Conceptul de Supradotare

Diverse

Conceptul de Supradotare

Byadmin ianuarie 1, 2024

PLANUL LUCRĂRII

ARGUMENT

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

Scurt istoric al dezvoltării conceptului de supradotare

Delimitări conceptuale

CAPITOLUL 2 – IDENTIFICAREA COPIILOR SUPRADOTAȚI

2.1 Importanța identificării / Riscurile neidentificării

2.2 Caracteristicile copilului superior dotat

2.3 Modalități de identificare a supradotării

CAPITOLUL 3 – STRATEGII EDUCAȚIONALE DE INTEGRARE ȘI

ADAPTARE ȘCOLARĂ A SUPRADOTAȚILOR

STUDIU DE CAZ

PLAN DE INTERVENȚIE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CUPRINS

ARGUMENT

"Nu există nimic mai inechitabil decât a trata în mod egal oameni diferiți" (Jefferson)

Încă de la naștere suntem diferiți: avem trăsături fizice unice care ne individualizează, manifestăm comportamente distincte, parcurgem în mod diferit etapele firești de dezvoltare, avem personalități diferite care ne ajută să ne construim modalități inedite de a viețui. Trăim, deci, sub semnul distinctivului și ne comportăm ca atare și, mai mult, dorim să ne raportăm unii la ceilalți într-o manieră caldă, personală, umană, și nu într-un mod care să trădeze relații standardizate. Pentru că primul mediu social în care pășim, ca și actori ai lumii în care trăim, după familie, este școala, ne-am oprit asupra felului în care aceasta tratează elevii din punct de vedere psihologic, social și educațional, ținând cont de conștientizarea unicității individului uman, cum acceptă diversitatea și care sunt posibilitățile de asimilare și integrare a acesteia.

Una dintre categoriile de copii care solicită o atenție deosebită este cea a supradotaților. Deoarece ceea ce îi diferențiază de ceilalți copii este dezvoltarea capacității intelectuale în general, și nu o problemă legată de dezvoltarea fizică, ei nu au fost considerați la început un grup căruia trebuie să i se acorde o atenție sporită. Prin faptul că dotarea intelectuală era una specială care îi ajuta să facă față cu succes diferitelor situații, se considera că ei își sunt suficienți lor înșiși. Astfel că, în mediul educațional, centrul de interes s-a mutat în zona copiilor cu deficiențe, acei copii cu cerințe educaționale speciale. Pentru ei s-au luat măsuri deosebite ce vizau integrarea în sistemul de învățământ prin asigurarea unor condiții ce țin cont de problema fiecărui individ în parte, indiferent de natura acesteia.

Studiile realizate de-a lungul timpului au arătat că, supradotarea nu este un aspect de neglijat sau de tratat cu superficialitate. S-a observat că elevii au un ritm și un stil propriu de învățare, capacități de asimilare diferite și că nu mai pot fi supuși unui învățământ standardizat, un învățământ pentru toți care să uniformizeze. Școala nu trebuie să neglijeze unicitatea, individualitatea.

Supradotații se încadrează și ei într-un univers sensibil ce trebuie studiat cu atenție. Educarea lor implică situații speciale. Instruirea lor trebuie să fie una adecvată deoarece vor reprezenta elita societății, cei care vor contribui la dezvoltarea reală a acesteia. Cazul lor trebuie privit în perspectivă, pentru că astfel se va găsi cu atât mai mult motivația și interesul necesar susținerii lor. Acest lucru justifică și alegerea spre dezbatere a temei de față. Din perspectiva educatorului și a consilierului școlar, integrarea copiilor supradotați este o responsabilitate morală, profesională și socială. Practic în puterea calităților lor și în sprijinul familiei se găsește cheia succesului acestor copii. Dotarea lor excepțională poate trece prin momente de cumpănă sau își poate rata posibilitatea manifestării sale totale dacă nu se intervine eficient în susținerea evoluției sale. Pentru aceasta cunoașterea și înțelegerea în ansamblu a situațiilor, dar și crearea unor programe educaționale adaptate vor reprezenta soluții concrete pentru integrarea copiilor superior dotați în școală și în societate.

CAPITOLUL 1

Introducere

Scurt istoric al dezvoltării conceptului de supradotare

Deși interesul pentru persoanele cu dotare intelectuală crește începând abia cu sfârșitul secolului al XIX-lea, timp în care acești oameni erau considerați o specie aparte cu o înzestrare supranaturală, și se amplifică în a doua jumătate a secolului al XX-lea, totuși un prim studiu care ne oferă informații este cel al lui Fr. Galton (1822-1911). Cercetarea acestuia s-a întins pe un număr de aproximativ o mie de personalități din domenii socio-profesionale diferite. Concluzia lui a fost că înzestrarea acestora este de natură ereditară, și că, superioritatea lor nu constă doar în dotarea intelectuală, ci și în însușirile fizice.

De remarcat este faptul că, toți cercetătorii care se vor ocupa de investigarea persoanelor cu abilități înalte se raportează la individul matur, care devine obiect de studiu prin prisma preocupărilor sale profesionale sau sociale, și nu ia încă în discuție problema copilului supradotat. Ioan Berar oferă câteva astfel de exemple: J. McCattell se ocupă de oamenii de știință americani, Odin de oamenii de litere francezi, Condole de cei 100 de savanți, membri ai Academiei de Științe din Paris, iar Castel de femeile eminente. Se pare că abia în 1915 cercetările încep să vizeze copii cu vârste cuprinse între 3 și 14 ani, prin interesul arătat față de aceștia de către L. Burt.

Odată cu crearea testelor psihologice dorința de a studia mai aprofundat supradotarea a crescut. Prejudecățile vremii erau acelea că oamenii cu inteligență superioară sunt "anormali", termenul fiind, se pare, lipsit în contextul dat de semnificația peiorativă. Acești copii erau percepuți ca "mai devreme maturizați, mai devreme degradați". Pornind de la aceste aspecte, Lewis Terman realizează studii impresionante. Primul studiu al său este lucrarea Genetic Studies of Genius, apărută în 1926 care se bazează pe un program de cercetare psihosocială și pedagogică a dezvoltării aptitudinale. El reușește să demonstreze că cei cu un IQ ridicat (adică depășind 135 de puncte) au mai mult succes în viață decât copiii cu un IQ scăzut aplicând testul la mii de școlari din California (și urmărindu-i în cadrul cercetării pe parcursul întregii lor vieți). Concluziile sale sunt că inteligența este genetică (dar nu se poate determina în ce procent), ea poate fi măsurată prin teste speciale (scala Binet-Simon, testele Alfa și Beta) și că valoarea IQ nu se modifică sub influența vârstei sau a educației.

Delimitări conceptuale

Mihai Jigău susține că formularea definițiilor în ceea ce privește supradotarea copiilor poate fi făcută în termeni:

"- Comparativi (prin raportare la performanțele adulților)

Psihologici (în termeni de coeficient intelectual înalt)

Cantitativi (procentajul acestei (sub)populații în populația generală)

Componențiali (ale tipurilor de rezultate de excepție obținute în domeniile: activității intelectuale, creativității, științei tehnicii, talente în domeniul artelor etc.)

De creativitate (performanțe deosebit de originale într-un domeniu)

De dotare naturală (înzestrarea ereditară deosebită în plan intelectual, potențial responsabilă de performanțele viitoare, prin acțiunea favorabilă a mediului)"

Definițiile pot fi formulate și din punctul de vedere al disciplinelor științifice:

Definiția pedagogică: copilul care învață mai repede și cu mai multă ușurință volumul de cunoștințe propus unui grup de vârsta din care face și el parte;

Definiția psihologică: copilul a cărui vârstă mintală este superioară celei cronologice, adică este precoce – cu toate că a fi precoce nu înseamnă neapărat a fi supradotat, după cum nu toți copiii supradotați sunt și precoci;

Definiția socială: copilul care în urma unei educații speciale obține rezultate deosebite în planul creativității sau utilității sociale a activității sale;

Definiția biologică: copilul al cărui sistem nervos central îl face, prin structura și funcționarea sa, apt pentru o deosebită capacitate de memorare-învățare și raționament.

De fapt, termenul în sine nu este ușor de definit științific, ca un adevăr general valabil indiferent de circumstanță. El suferă numeroase accepțiuni și interpretări, fiind încă de la început unul destul de controversat. Bazându-se pe propriile investigații sau intuiții, diverși cercetători atribuie semnificații noi termenului sau se aliază în jurul conceptului care corespunde cel mai bine propriilor convingeri. De exemplu, există cercetători care separă dotarea intelectuală de creativitate și talentele speciale, în timp ce alții le percep ca indisolubile, semnificative deopotrivă pentru ceea ce reprezintă supradotarea. Dacă Silverman susținea că supradotarea reprezintă o dezvoltare avansată în orice domeniu, există voci care încurajează modelul monolitic, care presupune că identificarea supradotării se face exclusiv pe baza coeficientului de inteligență, care trebuie să depășească 130 de puncte pe scala Stanford-Binet.

Pentru o înțelegere cât mai eficientă a supradotării s-a încercat o izolare a termenului de alții care se apropie ca semnificație de acesta, pot fi confundați cu acesta sau sunt parte integrantă a supradotării.

R. Gagne face o distincție clară între supradotare și talent. El spune că "primul ar fi o componență distinctă, superioară mediei, în una sau mai multe arii aptitudinale (intelectuale, creative, socio-afective, senzorio-motorii și altele) iar al doilea – talentul – o performanță superioară mediei, care își face simțită prezența în una sau mai multe arii ale activității umane (arte vizuale, scenice, sport, muzică, meserii și profesii)".

