Conceptul de Traditie

,,Existența tradițiilor și a cântecelor autentice populare în societate este foarte necesară, deorece nici o societate nu se poate lipsi de ele. Este inimaginabil o societate fără norme de comportament, mai ales în acest timp al tranzițiilor care se înscrie în procesele mai complexe de diferențiere, adaptare și integrare care au loc în viața și în cunoașterea socială de la sfîrșitul sec. XX și începutul sec. XXI. În existența socială, omenirea își modifică modurile de organizare a vieții, rămânâd însă o mare parte din ea legată de tradiții ancestrale care, se pare, dacă ar fi lichidate ar sărăci-o și mai mult”.( Capcelea Valeriu, Tradiția și rolul ei în existența socială, 2011, Bălți) .

Autorul Capcelea Valeriu, în lucrarea sa demonstrează faptul că în monografie sunt tratate problemele metodologice, gnoseologice și axiologice legate de investigarea tradițiilor și a cântecului popular, aspectul lor social, afectiv și psihologic, natura lor sistemică, valențele lor nomologice și educaționale care pot și trebuie folosite în societatea contemporană pentru a rezolva problemele stringente ale dezvoltării umanității în condițiile cînd valorile tradiționale sunt profund zdruncinate și, posibil, alterate iremediabil. Este efectuată o abordare filozofică și un studiu interdisciplinar al tradițiilor, o perspectivă panoramică și globală a esenței și naturii lor universale, a locului și rolului lor în societatea contemporană.

Prin urmare timpul și societatea zilelor noastre este foarte preocupată de probleme ce țin de guvernanța globală, turism sau ocrotirea biosferei, însă uităm de fundamentele tradiționale moștenite de la străbunii noștrii dar pe care le-am uitat în acestă perioadă de modernizare.

Autorul Vulcănesu Romulus în lucrarea Mitologie românescă, București 1985 precizează faptul că potențialul tradițiilor și al cântecului popular lor e extraordinar, dacă e utilizat și orientat spre făgașul constructiv – al dragostei față de patrie și neam. Sub influența tradițiilor și al cântecului popular autentic se pot cristaliza facultățile civice ale individului, ele contribuind și la cultivarea calităților morale, umane ale personalității.

În aceste condiții etnologii, etnografii și sociologii ce s-au ocupat de sociologia rurală și tranziție au demonstrat că fără un bagaj spiritual, fără un sistem de credințe și tradiții care să le orienteze experiența, societățile se pot dezintegra. Tradițiile și credințele asigură supraviețuirea și funcționalitatea grupului uman, ceea ce este o condiție necesară de supraviețuire a individului. Trebuie să ținem cont de faptul că numai în cadrul unei tradiții se poate constitui și are sens novația, în afara ei, creația ar fi de neconceput, istoria s-ar frînge și umanitatea nu s-ar putea constitui.

Dacă oamenii ar avea ocazia de a introduce în mod arbitrar noi reguli sociale, atunci, posibil, ar putea propune ceva mai performant decît tradițiile, obiceiurile, care există în societate. Oamenii sunt în stare să compromită sau să schimbe tradițiile și obiceiurile cu ,, fenomene” din occident.

În această ordine de idei, celebrul filozof și economist austriac, Fr.Hayek, laureat al Premiului Nobel, susține că ,,omul, în principiu, nu este capabil de a cunoaște în mod integral toate consecințele unor sau altor acțiuni și, din această cauză, el își selecționează anumite reguli de care trebuie să se conducă în acțiunile sale. Desigur, dacă omul ar fi capabil să înțeleagă care tradiție sau regulă este bună, atunci el, cu același succes, ar putea să se edifice la fel și față de acțiunile sale. Concomitent, tradițiile, obiceiurile sau regulile pot fi acceptate în calitate de călăuză suficientă în acțiune, ținîndu-se cont de faptul că, cheltuielile, însoțite de adoptarea deciziei la fiecare faptă concretă care să asigure utilul” (Hayek, Fr. Constituția libertății, traducere de C. Dârdală: Pref. De Vichelson. Postf de Boari, Iași, editura Institutul European 1998.)

