 2, alin.2, responsabilitatea tuturor ființelor umane pentru dezvoltare, atât la nivel individual cât și la nivel colectiv; responsabilitatea statelor de a formula politici adecvate de dezvoltare la nivel național care ”să ducă la constanta îmbunătățire a bunăstării întregii populații și a tuturor indivizilor”.

De asemenea, Declarația privind Progresul Social și Dezvoltarea din 1969, în Partea a II-a (Obiective) consacră expres dreptul tuturor membrilor societății la continua ridicare a standardelor de trai materiale și spirituale, cu respectarea și în conformitate cu drepturile omului. Abia în art.12, pct. c din acest document se reamintește, destul de lacunar, fără detalieri și fără a i se acorda o atenție specială, ”protecția și îmbunătățirea mediului uman”, ceea ce include și mediul natural înconjurător, nu doar așezările umane sau mediul social. Art. 17 fixează ca obiective, pentru statele părți, alături de adoptarea de măsuri pentru accelerarea procesului de industrializare, de măsuri de a întâmpina și de a depăși efectele sociale negative care ar rezulta din dezvoltarea urbană și din industrializare, și unele obiective precum: menținerea unei balanțe adecvate între dezvoltarea urbană și cea rurală; luarea de măsuri adecvate pentru asigurarea unei vieți sănătoase, în special în centrele mari industriale. Alte obiective propuse statelor părți la această Declarație sunt: o planificare integrată în a răspunde problemelor urbanizării și ale dezvoltării urbane (văzută ca o dimensiune specifică a dezvoltării); introducerea de programe guvernamentale privind locuințele, low-cost, în ariile rurale și urbane.

Înființarea, în 1978, a organismului UN-Habitat (United Nations Human Settlements Programme), în urma summitului mondial de la Vancouver (Habitat I) în scopul de a coordona activitățile ONU privind locuința și așezările umane, a fost urmată de organizarea, în 1996, a unei a doua conferințe internaționale (Habitat II) sub egida ONU pe acest subiect, în urma căreia a fost adoptată Agenda Habitat, unde se afirma clar obiectivul UN-Habitat de a promova ideea de ”orașe sustenabile din punct de vedere social și privind mediul înconjurător”. Programul strategic al UN-Habitat prevede de altfel, în mod constant o reducere a sărăciei urbane însoțită de mecanisme și norme privind urbanizarea durabilă, adoptate de statele membre.

În Declarația de la Rio privind Mediul și Dezvoltarea/1992, adoptată în urma Conferinței ONU privind Mediul și Dezvoltarea, din 3-14 iunie 1992 și care a reafirmat Declarația Conferinței ONU privind Mediul Uman, adoptată la Stockholm în 16 iunie 1972, se trece, încă din Preambul, la concepția holistică (bazată pe ideea naturii integrative și interdependente a planetei Pământ, considerată ”casa omenirii”), idee confirmată și în Principiul 1 (oamenii, pe care se centrează paradigma dezvoltării durabile, ”au dreptul la o viață sănătoasă și productivă, în armonie cu natura”).

În textul Declarației Mileniului, adoptat de AG.ONU prin rezoluția 55/2 din 2000, se pleacă de la principiul realizării progresive a unei globalizări echitabile și inclusive, bazate pe un set de idei și valori care au fost (până la documentul Agenda 2030) prea puțin, în opinia noastră, preluate în Declarațiile referitoare la orașe și la așezările umane adoptate ulterior, sub egida ONU. Astfel, conform Declarației Mileniului, printre valorile fundamentale pe care statele trebuie să le preia și să le adopte ca bază a relațiilor internaționale din sec. XXI, se numără și ”respectul pentru natură” (folosirea acestui concept, în locul celui de ”mediu înconjurător” arătând o schimbare de percepție privind biosfera, atitudine care va trebui să se raporteze la principiul prudenței în managementul tuturor speciilor vii și al resurselor naturale, în strânsă legătură cu principiul dezvoltării durabile; totodată, va trebui să se obțină depășirea actualelor modele nefuncționabile de producție și consum). Un alt obiectiv fundamental al acestui document este și ”împărțirea responsabilității” (o împărțire între toate națiunile globului, alături de ”exercitarea la nivel multilateral” a acesteia, în special prin cadrul ONU). Printre obiectivele definite de această Declarație, la Punctul IV se numără și «protejarea mediului nostru comun», care derivă din « principiul eliberării umanității și a urmașilor noștri de teamă și de amenințarea de a trăi pe o planetă ireversibil exploatată și secată de activitățile umane și ale cărei resurse nu ar mai fi suficiente pe termen lung pentru nevoile lor ». Întreg acest punct (bazat pe principiul dezvoltării durabile, la care se adaugă și contribuția Agendei 21) se axează pe ideea prezervării naturii prin acțiuni precum: conservarea biodiversității, combaterea deșertificării, managementul, conservarea și dezvoltarea durabilă a tuturor tipurilor de păduri, implementarea Protocolului de la Kyoto, oprirea utilizării nesustenabile a resurselor de apă prin dezvoltarea unor strategii de management a apelor care să furnizeze stocuri adecvate și acces echitabil la apă, intensificarea eforturilor de reducere a numărului și a efectelor dezastrelor naturale sau provocate de om.

