Conceptul de Sistem al Dreptului

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

LOCUL SI ROLUL DREPTULUI IN SOCIETATE

Secțiunea 1: Apariția și evoluția istorică a dreptului

Secțiunea 2: Definiția dreptului

Secțiunea 3: Funcțiile dreptului

CAPITOLUL II

NOȚIUNEA DE SISTEM AL DREPTULUI

CAPITOLUL III

CRITERII DE STRUCTURARE A SISTEMULUI DREPTULUI

Secțiunea 1: Metode de reglementare

Secțiunea 2: Principiile dreptului

CAPITOLUL IV

DIVIZIUNILE GENERALE ALE DREPTULUI

Secțiunea 1: Dreptul determinator și dreptul sancționator

Secțiunea 2: Drept public și drept privat

CAPITOLUL V

SISTEMUL DE DREPT INTERN ROMÂNESC

Secțiunea 1: Dreptul constituțional

Secțiunea 2: Dreptul administrativ

Secțiunea 3: Dreptul financiar

Secțiunea 4: Dreptul civil

Secțiunea 5: Dreptul muncii

Secțiunea 6: Dreptul penal

Secțiunea 7: Dreptul procesual penal

Secțiunea 8: Dreptul procesual civil

Secțiunea 9: Dreptul internațional

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

=== Conceptul de Sistem al Dreptului ===

INTRODUCERE

Legile generale ale societății au anumite trăsături care le deosebesc de legile naturii, în primul rând, prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifestă în însăși activitatea oamenilor dotați cu conștiință și rațiune. Prin tradiție, prin conținutul obiectului său, știința dreptului aparține științelor despre societate.

Dimensiunea juridică a societății este o realitate asupra căreia se apleacă – spre a-i cerceta legitățile, regularitățile, geneza și modalitățile de implicare și determinare a comportamentului uman – atât dreptul, cât și alte componente ale sistemului științelor sociale.

Știința dreptului (științele juridice) studiază legile existenței și dezvoltării statului și dreptului, instituțiile politice și juridice, formele lor concret istorice, corelația cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituțiile politico-juridice influențează societatea și suportă, la rândul lor, influența socială.

Fiind determinat de scopuri care impun acțiuni, dreptul, ca fenomen normativ, reprezintă o tentativă de disciplinare, de ordonare a relațiilor sociale, în vederea promovării larg receptate de societate, cum ar fi: proprietatea, siguranța juridică și securitatea libertăților individuale, societatea civilă. Știința dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul își structurează un mecanism adecvat – eficient și adaptat permanent la scara omului real, concret – de influențare a comportamentului în temeiul unor cerințe valorice. Ca știință explicativă, știința dreptului studiază natura juridicului, caracteristicile sale structurale, raporturile cu alte științe, legăturile interne ale sistemului juridic. În felul acesta, dreptul, ca și celelalte științe sociale, reprezintă o generalizare a experienței umane într-un anumit sector de activitate și conține o serie de date, verificate și sistematizate, un complex de noțiuni, categorii, rapoarte și principii, dar și un ansamblu metodologic, în baza căruia fenomenele pot fi studiate, investigate.

Dreptul unui stat este alcătuit din numeroase norme și instituții. Acestea formează sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar există în diversitatea ramurilor care-l compun. Fiecare ramură a sistemului este alcătuită dintr-un grup de norme, organic legate, ce reglementează o categorie de relații sociale, pe baza acelorași metode și în temeiul unor principii comune.

Este de observat că sistemul științei dreptului are ca element de bază subsistemul științelor juridice de ramură, dar nu se epuizează prin referire la acestea. Totodată, științele juridice de ramură, care alcătuiesc un sistem, nu se regăsesc aidoma în sistemul planului de învățământ superior juridic.

Cercetarea fenomenului juridic nu poate rămâne nici la nivelul cunoașterii formelor dreptului pozitiv, a dreptului activ în vigoare, intr-o anumită țară. Orice știință aspiră spre o globalitate, spre o cunoaștere prin ajungerea la concept, prin subsumare fenomenelor particulare și regăsirea lor în categorii de maximă generalitate – instrumente de gândire cu vocație de expansiune.

Ca știință socială cu statut și poziții specifice, știința dreptului analizează un anumit domeniu al relațiilor și structurilor sociale – domeniul participării oamenilor la circuitul economico-juridic, ca purtători de drepturi și obligații juridice, cu toate consecințele ce decurg de aici. Cooperarea oamenilor în acest vast domeniu al realității sociale implică intervenția dreptului în scopul conducerii și dirijării comportamentelor, impunându-le reguli normative, modele, programându-le într-un anumit sens acțiunile și limitându-le, în temeiul unor rațiuni ce țin de coexistența libertăților, dreptul “absolut” de manifestare. Știința nu se oprește la studiul normei juridice a jurisprudenței contractului, ea se supune unui amplu proces explicativ, contextul social-cultural în care apar și își duc viața normele și instituțiile juridice, colaborând în acest proces cu toate științele sociale: economia, politica, istoria, sociologia, demografia, statistica. “Știința dreptului – scria la 1800 filosoful german Schelling – e o știință pur teoretică. Ea e pentru libertate exact același lucru ca mecanica pentru mișcare, pentru că deduce numai acel mecanism natural, sub care ființele libere pot fi gândite ca atare în raporturi reciproce – mecanism, care negreșit nu poate fi construit decât prin libertate”.

CAPITOLUL I

LOCUL SI ROLUL DREPTULUI IN SOCIETATE

Secțiunea 1: Apariția și evoluția istorică a dreptului

Este îndeobște cunoscut că omul nu pate trăi decât în societate și că orice societate ori colectivitate umană, în general, are nevoie de organizare, ordine și disciplină, în care scop apar niște reguli de conduită, norme menite a organiza conviețuirea, a armoniza și orienta într-un anumit mod și sens interesele acesteia.