În ceea ce privește relația supradotare – inteligență, H. Gardner dezvoltă teoria inteligențelor multiple: lingvistică, logico-matematică, spațială, chinestezică, muzicală, interpersonală și intrapersonală.

La rândul său, J.S. Renzulli constată că, din punct de vedere structural, dotarea superioară este alcătuită din trei seturi de trăsături psihice: abilități generale și speciale superioare mediei, o componentă motivațională și creativitate.

Mihai Jigău realizează o sinteză a opiniilor vehiculate de-a lungul timpului în ceea ce privește distincția pe care cercetătorii o fac între geniu, supradotat, creativ, talentat, precoce, "olimpic" și cei cu aptitudini/abilități superioare. Astfel:

" – Geniul este definit în termeni de creativitate și performanțe excepționale în orice domeniu al vieții științifice sau artistice;

Supradotarea se referă, de regulă, la domeniul intelectual și este definită, în termeni psihologici, de inteligența superioară peste nivelul covârstnicilor, cât și de capacitatea de a avea performanțe deosebite; mulți specialiști asimilează supradotarea cu precocitatea;

Creativii sunt acei copii care au un deosebit potențial de a inventa, inova, crea în domeniul abstract, al ideilor sau cel concret al produselor materiale; aceștia sunt și supradotați sau cu o inteligență superioară;

Talentul este expresia unor aptitudini, calități psihosenzoriale și/sau motrice și abilități deosebite, antrenate și manifestate în domeniul artistic (muzică, arte plastice, artă dramatică, literatură, coregrafie), academic (școlar), sportiv, social. Acești copii pot fi și supradotați intelectual.

"Olimpicii" sunt desigur elevi inteligenți și foarte inteligenți, cu talente academice (școlare) la anumite discipline și în mod necesar suprainformați prin supraînvățare (impusă sau voluntară), dar nu neapărat și supradotați intelectual."

La rândul său, Yolanda Benito pune supradotarea în relație cu talentul, precocitatea, copilul-minune și geniul. Autoarea afirmă că talentul "este aptitudinea cea mai relevantă într-un domeniu specific: matematică, mecanică etc. În mod normal, supradotații au unul sau mai multe talente."Dar există și persoane talentate, atunci când talentul ține de o abilitate practică, de exemplu, care nu sunt neapărat superior dotate. Talentele specifice (manifestate în domenii specifice) reprezintă capacități bazate pe abilități particulare. Copilul își poate manifesta talentul printr-un randament mare în domenii diferite precum: limbi străine, științe sociallentul "este aptitudinea cea mai relevantă într-un domeniu specific: matematică, mecanică etc. În mod normal, supradotații au unul sau mai multe talente."Dar există și persoane talentate, atunci când talentul ține de o abilitate practică, de exemplu, care nu sunt neapărat superior dotate. Talentele specifice (manifestate în domenii specifice) reprezintă capacități bazate pe abilități particulare. Copilul își poate manifesta talentul printr-un randament mare în domenii diferite precum: limbi străine, științe sociale, naturale, muzică, arte plastice.

Precocitatea este relevantă în prima parte a vieții în ceea ce privește motricitatea și limbajul, apoi în învățarea scrisului, cititului și număratului. După Benito: "precocitatea se manifestă printr-o dezvoltare timpurie a potențialului creator, într-un domeniu determinat, mai exact, prin cunoștințele sau abilitățile de manifestare aptitudinală într-un anumit domeniu la un individ aflat la o vârstă mai timpurie decât cea normală".

Copilul-minune este văzut ca acel copil care face lucruri extraordinare, nespecifice vârstei lui, dar prin care se apropie de nivelul adultului.

Supradotatul se remarcă prin următoarele trăsături:

Inteligență mult superioară mediei

Mai mare maturitate privind procesarea informațiilor

Dezvoltarea capacității metacognitive la vârstă timpurie (aproximativ 6 ani)

Perspicacitate în rezolvarea problemelor

Capacitate creativă

Motivație intrinsecă pentru învățare

Precocitate, talent.

CAPITOLUL 2

IDENTIFICAREA COPIILOR SUPRADOTAȚI

2.1 Importanța identificării/ Riscurile neidentificării

Deși dificilă, identificarea copiilor supradotați are un rol extrem de important. Chiar dacă s-a speculat ideea că supradotații nu au nevoie de sprijin și evoluția lor va fi una ascendentă indiferent dacă ei sunt sau nu descoperiți și susținuți, totuși aceasta are un profund caracter extremist.

Identificarea trebuie să implice părinții, profesorii, elevii, specialiștii deoarece copilul are nevoie de sprijinul acestora pentru a-și urma traseul dezvoltării în mod echilibrat. Descoperirea la timp face ca acesta să reușească să se integreze în mediul familial, social, educațional. Ea trebuie realizată în mod corect, deoarece erorile de selecție pot avea uneori efecte nedorite asupra indivizilor.

Pentru că educația și viața, în primul rând, încep în familie, aceasta trebuie să fie prima care înțelege nevoile propriului copil și se adaptează acestora. Un copil special cere o atenție deosebită din partea părinților, iar aceștia din urmă nu sunt întotdeauna pregătiți pentru astfel de confruntări. Tocmai de aceea ei trebuie să apeleze la specialiști (consilieri școlari, psihologi). Poate că precocitatea legată de motricitate nu pune întotdeauna semne de întrebare. Ea poate fi pusă pe seama strictă a unei dezvoltări fizice rapide. Însă de îndată ce copilul începe să învețe lucruri cu un grad de dificultate mai mare decât cel potrivit vârstei, iar acumularea de informații este urmată de formularea unor întrebări care trădează o gândire avansată, înseamnă că părinții trebuie să adopte noi măsuri în ceea ce privește relația cu proprii copii. Asta în ideea în care vorbim de situații ideale în care părinții își îndeplinesc menirea în modul cel mai firesc și plin de devotament. Dacă părintele nu acționează pe măsura așteptărilor venite din partea copiilor, atunci el riscă să piardă legătura cu aceștia din urmă care vor deveni niște introvertiți, lucru care nu le va aduce niciun avantaj odată cu pătrunderea în mediul școlar.

Ajuns în școală, se constată că elevul supradotat este mai avansat decât covârstnicii: știe deja să scrie, să citească, să numere. Dacă identificarea caracteristicilor sale superioare nu se face la timp, atunci el riscă să fie neglijat de către profesori, ironizat și marginalizat de către colegi, iar învățarea, produsă în salturi, nu mai este eficientă. Poate să apară chiar și eșecul școlar. Lipsa unui plan de intervenție în această situație, care să implice consiliere psihologică, sprijinul părinților, al profesorilor și a celorlalți elevi, poate generaliza starea negativă pe tot parcursul școlarității. Dacă nu reușește să depășească cu succes etapa integrării școlare, cea de integrare socială va fi aproape imposibilă. Faza de maturitate îl va găsi în situația de a nu ști și a nu putea lua deciziile potrivite pentru el. Oportunitățile de afirmare vor fi reduse, poate la fel va fi și interesul. Sau, în varianta cea mai optimistă, el se poate realiza profesional însă nu la nivelul propriilor capacități.

Trebuie înțeles că toți cei care au roluri bine definite în viața copiilor sunt responsabili de ceea ce ei devin, fie că vor reuși sau vor rata. Cunoașterea și implicarea trebuie să devină scopuri în sine. Nu poți luat atitudini corecte dacă nu cunoști și nu poți ajuta dacă nu te implici. Riscurile neidentificării copiilor supradotați sunt legate de indiferență și comoditate. Ele sunt clasificabile în situații concrete, în funcție de cazuri, însă nevoia și importanța identificării nu are nevoie de particularizări, ea trebuie să intre în conștiința generală.

2.2 Caracteristicile copilului superior dotat

Copiii supradotați se diferențiază între ei prin numeroase particularități individuale, tocmai de aceea putem spune că aceștia nu constituie un grup omogen, deși pentru toți cei care se remarcă prin rezultate excepționale folosim acest termen generic. E greu și riscant în același timp să vorbim de un profil psihologic unic în cazul copiilor supradotați. Doar cunoașterea adecvată a caracteristicilor diferențiale poate reprezenta baza unei bune consilieri individualizate. Cu toate acestea, există unele caracteristici cu aspect universal, comune doar supradotaților prin care se diferențiază de restul copiilor normali, dar se apropie de cei din aceeași categorie. Acestea trebuie cunoscute pentru a-i identifica mai ușor și pentru a vedea care sunt semnele care ne trimit spre a lua în considerare problema supradotării.

Caracteristicile identificate de-a lungul timpului sunt diferite în funcție de perioada în care au fost observate, de definirea ce a fost atribuită termenului și de particularitățile vizate (comportament, vârstă, evoluție cognitivă etc.). Vom urmări în continuare câteva din rezultatele studiilor realizate de diferiți cercetători în domeniu.