Într-un alt document, Declarația privind Orașele și Alte Așezări Umane în Noul Mileniu, S-25/2, din 9 iunie 2001, adoptată de AG.ONU, s-au reafirmat angajamentele luate de state la conferința Habitat II (Declarația de la Istanbul din 1996), reamintindu-se că ”lumea de azi este o lume prin excelență urbană având peste jumătate din cele 6 miliarde de oameni trăitori în mediul urban”, deci o lume confruntată ”cu fenomenul creșterii populației urbane în special în țările în curs de dezvoltare” dar și o lume în care ”o pătrime din populația mondială urbană trăiește sub pragul de sărăcie”. Spre deosebire de alte Declarații privind dreptul la dezvoltare, aici se creează un echilibru între dezvoltarea orașelor și necesitatea de prezervare, de respectare a mediului înconjurător care este deteriorat de modalitatea de concepere, de planificare și de funcționare a actualelor orașe și care astfel, devine un mediu ce amenință sănătatea, durata de viață, calitatea vieții trăitorilor în orașe.

Acest echilibru între nevoia de a crea locuințe pentru toți și așezările umane durabile rămâne unul din bazele Declarației, așa cum au fost acestea enunțate și în Declarația Mileniului și în cadrul Habitat I. Se recunosc, totodată în acest document, deficiențele procesului de urbanizare la nivel mondial, proces care a produs aglomerări metropolitane ce depășesc limitele administrative ale orașelor originale, aglomerări ce se extind peste mai multe unități administrative, care au autorități locale cu diferite capacități și priorități și care se confruntă cu absența unei coordonări între acestea; totuși, în document nu se pune suficient accent pe relația dintre dezvoltarea orașului și prezervarea mediului înconjurător, pe regenerarea mediului natural cuprins în limitele orașului sau spre care orașul s-a extins, nici pe nevoia de extindere și întreținere a zonelor verzi construite de mâna omului, din interiorul orașelor. Nu se acordă o atenție suficientă legăturii dintre planificarea orașelor, extinderea lor și dimensiunea de sustenabilitate a dezvoltării, adică pe calitatea mediului înconjurător, a mediului urban (unde intră și zonele verzi, naturale încorporate de oraș sau amenajate de om în cadrul orașului). Abia la punctul D, sub-punctul 29, problema combaterii sărăciei urbane este pusă în legătură cu nevoia îmbunătățirii calității vieții în așezările urbane ceea ce implică însăși schimbarea modelului de oraș al sec. XXI, inclusiv în sensul conștientizării și accentuării responsabilității pentru generațiile viitoare (privind calitatea vieții urbane, tipurile de orașe, relația cu mediul înconjurător).Totodată, statele părți își asumă și angajamentul de a își intensifica eforturile pentru a îmbunătăți ”planificarea de mediu durabil și practicile manageriale, de a promova modele de consum și de producție în așezările umane, bazate pe dezvoltarea durabilă”.

Printr-o altă rezoluție adoptată de AG.ONU, 56/206, care consacră încă din preambulul său dreptul la îmbunătățirea continuă a condițiilor de trai, ca parte a dreptului omului (dar și a națiunilor) la prosperitate durabilă, în cadrul prevederilor referitoare la ”nevoia de a spori calitatea vieții tuturor locuitorilor în orașe și în alte așezări umane în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”, se reafirmă și angajamentul guvernelor statelor părți de a promova un acces lărgit la finanțare adecvată pentru locuințe, de a crește furnizarea de locuințe accesibile, de a crea un mediu care să susțină ideea de dezvoltare urbană durabilă.

Agenda Habitat sau Declarația de la Istanbul privind Așezările Umane/1996, adoptată în urma conferinței ONU privind Așezările Umane, cunoscută și ca Habitat II, recunosc încă din preambul ”funcția de centre de civilizație, generatoare pentru dezvoltarea economică și pentru avansul științific, tehnologic, cultural, spiritual și social pe care o au orașele”, angajându-se să respecte diversitatea orașelor lumii și să promoveze solidaritatea între oameni, să asigure în mod real beneficiul dreptului la îmbunătățirea standardelor de viață, prin combaterea deteriorării condițiilor care au dus la crize majore (schimbarea modelelor de producție și de consum, în special în țările industrializate). Alte angajamente ale statelor privesc: combaterea unei concentrări excesive de populație în orașe, combaterea creșterii sărăciei urbane, a șomajului și excluziunii sociale în mediul urban, a instabilității familiale, a resurselor inadecvate, a lipsei de infrastructură și de servicii de bază, combaterea lipsei de planificare urbană corespunzătoare construirii unui eco-oraș, combaterea violenței și a insecurității în creștere, a degradării mediului și a unei vulnerabilități crescute a orașelor la dezastre. Remarcăm și angajamentul de la pct. 10 al Declarației de la Istanbul, privind îmbunătățirea mediului global și a calității vieții în așezările umane, care presupune luarea de măsuri de către statele părți privind ”schimbarea modelelor nesustenabile de producție, consum, transport și dezvoltare a orașelor, prevenirea poluării, respectul pentru capacitatea ecosistemelor și prezervarea oportunităților pentru generațiile viitoare”; se enunță și angajamentul statelor părți de a coopera pentru ”conservarea, protejarea, respectul și restaurarea sănătății și integrității ecosistemului terestru”. Se mai asumă totodată și obligația de a asigura ”un mediu de viață sănătos, printr-un management eficient al consumului de apă și prin furnizarea unei cantități adecvate de apă curată”.