În epoca comunei primitive, în societățile arhaice, concomitent cu primele forme de organizare in familie, gintă, trib, au apărut, evident în mod spontan, și primele norme în formă rudimentară ce s-au impus treptat ca deprinderi, obiceiuri, tradiții. În respectarea lor era interesată întreaga colectivitate, deoarece numai astfel ea putea supraviețui. Aceste reguli de comportare aveau un caracter complex, fiind puternic impregnate de aspectul mistic, religios. Asigurarea respectării lor era dată atât de motivații interne moral – religioase mistice, cât și de măsurile sancționatorii luate de colectivitate și conducerea acesteia – șefii de familie, conducătorii ginților și triburilor.

Normele de conduită au evoluat și ele, perfecționându-se și adaptându-se stadiului dezvoltării sociale. Bunăoară, dacă inițial sancțiunea ce se aplica penrtu violarea gravă a normelor de conviețuire

era răzbunarea sângelui, treptat s-a trecut la sancțiunea expulzării din gintă sau trib, pentru ca, apoi, odată cu apariția unui produs suplimentar peste nevoile de consum, să fie introdusă compoziția sub forma răscumpărării materiale.

Prin aceste norme se poate aprecia că apar și germenii dreptului, ai normelor juridice care încep să se distingă de celelalte norme, mai ales datorită naturii deosebite a obligativității respectării lor prin recurgerea la forța coercitivă a puterii publice, ce se înjghebează și ea ca ceva distinct față de autoritatea morală a șefului familiei, bunăoară.

Apariția și formarea dreptului este, un proces complex căruia nu i se poate stabili o dată precisă de naștere, iar normele din această perioadă a începuturilor societății omenești sunt încă destul de difuze. Ele sunt studiate în special de etnologia juridică.

Construirea dreptului ca o entitate conturată se poate spune că are loc odată cu construirea puterii publice ca putere de stat în țările occidentului antic, ca și în antichitatea greco – romană. Atunci apare, alături de normele juridice cutumiare, și dreptul scris, ilustrat și de anumite acte normative: Codul lui Hammurabi, Codul lui Manu, Legile lui Moise, Legea celor XII Table.

Filosoful german Helmut Coing scrie că dreptul – conceput din punct de vedere filozofic – apare pe acea treptă istorică pe care omul nu mai este subordonat normelor stabilite de familie, clan, trib, când personalitatea individului iese la suprafață, când relația bazată pe legătura de sânge își pierde autoritatea.

Realitatea istorică arată că dreptul este un fenomen social inerent societății omenești. Romanii au exprimat foarte clar și lapidar această realitate prin adagiul: ubi societas, ibi jus (unde este societate, există și dreptul).

Dreptul nu este static, imuabil, dat odată pentru totdeauna. Dimpotrivă, ca fenomen social, el este în evoluție istorică și poartă amprenta epocilor istorice ca și a particularităților spirituale ale popoarelor.

Dezvoltarea puternică a relațiilor și colaborării internaționale, existența mijloacelor moderne de comunicații care practic, au anulat distanțele pe Terra, fac posibile și necesare apropierea și infuiențarea reciprocă a sistemelor de drept din toate țările existente astăzi pe glob. Cu atât mai mult are loc o apropiere mergând până la unificare între sistemele de drept ale țărilor cuprinse în diferite forme de colaborare internațională, cum este, Uniunea Europeană, care a dus și la nașterea unui sistem propriu de drept denumit dreptul comunitar.

Secțiunea 2: Definiția dreptului

Cercetarea diferitelor aspecte ale dreptului scoate în evidență trăsături esențiale și specifice car determină noțiunea dreptului și delimitează dreptul de celelalte fenomene. Aceste trăsături trebuie să fie cuprinse într-o definiție. În același timp definiția dreptului trebuie să îndeplinească și un alt deziderat, și anume, cuprinzând toate trăsăturile definitorii ale dreptului să asigure o formulare logică și concisă.

Din analiza trăsăturilor dreptului rezultă că definiția dreptului trebuie să cuprindă caracterizarea naturii voliționale a dreptului, a exprimării sale normative, a asigurării respectării sale prin posibilitatea aplicării constrângerii de stat.

Astfel, se poate formula următoarea definiție generală a dreptului: dreptul este sistemul normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării relațiilor sociale conform voinței de stat a căror respectare obligatorie este garantată de forța coercitivă a statului.

Secțiunea 3: Funcțiile dreptului

Coerența, coezivitatea, funcționalitatea și echilibrul dinamic al societății nu reprezintă un dat, ci mai degrabă un rezultat, care presupune conformitatea cu modelele cultural – normative deziderabile ale comportamentelor majorității indivizilor și grupurilor sociale. Acest proces complex și contradictoriu se contureazaă la interferența diverselor procese de socializare, adaptare și integrare, control social, acesta din urmă vizând corespondența dintre rolurile prescrise și cele efectiv jucate și incluând un ansamblu de modalități, mijloace și mecanisme culturale, morale și normative prin care societate impune individului o serie de constrângeri și interdicții pentru a-l obliga să se conformeze normelor și valorilor de bază ale societății. Noțiunea de control social a fost inclusă în vocabularul sociologiei juridice de către școala americană a “jurisprudenței sociologice”(O.W.Holmes, L.Brandeis, E.A.Ross, R.Pound), în legătură cu identificarea mecanismelor și pârghiilor principale prin care orice societate își asigură coeziunea, stabilitatea și funcționalitatea. În concepția generală a școlii “jurisprudenței sociologice” un rol important a fost acordat dreptului, coniderat a fi cel mai perfecționat mijloc de control social.

În concepția profesorului N. Popa, dreptul îndeplinește:

funcția de instituționalizare sau formalizare juridică a organizării social – politice;

funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății;

funcția de conducere a societății;

funcția normativă;

Aceste funcții înfățișează dreptul în toată complexitatea sa, ca sistem juridic.