În viziunea lui Mihai Jigău, caracteristicile copiilor trebuie urmărite pe structuri separate: aspectele fizice, dezvoltarea psihomotorie, trăsăturile de personalitate, aspectele legate de intelect, personalitate, afectivitate, motivație, interese, limbaj și activitate școlară, creativitate, talent, comportament social. Pornind de la acestea, autorul face chiar o serie de recomandări părinților unor astfel de copii cu capacități superioare. Dintre trăsături pot fi sintetizate următoarele:

"- Supradotarea și precocitatea (intersecție, dar nu echivalență)

Dezvoltarea deosebită a funcțiilor cognitive și maturizarea rapidă a gândirii;

Capacitatea de a înțelege problemele adulților;

Imaginea de sine superior dezvoltată; conștiința că sunt diferiți de ceilalți;

Existența unor decalaje (heterocronie, dizarmonie, disincronie) în dezvoltare, de regulă în dezvoltarea intelectuală și cea afectivă, psihomotorie sau socială;

Supradotarea poate conduce și la probleme de adaptare școlară, chiar eșec; Einstein a fost exmatriculat din școală, Picasso chiulea de la cursurile școlii de arte etc.;

Posibilitatea perfecționismului, autocriticismului, izolării sociale (Altman, 1983);

Unii pot avea probleme în învățarea scrisului (deoarece învață să citească mult mai repede);

Unii pot avea probleme la activități de tip manual din școală;

Unii copii sunt supradotați în orice domeniu (cazul Michelangelo), alții doar în unele domenii;

Unii copii supradotați pot avea și un handicap (mai puțin cel intelectual). "

Carmen Crețu, în Curriculum diferențiat și personalizat, realizează un inventar al trăsăturilor psihocomportamentale (după S. Leyden) din care amintim câteva aspecte: curiozitate intelectuală mărită, aptitudini intelectuale superioare, perseverență neobișnuită pentru vârsta sa, memorie bună, vocabular bogat, imaginație vie, gândire divergentă, spirit de inițiativă, simțul umorului dezvoltat, viteză excepțională de gândire și de a elabora răspunsul, varietate mare de interese, preferință pentru anturajul adulților, preocupări de natură filosofică, universală. Tot aici, și tot privitor la caracteristicile psihocomportamentale, autoarea realizează (după Margaret Humprey) o paralelă între trăsăturile dezirabile și indezirabile, între ceea ce îi caracterizează în mod pozitiv și riscurile pe care le prezintă anumite manifestări. Tot ceea ce este considerat a fi avantaj poate avea și un revers. În concluzie, nu toate caracteristicile sunt pozitive. De exemplu încăpățânarea, lipsa de cooperare, distanțarea, slabul interes pentru detalii, frustrările emoționale, contestarea autorității, cinismul, lipsa de cooperare, tendința de a-și manifesta autoritatea față de ceilalți sunt trăsături negative.

Berkowitz și Hoppe (2009) evidențiază, la rândul lor, particularități ale dezvoltării caracterului. Astfel că, ei consideră copiii supradotați: adesea interesați de dreptate – ei fac diferența între bine și rău, corect – incorect, dreptate – nedreptate de la o vârstă fragedă; sunt caracterizați de altruism și generozitate, făcând acte de susținere și sprijin al celor din jur; sunt idealiști, frustrați atunci când încercările lor de a-și urma scopurile absolutiste nu au succes; cei mai mulți dezvoltă o sensibilitate acută pentru cei din jur devenind empatici (înțeleg emoțiile celor din jur, manifestă o sensibilitate crescută față de suferința celor din jur; sunt adesea precauți în relațiile sociale – maturitatea lor aduce uneori eșecuri în stabilirea unei interacțiuni; sunt plini de energie.

În ceea ce privește dezvoltarea intelectuală, Douglass (1968) propune câteva sintagme în care cuvântul "mintea" devine laitmotiv, și care caracterizează capacitățile copilului supradotat: "mintea sugativă", "mintea de tip rezolvare de probleme", "mintea creativă", "mintea dibace", "mintea care înțelege totul", "mintea îndreptată spre domeniul social și de conducere". Formulările sunt foarte sugestive, ele neavând practic nevoie de prea multe lămuriri. Autorul invocă intelectul chiar și acolo unde pare să fie vorba mai mult de o abilitate sau un talent.(cazul "minții dibace" care se referă la îndeplinirea cu succes a unor variate categorii de activități precum dansul, patinajul).

În cartea sa Copiii supradotați, Yolanda Benito face referire la unele aspecte generale observate pe baza studiilor realizate cu privire la dezvoltarea cognitivă a copilului supradotat. Ea are în vedere problemele legate de motricitate, limbaj, scris și citit, conceptul de timp și jocurile. Vom cita în continuare trăsăturile cognitive pe care autoarea le identifică la majoritatea cazurilor de copii studiate de ea:

Dezvoltarea motorie precoce

din prima zi de naștere, copilul își ține singur capul;

la șase luni se sprijină pe picioare;

la nouă luni merge fără ajutorul celorlalți;

prezintă o bună agilitate și coordonare motrice.

Dezvoltarea limbajului

copiii supradotați spun primele cuvinte la șase luni;

spun prima frază la 12 luni;

conversează începând cu vârsta de 18-24 de luni;

învață culorile la 18 luni (inclusiv diferitele tonalități);

îmtreabă și achiziționează cuvinte noi la 3 ani, folosind cuvântul care trebuie la momentul potrivit.

Învățarea scrisului și a cititului

învață să citească înainte de a merge la școală sau într-o perioadă scurtă de timp, arată interes pentru lectură;

învață abecedarul la doi ani și jumătate;

încep să citească la 3;

încep să învețe folosind metoda lecturii funcționale sau anagramele;

folosesc întrebări de genul: "ce scrie aici?"; nu întreabă litere, ci cuvinte;

nu silabisesc cuvintele în timp ce le învață, ci le pronunță legat;

învață să scrie cu majuscule pentru că este mai ușor;

începând cu vârsta de 4 ani îi interesează ortografia cuvintelor.

Numerele

Cel mai adesea, copilul supradotat prezintă următoarele:

la 2 ani și jumătate, numără până la 10;

la 3 ani și jumătate, rezolvă la nivel mental probleme de adunare și scădere cu numere până la 10.

În ceea ce privește conceptul de timp, ei manifestă interes pentru învățarea orelor ceasului la 5 ani. Când vine vorba de jocuri, copiii supradotați preferă activitățile care nu presupun un anumit risc. Tocmai de aceea lor nu le plac sporturile, ci aleg să scrie, să citească sau să așeze piesele unui puzzle.

Dezvoltarea cognitivă a copilului va influența modul socioemoțional de interacțiune cu ceilalți. Părinții și toți cei care se ocupă de educația acestuia trebuie să cunoască efectele produse de ritmul rapid al evoluției asupra personalității, pentru a ști cum să ajute copilul, reacționând într-un mod adecvat. Conștientizarea faptului că sunt diferiți față de ceilalți copii de aceeași vârstă cu ei poate duce la dezechilibre. Astfel că există unele caracteristici care nu trebuie ignorate. De exemplu, faptul că se adaptează foarte greu din punct de vedere social, dezvoltând din acest motiv numeroase conflicte interioare, îi face să devină mai sensibili față de cei din jur și să fie interesați de moralitate și justiție. Ei sunt conștienți în același timp de problemele societății. Întrebările formulate de aceștia nu sunt banale și necesită răspunsuri concrete, edificatoare. Ei au o capacitate creativă și de învățare mare și, cunoscând acest lucru, ei doresc să atingă perfecțiunea. Mai mult decât atât, ei își creează sisteme proprii de asimilare a informațiilor și de rezolvare de probleme. Din acest motiv, puși în contextul unei clase normale, ei tind să se plictisească datorită caracterului repetitiv al informațiilor de la ore, să devină frustrați și să-și dezvolte sentimentul de inadecvare.

O altă trăsătură de personalitatea ar fi simțul umorului extrem de dezvoltat dar greu de înțeles de către ceilalți copii. Glumele lor sunt abstracte inteligente. Copiilor supradotați le place să fie independenți, să-și controleze singuri propriile acțiuni, nu sunt convenționali și se conformează cu greu cerințelor venite din exterior.

Exemplele alese pentru a crea un portret cadru general al copilului supradotat reușesc să acopere o sferă largă de informații legate de supradotare. Fiecare specialist în parte valorifică ceea ce a primit de la cei care l-au precedat prin studiile lor în domeniu, dar suplimentează sau chiar contrazice o parte dintre acestea axându-se pe propria experiență și experimentele realizate. În cazul de față, prezentarea rezultatelor la care au ajuns autori diferiți nu face decât să sporească imaginea de ansamblu a problematicii discutate.

În același timp perspectiva din care sunt prezentate trăsăturile supradotării este aproape exclusiv una pozitivă, favorabilă. Copilul supradotat este unul de excepție, care, în condițiile unei evoluții exemplare, trebuie să ajungă un reprezentant de seamă al societății, un lider, un om cu inițiativă capabil să producă schimbări majore. Ministerul Educației din Canada distinge patru categorii de copii supradotați: cei productivi, cei subproductivi, cei cu handicap și cei provenind din culturi diferite. Această clasificare ne pune în față o parte din caracteristicile dominant negative ale supradotării: cazul supradotaților subproductivi care nu reușesc să-și atingă cotele maxime ale propriilor capacități deoarece le lipsesc încrederea și stima de sine, nu-și asumă responsabilități, nu iubesc școala, drept urmare rezultatele școlare nu sunt foarte bune, sunt reticienți față de autoritate. De asemenea supradotatului cu handicap îi pot rămâne nedescoperite trăsăturile specifice supradotării tocmai pentru că se acordă o atenție mult mai mare deficienței și modului de depășire a acestei probleme. Copiii proveniți din alte culturi, care cultivă valori și atitudini diferite față de cultura care îi găzduiește, pot fi recunoscuți mai greu ca având capacități de excepție datorită faptului că acomodarea lor poate fi mai lentă și de durată. Toate aceste lucruri pot fi remediate dacă se acționează cu interes, corectitudine și profesionalism și este de dorit ca ele să se realizeze.