Orașele sunt însă și centre de civilizație, nu doar consumatori de resurse și poluatori ai mediului înconjurător; prin urmare, privind această funcție specifică a orașelor, statele părți își iau și angajamentul specific de a conserva, de a reabilita și de a menține clădirile, monumentele, spațiile deschise, peisajele și așezările care au valoare simbolică, religioasă, culturală, arhitecturală, naturală și istorică din cadrul orașelor lor.

În privința istoricului ”urbanizării durabile”, trebuie să menționăm și evenimente majore precum: Primul Forum Mondial Urban, ținut în Nairobi, Kenya, în 29 aprilie- 3 mai 2002; Planul de Implementare de la Johannesburg, adoptat în urma Summitului Mondial privind Dezvoltarea Durabilă, din 26 august -4 sept. 2002; GC-23 (a 23a Sesiune a Consiliului Guvernator UN-HABITAT) de la Nairobi, Kenya, din 11-15 aprilie 2011, axat între altele și pe egalitatea de gen și pe implicarea femeilor în procesul de dezvoltare urbană durabilă, precum și accesul la spații urbane publice de calitate; Raportul ”UN-Habitat State of the World’s Cities 2012/2013”, cu tema «Prosperitatea orașelor» prin care s-a introdus un index al prosperității orașelor; Reuniunea tematică a liderilor, ca parte a conferințelor pe tematici globale ale ONU privind Agenda de Dezvoltare post-2015; Întâlnirea globală de leadership privind dinamica populației în contextul Agendei de Dezvoltare post-2015, care a avut loc între 12-13 martie 2013, în Dhaka, Bangladesh; Cea de a Șaptea Sesiune privind Grupul de Lucru al AG.ONU privind SDG-urile (Sustainable Development Goals), de la New York, din 6-10 ianuarie 2014. De asemenea, ar trebui menționată și Cea de a Șaptea Sesiune a Forumului Urban Mondial, din 7-11 aprilie 2014, de la Medellin, Columbia, cu tema «Echitate Urbană în Dezvoltare- Orașe pentru Viață», susținut de UN-Habitat ca un forum non-legislativ, de tip tehnic, în care experții să schimbe opinii, ca un think-tank deschis, încheiat cu adoptarea Declarației WUF7 de la Medellin. Această Declarație pregătește Agenda Celei de-a Treia Conferințe ONU privind Locuințele și Dezvoltarea Urbană Durabilă (Habitat III) din 2016. În cadrul acestui Forum, s-a cerut adoptarea unei Noi Agende Urbane, focalizate pe ideea ”orașelor ca piloni ai unei dezvoltări urbane globale sustenabile”. S-a subliniat necesitatea trecerii de la conceptul de ”oraș generator de bogăție” la cel ”de oraș generator de echitate”, orașele sec. XXI trebuind să fie re-construite în jurul ideilor de combatere a sărăciei, a violenței, a injustiției, a activităților ilegale. Printre vulnerabilitățile orașelor de azi se numără, în opinia participanților la Forum, numărul scăzut de spații verzi, de spații publice, șomajul în rândul tinerilor și schimbările climatice. Declarația de la Medelin WUF7 privește orașele ca niște ”fundații ale dezvoltării urbane durabile” ce trebuie să reunească atât necesitățile de prosperitate și inclusivitate cât și cele de societăți pașnice, tolerante, care respectă drepturile omului, bazate pe egalitate de gen și pe participarea locuitorilor orașelor la procesele decizionale privind orașul lor.

Un alt document adoptat cu privire la urbanizare în sec. XXI și la orașele sustenabile, este Tratatul ONG-urilor privind Urbanizarea, adoptat în urma Forumului Global al ONG-urilor, Forumul pentru Reformă Urbană, de la Rio de Janeiro, 1992, document cu titlul «Towards Just, Democratic and Sustainable Cities, Towns and Villages», semnat de peste 140 de ONG-uri din lume. În acest document se recunoaște legătura dintre degradarea mediului înconjurător și industrializare, creșterea economică bazată pe expansiunea industrială și pe consum, politicile neo-liberale, lipsa sau insuficienta responsabilizare a corporațiilor și a guvernelor în privința combaterii sărăciei și a degradării ecosistemelor. Punctul 11 din document arată nevoia de adoptare a unui model de dezvoltare (inclusiv urbană) diferit de cel existent, bazat pe o relație de armonie a omului cu natura, pe justiție socială și pe democrație participativă, pe ne-discriminare, pe un model de dezvoltare sustenabilă.