Prestația acțională a dreptului în cadrul sistemului social este mereu imperfectă, dar perfectibilă și cu efecte pozitive asupra vieții sociale, în cazul realizării funcțiilor dreptului. Sunt însă și situații în care relația drept – sistem social este supusă unor grave fenomene perturbatoare, acțiunea benefică a dreptului nu se poate exprima, este denaturată sau ineficace încât putem vorbi despre adevărate disfuncții ale dreptului, astel:

a) În situația absenței dreptului în relații sociale sau domenii unde ar fi avut vocația teoretică să fie prezent, fenomenul pe care J.Carbonnier îl denumește “nondrept”, putem întălni ca forme de manifestare:

– autolimitarea dreptului în timp și spațiu, în care dreptul însuși își ia ”timp de repaus” și își amenajează ”spații verzi” (perioade sau zile de ”nondrept”, zilele de sărbători legale în care nu se judecă procese judiciare, nopțile pentru perchezițiile domiciliare, inviolabilitatea domiciliului etc.);

– autoneutralizarea dreptului, când dreptul se anihilează pe sine însuși, ca urmare a propriilor sale exigențe (eliminarea în afara dreptului a tot ceea ce nu poate fi dovedit);

– rezistența faptului la drept, când, deși faptele cad sub incidența normelor juridice, din diverse motive sancțiunile juridice nu sunt aplicate;

b) Lipsa de validitate și eficacitate a dreptului determinată de cauze intrinseci sau extrinseci dreptului, ca de pildă în cazul legilor, care nu respectă condițiile de tehnică legislativă sau anumite principii juridice sau în situația în care legile nu răspund așteptărilor opiniei publice, devenind inefective sau caduce;

c) Dreptul nedrept, în situația în care unele norme juridice lezează grav valorile societății, ideea de justiție socială;

d) dreptul represiv (opresiv), în care efectele nocive ale normelor juridice injuste se manifestă generalizat asupra unor clase sau categorii sociale, se încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

CAPITOLUL II

NOȚIUNEA DE SISTEM AL DREPTULUI

Societatea modernă se caracterizează printr-o amplificare fără precedent a activității normative. Așa cum preciza A. Toffler, zigzagurile imprevizibile de la o zi la alta ale sistemului politic, complica mult sarcina legislației și administrației și produce o supraambalare a mecanismului de reglare juridică. Numărul mare de acte normative impune organizarea lor, ordonarea lor în raport de anumite criterii.

Dreptul nu există prin simpla alăturare (printr-o accidentală coexistență) a unui număr mai mare sau mai mic de norme juridice. El există ca un sistem. O analiză structurală a dreptului ne conduce la concluzia că structura sa implică o rețea de relații a căror organizare și ierarhizare constituie până la urmă un sistem. În această lumină, sistemul dreptului ne apare ca un ansamblu organizat și logic care implică relația întreg – parte. Caracteristica sistemului constă în prezența obligatorie a unei structuri comune, care reunește elementele și care își pune în cele din urmă amprenta pe aceste elemente.

În teoria dreptului este întrebuințată analiza de sistem, atât în ceea ce privește juridicul ca dimensiune inalienabilă existenței umane (parte componentă a realității sociale) – sistemul juridic – în ce privește legislația – sistemul legislației, dar și în privința organizării dreptului, ca fenomen normativ, pe ramuri și instituții – sistemul dreptului.

Sistemul dreptului este rezultatul unității ramurilor și instituțiilor dreptului. Sistemul dreptului apare ca o unitate obiectiv determinată, pe când sistemul legislației reprezintă o organizare a legislației pe baza unor criterii alese de legiuitor. Normele juridice nu există izolate, ele se grupează in instituții și ramuri. În felul acesta, norma reprezintă elementul de bază al sistemului dreptului, ea formează sistemul juridic elementar. Norma juridică este legată de sistem, este măsura sa inerentă, ea derivă din schema sa și implică funcția pe care o va juca sistemul ca atare. Sistemul dreptului constituie generalul în raport cu norma de drept care reprezintă individualul, “Generalul – nota C. Noica – e adevărul individualului. Individualul e exactitatea generalului”. Între element ele sistemului de

drept (norme, instituții, ramuri) există fuziuni organice, ele nu sunt indiferente unele față de altele, nu sunt rupte, izolate. Spre deosebire de alte sisteme normative, sistemul dreptului este caracterizat printr-o mai accentuată convergență a laturilor sale, el este într-o mai mică măsură un “joc format de diferențe”, cum este sistemul estetic, de pildă.

Explicația se găsește în specificul domeniului juridic, în trăsăturile dreptului ca factor de programare a libertății de acțiune în cadrul anumitor relații sociale. Pe lângă modelul de comportament pe care îl cuprinde norma de drept, aceasta conține și criteriile de evaluare a comportamentului, transpunând limbajul acțiunilor concrete, idealul juridic al societății.

Sistemul dreptului evoca unitatea dreptului și diferența sa, adică împărțirea pe ramuri și instituții juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieții sociale în baza unei metode specifice de reglementare și a unor principii comune. Criteriile în temeiul cărora se structurează ramurile sistemului de drept sunt:

obiectul reglementării juridice – relațiile sociale ce cad sub incidența normelor juridice

metoda reglementării – modalitatea practică de influențare a conduitei în cadrul respectivelor relații sociale,

principiile comune ramurii de drept.