2.3 Modalități de identificare a supradotării

Unul dintre scopurile principale ale identificării la timp a copiilor supradotați este acela de oferire a unui cadru psihologic, educativ și social propice dezvoltării lor. Părinții, la fel ca și ceilalți educatori cu care intră în contact, trebuie să le cunoască particularitățile și să știe cum să se ocupe cât mai eficient de educația lor. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că, dacă acești copii rămân neidentificați, ei nu vor avea parte de o învățare adecvată și nu-și vor putea dezvolta talentele. Din păcate este foarte probabil ca acest lucru să se întâmple deoarece unii dețin o "supradotare ascunsă".

În prima parte a vieții copiilor, în faza preșcolară și școlară, părinții sunt mai în măsură decât specialiștii să observe comportamente precoce. Se pare că, celor observate de aceștia li se acordă un grad mare de credibilitate, deoarece părinții nu au tendința de a-și supraestima copiii, ci sunt pur și simplu surprinși de reacțiile, coportamentele și dezvoltarea cognitivă a propriilor copii, în comparație cu alți copii de aceeași vârstă ( acest lucru trebuie însă analizat cu atenție deoarece nu este valabil în toate situațiile). Sprijinul părinților este foarte important pentru evoluția lor.

Este foarte greu de găsit cel mai bun instrument de identificare a copiilor supradotați. Există numeroase obstacole care îl determină pe specialist să nu identifice un copil supradotat, iar acesta să rămână neobservat. Tocmai de aceea este foarte important să evaluăm corect. Benito surprinde câteva astfel de obstacole: "așteptări stereotipe de randament ridicat, false așteptări, lipsa motivației din partea elevului pentru participarea la o educație standardizată, încercarea de a nu-și trăda înaltele abilități, neputințele, comportament inadecvat și timiditate".

În procesul de identificare trebuie să se facă apel la procedee, instrumente și metode multiple: întrevederi cu părinții, observații, chestionare, liste, teste standard. Carmen Crețu, în cartea sa Curriculum diferențiat și personalizat, propune următorul set de procedee de identificare: "profiluri psihocomportamentale, check-list de trăsături psihocomportamentale, autoaprecierea, interviuri semistructurate și nestructurate, rapoarte anecdotice, analiza datelor biografice și autobiografice, studiile de caz, analiza rezultatelor activității școlare și de loisir, analiza performanțelor, nominalizările efectuate de profesori, nominalizările efectuate de grupul de prieteni, teste docimologice și de aptitudini școlare, teste individuale și colective de inteligență, teste de creativitate, teste de aptitudini speciale, competiții". Indiferent asupra cărei forme de evaluare se optează, tehnicile utilizate trebuie să fie obiective, fiabile și valide.

Una dintre metodele de identificare cele mai adecvate pare să fie testarea individuală printr-o abordare multidimensională, deși necesită un timp mai mare pentru aplicare.

Identificarea trebuie:

"- să fie pe întreaga perioadă a școlarității

să folosească criterii multiple

să fie incluzivă

să fie dinamică și continuă

să fie corectă din punct de vedere cultural

să fie organizată și legată de diferențiere traseelor de educație

să primească informații de la toți cei implicați."

Tehnici de evaluare și identificare a supradotatului la vârsta copilăriei (după Benito)

1. Studiul dezvoltării evolutive – se bazează pe obținerea unor date despre evoluția copilului din întâlnirile cu părinții și profesorii, prin aplicarea unor chestionare:

chestionarul biografic pentru părinți al Universității Denver, de Silverman și Rogers

P1.P. Prediagnostic infantil – chestionar pentru părinți

2. Evaluarea funcțiilor individuale direct corelate cu învățarea școlară

2.1 Repertoare de bază ale comportamentului pentru învățare școlară: capacitatea de atenție, observație, memorie, imitare, contactul vizual și îndeplinirea ordinelor.

2.2 Funcții de achiziție integratoare. Procesarea informațiilor

Probele cele mai folosite pentru evaluarea în această zonă sunt:

Testul Gestaltic Vizual – Motoriu al Lauretei Bender

Proba de organizare perceptivă a lui Santucci

Frosting

Testul Reversal al lui Edfeldt

Testul de memorie vizuală al lui Benton

2.3 Dezvoltarea cognitivă și intelectuală

Probe psihomotrice folosite:

Stanford – Binet – Terman – Merrill (este proba psihometrică cea mai cunoscută pentru măsurarea inteligenței)

WPPSI – Scala de inteligență a lui Wechsler pentru preșcolari și primari

MSCA – Scala Mc Carthy de aptitudini și psihomotricitate pentru copii

BSID – Scala Bayley de dezvoltare infantilă

Testul Factorului "g" de Cattell, Scala 1

Matricele progresive ale lui Raven, scala color

Scala de maturitate mentală Columbia (măsoară capacitatea generală de rațiune bazată pe manipularea conceptelor exprimate prin desen sau forme geometrice)

Scala lui Alexander – Proba Passalong (vizează aptitudinea pentru studiile tehnice și arată ușurința de a învăța mai bine cu metode de tip practic; ușurința de adaptare a unui subiect la mediul ambient)

Scala lui Brunet – Lézine

2.4 Aptitudini școlare

Testul Boehm de concepte de bază

Probe de diagnostic preșcolar Maria Victoria de la Cruz

BAPAE- Bateria de aptitudini pentru învățarea școlară de Maria Victoria de la Cruz

Test de aptitudini cognitive primare

Scala McCarthy de aptitudini și psihomotricitate la copii

Bateria de aptitudini diferențiale și generale

Probe psihopedagogice de învățare instrumentală de Canals

2.5 Vocabularul

Dezvoltarea precoce a vocabularului se evaluează prin chestionare, observații și probe psihometrice folosite pentru evaluarea înțelegerii și fluidității verbale. Dintre acestea cele mai folosite sunt:

Testul de vocabular în imagini Peabody

Probe de vocabular, de WPPSI

Probe de vocabular de Stanford-Binet (Terman – Merrill, Forma L-M)

Ghid Portage de educație preșcolară

2.6 Socializarea și adaptarea socială și familială

Ghid Portage de educație preșcolară

chestionarul biografic al Universității Denver, de Silverman și Rogers

chestionarul pentru părinți , de A. Izquierdo

testul familiei al lui Corman

întrevederi cu părinții și profesorii

2.7 Autoajutorarea – se referă la capacitatea copilului de a se ajuta singur în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea, folosirea băii

Probe folosite: observația

Întrunirile cu părinții

Ghidul Portage

2.8 Dezvoltarea motorie

Probe folosite: examenul psihomotoriu de Pierre și Vayer

Probele de motricitate de McCarthy

Ghidul Portage (dezvoltarea motorie)

2.9 Creativitatea – este observată prin produsele realizate de copii – povești, desene, jocuri-, prin testele de creativitate sau prin chestionare comportamentale.

2.10 Personalitatea

ESPQ (Early School Questionnaire) de Coan și Cattell

Testul omulețului, de Goodenough

Testul arborelui, de Koch

Testul familiei, de Corman

Proba bestiarului

II. Procedeul de evaluare – cuprinde întâlnirea preliminară cu familia, aplicarea probelor în 8-9 ședințe de la 40 la 60 de minute, durata aproximativă, și completarea chestionarelor de către părinți și profesori.

Tehnici de evaluare și identificare a supradotatului până la vârsta juvenilă (după Benito)

Tehnici

Inventarul caracteristicilor depistate prin diverse probe:

a. Scales for rating the behavioral characteristics of superior students, de Renzulli – acestea oferă informații despre caracteristicile elevului talentat în diverse arii: învățare, motivație, creativitate, caracteristici de lider, artistice, muzicale, pentru artă dramatică, precizia și expresivitatea comunicării, caracteristici de planificare.

b. Chestionarul biografic pentru părinți al Universității din Denver (Secțiunea 1 – Dezvoltarea primei copilării până la 3 ani, Secțiunea 2 – Caracteristicile actuale ale copilului).

1.2 Evaluarea funcțiilor individuale direct legate de învățare

a. Funcții predispozante

– deși recunoaște existența mai multor alte probe, Benito recurge la observația din timpul examinării și întrevederea cu învățătorul și părinții pentru obținerea informațiilor despre comportamentul la clasă, gradul de atenție și motivație.

b. Funcții de achiziție integratoare – vizează percepția și memoria vizuală

Probe: – Testul Gestaltic vizual-motoriu al Lauretei Bender

Testul retenției vizuale de Benton

Proba de maturitate perceptivă de Santucci

Testul Reversal

c. Funcții cognitive

Analizând inteligența, atât cea cristalizată, cât și cea fluidă, și modalitățile de evaluare ale acesteia, în condițiile în care susține ideea lui Coriat conform căreia QI nu comunică nivelul real al copilului, autoarea propune următoarele teste:

Testul Stanforg-Binet (Terman – Merill; Forma L-M)

WISC-R din Scala Wechsler

Testele matricelor progresive, trecute în forma individuală

1.3. Măsurarea aptitudinilor pentru identificarea copiilor cu talente specifice

a. Teste de aptitudini multiple

– Test de aptitudini diferențiale (DAT)

b. Teste de aptitudini specifice

– Testul de aptitudini muzicale Seashore (vizează măsurarea diferitelor aspecte legate de capacitatea muzicală: ton, intensitate, ritm, timbru, tempo, memorie tonală)

– Test de apreciere a desenelor

– Test de aptitudini artistice

– Testul artelor vizuale

– Testul aptitudinilor mecanice al lui McQuarrie

1.4. Evaluarea nivelului de cunoaștere sau învățare

– SAT (Standardized Acchievement Test)

– ACT (American College Testing Program)

1.5. Măsurarea creativității

a. Măsurări cognitive legate de gândirea divergentă:

– Khatena – Torrance de percepție creativă

– SOI Learning Abilities Test

b. Inventare aptitudinale și comportamentale

– Scala pentru măsurarea caracteristicilor comportamentale ale copiilor superiori

– Chestionarul biografic al Universității din Denver

1.6 Evaluarea preocupărilor și a motivațiilor

a. Preocupările:

– Inventarul de interese profesionale al lui Strong

– COV- Chestionarul de orientare vocațională pe scala superioară

– Registrul de preferințe vocaționale al lui Kuder

b. Motivațiile

– Testul lui Spranger

1.7 Evaluarea personalității și a adaptării sociale

– Testul figurii umane al lui Goodenough

– Testul arborelui al lui Koch

– Testul familiei al lui Corman

– Proba bestiarului

– TAMAI (Test autoevaluativ multifactorial de adaptare infantilă

– Chestionar de depresie pentru copii

– Chestionar de anxietate infantilă

2. Procesul de evaluare

Cuprinde întrevederea preliminară cu familia și aplicarea probelor în 6 ședințe a câte 1 oră și 15 minute până la 2 ore, cu realizarea de chestionare din partea părinților și profesorilor.