În ceea ce privește organizarea, în 2016, a Conferinței Habitat III, ONU lucrează, prin organismele sale specializate, la un document pe baza căruia să fie adoptată versiunea finală a ceea ce se dorește a fi « Noua Agendă Urbană» , document care să țină seama de noile evoluții în domeniul provocărilor și amenințărilor cu care se confruntă orașele acestui început de secol. Una din ariile de interes tematic este cea privind coeziunea socială și echitatea (grupând priorități sub titlul de «Orașe Locuibile », unde se iau în considerare fenomenul migrațiilor, inclusivitatea, siguranța, cultura și patrimoniul). Printre ariile de interes a fi dezbătute la Habitat III este inclusă și secțiunea «Ecologie Urbană și Mediu», cu teme precum managementul resurselor și al ecosistemelor urbane; managementul riscurilor de dezastru, schimbări climatice; durabilitate urbană.

2. Dreptul omului la oraș, derivat din dreptul omului la un mediu înconjurător sănătos, curat, nepoluat

Printre drepturile de solidaritate, alături de dreptul la pace, la un mediu internațional pașnic, alături de dreptul la dezvoltare, se numără și dreptul la un mediu înconjurător curat, sănătos, nepoluat. Acest drept capătă noi valențe la începutul sec. XXI, sub impactul paradigmei dezvoltării durabile, transformându-se într-un drept complex (dreptul la un mediu înconjurător sustenabil), din care derivă, în opinia noastră și dreptul omului la un oraș sustenabil, dreptul la urbanizare durabilă, dreptul la prosperitate urbană durabilă. Este vorba, între alte dimensiuni presupuse de aceste noi drepturi care încep să prindă contur în peisajul juridic de la începutul sec. XXI, de o mișcare a orășenilor de a recupera spațiile verzi (mai ales în zone periferice, unde se află foste clădiri dezafectate, uzine părăsite, căi ferate de la centura orașelor scoase din uz dar și spații publice, situate în locații centrale, unde încep să reapară micile spații verzi, prin efort colectiv, prin implicarea simplilor cetățeni -de ex., plantarea de flori în jurul arborilor publici, în micile spații din jurul acestora-). Lucrările de re-amenajare după criteriile recuperării spațiului verde, ale refacerii habitatelor verzi distruse de industrializare apar în metropole mai ales în zonele populate de clasa muncitoare, unde inițiativa formării de habitate naturale pornește, paradoxal, nu de la vârf, de la primăria de cartier ci de la simplii locuitori ai cartierelor respective, care decid să participe la un proiect comun. Este vorba de proiectul așa-numitei ”naturi de cartier”, la care se adaugă și educația ecologică, de respectare, refacere, regenerare și protejare a naturii, chiar și a celei incluse în perimetrul urban, de către toate generațiile de locuitori urbani, educație în care intră și principiul implicării tuturor locuitorilor în re-construirea conceptului de oraș (spre conceptul de ”eco-oraș”). În cadrul acestor proiecte comune se pune accent pe ”utilizarea eco” a infra-spațiilor (de exemplu, spațiile de la poalele copacilor plantați în oraș ori spațiile din fața blocurilor sunt înfrumusețate și amenajate cu flori, prin efortul personal și direct al locuitorilor acelor blocuri). La fel, amenajarea de micro-parcele verzi, care duce în timp la construirea unei adevărate rețele de centuri verzi în jurul orașelor, folosind spații în prezent abandonate, cu ruine industriale, spații dezafectate, spații în care se aruncă gunoaiele, zone ale nimănui, care nu au nicio utilitate în planurile urbanistice oficiale. Implicarea activă și colectivă a locuitorilor din cartierele orașelor în re-amenajarea spațiilor verzi în zonele în care ei locuiesc nu poate fi însă privită singular. Este nevoie de politici urbanistice în care primăriile de cartiere și primăria generală să se implice direct, creând o politică comună de conectare a spațiilor (atât a celor verzi cât și a cartierelor orașului), menită să dea contur profilului de ”eco-oraș”. Astfel, există proiecte (în metropola Paris, de ex.) de construire a unor mini-orașe plutitoare, a unor grădini plutitoare capabile să reziste cu mini-ecosistemele lor construite cât mai aproape de conceptul de ”natural”, unor inundații sau intemperii; proiectul unui bazin cu ecosistem acvatic autonom sau construcția unei grădini pe căile ferate părăsite de la periferia Parisului.

Orașele sec. XXI trebuie să înceteze să mai fie centre de degradare, de poluare a mediului înconjurător și de consum al resurselor naturale. Conceptul de eco-oraș cuprinde o protecție deosebită a calității bio-diversității, date printre altele și de numărul și calitatea spațiilor verzi cuprinse în cadrul propriu-zis al orașului dar și în zona sa limitrofă. Conceptul de ”resilient city” (oraș sustenabil) prinde contur în marile metropole ale lumii, în acest concept complex fiind cuprinse și chestiunile de securitate ale metropolei (capacitatea orașului de a răspunde amenințărilor, provocărilor precum schimbările bruște de vreme, schimbări climatice -știut fiind faptul că perdelele de arbori protectori, din interiorul și din zona limitrofă a orașelor scad temperaturile cu 3 grade-, industrializării excesive, poluării, inundațiilor etc.