Filozoful Hayek Friedrich afirmă faptul că omul nu poate avea o garanție deplină în privința autenticității unei tradiții culturale deoarece nu știe dacă acesta îi va aduce un beneficiu. De obicei omul acceptă doar acele tradiții și obiceiuri ce au devenit cunoscute în cultura tradițională. Autorul afirmă că omul se bazează pe credința, pe faptul că e convins de raționalitatea și utilitatea tradițiilor, cântecelor și obiceiurilor populare elaborate de oamenii generațiilor trecute deoarece ele au trecut un control practic destul de exigent. Un rol deosebit în existența socială o au tradițiile, care influențează în mod substanțial conduita individuală și colectivă a membrilor societății. Printre ele un loc deosebit îl ocupă sărbătorile, ritualurile ce nu mai sunt cunoscute, promovate și valorificate de tineri atât din mediul urban cât și cei din mediul rural.

2.1.2 DEFINIREA CONCEPTULUI DE TRADITIE

Tradiția exprimă moștenirea de obiceiuri, datini, credințe ce se transmit din generație în generație, specifice fiecărui popor.

Dicționarul explicativ al limbii române determină tradiția ca un „ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit (prin viu grai) din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică” (Dicționarul explicativ al limbii romane/ Ediția a II-a. București: Ed. Univers Enciclopedic, 1996, p. 1101).

În limba română noțiunea tradiție este utilizată în trei sensuri:

ea servește ca o tautologie a unor trăsături comune, particularități proprii unor fenomene sociale care se deosebesc mai mult sau mai puțin unele de altele, dar care sunt înrudite (ritual, ceremonie, sărbătoare);

noțiunea în cauză se utilizează în sensul ei direct ca entitate ce se diferențiază de obicei, ritual, sărbătoare etc.;

ea poate fi utilizată ca echivalentă a noțiunilor menționate mai sus: obicei, ritual, sărbătoare, ceremonie, arta măștilor și a jocurilor dramatizate de Anul Nou, Crăciun, Sânziene.

Noțiunea tradiție este de proveniență latină (traditio = transmit), desemnînd inițial transmitere, învățăminte. Despre aceasta ne denotă practic toate dicționarele explicative și enciclopediile, unde această definiție este elucidată: „fran. Tradition – tradiție, ger. Tradition – <lat. traditio – a transmite, legendă, de la tradere – a transmite, a comunica, de la trans – prin, printre și dare – a da”.

Analiza tuturor modalităților de tratare și a definițiilor categoriei tradiție ne indică, după opinia lui A. A. Fokin în lucrarea ,,( Datini și eseuri populare de la sfâșitul secolului al XIX-lea. București, editura Minerva, 1976) următoarele :

din punct de vedere etimologic, acest termen se referă la cuvîntul latin traditio;

de obicei, accentul se pune pe conceperea funcțională a tradiției (a transla, a transmite);

variantele categoriei tradiție sunt similare prin faptul că ele se referă la legătura dintre prezent și trecut;

în cele mai multe cazuri ea coincide cu conceptul esențial asupra modalității de translare – vorbirea orală;

cu vorbirea scrisă și, prin urmare, cu literatura, categoria tradiție este identificată numai de unii autori.

Există două tipuri de poziționări în ceea ce privește conceptul de tradiție în literatura de specialitate. Unul este corelativ teoriilor modernizării, care folosesc frecvent ca și cuplu central în modelele lor explicative perechea „societate tradițională” – „societate modernă”.

Francezii R. Boudon și F. Bourricaud în (Dictionnaire critique de la sociologie . Paris: Presses Universitaires de Franse, 1990, p. 635-636) critică inconsistența conceptuală a acestei utilizări pe considerentul imposibilității identificării unui set univoc de caracteristici care să permită circumscrierea empirică a unui grup a societăților tradiționale (acest grup trebuie să formeze un tip social, nu doar o colecție de unități societale ce împărtășesc independent una de alta un număr de atribute dintr-o colecție eclectică de caracteristici). Ei consideră că lipsa de conținut a termenului de societate tradițională este susținută și de imposibilitatea de a identifica o etapă distinctă și omogenă prin care să treacă obligatoriu toate societățile în drumul lor spre modernitate. Cea de-a doua poziționare privește legătura trecutului cu prezentul.

În afară de aceasta, tratarea fenomenului tradiție este dificilă datorită faptului că la elucidarea esenței ei apar o serie de probleme. Spre exemplu: la ce fel de fenomene ale vieții sociale se referă tradiția – la cele spirituale sau la cele materiale, se reduce oare sfera de înfățișare a ei numai la conștiința socială sau cuprinde și relațiile materiale ale activității umane, acumulează ea oare numai experiența socială anterioară sau și experiența contemporană? Aceste particularități ale tradiției au creat impresia greșită, conform căreia conținutul tradiției era redus numai la sfera spirituală a activității umane sau la o anumită formă concretă – simbolică – de comunicare sau semn, moral-religioasă, gnoseologică, de joc. Astfel de „reducționism idealist” este inadecvat, fiindcă ne oferă o reprezentare denaturată a esenței tradiției.