CAPITOLUL 3

STRATEGII EDUCAȚIONALE DE INTEGRARE ȘI ADAPTARE ȘCOLARĂ A SUPRADODAȚILOR

Plecând de la ideea că educația copilului supradotat presupune o mai mare implicare, o modificare a stilului de predare-învățare și chiar o modificare de curriculum, la nivel mondial au fost propuse și preluate unele strategii educaționale care să-i ajute pe copii să se dezvolte în ritm propriu, într-un context emoțional și afectiv propice. Aceste măsuri au fost adoptate pentru a evita creșterea numărului de copii cu dotări speciale care se pierd sau nu sunt identificați datorită incompatibilității cu sistemul de învățământ căruia i se supun școlile obișnuite.

Într-o clasă cu elevi obișnuiți, profesorii reușesc să-i împartă în diferite grupuri pornind de la nivelul de cunoștințe acumulate și motivație, și să lucreze diferențiat cu ei, crescând sau diminuând numărul și natura informațiilor. Elevii excepționali solicită însă o implicare mai mare și apelarea la o serie de procedee care să-i ajute pe aceștia să-și pună în valoare abilitățile înalte manifestate în diferite domenii.

Datorită personalității unice și stadiului avansat de cunoaștere, o parte dintre copiii supradotați nu se adaptează niciodată învățământului de masă: ei nu pot fi atenți la explicațiile profesorului, mai ales dacă este vorba despre lucruri pe care ei le cunosc deja, astfel că învățarea se produce în salturi care pot genera lipsuri în zonele elementare ale acesteia (cum ar fi scrisul, cititul, rezolvarea de probleme), nu se pot integra în colectivitate, nu socializează, nu se implică în activitățile ce pun în valoare abilitățile fizice. Benito susține că principala problemă a copiilor supradotați o reprezintă imposibilitatea apropierii acestora de ceilalți colegi datorită nivelului intelectual, a formei de lucru, al limbajului.

De-a lungul timpului, în întreaga lume, în literatura de specialitate au apărut numeroase metode și proiecte educative care să vină în sprijinul copiilor supradotați, al părinților și profesorilor acestora, ele variind în funcție de scopul urmărit și de obiectivele propuse. Dacă la început s-a acordat o atenție sporită copiilor cu dizabilități, ulterior s-a constatat că și supradotatul aparține unei categorii disticte în raport cu indivizii considerați ca având o dezvoltare normală, și că, în consecință, prezintă unele cerințe educaționale speciale. În studiul Modele educative adaptate copiilor supradotați, Gabriela Kelemen amintește câteva programe educative care se regăsesc frecvent citate în cărțile de profil la nivel mondial: metoda rezolvării creative a problemelor a lui Parnes – 1977, modelul triadei de îmbogățire a lui Renzulli – 1977, 1985 (acesta propune un program de educare care presupune: activități de intruire în grup, activități exploratorii generale, activități de investigare individuală sau în grupuri mici), stâlpii totemici ai talentului multiplu al lui Calvin W. Taylor – 1978 (acesta susține că fiecare individ se remarcă printr-un talent specific care poate fi regăsit în oricare din cele nouă arii pe care le propune (rezultate academice, gândire productivă, planificare, comunicare, produse, decizii, aplicare, relații, discernământ), programul de accelerare de la Universitatea John Hopkins-1980 (propune: intrarea în școală mai devreme decât vârsta admisă, trecerea peste o clasă sau două, studiul într-un ritm mai rapid, plasarea copilului în clase cu elevi de același nivel intelectual), matricea de îmbogățire a lui Tannenbaum – 1983 (are ca obiectiv îmbunătățirea educației copiilor supradotați cu dizabilități, cu rezultate școlare slabe sau cei proveniți din medii culturale diferite), planul Piramida realizat de D. Cox – 1985 (modelul vizează analiza și evaluarea lucrărilor elevilor pe bază de teme sau la libera lor alegere, analiza și compararea notelor obținute la diferite obiecte de studiu, teste psihologice), modelul elevului autonom, creat de G. Betts – 1985 (lansează ideea că fiecare individ trebuie să beneficieze de o abordare diferită în funcție de profilul individual), modelul educațional integrativ, realizat de S. Kaplan- 1986 (propune gruparea elevilor după capacități și aptitudini în clase sau grupe omogene) și programul Purdue creat de John F. Feldhusen (program dedicat dezvoltării gândirii creative).

"Copiii supradotați se remarcă prin atitudini, dispoziții și obiceiuri ce valorifică mintea deschisă, obiectivitatea și imparțialitatea. Ei practică în mod obișnuit metacogniția, analizându-și propriul proces de gândire.[…]. Copiii supradotați sunt conduși de o curiozitate aparte, ei sunt avizi de a înțelege cum funcționează întreg universul, fiind capabili să își imagineze îmbunătățiri sau reformări, să producă valori utile din punct de vedere social." Tocmai de aceea sunt necesare atât programe educaționale care să se plieze modului avansat de gândire al acestora, cât și cadre didactice cu pregătire adecvată și abilități deosebite de creare a unor stiluri de învățare unice, speciale. Ei trebuie să se găsească într-o relație de compatibilitate cu profilul cognitiv al propriilor elevi.

Printre cele mai cunoscute forme de intervenție educațională se numără: accelerarea studiilor, gruparea în clase speciale, adaptarea curriculară, amplificarea extracurriculară. Selectarea și adoptarea acestor forme depinde de mai mulți factori însă, pentru a fi valide, ele trebuie să ofere experiențe adecvate elevilor.

Astfel programe sunt susținute și în țara noastră de Ministerul Educației prin Legea Educației Naționale care în Art. 57 (5) afirmă: "Copiii și tinerii capabili de performanțe înalte beneficiază, indiferent de vârstă, de programe educative care le respectă particularitățile de învățare și orientare a performanței. Aceste programe sunt de aprofundare a învățării, de grupare pe abilități, de îmbogățire a curriculumului cu noi domenii, de mentorat și transfer de competență, de accelerare a promovării conform ritmului individual de învățare".

Deliste și Lewis (2004) propun următoarele etape pentru programele educaționale alternative:

"Stabilirea unei baze solide pentru programul educațional

Utilizarea unei rețele largi pentru identificarea copiilor supradotați

Identificarea obiectivelor

Construirea propriu-zisă a programului

Planificarea unei evaluări sistematice

Consolidarea programului educațional propus, prin diseminarea acestuia și construirea unor relații." :

Accelerarea este o strategie care se bazează pe reducerea perioadei de educație formală cu scopul de a-i oferi copilului situații de învățare potrivite nivelului și capacităților sale intelectuale, propriilor limite de înțelegere. Copiii au astfel posibilitatea de a avansa într-un ritm propriu. Trebuie subliniat faptul că accelerarea nu presupune o pregătire aprofundată, ci doar însușirea unui număr mai mare de informații în funcție de maniera proprie de acumulare, în scopul unei dezvoltări armonioase, fără a suprasolicita. "Elevul dotat nu dobândește o cultură superioară față de cel obișnuit, ci doar un avans în timp, el putând accede mai devreme la o pregătire de specialitate, ceea ce este atât în interesul lui, cât și al societății "

Carmen Crețu identifică următoarele posibilități de accelerare:

"- Admiterea devansată în clasa întâi;

Sărirea claselor;

Accelerarea studiilor prin întrepătrunderea claselor (parcurgerea unui ciclu școlar în timp mai scurt);

Progresul continuu (sistemul creditelor);

Accelerarea studiilor la o singură disciplină;

Accelerarea studiilor în clase speciale pentru elevi talentați (fără sărirea claselor);

Accelerarea prin parcurgerea unui traseu curricular individual (schemă de orar individualizat);

Accelerarea prin efectuarea unor ore suplimentare, pe parcursul unui an școlar sau în vacanțe;

Accelerarea prin sistemul de tutoriat;

Accelerarea prin sistemul de educație la distanță;

Accelerarea prin strategii de elev-invitat la o universitate."

