Conceptul de Stat. Statul Liberal Vs Statul Socialist

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………….6

Capitolul 1. Conceptul de stat……………………………………………………………8

I. 1. Noțiunea de stat…………………………………………………………………..…8

I. 1. 1. Definiții ale conceptului stat……………………………………………………………………..8

I. 1. 2. Originea statului…………………………………………………………………………………….10

I. 2. Forme de stat…………………………………………………………………………………………….13

I. 2. 2. Structura de stat……………………………………………………………………………………..14

I. 2. 3. Regimul de stat………………………………………………………………………………………15

I. 3. Statul de drept…………………………………………………………………………………………..16

I. 4. Statul modern……………………………………………………………………………………………17

I. 5. Separarea puterii în stat………………………………………………………………………………18

I. 5. 1. Puterea de stat……………………………………………………………………………………….19

I. 5. 2. Principiul separării puterilor în stat…………………………………………………………..20

I. 6. Statul român……………………………………………………………………………………………..23

Capitolul II. Liberalismul………………………………………………………………26

II. 1. Conceptul de liberalism..……………………………………….…………………26

II. 1. 1. Definiții ale termenului………………………………….……………………..26

II. 1. 2. Originile curentului liberal……………………………………………………..28

II. 2. Forme ale liberalismului…………………………………………………………………………….31

II. 2. 1. Liberalismul clasic…………………………………………………………………………………32

II. 2. 2. Liberalismul de tranziție………………………………………………………..32

II. 2. 3. Liberalismul social…………………………………………………………………………………33

II. 2. 4. Neoliberalismul……………………………………………………………………………………..33

II. 2. 5. Liberalismul instituțional………………………………………………………………………..34

II. 2. 6. Liberalismul politic………………………………………………………………………………..34

II. 3. Răspândirea curentului liberal…………………………………………………………………….35

II. 3. 1. Liberalismul european…………………………………………………………………………….35

II. 3. 2. Liberalismul american…………………………………………………………………………….37

II. 4. Liberalismul în România……………………………………………………………………………………38

II. 4. 1. Apariția curentului liberal în spațiul românesc………………………………………………….38

II. 4. 2. Evoluția liberalismului în România…………………………………………………………………39

Capitolul III. Socialismul……………………………………………………………….……42

III. 1. Conceptul de socialism………………………………………………………………………………..42

III. 1. 1. Definiții ale termenului……………………..………………………………….……42

III. 1. 2. Originile și evoluția curentului socialist………….…………………………………44

III. 1. 3. Adepți ai socialismului…………………………………………………….………..47

III. 2. Forme ale socialismului………………………………………………………….…….50

III. 2. 1. Socialismul utopic…………………………………………………………………..50

III. 2. 2. Socialismul Marxist……………………………………………………………………………..50

III. 2. 3. Socialismul marxist-leninist…………………………………………………………52

III. 2. 4. Comunismul…………………………………………………………………………53

III. 2. 5. Socialismul anarchist………………………………………………………………..54

III. 2. 6. Socialismul reformist………………………………………………………………..54

III. 2. 7. Național-socialismul…………………………………………………………………54

III. 2. 8. Social-democrația……………………………………………………………………55

III. 2. 9. Sindicalismul…………………………………………………………………………56

III. 3. Răspândirea curentului socialist……………………………………………………….56

III. 3. 1. Socialismul European……………………………………………………………….56

III. 3. 2. Socialismul în Asia…………………………………………………………………..60

III. 3. 3. Socialismul American……………………………………………………………….61

III. 3. 4. Socialismul în Africa…………………………………………………………………62

III. 4. Socialismul în România…………………………………………………………………62

III. 4. 1. Apariția curentului socialist în spațiul românesc……………………………………………….62

III. 4. 2. Evoluția socialismului în România………………………………………………………………….64

Capitolul IV. Statul liberal vs. statul socialist…………………………………………………67

IV. 1. Concepția liberală asupra statului…………………………………………………………..67

IV. 1. 1. Principii ale statului liberal…………………………………………………………..67

IV. 1. 2. Adepți ai statului liberal……………………………………………………………..68

IV. 2. Concepția socialistă asupra statului……………………………………………………..70

IV. 2. 1. Principii ale statului socialist…………………………………………………70

IV. 2. 2. Adepți ai statului socialist……………………………………………………71

IV. 3. Precizări personale………………………………………………………………75

Concluzii……………………………………………………………………………….74

Bibliografie…………………………………………………………………………….77

INTRODUCERE

Statul, o noțiune considerată abstractă, însă utilizată nu de puține ori încă din Antichitate, dar mai ales în contemporaneitate, a fost definit în diverse feluri, fiind analizat de numeroase discipline ale științelor sociale, fie din punct de vedere organizațional, fie funcțional.

Cercetarea întreprinsă, cu titlul Conceptul de stat. O abordare comparativă din perspectiva ideologiei liberale și socialiste, studiază aspecte importante ale conceptului stat și teorii fundamentale politico-sociale concepute prin prisma existenței noțiunii însăși.

Statul, prin organele sale constitutive, veghează la respectarea prevederilor constituționale și legale urmărind evitarea pătrunderii pe eșicherul vieții politice, sociale sau economice, a unor entități cu efect negativ asupra societății din statul respectiv, precum și scoaterea în afara legii a unor astfel de elemente ce se abat de la scopurile inițiale. Bineînțeles că, aceste activități sunt opera unor organe imparțiale ale statului. Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea regimurile totalitare. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influențe în plan cultural, dar și invers: actul politico-socio-cultural a reprezentat o sursă de inspirație pentru unele ideologii. În doctrinele socio-politice din ultimele două secole s-a precizat că, în organizarea statală a popoarelor moderne, suveranitatea națională nu se poate exercita în mod direct. Aceasta se poate realiza în mod indirect, prin reprezentanții aleși de către popor. Acești reprezentanți au, de cele mai multe ori, susținerea unei asociații liber constituite, din care și ei fac parte, prin care, se urmărește, definirea și exprimarea voinței cetățenilor. S-a considerat că, în ansamblul instituțiilor unei societăți, cele mai apropiate pot fi considerate statul și partidele politice care pun în practică ideologiile mai sus numite, ca entități distincte. Apariția acestora, este legată de recunoașterea oficială a suveranității popoarelor în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Partidele moderne, reprezentante ale ideologiilor liberală și socială, s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor din statele moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora, evoluția lor fiind considerată semnificativă. Raportul stat-societate-partide politice, indică faptul că între aceste entități există indubitabil o strânsă interdependență. Importanța stabilirii conceptului de stat se relevă în explicarea, interpretarea și desigur aplicarea unor prevederi constituționale. Sunt însă importante și alte aspecte, cum ar fi: scopurile creării lui, motivele ce stau la baza constituirii, mijloacele de control asupra puterii, ideologia promovată sau tipologia sa, fiind de fapt materializarea unor ideologii, filosofii, interese.

Partidele politice sunt cele care pun deci în practică aceste ideologii, îndeplinind mai multe funcții, dintre care cele mai importante au fost considerate a fi: funcția de intermediere între popor și putere, funcția de informare și educare politică a cetățenilor, funcția electorală, funcția selectivă, funcția de realizare a conducerii societății. Pentru realizarea acestor funcții s-au instituit numeroase garanții juridice (reglementări constituționale și legale). Se explică astfel rolul statului în viața politică și socială. În viața politică internațională există mai multe sisteme de partide care promovează, după caz, câte o ideologie, specifică unei anumite culture și societăți, constituind un model permanent de comparație și inspirație pentru statele aspirante la valorile acestor entități politico-sociale.

Lucrarea de față, este structurată pe patru capitole. Primul capitolul definește conceptul de stat, detaliind numeroase definiri ale termenului, prezentând aspecte ale originii statului și ale formelor de stat, de la structută la forme de organizare și regimuri, subliniind subiectul statului de drept cu trimitere la statul modern. De asemenea, este amintită ideea de separare a puterii în stat, plecând de la crearea termenului însăși până la aplicarea sa în cadrul statului modern. În final, este amintită, ca exemplu la toate aceste aspectă ale conceptului stat, România, din toate punctele de vedere teoretice, aplicate în cazul statului român, cu asemănările și deosebirile de rigoare.

Cel de-al doilea capitol aduce în discuție conceptul de liberalism, realizând o reliefare a termenului prin detalierea unor definiri și cercetări ale originii noțiunii în discuție, alături de prezentarea formelor liberalismului și răspândirea curentului ideologico-politic care s-a dezvoltat din termenul cercetat, atât pe continentul european, cât și pe cel american. Cercetarea se încheie cu prezentarea ideilor liberale din spațiul autohton care au dus la apariția curentului liberal în spațiul românesc și au culminat cu constituirea Partidului Național Liberal, formațiune politică de referință care și-a desfășurat activitatea în viața politică românească timp de mai multe decenii.

Al treilea capitol prezintă succint noțiunea de socialism, prin prezentarea unor definiții ale termenului în discuție, dar și prin cercetarea originii conceptului de socialism. Urmează o călătorie pe întreg globul prin prisma răspândirii curentului socialist pe diverse continente ale lumii. Capitolul se definitivează cu cercetarea ideilor socialiste în spațiul românesc, de la apariția lor și până în prezent, amintind evoluția sa de-a lungul istoriei statului român modern.

Ultimul capitol tratează concepțiile liberalăși socialistă asupra statului, principii promovate de statul liberal în opziție cu cele propuse de un stat socialist, fiind aduși în prim-plan adepți ai statului liberal, respectiv cei ai statului socialist.

În elaborarea cercetării au fost utilizate 66 de lucrări de specialitate, 3 articole și 21 site-uri de specialitate.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE STAT

Statul a reprezentat principala instituție politică a societății încă din cele mai vechi timpuri. La fel ca și cu câteva milenii în urmă, în perioada de dezvoltare înfloritoare a statelor antice din Orient, Egipt, Babilon, China sau India, statul continuă să fie și astăzi instrumentul principal al conducerii unei societăți, iar discuțiile și contradicțiile privind natura, funcțiile, mecanismul și formele sale de oromice, a unor entități cu efect negativ asupra societății din statul respectiv, precum și scoaterea în afara legii a unor astfel de elemente ce se abat de la scopurile inițiale. Bineînțeles că, aceste activități sunt opera unor organe imparțiale ale statului. Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea regimurile totalitare. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influențe în plan cultural, dar și invers: actul politico-socio-cultural a reprezentat o sursă de inspirație pentru unele ideologii. În doctrinele socio-politice din ultimele două secole s-a precizat că, în organizarea statală a popoarelor moderne, suveranitatea națională nu se poate exercita în mod direct. Aceasta se poate realiza în mod indirect, prin reprezentanții aleși de către popor. Acești reprezentanți au, de cele mai multe ori, susținerea unei asociații liber constituite, din care și ei fac parte, prin care, se urmărește, definirea și exprimarea voinței cetățenilor. S-a considerat că, în ansamblul instituțiilor unei societăți, cele mai apropiate pot fi considerate statul și partidele politice care pun în practică ideologiile mai sus numite, ca entități distincte. Apariția acestora, este legată de recunoașterea oficială a suveranității popoarelor în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Partidele moderne, reprezentante ale ideologiilor liberală și socială, s-au născut în paralel cu dezvoltarea parlamentelor din statele moderne, de fapt, au rezultat dinlăuntrul acestora, evoluția lor fiind considerată semnificativă. Raportul stat-societate-partide politice, indică faptul că între aceste entități există indubitabil o strânsă interdependență. Importanța stabilirii conceptului de stat se relevă în explicarea, interpretarea și desigur aplicarea unor prevederi constituționale. Sunt însă importante și alte aspecte, cum ar fi: scopurile creării lui, motivele ce stau la baza constituirii, mijloacele de control asupra puterii, ideologia promovată sau tipologia sa, fiind de fapt materializarea unor ideologii, filosofii, interese.

Partidele politice sunt cele care pun deci în practică aceste ideologii, îndeplinind mai multe funcții, dintre care cele mai importante au fost considerate a fi: funcția de intermediere între popor și putere, funcția de informare și educare politică a cetățenilor, funcția electorală, funcția selectivă, funcția de realizare a conducerii societății. Pentru realizarea acestor funcții s-au instituit numeroase garanții juridice (reglementări constituționale și legale). Se explică astfel rolul statului în viața politică și socială. În viața politică internațională există mai multe sisteme de partide care promovează, după caz, câte o ideologie, specifică unei anumite culture și societăți, constituind un model permanent de comparație și inspirație pentru statele aspirante la valorile acestor entități politico-sociale.

Lucrarea de față, este structurată pe patru capitole. Primul capitolul definește conceptul de stat, detaliind numeroase definiri ale termenului, prezentând aspecte ale originii statului și ale formelor de stat, de la structută la forme de organizare și regimuri, subliniind subiectul statului de drept cu trimitere la statul modern. De asemenea, este amintită ideea de separare a puterii în stat, plecând de la crearea termenului însăși până la aplicarea sa în cadrul statului modern. În final, este amintită, ca exemplu la toate aceste aspectă ale conceptului stat, România, din toate punctele de vedere teoretice, aplicate în cazul statului român, cu asemănările și deosebirile de rigoare.

Cel de-al doilea capitol aduce în discuție conceptul de liberalism, realizând o reliefare a termenului prin detalierea unor definiri și cercetări ale originii noțiunii în discuție, alături de prezentarea formelor liberalismului și răspândirea curentului ideologico-politic care s-a dezvoltat din termenul cercetat, atât pe continentul european, cât și pe cel american. Cercetarea se încheie cu prezentarea ideilor liberale din spațiul autohton care au dus la apariția curentului liberal în spațiul românesc și au culminat cu constituirea Partidului Național Liberal, formațiune politică de referință care și-a desfășurat activitatea în viața politică românească timp de mai multe decenii.

Al treilea capitol prezintă succint noțiunea de socialism, prin prezentarea unor definiții ale termenului în discuție, dar și prin cercetarea originii conceptului de socialism. Urmează o călătorie pe întreg globul prin prisma răspândirii curentului socialist pe diverse continente ale lumii. Capitolul se definitivează cu cercetarea ideilor socialiste în spațiul românesc, de la apariția lor și până în prezent, amintind evoluția sa de-a lungul istoriei statului român modern.

Ultimul capitol tratează concepțiile liberalăși socialistă asupra statului, principii promovate de statul liberal în opziție cu cele propuse de un stat socialist, fiind aduși în prim-plan adepți ai statului liberal, respectiv cei ai statului socialist.

În elaborarea cercetării au fost utilizate 66 de lucrări de specialitate, 3 articole și 21 site-uri de specialitate.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE STAT

Statul a reprezentat principala instituție politică a societății încă din cele mai vechi timpuri. La fel ca și cu câteva milenii în urmă, în perioada de dezvoltare înfloritoare a statelor antice din Orient, Egipt, Babilon, China sau India, statul continuă să fie și astăzi instrumentul principal al conducerii unei societăți, iar discuțiile și contradicțiile privind natura, funcțiile, mecanismul și formele sale de organizare continuă să atragă atenția unor cercuri largi de specialiști în domeniul istoriei, dreptului, politologiei sau sociologiei. Numeroase curente și teorii filozofice și politice explică de pe poziții distincte importanța statului, rolul său în apărarea unor interese sociale, de grup sau al societății în întregimea sa.

I. 1. Noțiunea de stat

Definirea statului și a apariției sale, explicarea funcțiilor pe care le îndeplinește și analiza formelor istorice ale statului, rolul său în societățile tradiționale dar și în cele moderne au reprezentat obiect de studiu pentru domenii ca științele politice, istoria, filosofia, sociologia.

Din punct de vedere etimologic, termenul stat derivă din latinescul stare, status care înseamnă stare, statut, mod de a fi, de a exista, etimologia termenului subliniind ideea de permanență, stabilitate, continuitate instituită, stabilită.

I. 1. 1. Definiții ale conceptului stat

Termenul stat a cunoscut de-a lungul timpului numeroase accepțiuni, diferite în spațiu și timp. În antichitate, grecii și romanii erau cei care creaseră și conceptual dar și modelul de stat. Grecii utilizau cuvintele polis sau politeia pentru a desemna statul ca formă de organizare a cetății și termenul de koinonia politike când se refereau la societatea politică sau civilă din acea vreme. Cetățenii Imperiului Roman desemnau termenul stat prin utilizarea conceptului de Imperium pentru a denumi imperiul, puterea. Când vorbeau de cetate o numeau civitas sau urbs, dominium era echivalentul termenului stăpân, iar res publica reprezenta lucrul public. Perioada Evului Mediu creștin a consacrat noi termeni precum regnum, când era vorba despre regat și respublica christiana sau principatus, când se numea forma de guvernământ a unui teritoriu.

Termenul stat apare pentru prima dată la începutul secolului al XVI-lea, sub noțiunea stato, în opera lui Niccolo Machiavelli, Principele. În concluzie, evoluția sensului politic al termenului a fost lentă, dar absența cuvântului stat nu a însemnat și absența conceptului de stat, dezvoltările teoretice ale conceptului în discuție conducând la stabilirea unei pluralități de sensuri ale acestui termen.

Statul, o noțiune considerată abstractă, însă deseori utilizată încă din Antichitate și cu precădere în contemporaneitate, a fost definit în diverse feluri, fiind analizat de numeroase discipline ale științelor sociale, fie din punct de vedere organizațional, fie funcțional.

Din punctul de vedere al organizării sale, statul este privit ca o sumă de instituții de guvernare, însumând diverse caracteristici specifice sau nu unei anume organizări, având în vedere diversele forme statale anterioare statelor moderne.

Astfel statul reprezintă un ansamblu de instituții distincte de restul societății, care creează sfere publice și sfere private, iar din punctul de vedere al autorității, este o putere supremă, suverană și legislativă într-un anumit teritoriu, deținând monopolul asupra forței și exercitându-și puterea printr-un aparat birocratic asupra căruia își impune suveranitatea până la cel mai înalt nivel. De asemenea, statul deține puterea de a impune și de a colecta taxe de la populația rezidentă în spațiul controlat.

Din punct de vedere funcțional, statul cuprinde o serie de instituții care îndeplinesc un anumit scop sau obiectiv. În acest caz, statul poate fi identificat cu o instituție sau organizație care îndeplinește una din funcțiile statului, aprecierea sa fiind recunoscută prin consecințele acțiunilor sale, cea mai comună fiind stabilizarea socială în interiorul teritoriului controlat.

O distincție specifică a statului ca instituție este cea privind caracterul său politic. De altfel, termenul stat traduce și noțiunea polis, originea cuvântului politic/ă. Considerat în mod fundamental același de la o societate la alta, politicul are drept scop cercetarea naturii statului, a cetății, și aceasta definită prin același termen polis.

Termenul de politic are mai multe accepțiuni, fie că este vorba de modurile de organizare a guvernării societăților umane sau de tipurile de acțiuni care contribuie la controlul asupra activităților publice.

Desemnând teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea o organizație, țară, statul reprezintă principala formă de manifestare a puterii politice în acea țară, instituțiile sale fiind singurele care dețin dreptul legitim de a controla în scopul menținerii unei anumite ordini sociale. Singurul titular al suveranității, statul este organizația care deține monopolul asupra unor servicii pe un teritoriu delimitat de frontiere, personificând din punct de vedere juridic națiunea.

I. 1. 2. Originea statului

Discuții despre rolul, funcțiile și caracteristicile unei instituții care să coordoneze activitatea unei populații într-un anumit teritoriu controlat au existat de mii de ani, chiar dacă termenul în sine nu era utilizat, statul ca și concept fiind originar în perioada modernă. Teorii coerente expuse de gânditorii Greciei Antice, acceptate, oarecum apriori, susțineau ideea că statul trebuie să asigure nevoile cetățenilor, să urmărească binele public, al societății și să fie implicat în atingerea intereselor comunității pe care o reprezintă. O analiză importantă în evoluția teoriilor despre stat, este Principele lui Niccolo Machiavelli. Abia din secolul al XIX-lea, mai exact prin teoriile liberale, concepții despre stat deja existente sunt puse în discuție și primesc o nouă interpretare, iar acolo unde guvernările sunt de tip liberal aceste noi concepții sunt puse și în practică.

Examinarea cauzelor care au dus la apariția statului și cercetarea semnificației sale, a rolului său în societate, a reprezentat o preocupare încă din perioada antichității. Marea majoritate a conceptelor despre originea și structura statului au fost privite ca expresia binelui comun, a interesului general. Numeroase teorii în acest domeniu au apărut din dorința gânditorilor de a explica cât mai detaliat conceptual în sine și ramificațiile sale aplicabile în societate. Această cercetare aprofundată a reprezentat obiectul unei discipline, Istoria doctrinelor politico-juridice, care a lansat diverse teorii privind originea apariției statului.

Prima dintre ele, teoria teocratică sau teologică, își are rădăcinile în statele Orientului antic, căpătând o deosebită importanță în epoca evului mediu, deoarece susținea originea divină a statului. Conform acestei teorii, șeful statului era reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt, iar statul, o creație a divinității, fapt pentru care supușii erau obligați să respecte această putere de stat, ca o obligație, ca o îndatorire religioasă. Dobândind o mare răspîndire în societatea medieval, teoria în discuție i-a făcut pe numeroși exponenți ai bisericii creștine, mai ales a ramurii catolice să susțină geneza divină a statului și primatul autorității bisericești asupra puterii laice, militînd pentru cucerirea supremației autorității papale. Concepția, susținută de Augustin sau Toma d'Aquino, cu toate variantele ei creștine, islamice sau budiste, este răspîndită chiar și astăzi de către reprezentanții Vaticanului, cei ai Islamului sau de teoreticieni ai altor centre religioase.

O altă teorie pe care o regăsim atât în lucrările marilor gânditori din Grecia Antică, dar și în cele din timpul revoluțiilor burgheze din Europa, când se bucură de o mai mare popularitate este teoria contractuală. La baza acesteia stă ideea, că nașterea statului este rezultatul unei înțelegeri între oameni, a unui contract social născut din voința oamenilor. Această teorie, care a pus bazele unei adevărate școli de gândire politico-filosofică, variază de la un gânditor la altul, de la o epocă istorică la alta, cel mai recunoscut reprezentant al curentului contractului social fiind Jean Jacques Rousseau (1718-1788), care a dezvoltat această teorie în lucrarea sa Contractul social, publicat în 1762. Autor al ideei suveranității populare, Rousseau afirmă că puterea monarhului este dependentă de voința poporului, care i-a acordat-o fără a renunța la libertate. El susține ca formă de guvernământ republica, considerând-o cea mai eficientă.