Conceptul de eco-oraș se îndreaptă spre soluții ingenioase de prezervare și creștere a biodiversității intra-citadine, în sensul de amenajare, pe acoperișurile blocurilor sau ale clădirilor înalte și rezistente (malluri, teatre), a unor grădini suspendate, bazate pe conceptul avansat de ”mini-habitat natural” (un fel de grădini autonome), protejate contra vânturilor puternice și contra intemperiilor prin materiale protectoare, capabile să asigure dezvoltarea în siguranță a acestor micro-habitate suspendate. Conceptele de ”grădini suspendate” (sau ”de acoperiș”) sunt avansate până la ideea de autonomie (fiind concepute mecanisme de păstrare și reciclare a apei de ploaie, necesare auto-irigării grădinii). În prezent, se estimează că aproximativ 80 ha din acoperișurile metropolei Paris sunt acoperite cu verdeață dar unii specialiști și vizionari privind viitorul eco-orașelor merg mai departe, proclamând beneficiile viitoare ale investițiilor în agricultura urbană. Astfel, eco-orașele ar fi forme de urbanizare sustenabilă, capabile să se auto-întrețină, desprinse de ideea de pol consumator de resurse și poluator; ele ar deveni forme de producere a bunurilor agricole (practicându-se agricultura urbană sustenabilă pe spațiile vaste ale acoperișurilor nefolosite ale clădirilor metropolei și nu numai, în zonele abandonate azi și ruinate ale metropolei), împreună cu industria reciclării deșeurilor urbane.

Mutațiile conceptului de ”oraș” la începutul sec. XXI sunt derivate fundamental din dreptul la un mediu înconjurător sănătos, sustenabil și nepoluat, din care acum extragem dreptul specific la eco-oraș, adică dreptul individului dar și al colectivităților la a beneficia de un oraș de calitate, care să le ofere o viață relaxată, în condiții de nepoluare, cu multiple și accesibile oportunități de agremenet în spații deschise, în zone verzi, în împrejurimile orașului, cu industrii dezvoltate de reciclare a deșeurilor, cu mini-ferme agricole pe acoperișuri, cu grădini suspendate și mini-orașe plutitoare pe fluviile și râurile, pe lacurile din perimetrele urbane sau din împrejurimile lor. Asemenea concepte de re-organizare a spațiului urban sunt deja implementate de arhitecții vizionari ai marilor metropole, făcând posibil a re-gândi conceptul de oraș și a da esență dreptului efectiv la un oraș de calitate.

Conexiunea cu « prosperitatea durabilă». Eco-orașul, fundație economică pentru o prosperitate transmisibilă și generațiilor viitoare

În documentul intitulat «Comunicat al Panelului Personalităților de la Întrunirea la Nivel Înalt privind Agenda de Dezvoltare post-2015», din Monrovia, Liberia, din 1 febr. 2013, se introduce în mod expres o legătură juridică între conceptul de «prosperitate durabilă» (de unde, în opinia noastră, derivă și dreptul la prosperitate durabilă) și conceptul de «dezvoltare durabilă». Observăm apropierea mai mare a conceptului de «prosperitate durabilă» de dreptul la dezvoltare al statelor, al națiunilor, documentul sus-menționat făcând referire expresă la crearea de «blocuri naționale de prosperitate durabilă», o sintagmă extrem de novatoare, menită pentru început să prezinte doar o dimensiune de ”combatere a sărăciei extreme” dar putând să se dezvolte ulterior și la alte dimensiuni juridice, precum cea de «prosperitate urbană durabilă».

”Creșterea economică singură”, se afirmă în document, ”nu este suficientă spre a asigura echitate, justiție socială și prosperitate durabilă pentru toți, ea trebuie să fie însoțită de transformări sociale și economice precum întărirea instituțiilor naționale, construirea de societăți pașnice, juste și echitabile care să promoveze drepturile omului și care să elimine violența”. Este o viziune distinctă asupra conexiunii dintre prosperitatea durabilă și dreptul omului la o urbanizare durabilă. A fi prosper și a respecta mediul înconjurător, a dori beneficiul real al dreptului la un eco-oraș și a susține dezvoltarea economică a acelui oraș nu sunt lucruri ireconciliabile, în opinia noastră.

În sec. XXI, ca secol urban dar și ca secol ce a renunțat la paradigma caducă a industrializării cu orice preț, la societățile consumatoare și exploatatoare asupra mediului (neo-liberalismul excesiv, care împarte Terra în regiuni-piețe și duce la paroxism ideea de dictat al piețelor, fără nicio responsabilitate față de biosferă), se trece, conform viziunii novatoare a Agendei 2030, spre un nou model global (societatea globală post-consumistă, societatea bazată pe paradigma dezvoltării durabile). Prosperitatea, în sec. XXI, trebuie deci, să fie un concept conform cu cerințele paradigmei ”dezvoltării durabile”, adică să se raporteze permanent și prioritar la cerințele respectării mediului înconjurător. Acest lucru se va face nu pe baza paradigmei vechi, a naturii-obiect, a naturii-proprietate (care ar implica inclusiv dreptul omului, al statelor, al națiunilor de a exploata nelimitat și irațional dar și dreptul de a distruge natura pe care ”o stăpânesc”) ci pe baza paradigmei noi, a naturii-subiect juridic, a naturii capabile (prin reprezentanți juridici speciali) să își apere drepturile în justiție, împotriva abuzurilor săvârșite de indivizi, state, corporații.