Se pune problema cine și când, în ce condiții trebuie implicat într-un astfel de program de accelerare. Părerile sunt împărțite iar luarea unor măsuri diferă începând cu țara în care urmează să fie adoptate și cu sistemul de învățământ promovat. De asemenea, parcurgerea accelerată a unui program educativ prezintă o serie de avantaje, dar și dezavantaje. Benito preia în cartea sa unele comentarii făcute de către Hultgren în 1998 și care au la bază peste zece ani de cercetări. Conform acestuia, avantajele ar putea fi: " reducerea plictiselii, creșterea provocărilor academice, prevenirea apatiei mentale, descoperirea intereselor și abilităților individuale, creșterea satisfacției, motivației, încrederii în sine, posibilitatea succesului precoce conform baremului academic, pozitivitatea atitudinilor față de școală, utilizarea resurselor educative normale fără taxe suplimentare ", în timp ce printre dezavantaje amintește: "frica de reacțiile sociale privind separarea de grupul de aceeași vârstă, creșterea presiunii odată cu dezvoltarea și maturizarea mai rapidă (de aici avantajul unui program normal), dorința de izolare datorită metodelor prea individualizate, neconcordanța dintre dezvoltarea fizică, cea socială și cea emoțională, în unele cazuri, probleme de compatibilitate și de orar."

2. Gruparea în clase speciale presupune organizarea elevilor în grupe/clase în funcție de aptitudinile și necesitățile lor de cunoaștere și oferirea, ținând seama de aceste criterii, a unor forme de educație adaptate. Unul dintre principalele scopuri vizate de această metodă este creșterea nivelului motivației. Carmen Crețu numește această formă de intervenție segregare, referindu-se astfel la trei moduri de grupare a elevilor supradotați: gruparea în grupe omogene aptitudinal în cadrul aceleiași clase, gruparea elevilor în școli speciale și gruparea elevilor în clase omogene aptitudinal. Fiecare dintre aceste măsuri prezintă o serie de avantaje și dezavantaje. Nu există o formulă ideală, însă ele pot fi aplicate diferențiat, cu rezultate bune în funcție de nivelul intelectual.

Gabriela Kelemen susține că acest mod de organizare trebuie abordat cu foarte multă seriozitate, sugerând chiar câteva aspecte ce ar trebui luate în considerare pentru obținerea unor bune rezultate în lucrul cu supradotații, care nu sunt legate neapărat de anumite conținuturi, dar și lucruri care țin de organizare și existența unui cadru relaxant:

-"gruparea elevilor în funcție de nivelul de performanță, cu nivel intelectual asemănător, cu abilități comune, cu preferințe asemănătoare, cu nivel de dezvoltare cât mai apropiat;

– atenție mai mare acordată constituirii orarului școlar, adecvarea lui la necesitățile copiilor, în general, și ale supradotaților în special, care au nevoie să lucreze în ritmul lor pentru a avea sentimentul continuității învățării și al acumulărilor cognitive;

– aranjarea flexibilă a mobilierului, astfel încât să nu limiteze posibilitățile de grupare a copiilor pe centre de interes și accesul facil la resursele prezente în clasă (hărți, cărți, dicționare, atlase, enciclopedii, calculator);

– libertatea de mișcare oferită copiilor în clasă, prin care elevii sunt încurajați să-și asume responsabilitatea propriei învățări, să știe să utilizeze resursele disponibile în clasă, să lucreze într-o atmosferă liniștită alături de alții"

3. O altă măsură este adaptarea curriculară. Aceasta presupune "conceperea programelor educative individualizate, aplicate în cadrul orarului școlar obișnuit, și pledează pentru o întindere tematică și un nivel mai înalt de complexitate". Înainte de a adopta adaptarea curriculară trebuie făcută o evaluare a nevoilor educative ale elevilor. Adaptarea înseamnă adaptarea obiectivelor, modificarea conținuturilor și a modalităților de evaluare.

4. Amplificarea (îmbogățirea) extracurriculară presupune crearea unor programe educative individualizate la care grupuri mici participă în afara programului școlar. Spre deosebire de accelerare, unde majoritatea măsurilor întreprinse sunt legate de programul școlar, îmbogățirea vizează activitățile libere: jocuri, programe de vară, călătorii de studii, proiecte etc.

Aceste programe pot include discipline care nu sunt studiate în cadrul cursurilor școlare obișnuite, precum : jurnalistica, astronomia, microbiologia etc. "Îmbogățirea poate fi efectuată pentru un singur individ sau pentru un grup de indivizi, de către un educator sau specialist ce nu e direct legat de domeniul educației, pentru o materie anume sau studii generale" Programele de îmbogățire dau posibilitatea copilului superior dotat să-și aprofundeze cunoștințele în direcțiile preferate de acesta, fie că acest lucru se întâmplă în cadrul programului școlar, acolo unde profesorul oferă informații detaliate și cu un grad de complexitate mai mare, fie în cadrul activităților extrașcolare. Pentru o mai bună eficiență aceste programe trebuie gândite individual pentru a evita surmenajul sau suprasolicitarea.

Crearea acestor alternative oferă copiilor supradotați o gamă largă de servicii și oportunități. Ele ajută copiii să-și dezvolte capacitatea critică, adaptativă și creativă și susțin creșterea stimei de sine și a motivației.

5. O altă formă de învățământ ce poate răspunde solicitărilor copiilor supradotați este reprezentată de învățământul la domiciliu. Învățământul la domiciliu este mai des întâlnit în SUA, acolo unde este considerat o mișcare educativă contemporană. El se adresează frecvent copiilor supradotați. Aceștia sunt educați acasă de către părinți sau de tutori sau mentori.

Ioan Berar, în studiul său Aspecte ale problemei copiilor superior dotați, observă că majoritatea autorilor care scriu lucrări în domeniu susțin ideea conform căreia "instruirea și educarea copiilor superior dotați și talentați au șanse sporite de realizare în cadrele obișnuite ale școlii de masă, cu condiția elaborării și aplicării unor programe speciale, suplimentare, care să le ofere posibilitatea de a se dezvolta în ritm propriu și în direcții preferate"

Existența centrelor de excelență pentru copiii supradotați este un lucru benefic datorită strategiilor la care recurg și a obiectivelor vizate. Aceste centre își selectează elevii deosebiți din școlile normale pe care îi vor orienta spre performanță prin susținerea și aprofundarea talentului pe care aceștia îl dețin. Centrele de excelență urmăresc realizarea următoarelor activități: "selectarea copiilor supradotați și talentați, selectarea personalului didactic specializat în educarea copiilor supradotați și talentați, dezvoltarea de programe educative sprijinite prin granturi, formarea și instruirea personalului didactic pentru a lucra cu acești copii și elaborarea de programe educaționale adaptate supradotaților."

STUDIU DE CAZ

Prezentarea cazului

Istoricul cazului

Raul este copil unic într-o familie de intelectuali (tatăl – învățător, mama – profesoară de limba și literatura română) care oferă o situație financiară bună și un mediu cultural propice dezvoltării. Mama spune că băiatul s-a născut natural, în urma unei sarcini normale, fără complicații. A început să meargă la 9 luni iar la 14 luni a rostit prima frază logică și coerentă. Vocabularul lui s-a îmbogățit rapid cu un număr mare de cuvinte. Unele dintre acestea, deși dificile ca semnificație, erau folosite în contexte adecvate. Pentru orice cuvânt necunoscut solicita explicații. Nu suporta să fie ignorat sau să i se ofere explicații superficiale.

La vârsta de 4 ani începe să scrie și să citească, dovedind o mare plăcere față de această activitate. De asemenea, îi place să deseneze folosind toate culorile individual, dar și în amestecuri pe care le recunoaște și le folosește într-un cadru potrivit. Desenele reprezentau în special cadre naturale, peisaje, uzând mai puțin de prezențele umane. Uneori acestea tindeau spre abstracțiune. În ceea ce privește jocurile, fiind singur, le prefera pe acelea care nu implicau neapărat prezența unui partener, sau îi plăcea să colaboreze cu tatăl său. Atunci când ieșea în parc, încerca să domine în activitățile comune cu ceilalți copii, dorind să impună propria voință. Prefera activitățile care nu presupuneau eforturi fizice deosebite: nu îi plăcea să alerge, să meargă cu bicicleta sau rolele, să se joace cu mingea, în schimb alegea plimbările prin parc alături de părinți. Părinții susțin că nici nu l-au încurajat să practice un sport deoarece ei înșiși duceau o viață sedentară și nu se puteau implica alături de copil în astfel de activități.

La vârsta de 5 ani și jumătate citește cu plăcere povestiri lungi, pe care poate să le povestească în mod amănunțit, cunoaște numerele până la 100 și face operații simple de adunare și scădere. Îl încântă jocurile de cuvinte și rima versurilor din poezii și începe să creeze propriile sale poezii rimate de două versuri. Are o memorie bună. Învață cu ușurință poezii și reține fragmente care i se par interesante. Părinții i-au adus un meditator pentru limba engleză pe care a învățat-o cu ușurință, reușind să alcătuiască singur propoziții scurte cu cuvintele învățate. Alege să asculte muzică liniștită (cea clasică este preferată de părinți) atunci când e implicat într-o activitate anume, timp în care este foarte concentrat și nu comunică cu cei din jur. Dovedește o mare curiozitate pentru chestiuni care nu sunt specifice vârstei lui. Nu este extrem de sociabil și nu face primul pas în deschiderea unei discuții cu alți copii. Treptat manifestă interes pentru istorie, geografie, jocuri logice, desen și istorie muzicală. Nu îi place să învețe cântecele și refuză să cânte. De asemenea devine nervos atunci când nu i se acordă atenție. Este foarte ordonat și își pune de fiecare dată lucrurile la locul lor. În relațiile cu părinții este mai apropiat de tată decât de mamă care este mai autoritară și mai pretențioasă. Se implică intens sufletește la problemele cu care se confruntă părinții, suferind efectiv pentru orice intervine în armonia familiei.