La baza unei alte teorii stă ideea cum că statul ar fi luat naștere din familie, iar puterea monarhului – din puterea părintească a tatălui asupra membrilor familiei. Teoria patriarhală și teoria patrimonială își are rădăcinile în lucrările lui Aristotel (381- 322 î. e. n.). Omul ca ființă socială se organizează în familii, iar statul, conform filosofului grec, reprezintă forma prelungită a acestei organizări.

Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii, juristul elvețian Ludwic von Haller (1767-1854), afirmă că statul ar fi luat naștere din dreptul de proprietate asupra pământului. Cei aflați la conducere stăpânesc teritoriul în virtutea unui drept vechi de proprietate, iar poporul reprezintă o adunare de arendași pe moșia monarhiei.

Potrivind unei alte teorii și anume teoria violenței, statul nu este rezultatul evoluției societății, a dezvoltării condițiilor economice, ci rezultatul violenței politice, al luptei dintre triburi în societatea primitivă. Învingătorii instituie puterea de stat, iar învinșii constituie masa supușilor. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei școli este filosoful și economistul german Eugen Karl Duhring (1833 – 1921). Potrivit acestuia, proprietatea privată este un rezultat al violenței, al acaparării posesiunilor de către cei care se impun. Iar teoreticianul austriac, Ludwig Gumplowicz (1838-1909), susține această idee în lucrarea sa Teoria generală a statului, cu deosebire că în viziunea sa, ideea capătă accente național – rasiste, învingătorii care formează statul aparținând unei rase mai superioare, în urma supunerii celor învinși, de rasă inferioară.

Teoria biologico – organicistă susținută de juristul și politicianul elvețian Johann Kaspar Bluntschli (1808-1881), dar și de biologul și teoreticianul englez Herbert Spencer (1820-1903) se caracterizează prin transpunerea mecanică a legilor naturii în studiul societății, a vieții politice. Cei doi afirmă că statul este un organism social compus din oameni așa cum organismul animal este compus din celule, și la fel cum într-un organism, organele sale desfășoară anumite acțiuni, tot așa și organele statului desfășoară anumite activități. Astfel, cetățenii reprezintă organismul uman, partea conducătoare fiind capul, iar partea condusă membrele.

În sfârșit, teoria psihologică popularizează ideea că omul simte necesitatea vieții în societate, conform școlilor platoniciene și aristoteliene. Mai târziu olandezul Hugo Groțius numește această necesitate de socializare a individului apetitus socialis, Thomas Hobbes, susține că frica este elemental care-l face pe individ să accepte idea de stat, iar John Locke, Baruch Spinoza și J. J. Rousseau înaintează ideea utilității statului.

Toate aceste teorii explică existeța statului prin prisma faptului că în societate există două categorii de oameni, unii predestinați din punct de vedere psihic pentru funcții de conducere, iar ceilalți pentru a fi conduși, în formarea și dezvoltarea statului rolul decisiv jucându-l diferite stări și trăiri psihice ale indivizilor care au contribuit și vor contribui la cercetarea diverselor aspecte ale fenomenului statal.

I. 2. Forme de stat

Statul reprezintă un concept complex care exprimă modul de organizare a puterii, structura internă și externă a acestei puteri. Forma sau tipul de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul în care puterea este constituită, organizată și exercitată. Din punct de vedere constituțional, forma de stat este analizată sub trei aspecte condiționate unele de altele: cel al formei de guvernământ, cel al structurii de stat și cel al regimul politic.

I. 2. 1. Forma de organizare a statului

Forma de organizare a statului sau forma de guvernământ desemnează modul în care sunt constituite și funcționează instituțiile supreme ale statului. Cele mai întâlnite forme de organizare statală au fost și sunt monarhia și republica.

Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin faptul că șeful statului este un monarh, ereditar sau desemnat, potrivit unor procedure specifice, în funcție de tradițiile regimului constituțional, cunoscut sub diverse denumiri influențate de factori geografico-culturali. A cesta poate fi rege, domn, împărat, prinț sau emir. Cele mai cunoscute tipuri de monarhii sunt monarhiile constituțională și parlamentară.

Monarhia constituțională limitează puterile monarhului cu ajutorul legii fundamentale a statului, Constituția, act pe care monarhul nu îl poate modifica. Există totuși posibilitatea ca acesta să dizolve Parlamentul și să organizeze noi alegeri. Tot monarhul este acela care are dreptul de a respinge legile votate de Parlament. Spania este un exemplu de monarhie constituțională. Monarhia parlamentară este caracterizată printr-o autoritate redusă a monarhului, Parlamentul fiind, de fapt, cel care are sarcina să formeze guvernul pe baza majorității parlamentare. Această formă de guvernământ există astăzi în Anglia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda sau Belgia. În cel din urmă caz, potrivit Constituției belgieine din anul 1831, puterile constituționale ale monarhului sunt ereditare, în descendență directă, naturală și legitimă, cu prioritate prin urmașii săi de sex masculin, în ordinea nașterii. Persoana Regelui este inviolabilă. Acesta numește și revocă miniștri, conferă grade militare, comandă forțele armate, declară război, încheie pace și poate dizolva Parlamentul.

Un alt tip de monarhie, specific mai ales perioadei medieval este monarhia absolută, însă aceasta nu mai reprezintă o formă de guvernământ decât foarte izolat. Într-o astfe de organizare statală, monarhul deține puterea absolută in stat. Parlamentul are rol decorative, în cazul în care există, iar puterea executivă este exercitată în totalitate de monarh. În prezent, statul cel mai cunoscut în care există monarhie absolută este Vaticanul.

Republica, poate cea mai des întâlnită formă de guvernământ din lume, promovează idea că cetățenii sunt cei care aleg un șef de stat, denumit de regulă președinte. Guvernarea se reali-zează prin reprezentanți aleși. Atât președintele, cât și ceilalți reprezentați ai statului sunt aleși direct, prin vot universal, sau de către Parlament. Din acest punct de vedere cele mai cunoscute forme de republică sunt: republica parlamentară și cea prezidențială.

În primul caz, șeful statului este ales de către Parlament, în fața căruia răspunde. Ca urmare, poziția președintelui este inferioară Parlamentului. Un astfel de exemplu este întâlnit în Germania, Austria, Ungaria, Italia și Finlanda. Președintele este abilitat să autorizeze prezentarea proiectelor de lege inițiate de Guvern, să promulge legile și să emită decrete cu putere de lege, De asemenea, ratifică tratate internaționale și este comandantul forțelor armate.

Republica prezidențială, este caracterizată prin alegerea șefului de stat direct, prin vot universal, egal, secret și liber exprimat de către cetățeni. Președintele poate fi ales însă și indirect, prin intermediul colegiilor electorale sau electori, cum este cazul Statelor Unite ale Americii, țară în care președintele este și șeful guvernului.

I. 2. 2. Structura de stat

Din punct de vedere conceptual, structura de stat desemnează modul de organizare și exercitare a puterii în raport cu teritoriul statului. Conform acestui criteriu, statele se clasifică în state unitare și state compuse.

Statul unitar sau simplu se caracterizează prin existența unui ansamblu unic de organisme constituționale prin care puterea politică este exercitată la nivel central și local, activitatea de guvernare difuzându-se de la centru pe cale ierarhică. Există un singur parlament, un singur guvern și un singur organ judecătoresc suprem, iar populația are o singură cetățenie. Structura unitară a statului s-a format, în general, odată cu apariția statului însuși. Totuși, în niciun stat modern membrii organelor central ale statului nu se pot ocupa de soluționarea tuturor problemelor ivite pe întreg teritoriul statului. Numai activitatea legislativă se desfășoară la centru de către reprezentanți ai națiunii sau colectivităților locale. Tocmai de aceea este necesară o descentralizare a instituțiilor statului. State unitare sunt România, Bulgaria, Italia, Ungaria, Franța.

Statul compus, federativ sau unional este format din două sau mai multe state membre, din unirea cărora se creează un stat nou, numit federație. Într-un astfel de stat există două rânduri de organe de stat centrale: organele federației – Parlament, Guvern și organ suprem de justiție, și organele statelor membre, în sensul în care fiecare stat are un Parlament, un Guvern și un organ de justiție supreme propriu. Parlamentul Federal este, de regulă, bicameral. Raporturile dintre statele membre ale federației sunt raporturi de drept intern, reglementate prin Constituția adoptată de federație. Astfel de state federative sunt Statele Unite ale Americii, Canada, Mexicul, Argentina, Brazilia, Germania, Elveția, Iugoslavia, India și Australia.

I. 2. 3. Regimul de stat

Regimul politic reprezintă acea componentă a formei de stat prin care se definește sistemul metodelor și principiilor de înfăptuire a puterii de stat. Noțiunea de regim politic vizează regulile de organizare și funcționare a instituțiilor constituționale, sistemul de partide, practica vieții politice, precum și moravurile politice, în strânsă legatură cu situația drepturilor și libertăților democratice ale cetățenilor și posibilitatea lor de a determina sau influența politica statului pe baza participării lor la adoptarea deciziilor.

Cea mai generală clasificare a regimurilor politice clasifică statele în state monocratice, state oligarhice și state democratice.

Statele monocratice se caracterizează prin faptul că autoritatea publică este exercitată de o singură persoană (în limba greacă monos = singur și kratos = autoritate). Indiferent de denumirea pe care o poartă conducătorul statului și indiferent de forma de guvernământ, puterea supremă în stat este concentrată în mâinile unei singure persoane. Monocrația reprezintă un regim ce duce, în cele din urmă, la instalarea totalitarismului, a tiraniei. Aceste forme de stat sunt întâlnite cel mai frecvent în perioada Antichității, dar și în Evul Mediu, însă au existat și în epoca modernă și contemporană, cele mai cunoscute fiind Germania, sub conducerea lui Hitler, Italia, sub tirania lui Mussolini, Spania, sub dictatura lui Franco, Portugalia, sub cea a lui Salazar și U.R.S.S., sub controlul lui Stalin. Și România s-a aflat pentru o perioadă sub dictatură, cea a lui Ceaușescu.

În statele oligarhice autoritatea publică aparține și este exercitată de o categorie restrânsă de persoane, puterea acestor grupuri oligarhice bazându-se pe criterii fixe, prestabilite de vârstă, avere sau naștere, indiferent de voința poporului.

Statele democratice, cel mai des întâlnite în perioada contemporană, se disting prin aceea că autoritatea publică se întemeiază pe voința poporului, exprimată liber, prin vot. Autoritatea astfel aleasă proclamă și garantează libertățile publice ale cetățenilor și instituțiilor, sistemul pluralist, responsabilitatea conducătorilor, imparțialitatea justiției, separarea puterilor în stat și a statului de drept.

I. 3. Statul de drept 

Conceptul de stat de drept reflectă întrepătrunderea a două fenomene sociale prezente într-o țară, fiecare având tendințe opuse. Pe de o parte există statul care deține puterea, iar pe de alta există fenomenul de supunere, de control în fața acestei puteri.

Această noțiune a apărut în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, ca o expresie a revoluțiilor din țările occidentale împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a fost reactualizat, după experimentarea regimurilor totalitare de către numeroase țări europene.

Statul de drept presupune prin însăși semnificația sa armonizarea și echilibrarea raporturilor dintre cele două fenomene, în fața supremației absolute legii, care are ca scop prezervarea drepturilor și libertăților individuale. Prin trăsăturile sale, se identifică cu statul liberal democratic și reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică.

În literatura de specialitate există numeroase definiții ale termenului, statul de drept fiind privit ca tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept. Noțiunea în sine de stat de drept a fost elaborată la sfîrșitul secolului al XX-lea de către reprezentanții doctrinei juridice germane, apărând pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea , apoi în cea franceză, urmând ca, treptat, să fie adoptată de mai multe țări europene, sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi.

În lucrarea sa, Introducere în teoria și practica statului de drept, Tudor Drăganu susține ca principii ale statului de drept: principiul drepturilor și libertăților naturale ale omului și principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale omului.

Principiul drepturilor și libertăților naturale ale omului a fost invocat în constituțiile statelor cu regimuri totalitare care, deși proclamau supremația absolută a statului, lipseau de conținut libertățile cetățeanului. Declarația Universală a Drepturilor Omului din  anul 1789 a susținut că scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și indescriptibile ale omului, iar concepția despre statul de drept desemna ca orice societate în care granița drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție.

Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale omului stabilește că individul se naște cu drepturi, inerente naturii umane, imprescriptibile de către stat și inalienabile de către cel care este titularul lor. Deci statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individ.

I. 4. Statul modern

Apariția și evolutia statului modern se bazeazã, în linii generale, pe o serie de principia care se dovedesc utile în procesul de organizare și conducere a unei țări: principiul suveranității naționale, principiul guvernării reprezentative, cel al separării puterilor, principiul supremației constituționale și principiul consacrării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Principiul suveranității naționale susține supremația calității puterii de comandă a statului pe teritoriul național. Suveranitatea este unică, deoarece nu pot exista concomitent două puteri supreme pe teritoriul unui stat, cum ar fi două parlamente sau doi șefi de stat. De asemenea, suveranitatea este perpetuă pentru că se manifestă fără oprire, deși pot exista pauze în exercitarea ei. Suveranitatea este și inalienabilã datorită voinței generale sau naționale care a promovat-o, ea emanând de la națiune, prin reprezentanți pe o perioadã limitatã.

Principiul guvernării reprezentative constituie modalitatea de a susține suveranitatea națională. Poporul deleagă reprezentanți sau puteri delegate care performează dreptul de comandă al puterilor legislativă, executivă și judecătorească. Prin această delegare, suveranitatea conferă statului posibi1itatea de a fixa competențe politice și juridice, de a-și îndeplini funcția.

Principiul separării puterilor susține că statul, este cel care organizează categoriile activității de conducere în care sã este necesar să se reflecte voința generală. Principiul separării puterilor în stat presupune o calitate organică și una funcțională. Puterea e delegată de popor unor reprezentanți independenți unii față de alții. Meritul principal în elaborarea unei teorii despre separarea puterilor în stat, plecând de la separarea organelor statului si a funcțiilor acestuia, îi revine lui Montesquieu. El distinge puterea legislativă de cea executivă și cea judecătorească, principiul separării puterilor constituind o garanție împotriva arbitratriului.

Principiul supremației constituționale sau legale prevede ca toate activitățile statului să fie supuse ordinii juridice. Astfel, constituția fixează cadrul legal al activității organelor de stat în și prevede subordonarea acestor activități voinței supreme a națiunii, în scopul oferirii unor garanții legale împotriva oricăror abuzuri sau puteri discreționare.

I. 5. Separarea puterii în stat

Separarea puterilor în stat reprezintă o noțiune politică creată și utilizată în scopul unui control cât mai eficient asupra unui teritoriu. Conform acestui concept, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități distincte și independente. Termenul a fost folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, și a constituit un model de guvernare adoptat de toate statele democratice până astăzi, începând cu perioada Epocii luminilor. Funcția fundamentală a statului este aceea de a exprima și realiza ca voință general valabilă, voința poporului.

I. 5. 1. Puterea de stat

Puterea de stat reprezintă o manifestare în sens larg a fenomenului de putere, caracteristic oricărei societăți. O analiză completă și amănunțită a acestui fenomen cuprinde aspecte de ordin juridic și politic. Astfel, examinarea instituțiilor politice devine un aspect necesar pentru înțelegerea noțiunilor și conceptelor întrunite sub termenul de putere de stat. O instituție specifică statului întrunește un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care îi asigură unitatea și permanența. Iar instituția politică denumește organele însărcinate să realizeze puterea politică și normele privitoare la această realizare. Astfel că, noțiunea de putere apare în exprimări precum: putere politică, putere de stat, puteri politice, dovedindu-se un aspect cheie în organizarea statală a societății, în definitiv, puterea fiind scopul fundamental al tuturor mișcărilor, revoluțiilor și frământărilor sociale. Uneori termenul putere este confundat și deseori exprimat prin cel de suveranitate. Astfel, constituțiile, ca acte legislative supreme în stat, stabilesc faptul că suveranitatea, deci puterea aparține poporului. Suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite, într-un stat democratic, de exemplu, prin alegeri libere sau referendum.

Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului și deci instituționalizarea acestei puteri. În consecință, statul sau puterea de stat semnifică același lucru. De aici reiese similitudinea între termenii autoritate statală și autoritate a puterii sau putere politică și putere de stat. Puterile statale au trăsături politice, iar termenul politic este la rândul său nuanțat. Puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului și deci a puterii politice. Dacă această organizare se realizează prin mai multe autorități, puteri sau organe de stat, cu funcții distincte, bine definite și autonome, atunci există fenomenul separării puterilor. O astfel de stare este specifică sistemelor de guvernământ democratice, dar dacă organizarea și funcționarea acestor autorități sunt centralizate și concentrate, atunci statul se confruntă cu un sistem specific guvernării totalitare.

Trăsăturile generale ale puterii de stat se pronunță asupra caracteristicilor esențiale și comune ale tuturor tipurilor de putere de stat. Astfel, se pot distinge ca trăsături generale ale puterii de stat: caracterul de putere, puterea de constrângere, puterea socială, suveranitatea.

Puterea de stat este o putere socială, distingându-se prin faptul că este o putere de constrângere, în realizarea voinței lor, conducătorii apelând la un adevărat arsenal de mijloace pentru a menține puterea.

I. 5. 2. Principiul separării puterilor în stat

Statul asigură, apără și promovează, prin mijloacele prevăzute în Constituție, interesului general al binelui comun și al cetățenilor. Dar, statul este un instrument pentru satisfacerea, în primul rând a interesului general, o sinteză calitativă a intereselor politice, economice, religioase, etnice sau naționale ale poporului, în integralitatea lor. Astfel de interesele generale trebuie considerate mai presus de unele isolate, locale, fiind specifice tuturor cetățenilor unui stat, pe toată întinderea acestuia. A pune în discuție valorile unui stat democrat înseamnă a ataca interesul general al unui astfel de stat, însă a contrazice un stat abuziv, unde lipsesc valorile democratice, înseamnă a apăra interesul general.

Teoria separării puterilor a apărut în secolul Luminilor și a fost îndreptată împotriva sistemului feudal medieval și împotriva abuzurilor de putere. Această teorie a fost, de fapt, o reactie împotriva monarhiei absolute de drept divin, forma de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale toată puterea, considerându-se o personificare a statului. Cel mai bun exemplu este cel al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței care susținea: “statul sunt eu”. Prin această teorie, este promovat sistemul reprezentativ, în organizarea statală și funcționarea puterii, cu garanția exercitării drepturilor omului și ale cetățenilor. Juristul ȘI filosoful englez John Locke (1632-1704), a dat prima formulare acestei doctrine, în lucrarea sa Essay on civil government, susținând existența a trei puteri: legislativă, executivă și federativă. Separarea puterilor în stat este explicată pe larg de către Montesqueu în celebra sa lucrare Despre spiritul legilor. Ideea separării puterilor se întâlnește și la Jean Jacques Rousseau, pentru care puterea legislativă se confundă cu însuși conceptul de suveranitate, putere care nu putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul întregii națiuni.

Sistemul de separare al puterii politice împarte responsabilitatea statului în trei entități, desemnate ca fiind puterea executivă, puterea legislativă și puterea juridică. Împărțirea atribuțiilor statului pe aceste segmente de putere a dus la numeroase controverse în literatura juridică de specialitate referitor la aria de influență a acestora.

Astfel s-au dezvoltat două teorii principale care vizează împărțirea funcțiilor într-un stat: teoria bipartită a funcțiilor statului și teoria tripartită a funcțiilor statului. Prima susține că într-un stat nu există decât două funcții: cea legislativă, care creează și promovează legea, și cea executivă care execută legea. Această teorie pleacă de la conceptul de suveranitate, considerând că funcțiile statului sunt elemente ale suveranității care este voința supremă în stat și care trebuie să fie împărțită în două: deliberare și decizie, apoi executare. Cea de-a doua susține că funcțiilor statului trebuie împărțite după natura de desfășurare a actelor pe care le execută autoritățile publice.

Puterea legislativă stabilește reguli de conduită socială, generale și impersonale, cu caracter obligatoriu și susceptibile de a fi sancționate, dacă sunt încalcate, prin forța de constrângere a statului, prin crearea unor legile valabile în toate regiunile și entitățile autonome ale statului. Aceste legi trebuie respectate de totalitatea cetățenilor unui stat, în general, de toți indivizii unei colectivități, sau de categorii de persoane definite prin anumite trăsături comune, în particular. Astfel, regulile cu caracter general adoptate sub formă de lege, au o forță juridică superioară tuturor celorlalte norme juridice, motiv pentru care puterea legislativă exercitata de organul reprezentativ național este o manifestare directă a suveranității poporului.

Adunarea reprezentanților aleși de popor este cea care crează și stabilește legile într-un stat. Aceasta poartă numele de Parlament. Parlamentul reprezintă corpul legislativ într-un stat democratic și adoptă legi constituționale, organice sau ordinare El poate fi unicameral, bicameral sau multicameral. Monocameralismul predomină în statele nordice din Europa, dar și în Grecia sau Portugalia, în timp ce majoritatea statelor europene au optat pentru bicameralism. Structurile interne ale parlamentului sunt prevăzute de Constituție, cu aspect particulare pentru fiecare stat în parte. Parlamentul adoptă și abrogă legi, pe care le înmânează președintelui statului pentru sancționare. Acesta le poate aproba sau le poate retrimite Parlamentului pentru modificări.

Funcția legislativă este deci activitatea fundamentală pe care o desfășoară parlamentul, ca unic organ legiuitor din cadrul statului de drept. Chiar dacă guvernul poate emite ordonanțe, acestea se aprobă numai cu acordul parlamentului. Acesta emite trei categorii de legi: legi constituționale, care au ca obiectiv modificarea sau revizuirea constituției, votate cu majoritate absolută, legi organice, semnificative pentru viața socială, care se votează cu majoritate de 2/3, și legi ordinare, care se votează cu o majoritate simplă. Prin legile pe care le elaborează, parlamentul stabilește și orientează direcția de activitate politică, socială, economic și culturală a societății.

Puterea executivă sau administrativă, are ca obiect organizarea aplicării și aplicarea concretă a legilor, asigurarea unei bune funcționări a serviciilor publice instituite în acest scop, precum și emiterea de acte normative și individuale, prin care, pe baza legii, este controlată o bună funcționare a vieții sociale, economice, politice a cetățenilor unui stat.