În baza acestor criterii, ramura de drept stabilește forme specifice de legătură între normele juridice care o compun, legături care determină trăsăturile de trăinicie și unitatea ramurii, asigurându-i durabilitate în timp. Nu oricăror relații sociale le corespunde o ramură de drept. Ramura de drept se constituie în baza specificului calitativ, al unei grupări de relații sociale, care impun un complex de norme cu caracter asemănător, dar și cu note caracteristice. În coduri și în alte acte normative, de mare importanță, aceste norme specifice ale normelor juridice din ramura de drept respectivă sunt uneori cuprinse în partea generală a codurilor sau în dispozițiile generale ale unor asemenea acte normative. Așa se întâmplă, spre exemplu, în ramura dreptului penal, unde Codul penal definește, în partea sa generală, note specifice și trăsăturile specifice și generale ale reglementării, prin acte juridice penale, a relațiilor de apărare socială împotriva faptelor infracționale.

Obiectul reglementării juridice, ca temei prioritar în cadrul structurii unei ramuri de drept, constituie, împreună cu principiile comune reglementării din ramura respectivă, criterii obiective ale construcției unei ramuri. Metoda de reglementare, ca ansamblu de modalități prin care se realizează conduita umană pe cale socialmente utilă, formează un criteriu obiectiv.

Astfel, în ramura dreptului civil, obiect de reglementare îl constituie relațiile sociale cu conținut patrimonial și relațiile sociale personale, nepatrimoniale. Relațiile sociale cu conținut patrimonial cad sub incidența reglementarii și a altor ramuri de drept: dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul funciar. În aceste condiții, criteriul obiectului reglementarii juridice se completează cu cel al metodei de reglemetare juridică. Dreptului civil îi este specifică metoda echivalenței (egalității) părților, spre deosebire de dreptul administrativ sau de dreptul financiar, unde metoda de reglementare juridică este aceea de subordonare a părților (metoda autotaristă). Astfel, într-un raport juridic de drept civil (un contract de vânzare – cumpărare, spre exemplu), părțile (subiectele) stau pe picior de egalitate, ele au drepturi și obligații corelative stabilite pe bază de negociere. Într-un raport de drept financiar (între un organ de impozitare și un subiect impozabil), părțile (subiectele) se află în raporturi de subordonare. Organul financiar, constatând îndeplinirea condițiilor cerute de lege, procedează la stabilirea impozitului asupra subiectului impozabil la inițiativa sa unilaterală (această activitate constituind nu numai un drept, dar și o obligație a sa).

În catul fiecărei ramuri de drept, normele juridice se grupează în ansambluri de norme mai reduse – instituțiile juridice. O normă de drept izolată n-ar reglementa într-un mod complet o anumită relație socială fără a-și corobora reglementarea cu alte norme menite a reglementa aceeași relație socială. Ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale apropiate alcătuiesc o instituție juridică. Spre exemplu:

instituțiile prescripției,

instituția moștenirii – în dreptul civil,

instituția căsătoriei – în dreptul familiei,

instituția tentativei – în dreptul penal.

Instituția juridică se definește ca o totalitate de norme juridice organic legate, aparținătoare unei ramuri de drept, norme ce reglementează un grup de relații sociale înrudite, după metoda de reglementare specifică ramurii respective.

Existența ramurii de drept și a instituțiilor juridice este determinată de complexitatea relațiilor sociale ce dobândesc o reglementare juridică. Legiuitorul ține cont de trăsăturile relațiilor sociale în momentul în care procedează la alcătuirea codurilor sau la elaborarea altor acte normative. Relațiile sociale există în strânsă corelație, fapt de determină legaturi necesare (formele de schimb) între diferite ramuri de drept, precum și anumite instituții juridice mixte, cum ar fi instituția proprietății, care aparține mai multor ramuri de drept (dreptul civil în principal, dar și dreptul comercial, dreptul administrativ).

CAPITOLUL III

CRITERII DE STRUCTURARE A SISTEMULUI DREPTULUI

Secțiunea 1: Metode de reglementare

Considerații generale privind acțiunea socială, conduita umană și reglarea normativă a acesteia.

Individul își conduce existența în societate, într-un sistem corelat de relații care îl pun în contact nemijlocit și diversificat cu semenii săi. Interacțiunea reciprocă a indivizilor și a colectivităților formează “viața socială”.

Activitatea umană se desfășoară într-un cadru complex social, uman și fizic – natural.

Normele sociale privesc comportamente sociale.

Omul este singurul animal în stare să-și găndească viitorul, să-și definească existența, în funcție de un anumit proiect.

Sistemul normelor sociale

Diversitatea relațiilor sociale determină existența unei multitudini de norme sociale și o varietate de forme prin care se influențează conduita oamenilor în cadrul acestor relații.

Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii de norme: normele etice, normele obișnuielnice, normele tehnice, normele politice, normele religioase, normele juridice.

Corelația normelor juridice cu normele etice

În prezența unor legături universale, elementele de demarcație dintre norma de drept și cea morală privesc atât finalitatea, cât și sfera de aplicabilitate a celor două categorii de norme.

Influența moralei asupra dreptului privește atât procesul creării dreptului, cât și dreptul de aplicare a sa.

Normele juridice sunt supuse unor operații de organizare, de sistematizare și de publicizare. Intrarea în vigoare, principiile activității, momentul intrării în vigoare, ieșirea din vigoare – toate aceste momente sunt riguros precizate în privința normelor juridice.

Normele obiceiului

Normele obiceiului reprezintă o categorie importantă a sistemului normelor sociale. În plan istoric, dreptul nu s-a desprins doar din morala și moravuri, ci și din obiceiuri.

Obiceiul devine chiar o formă de exprimare a dreptului, ocupă un loc aparte în sistemul izvoarelor juridice, fiind definit ca o regulă de conduită statornicită în cadrul conviețuirii umane, printr-un uz îndelungat.

Spre deosebire de obiceiuri, obișnuințele sunt modalități de conduită statornicită pentru situații determinate, care nu trezesc obiecții și nu întâlnesc reacții negative din partea mediului înconjurător.

Alături de obiceiuri există și uzurile, care au un caracter convențional – un mod anumit în care părțile au înțeles să convină.