Documentul de la Monrovia propune «crearea de bogăție printr-un management al resurselor care să fie sustenabil și transparent», care să fie ”în beneficiul populațiilor locale” (aici înțelegând nu doar populații rurale ci și pe locuitorii urbani). De asemenea, încurajarea unor rețele complexe de parteneriate public-privat, care să implice real și major corporațiile în materializarea paradigmei ”dezvoltării durabile” (inclusiv în mediul urban) devine unul din obiectivele Declarației de la Monrovia.

Eco-orașele, ca model distinct de medii urbane ale sec. XXI compatibile cu obiectivele Agendei 2030, reprezintă, în opinia noastră, pilonii economici pentru prosperitatea ce poate fi transmisă generațiilor viitoare la nivel urban, fără a cauza daune ireversibile sau majore mediului înconjurător. Cu alte cuvinte, în sec. XXI, orașele trebuie să apară, să se extindă, să se re-gândească, să se dezvolte doar în conformitate cu paradigma ”dezvoltării durabile, adică printr-o relație juridică de respect, protecție și conservare, de refacere și transmitere către generațiile viitoare a unui mediu, a unui ecosistem, a întregii biosfere curate, nepoluate, cu resurse suficiente pentru a asigura fericirea și prosperitatea generațiilor viitoare, spre a le oferi șansa unui trai eliberat de griji, de nevoi, de teroare, opresiune și frică. Dacă în documentele internaționale se consacră (precum în Preambulul DUDO) dreptul oamenilor de a trăi în stare de eliberare față de nevoi, opresiune, injustiție, teroare și mizerie, acest lucru este valabil nu doar pentru generațiile prezente ci și pentru cele viitoare. Cu alte cuvinte, Preambulul DUDO/1945 nu trebuie privit temporal limitat ci având putința juridică de a oferi această garanție juridică a dezvoltării și generațiilor viitoare.

Eco-orașul, clădit pe baza principiilor urbanizării durabile (adică, a unei dezvoltări economice în acord cu cerințele respectării, protejării, conservării și refacerii mediului natural ce înconjoară orașul propriu-zis sau care este inclus în perimetrul urban dar și în privința ecosistemului la nivel național, regional, al biosferei lato sensu, pe care metropolele și megalopolisurile sec. XXI le poluează și le degradează ireversibil în temeiul paradigmei viciate, a consumismului și capitalismului necondiționat) devine un spațiu propice pentru o prosperitate transmisibilă și generațiilor viitoare de locuitori ai acelui oraș, o prosperitate clădită pe ideea unui drept la un mediu de calitate, pe ideea protecției biosferei, a ecosistemelor naturale ce interacționează cu orașul lor.

Creșterea populației urbane, valurile de migrație dintre zonele rurale către mediile urbane, deposedările de pământ ale populațiilor indigene în diferite scopuri comerciale sau de dezvoltare economică, o insuficientă alocare sau o alocare greșită la nivel național și local, a resurselor sunt diferiți factori ce duc la perpetuarea conceptului de ”oraș poluator”, acumulator de bogății dar risipitor, consumist, un oraș indiferent la nevoile protecției mediului dar și la nevoia ființelor umane de a fi conectate cu natura (lipsa spațiilor verzi sau concentrarea lor în cartiere izolate, ale bogaților, în timp ce populația urbană săracă este înghesuită, marginalizată în cartiere fără acces la zone verzi, fără zone verzi proprii). Asigurarea de locuințe pentru categoriile vulnerabile din mediul urban este o obligație a autorităților naționale și urbane dar trebuie, în același timp, să aibă în vedere necesitatea protejării, refacerii, conservarii mediului natural, a ecosistemelor cu care orașul respectiv interacționează, astfel încât dezvoltarea, extinderea orașului respectiv să fie una sustenabilă și nu distructivă sau dăunătoare la adresa mediului natural.

4. Dreptul la o dezvoltare urbană durabilă

Dreptul la urbanizare durabilă, la care facem referire în lucrarea de față (dorindu-o un început în conturarea și în consacrarea juridică a acestui nou drept din categoria a V-a de drepturi ale omului), derivă dintr-o îmbinare a drepturilor la dezvoltare și la un mediu înconjurător curat, sănătos și sustenabil. Ambele rădăcini juridice ale noului drept (privit atât ca un drept individual dar și ca un drept colectiv, al națiunilor, al statelor, precum și al colectivităților locale, de tipul orașelor) le găsim consacrate în principiile din Declarația de la Rio/1992. Astfel, Principiul 2 stabilește o conexiune juridică foarte clară între dreptul statelor de a își exploata liber resursele lor naturale, în temeiul suveranității și dreptul lor de a își urma și determina liber politicile lor de mediu și de dezvoltare (tot în temeiul principiului suveranității) și ”obligația de a se asigura că activitățile de sub jurisdicția lor sau de sub controlul lor nu provoacă pagube mediului altor state sau ariilor aflate în afara jurisdicțiilor lor”. Este vorba de o limitare a principiului suveranității în privința dreptului universal al omului (dar și al celorlaltor națiuni și state -unde, într-o lume urbană globală am putea adăuga și comunități locale mari de tipul orașelor) la un mediu înconjurător sănătos, nepoluat, durabil. Cu alte cuvinte, dreptul statelor de a își exploata resursele naturale și de a își determina liber politicile de mediu și de dezvoltare nu trebuie să excludă dimensiunea răspunderii privind activitățile de sub jurisdicția lor prin care s-ar provoca daune transnaționale.