Puterea executivă din stat, una din cele trei puteri independente din statele democratice modern, este reprezentată de șeful statului, de guvern, ministere și organele administrației locale. Executivul se ocupă cu implementarea legilor în practică și cu administrarea birocrației de stat. În fruntea guvernului se află prim ministrul. Astfel, rolul acestei puteri nu este emiterea legilor, rol deținut de legislative, și nici interpretarea lor, rol deținut de judiciar. Guvernul poate propune însă legi spre aprobarea de către legislativ. Profesorul în drept administrativ, Erast Diti Tarangul afirma în lucrarea sa, Tratat de drept administrativ roman, că rolul puterii administrative este acela de a interveni în viața cetățenilor, furnizându-le anumite prestațiuni, supraveghind și dirijând viața socială și de a executa legea, actele administrative find conforme cu legea. În anumite situatii, însa legea acordă autorităților administrative o mai mare putere de decizie, astfel că acestea aplică legea, dar au și libertatea de a alege, cu anumite limite.

Șeful de stat, deseori denumit șeful executivului, se prezintă sub denumirea de monarh sau președinte, deținând atribuții distincte în funcție de forma de guvernământ pe care statul o are. Guvernul este cel care, sub denumiri diferite precum Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniștri. Astfel de denumiri depind de sistemul constituțional adoptat în stat. Guvernul are în frunte șeful guvernului sau primul ministru, acolo unde există, și miniștri desemnați și secretari de stat pentru fiecare cabinet în parte, în funcție de domeniul de activitate. Ministerele, ca organe centrale ale administrației publice, execută legile în domeniile lor de activitate, subordonându-se guvernului. Organele administrației publice locale își desfășoară activitatea în unitățile administrativ-teritoriale ale statului, având o subordonare ierarhică față de organele executive superioare, dar și una față de organele locale alese prin vot de către cetățeni.

Puterea judecătorească sau jurisdicțională, potrivit principiului separării puterilor în stat, susține un sistem judiciar independent de celelalte ramuri ale guvernului, compus dintr-o structură de instanțe organizate ierarhic. Astfel puterea juridică este încredințată unei curți supreme și unor curți cu grad inferior acesteia. Curtea supremă are competența de a judeca plângerile formulate împotriva sentințelor pronunțate de judecători și prerogativa de a decide în ceea ce privește instituționalitatea legilor. Judecătorii sunt numiți de șeful statului și confirmați de Organul legislativ. În prezent, sistemul instanțelor judecătorești este format din: Curtea Supremă, Curtea de Apel, Tribunale și Judecătorii, funcția jurisdicțională, deși distinctă de cea executivă, având același rol, acela de a aplica legea.

I. 6. Statul român

România este o țară situată în sud-estul Europei Centrale, devenită stat suveran în secolul al XIX-lea, în 1859 prin unirea a două regiuni politico- georgafice, Moldova și Țara Românească, conduse de Alexandru Ioan Cuza, și acare și-a câștigat statutul de stat independent, aprope două decenii mai târziu, în 1877. În anul 1918, alte trei regiuni politico- georgrafice, Transilvania, Bucovina și Basarabia, s-au unit cu România formând România Mare, cunoscută și sub denumirea de România interbelică, în timpul căreia statul roman a cunoscut extinderea teritorială maximă în toatăistoria sa: 295.641 km2. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România Mare, a încetat să mai existe prin cedarea de teritorii statelor vecine; Ungariei i-a cedat nordul Transilvaniei), Bulgariei Cadrilaterul, iar Uniunii Sovietice, Basarabia, Herța și Bucovina de nord. După întoarcerea armelor contra Puterilor Axei, România alăturată acum Puterilor Aliate, printre care se aflau Anglia, Statele Unite, Franța și Uniunea Sovietică, și a recuperat nordul Transilvaniei, fapt consființit prin semnarea unui Tratat de pace la Paris, în februarie 1947.

La momentul destrămării blocului communist din Estul Europei și a înlăturării regimului comunist dn România în anul 1989, țara a inițiat o serie de reforme economice și politice, prin introducerea unor noi reforme politice, economice, sociale, care au culminat cu aderarea la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi – prezidențială.  Primul ministru și președintele participă activ la administrația statului, șeful statului fiind ales prin vot universal, guvernul fiind desemnat de președinte, dar votat de Parlament și responsabil în fața acestuia din urmă, care îl poate demite printr-o moțiune de cenzură. Statul român este al nouălea după suprafața teritoriului – 238 391 km², și al șaptelea după numărul populației – peste 21 milioane locuitori dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala țării, București, este și cel mai mare oraș al ei și al șaselea oraș din U.E. după populație – 1,9 milioane locuitori.

Constituția României se bazează pe modelul Constituției celei de a cincea Republici Franceze, fiind ratificată prin referendum național la data de 8 decembrie, 1991. În anul 2003 a avut loc un plebiscit, Constituția fiind modificată prin adăugarea a 79 de amendamente, devenind astfel conformă cu legislația Uniunii Europene. Conform Constituției, România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, organizându-se pe principiului separării puterilor în stat – legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul unei democrații constituționale, în care președintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Din anul 2003, mandatul de președinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani. Șeful statului numește primul-ministru, care la rândul lui numește Guvernul.

Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Senat și Camera Deputaților, cu 137 de membri și, respectiv, cu 314 de membri, minoritățile naționale deținând 18 locuri. Parlamentul are rol legislativ, votând legile ordinare și organice, în comisiile de specialitate sau în plen. Membrii parlamentului sunt aleși prin vot uninominal mixt, universal, direct și secret, sistemul electoral fiind unul proporțional, exercitat o dată la 4 ani.

Ca autoritatea publică a puterii executive, guvernul funcționează pe baza votului de încredere acordat de Parlament, având ca rol realizarea politicii interne și externe a țării, prin conducerea generală a administrației publice. Guvernul este alcătuit din primul-ministru și miniștri.

Sistemul judiciar din România, puternic influențat de modelul francez, este compus dintr-o structură de instanțe organizate ierarhic. În România, justiția se înfăptuiește de către Înalta Curte de Casație și Justiție, alături de curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate și judecătoriile. Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța cea mai înaltă în grad, rolul său fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea legii de către celelalte instanțe judecătorești. Curtea Constituțională este autoritatea de jurisdicție constituțională din România, independentă față de orice altă autoritate publică și care are, conform Constituției României, rolul de garant al supremației Constituției, care poate fi amendată doar printr-un referendum public.

CAPITOLUL AL II-LEA

LIBERALISMUL

Organizarea și conducerea societății a reprezentat o preocupare continuă a oamenilor. De-a lungul timpului, politicieni sau teoreticieni în domeniu au lansat sau au susținut diferite curente de gândire social-politică menite să asigure o mai bună desfășurare a societății în asamblul ei. Perioada revoluțiilor burgheze ale secolului al XVIII-lea a fost cea care a fixat principalele idei adoptate de societatea europeană în cursul evoluției sale până în prezent. Toate aceste idei au reprezentat sursele identificării celor mai eficiente căi de organizare și de dezvoltare a societății într-un stat.

II. 1. Conceptul de liberalism

Liberalismul susține ca omul este prin natura sa o ființă individuală, fiind văzut ca individ și mai apoi ca membru al unei comunități, a unui stat. Statul este cel al cărei existență este condiționată de existența mai multor indivizi care să-l compună. Și pentru că individul contează, interesele sale sunt cele care trebuie să primeze. Liberalismul a promovat libertatea, în cadrul societății, a statului, transformându-se într-o valoare supremă, încă din epoca modernă și extinzându-se în perioada contemporană, devenind cel mai consecvent apărător al libertăților individuale ale omului.

II. 1. 1. Definiții ale termenului

Termenul de liberalism provine din cuvântul latin liber, de la care a derivat un altul: libertate. Acest concept filosofic desemnează, de fapt, lipsa unor limitări, a unor constrângeri. Liberalismu,l ca și curent ideologic, promovează libertatea, indiferent de planul pe care aceasta acționează: din punct de vedere politic, social sau economic. Adepții acestui concept adoptă o pleiadă de opinii manifestate în funcție de modul de înțelegere a principiilor promovate de această noțiune. Susținerea unor idei ce derivă din astfel de principii duce la apariția altora, strâns legate de termenul inițial: libertatea individului, drepturile acestuia în cadrul statului, principiul constituționalismului, democrația liberală, alegeri libere și corecte, comerțul liber sau libertatea religioasă. Astfel de termeni au influențat existența modernității însăși, opunând-o ideilor și practicilor medievale, sub influența cărora omul a fost o ființă predeterminată, supusă destinului și subordonată comunității creștine.

Devenit, în timp, un obiect de cercetare pentru filosofi și savanți moderni, liberalismul a reprezentat un subiect căruia i s-au stabilit definiții complexe, pornind de la diversitatea de sensuri pe care le putea avea. Dicționare și enciclopedii de specialitate au dezvăluit publicului larg numeroase definiții pentru termenul liberalism. Un astfel de dicționar, publicat în Franța și alcătuit de filosoful francez André Lalande privește liberalismul din mai multe perspective. Inițial, acest concept apare ca o doctrină politică opusă autoritarismului, instituind independența puterii legislative și a celei judecătorești, în stat, în raport cu puterea executivă. Apoi, apare în viziunea aceluiași autor, ca o doctrină politico-filosofică care critică unanimitatea și conformismul religios, proclamând libertatea de gândire a indivizilor. Termenul în discuție este tratat și din punct de vedere economic, liberalismul fiind considerat o doctrină economică care susține că statul nu trebuie să exercite funcții industriale sau comerciale, abținându-se de la a interveni în relațiile economice dintre indivizi, amestecul său fiind permis doar ca garant al legalității.

Deci, liberalismul proclamă principiul libertății politice, economice, sociale a indivizilor opunându-se tuturor ideilor de orice fel care pun interesele societății, statului sau națiunii înaintea celor ale individului. Individul și libertățile sale constituie elementul central al doctrinei liberale. O doctrină desemnează o serie de învățături, instrucțiuni sau principii. Doctrina liberală constituie una dintre cele mai complexe și elaborate doctrine ale societății moderne și contemporane, în ansamblul ei. Liberalismul este cel care a stat la baza marilor transformări politice, economice, sociale sau religioase ale statelor, națiunilor sau chiar a lumii, în ultimele două veacuri.

O altă definiție a liberalismului este dată de Encyclopaedia Britanica unde termenul apare ca o filosofie și o mișcare îndreptate spre libertate, o posibilă metodă de guvernare, un principiu de organizare a societății, a vieții unui individ și a unei comunități.

În lucrarea sa, Istoria intelectuală a liberalismului, francezul Pierre Manent susține că liberalismul s-a născut pornind de la o revendicare a libertății conștiinței, edificându-se în interiorul efortului de reconstrucție democratică a societății și a instituțiilor politice moderne.

Encyclopaedia Americana stabilește o altă definiție a liberalismului, subliniind faptul că elementul constant în acest concept este atitudinea, mai degrabă decât doctrina. Afișându-se meereu critici față de extinderea instituțiilor ce restrâng libertatea individuală, liberaliștii au încredere în bunătatea omenească și în raționalitatea indivizilor, puterea corupându-i. În schimb, egalitatea șanselor și educația elimină aspectele dăunătoare din punct de vedere social și politic, creând premisele pentru nașterea unei societăți a indivizilor aproximativ egali.

II. 1. 2. Originile curentului liberal

Termenul de libertate a fost utilizat încă de la începutul epocii moderne pentru a desemna acea condiție a individului care, deși trăind sub autoritatea politică, are dreptul natural la o viață personală, privată, lipsită de amestecul celor din jur. Conceptul de liberalism apare mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea, în țările europene, având o proveniență specific burgheză, bazându-se pe concepția care promovează bunăstarea și dezvoltarea individului. Termenul liberalism, s-a manifestat inițial prin crearea unei grupări parlamentare din Spania, numită Liberales. În anii 40 ai aceluiași secol, termenul se regăsește și în Anglia, când partidul politic cunoscut până atunci sub numele de Whigs adoptă denumirea de Partidul Liberal. Atitudinea pozitivă, deschisă spre educație, cultură, toleranță, dezvăluia un liberal. Pentru a-și justifica idealurile și proiecțiile sale asupra instituțiilor statului, susținătorii liberalismului au apelat la principii referitoare la starea naturală, starea de fapt a individului, integrat în societate, în stat.

De-a lungul epocii moderne, problema definirii naturii umane ca parte a societății a fost tratată distinct de la un filosof la altul. Acest lucru a generat numeroase proiecții liberale în secolul Luminilor și în secolul al XIX-lea. Fondul comun al ideilor liberale afirmă că există o lege universală ce guvernează toate popoarele, facându-i pe toți indivizii liberi și egali din naștere.

Potrivit liberalismului, omul se naște liber și egal, starea inițială de libertate și egalitate fiind exprimată de drepturile naturale ale indivizilor. El are dreptul fundamental la viață, la proprietate și la căutarea fericirii, astfel de drepturi find respectate de orice guvernare a statului, prin domnia legii. Printre principiile liberalismului se numără principiul egalității de șanse, principiul contractualismului, prin care oamenii sunt liberi să se asocieze, după bunul plac potrivit propriilor interese, și principiul individualismului, exprimat de economistul și filosof politic austriac, Friedrich Hayek. Laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1974, acesta susținea că esența poziției individualiste constă în recunoașterea individului ca arbitru suprem al scopurilor sale.

Fondatorul liberalismului este considerat John Locke (1632 – 1704), filosof și om politic englez al secolului al XVII-lea. Acesta deosebește și detaliază trei tipuri de puteri în cadrul statului. Prima, puterea legislativă, este deținută de popor, care își deleagă reprezentanții pentru a exercita această putere. Cea de-a doua, puterea executivă, aparține șefului statului, care tratează problemele de drept internațional, în raport cu alte state. În interpretarea lui Locke societatea prin elementele sale esențiale primează în fața instituților politice. Rolul acestora din urmă este apărarea individului și a ceea ce posedă.

Jean-Jacques Rousseau, cunoscut filosof și scriitor a cărui viziune politico-filosofică a influențat Revoluția Franceză a secolului al XVIII-lea, pleacă de la ideea că indivizii sunt liberi și egali de la natură și, pentru a se integra în societate, sunt nevoiți să stabilească între ei un contract prin care cedează puterii politice în stat o parte din aceste libertăți. Rousseau considera că în starea sa naturală omul era, prin excelență, bun, dar că odată intrat în societate, bunătatea sa este coruptă. Și, în consecință, trebuie găsite mijloace de îngrădire a societății și a statului, privind coruperea individului, și de redare a bunătății sale naturale. Societatea civilă este legată de statul ei, doar dacă, prin instituțiile statului, societatea își alege reprezentanții. Pentru ca acest lucru să fie posibil, poporul trebuie să fie suveran.

Gânditorul, scriitorul și omul politic francez, Benjamin Constant, a fost un important doctrinar al liberalismului din secolul al XIX-lea. El s-a autodenumit liberal, pentru el libertatea presupunând ca individul să nu se subordoneze voinței altuia, ci doar legii, aceeași pentru toți, indiferent de statutul social, economic și cultural sau de poziția deținută în raport cu autoritatea statului. Astfel, în această perioadă a secolului al XVIII-lea, începe un proces de emancipare a individului de sub tutela autorității laice sau ecleziastice, acesta revendicând tot mai accentuat dreptul la libertate personală.

Tot în epoca modernă s-a conturat și o concepție potrivit căreia libertatea însemna înlăturarea oricărui obstacol din calea individului, în efortul său de realizare a propriilor interese și a fericirii. Printre principalele obstacole amintite de filosofii moderni se regăseau tradițiile sociale, dependențele de sistemul feudal și amestecul instituțiilor Vechiului Regim, alături de prejudecățile de tot felul. Astfel de bariere odată înlăturate, ofereau individului posibilitatea de a-și alege propria cale în viață și de a beneficia de o egalitate a șanselor alături de ceilalți indivizii.

 Filosoful britanic John Stuart Mill, a tratat și el conceptul liberalismului în lucrarea sa, Despre libertate, unul dintre textele de referință ale doctrinei liberale, publicat în 1859. Un adevărat tratat despre libertate, opera sa explorează natura și limitele puterii, exercitată în mod legitim de către stat asupra individului. Mill susține că fiecare are dreptul de a acționa după propria doleanță, atât timp cât faptele sale nu îi afectează pe cei din jur, statul fiind în imposibilitatea de a interveni. Britanicul consideră că o acțiune nu poate fi restricționată doar pentru că încalcă o convenție morală a unei societăți, apărând libertatea de exprimare, o condiție necesară în progresul intelectual și social al individului. Constrângerea unui individ nu poate avea loc doar cu scopul de a-i fi impusă o anumită conduită adoptată de alți cetățeni ai statului, membri ai aceleiași comunități, iindividul fiind suveran ai propriei dorințe. Respectarea libertății individuale are doar efecte pozitive asupra societății, asupra statului.

Pentru filosofii moderni, individul liber există înaintea statului, și orice conducere politică legitimă se bazează pe voința lui de a institui autoritatea. În practica politică, însă, mai întâi a existat statul, cu instituțiile lui constrângătoare asupra individului, inițial susținând un regim politic ce limitează libertatea. Ulterior, prin concesionări succesive din partea statului, indivizii au dobândit tot mai multe drepturi și libertăți.

Deși în perioada secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea liberalismul s-a bucurat de succese semnificative pe continental european, doctrina liberală pierde din popularitate odată cu izbucnirea și desfășurarea primului război mondial. Conflictului armat de proporții mondiale îi urmează revoluția sovietică din Rusia, care instaurează, la începutul secolului al XX-lea, un regim ce avea să se extindă pe întreaga suprafeță a globului. Noul sistem politico-economic era fondat pe o altă doctrină decât cea liberală, doctrina marxistă, păstrând doar limbajul specific liberalismului, spiritul liberal fiind complet anihilat în statele adepte ale noului regim politic susținut de partide comuniste naționale. Acestui fond i s-a suprapus criza din 1929-1933 care, declanșată în S.U.A., s-a răspândit asupra întregii lumi. Toate aceste evenimente au pus în discuție însuși sistemul liberal și doctrina pe care acesta se sprijinea: liberalismul.

II. 2. Forme ale liberalismului

Epoca modernă este cea a filosofilor și teoreticienilor care au elaborat prima mare ideologie, care avea să conducă la abolirea Vechiului Regim al monarhiei absolutiste și la crearea unei noi ordini politice, liberalismul. Noua ordine era bazată pe drepturile individuale și pe egalitatea șanselor tuturor indivizilor în atingerea scopului lor esențial, fericirea personală.

În timp, liberalismul a adoptat și cuprins numeroase tendințe ideologice cu scopul de a fi acceptat și adoptat pe o arie cât mai extinsă. Astfel au fost considerate diferite curente, originare în principiile liberalismului, cum ar fi liberalismul clasic, cel social sau cel instituțional. De fapt, există numeroase curente de gândire liberală, diferențiate prin fundamentele lor filosofice și prin domeniul asupra căruia acestea aplică principiul libertății.

Inițial s-a manifestat un liberalism clasic, în ultima jumătate a secolului al XVIII- lea și prima jumătate a secolului al XIX- lea. Perioada în discuție pune bazele principiilor care definesc liberalismul și desăvârșește ceea ce numim gândirea liberală. După a doua jumătate a secolului al XIX-lea liberalismul s-a încetățenit cu adevărat în mintea indivizilor societății acelei perioade, suferind mutații legate de asumarea puterii și de aplicarea principiilor liberale în cadrul unui stat, a unei societăți. Liberalii propuneau o politică care să se focalizeze pe construcția statului național în contradicție cu principiile promovate de conservatorismul epocii, și mai târziu de socialism sau anarhism, curente ideologice derivate tot din liberalism.

II. 2. 1. Liberalismul clasic

Cu rădăcini în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, liberalismul clasic, este un curent filosofic care pleaca de la ideea că fiecare individ posedă, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate limita. Prin susținerea drepturilor la viață, la libertate și la proprietate, liberalii doreau să limiteze amestecul statului în viața personal a cetățenilor săi. Astfel, societatea nou construită se baza pe libertatea de gândire a indivizilor, pe domnia dreptului natural, pe liberul schimb de idei, pe o economie de piață în cadrul căreia se puteau desfășura initiațive private și pe un sistem transparent de guvernare a statului.

II. 2. 2. Liberalismul de tranziție

Liberalismul clasic a fost pus în aplicare de revoluția franceză și, mai târziu, prin Constituția S.U.A., adoptată în 1776. Conform politologului și istoricului francez al secolului al XX-lea, Jean Touchard, a existat o ramificație a liberalismului clasic, denumit după opinia specialistului liberalism de tranziție. Alături de Lucien-Anatole Prévost-Paradol, jurnalist și eseist francez, autor al lucrării Franța Nouă, Touchard suținea că individul și statul, reprezintă cele două mari personaje ale dialogului politic în doctrină, în instituții și în fapt. Revoluția franceză din 1789, născută din conflictul dintre absolutismul monarhic și emaniciparea individului a fost condusă de de filosofia secolului al XVIII-lea, cea a luminilor. Statul, limitat sub Vechiul Regim la câteva funcții esențiale, a ieșit din această Revoluție mai suveran, mai național, extinzându-se în mod progresiv într-un mod aproape nedefinit.

II. 2. 3. Liberalismul social

Devenit popular în secolul al XX-lea, liberalismul social este un curent cunoscut sub numele de Noul liberalism, diferit de neoliberalism, apărut în Europa Occidentală în prima parte a secolului al XX-lea. Acesta susținea un model perfect de conviețuire a indivizilor cu orientări etice, intelectuale, cultural, religioase și sociale diferite, în cadrul aceleiași comunității, însă apariția ideologiilor totalitare în prima jumătate a secolului al XX-lea și a crizei politice care a urmat primului război mondial a primat prin modelul de stat totalitar promovat de regimurile nazist, fascist sau comunist din Europa. Toate frământările politice și sociale din acea perioadă a însemnat sfârșitul viziunii liberale. Urmând modelul liberalismului clasic, noi ideologii și doctrine liberale manifestate în domeniul politic, economic, conservator, radical și social, și-au făcut apariția într-un cadru general în care principiile statului totalitar câștiga teren.