Producătoare de legislații sunt trei subiecte:

Individul

Statul

Societatea

Individul își creează o legislație a lui proprie, de conducere prin așa-zisa obișnuință; statul prin sistemul cunoscut, iar societatea prin obiceiuri. Obiceiul este legislația proprie pe care societatea și-o dă ei însăși pentru ca să trăiască și să se dezvolte.

Normele tehnice

Sunt reguli care conduc procesul productiv. Spre exemplu: normele metodologice care conduc procesul elaborării legilor (inițierea proiectului, avizarea acestuia, depunerea sa, dezbaterea sa, adoptarea, promulgarea, publicarea); normele care privesc structura actului normativ; metodologia interpretării, a modificării sau a abrogării actelor normative. Regulile de procedură privesc, spre exemplu, sesizarea instanței (prin acțiune, plângere, rechizitoriu), ordinea audierii, a martorilor, acordarea cuvântului pe fond etc.

Secțiunea 2: Principiile dreptului

Noțiunea principiilor fundamentale (generale) ale dreptului

Principiile de drept sunt acele idei conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice care au atât un rol constructiv, cât și un rol valorizator pentru sistemul de drept.

Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deducții, dar, în general, ca o generalizare de fapte experimentale.

Principiile generale ale dreptului dau măsura sistemului lor; privind prin prisma principiilor care-i constituie fundamentul, sistemului juridic i se asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerența și capacitatea dezvoltării unei forțe asociative.

Delimitarea principiilor dreptului

Un principiu general de drept este rezultatul unei experiențe sociale și o reflectare a unor cerințe obiective ale evoluției societății, ale conviețuirii sociale, ale asigurării acelui echilibru necesar între drepturile unora și obligațiile altora.

există o anumită corelație între principiile fundamentale ale dreptului, categoriile și conceptele juridice, corelație ce consta în aceea că conceptele și categoriile juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau conținut concret categoriilor juridice.

principiile generale de drept se delimitează de normele pozitive ale dreptului.

principiile generale se deosebesc și de axiomele, maximele și aforismele juridice, care reprezintă mici sinteze cu un grad de cuprindere mult mai mic decât principiile generale și cu un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic.

Utilizarea principiilor dreptului

Căutarea și explicarea originii dreptului a constituit o preocupare permanentă pentru școlile și curentele de gândire juridică.

Școala dreptului natural găsește în rațiunea umană izvorul constant și general al principiilor juridice. Ele sunt imuabile, valabile pentru orice timp și orice loc.

Importanța teoretică și practică a studierii principiilor dreptului.

Dialectica internă a principiilor dreptului privește ansamblul legăturilor interne caracteristice sistemului juridic și interferențele părților sale componente.

Principiile de drept țin loc de normă de reglementare, atunci când, într-o cauză civilă sau comercială, legea tace, judecătorul soluționând cauza în temeiul principiilor generale de drept.

În concluzie, acțiunea principiilor dreptului are ca rezultat conferirea dreptului ca certitudine – garanția acordată indivizilor contra imprevizibilității normelor coercitive – și a congruenței sistemului legislativ – adică concordanța legilor, caracterul lor verosimil, oportunitatea lor.

Prezentarea analitică a principiilor generale ale dreptului

Principiile de drept sunt extrase din dispozițiile constituționale sau sunt deduse pe cale de interpretare. În general, prezentarea principiilor, enumerarea lor, reprezintă modul unor activități de cercetare științifică.

Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului

Acțiunea acestui prim principiu constituie premisa existenței statului de drept. Caracteristica fundamentală a statului o constituie cucerirea pe cale legală a puterii și apoi exercitarea sa în conformitate cu cerințele legalității, ceea ce implică și simțul compromisului, adică recunoașterea legitimității patriale a argumentelor celorlalți.

Principiul libertății și egalității

Într-o societate democratică, statul garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea indivizilor, adică procedează la propria limitare.

Fundamente ale vieții sociale, libertatea și egalitatea trebuie să-și găsească expresia juridică.

Nu poate exista egalitate decât între oameni liberi și nici libertate decât între oameni a căror egalitate este consfințită juridic. Egalitatea privește echilibrul vieții iar libertatea privește capacitatea oamenilor de a acționa fără opreliști.

Principiul responsabilității

Responsabilitatea însoțește libertatea.

Responsabilitatea este fenomenul social care exprimă un act de angajare a individului in procesul interacțiunii sociale.

Principiul echității și justiției.

Acest principiu readuce în prim plan problema existenței unor prescripții fundamentale preexistente, desprinse din rațiune sau dintr-o ordine supraindividuală, și al căror scop e acela de a da siguranță vieții sociale. Între acestea se numără și echitatea și justiția. Cuvântul “echitate” vine de la latinescul “aechitas”, care înseamnă potrivire, dreptate, cumpătare, nepărtinire.

Justiția reprezintă acea stare generală ideală a societății realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime.

Justiția este o victorie absolută asupra egoismului, iar cine zice justiție zice subordonare față de o ierarhie de valori.

CAPITOLUL IV

DIVIZIUNILE GENERALE ALE DREPTULUI

Secțiunea 1: Dreptul determinator și dreptul sancționator

Normele de drept, care determină ceea ce trebuie să facă persoanele, se numesc determinatoare. Cele care organizează sancțiunile, pentru cazul când persoanele nu respectă normele, sunt norme sancționatoare. Ca ramură de drept se poate distinge, pe de o parte, dreptul determinator, iar pe de altă parte, dreptul sancționator.

Se poate spune că sunt porțiuni întregi de drept care fac parte din dreptul sanctionator. Așa pare să fie procedura civilă, care organizează modul cum fiecare poate să ajungă să valorifice drepturile sale în fața instanțelor judecătorești, precum și în genere, orice procedură.