Deși categoria tradiție nu a fost abordată în literatura filozofică și științifică din antichitate și pînă în sec al XVIII-lea inclusiv, totuși am putea remarca că în interpretarea acestui fenomen social specific pînă în sec. al XIX-lea au existat două orientări: prima susținea că tradiția există acolo și numai acolo unde contemporaneitatea era „croită în conformitate cu măsurile trecutului”, adică corespunde completamente modelelor istorice; a doua fixa arta de a separa în cadrul contemporaneității „urmele trecutului”, care pot fi apreciate în mod diferit.

,, Începînd cu sec. al XIX-lea, au apărut multiple definiții ale tradiției, însă situația nu s-a schimbat în mod substanțial. În sec. al XX-lea, opiniile care concepeau tradiția ca „ceva din trecut”, ca o „umbră a trecutului”, se multiplică, ceea ce a determinat apariția unor numeroase incertitudini terminologice și categoriale. Pentru A. Webster una dintre cele trei trăsături fundamentale ale societății tradiționale este valoarea dominantă a tradiționalismului, înțelegînd prin aceasta orientarea spre trecut a oamenilor și spre frumosul tradițional”.( Webster, A. Introduction to the Sociology of Development. MacMillam, 1994).

Autorul Webster demonstrează faptul că unii cercetători unii cercetători recurg la o modalitate simplă de tratare a tradiției, fixînd toate determinările veritabile și viceversa, iar mai apoi efectuează o analiză comparativă și genetico-topologică a ei. Însă o astfel de tratare duce deseori spre impas, nu rezolvă problema, ci, dimpotrivă, o complică, fiindcă chestiunea constă nu în elucidarea aspectelor cantitative, dar în faptul cu ce contribuie ei la elucidarea noului la analiza problemei în cauză în comparație cu cele existente.

Este necesar să remarcăm că categoria tradiție indică nu numai la relația dintre trecut și prezent, dar și la anumite puncte de tangență dintre ele. În această ordine de idei, este vorba de funcția de „recepție-translare” a tradiției, care se efectuează în mod oral, cu alte cuvinte, tradiția este trecută în sfera culturii nescrise.

Autorul Capcelea Valeriu în lucrarea Tradițiile naționale: continuitate în dezvoltarea generațiilor. Chișinău: Ed. Evrica, 1998, p. afirmă că totodată, ,,concepția care a prins rădăcini în știință, conform căreia tradiția reprezintă o categorie destul de amplă și neomogenă, Prin aceasta se înlătură posibilitatea de a utiliza, în procesul investigării tradiției, abordarea pluralistă, care reprezintă o tratare eclectică. Tradițiile, fiind un sistem de anumite idei, legi nescrise, norme de conduită, o totalitate de concepții ce s-au cristalizat în mod istoric, nu se constituie într-o formă completă în mod spontan. De aceea, în structura tradiției pot fi delimitate trei straturi: ideea (reprezentarea); obiceiul (o anumită normă a conduitei); ritualul (întruchiparea simbolică a obiceiului).”

Cea mai mare parte a cercetătorilor, referindu-se la fenomenul tradiție, își focalizează atenția, de cele mai multe ori, asupra unuia din cele trei tipuri de relații, ignorîndu-le pe celelalte. Acest lucru se întîmplă sau din cauza că ei nu cunosc aceste relații, nu le îmbină, dar mai ales din cauza că ei confundă aceste trei tipuri de relații sociale. Prin urmare, se încalcă integritatea fenomenului, obiectivitatea conținutului acestei categorii.

Tipul întîi al tradiției poate fi numit, în mod convențional, ierarhic și presupune înființarea unei ierarhii, a unei axe în vîrful căreia se află obiectul în fața cui se închină, care se imită, iar tot ce se află mai jos este împărțit, în mod strict, în nivele ce sunt supuse piscului. O asemenea legătură creează impresia eternității și inepuizabilității simbolului, de aceea categoria timpului, în acest caz, nu este atît de importantă.