II. 2. 4. Neoliberalismul

Desemnat drept un concept filosofico-social și politico-economic bazat pe liberalismul clasic, neoliberalismul urmărește minimizarea influențelor statului asupra evenimentelor economice, considerându-se necesară intervenția frecventă a statului pentru garantarea piețelor funcționale. Mai exact, noțiunea de neoliberalism a reprezentat inițial o doctrină de sine stătătoare, însă, în timp, a ajuns să fie utilizată, aproape exclusiv ca sinonim pentru termenul capitalism. Caracterizat de către Friedrich Hayek, alături de alți specialiști în domeniu, neoliberalismul se dorea a fi un concept care să explice o politică economică pe termen lung, la nivel național și internațional, intervențiile statului în economie dovedindu-se justificate și necesare doar atunci când, bunul mers al economiei unui stat este împiedicat prin crearea și încurajarea existenței unor monopoluri și carteluri în diverse domenii economice. Identificat de nenumărate ori cu neoliberalismul, liberalismul economic, are la bază ideea conform căreia activitatea economică poate deveni optimă prin acțiunea indivizilor călăuziți de interese materiale personale. Acest lucru presupune crearea unui cadru legal și libertatea de acțiune, respingându-se orice intervenție din partea statului. Liberalism economic este doctrina care proclamă libera concurență în economie, având ca principiu fundamental proprietatea individuală și exprimându-și esența prin formula laissez faire, laissez passer, susținând faptul că lucrurile trebuie să-și urmeze cursul firesc, în ritmul specific al fiecăruia, fiind necesară înlăturarea piedicilor si restricțiilor din domeniul producției si comerțului.

II. 2. 5. Liberalismul instituțional

Această formă de liberalism pune problema unei gândiri liberale în ceea ce privește efectele benefice ale instituțiilor într-un stat. Inițial, liberalii instituționali, în frunte cu Woodrow Wilson, istoric și specialist în științe politice, devenit președinte al S.U.A., susțineau crerea unor înstituții care să manevreze relațiile stabilite de state pe plan internațional. Astfel erau crate organizații internaționale, cea mai importantă dovedindu-se Liga Națiunilor. În actualitate, adepții acestui curent ideologic, sunt mai puțin optimiști. În viziunea acestora, instituțiile internaționale pot facilita cooperarea între state, dar nu pot garanta o transformare calitativă a relațiilor, statele puternice având un cuvânt greu de spus în dezvoltarea și menținerea unor astfel de relații, fără a le influența totuși într-o prea mare măsură.

Organizații internaționale recunoscute de liberalii instituionaliști sunt N.A.T.O. sau Uniunea Europeană, care funcționează după un set de reguli care guvernează acțiunile statelor membre. Adepții liberalismului instituțional pretind că instituțiile internaționale promovează cooperarea dintre state.

II. 2. 6. Liberalismul politic

Doctrina care vizează reducerea influenței statului asupra drepturilor și libertăților individuale, definește liberalismul politic, concept de o importanță fundamentală în istoria secolului al XX-lea. Conform acestei teorii indivizii sunt liberi să își urmeze propriile scopuri și interese atât timp cât nu afecteaza drepturile și libertățile celor din jur. În plan politic, principiile promovate de această formă a liberalismului au contribuit inițial la combaterea voinței arbitrare impusă asupra cetățenilor statului de elemente ale absolutismului monarhic, ale sistemului de organizare feudală, ale monarhului și ale aristocrației. Principalul mijloc instituțional de control asupra puterii politice centrale în stat a fost introducerea conceptului de democrație, adoptat de organismele statului ce urmau să asigure suveranitatea poporului și protecția libertăților indivizilor în fața de regimul de conducere a statului. Din punct de vedere politic, gândirea liberală se concentrează asupra libertăților individuale și limitarea puterii statului, acționând în vederea limitării implicării statale, dar în favoarea creării unui climat favorabil exercitării drepturilor de către indivizi.

Liberalismul este, prin urmare, principala mișcare politică și intelectuală care a dus în perioada modern, în mod consecvent, o luptă demnă de luat în seamă împotriva absolutismului politic, a abuzului de putere și a tuturor formelor de autoritarism care afecteaza libertatea individuală.

II. 3. Răspândirea curentului liberal

Curentul liberal își are originile în Europa, extinzându-se ințial pe aproape întreg continentul, depășind ulterior granițele georgrafice. În timp, a dobândit numeroase nuanțe și aspecte, în funție de zona de adopție, aceste modificări fiind necesare pentru o implementare a principiilor sale care să se potrivească cât mai bine unor zone și perioade de desfășurare a diverselor mișcăril politice, economice și sociale care au avut loc în ultimele două veacuri.

II. 3. 1. Liberalismul european

Încă din perioada secolului al XVIII-lea, în Europa, liberalismul a reprezentat o mișcare politică cu tradiție în promovarea libertăților individuale și limitarea guvernării statului din punct de vedere constituțional și democratic, conducerea statului fiind nevoită să acționeze pentru a reduce sărăcia și alte probleme sociale, fără a apela la schimbări radicale în structura societății.

Există numeroase variante de implementare ale acestei ideologii, dar cele mai cunoscute sunt cea engleză și cea franceză, care promovează valorile democratice și reformele constituționale, respingând autoritarismul din domeniul politic și economic. Francezii erau scindași în progresiști și moderați, aceștia din urmă pronunțându-se pentru universalizarea instituțiilor fundamentale ale statului, pentru votul universal, educație și respectarea proprietății private. În timp, moderații i-au înlocuit pe progresiști, considerați principalii apărători ai liberalismului european. Înainte de primul război mondial, partidele liberale europene dețineau supremația pe continent, însă după conflagrație au fost înlocuite de partide socialiste și democrate, la început de secol XX. După cel de-al doilea război mondial, unele dintre formațiunile politice liberale și-au consolidat poziția, altele au suferit un declin considerabil, dispărând chiar din viața politică a statelor unde activau.

Destrămarea Uniunii Sovietice la sfârșitul secolului al XX-lea, au permis unor formațiuni liberale din estul continetului European să renască, dezvoltându-și diverse facțiuni. Astfel au apărut liberal-democrații și social-liberalii, caracterizați ca fiind de orientare politică centru stânga. Astfel de exemple s-au înregistrat în Lituania sau Slovenia. În România, liberalii se caracterizau prin promovarea valorilor naționale, fiind reprezentanți ai Partidului Național Liberal Român, o formațiune de centru dreapta.

În occident, unele partide liberale au suferit transformări și înnoiri cel mai semnificativ exemplu fiind cel al liberalilor democrați din Marea Britanie, reprezentanții fostului mare Partid Liberal care a pierdut alegerile de la începutul secolului al XX-lea în fața Partidului Laburist, dispărând aproape de pe scena politică britanică. Pentru a se salva, liberalii anilor 1900 au fuzionat cu Partidul Social Democrat, o facțiune a Laburiștilor, formând in 1988 actualul Partid Liberal Democrat care a câștigat un semnificativ suport popular la alegerile generale din 2005. Astfel după câteva decenii, un partid de ideologie liberală s-a instalat la conducerea Marii Britanii, înregistrând un adevărat succes electoral. Cinci ani mai târziu, la alegerile generale din 2010, Liberal-Democrații au format o coaliție de guvernământ alături de reprezentanții Partidului Conservator.

Ca și în Marea Britanie, și în restul Europei Occidentale, partidele de orientare liberală au cooperat sau fuzionat cu partied socialiste sau social democrate.

În actualitate, viziunea liberalilor europeni este împărțită cu privire la gradul de intervenție a instituțiilor statului în economie, cele mai multe partide liberale europene adoptând momentan o atitudine conservatoare, prin politici specifice, în timp ce altele se manifestă moderat, principiile promovate putând fi deduse prin programele și politicile de liberalizare susținute. Liberalismul subliniază astfelm în comparație cu alte ideologii, dezvoltarea individului ca element esențial pentru societate și pentru stat, politicile liberale făcând notă discordantă de la țară la țară și de la partid la partid.

II. 3. 2. Liberalismul american

În America de Nord, spre deosebire de Europa, termenul liberalism se referă, în politica actuală, aproape exclusiv, la liberalismul social. Formațiunile politice dominante de pe teritoriul Canadei și S. U. A., Partidul Liberal și, respectiv, Partidul Democrat, sunt identificate în mod frecvent, în literatura de specialitate, ca fiind organizații de centru-stânga. În Canada, liberalii au condus aproape șapte decenii în timpul secolului trecut, promovând din rândul membrilor săi viitori primi-miniștri și iluștri oameni politici, printre care îi amintim pe Pierre Trudeau, Lester B. Pearson și Jean Chrétien, responsabili de dezvoltarea și bunăstarea statului canadian. Succesul acestora i-a determinat pe mulți specialiști să afirme că această formațiune politică se identifică cu statul Canadian însăși, potrivindu-se mănușă tipului de societate în cadrul căreia performează, chiar dacă la ultimele alegeri nu au înregistrat cifre considerabile.

În Statele Unite, istoria liberalismului modern descinde încă din perioada mandatului președintelui Franklin Delano Roosevelt, care a inițiat politica New Deal ca răspuns la Marea Criză din 1929-1933, câștigând astfel patru mandate consecutive. Politica inițiată de cel de-al treizeci și doilea președinte american a lăsat în urmă o moștenire care i-a influențat pe mulți dintre cei ce i-au urmat în funcție, cel mai cunoscut fiind John Fitzgerald Kennedy, un liberal auto-declarat liberal care susținea ca un adept al acestui current ideologico-politic este o persoană care privește întotdeauna înainte și niciodată înapoi, care salută inovațiile și care se preocupă de bunăstarea cetățenilor săi.

La sfârșitul secolului al XX-lea, ca un răspuns la succesul liberalismului promovat de Roosevelt și Kennedy, a fost creat, dintr-o facțiune conservatoare, Partidul Republican care inițial a reacționat împotriva valorilor promovate de liberali în anii 1960. Astfel s-au instalat la conducerea statului prin reprezentanți ca Ronald Reagan, George H. W. Bush și George W. Bush. Situția s-a schimbat la alegerile prezidențiale din 2008, când reprezentantul social-liberalilor, Barack Obama a devenit președintele Statelor Unite ale Americii.

În America Latină, liberalismul își are originea în mișcările liberale din secolul al XIX-lea, când grupări liberale luptau sau răsturnau regimuri conservatoare. Revoluții desfășurate sub semnul libertății au izbucnit în Mexic sau Ecuador, introducând ideile liberalismului modern ai cărui reprezentanți susțineau proprietatea privată, comerțul liber, anticlericalismul.

II. 4. Liberalismul în România

Liberalismul românesc reprezintă un curent ideologic, social, economic și politic, cu puternice accente naționale, în spiritul realităților societații românești, specific primei jumătăți a secolului al XIX-lea, în condițiile luptei de emancipare socială și națională din aceeași perioadă istorică. Românii au luptat de-a lungul veacului în discuție pentru autonomie, inițial, apoi pentru unirea regiunilor politico-geografice românești și, în final, pentru independența Principatelor Unite.

II. 4. 1. Apariția curentului liberal în spațiul românesc

Originile liberalismului românesc se regăsesc de-al lungul evoluției interne a societății românești, specifică ideologiei liberale europene de acum două veacuri. Evoluția ideii de libertate în spațiul românesc este gândită în legătură cu idealurile naționale ale secolului de liberalism românesc. Curentul liberal național se individualizează și se consolidează odată cu izbucnirea Revoluției de la 1848, moment în care sunt puse bazele programului social-politic, economic și național al statului român, prin deschiderea economică oferită de dispariția monopolului Porții asupra comerțului românesc, odată cu obținerea independenței statului român. Idei liberale au existat în societatea românească înainte de conflictul de la 1848, an revoluționar European, în programele unor societăți politice secrete, grupări conspirative sau societăți culturale, care se pronunțau pentru emanciparea politică, economică și culturală a statului român, valorile liberale promovând ideea de eliberare națională.

În România, s-au manifestat inițial liberalismul clasic, în cea ce-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ulterior reprezentanții neoliberalismului aflându-se la conducerea statului, în perioada interbelică.

Mișcările din toate domeniile societății aflate sub influența liberalismului au dus la apariția pe scena politică românească a unui nou partid, Partidul Național Liberal, constituit la 24 mai 1875, de oameni politici deja consacrați printre îi care amintim pe Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu, Gh. Vernescu, C. Fusea, Tache Anastasiu, Gh. Chițu și N.C. Furculescu. În titulatura partidului se regăseau două concepte, ce aveau să stea la baza schimbărilor pe care aveau să le producă noua formațiune politică. Conceptul național, alături de cel liberal, promovau dezvoltarea societății și a statului român, dar și continuarea procesului de recuperare a identității statale cu scopul întregirii statului în atributele suveranității și independenței depline. Puncte la fel de importante pe agenda noului partid erau dezvoltarea economică, culturală, social, intelectuală și educațională, dar și existența unui regimul de guvernare a statului bazat pe proprietate și libertate, prin echilibrarea relațiilor dintre diferitele clase ale societății. Toate aceste aspect s-au regăsit în ideologia și practica unui partid care, după 1866, a devenit vehiculul politic al procesului de modernizare a României.

II. 4. 2. Evoluția liberalismului în România

Până la unirea politică a Principatelor Române din 1859, liberalismul s-a afirmat sub formă doctrinară, ca o ideologie a libertății și egalității politice, ca o concepție conformă cu aspirațiile de emancipare și împroprietărire a țărănimii, pătura socială majoritar covârșitoare a populației. Liberalismul începe să fie promovat deschis de oameni aparținând tuturor categoriilor sociale mici și mijlocii, în frunte cu foștii conducători ai revoluției pașoptiste, care tind să formeze o nouă grupare politică, distinct de cele existente până atunci.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, guvernele facțiunii liberalilor moderați conduși de Mihail Kogălniceanu între 1863-1865 și de Nicolae Crețulescu între 1862-1863 și 1865-1866, au înfăptuit reforme menite să modernizeze statul român, după desăvârșirea unificării celor două formațiuni guvernamentale provincial de la Iași și București, la 22 ianuarie 1862, într-un singur Consiliu de Miniștri, stabilit la București. Acest consiliu urma să exercite în mod unitar autoritatea executivă asupra întregului teritoriu național nou alcătuit.

Un moment decisiv pentru formațiunea politică care a promovat principiile liberale l-a constituit campania electorală pentru alegerile parlamentare din aprilie 1875. Facțiunile liberale au alcătuit un comitet central electoral care să acționeze pe aceeași platformă politicî împotriva guvernului conservator, coordonând activitatea politică a partidului la nivelul întregii țări. Din cele 87 de cabinete ale României în întrega sa istorie, 30 au fost conduse de premieri liberali.

Timp de mai mult de un deceniu, între 1876 și 1888, președintele Partidului Național Liberal, Ion C. Brîtianu a deținut nu mai puțin de patru mandate consecutive de prim-ministru. Această perioadă a rămas cunoscută în istoria României drept marea guvernare liberală, prin statuarea unora dintre cele mai importante principii instituționale, sociale și legislative ale statului român. Conceptul promovat de Ion C. Bratianu, numit prin noi înșine, susținea o politică națională menită să contribuie la dezvoltarea economiei românești, în domeniile agricol și industrial, prin efortul susținut a instituțiilor autohtone de credit, în frunte cu Banca Națională.

După decesul lui I.C. Brătianu, P.N.L. se va afla sub o orientare moderată din anul 1892 până în 1908, liberalii devenind din reprezentanții unui organism politic de propagandă și reform, adepți ai unei guvernări preocupate de organizarea și consolidarea statului român.

În perioada interbelică, liberalii au continuat să joace un important rol politic, P.N.L. fiind cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice, aflându-se la conducerea țării din 1914 și până în 1919. După Marea Unire, aceștia au revenit la putere între 1922-1928 și 1933-1937, cu o pauză între 1926 și 1927. Din 1922, timp de aproape patru ani, statul român a fost martorul celor mai mari succese liberale din punct de vedere administrativ, economic și legislative, în această perioadă aplicându-se cele mai multe reforme și adoptându-se o nouă constituție, cea din 1923.

Activitatea P.N.L. a fost suspendată în anul 1938 până în 1944, an în care și-a reluat activitatea, doar până la dizolvarea din noiembrie 1947. Membrii partidului au fost încarcerați, de către comunișii care au preluat puterea, la Sighet, Jilava, Gherla, Aiud, Râmnicu Sărat, sau în lagărul de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. După o pauză de patru decenii, după Revoluția din 1989, P.N.L. a fost reînființat, avându-l în frunte pe Radu Câmpeanu. La alegerile din 20 mai 1990, PNL a obținut 39 de mandate parlamentare, inițiind prezența sa în viața politică din România, confruntându-se cu sciziuni la începutul anilor 90 ai secolului al XX-lea și cu aderări la diverse alianțe: în 1998 – Alianța Civică (PAC), în 2002 – Alianța pentru România (ApR), în 2003 – Uniunea Forțelor de Dreapta (UFD) și în 2008 – Acțiunea Populară. În 2003, P.N.L. și Partidul Democrat au creat o alianță pentru alegerile din 2004 sub sigla D.A., Dreptate și Adevăr. Alianța l-a desemnat pe președintele liberal Theodor Stolojan drept candidat pentru președinția României, acesta cedându-I locul lui Traian Băsescu, care obținut mandatul prezidențial pentru următorii cinci ani. În martie 2009 Partidul Național Liberal și-a schimbat conducerea în cadrul Congresului Extraordinar, președintele ales al P.N.L. fiind Crin Antonescu.

În întreaga sa istorie, Partidul Național Liberal s-a implicat în numeroase evenimente semnificative pentru România, începând cu obținerea independenței în 1877, constituirea Regatului României în 1881, promovarea participării la Războiul de reîntregire națională și crearea României Mari în 1918, votarea reformei agrare din 1921, relansarea economică după criza mondială din 1929 – 1933 și intrarea României în Uniunea Europeană în 2007.

Liberalismul a susținut de-a lungul timpului, în decursul întregii sale evoluții ca și ideologie politico-filosofică, libertatea individului ca element central al statului, al societății umane, susținând și consolidând ideea proprietății private. Valorile fundamentale, promovate de liberalism, sunt, în concluzie, libertatea individuală, responsabilitatea și independența personală, respectarea drepturilor indivizilor și a proprietății private, dar și egalitatea în fața legii.

CAPITOLUL AL III-LEA

SOCIALISMUL

O altă doctrină politico-filosofică a cărui baze au fost puse în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, și care s-a manifestat după 1900, a fost socialismul, o sursă de inspirație pentru regimurile politice din numeroase state europene și nu numai. De fapt, termenul de socialism a definit, în același timp, o doctirnă politică, un regim plitic și o mișcare socială, bucurându-se de o popularitate semnificativă în rândul statelor în curs de dezvoltare și modernizare, la începutul secolului al XX-lea.

III. 1. Conceptul de socialism

Conform ideii, unanim acceptate de istorici și teoreticieni, care susținea că socialismul a reprezentat o reacție socială, termenul în discuție apare ca o expresie ideologică de emancipare a mișcărilor muncitorești, o formă politică de opoziție față de liberalismul clasic, un proces de adaptare a societății la valorile promovate de ideile revoluției franceze de la 1789.

Apărut ca o reacție la concepția liberală asupra drepturilor și libertăților individuale, socialismul s-a dorit a fi, mai degrabă, un răspuns la efectele negative ale ideei de libertate, așa cum a fost ea înțeleasă de către liberali. Acest lucru nu înseamnă că socialismul se pronunța împotriva libertății, cel puțin nu în faza sa incipientă, dar a tins continuu spre a subordona individul grupului.

III. 1. 1. Definiții ale termenului

O societate condusă de o putere politică care aparține clasei muncitoare, unde proprietatea socială aparține statului și retribuția se realizează potrivit principiului de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi, este specifică unui stat socialist. Conform, dicționarelor de specialitate, socialismul definește o formațiune social-economică întemeiată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție și de schimb, ca urmare a desființării claselor sociale, o concepție social-politică care susține îngrădirea proprietății private, un ansamblu de doctrine ale partidelor de stânga nemarxiste.

Promovat drept un concept, o ideoligie sau un grup de ideologii, socialismul definește ansamblul mișcărilor politice și economice care au evoluat și s-au ramificat de-a lungul timpului. Bazat inițial pe proletariat pentru a clădi o societate fără clase sociale, statul socialist și-a îndreptat, treptat, atenția spre reforme sociale, în cadrul democrațiilor moderne.

Privit ca un ansamblu al doctrinelor social-politice care au ca scop reformarea societății prin desființarea proprietății private și punerea acesteia sub controlul direct al statului, socialismul îmbracă diverse forme, în funcție de domeniul de aplicare. Astfel când vorbim despre ansamblul concepțiilor socialiste care promovează instaurarea ordinii socialiste ca o cerință a rațiunii și o concretizare a unui ideal moral, ne referim la conceptul de socialism utopic. Dar când definim ansamblul concepțiilor marxist-leniniste privitoare la structura și dinamica proceselor de tranziție la care este supusă societatea de la ordinea capitalistă la cea comunistă, vorbim despre socialismul științific. Adepții socialismului utopic susțineau necesitatea adoptării ideologieo socialiste, dar nu cu argumente științifice, ci cu unele raționale și morale, iar cei ai celui științific studiau structura și dinamica proceselor trecerii de la orânduirea capitalistă la cea comunistă.

Definiția dată socialismului de filosoful și istoricul polonez Leszek Kolakowski conturează cât se poate de bine atributele acestui curent politico-filosofic. Astfel, socialismul reprezintă un program politic, o concepție asupra lumii conform căreia realitatea este accesibilă analizei științifice și numai o cercetare rațională poate dezvălui natura universului și a istoriei umanității. Doctrinele religioase și spiritualiste, expresii ale unei conștiințe mistificate, dispar odată cu abolirea exploatării și antagonismelor de clasă, lumea fiind supusă legilor naturii și providenței, iar omul, ca produs al naturii trebuie să fie și el obiect al cercetării.

III. 1. 2. Originile și evoluția curentului socialist

Termenul socialism apare, pentru prima dată, la începutul secolului al XIX-lea, mai exact într-un document de la 1827, fiind folosit, în limba engleză, pentru a-i numi și descrie pe discipolii reformatorului galez Robert Owen, unul dintre fondatorii curentului socialismului utopic și a mișcării cooperatiste engleze. Câțiva ani mai târziu, în Franța, termenul a fost utilizat pentru a-i descrie pe discipolii ideilor lui Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, teoretician socialist al secolului al XIX-lea. Ulterior, conceptul aici în discuție a fost menționat și în l'Encyclopédie nouvelle, o enciclopedie franceză, publicată din 1834 până în 1841, care reflect filosofia socialist a acelor vremuri. Termenul s-a răspândit cu rapiditate, fiind utilizat în numerose locații și momente, în mod distinct, de grupuri și indivizi care susțineau socialismul sau, dimpotrivă, se opuneau lui. Și, deși, de-a lungul timpului, a existat o mare varietate de opinii a grupurilor socialiste, toți sunt de acord că rădăcinile conceptului se regăsesc în lupta întreprinsă de pătura socială a muncitorilor din secolele al XIX-lea și al XX-lea, care activau în agricultură și industrie, mișcare dusă conform principiului solidarității și pentru făurirea unei societăți egalitariste, cu o economie benefică tuturor maselor sociale, indiferent de statut sau avere.