Foarte multe norme din dreptul public, din cel civil sau comercial fac parte din dreptul sancționator, pentru că nu fac decât să organizeze sancțiuni pentru alte norme.

De exemplu, integral, Codul civil nu este decât dezvoltarea unui număr foarte restrâns de norme științifice. O foarte mare parte a dreptului civil se întemeiază pe ideea libertății de a contracta. Restul Codului nu cuprinde decât dispoziții care organizează din punct de vedere practic aceste norme ideale.

Secțiunea 2: Drept public și drept privat

Această diviziune se intretaie cu dreptul intern, având astfel: dreptul public sau dreptul privat intern, după cum putem avea drept extern public.

Diviziunea în drept public și în drept privat corespunde desigur, în primul rând, unei necesități pedagogice, pentru că este comod să se grupeze o serie de norme sub titulatura de drept public și să se predea ca o ramură de învățământ aparte de celelalte, denumite drept privat. Toate reglementările de avere și de familie dintre particulari se socotesc dispoziții de drept privat. Din contră, cele care privesc organizarea de stat, fie în determinarea organelor statului și a serviciilor publice, fie în relațiile dintre stat, ca autoritate și particulari, în principiu, se socotesc ca fiind de drept public.

Utilitatea, criteriu al distincției

Deosebirea dintre dreptul public și cel privat este foarte veche.

Utilitatea, conform acestei concepții, s-ar părea a fi un criteriu al distincției. După cum interesul nomei privește pe un particular sau pe stat, după cum scopul urmărit de o dispoziție legală este acela de a satisface o nevoie a statului sau a particularilor. Organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai mult statul, pe când normele referitoare la familie, la contracte și la responsabilitatea obișnuită între particulari ar fi de drept privat.

Respectarea dreptului prin toate formele sale interesează în primul rând întreaga societate, căci întreaga societate nu ar putea să existe, dacă respectul dreptului nu ar exista.

Prin urmare, nu se poate susține că deosebirea dintre dreptul public și dreptul privat se întemeiază exclusiv numai pe ideea interesului, pe care normele respective îl reprezintă pentru stat și pentru particulari. Atât dreptul public, cât și dreptul privat, interesează în același fel și pe stat și pe particulari.

2. Obiectul juridic al dreptului public și al dreptului privat

Deosebirea poate sta în obiectul specific al dreptului public, distinct de cal al dreptului privat.

Realitățile juridice ce se stabilesc între persoane implică o conștiință juridică comună, o comunitate juridică între ele. Pentru ca persoanele să recunoască autoritatea unei norme de drept trebuie să existe o recunoaștere comună a acestei autorități. Când A ucide pe B și toată lumea este de acord că această faptă trebuie pedepsită, s-a stabilit, prin aceasta, chiar o comunitate juridică, ce exprimă o conștiință juridică comună, și anume: convingerea că acel criminal trebuie pedepsit.

Dar această convingere trebuie organizată, spre a-și produce efectul, atribut al comunității juridice între oameni, pe care o numim Stat.

În felul acesta se stabilește o distincție de drept între comunitatea juridică pe care o numim Stat și persoanele care o constituie, din care fiecare, ca persoană juridică, stă față în față cu comunitatea.

Statul rămâne reprezentantul juridic al societății respective, ca instituție colectivă organizată, având menirea să organizeze dreptul și să-l realizeze.

Acestei realități juridicei corespunde în fapt o realitate sociologică, societatea respectivă, compusă din toată societatea românească, în complexitatea ei. Noțiunea de societate este astfel o noțiune complet distinctă de aceea de stat, care singură este juridică.

Realitățile sociologice care stau la baza statului sunt, incontestabil, compuse din indivizi fizici. Fiecare din noi suntem o unitate distinctă și toți laolaltă constituim societatea fizică românească, al cărei reprezentant este Statul român.

În felul acesta, se poate spune că între indivizi și societate, ca o realitate de fapt, nu există deosebire netă, când se constată că există indivizi fizici alături unii de alții , și se deduce astfel că societatea nu ar fi altceva decât un conglomerat de indivizi. Societatea este în realitate mult mai mult decât atât, este elementul care ne leagă în mod fundamental pe toți laolaltă și constituie, în același timp, chiar partea esențială a sufletului fiecăruia dintre noi.

Acesta înseamnă că la fundamentul sufletului fiecăruia dintre noi stă elementul social.

A vorbi deci despre individ – care se opune colectivității este aproape un nonsens. Interesul individului poate apărea divergent în anumite momente, dar realitatea fundamentală este comună.

Se poate spune chiar că individul ca atare apare ca o simplă abstracțiune.

Nu se poate concepe statul ca fiind în opoziție cu individul, căci ideea individului opus statului este lipsită de interes. Statul reprezintă ceea ce este fundamental în noi, societatea care trăiește în noi.

Pentru realizarea practică a scopurilor ei în dispozițiile de drept pozitiv, comunitatea juridică, statul, recunoaște fiecăruia dintre noi – ca individualitate juridică distinctă – oarecare drepturi contra ei. Drepturile fundamentale, pe care le recunoaște în felul acesta, sunt așa numitele libertăți, care sunt consacrate și de Constituția noastră și sunt consacrate, sub o formă sau alta, în dreptul constituțional al tuturor țărilor civilizate. Ele se mai numesc drepturi individuale.

Constituția noastră este inspirată după Constituția belgiană de la 1831, ea însăși fiind reflectarea ideilor din vremea aceea, în special a ideilor Revoluției franceze.

Ar exista, cu alte cuvinte, drepturi individuale, care se opun drepturilor statului, continuu în conflict unele cu altele, statul fiind în orice clipă obligat să respecte aceste drepturi individuale, ca drepturi naturale ale omului.

Astăzi se vorbește și în comunitatea internațională de drepturi naturale, acelea ale națiunilor, corespunzând drepturilor omului; se prepară chiar, în diferite locuri, declarații ale drepturilor națiunilor, asemenea vechilor declarații ale drepturilor omului.