Principiul 3 din Declarația sus-menționată prezintă o altă rădăcină juridică a noului drept la urbanizare durabilă pe care îl analizăm aici. Astfel, dreptul la dezvoltare trebuie exercitat din prisma respectării paradigmei ”dezvoltării durabile”; el nu mai este privit, în documentele internaționale, ca un drept absolut, care acordă titularului său beneficiul nelimitat de a exploata irațional și chiar de a distruge mediul înconjurător. Astfel, dreptul la dezvoltare poate fi exercitat doar dacă reușește să creeze o îmbinare echitabilă între nevoile de dezvoltare și cele de protecție a mediului ale generațiilor prezente și viitoare.

”Protecția mediului trebuie să constituie o parte esențială a procesului de dezvoltare”, afirmă Principiul 4 din Declarația de la Rio/1992 și acest lucru, fiind valabil pentru statele semnatare, privește și politicile de urbanizare din fiecare stat în parte, deci creează responsabilități specifice în privința protecției mediului și în ceea ce privește viața citadină, funcționarea și dezvoltarea, extinderea și re-crearea orașelor din teritoriile statelor semnatare.

Obligațiile juridice asumate de state pe tărâm internațional (sub egida ONU, aici) privesc și politicile lor urbane, planificarea, construcția, extinderea orașelor de pe teritoriul lor. În toate aceste procese și politici, dimensiunea mediului trebuie avută permanent în vedere.

Conform Principiului 7, apare o obligație internațională a statelor de ”a coopera pentru conservarea, restabilirea sănătății și integrității ecosistemului terestru”, datorită acțiunii lor de poluare și degradare a mediului înconjurător la nivel global. Paradigma ”dezvoltării durabile” la nivel global (pentru protecția planetei, ca ecosistem unic) privește, în sec. XXI (ca secol urban global) și obligația statelor de a acționa împreună pentru a impune o dezvoltare controlată a orașelor, în sensul armonizării acestora cu cerința respectării mediului și cu dreptul la un mediu curat, nepoluat, sustenabil.

De asemenea, toate celelalte Principii stabilite în Declarația de la Rio/1992 conțin referiri directe la dimensiunea de mediu, inclusiv conexiunea cu drepturile de solidaritate (dreptul la pace, principiul soluționării pașnice a diferendelor între state și potrivit principiilor Cartei ONU, cooperarea în spiritul bunei credințe între state și cu respectarea Principiilor din Declarația de la Rio).

În Declarația de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă din 2-4 sept. 2002, în urma Summitului Mondial privind Dezvoltarea Durabilă, statele și-au asumat, încă din Preambul, o responsabilitate comună de a întări și de a extinde la nivel local, național, regional și internațional pilonii dezvoltării durabile (dezvoltare economică, dezvoltare socială și protecția mediului), priviți ca fiind interdependenți.

5. Dreptul la o prosperitate urbană durabilă

Prezentul drept (pe care îl propunem în lucrarea de față, ca fiind un drept din categoria a V-a de drepturi ale omului, derivat, în opinia noastră, din dreptul omului la o prosperitate durabilă -și el considerat un drept din categoria a V-a de drepturi ale omului-) este un drept complex, ce trebuie să beneficieze în documentele juridice internaționale (în special, în cele adoptate sub egida ONU, în baza propunerilor venite inclusiv de la statele membre) de o protecție juridică specială. El derivă din dreptul la un mediu înconjurător sănătos, curat (ca drept de solidaritate din categoria a III-a de drepturi ale omului), din dreptul la dezvoltare (recunoscut atât statelor, popoarelor cât și la nivel de individ, unde apare sub forma dreptului oricărui om de a își atinge protențialul maxim de dezvoltare, de sănătate fizică și psihică, de bunăstare, care derivă, la rândul său, din libertatea fundamentală a omului și a întregii societăți umane de a trăi la adăpost de teroare, mizerie, foamete, boli, sărăcie și opresiune). La aceastea se adaugă, ca o a treia rădăcină juridică a acestui drept, și dreptul omului la prosperitate durabilă (analizat de noi într-un studiu distinct). Urbanizarea (inclusiv dreptul omului la un eco-oraș), dezvoltarea durabilă și prosperitatea sunt trei piloni juridici pe care societatea urbană la nivel global se va așeza, în sec. XXI, conform viziunii exprimate clar în Agenda 2030, document novator, ce își propune obiectivul ambițios de a depăși modelul consumist și poluant, de degradare și distrugere a mediului înconjurător în numele dezvoltării economice și al industrializării, al acaparării de noi piețe, de până acum.