Având posibilitatea de a se ocupa singuri de el, datorită profesiei și a programului, Raul nu a fost înscris la grădiniță. Încă din clasa întâi a atras atenția învățătoarei prin cunoștințele sale, capacitatea de a învăța, crearea propriului mod de rezolvare a problemelor, dar și prin atitudine ostilă și superioară față de ceilalți colegi, dorința de a lucra individual, retras, neimplicarea în jocurile celorlalți copii, plăcerea de a sta în preajma învățătoarei și de a-i pune cât mai multe întrebări. În urma discuției cu părinții aceștia au fost de acord ca Raul să meargă la un specialist. Consilierul școlii, în urma aplicării unui set de teste, dar ținând cont și de observațiile învățătoarei și cele ale părinților, a ajuns la concluzia că, Raul posedă capacități intelectuale peste media normală a vârstei lui.. Împreună cu învățătoarea, a creat un plan de intervenție prin care să-l susțină pe băiat în evoluția sa bazată pe un ritm propriu. De asemenea acasă avea un program strict, mama dorind cu tot dinadinsul ca băiatul să aibă rezultate excepționale, reducându-i astfel din orele destinate satisfacerii micilor sale plăceri. Prin ședințe periodice de consiliere Raul a reușit până în clasa a patra să relaționeze cu colegii dar nu a putut lega nicio prietenie . Rezultatele școlare au fost deosebite, în special în domeniul literar și cel artistic. A câștigat numeroase premii la diferite competiții și s-a atașat foarte mult afectiv de învățătoare.

Atunci când a trecut în clasa a cincea, părinții au decis să îl mute pe Raul la o altă școală considerată mai bună. El a fost smuls cu brutalitate dintr-un mediu în care și așa se adaptase cu mare greutate. Mama a fost de neînduplecat, dorind să-și atingă scopul propus, acela de a face din propriul fiu un geniu, mai ales acum când era convinsă de potențialul ridicat al acestuia. Tatăl a fost convins de către mamă că aceasta este cea mai bună variantă pentru copil. Primul an din școala generală a fost foarte dificil pentru Raul. S-a închis foarte tare în el și nu s-a mai exteriorizat în nici un fel nici măcar acasă, față de părinți. În relațiile cu colegii s-a arătat adesea superior iar aceștia au început să-l ironizeze, fapt ce ia oferit un motiv în plus să se refugieze și să se izoleze. În ceea ce privește rezultatele școlare acestea au scăzut semnificativ. Numărul mare de materii studiate care nu îl atrăgeau a făcut ca el să se axeze pe domeniile care deja îi erau apropiate: literatura,limbile străine, istoria, geografia, desenul, matematica, însă nici pe acestea nu le mai aborda la nivel performant. Citea doar ceea ce îi făcea plăcere, nu ce solicitau profesorii. Nu se putea supune rigorii impuse de școală și de cadrele didactice. Oferea răspunsuri excepționale la clasă alcătuite pe seama propriilor lecturi sau rod al gândirii sale logice, dar nu persevera în niciun domeniu. Considera că oricând poate ieși din situații limită prin inteligența sa. De către unii profesori era tratat cu indiferență, de alții cu ironie, iar alții îl vedeau ca pe un elev mediu și leneș. Raul intra adesea în conflict cu profesorii și asta îi atrăgea o serie de consecințe negative. Acasă băiatul refuza să se mai supună voinței mamei, devenise un răzvrătit hotărât să nu mai facă pe plac unei mame care nu ținuse seama de dorințele sale.. Raul a încheiat clasa a cincea cu rezultate modeste, mult sub nivelul său intelectual, fără a mai participa la concursuri școlare.

În vacanță însă, Raul a redevenit băiatul dinainte: a redescoperit plăcerea studiului individual, a reînceput să picteze, să scrie compuneri, să citească intens și chiar s-a înscris la un curs de calculatoare desfășurat pe perioada vacanței. Participarea la viața de familie a rămas însă deficitară. Începerea școlii l-a regăsit pe Raul în aceeași situație ca și în anul precedent. Mama a decis să ia legătura cu un specialist.

Situația actuală

Din perspectiva părinților

Mama spune că Raul s-a schimbat foarte mult în ultimul an și jumătate de școală. Nu mai este atras de activitățile școlare și pentru asta învinovățește lipsa de interes și profesionalism a cadrelor didactice de la clasă. Este vădit deranjată de lipsa de rezultate performante și se află în permanent conflict cu băiatul pe care adesea îl pedepsește. În același timp este contrariată de indiferența acestuia față de școală de acum, ținând seama de rezultatele extraordinare pe care le-a avut în clasele mici. Ambii părinți recunosc faptul că, datorită schimbării programului de școală al copilului (acesta este după-amiază, iar al părinților de dimineață) ei nu se mai pot ocupa atât de mult de copil, pe care îl văd doar seara la masă.

Din perspectiva elevului

Raul recunoaște că trecerea la o nouă etapă de învățământ și schimbarea școlii, înlocuirea învățătoarei cu mai mulți profesori interesați doar să-și predea lecția, nu să le înțeleagă problemele l-a dezorientat foarte tare. Nu îi plac toți profesorii și nu consideră importante materiile lor, unora chiar nu le percepe utilitatea. Continuă să se remarce în mod deosebit la literatură și limbi străine însă refuză să participe la olimpiade sau concursuri extrașcolare pentru a-și pedepsi mama. Este acid și îndrăzneț în fața deciziilor profesorilor pe care le consideră injuste. Se refugiază în ultima bancă, detașându-se de tot ce este în jur dacă lecția nu prezintă interes, fapt ce atrage măsuri coercitive din partea profesorului. Acasă se izolează în camera sa ascultând muzică și pictând sau scriind.

Din perspectiva profesorilor

Diriginta lui Raul, care îi este și profesoară de limba română, spune că este adesea contrariată de reacțiile și deciziile băiatului. Deși este evident talentul pe care acesta îl are la literatură și cultura generală de care dă dovadă, totuși se teme să se remarce pentru că nu dorește să cunoască eșecul. Pentru el succesul trebuie să țină de exclusivism. În ceea ce privește o bună parte din celelalte materii, diriginta încearcă adesea să-i ia apărarea băiatului în fața colegilor dar fără să poată oferi o explicație pentru comportamentul acestuia.

Din perspectiva colegilor

Raul este perceput de colegi ca un introvertit, un băiat inteligent dar total dezinteresat de școală. Își tratează adesea colegii cu superioritate, însă nu refuză să acorde ajutor atunci când i se cere. Pentru că nu acceptă nedreptățile, Raul intervine adesea atunci când lucrurile se întâmplă altfel decât este firesc. În general însă, colegii s-au obișnuit să-i ignore prezența și datorită faptului că el nu se implică în jocurilor lor, mai ales la ora de educație fizică, pe care le consideră stupide.

PLAN DE INTERVENȚIE

Numele și prenumele: T. Raul

Vârsta : 12 ani

Clasa: a VI-a

Perioada desfășurării planului: 2 luni

Specialiștii care intervin: consilier școlar, profesor diriginte, alte cadre didactice

Identificarea problemei:

Realizarea școlară scăzută a unui copil cu capacități intelectuale înalte

Cauze:

Particularități și bariere în…:

Dereglări emoționale

Neîncredere în sine

Motivație școlară scăzută

Angajarea insuficientă în realizarea unor sarcini

Perseverența scăzută în activitate

Dificultăți de relaționare, imaturitate socială

Tendința de a atribui succesul calităților sale superioare

Mediul familial:

Expectanțe exagerate și presiuni legate de învățare, fără încurajare continuă și suport afectiv

Mediul școlar:

Autoritatea școlară

Lipsa diferențierii strategiilor didactice

Insuficienta cunoaștere a caracteristicilor elevilor

Atitudinea ironică sau indiferentă a profesorilor

Lipsa tactului pedagogic

Planificarea propriului timp venită din exterior, impunerea unui orar fix

Mediul social:

Atitudinea ostilă venită din partea colegilor, ignoranța și ironia acestora;

Lipsa unui grup cu aptitudini și preferințe asemănătoare.

Scopul inițierii planului:

Întărirea atitudinilor pozitive și maximizarea potențialului copilului pentru atingerea de performanțe

Obiectivele:

Sprijinirea autenticității și construirii idealurilor

Susținerea și dezvoltarea creativității

Formarea comportamentelor sociale de colaborare și cooperare

Încurajarea simțului puternic al eficacității de sine

Încurajarea atingerii nivelului maxim de performanță

Autocunoașterea

Construirea imaginii și a respectului de sine

Strategii și măsuri :

Activități de consiliere:

. consiliere individuală a copilului

Obiective :

– Creșterea imaginii de sine

Eliminarea complexelor de inferioritate

Crearea de strategii de autocontrol asupra impulsurilor negative

Dezvoltarea caracteristicilor pozitive de personalitate

Creșterea nivelului de cooperativitate cu profesorii și colegii dar și cu familia

Descoperirea plăcerii studiului individual asupra materiilor mai puțin apreciate

Strategii : observarea comportamentului, ascultarea activă, problematizarea, reflectarea sentimentelor, integrarea comportamentelor, gândurilor și sentimentelor, argumentare, activități structurate, aplicare de teste, chestionare.

1.2. consilierea părinților:

Obiective:

– încurajarea copilului spre studiul disciplinelor care nu sunt preferate de acesta

– implicarea efectivă în procesul de învățare a elevului, acordarea de sprijin în învățare

– susținerea afectivă

– înțelegerea ritmului propriu de asimilare al copilului.