În timp, socialismul, ca doctrină, a suferit modificări sau completări, în funcție de teritoriul unde a fost promovat, pentru a se adapta cât mai bine societății care l-a acceptat. Astfel că, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut loc diverse adunări și întruniri ale adepților ideologiei socialiste. În 1864, la 28 septembrie, este întemeiată, la Londra celebra Internațională I, ca Asociația Internațională a Muncitorilor. Sociologul, filosoful și economistul german Karl Heinrich Marx a înființat această asociație, fiind și autorul primelor rezoluții, declarații și manifeste adoptate în cadrul acestei adunări. Astfel se reuneau mișcările muncitorești din diferite țări, cu o tactică unitară a luptei proletare a clasei muncitoare. După căderea Comunei din Paris în anul 1871, pe care Marx a analizat-o în lucrarea Războiul civil din Franța, publicată în același an, și după scindarea Internaționalei de către adepții lui Mikhail Bakunin, filosof și revoluționar rus, existența acestei adunări, în Europa, a devenit imposibilă. După Congresul de la Haga al Internaționalei socialiste, desfășurat în 1872, Karl Marx obține mutarea Consiliului General al acesteia la New York. Internaționala I își încheiase misiunea sa istorică, inaugurînd o epocă de dezvoltare a mișcării muncitorești în toate țările lumii, în care s-au constituit partide muncitorești socialiste de masă în cadrul fiecărui stat național. În 1889, la centenarul Revoluției Franceze de la 1789, a fost fondată Internaționala a II-a, numărând 384 delegați din 20 de țări, reprezentând peste trei sute de organizații socialiste și muncitorești. În lipsa lui Marx, decedat în 1883, președinte onorific al celui de-al treilea congres din 1893, al internaționalei, a fost ales Friedrich Engels, theoretician socialist și industriaș german.

Începutul de secol XX, a debutat cu un confict armat de proporții, primul război mondial. Până la finalul acestuia patriotism specific unei astfel de perioade s-a transformat treptat în radicalism politic, în ceea mai mare parte a lumii. Astfel, au izbucnit revoluții de emancipare întreprinse de clasa muncitoare, debutul reprezentândul revoluția rusă din 1917. Muncitori, soldați și țărani și-au delegate reprezentanți care au constituit o nouă formă de organizare în statul rus. Monarhia a căzut, iar guvernul provizoriu a convocat alegeri libere. Liderul mișcării, Vladimir Lenin, era și liderul Pardidului Comunist Bolșevic din Rusia, s-a aliat cu Leon Trotsky, politician, theoretician și revoluționar rus, câștigând celebra Revoluție din Octombrie, așa cum a fost numită mișcarea revoluționară rusă din octombrie 1917. Adepți ai marxismului, cei doi au adaptat teoriile socialiste ale lui Karl Marx la realiatea politică și socială a societății ruse din acea perioadă. Cu sloganuri ca Trăiască revoluția socialistă mondială!, noua conducere a statului, în frunte cu Lenin, a confiscat proprietățile păturii privilegiate ruse și a mănăstirilor, de pe teritoriul fostului Imperiu Rus, care au intrat în posesia statului. Ideile sale de guvernare au fost exprimate în lucrarea Statul și Revoluția, care invoca o nouă formă de conducere, bazată pe consiliile muncitorilor numite soviete – sfaturi. La 8 noiembrie 1917 Lenin a fost ales Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului de către Congresul Sovietului Rus. În martie 1919, Lenin și veteranii bolșevici s-au întâlnit cu revoluționarii socialiști din întreaga lume și au format Internaționala Comunistă. În această perioadă, în toată Rusia se desfășura un război civil, ale cărui principale facțiuni au fost Armata Roșie – comuniștii și Armata Albă – monarhiștii.

Pentru a-și consolida poziția pe plan intern, dar mai ales internațional, Lenin a hotărât să răspândească ideea de revoluție pe întreg cuprinsul Europei, astfel că ideile revoluționare au găsit un mediu prielnic de adaptare și în alte state europene. Cel mai mediatizat și cunoscut caz a fost cel al Partidului Comunist German. Mișcarea revoluționară nu a avut însă același success ca în Rusia, deși a fost condusă de o adeptă a principiilor promovate de bolșevici. Rosa Luxemburg, o teoreticiană marxistă poloneză și germană, filosof socialist și militantă revoluționară, a sprijinit Partidul Social Democrat din Polonia, și a fondat, alături de alți adepți revoluționari, Partidul Comunist German. Ea a fost ucisă, în 1919, în cursul unei încercări ratate de preluare a puterii pe cale neconstituțională de către grupările de extremă stângă, la Berlin.

După al doilea conflict armat major din secolul al XX-lea, cel de-al doilea război mondial, ideile socialiste, fie ele extreme sau moderate, și-au găsit aplicare atât în state aflate sub influența nou formatei Uniuni Sovietice Socialiste, fostul Imperiu Rus, dar și în state din Europa Occidentală sau în țările considerate ca aparținând Lumii a Treia, din Africa, Asia și America Latină. În timp, U.R.S.S. a devenit o superputere mondială, concurând cu S.U.A. și devenind a doua mare economie a lumii, sub influența sa dezvoltându-se state ca India, Egipt sau China, care au încercat să adopte modelul sovietic bazat pe o economie centralizat planificată, cu planuri de dezvoltare numite cincinale.

Partidele socialiste sau sociale, create sub ideea democrației, s-au dezvoltat în țări precum Marea Britanie, Franța, Italia, Belgia, Norvegia, Suedia, deținând chiar, pentru diverse perioade de timp, puterea în stat, introducând reforme sociale privind buna funcționare a statului. Spre exemplu, Peridul Laburist din Mare Britanie, care a deținut puterea între 1945 și 1951, a implementat reforme care vizau sectorul economic, cel social și sistemul de sănătate britanic.

Socialismul, ca o formă de organizare socială, se pronunță pentru interesul societății care primează în fața interesului unui individ sau a unui grup restrâns de indivizi, situându-se deci în opoziție cu liberalismul, care reprezintă sistemul social în care primează interesul individului, sau al unui grup restrâns de indivizi, în fața interesului societății. Socialismul are ca atribut democrația, definită ca putere a poporului, economia promovată punând în prim – plan statul, ca administrator al bunurilor societății și al creșterii continue a nivelului de trai. Aceste principii de bază stabilesc un cadru adecvat societății socialiste, menită să aibă la bază omul cu necesitățile lui, pentru a da cetățeanului demnitatea cuvenită ca individ, ca membru al societății în care trăiește, muncește, își participă activ la bunăstarea întregii națiuni.

III. 1. 3. Adepți ai socialismului

În contexul modernizării statului și a emancipării păturii sociale sărace, cea a muncitorilor și agricultorilor, au avut loc numeroase proteste, culminând cu revoluții care au ajuns să contureze un ideal muncitoresc al unei societăți bazate pe dreptate, un ideal care contrasta cu realitatea. În societățile care se bazau mai ales pe agricultura, unde mediul rural predomina, mișcările de acest gen erau de scurtă durată, însă odată cu creșterea ratei urbanizării populației, adepții unor astfel de ideologii s-au putut mobiliza mai facil, crescând durata unor astfel de mișcări revoluționare, un bun exemplu reprezentându-l Revoluția Franceză dintre 1789 și 1794. Conform ideologiei Revoluției Franceze din 1789, masele populare și-au dovedit puterea de a influența organizarea statală, într-una din cele mai puternice țări europene ale epocii moderne.

Revoluția industrială din secolul al XIX-lea, a fost mișcarea socială care a dat tonul revoluțiilor viitoare, luând amploare în urma părăsirii mediului rural de către populație în favoarea orașelor și, implicit, renunțarea la agricultură în favoarea industriei. Puterea maselor a reprezentat mijlocul de înlăturare a tiraniei, de dobândire a independenței naționale, de câștigare a drepturi idividuale, de creare a unei societăți ideale. S-a ajuns astfel la formularea unei ideologii protestatare, o reacție împotriva unei societăți care, odată cu marile transformări aduse de Revoluția Industrială, punea accent pe inovația tehnologică, munca manuală fiind înlocuită de cea mecanizată. În consecință, revoluția tehnologică a avut și urmări negative: condiții insalubre pentru muncitorii sosiți în spațiul urban, lipsa unei legislații viabile a muncii, abuzuri ale patronilor asupra forței de muncă angajată, mai ales femei și minori, plata unor salarii mici în contrast cu volumul mare de muncă prestart sau creșterea profiturilor întreprinzătorilor în defavoarea celor mulți și defavorizați.

Astfel, au apărut și contestatari ai industrializării puternice, mai ales în Marea Britanie, locul de origine al Revoluției tehnologice, cunoscutul scriitor Charles Dickens, aflându-se printre ei. La acea vreme, ideologia socialistă nu apăruse încă, dar apăruseră deja proteste pentru abolirea economiei de piață, care se baza pe conceptul concurenței și care defavoriza pătura de jos a societății. Printre principiile aflate la baza unei societăți considerate ideale, formulate în această perioadă, se numără cooperarea și împărțirea marilor averi către clasele defavorizate, dezavantajate de explozia industrială. Paradoxal, susținătorii mișcărilor socialiste au provenit din rândul păturii sociale privilegiate, fie că au simpatizat doar în teorie prin lucrări destinate ideologiei socialiste, fie prin punerea în practică a ideologiei susținute. Britanicul Robert Owen, un proprietar scoțian al unei fabrici de textile, domeniu care a care a exploatat inovațiile apărute în cadrul Revoluției Industriale, a fondat Marea Uniune Națională Comercială, în cadrul căreia a mobilizat muncitori britanici, scopul acestei organizații fiind declanșarea unei greve generale a muncitorilor care ar obliga agenții economici să se conformeze cerințelor primilor socialiști. Deci, în această perioadă apare denumirea de socialism, folosită pentru prima dată de Owen. În Franța, adepți ai socialismului în această perioadă s-au auto-denumit contele Henri de Saint-Simon care, influențat de Republica lui Platon, propunea o lume dominată de principiul rațiunii, condusă e oameni instruiți și nu de popor, și filosoful Charles Fourrier care opta pentru comune cu regim autarhic, apropiindu-se de ideologia susținută de Robert Owen. Viziunea acestuia din urmă va predomina în evoluția doctrinei socialiste.

Cu toate acestea, cei mai influenți filosofi socialiști au fost germanii Karl Marx și Friedrich Engels, care au publicat în 1848, considerat anul revoluțiilor europene, Manifestul Comunist, lucrare care promova o organizare socială și politică diferită de tot ce se întâlnise în istorie până în acel moment, de la utopiile lansate de avocatul, scriitorul și omul de stat englez Thomas More și de filosoful și teologul Italian Tommaso Campanella, până în secolul al XIX-lea. Datorită ideilor promovate, autorii Manifestului secolului al XIX-lea au fost exilați imediat în Anglia, unde Marx își continuă viziunea prin publicarea Capitalului, fără însă a înregistra un impact imediat. Viziunea marxistă a istoriei prezintă lupta dintre clasele sociale ca factor de decizie în scrierea istoriei, susținând convingerea că dezvoltarea industrială are drept consecință creșterea nivelului de trai al clasei muncitoare, cea care deține adevărata putere, putând să răstoarne supremația clasei bogate. Realizarea acestei soluții presupune o schimbare radicală și anume revoluția, urmată de dictatura proletariatului care să ducă la consolidarea regimului socialist în stat. Ideală în teorie, societatea comunistă este, în viziunea marxistă, o consecință a instaurării și asimilării depline a ideologiei socialiste, și presupune ca oamenii să beneficieze de orice bunuri și servicii de care au nevoie și care sunt produse de comunitate.

În Manifestul Partidului Comunist, Marx și Engels subliniază ideea că a fi liber cu adevărat înseamnă a fi liber de obstacole și a fi liber să-ți urmărești scopurile și aspirațiile, atât timp cât ele nu sunt în detrimentul altora sau dăunătoare lor. De aceea o persoană nu poate fi liberă să scoată un profit privat din munca altuia. Din moment ce suntem ființe sociale sau comunitare, nu are nici un sens să vorbim despre o persoană care este liberă și alta care nu este. Fie suntem toți liberi, fie nimeni nu este liber.

Principalele partide socialiste din Marea Britanie și Franța se bazau pe propriile lor principii, înființându-se formațiuni politice care susțineau ideologia socialistă. În Germania, Partidul Social Democrat are o evoluție ascendentă în Reichtag. Viața clasei muncitoare fiind vizibil îmbunătățită. Totuși, socialismul international trece printr-o perioadă de criză, cauzată de contradicțiile dintre teoreticieni, acest lucrul devenind evident prin lipsa de putere în momentul izbucnirii Primului Război Mondial, socialismul pierzând teren în fața ideologiei naționaliste, fiecare facțiune socialistă vizând problemele propriei țări. Singurul partid din timpul Primului Război Mondial care rămâne fidel ideologiei sale socialiste este facțiunea bolșevică a Partidului Social Democrat Rus, în 1917, punându-se bazele Uniunii Sovietice și a Partidului Comunist și fiind instaurată o dictatură care apaținea, doar în aparență, proletariatului.

Trecerea de la socialismul ideologic la comunismul aplicabil în realitate prin revoluția bolșevică a spulberat ideea de comunitate internațională și a avut repercusiuni grave în decursul secolului al XX-lea, dovedind faptul că viziunea utopică a societății socialiste nu poate fi transferată eficient în practică fără ca fundamentul teoriei pe care se bazează să fie alterat în mod semnificativ.

III. 2. Forme ale socialismului

De-a lungul timpului, socialismul a îmbracat diverse forme, găsindu-și aplicabilitate în realitate prin diverse teorii și ideologii, în funcție de teritoriul și perioada de destinație. Inițial s-a manifestat un curent socialist considerat utopic, într-o perioadă a statului monarhist.

III. 2. 1. Socialismul utopic

Acesta are rădăcini adânci în istorie. Socialismul utopic sau egalitarismul utopic apare inițial ca o laicizare a gândirii egalitariste în operele utopiștilor secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, Tomasso Campanella și Thomas More.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea apar primele încercări de a teoretiza socialismul utopic, dar și structuri organizatorice specific acestor teorii. De pildă, contele Saint Simon încerca să fundamenteze din punct de vedere științific teoriile lui More și să planifice evoluția societății umane în sens progresiv. Charles Fourier credea că un astfel de progres se obține prin organizarea societății în comunități umane în care rezidenții vor produce tot ceea ce le este necesar, iar toate pasiunile vor fi satisfăcute pe deplin.

III. 2. 2. Socialismul marxist 

Teorie politică bazată pe concepția materialistă a istoriei și caracterizată prin luarea drept obiectiv a punerii în comun a mijloacelor de producție și de schimb, ca și prin repartiția echitabilă a bunurilor, socialismul marxist luptă pentru emanciparea muncitorilor și țăranilor, pentru o lume fără clase sociale și fără oprimare. Pentru Marx, care a stabilit și definit esența mișcării socialiste, socialismul implică, în final, eliminarea pieței, a capitalului, a muncii ca marfă și chiar a banilor. Principalii socialiști marxiști au fost Karl Marx și Friedrich Engels, revoluționarii germani Rosa Luxemburg și Karl Liebknecht, Vladimir Ilici Lenin și Leon Trotsky.

Elaborat în opera Capitalul de către Karl Marx, socialismul marxist critică societatea capitalistă, acuzând-o de nenumăratele crize economice, al căror efect este pauperizarea proletariatului. Membrii societății burgheze, care au mijloacele de producție, exploatează muncitorul, nepermițându-i să se folosească de produsele muncii sale. Relațiile de producție sunt relații de clasă. Cel care deține mijloacele de producție și forțele umane aparține clasei dominante. Dominația economică burgheză presupune și o dominație de ordin politic. Contestând puterea burgheză prin manifestări mai mult sau mai puțin violente, dobândirea puterii va fi urmată de dictatura proletariatului. Punctul terminus al evoluției societății socialiste este comunismul, adică întărirea și nu dispariția statului. Evoluția revoluției socialiste marxiste debutează cu crize economice și pauperizarea proletariatului, continuând cu dobândirea conștiinței de clasă și a puterii de stat și culminând cu dictatura proletariatului și dispariția statului.

Marx nu și-a închipuit însă direcția pe care o vor lua ideile sale, care se concretizau în apariția curentului totalitar și a cultul personalității, bazate pe un sistem represiv concentraționar, pe genocid și, contrar speranțelor sale, pe întărirea statului. Marx și Engels se ridică și împotriva puterii religioase, acordând o importanță deosebită acțiunii revoluționare antireligioase. Engels susținea că orice religie nu este decât reflectarea fantastică, în mintea omului, a puterilor exterioare care le domină existența cotidiană, reflectare în care forțele terestre iau forma celor supranaturale.

III. 2. 3. Socialismul marxist-leninist

Acest socialism reprezintă materializarea tezelor marxiste a căror consecință a fost Revoluția bolșevică din 1917. Contrar așteptărilor lui Marx, slăbirea statului până la dispariția lui definitivă, statul nu numai că a slăbit, ci s-a întărit, autoritatea lui fiind absolută, în cazul statului totalitar, țările unde ultraconservatorismul și ultranaționalismul erau la putere, unde exista religiozitatea cea mai vie, devenind gazdele experimentului socialist-marxist, un bun exemplu fiind U. R. S. S. Nu au fost alese nici Franța, nici Germania, considerate patriile teoretizării mișcării revoluționare, ci Rusia conservatoare, monarhică și ortodoxă, un stat al contrastelor de la absolutism monarhic la democratism anarhic.

Obiectivele revoluționare au însemnat industrializarea forțată, cooperativizarea agriculturii, distrugerea societății civile, înregimentarea vieții intelectuale și a culturii și mai ales distrugerea Bisericii și persecuțiile religioase. Comunismul a fost impus prin forță, după cel de-al doilea război mondial, în întreaga zonă sud-est europeană. De asemenea, el s-a impus, ca regim de guvernare, și în state precum China și Cuba.

Revoluția marxist-leninistă susținea că înregimentarea socială trebuia să fie totală. nici un domeniu al vieții, oricât de privat sau intim, nu putea să se sustragă acestui impact. În toate țările satelit – birocrații ideologice, sloganurile propagandistice au inundat toate publicațiile. Coordonarea literaturii a fost încredințată unor comisari fanatici, al căror unic obiectiv era eradicare tuturor formelor de gândire independentă. Realismul socialist a fost proclamat drept drumul spre perfecțiunea politică și culturală, iar producția de masă a făcut ca auditoriul să fie din ce în ce mai sătul de această creație patronată în mod artificial. Doctrina socialistă marxist-leninistă s-a transformat astfel în ideologie prin aplicarea acesteia la comunism.

În Rusia și în țările satelite, ideologia marxist-leninistă s-a lovit de un obstacol insurmontabil: religia. Societatea organizată clasic pe proprietate, familie, religie reprezenta obstacolul bolșevismului și spre deosebire de celelalte instituții care au fost comunizate, colectivizate, Biserica a rezistat. Problema religioasă a fost subiectul unor vii dezbateri în cadrul Internaționalei socialiste și prilej de rupturi. După al doilea război mondial, liderul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin susținea că pentru un revoluționar principalul este munca revoluționară și nu reformele, pentru el reforma fiind doar produsul accesoriu al revoluției. Revoluționarul acceptă reforma pentru a o utiliza ca un pretext în vederea continuării legale și acțiunii ilegale, pentru a se servi de ea ca un paravan, pentru a întări munca ilegală în vederea pregătirii revoluționare a reformelor și a acordurilor în condițiile imperialismului.

Utopic în teorie, dar monstruos în practică, socialismul este departe de a fi dispărut. Realitatea pare să confirme pe deplin afirmațiile lui Stalin, într-un moment în care, în întrega lume, stânga domină și conduce detașat lumea sub principiile social democrației.

III. 2. 4. Comunismul

 Considerat ansamblul concepțiilor socialiste care concep instaurarea orânduirii socialiste ca o cerință a rațiunii, ca o concretizare a unui ideal moral, prin transformarea socială și edificarea unei societăți ideale, bazată pe abundență și egalitate, comunismul nu face distincție între clasele sociale, între săraci și bogați, între exploatați și exploatatori, așa cum fac marxiștii. Critica lor se îndreaptă împotriva capitalismului, sistem ce are consecințe nefaste asupra dezvoltării omului. Comunismul se poate referi la un anumit sistem social, la o ideologie care promovează acel sistem social, sau la o mișcare politică care dorește să implementeze sistemul. Cel mai cunoscut principiu al societății comuniste este De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități. Ca ideologie specifică secolului al XX-lea, comunismul care precede revoluția rusă din octombrie 1917, este sinonim cu marxismul și diversele ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului. Printre altele, acesta propune concepția progresului în istorie, potrivit căreia există patru faze ale dezvoltării economice a societății: sclavia, feudalismul, capitalismul și comunismul, subliniind că din sistemul economic al unui stat derivă toate celelalte sisteme. Specifică Rusiei sovietice a lui Stalin, dar și celelorlalte state comuniste, a fost naționalizarea proprietăților private prin procesul de colectivizare.

III. 2. 5. Socialismul anarhist

Acesta exprimă o critică radicală a societății și a tuturor formelor de guvernare care stau mărturie unei dezvoltări armonioase a individului și care îl constrâng la corupție. Principalele figuri ale socialismului anarhist sunt teoreticianul Mihail Bakunin, anarhistul rus Piotr Kropotkin, dar și lingvistul și activistul politic American Avram Noam Chomsky, în frunte cu economistul și sociologul francez, P. J. Proudhon, teoretician al socialismului, considerat părintele anarhismului.

III. 2. 6. Socialismul reformist

Acest curent ideologic a adoptat din modelul marxism obiectivul depãșirii capitalismului și fãurirea unei societãți socialiste în care mijloacele de producție sã fie proprietate colectivã, respingând revoluția pentru atingerea acestui țel. Mai precis, socialismul reformist se pronunța împotriva luãrii puterii prin violențã de cãtre proletariatul organizat. Reformiștii susțineau ca statul burghez sã fie constrâns, prin lupte sindicale și parlamentare și, astfel, sã se punã bazele unor reforme necesare perfecționãrii societãții. Principalii socialiști reformiști au fost scriitorul și politicianul socialist Eduard Bernstein și socialistul moderat Karl Kautsky.