Toate drepturile omului (inclusiv dreptul la viață, la sănătate, la locuință, la o alimentație sănătoasă, nutritivă și suficientă, la îmbrăcăminte, la servicii medicale și la servicii sociale, la asigurări sociale, care sunt cuprinse, în viziunea unei părți a doctrinei, în cadrul dreptului la un standard adecvat de viață) trebuie privite din prisma respectării, a protejării, a conservării și a refacerii mediului înconjurător, a naturii, cu alte cuvinte (care nu se confundă cu mediul urban sau artificial construit). Este vorba de ecosisteme naturale cu care orașele interferează, în care se construiesc, spre care se extind, de spațiul cărora orașele au nevoie pentru a se dezvolta, uneori cu prețul distrugerii ireversibile a acestor ecosisteme. Din această perspectivă, drepturile omului nu trebuie să devină niște drepturi opuse drepturilor naturii (sau actualului drept internațional și național al mediului) ci trebuie să se armonizeze cu acesta din urmă, cu politicile de mediu adoptate de state. Construcția de locuințe, orientarea, locația, planificarea de noi cartiere trebuie să aibă în vedere paradigma ”dezvoltării durabile” (inclusiv dezvoltarea unor noi drepturi, precum dreptul omului la eco-oraș dar și dreptul la un mediu natural sănătos, curat, transmisibil generațiilor viitoare). Garantarea și înfăptuirea de către state a conținutului real al dreptului omului la condiții de viață adecvate standardelor societății sec. XXI (care este prin excelență, un secol urban, conform studiilor, rapoartelor, documentelor juridice adoptate sub egida ONU) nu se mai pot face cu ignorarea sau cu negarea dreptului la un mediu înconjurător sănătos, curat, durabil.

Concluzii

După cum am analizat succint în materialul de față, începutul sec. XXI aduce cu sine și o re-gândire fundamentală a conceptului pluri-dimensional de oraș, odată cu un nou drept al omului (dar și al colectivităților, al națiunilor, până la urmă) la un oraș de calitate (drept derivat din dreptul la un mediu înconjurător curat, sănătos, nepoluat, durabil). Dreptul la eco-oraș se conectează, în opinia noastră, cu drepturi precum dreptul la urbanizare durabilă, dreptul la prosperitate urbană durabilă, dreptul la un nivel de viață continuu îmbunătățit.

Considerăm că dreptul la eco-oraș va avea, în decadele ce urmează, o perspectivă certă de a fi explorat juridic și de a fi consacrat în documentele juridice viitoare la nivel național, regional, internațional, ca efect al adoptării Agendei 2030 sub egida ONU, axată pe paradigma dezvoltării durabile.

Bibliografie

Antonescu, Mădălina Virginia, Institutul Diplomatic Român, Policy Paper nr. 17/2015, Dreptul la prosperitate durabilă, ca drept al omului dar și ca drept al popoarelor. Un drept al omului din generația a V-a. www.idr.ro, Publicații

Bonnet, Jacques, Marile metropole mondiale, trad. Bogdan Geangalău, Ed. Institutul European, Iași, 2000

Declaration on Social Progress and Development, UNGA resolution 2542 (XXIV), 11 dec.1969, www.ohchr.org, accesat la data de 2 iulie 2015, UN Human Rights Office of the High Commissioner for Human Rights.

Declarație din 8 sept. 2000, www.un.org/millennium/declaration/ares552e.htm, accesat la data de 30 martie 2015

Declaration on the Right to Development, 41/128, A/RES/41/128, 4 dec. 1986, 97th plenary meeting, www.un.org/documents/ga/res/41 , accesat în 20.04.2015

Duțu, Mircea; Duțu, Andrei, Dreptul de proprietate și exigențele protecției mediului, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Governing Council ends as UN-Habitat’s responsiblity to lead New Urban Agenda solidified, Nairobi, 29 April 2015, http://unhabitat.org/post-2015-agenda, accesat la data de 8 iunie 2015.

History, mandate and role of UN-Habitat in the UN system, http://unhabitat.org/history-mandate-role-in-the-un-system, accesat la data de 8 iunie 2015

http://unhabitat.org/post-2015-agenda, accesat în 8 iunie 2015.

http://unhabitat.org/habitat-iii, accesat în 8 iunie 2015.

http://citiscope.org/habitatIII/news/2015/06/habitat-iii-issue-papers-provide-backbone-new-urban-agenda

Marinescu, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Raportul ONU (emis de UN Habitat), intitulat ”An urbanizing world. Global Report on Human Settlements”, UN Habitat, Centre for Human Settlements, Oxford University Press, 1996.

Rezoluția AG.ONU 66/288, intitulată ”The future we want”, adoptată de AG.ONU în 27 iulie 2012, cu prilejul Conferinței ONU privind Dezvoltarea Durabilă, www.uncsd2012.org/thefuturewewant.html, accesat la 30 martie 2015

Rio Declaration on Environement and Development, 1992, UN, www.jus.uio.no/lm/environmental.development.rio.declaration.1992, accesat la data de 27.03.2015.

Strenghtening the mandate and status of the Commission on Human Settlements, and the status, role and functions of the United Nations Centre for Human Settlements (Habitat), A/RES/56/206, 21 decembrie 2001.

”The road to dignity by 2030: ending poverty, transforming all lives and protecting the planet”, UNGA, Synthesis repprt of the Secretary-Genenral on the post-2015 sustainable development agenda”, 4 dec. 2014, A/69/700.

www.hical.org/documento.cfm?id…1296, accesat la datade 2 iunie 2015.