Această concepție a individului antagonist cu statul este însă astăzi complet depășită, chiar dacă subzistă în dreptul pozitiv, ca o reacție în contra abuzurilor autorităților publice, în viața practică de toate zilele. Nu se poate concepe individul în război, prin voința lui, cu statul; nu se poate concepe individul în opoziție cu societatea din care face parte. Societatea, deci statul, care este reprezentantul ei juridic, constituie materialul din care se țese în sufletul nostru realitatea fundamentală a fiecăruia dintre noi.

Dar în organizarea juridică este necesar ca reprezentanții statului să poată fi opriți în acțiunile lor, atunci când, în mod dăunător pentru statul însăși, ar încerca să aducă jigniri particularilor, lovirea intereselor lor fundamentale ar fi o primejdie pentru statul însuși. De aceea dreptul pozitiv public modern cuprinde un complex de norme prin care se organizează protecția libertăților individuale.

Există astfel, în organizarea pozitivă juridică, o organizare de stat, care intră în contact prin diferitele ei forme, ramuri, cu fiecare dintre noi. Organizațiunea de stat reprezintă comunitatea juridică a societății respective, spre deosebire de personalitatea fiecăruia dintre noi. Contactul dintre ea și particulari se constată în viața de fiecare zi: fiecare dintre noi avem de-a face cu autoritățile publice prin drepturile, și mai ales, prin îndatoririle continui pe care le avem.

În toate aceste cazuri se stabilesc relații juridice.

Când relația juridică se stabilește între doi particulari, în actul individual pe care îl face, de exemplu A, vânzând un imobil lui B, Statul nu intervine decât cu dispoziții generale legislative spre a consacra pe acești

titulari particulari ai drepturilor sau obligațiilor, iar atunci ne aflăm în fața unei relații de drept privat. Dar, când intervine statul ca titular, când relația se stabilește între mai multe persoane, dintre care una este statul, așa cum l-am descris, atunci ne aflăm în fața unei relații de drept public.

Statul este organul reprezentativ al constituției juridice a societății respective. El o formează astfel în norme juridice, mai mult sau mai puțin fixe. Aceste norme se impun fiecăruia dintre noi. Statul, în felul acesta, apare și ca organizator al dreptului.

Nici un particular, în sistemul actual de drept public, nu poate avea o asemenea menire, din contră noi ne supunem injoncțiunilor statului.

Așadar, statul apare ca o realitate juridică distinctă; prin menirea și acțiunea sa, statul are drept de comandă; el formulează legi cărora ne supunem, el dă decizii executorii pe baza legilor, el organizează sancțiuni care ne constrâng. Această putere de comandă, de organizare și de realizare a dreptului este esențialul a ceea ce numim suveranitatea statului.

Statul astfel organizat are un drept și o natură proprie lui. Particularii nu pot să organizeze dreptul în mod obligatoriu, să-l formuleze și să-l realizeze.

Statul, spre a împlini misiunea aceasta, are nevoie de o serie de instituții și acestea sunt instituțiile de drept public, conduse, administrate de indivizi pe care îi numim funcționari sau oameni politici, miniștri, șefi de departamente. Acești indivizi trebuie să aba în vedere numai interesele statului; în funcțiile lor ei nu lucrează ca indivizi, ci ca reprezentanți ai comunității juridice, pe care o numim Stat, în vederea bunului mers al serviciilor publice.

Acest criteriu apare pentru deosebirea între relațiile de drept public și cele de drept privat. Atunci când statul se manifestă activ sau pasiv cu caracterul său de autoritate, care în mod esențial, organizează și aplică dreptul într-o relație de drept, ne aflăm în fața unei relații de drept privat. Cu alte cuvinte, când titularul unui drept sau al unei obligații este o autoritate publică, lucrând în interesul arătat, atunci este vorba de o dispoziție de drept public; când însă, se recunosc unui particular anumite drepturi sau obligații, sau chiar unei instituții de stat, dar numai ca aplicație a dreptului existent și nu cu pretenția de a-l crea sau organiza, acele drepturi sau obligații sunt de drept privat.

Statul nu intervine ca titular al prerogativei sale de a crea și organiza dreptul decât relativ rar, atunci când este de o utilitate mare pentru comunitate. Aceasta este o chestiune de aplicare.

Statul, ca autoritate, apare în relațiile de drept public, de cele mai multe ori, în mod evident, cum este ori de câte ori ne aflăm în fața unei reguli de drept constituțional și în fața regulilor obișnuite de drept administrativ bilateral, interesul statului se investește cu o formă – pe care o numim relație juridică de drept public – pentru că titularul activ al dreptului este statul.

În aceste cazuri, interesul statului este așa de important, încât să fie exprimat într-o formă juridică, în care statul, ca autoritate, izvor al dreptului, apare ca titular al relației juridice.

Dar câteodată, statul apare sub o formă mai ascunsă. De pildă, în interdicția care există în dreptul civil de a încheia acte contrare ordinii publice și bunelor moravuri. Aceste acte sau convenții sunt nule. Aici statul intervine nu în mod direct, ci sub forma sancțiunii de nulitate, aplicabilă de către instanțele judecătorești.

Invers, sunt cazuri când statul apare ca titular al unor relații de drept, care nu sunt relații de drept public, ci relații de drept privat. În aceste relații nu intervine dreptul lui de a legifera, de a organiza dreptul și de a-l aplica. În aceste relații intervine statul pur și simplu pe același plan, întocmai ca particularul și nu comandând particularului sau în legătură cu dreptul lui de a-i comanda.

Referitor la patrimoniul privat, statul poate să facă acte de gestiune, ca și particularii, dând naștere la relații de drept privat.

CAPITOLUL V

SISTEMUL DE DREPT INTERN ROMÂNESC

În sistemul dreptului contemporan, distingem, ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare diviziunii în drept public și drept privat.