III. 2. 7. Național-socialismul

Un fundament al naþional-socialismului îl reprezintã intangibilitatea unei comunitãþi populare. Alte fundamente constau în instaurarea unei economii naþionale, unei politici sociale, a unei politici externe, care sã se ghideze pe principiile naþional-socialiste. Supravieþuirea propriului popor reprezintã punctul cel mai important în viziunea naþional-socialistã.

Comunitatea popularã, reprezintã un factor important în naþional-socialism. Pentru ca aceastã comunitate sã îºi împlineascã funcþia ºi randamentul dorit, trebuie înlãturate diferenþele de clasã din rândul poporului productiv. Astfel cã un muncitor în industrie sau un agricultor nu este cu nimic mai prejos faþã de un profesor sau un medic. Toþi sunt elemente muncitoare și îºi utilizeazã capacitãþile în scopul bunãstãrii comunitãþii ºi þãrii. Anumite instituþii sunt puse sub controlul statului, pentru a împiedica un comerþ care serveºte exclusiv creºterii profitului privat ºi nu serveºte cu nimic bunãstãrii poporului. De asemenea, în naþional-socialism femeia are un statut privilegiat, fațã de cel pe care i-l acordã sistemul economic capitalist, unde femeia este exploatatã ca o forþã de muncã suplimentarã, pentru a servi creºterii profitului indivizilor. Într-o comunitate popularã femeile obþin dreptul la susþinerea maternitãþii ºi au din nou dreptul de a fi pur ºi simplu femei, egalitatea în ºanse fiind puternic susþinutã. Totuși, apariþia unei elite nu se aflã în contradicþie cu naþional-socialismul.

III. 2. 8. Social-democrația

Această noțiune derivă din socialismul democratic, un concept politico-ideologic ale cărui principii au fost stabilite în cadrul Congresului Partidului Social-Democrat German, desfășurat în Germania, la Bad-Godesberg în 1951. Ideile au fost preluate ulterior și de alte formațiuni politice europene: Partidul Laburist din Marea Britanie, Partidele Socialiste din țările scandinave și latine. Social-democrația își are originea în gândirea socialistului german Eduard Bernstein. El și-a propus să revizuiască marxismul, socialismul, numindu-se revizionist, implicând o critică morală, politică și economică a socialismului marxist. Social-democrația nu își propune să instaureze comunismul, ci să conviețuiască democratic alături de celelalte orientări politice și neasumându-și o vocație revoluționară radicală. Opțiunea democratică a acestei orientări socialiste a făcut posibilă menținerea sa ca un termen permanent de comparație în viața politică a numeroase state din lume.

Principiile promovate urmăresc o desprindere totală de ideile marxiste și susținerea unei politici de reforme sociale, în cadrul unor partide parlamentare de centru-stânga. Ideile social-democrate derivă din principiile revoluției franceze: libertate, egalitate și fraternitate, societatea ideală fiind bazată pe acțiunea comună a tuturor cetățenilor, care au aceleași drepturi și răspunderi. Interesele economice sunt, de asemenea, importante, fiecare cetățean, în calitate de consumator, având un cuvânt de spus în stabilirea și repartiția producției, în privința organizării și condițiilor de muncă. Printre figurile marcante ale social-democrației secolului al XX-lea se regăsesc: omul politic suedez Sven Olof Palme, lider al Partidului social-democrat din Suedia, omul politic chilian Salvador Allende, politicianul german Willy Brandt, fost cancelar al Germaniei și câștigător al Premiului Nobel pentru Pace în 1971, omul politic francez Lionel Jospin, fost prim-ministru al Franței sau politiciana franceză Segolene Royal.

III. 2. 9. Sindicalismul

Sindicalismul este o mișcare socială care funcționează prin intermediul sindicatelor industriale și respinge socialismul de stat, sau utilizarea statului pentru a construi socialismul. Sindicaliștii susțin o economie socialistă, bazată pe uniuni federale sau sindicate ale lucrătorilor care dețin și gestionează mijloacele de producție.

III. 3. Răspândirea curentului socialist

Răspândit în toată lumea, curentul socialist s-a bucurat de o popularite semnificativă, interesant fiind faptul că, deși până în prezent a cunoscut perioade alternative de creștere sau scădere în preferințele adepților săi, momentan aflându-se prin formațiunile politice care îi promovează ideologia, la conducerea lumii.

III. 3. 1. Socialismul European

Revoluția industrială în Anglia, mai precis tranziția de la o economie agrară la una industrială, a început cu câteva decenii înaintea celorlalte state europene. Un număr semnificativ de muncitori din domeniul agricol au ajuns să lucreze în industrie, în fabrici sau mine. Condițiile de viață și de lucru ale acestora, alături de ideile Revoluției Franceze de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au născut numeroși adepți ai curentului socialist, din rândul intelectualilor britanici. După cum am menționat și mai sus, pionierul aplicării ideilor socialiste a fost industriașul scoțian Robert Owen, din orașul New Lanark din Scoția. Contrar practicii curente pentru acea perioadă, acesta a refuzat să angajeze femei și copii pentru muncile dificile, oferindu-le, în schimb, condiții de viață și de muncă îmbunătățite.

La începutul secolului al XX-lea, existau deja câteva grupuri și mișcări socialiste în Mare Britanie. Socialismul englez nu a suferit influența marxismului. Fundamentele intelectuale din Societatea Fabianistă nu sunt revoluționar-marxiste, ci social-reformiste.

Partidul Laburist –  Labour Party – a fost înființat în anul 1900 de sindicatele care doreau să fie reprezentate la nivel politic. Denumirea inițială de Labour Representation Committee a fost schimbată în Labour Party în 1906. Faptul că a fost fondat de sindicate nu explică numai dependența financiară a partidului față de sindicate, ci și felul în care acest partid era organizat la nivel intern, existând, pe lângă membrii individuali, și membri colectivi, și anume sindicate și organizații socialiste. Prezența acestora din urmă era condiționată de cotizațiile semnificative în fondurile Partidului Laburist, contribuții care asigurau și un număr de voturi cu care puteau contribui la deciziile din congresele partidului. Șeful partidului, ales până în anul 1981 de facțiunea parlamentară, este astăzi numit în funcție de un comitet electoral alcătuit din reprezentanți ai sindicatelor, ai organizațiilor regionale de partid și din deputați. Fiecare dintre aceste trei grupări au dobândit, în urma ultimei reforme a partidului din 1993, câte o treime din voturi.

Sistemul de partide britanic a fost considerat un sistem bipartidist, pentru că în perioada postbelică nu au existat decât două partide, Partidul Conservator și Partidul Laburist, care au alternat la guvernare. Numărul partidelor din Parlament a crescut însă în timp. În perioada de guvernare a lui Clement Attlees (1945-1951), care a cîștigat în mod surprinzător primele alegeri de după al doilea război mondial, întrecându-l pe premierul, atunci în exercițiu, Winston Churchill, printr-o politică de statalizare și de reforme socio-politice, punând astfel bazele statului social postbelic. Partidul Laburist a revenit la guvernare de abia în anii șaizeci, avându-l ca prim-ministru pe Harold Wilson (1964-1970), eșecul programului lor de modernizare economică fiind un eșec, nu în ultimul rând din pricina rezistenței opuse de sindicate. Încercările lui Wilson, după 1974, și ale lui James Callaghan (1976-1979), de a răspunde intereselor sindicatelor prin implicarea acestora în deciziile privitoare la politica salarială și a prețurilor au dus țara într-o criză economică de proporții, care a făcut evident stadiul de înapoiere a productivității din economia britanică. Alianța politică a Partidului Laburist cu sindicatele s-a destrămat în anii 1978-1979, cauza fiind refuzul sindicatelor de a-și convinge membrii de necesitatea restructurării industriei din Marea Britanie.

Totuși în anii 90 ai secolului trecut, partidul a reușit să-și consolideze poziția în viața politică britanică, prin reformele interne susținute de liderii săi, luând hotărârea de a adera la principiile economiei de piață. Tot în aceeași perioadă, numărul de voturi al sindicatelor la congresele laburiștilor a fost redus cu 50 de procente. Datorită statutului de membru colectiv al sindicatelor, Partidul Laburist mai are și acum mai multe milioane de membri. Pe viitor va fi însă decisivă calitatea individuală de membru. Numărul de membri individuali se afla, la începutul anilor nouăzeci, cam la același nivel cu cel al Partidului Conservator. După preluarea conducerii partidului de către Tony Blair, numărul membrilor a înregistrat o oarecare creștere, scăzând însă după primul an de guvernare. La ora actuală numărul membrilor se ridică la peste 350.000 de persoane.

În Franța, socialiștii au susținut, încă de la început, obținerea puterii în stat pe calea democratică a alegerilor libere, dar și substituirea necesară și progresivă a proprietății capitaliste cu proprietatea social, opunându-se internaționalismului Marxist. Astfel, socialiștii francezi apărau idea națională. Socialismul francez a reușit să concentreze forțele politice ale stângii în Partidul Socialist. Odată cu desfășurarea revoluției franceze s-a observat că muncitorii nu puteau fi ignorați în reglementările ce ar fi reorganizat societatea.

Partidul Socialist Francez, este un partid politic înființat în 1905, care a sprijinit naționalizarea pe scară largă a economiei. În Franța, socialismul a evoluat pornind de la teoreticienii din secolul al XIX-lea, precum Henri de Saint-Simon, Charles Fourier, și de la activitățile marxiștilor francezi. Condus de Jean Jaurès, partidul s-a dezvoltat rapid, deși a suferit un regres din cauza scindării aripii de stânga, ce a format Partidul Comunist Francez în 1920. În deceniul următor a deținut un rol central în guvernul Frontului Popular al lui Leon Blum, prim-ministru francez în perioada interbelică.

În timpul celui de-al doilea război mondial, a luat parte la Rezistență și a colaborat cu Charles de Gaulle, iar după război era al doilea partid al țării ca importanță. La scurt timp, a pierdut acest statut, în alegerile din 1969 obținând doar 5% dintre voturi. În același an, și-a schimbat numele în Partidul Socialist, la conducerea sa fiind ales François Mitterand, care printr-o politică moderată, a condus statul francez din 1981 și până în 1995, în anii 1990 pierzându-și poziția dominantă. Alegerile din 2002 s-au dovedit dezastruoase pentru socialiști, care au obținut mai puțin de un sfert dintre locurile din Adunarea Națională.

În actualitate, Partidul Socialist este o formațiune politică social-democrată din Franța și cel mai mare partid de centru-stânga din această țară. Doi dintre președinții celei de-a Cincea Republici Franceze, François Mitterrand, între anii 1981 și 1995, și François Hollande, din mai 2012, au fost aleși în funcție din partea acestei formațiuni politice.

În Germania, s-u pus bazele filosofiei socialiste care avea să reprezinte fondul ideilor transpuse în realitate de politicieni la cerarea unor formațiuni politice de stânga pe întreg teritoriul european. Poate cei mai cunoscuți filosofi socialiști au fost germanii Karl Marx și Frederic Engels. Socialismul datorează ideii de societate dominația pe care a câștigat-o asupra minții germane, așa cum era concepută de marii gânditori germani.

Încă din secolul al XIX-lea au existat formațiuni politice care își ghidau activitatea după principiile curentului socialist, una dintre ele fiind actualul Partid Social Democrat al Germaniei, cu aproape 150 de ani de activitate. Și în perioada dintre cele două războaie mondiale s-au pus bazele unor partide cu iz socialist, cel mai cunoscut fiind Partidului Muncitoresc German Național-Socialist, care și-a desfășurat activitatea sub influența curentului național-socialist, în Germania, acesta a reprezentat ideologia și politica totalitară naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între anii 1933 și 1945.

Formațiuni politice actuale care au adoptat mai mult sau mai puțin modelul socialist sunt, vechiul Partid Social Democrat și Die Linke, un partid socialist german, format din unirea partidelor W.A.S.G. și Linkspartei-P.D.S. care au aparținut foștilor comuniști din Republica Democrată Germană.

Și țările nordice europene au adoptat modelul socialist. Islanda, Norvegia, Suedia și Finlanda s-au pronunțat pentru o economie de piață mixtă, caracterizată prin stări de bunăstare vizibilă, în raport cu alte țări dezvoltate, urmârind consolidarea drepturilor fundamentale ale omului și stabilizarea economiei. Acestea se disting de alte state socialiste, cu obiective similare, prin accentul pus pe maximizarea participării forței de muncă la luarea deciziilor în stat și pe promovarea egalității între femei și bărbați, dar și pe utilizarea liberală a politicii fiscal expansioniste. Astfel de măsuri au dus la înregistrarea unui grad ridicat de ocupare a forței de muncă, șomajul în țările nordice având un procent foarte scăzut în comparație cu cel din țări europene. Modelul nordic, cu toate acestea, nu este un model unic, cu componente sau reguli specifice. Fiecare dintre țările nordice are propriile sale modele economice și sociale, uneori cu mari diferențe de la vecinii săi.

În estul Europei, ideologia socialist a căzut în extremă, mai ales după cel de-al doilea război mondial. Majoritatea statelor estice și sud-estice au intrat sub influența U.R.S.S., la conducerea lor instalându-se partide comuniste subordinate conducerii de la Moscova. Zona s-a dovedit propice, având în vedere faptul că ideologia comunistă se aplica cu success în state mai puțin dezvoltate sau afectate de război, așa cum a fost și cazul României.

III. 3. 2. Socialismul în Asia

Același lucru s-a întâmplat și pe continentul asiatic. State ca Vietnam, Laos, Coreea de Nord sau China au implementat ideile socialiste marxist-leniniste încă de la începutul secolului al XX-lea. Statele asiatice cu economii socialiste s-au pronunțat în mare măsură împotriva planificării unei economii centralizate în secolul al XXI-lea, punând un accent mai mare pe economia de piață. Un bun exemplu îl reprezintă China, care a adoptat un model occidental de organizare economică, fără a neglija aspectele tradiționaliste, prezente în toate domeniile, în cazul acestui stat care își întinde existența pe câteva milenii. În Republica Populară Chineză, Partidul comunist chinez a făcut trecerea de la economia tradiționalistă a lui Mao Zedong la un program economic modern, cu caracteristici locale. Modernizarea statului a avut loc sub Deng Xiaoping, atunci când conducerea Chinei s-a angajat la un program economic de piață bazat pe reforme, chair dacă inițial acestea au fost doar pe hârtie.

Programul de modernizare a societății socialiste în zonă a culminat cu programul liderului sovietic Mihail Gorbaciov, care a inițiat la sfârșitul anilor 1980, perestroika. Termenul care înseamnă restructurare, reconstrucție, a fost elementul central al politicii adoptate Gorbaciov, în vederea reformării economiei și societății sovietice. Acțiunea sa a reprezentat un model pentru celelalte state comuniste din zonă. Astfel, președintele chinez Deng a menținut dreptul de proprietate al statului asupra terenurilor, dar a încurajat cooperarea în agrigultură și industrie, acordând o influență sporită sectorul bancar și financiar din țară.

Și în alte state din Asia, unele partide socialiste și comuniste se bucură de o activitate intensă. Coreea de Nord este singurul stat din regiune care se opune mofdernizării și deschiderii granițelor în fața capitalului străin, fiind puternic influențat de un regim communist totalitarist, unde cultul personalității conducătorului statului și lipsurile populației se îmbină într-o imagine total nepotrivită. În Nepal și India, Partidele Comuniste se pronunță pentru democrație, egalitate socială, și prosperitate economic. În Singapore și Japonia, comunișii se bucură de popularitate în rândul clasei muncitoare și a tinerilor.

III. 3. 3. Socialismul American

Activitatea partidelor socialiste din Statele Unite a atins apogeul în secolul al XX-lea, dar a continuat până în prezent, prin organizații și formațiuni politice, printre care se numără Partidul Socialist al Statelor Unite ale Americii, Partidul Muncitoresc Socialist și Socialiștii Democrați din America, organizația acestora din urmă numărând aproximativ 10.000 de membri.

În Canada, Federația Cooperativă a Commonwealth-ului, precursorul Partidului Noilor Democrați, a avut un oarecare succes semnificativ în politică, la nivel regional. În 1944, canadienii au format primul guvern socialist din America de Nord. La nivel federal, Partidul Social Democrat al Noilor Democrați formează Opoziția în viața politică canadiană, după câștigarea celor mai recente alegerile federale din Canada.

În America Latină, marea majoritate a statelor au în fruntea lor reprezentanți ai unor formațiuni politice socialiste.Venezuela este condusă de Hugo Chávez, Nicaragua de Daniel Ortega, Bolivia de Evo Morales și Ecuador de Rafael Correa. Toți acești politicieni se consideră socialiști auto-declarați, la fel ca și programele politice pe care le promovează, venezueleanul Chávez adoptând chiar un nou termen al ideologie, și anume socialism al secolului al XXI-lea.

III. 3. 4. Socialismul în Africa

Socialismul african a fost și continuă să fie o ideologie majoră pe continent. Politicianul Julius Nyerere, fost președinte Tanzanian, a fost inspirat de idealurile socialiste britanice. El s-a pronunțat în favoarea locuitorilor din spațiul rural și pentru menținerea ujamaa, un sistem de colectivizare, care în conformitate cu Nyerere a fost prezent în Africa înaintea imperialismului european. Alți adepți ai socialismului african sunt Jomo Kenyatta, primul președinte al Kenyei, Kenneth Kaunda, președinte al Zambiei și Kwame Nkrumah, lider al Ghanei, care a fost inspirat de socialismul și a militat pentru o republică democratică în Africa.

III. 4. Socialismul în România

În România, socialismul a evoluat de la simple idei utopice ale românilor care în drumul lor prin Europa au devenit adepții săi încă din secolul al XIX-lea, până la instituirea unui regim socialist totalitar, sub conducerea Partidului Comunist Român, care a preluat puterea statului după cel de-al doilea război mondial.

III. 4. 1. Apariția curentului socialist în spațiul românesc

Primele manifestări socialiste în Principatele Române se leagă de numele lui Teodor Diamant care, între anii 1834 și 1841, a propagat ideile francezului Charles Fourier, adept al socialismului utopic, al cărui discipol a devenit în perioada studiilor sale la Paris. Întors în țară, românul a început să propage ideea creării unui falanster, o colonie a muncitorilor adepți ai ideologiei socialiste. Cu sprijinul boierului Manolache Bălăceanu, au fost puse, în 1835, bazele Falansterului de la Scăieni, din județul Prahova. Colonia, denumită Societatea agronomică și manufacturieră, era formată din foști robi ai acelei moșii, țărani iobagi eliberați, meseriași de cele mai diverse profesii, foști militari, agronomi și profesori. Ziua de muncă era de 8 ore, iar repartiția bunurilor se făcea în funcție de munca depusă și în raport cu capitalul adus. După aproape doi ani, colonia lui Diamant a fost desființată de autorități. Experimentul însă va constitui un mesaj invocat mereu de gândirea democratică românească și de mișcarea socialist. În perioada ce a urmat, ideile socialiste au pătruns, pe cele mai diverse căi, în unele medii radicale românești. Cu toată toleranța guvernelor de nuanță liberală, penetrarea curentelor de gândire socialistă în România a întâmpinat greutăți, generate de reticențele față de o ideologie care preconiza reforme radicale și chiar schimbarea, prin mijloace revoluționare, a ordinii sociale existente. Abia după anul 1860 își fac apariția organizații socialiste, inițial în localități din Transilvania, ulterior la Arad, Reșița, Brașov, Sibiu și Cluj. Între anii 1843 și 1872, se constituie Asociația generală a lucrătorilor din România, cu peste 20 de organizații profesionale muncitorești pe teritoriul României. Aceasta era prima organizație națională a muncitorilor români și una din primele din lume care își propunea apărarea drepturilor și intereselor profesionale ale acestora. În deceniul al VIII-lea al secolului al XIX-lea se constituie primele cercuri socialiste la București și Iași, înființarea lor însemnând transformarea socialismului într-un curent de idei și apoi într-o mișcare politică care își propunea să analizeze realitatea românească și să acționeze pentru transformarea ei din perspectiva doctrinei socialiste. Între liderii cei mai importanți din această perioadă amintim pe: frații Ioan și Iosif Nădejde, Eugen Lupu, Bonifaciu Florescu, Andrei Dumitrescu, Constantin Dobrogranu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu, dr. Nicolae Russel. În 1881 apare revista Contemporanul condusă de Ioan Nădejde și Constantin Mille, care va juca un rol important în promovarea ideilor socialiste datorită calității ei și tirajului foarte mare pentru acea epocă. Expunerea socialismului științific și Programul socialist o lucrare realizată de liderii socialiști în 1886 a fost o încercare de analiză a problemelor imediate și de perspectivă ale societății românești. În acest studio este argumentată necesitatea creării partidului politic muncitoresc și o platformă a partidului. Programul cuprindea revendicări democratice privind votul universal, autonomia comunală, egalitatea femeii cu bărbatul, trecerea proprietății statului în stăpânirea comunelor, desființarea armatei permanente și înarmarea poporului. Ca urmare a unei intense propagande la sate și a îmbrățișării definitive a tacticii legale, socialiștii obțin alegerea unuia dintre ei ca deputat la alegerile din 1888.

III. 4. 2. Evoluția socialismului în România

Ideile socialiste au pătruns în Principatele Române prin intermediul tinerilor care își făceau studiile în străinătate, transferul de idei făcîndu-se mai ales pe filiera franceză, datorită predilecției pentru cultura franceză. Mai ales după revoluția de la 1848, ideile socialiste au fost propagate prin intermediul presei muncitorești și socialiste, reprezentate de Telegraful român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul și Lucrătorul român (1872). În jurul acestor publicații s-au format cercuri socialiste care au dat o orientare modernă mișcării socialiste românești, prin sprijinirea implicării în lupta politică legală.

La 31 martie 1893 a fost fondat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România – P.S.D.M.R. Din conducere făceau parte Ioan Nădejde, Vasile G. Morțun, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ion C. Frimu, Mihail Gheorghiu-Bujor, Cristian Racovski, Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici. Programul adoptat, inspirat din programul de la Erfurt al social-democraților germani, definea rolul P.S.D.M.R. ca reprezentant al proletariatului român. Principalele direcții de acțiune ale partidului erau instituirea votului universal, adoptarea unei legislații a muncii și reforma radicală a sistemului agrar în favoarea țărănimii, organizarea învățămîntului gratuit obligatoriu, garantarea dreptului la întrunire, instituirea impozitului progresiv pe venit, descentralizarea și autonomia comunală. Partidul a adoptat o poziție moderată, în sensul acceptării cadrului constituțional existent. În 1899 partidul s-a destrămat.