,,Al doilea tip al tradiției poate fi numit paradigmic. El apare acolo unde apare comparația, care instituie dominația mulțimii în toate: mai întîi, obiectul trebuie și poate să devină multiplu; în al doilea rînd, tipul multiplu de relații între subiect și obiect; în al treilea rînd, caracterul multiplu al formelor și, ca efect, multitudinea conținutului și a sensurilor; în al patrulea rînd, comparația ne oferă posibilitatea de a evidenția multitudinea subiecților ce recepționează tradiția. Așadar, tipul paradigmal al relațiilor ne oferă posibilitatea de a reprezenta tradiția ca ceva ce ține de perspectivă, negînd prin aceasta numai caracterul ierarhic al ei.”( Rîmbu, Nicolae. Filosofia valorilor. București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1997, p. 16.)

Utilizînd conceperea subiectivistă a tradiției, noi suntem în stare să ne îndepărtăm de tratarea ei prin noțiunile de „presiune”, „povară”, și s-o interpretăm prin categoria „puterii trecutului asupra prezentului”. Așadar, prin intermediul abordării subiectiviste, orientarea intereselor se schimbă: nu puterea morților asupra celor vii, ci viceversa, iată obiectul autentic ce trebuie să fie studiat prin intermediul categoriei tradiție. T. Elliot, în lucrarea sa Tradiția și talentul individual, întreprinde o tentativă de a face o distincție între tradiția obiectului și cea a subiectului. El afirmă că tradiția nu este o chestiune de a repeta sau de a imita modelele din trecut. Tradiția nu este ceea ce este adoptat într-o formă gata de la predecesori: „Ea nu poate fi moștenită și, dacă tradiția vă este necesară, ea poate fi obținută numai prin intermediul unor eforturi serioase”.( Noica, Constantin. Rostirea filozofică românescă.București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1970, p. 46.)

Al treilea tip al tradiției se caracterizează printr-o atitudine temporală și prin lipsa unui general aparent, prin căutarea acestui general, prin conexiunile ce sunt de scurtă durată, dar semnificative atît pentru subiect, cît și pentru obiect.

Johan Thompson în lucrarea ,, Tradition and Self in a Mediated World. În: Detraditionalization. Heelas, P.; Lash, S., Morris, P. (editori). Blackwell, 1996, p. 91-94.”) distinge patru aspecte ale tradiției:

aspectul hermeneutic

aspectul normativ

aspectul legitimării

aspectul identității

Aspectul hermeneutic se referă la înțelegerea tradiției ca un set de asumpții de background4 care sunt considerate subînțelese de indivizi în conduita vieții lor cotidiene și transmise de la o generație la alta.

Prin aspectul normativ Thompson înțelege setul de asumpții, convingeri și patternuri acționale provenite din trecut ce pot servi ca ghid normativ pentru acțiunile și convingerile din prezent.

În ceea ce privește aspectul legitimării, acesta se referă la faptul că tradiția poate, în anumite circumstanțe, servi ca sursă de suport pentru exercițiul puterii și autorității. Celebrul filozof, sociolog și politolog german Max Weber a asertat existența a trei modalități principale prin care se poate institui legitimitatea unui sistem de dominare. Orice activitate socială se desfășoară, remarcă Weber, într-un univers al semnificațiilor, al simbolurilor (norme, valori, tradiții, obiceiuri, convenții etc.), care imprimă anumite motivații și finalități acțiunii sociale, aceasta nu este numai rațională, ci și semnificativă. Conform opiniei lui, în orice societate și cultură există patru tipuri principale de activitate socială:

,,a) activitatea rațională în raport cu un anumit scop care se caracterizează prin faptul că actorul își alege și își organizează astfel mijloacele sale încît să fie cît mai eficace în raport cu scopul propus (echivalență între scopuri și mijloace). Aceste acțiuni presupun norme, reguli și strategii precise, nu imaginație și fantezie;

b) activitatea rațională în raport cu o valoare, care constă în faptul că actorul este determinat în acțiunea sa de valorile la care aderă (de ordin etic, estetic ori religios);

c) activitatea fundată pe un comportament tradițional, care este acea acțiune dictată de cutumă sau tradiție, care îl determină pe actor să acționeze într-o manieră tradițională, adoptînd mijloace pe care le-a mai utilizat cîndva și care i-au asigurat succesul (majoritatea activităților cotidiene aparțin acestui tip);

d) activitatea fundată pe un comportament afectiv care reprezintă o reacție pur emoțională la un eveniment ce surprinde prin caracterul său neobișnuit” ( Max Weber, Economia e societa. Milano: Ed. Di Comunita, 1995, p. 30-37.)