– diminuarea rigorilor legate de obținerea de performanțe

– anularea stării conflictuale dintre mamă și fiu

Strategii : consilierea părinților cu participarea copilului, ascultarea activă, discuții, reflectarea sentimentelor, joc de rol, punere în situație, problematizare, aplicarea de chestionare.

1.3. consilierea cadrelor didactice

Obiective:

– întreținerea unei relații pozitive cu elevii

– furnizarea unor contexte educaționale potrivite intereselor de studiu individual

– manifestarea unui comportament uman exemplar

– evitarea ironiei, aroganței sau discriminării

Strategii: dezbatere, problematizare, argumentare, activități structurate, aplicarea de chestionare.

1.4. consilierea colegilor de clasă:

Obiective:

implicarea în crearea unei atmosfere calde, integratoare

adoptarea unei atitudini tolerante

Strategii: observarea comportamentului, ascultarea activă, dezbatere, jocuri de rol, integrarea comportamentelor, gândurilor și sentimentelor, aplicarea de chestionare.

Modificarea situațiilor instructiv – educative

Strategii:

Introducerea metodelor complementare de predare – învățare care să ajute la cultivarea creativității (brainstorming, sinectica, Phillips 6-6 , investigații, dezbateri, studii de caz, jocuri de rol, etc) și a celor care presupun munca în echipă (care implică în același timp responsabilizarea elevului implicat).

Predarea și evaluarea diferențiate;

Crearea unor grupuri de interese;

Dezvoltarea unui curriculum diferențiat;

Crearea unor cursuri opționale care să țină cont de nevoile intelectuale ale elevului

Organizarea unor cursuri de pregătire suplimentară în școală;

Antrenarea în performanță prin participarea la concursuri școlare și extrașcolare

Cooptarea în proiecte la nivelul clasei sau la nivel național;

Îndrumarea spre centre de performanță;

Modalități de evaluare:

Întrevederi cu copiii, profesorii, părinții

Fișe de observații

Chestionare

Liste

Teste

Rezultate așteptate:

Restabilirea echilibrului emoțional

Înlocuirea gândurilor negative cu cele pozitive

Aplanarea conflictului părinte-copil-școală

Integrarea în mediul școlar

Depășirea pragului de nerealizare școlară

Dezvoltarea capacităților intelectuale înalte

Obținerea performanței

CONCLUZII

Studierea în detaliu a unei problematici cum este cea a copiilor supradotați, în particular, și cea a supradotării, în sens general, oferă informații extrem de importante în ceea ce privește modul de abordare, de relaționare, de susținere a acestei categorii speciale. Cunoașterea aspectelor particulare ale supradotării vine în sprijinul a trei categorii de personaje care îndeplinesc roluri definitorii în procesul de dezvoltare și evoluție a copilului cu capacități intelectuale superioare: consilier școlar, părinte, profesor.

Pentru consilierul școlar, existența unei baze teoretice serioase cumulate cu experiența în domeniu oferă punctul de pornire spre identificarea corectă a copilului supradotat. Așa cum am constatat mai sus, această etapă a identificării este esențială. Excluderea parcurgerii ei anulează practic orice șansă reală de realizare a performanței pe măsura capacităților individuale. În același timp, metodele folosite în identificare sunt multiple și extrem de variate, iar alegerea celor potrivite creează adesea inconveniențe și controverse.

Ca orice copil, până la urmă, și cel supradotat se confruntă cu diverse probleme, deși, s-ar putea crede că, posibilitățile sale intelectuale înalte îl pot salva din orice situație și pot exclude chiar și numai ideea de moment critic, de impas. În sprijinul său trebuie să intervină în primul rând, un cadru avizat și acesta este, consilierul școlar. El este cel care poate și trebuie să structureze planuri de intervenție concretă, cu rezultate vizibile, asupra acestor situații. Deși el este cel care coordonează întreaga activitate, acțiunea sa nu este una solitară, iar primirea unui feed-back pozitiv nu depinde numai de el. În planul său de acțiune trebuie să includă măsuri care să vizeze familia, cadrele didactice, colegii, prieteni din anturaj, cei care intră în contact cu copilul și exercită o influență asupra lui. Consilierea acestora duce la slăbirea tensiunilor existente tocmai datorită relației care există între copil, aflat în centru și cei care gravitează în jurul său. Cu alte cuvinte, intervenirea corectă și eficientă a consilierului în soluționarea oricăror situații în care este implicat copilul supradotat face din acesta un element deosebit de important. Planul de intervenție prezentat are menirea tocmai de a sublinia acest lucru prin acțiunile propuse și prin identificarea corectă a cauzelor.

Pentru părinte, cunoașterea propriului copil îi oferă posibilitatea de a relaționa mai bine cu acesta și de a-l ajuta să se dezvolte fizic și psihic cât mai natural și armonios. Descoperirea la timp a unor trăsături speciale ale copilului trebuie să-l determine pe acesta să adopte atitudini și comportamente speciale. Atunci când părintele nu reușește să satisfacă nevoile copilului, drumul său în căutarea de soluții trebuie să se oprească din nou la specialist, deoarece de familie depinde evoluția afectivă și comportamentală în prima parte a vieții. Părinții trebuie să învețe să-și cunoască și înțeleagă copiii, să le accepte supradotarea și să lucreze împreună pentru obținerea de performanțe, în domeniul școlar, dar și pentru integrarea în mediul social, atunci când acesta se arată ostil față de copil.

Profesorii trebuie să își cunoască foarte bine elevii, în așa fel încât să poată identifica în timpul cel mai scurt cazurile excepționale. Ei au nevoie să facă o astfel de diferențiere pentru a-și organiza demersul didactic în mod cât mai eficient pentru elevii săi. Predarea și evaluarea în mod diferențiat, oferirea de informații suplimentare, propunerea unor opționale sau a unor ore de pregătire suplimentară sunt doar câteva din măsurile pe care cadrele didactice le pot lua atunci când se confruntă cu clase în care există copii supradotați. De ei depinde ca elevul cu dotare intelectuală înaltă să atingă nivelul maxim de performanță de care e capabil.

Integrarea școlară a copiilor supradotați se fundamentează pe cunoașterea acestora și pe adoptarea celor mai potrivite metode pentru realizarea acestui scop. Acceptarea diversității, implicarea, înțelegerea, dăruirea, sacrificiul sunt, alături de cunoaștere, termeni cheie ai integrării.

Bibliografie

Benito, Yolanda, (2003), Copiii supradotați. Educație, dezvoltare emoțională și adaptare socială, Editura Polirom, Iași;

Bonchiș, Elena (coord.), (2011), Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iași;

Bunescu, Gh., Alecu, G., Badea, D. (1997) – Educația părinților – strategii și programe, Ed. Didactică și Pedagogică, București

Crețu, Carmen, (1998), Curriculum diferențiat și personalizat. Ghid metodologic pentru învățătorii, profesorii și părinții copiilor cu disponibilități aptitudinale înalte, Editura Polirom, Iași;

Crețu, Carmen, (1997), Psihopedagogia succesului, Editura Polirom, Iași;

Delors, Jacques (coordonator), (2000), Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaționale pentru Educație în secolul XXI, Editura Polirom, Iași;

Holdervici, Irina, Neacșu, Valentina,(2008), Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică, Editura Kullusys, București;

Jigău, Mihai, (1994), Copiii supradotați, Editura Societatea Științifică și Tehnică, București;

Jinga, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr,(coord.), (1989), Structuri, strategii și performanțe în învățământ, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București;

Nelson-Jones, Richard, (2009), Manual de consiliere, Editura Trei, București;

Stan, Aurel, ( 2002), Testul psihologic. Evoluție, construcție, aplicații, Editura Polirom, Iași;

Tomșa, Gh. (1999), Consilierea și orientarea în școală, Casa de Editură și Presă Viața românească, București;

Tomșa, Gh. (1999), Orientarea și dezvoltarea carierei la elevi, Casa de Editură și Presă Viața românească, București;

Vrăsmaș Ecaterina, (2002), Consilierea și educația părinților, Editura.Aramis, Bucuresti;

Legea Educației Naționale Nr. 1/2011, Secțiunea a -14-a, Învățământul pentru copiii și tinerii capabili de performanțe înalte, Art. 57.(5).

Surse Web:

Berar, Ioan (2005), Aspecte ale problemei copiilor superior dotați,www.humanistica.ro

Kelemen, Gabriel (2009), Modele educative adaptate copiilor supradotați, ISBN 978-86-7372-114-9, 15, p.272-282, www.uskolavrsac.edu.rs

Murgoci, Simona, Copiii supradotați și rolul școlii în stimularea acestora, www.consultanță-psihologică.com

Vrăsmaș, Ecaterina, Gherguț, Alois, Vrăsmaș, Traian, Murariu-Botez, Corina, Școala și educația pentru toți – Curs de formare – Modulul 1, www. cseiroman.ro/Materiale suport curs MI.pdf

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE

Scurt istoric al dezvoltării conceptului de supradotare

Delimitări conceptuale

CAPITOLUL 2 – IDENTIFICAREA COPIILOR SUPRADOTAȚI

2.1 Importanța identificării / Riscurile neidentificării

2.2 Caracteristicile copilului superior dotat

2.3 Modalități de identificare a supradotării

CAPITOLUL 3 – STRATEGII EDUCAȚIONALE DE INTEGRARE ȘI ADAPTARE ȘCOLARĂ A SUPRADOTAȚILOR