La începutul secolului al XX-lea, mai exact în 1910, a fost înființat Partidul Social Democrat Român – P.S.D.R., condus de I.C. Frimu, Mihai Gheorghe Bujor și Christian Racovski. Legăturile cu alte partide social-democrate au fost întărite prin participarea la Congresele Internaționalei a II-a de la Basel, din 1912, și Copenhaga, din 1913, unde au fost adoptate rezoluții pacifiste.

P.S.D.R. a fost martorul Marii Uniri din 1918, solicitând democratizarea țării și transformarea ei într-o societate socialistă. În decembrie 1918, partidul și-a schimbat denumirea în Partidul Socialist. Congresele care au urmat au hotărît centralizarea întregii mișcări socialiste prin constituirea Partidului Social-Democrat – P.S.D., printre membrii săi numărându-se George Grigorovici, Constantin Titel Petrescu, Ilie Moscovici, Șerban Voinea,  Ioan Flueraș,Ștefan Voitec, Lotar Rădăceanu. A urmat o perioadă de scindări generate de relaționarea cu celelalte partide, respectiv cu P.N.Ț. și P.N.L., în vederea accederii la putere. În perioada dictaturii regale a regelui Carol al II-lea de Hohenzolern, P.S.D. și-a continuat activitatea în ilegalitate, sub conducerea lui Constantin-Titel Petrescu. Deși se aflau în tratative cu comuniștii pentru organizarea luptei antifasciste, social-democrații români au întrerupt contactele cu comuniștii, care susținuseră anexarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la U.R.S.S.

După 23 august 1944, socialiștii au fost implicați în constituirea primelor cabinete provizorii, dar la instalarea guvernului Petru Groza, în martie 1945, Constantin Titel Petrescu și alți lideri regionali ai P.S.D. au refuzat să participle, deoarece o parte a socialiștilor doreau o colaborare cu comuniștii. La Conferința din decembrie 1945, în urma hotărârii majorității delegaților de a merge în alegerile parlamentare pe liste comune cu P.C.R., Constantin Titel Petrescu și susținătorii săi au părăsit P.S.D.R. constituindu-se apoi, în mai 1946, în Partidul Social-Democrat Independent – P.S.D.I. În manifestul nou formatului partid se arăta că partidul este promotorul adevărat al social democrației românești. În februarie 1948 P.S.D. a fuzionat cu P.C.R. în cadrul Partidului Muncitoresc Român – P.M.R., liderii P.S.D. au fost arestați, fapt care a cauzat dispariția partidului din viața politică.

Între 1947 și 1989 Partidul Comunist Român a fost singurul partid politic din România. Succesor al ramurii bolșevice de extremă stânga al Partidului Socialist din România, P. C. R. a susținut ideologic realizarea revoluției comuniste. În perioada interbelică a fost o forță politică ilegală, de mică anvergură, complet subordonată Cominternului și implicit U.R.S.S. S-a împotrivit constant includerii în statul român a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Cadrilaterului, și a susținut Pactul Ribbentrop-Molotov, care se pronunța, în protocolul adițional secret, în favoarea cedării de teritorii românești către Uniunea Sovietică.

După Revoluția din 1989, perioada de tranziție de la comunism la democrație a fost gestionată, în mare parte, de partide cu vocație social-democrată. Partidul Social Democrat actual se consideră continuatorul mișcării social democrate de dinaintea instaurării dictaturii comuniste. Din punct de vedere cronologic, primul partid social-democrat apărut pe scena politică românească după căderea regimului comunist a fost Partidului Social Democrat Român, la 17 ianuarie 1990). PSDR s-a declarat continuator al social-democrației românești interbelice. Beneficiind de legitimitate istorică, P.S.D.R. nu a reușit, însă, să obțină și o legitimitate electorală aptă de a-l face să exercite o influență semnificativă asupra actului de guvernare. După o alianță temporară cu C.D.R., P.S.D.R. s-a aliat cu Partidul Democrat în vederea participării la alegerile parlamentare din 1996. Noua alianță, Uniunea Social Democrată a participat la guvernare, dar existența sa a fost de scurtă durată. După eșecul acestei guvernări, dezamăgit de colaborarea cu P.D. și confruntat cu riscul de a nu mai intra în Parlament, P.S.D.R. a decis în 2001 fuziunea cu P.D.S.R. și formarea Partidului Social-Democrat – P.S.D.

Actualul Partid Social Democrat – P.S.D. este cel mai mare partid politic din România, reprezentant în Parlamentul României al social-democrației. Președintele partidului este Victor Ponta, fost vicepreședinte al P.S.D. care a fost desemnat prim-ministru de către Traian Băsescu în 27 aprilie 2012.

CAPITOLUL IV

STATUL LIBERAL VS. STATUL SOCIALIST

IV. 1. Concepþia liberalã asupra statului

În absenþa libertãþii, nu existã societate, aceasta apãrând acolo unde voinþele umane libere formeazã un spaþiu pe care nici o voinþã individualã nu îl poate nici controla, nici construi. Diversitatea societãþilor umane sunt în mod esenþial consecinþe ale libertãþii individuale care le îngãduie oamenilor sã punã în existenþa lor o ordine de o bogãþie infinit superioarã cooperãrilor dintre voinþele constrânse, fie de instinct, fie de absenþa libertãþii. În societate, cooperarea liberã dintre oameni se realizeazã prin intermediul diferitelor alegeri raþionale, pe care indivizii le fac în cursul propriei lor vieþi pentru a-ºi da sens unii altora ºi a propune o soluþie în problema fericirii.

IV. 1. 1. Principii ale statului liberal

Curentul liberal este promotorul libertății individuale, sociale, economice si politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție, fiind preocupat în mod deosebit de primatul individului în fața societății, de egalitatea în fața legilor, de garantarea drepturilor și libertăților cetățenești, de toleranța în raport cu convingerile și opțiunile celorlalți. Libertatea individuală este obiectivul major propus tuturor persoanelor responsabile.

Liberalismul optează pentru modernizarea prin stabilitate și pentru coeziune socială, bazată pe reducerea surselor de tensiune, de conflict și de violență, auto-definindu-se adeptul declarat al capitalismului, al pieței și al economiei de piață. De asemenea, se pronunță pentru libera circulație a mărfurilor, capitalului și forței de muncă, pentru limitarea autorităților de reglementare și pentru eliminarea birocrației.

În plan politic, current liberal este ferm atașat valorilor democrației, pluralismului și statului de drept. Pentru promovarea partidelor cu responsabilitate politică, liberalismul promovează competiția deschisă în viața politica internă, având drept scop dezbaterea și comunicarea. Fiind un adversar de principiu al marilor proiecte abstracte, mesianice sau dogmatice, el se pronunță contra oricăror forme de extremism sau radicalism.

Totuși, și liberalismul este considerat un curent politic egalitarian, aemeni socialismului, numai că el se referă la egalitatea șanselor, a oportunităților, pe când socialismul vizează în principal egalitatea în distribuirea bunurilor și serviciilor. Această distincție este foarte utilă în analiza comparativă a celor două doctrine. Liberalismul are ca valoare centrală libertatea iar aceasta intră deseori în contradicție cu egalitatea. Desigur ideea de egalitate nu trebuie înțeleasă în sens literal, factual. Nu este implicată aici egalitatea oamenilor din perspectiva capacităților și abilităților fizice și mentale, ci mai degrabă este vorba de o egalitate morală. Acest concept de egalitate, folosit și de socialismul etic, este de sorginte kantiană întrucât indivizilor li se recunoaște capacitatea de a avea o voință rațională care merită respect egal, fiecare fiind capabil să-și satisfacă interesele și să-si realizeze fericirea meritând astfel o considerație egală. Acesta este concepția despre egalitate privită drept o condiție, o oportunitate pentru dezvoltarea ființei umane. Ea se apropie de accepțiunea liberală a egalității morale a indivizilor care este de altfel compatibilă cu libertatea. Trebuie să existe însă o distincție între egalitatea ca o condiție și egalitatea ca un scop.

IV. 1. 2. Adepți ai statului liberal

De-a lungul timpului, au existat care și-au exprimat părerile pro și contra cu privire la existența și evoluția curentului liberal.

Filosoful englez John Locke combate în scrierile sale absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, acordând puteri depline puterii legislative, căreia trebuie să i se subordoneze puterea executivă și cea juridică, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor exterioare statului. Dacă cei considerați conducători ai statului își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și îngrădește drepturile poporului, se opune acestuia, iar revoluția este, în acest caz, ultima soluție.

Un alt adept al liberalismului s-a declarat John Stuart Mill, filosof britanic din secolul al XIX-lea. Lucrarea sa, Despre libertate, este unul dintre textele de referință ale doctrinei liberale, reprezentând, un adevărat tratat despre libertate. Mill dezvoltă un principiu fundamental conform căruia fiecare are dreptul de a acționa precum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. Mill apără cu o convingere libertatea de exprimare. Aceasta este o condiție necesară pentru progresul intelectual și social. Constrângerea asupra unei persoane nu poate apărea din dorința de a-i impune concepții cu privire la modul de viață ori la conduită. Singura manieră prin care se poate încerca schimbarea unui individ este discuția de orice fel. În concluzie, Mill afirmă că societatea are mai multe de câștigat dacă respectă libertatea individuală. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia, aceasta trebuie lăsată să trăiască după propriile reguli și nu după norme impuse din exterior.

Și filozoful politic și  economistul austriac – american, Ludwigh von Mises se consider adept al principiilor liberale, dar în domeniul economic. În lucrarea sa, Acțiunea umană, publicată în 1949, Mises construiește un sistem economic dedus rațional, data esențială find acțiunea umană, declanșând în epocă o dispută ideologică, intrată în economie sub numele de disputa asupra economiei planificate central. Aici autorul considera că e imposibil să efectuezi un calcul economic riguros într-o economie planificată, deoarece determinarea de la nivelul organismelor centrale de planificare a valorii factorilor de producție și deci, implicit a prețurilor bunurilor nu este compatibilă cu formarea liberă a prețurilor de piață.

Economistul și filosoful politic austriac al secolului al XX-lea, Friedrich A. Hayek susține și el principiile liberale, prin lucrările: Constituția libertății, publicată în 1960 și Lege, legislație și libertate, o trilogie de specialitate, publicată în anii 70 ai secolului trecut. Prin aceste lucrări, Hayek a consacrat renașterea liberalismului clasic în veacul al XX-lea.

IV. 2. Concepþia socialistă asupra statului

Socialismul a fost văzut ca un model economic legat de colectivism și de mecanismul planificării, ca o alternativă la capitalism, fiind considerat un instrument al mișcării muncitorești, o formă de laburism, care reprezenta interesele clasei muncitoare și oferea un program politic pentru cucerirea puterii economice și politice. Ca un crez politic sau ideologie, oferea un set de valori și principii fundamentale bazate pe comunitate, cooperare, egalitate, satisfacerea nevoilor și proprietate comună.

IV. 2. 1. Principii ale statului socialist

Termenul de socialism derivă din latinescul sociare care înseamnă a combina sau a împărtăși. Termenul corelativ, mai tehnic, societas trimitea la ideea de comunitate, asociație, sau întovărășire, și are chiar conotație juridică desemnând o uniune contractuală între oameni liberi. Astfel, cuvântul social are atât o semnificație contractualistă, cât și una subiectivă când se referă la relații de comuniune și înfrățire. O implicație imediată este legătura conceptului de social cu cel de popor. Dacă societatea este identificată cu întreaga comunitate, este în mod legitim echivalată cu poporul. În consecință, voința socială poate implica voința populară sau generală. Proprietatea socială este a întregului popor, iar participarea socială la guvernare este una populară.

Conceptul politic de socialism apare pentru prima dată în 1832 în jurnalul La Globe editat de urmașii lui Henri de Saint-Simon, deși este menționat succint câțiva ani mai devreme, în 1827, în revista britanică Co-operative Magazine. Este perioada în care urmașii lui Robert Qwen și Saint-Simon încep să se refere la convingerile lor ca la unele socialiste, iar termenul se răspândește în toată Europa.

Inițial socialismul era asociat oarecum contradictoriu cu colectivismul, comunismul, și social-democrația. Cu colectivismul, pentru că era văzut ca un instrument al unei politici publice, centralizate, și regulatoare a economiei și societății civile. Comunismul, mai vechi și mai primitiv reprezenta o formă de reglare a consumului în mod egal, iar socialismul era specific societăților industrializate. Marx însă, în Manifestul Partidului Comunist, stabilește o distincție netă între comunismul revoluționar și socialismul utopic care era o doctrină burgheză. Social-democrația era considerată, la începutul secolul al XX-lea, datorită Partidului Socialist German, echivalentul marxismului organizat. Bolșevicii înainte de a se transforma în Partidul Comunist al Uniunii Sovietice erau reuniți în Partidul Social-Democrat Muncitoresc. După anii 20 ai secolului trecut, social-democrația a fost legată de socialismul reformist și de tradiția social-liberală. În concluzie, este foarte dificil de afirmat că trăsătura principală a socialismului este colectivismul, că socialismul este profund diferit de comunism, sau că social-democrația este un curent non-socialist. Trebuie de fiecare dată avut în vedere contextul istoric în care sunt folosite aceste concepte, precum și încărcătura ideologică specifică care le este atribuită.

IV. 2. 2. Adepți ai statului socialist

Și în ceea ce privește socialismul ca ideologie politico-ideologică, putem vorbi de mai multe școli ale gândirii socialiste.

Saint-Simon, Charles Fourier și Robert Qwen, au susținut un socialism utopic, privit ca o tentativă de proiecție a unei ordini sociale în conformitate cu natura umană. Aceasta trebuia să includă modelul reproducerii, aranjamentele familiale, chiar dieta și tipul de îmbrăcăminte, pentru a asigura o viață pe deplin satisfăcătoare, fericită și virtuoasă. Falansterul lui Fourier, Noua armonie a lui Owen, și Societatea administrată industrial a lui Saint-Simon, erau exemple de societăți dinamice și creative care duceau la înflorirea totală a ființei umane.

Socialismul statului reformist este reprezentat în special de revizionismul lui Eduard Bernstein și de tradiția liberalismului social. Trăsătura sa principala o contituie încercarea de repudiere sau revizuire a marxismului. În al doilea rând, pledează pentru o democrația graduală și reforma constituțională ca mijloace de trecere la socialism. În al treilea rând, acceptă ideea economiei de piață în cadrul unei economii mixte, capitalist- socialiste. Apoi, critica pe care o face capitalismului este una tehnică, instrumentală, vizând ineficiența, și nu una morală.

Socialismul etic este strâns legat de cel reformist, deși se deosebesc în privința rolului statului. Trăsătura sa distinctivă este accentul pus pe dimensiunea etică, socialismul fiind interesat de valorile corecte sau adevărate. Capitalismul nu este numai ineficient economic dar și deficient din punct de vedere moral, de aceea reformele politice și economice nu sunt suficiente. Transformarea morală a cetățenilor ar trebui să preceadă schimbarea politică. Statul poate facilita transformarea morală, prin sistemul educațional, pentru că are anumite funcții etice.

Socialismul revoluționar, întruchipat exemplar de opera lui Karl Marx, avea ca trăsătură esențială interpretarea materialistă a istoriei conform căreia condițiile economice și materiale ale existenței constituiau fundamentul vieții politice, sociale și al conștiinței umane. Dialectica forțelor și relațiilor de producție reprezenta motorul dezvoltării societății umane iar statul era instrumentul luptei de clasă. Antagonismul istoric dintre clasa muncitoare revoluționară și burghezie se încheia odată cu suprimarea capitalismului și instaurarea proprietății socialiste.

Specificitatea gândirii lui Marx este dată de concepția sa materialistă asupra istoriei, denumită de Engels materialism istoric. Credința sa era că circumstanțele materiale ale existenței noastre, producția bunurilor necesare subzistenței, sunt factorii determinanți ai istoriei și ai conștiinței umane. Cu alte cuvinte, baza economică a societății determină suprastructura sa politică și legală. De la Hegel, Marx a preluat ideea dialecticii, un proces al interacțiunii dintre forțele opuse care duce la un nou stadiu de dezvoltare al fenomenelor. Conflictul dintre burghezie și proletariat avea să ducă la un nou stadiu de evoluție a societății, la socialism și apoi la comunism.

În lucrarea cu titlul Ideologia germană, publicată în 1846, Karl Marx identică patru stadii ale dezvoltării societății: comuna primitivă, în care principala sursă a conflictului era dată de precaritatea condițiilor materiale de existență, societatea sclavagistă, marcată de conflictul dintre sclavi și stăpânii de sclavi, feudalismul, ca expresie a antagonismului dintre feudali și iobagi, și capitalismul, dominat de lupa dintre burghezie și proletariat. Istoria omenirii era astfel istoria luptei de clasă, a luptei dintre opresori și opresați, dintre exploatatori și exploatați. Scopul final al acestei lupte era comunismul, o societate fără clase antagoniste, o societate a proprietății comune și a bunăstării generale.

În Capitalul, Marx realizează o analiză aplicată a capitalismului, din perspectiva luptei de clasă și a exploatării. Clasele sociale, și nu indivizii sau partidele politice, sunt agenții principali ai schimbărilor sociale pentru că relațiile dintre ele se bazează pe faptul că întotdeauna clasele dominante exploatează pe cei dominați. Forța de muncă are capacitatea de a produce mai mult decât este necesar pentru reproducerea sa. În goana după profit capitaliștii beneficiază de surplusul creat de muncitori, plătindu-le un salariu mai mic decât valoarea produsă de munca lor. Mecanismul exploatării capitaliste este inerent modului său de producție, indiferent cât de generos ar putea fi un capitalist individual el este obligat de cerințele producției și ale reproducerii capitalului să-și însușească o parte din munca angajaților săi. Mecanismul implacabil al exploatării capitaliste nu poate fi suprimat decât prin înlăturarea factorului care l-a generat, proprietatea privată, și prin instaurarea proprietății socialiste.

Din punct de vedere politic capitalismul este predestinat să fie înlăturat prin revoluția proletară. Aceasta nu înseamnă doar o schimbare a guvernelor și a aparatului de stat, ci o revoluție socială care duce la un nou mod de producție și o nouă societate, cea comunistă. Comunismul înseamnă un mod de producție destinat satisfacerii nevoilor tuturor oamenilor, o societate în care oamenii puteau să fie stăpânii propriului destin și să-și împlinească pe deplin potențialitățile. Dezvoltarea liberă a fiecăruia, spune Marx, reprezintă precondiția dezvoltării libere a tuturor.

În cercetarea acestei lucrări s-a dovedit semnificativă cunoașterea principalelor curente politico-ideologice și culturale, ale transformărilor politice și de politică externă și schimbările economico-sociale care au avut loc de-a lungul timpului și care ne face să înțelegem mai bine istoria. Pe măsura evoluției istorice, adâncirii procesului de formare a consțiintei naționale, tendința națiunilor de a se constitui într-o viață politică de sine stătătoare a devenit atât de puternică încât a acționat ca principalul factor de destrămare a imperiilor, pe ruinele cărora s-au format state naționale. Astfel, s-au dezagregat imperiul otoman, cel habsburgic sau cel german. În actualitate, asistăm la tendința de manifestare a unei vieți naționale de sine stătătoare care ar trebui să coexiste în deja renumitele uniunile de state, care dacă se vor menține și vor exista pe perioade mai lungi sau mai scurte, se vor fundamenta, potrivit sensului evoluției situației prezente, pe baza altor concepte ce ar trebui respectate cum ar fi independența, egalitatea și suveranitatea acestor uniuni.

IV. 3. Precizări personale

Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea în Europa pot fi considerate secolele de tranziție spre modernitate și emancipare politică, economică, socială. În același timp, secolul al XIX-lea a fost secolul în care s-au cristalizat noi ideologii cu o contribuție marcantă la schimbările majore pe care le cunoaște Europa în această perioadă, cu prelungire și în secolul următor, când societatea europeană a cunoscut trănsformări fundamentale în domeniile cultural, economic, politic și social prin comparație cu Vechiul Regim. Aceste transformări poartă generic numele de modernizare. Procesul modernizării s-a manifestat în viața culturală și socială a europenilor, prin crearea unei culturi și ideologii politice, care să fie liantul societății de masă ce își făcuse apariția în urma exploziei demografice și a urbanizării. Toate acestea au fost expresia în plan social a modernizării economice și politice europene din veacul al XIX-lea, care s-a manifestat prin revoluția industrială, respectiv prin afirmarea ideologiilor liberale și socialiste, ori a ideii democratice. În secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat, desfășurându-se accelerat în condițiile create de globalizare. Răspândirea tuturor acestor curente ideologice, sociale, economice a dus la schimbări semnificative în viața societății omenești, o nouă eră făcându-și apariția, cea a libertății de opinie și de exprimare, într-un model de stat în care cei care decid sunt cei mulți. Deci baza noului model de stat o constituie principiul suveranității poporului, statele democratice nefiind interesate să se antreneze în vreun conflict unele cu celelalte. În secolul al XX-lea au continuat discuțiile asupra modernizării statale. Amenințată de apariția regimurilor totalitare, democrația s-a dovedit a fi cea mai viguroasă formă de organizare a societății, în ciuda imperfecțiunilor sale. Ea a asigurat o lungă creștere economică, prosperitatea cetățenilor, protecția drepturilor și libertăților omului, o lungă perioadă de pace. La aceste realizări au contribuit mai mulți factori ca, de exemplu, faptul că există o capacitate de reînnoire manifestată prin alternanța la putere a oamenilor și a ideilor dată de competiția dintre formațiunile politice, nelipsite de pe scena politică locală și internațională. Este necesar, însa, ca sistemul să se perfecționeze datorită necesității adaptării la schimbările sociale și la amenințările la care este supusă societatea prin: globalizare, terorism, criza de materii prime și surse de energie, pericolul unei catastrofe ecologice sau cel unui nou conflict generalizat.