În ceea ce privește aspectul identitar al tradiției, putem distinge două tipuri de formare identitară relevante: „identitatea de sine” și „identitatea colectivă”. Ca set de asumpții,

convingeri și patternuri de comportament transmise din trecut, tradiția procură materialul simbolic pentru formarea identității atît la nivel individual cît și colectiv. Tradiția admite ca relația dintre trecut și prezent să fie strînsă, intimă. ,,Tradiția înseamnă existența continuă a trecutului în prezent și nu faptul că prezentul este originat în trecut. Această existență continuă poate avea două forme: materială și ideatică, obiectivă și subiectivă. Prin tradiție, susține P. Szstompka, în sensul principal, comprehensiv al termenului, vom înțelege totalitatea obiectelor și ideilor care derivă din trecut, dar fac parte din prezent” (Piotr Szstompka The Sociology of Social Change. Oxford: Blackwell Publishers, 1994, p. 60)

În acest sens, tradiție constituie simplu moștenire, ceea ce rămîne din trecut. Într-un al doilea sens, mai restrîns, percepem prin tradiție doar itemii (materiali sau culturali), care nu doar dăinuiesc în prezent, ci rămîn strîns, intim legate de prezent.

Așadar, există multiple moduri de tratare a tradițiilor: • tradițiile ca componentă a conștiinței sociale; • ca formă de transmitere a experienței sociale; • ca anumite relații sociale.

Printre cele mai esențiale tipuri de norme sociale, un loc aparte îl ocupă obiceiurile și moravurile care se formează sub influența tradițiilor populare stabilite ca urmare a repetării frecvente a unor acțiuni cotidiene.

Este cert faptul că sancțiunile asociate obiceiurilor și moravurilor nu au un caracter legal, ci posedă o esență mistică, tradițională. Controlul social este exercitat prin intermediul unei influențe permanente, care este resimțită de individ la nivelul inconștientului, exercitată de presiunile normative ale tradițiilor și obiceiurilor și al cântecului popular. (Wright, G.H. von. Normă și acțiune: (Studiu logic). Trad. și postf. de D. Stoianovici și S. Vieru. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, p. 26).

Sociologul polonez J. Szczepanski observă că „obiceiul este un mod de conduită statornicit de care grupul leagă deja anumite aprecieri morale și a cărui încălcare provoacă sancțiuni negative. Obiceiul presupune în mod cert o anumită constrîngere în recunoașterea valorilor de grup și o constrângere pentru a exista în mod obligatoriu componentele dorite în funcție de aprecierea grupului”.(Szczepanski, Jan. Noțiuni elementare de sociologie; Trad. din limba polonă de N. Mareș. București: Ed. Științifică, 1972, p. 180.)

Obiceiurile, menționează sociologul american James W. Zanden, nu sunt considerate de membrii unui grup sau ai unei societăți ca fiind extrem de importante, motive pentru care încălcarea lor nu atrage după sine sancțiuni prea severe ,,spre deosebire de obiceiuri, tradițiile sunt însă „norme” extrem de importante, considerate ca atare de către toate grupurile sociale, iar încălcarea lor determină diferite ,,sancțiuni”.

În literatura de specialitate diferența dintre obicei și tradiție se simplifică la faptul că aria tradiției este mai complexă decît cea a obiceiului, deoarece tradiția include în sine și obiceiul, apelul direct la conștiința omului, iar în tradiție este exprimată în mod accentuat latura conceptuală. Se consideră că tradițiile cultivă ideile, îndrumă activitatea oamenilor în conformitate cu necesitățile lor vitale din diferite domenii, iar obiceiurile reglementează în detaliu anumite acțiuni și relații ce cuprind, în primul rînd, sfera timpului liber, a traiului, modul de viață. Totodată, obiceiurile sunt cele mai vechi mijloace de păstrare și de transmitere a experienței sociale de la o generație la alta. Ele sunt niște legi nescrise ale existenței comunității umane care nu stabilesc și nu justifică scopul comportării umane. De aceea, obiceiurile sunt respectate de oameni fără a fi puse la îndoială, chiar și fără a fi deseori înțelese, transmițîndu-se ca ceva firesc și obligatoriu pentru membrii comunității în cauză.

.