În veacul al XIX-lea, concurentul ideologic principal al conservatorismului În lupta politică a fost liberalismul. Liberalii au promovat proiectul politic al unei societăți în care primau libertatea individuală și raționalitatea acțiunii umane, crezând sincer că modernizarea era un proces neîntrerupt, ce-și avea izvorul în progresul continuu, întreținut de competiția dintre oameni. Din punct de vedere politic, cetățenii participau la conducerea statului prin reprezentanții lor aleși în parlament. O noutate în acest domeniu a fost votul cenzitar, întrucât liberalii se arătau reticenți față de sufragiul universal, idee centrală a mișcării democratice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat, până la 1918, regimurile liberale europene au acceptat și ideea democratică a sufragiului universal, modelul politic liberal definindu-se și prin separarea puterilor în stat sau prin neintervenția statului în mecanismele de funcționare ale pieței libere.

Ideologia socialist, în schimb, este un produs al lumii moderne și în special al dezvoltării capitalismului industrial în secolul al XIX-lea, făcându-și apariția ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în ascensiune. Socialiștii au preconizat o formă de organizare socială, în care interesul societății prima în fața interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele manifestări ale ideologiei socialiste au avut un caracter utopic, deoarece soluțiile propuse erau bazate pe existența egalității depline între membrii societății.

În ciuda complexității și a diversității lor, politicile liberală și socialist, în toate domeniile, pot fi descrise ca unele de promovare a libertății individuale, de liberalizare sau egalizare, adică de reducere a constrângerilor. Nu întâmplător numele acestor politici și direcții de gândire economico-sociale evocă termenii liber și social, care promovează, măcar în teorie valori care garantează și dau sens tuturor celorlalte valori.

CONCLUZII

Definirea statului și a apariției sale, explicarea funcțiilor pe care le îndeplinește și analiza formelor istorice ale statului, rolul său în societățile tradiționale dar și în cele moderne au reprezentat obiect de studiu pentru domenii ca științele politice, istoria, filosofia, sociologia.

Statul reprezintă un concept care exprimă modul de organizare a puterii, structura internă și externă a acestei puteri. Forma sau tipul de stat este un concept politico-juridic care exprimă modul în care puterea este constituită, organizată și exercitată. Din punct de vedere constituțional, forma de stat este analizată sub trei aspecte condiționate unele de altele: cel al formei de guvernământ, cel al structurii de stat și cel al regimul politic. Conceptul de stat de drept reflectă întrepătrunderea a două fenomene sociale prezente într-o țară, fiecare având tendințe opuse. Pe de o parte există statul care deține puterea, iar pe de alta există fenomenul de supunere, de control în fața acestei puteri. Această noțiune a apărut în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, ca o expresie a revoluțiilor din țările occidentale împotriva arbitrariului feudal. În epoca modern, conceptul a fost reactualizat, după experimentarea regimurilor totalitare de către numeroase țări europene.

Statul a reprezentat principala instituție politică a societății încă din cele mai vechi timpuri. La fel ca și cu câteva milenii în urmă, în perioada de dezvoltare înfloritoare a statelor antice din Orient, Egipt, Babilon, China sau India, statul continuă să fie și astăzi instrumentul principal al conducerii unei societăți, iar discuțiile și contradicțiile privind natura, funcțiile, mecanismul și formele sale de organizare continuă să atragă atenția unor cercuri largi de specialiști în domeniul istoriei, dreptului, politologiei sau sociologiei. Numeroase curente și teorii filozofice și politice explică de pe poziții distincte importanța statului, rolul său în apărarea unor interese sociale, de grup sau al societății în întregimea sa.

Apariția și evoluția statului modern se bazeazã, în linii generale, pe o serie de principii care se dovedesc utile în procesul de organizare și conducere a unei țări: principiul suveranității naționale, principiul guvernării reprezentative, cel al separării puterilor, principiul supremației constituționale și principiul consacrării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Separarea puterilor în stat reprezintă o noțiune politică creată și utilizată în scopul unui control cât mai eficient asupra unui teritoriu. Conform acestui concept, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități distincte și independente. Termenul a fost folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, și a constituit un model de guvernare adoptat de toate statele democratice până astăzi, începând cu perioada Epocii luminilor. Funcția fundamentală a statului este aceea de a exprima și realiza ca voință general valabilă, voința poporului.

Organizarea și conducerea societății a reprezentat o preocupare continuă a oamenilor. De-a lungul timpului, politicieni sau teoreticieni în domeniu au lansat sau au susținut diferite curente de gândire social-politică menite să asigure o mai bună desfășurare a societății în asamblul ei. Perioada revoluțiilor burgheze ale secolului al XVIII-lea a fost cea care a fixat principalele idei adoptate de societatea europeană în cursul evoluției sale până în prezent.

Liberalismul susține ca omul este prin natura sa o ființă individuală, fiind văzut ca individ și mai apoi ca membru al unei comunități, a unui stat. Statul este cel al cărei existență este condiționată de existența mai multor indivizi care să-l compună. Și pentru că individul contează, interesele sale sunt cele care trebuie să primeze. Liberalismul a promovat libertatea, în cadrul societății, a statului, transformându-se într-o valoare supremă, încă din epoca modernă și extinzându-se în perioada contemporană, devenind cel mai consecvent apărător al libertăților individuale ale omului.

Curentul liberal își are originile în Europa, extinzându-se ințial pe aproape întreg continentul, depășind ulterior granițele georgrafice. În timp, a dobândit numeroase nuanțe și aspecte, în funție de zona de adopție, aceste modificări fiind necesare pentru o implementare a principiilor sale care să se potrivească cât mai bine unor zone și perioade de desfășurare a diverselor mișcăril politice, economice și sociale care au avut loc în ultimele două veacuri.

O altă doctrină politico-filosofică a cărui baze au fost puse în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, și care s-a manifestat după 1900, a fost socialismul, o sursă de inspirație pentru regimurile politice din numeroase state europene și nu numai. De fapt, termenul de socialism a definit, în același timp, o doctirnă politică, un regim plitic și o mișcare socială, bucurându-se de o popularitate semnificativă în rândul statelor în curs de dezvoltare și modernizare, la începutul secolului al XX-lea.

Răspândit în toată lumea, curentul socialist s-a bucurat de o popularite semnificativă, interesant fiind faptul că, deși până în prezent a cunoscut perioade alternative de creștere sau scădere în preferințele adepților săi, momentan aflându-se prin formațiunile politice care îi promovează ideologia, la conducerea lumii.

România, un stat din estul Europei, este o republică semi – prezidențială.  Primul ministru și președintele participă activ la administrația statului, șeful statului fiind ales prin vot universal, guvernul fiind desemnat de președinte, dar votat de Parlament, Constituția României bazându-se pe modelul Constituției celei de a cincea Republici Franceze. Aici, au fost aplicate cu success ambele curente politico-ideologice, dar în perioade istorice distinct de dezvoltare a statului român, începând cu secolul al XIX-lea și până în prezent, urmând modelul vest european, în cazul curentului liberal, și modelul est-european, în cazul curentului socialist, prin adoptarea ideologiei comuniste sovietice. La noi, socialismul a evoluat de la simple idei utopice ale românilor care în drumul lor prin Europa au devenit adepții săi încă din secolul al XIX-lea, până la instituirea unui regim socialist totalitar, sub conducerea Partidului Comunist Român, care a preluat puterea statului după cel de-al doilea război mondial. Liberalismul românesc a reprezintat un curent ideologic, social, economic și politic, cu puternice accente naționale, în spiritul realităților societații românești, specific primei jumătăți a secolului al XIX-lea, în condițiile luptei de emancipare socială și națională din aceeași perioadă istorică. Românii au luptat de-a lungul veacului în discuție pentru autonomie, inițial, apoi pentru unirea regiunilor politico-geografice românești și, în final, pentru independența Principatelor Unite.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate

Basilescu, Nicolae, I., Ordinea socială și adversarii ei: socialism, comunism, anarhism, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, București, 1937

Bauer, Otto, trad. de Ilie Horodniceanu, Calea spre socialism, Cercul de Editură Socialistă, București, 1919

Bădescu, G., Efectele Democratice ale Angajamentului civic: Lecții din Europa de Est, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2000

Beach, Frederick Converse; Rines, George Edwin, Encyclopaedia Americana, vol. 12, International Edition, New York, 1904

Butterfield, Herbert, The Whig Interpretation of History, Norton Publishing, New York, 1965

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Corbu, C., 1877-1878. Războiul național și popular al românilor pentru independență deplină, București, Editura Politică, 1977

Crețu, V., Drept internațional public, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002

Cristea Simona, Teoria generală a dreptului, Ediția a-V-a, Editura Universul Juridic, București, 2009

Damrosch, Leo, Jean-Jacques Rousseau: Restless Genius, Houghton Mifflin Publishing, New York, 2005

Del Vecchio, Giorgio, Lecții de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1993

Diamandi, Sterie, Eroii revolutiei ruse: Lenin, Troțki, Stalin, Editura Planeta, București, 2000

Dogaru, Ion, Teoria generală a dreptului, Editura Europa, Craiova, 1996

Dragomir, Claudia Elena, Suveranitatea statelor membre în Uniunea Europeană, Editura Refacos G.A., Moreni, 2005

Drăganu, Tudor, Introducere în teoria și practica statului de drept, EdituraDacia, Cluj, 1992

Dunleavy, Patrick; O'Leary, Brendan, Teoriile statului, Editura Epigraf, Chișinău, 2002

Engels, Friedrich, Dezvoltarea socialismului, Editura Partidului Comunist din România, București, 1945

Făgărășan, George, România în perioada de trecere de la capitalism la socialism și făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate: 1948-1989: progres sau regres?, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004

Friedman Milton, Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București,1995

Gallagher, Michael, Representative government in modern Europe, McGraw Hill Publishing, New York, 2001

Geoană, Mircea, Modelul social românesc, Editura Economică, București, 2008

Gray John, trad. de Doica Alina, Cele două fețe ale liberalismului, Editura Polirom, Iași, 2002

Gruia, Ion V., Curs de drept constițutional. Despre libertăți, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 1938-1939

Gusti, Dimitrie, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism: clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, Editura Știitifică, București,1993

Hayek, Friedrich August von, Autobiografie intelectuală. Friedrich von Hayek, Editura Nemira, București, 1999

Heywood, Andrew, Political Ideologies, Palgrave Macmillan Publishing, London, 1992

Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în politologie, Editura BIC ALL, București, 2003

Iliescu, Adrian-Paul, Liberalismul între succese și iluzii, Editura All, București, 1998

Kautsky, Luise Kronberger, Rosa Luxemburg,, E. Laubsche Verlagsbuchhandlung, Berlin, 1929

Kirchner, Emil, Liberal parties in Western Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1988

Kołakowski Leszek, Modernity on Endless Trial, University of Chicago Press, Chicago, 1990

Lalande, André, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Presses Universitaires de France, Paris, 1991

Leicu, Ioan, Concepția politică a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Universitatea "Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, 1991

Lerner, Warren, A history of socialism and communism in modern times: theorists, activists and humanists, Editura Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1982

Lichtheim, George, A short history of socialism, Editura Praeger, New York, 1970

Lynch, John, Bourbon Spain: 1700–1808, Oxford Publishing, London, 1989

Lyons, Paul, American Conservatism: Thinking it, Teaching it, Vanderbilt University Press, Nashville, Tennessee, 2009

Malița, Mircea, Zece mii de culturi, o singură civilizație, Editura Nemira, București, 1998

Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, București, 1992

Marx, Karl, Engels, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, ediția a IX-a, Editura politică, București, 1969

Marx, Karl, Engels, Friedrich, Opere, volumul 31, Editura politică, București, 1970

Mihai, Gh.; Motică, Radu, Fundamentele dreptului, Editura All, București, 1997

Mill, John Stuart, trad. de Iliescu, Adrian-Paul, Despre libertate, Editura Humanitas, București, 1994

Mill, John Stuart, On Liberty, Penguin Classics Publishing, London, 2006

Mureșan, Maria, Josan, Andrei, Istoria economiei europene: de la revoluția industrială la Uniunea Europeană, Editura A.S.E., București, 2005

Nasar, Sylvia, Grand Pursuit: The Story of Economic Genius, Simon and Schuster Publishing, New York, 2011

Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007

Pârvulescu, Cristian, Politici și instituții politice, Editura Trei, București, 2000

Popa, Traian, Din istoria Partidului Național Liberal, Editura Tentant, Giurgiu, 1998

Przeworski, Adam, States and Markets: A Primer in Political Economy, Editura The Pitt, Cambridge, 2003

Puddington, Arch, Freedom in the World: The Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties, Rowman & Littlefield Publishing, Lanham, 2007

Roberts, John Morris, History of the World, Oxford University Press, Oxford, 1976

Rudler, Gustave, Bibliographie critique des oeuvres de Benjamin Constant: avec documents inédits et fac-similé, Librairie Armand Colin, Paris, 1909

Savin, Gheorghe, Ioan, Iconoclaști și apostați contemporani, Editura Anastasia, București, 1995

Sbârnă, Gheorghe, Partidele politice din România: 1918-1940: programe și orientări doctrinare, Editura Sylvi, București, 2001

Schacht, Richard, Classical modern philosophers: Descartes to Kant, Editura Routledge, London, 2001

Scurtu, Ioan, Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica Valahie, București, 2010

Tarangul, Erast Diti, Tratat de drept administrativ român, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944

Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iași, 1997

Tudosescu, Ion, Cazacu, Aculin, Contradicțiile sociale în socialism, Editura Politică, București, 1980

Țurlea Petre, Partidul Național Liberal Tătărescu, Editura Libra, București, 2001

Văraru, M., Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei Socec & Co., București, 1928

Vincent, Andrew, Modern Political Ideologies, Blackwell Publishing, Oxford, 1995

Von Mises, Ludwig, L'Action humaine: traité d'économie, Presses Universitaires de France, Paris, 1985

Wright, Anthony, British socialism: socialist thought from the 1880s to 1960s, Editura Longman, London, 1983

Yolton, J. W., Locke on the Law of Nature, Articol în Philosophical Review, Vol. 67, Oxford University Press, London, 1958

Articole de specialitate

Bartlett, John, Laissez Faire and State Intervention in Nineteenth-Century Britain, Articol în Journal of Economic History, nr.8, 1948, p. 61

Bourdieu Pierre, The essence of neoliberalism, Articol în Le monde Diplomatique, 1998, on http://mondediplo.com/1998/12/08bourdieu

Deleanu, Ioan, Separația puterilor în stat, dogmă sau realitate, Revista Dreptul nr.2-3/1991

Site-uri de specialitate

http://www.athenian-legacy.com/

http://www.britannica.com/

http://businessday.ro/

http://www.cdep.ro/

http://www.ce-inseamna.ro/

http://chsp.sciences-po.fr/

http://www.commondreams.org/

http://www.csm1909.ro/

http://dexonline.ro/

http://www.definition-of.net/

http://www.dictionar.us/latin-roman/

http://dictionare.edu.ro/

http://www.dreptonline.ro/

http://www.euroavocatura.ro/

http://www.marxists.org/

http://mcadams.posc.mu.edu/stjohn.htm

Home

Homepage

http://pubs.socialistreviewindex.org.uk/

http://www.webdex.ro/dex/

http://ro.wikipedia.org/

BIBLIOGRAFIE

Lucrări de specialitate

Basilescu, Nicolae, I., Ordinea socială și adversarii ei: socialism, comunism, anarhism, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, București, 1937

Bauer, Otto, trad. de Ilie Horodniceanu, Calea spre socialism, Cercul de Editură Socialistă, București, 1919

Bădescu, G., Efectele Democratice ale Angajamentului civic: Lecții din Europa de Est, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2000

Beach, Frederick Converse; Rines, George Edwin, Encyclopaedia Americana, vol. 12, International Edition, New York, 1904

Butterfield, Herbert, The Whig Interpretation of History, Norton Publishing, New York, 1965

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987

Corbu, C., 1877-1878. Războiul național și popular al românilor pentru independență deplină, București, Editura Politică, 1977

Crețu, V., Drept internațional public, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002

Cristea Simona, Teoria generală a dreptului, Ediția a-V-a, Editura Universul Juridic, București, 2009

Damrosch, Leo, Jean-Jacques Rousseau: Restless Genius, Houghton Mifflin Publishing, New York, 2005

Del Vecchio, Giorgio, Lecții de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1993

Diamandi, Sterie, Eroii revolutiei ruse: Lenin, Troțki, Stalin, Editura Planeta, București, 2000

Dogaru, Ion, Teoria generală a dreptului, Editura Europa, Craiova, 1996

Dragomir, Claudia Elena, Suveranitatea statelor membre în Uniunea Europeană, Editura Refacos G.A., Moreni, 2005

Drăganu, Tudor, Introducere în teoria și practica statului de drept, EdituraDacia, Cluj, 1992

Dunleavy, Patrick; O'Leary, Brendan, Teoriile statului, Editura Epigraf, Chișinău, 2002

Engels, Friedrich, Dezvoltarea socialismului, Editura Partidului Comunist din România, București, 1945

Făgărășan, George, România în perioada de trecere de la capitalism la socialism și făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate: 1948-1989: progres sau regres?, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2004

Friedman Milton, Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București,1995

Gallagher, Michael, Representative government in modern Europe, McGraw Hill Publishing, New York, 2001

Geoană, Mircea, Modelul social românesc, Editura Economică, București, 2008

Gray John, trad. de Doica Alina, Cele două fețe ale liberalismului, Editura Polirom, Iași, 2002

Gruia, Ion V., Curs de drept constițutional. Despre libertăți, Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 1938-1939

Gusti, Dimitrie, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism: clasificarea sistemelor privitoare la societatea viitoare, Editura Știitifică, București,1993

Hayek, Friedrich August von, Autobiografie intelectuală. Friedrich von Hayek, Editura Nemira, București, 1999

Heywood, Andrew, Political Ideologies, Palgrave Macmillan Publishing, London, 1992

Iliescu, Adrian-Paul, Introducere în politologie, Editura BIC ALL, București, 2003

Iliescu, Adrian-Paul, Liberalismul între succese și iluzii, Editura All, București, 1998

Kautsky, Luise Kronberger, Rosa Luxemburg,, E. Laubsche Verlagsbuchhandlung, Berlin, 1929

Kirchner, Emil, Liberal parties in Western Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1988

Kołakowski Leszek, Modernity on Endless Trial, University of Chicago Press, Chicago, 1990

Lalande, André, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Presses Universitaires de France, Paris, 1991

Leicu, Ioan, Concepția politică a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Universitatea "Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, 1991

Lerner, Warren, A history of socialism and communism in modern times: theorists, activists and humanists, Editura Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1982

Lichtheim, George, A short history of socialism, Editura Praeger, New York, 1970

Lynch, John, Bourbon Spain: 1700–1808, Oxford Publishing, London, 1989

Lyons, Paul, American Conservatism: Thinking it, Teaching it, Vanderbilt University Press, Nashville, Tennessee, 2009

Malița, Mircea, Zece mii de culturi, o singură civilizație, Editura Nemira, București, 1998

Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, București, 1992

Marx, Karl, Engels, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, ediția a IX-a, Editura politică, București, 1969

Marx, Karl, Engels, Friedrich, Opere, volumul 31, Editura politică, București, 1970

Mihai, Gh.; Motică, Radu, Fundamentele dreptului, Editura All, București, 1997

Mill, John Stuart, trad. de Iliescu, Adrian-Paul, Despre libertate, Editura Humanitas, București, 1994

Mill, John Stuart, On Liberty, Penguin Classics Publishing, London, 2006

Mureșan, Maria, Josan, Andrei, Istoria economiei europene: de la revoluția industrială la Uniunea Europeană, Editura A.S.E., București, 2005

Nasar, Sylvia, Grand Pursuit: The Story of Economic Genius, Simon and Schuster Publishing, New York, 2011

Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007

Pârvulescu, Cristian, Politici și instituții politice, Editura Trei, București, 2000

Popa, Traian, Din istoria Partidului Național Liberal, Editura Tentant, Giurgiu, 1998

Przeworski, Adam, States and Markets: A Primer in Political Economy, Editura The Pitt, Cambridge, 2003

Puddington, Arch, Freedom in the World: The Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties, Rowman & Littlefield Publishing, Lanham, 2007

Roberts, John Morris, History of the World, Oxford University Press, Oxford, 1976

Rudler, Gustave, Bibliographie critique des oeuvres de Benjamin Constant: avec documents inédits et fac-similé, Librairie Armand Colin, Paris, 1909

Savin, Gheorghe, Ioan, Iconoclaști și apostați contemporani, Editura Anastasia, București, 1995

Sbârnă, Gheorghe, Partidele politice din România: 1918-1940: programe și orientări doctrinare, Editura Sylvi, București, 2001

Schacht, Richard, Classical modern philosophers: Descartes to Kant, Editura Routledge, London, 2001

Scurtu, Ioan, Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica Valahie, București, 2010

Tarangul, Erast Diti, Tratat de drept administrativ român, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944

Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului. Europa răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, Iași, 1997

Tudosescu, Ion, Cazacu, Aculin, Contradicțiile sociale în socialism, Editura Politică, București, 1980

Țurlea Petre, Partidul Național Liberal Tătărescu, Editura Libra, București, 2001

Văraru, M., Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei Socec & Co., București, 1928

Vincent, Andrew, Modern Political Ideologies, Blackwell Publishing, Oxford, 1995

Von Mises, Ludwig, L'Action humaine: traité d'économie, Presses Universitaires de France, Paris, 1985

Wright, Anthony, British socialism: socialist thought from the 1880s to 1960s, Editura Longman, London, 1983

Yolton, J. W., Locke on the Law of Nature, Articol în Philosophical Review, Vol. 67, Oxford University Press, London, 1958

Articole de specialitate

Bartlett, John, Laissez Faire and State Intervention in Nineteenth-Century Britain, Articol în Journal of Economic History, nr.8, 1948, p. 61

Bourdieu Pierre, The essence of neoliberalism, Articol în Le monde Diplomatique, 1998, on http://mondediplo.com/1998/12/08bourdieu

Deleanu, Ioan, Separația puterilor în stat, dogmă sau realitate, Revista Dreptul nr.2-3/1991

Site-uri de specialitate

http://www.athenian-legacy.com/

http://www.britannica.com/

http://businessday.ro/

http://www.cdep.ro/

http://www.ce-inseamna.ro/

http://chsp.sciences-po.fr/

http://www.commondreams.org/

http://www.csm1909.ro/

http://dexonline.ro/

http://www.definition-of.net/

http://www.dictionar.us/latin-roman/

http://dictionare.edu.ro/

http://www.dreptonline.ro/

http://www.euroavocatura.ro/

http://www.marxists.org/

http://mcadams.posc.mu.edu/stjohn.htm

Home

Homepage

http://pubs.socialistreviewindex.org.uk/

http://www.webdex.ro/dex/

http://ro.wikipedia.org/