În dreptul public intră:

dreptul constituțional,

dreptul administrativ,

dreptul financiar,

dreptul procesual (penal și civil),

dreptul internațional public.

Dreptul privat cuprinde:

dreptul civil,

dreptul comercial,

dreptul internațional privat.

S-a conturat, așa cum menționam, existența unui drept mixt, cu următoarele discipline de drept:

dreptul familiei,

legislație socială,

legislație rurală,

dreptul muncii.

În opinia lui M. Buche “principiile generale ale unui sistem constituie ansamblul propozițiilor directoare cărora le sunt subordonate atât structura, cât și dezvoltarea sistemului”. Principiile generale (principiul libertății și egalității, principiul responsabilității, principiul echității și justiției) au puterea de a orienta întregul sistem de drept, dându-i unitate, omogenitate, echilibru și coerență.

Sistemul dreptului nu ni se înfățișează ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu organizat și logic ce sugerează unitatea dreptului. Ca celulă de bază a dreptului, norma juridică nu poate fi izolată de celelalte părți constitutive ale sistemului de drept (instituții, ramuri) și nici de sistemului dreptului în ansamblu.

Ca sistem formalizat, dreptul se caracterizează printr-o relativă rigiditate a structurii sociale, condiție a naturii constrângătoare a reglementărilor pe care le conține.

Orice sistem de drept își realizează funcțiile prin acțiunea normei de drept, iar mecanismul influenței sale asupra relațiilor sociale este esențial legat de modul în care etalonul de conduită pe care îl cuprinde norma în țesătura raporturilor inter-umane.

În ceea ce privește sistemul de drept românesc, distingem ramuri de drept ca:

dreptul constituțional

dreptul administrativ

dreptul financiar

dreptul familiei

dreptul penal

dreptul procesual (penal și civil)

dreptul civil

dreptul comercial

dreptul muncii

dreptul internațional public

dreptul privat

Evoluția și dezvoltarea societății umane, dar și a societății românești, va continua să aducă noi modificări în viitor, în raport de esența statului, de relațiile sociale stabilite între membrii societății, dar și în relațiile dintre state. Așadar, tragem concluzia că sistemul dreptului nu este un sistem static, ci este un sistem în permanentă și continuă schimbare, în raport de schimbările apărute în societate, în relațiile socio-umane.

Dreptul nu are un caracter stabil, ci unul evolutiv, fiind supus unei permanente schimbări, având însă ca fundament o calitate principală ce va rămâne neschimbată indiferent de modificările suferite pentru ca dreptul să fie “arta binelui și a echității”

După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, la baza întregului sistem de drept dintr-o țară stau principiile dreptului, considerate ca fiind “idei generale ce orientează reglementările juridice și aplicarea dreptului”.

În această perioadă se constată tendința de reașezare, cât și de apariție a unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor de dezvoltare a societății contemporane, cum ar fi: dreptul ecologic, dreptul industrial.

Să continuăm în a prezenta câteva aspecte referitoare la obiectul unor ramuri de drept.

Secțiunea 1: Dreptul constituțional

Cuprinde totalitatea normelor juridice ce stabilesc principiile fundamentale ale structurii social-economice și ale organizării de stat, sistemul, principiile de organizare și funcționare a organelor statului, precum și drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor față de puterea statului.

Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituțional, care, prin normele sale, consacră și

ocrotesc cele mai importante valori economice, sociale și politice. Dreptul constituțional este acea ramură a dreptului unitar formată din procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii. Acesta conține norme elaborate în cadrul acelei activități de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere, dar la nivelul superior la tuturor activităților de conducere.

Raporturile de drept constituțional sunt raporturi sociale care apar în procesul organizării și exercitării puterii de stat. Astfel de raporturi sunt cele mai diferite organe ale puterii de stat, dintre organele puterii și cetățeni, raporturile dintre stat și cetățeni, al căror conținut îl constituie drepturile și îndatoririle cetățenilor.

Principalul izvor al dreptului constituțional îl formează constituția. Normele dreptului constituțional pot fi cuprinse, de asemenea, în alte legi sau în decrete cu putere de lege.

Dreptul constituțional are ca obiect studiul juridic al statului, ca o instituție centrală, organizată, generală a dreptului. Statul reprezintă, în teoria clasică, suveranitatea unei populații numită națiune, așezată pe un teritoriu.

Datorită vieții reale sociale care nu au vrut să știe de limitele teoriilor artificiale juridice, au rezultat noi

concepții în materie de drept constituțional, concepții care încearcă să înlocuiască concepția clasică individualistă, cu una socială. Cu alte cuvinte, aceste noi concepții se pot rezuma la ideea solidarității sociale. În noua concepție nu mai există o opoziție stat-individ, ci o legătură care îi unește laolaltă. Ideea de stat și ideea de individ sunt corelative, două fețe deosebite ale aceleiași relații.

Dreptul constituțional studiază și formarea puterilor constituționale, adică organizarea suveranității. Această organizație se întemeiază pe principiul separației puterilor, deci ramura dreptului constituțional va trebui să studieze pe rând cele trei puteri în stat: cea legislativă, cea executivă, cea judecătorească precum și organele care le exercită: coroana, parlamentul, guvernul, tribunalele.

Dreptul constituțional este reprezentat de următoarele structuri executive: șeful de stat, guvernul, ministerele și celelalte organe ale puterii administrației publice.

Dreptul constituțional, în înțelesul său larg, după ce va analiza elementele constitutive ale statului, se va preocupa, în mod deosebit, de formele pe care le pot avea, precum și de forma de guvernare; dreptul constituțional stabilește cadrele cele mai generale ale organizării de stat

și se poate spune că este fundamentului întregului drept intern. Dreptul constituțional studiază puterile constituționale și relațiile dintre ele, precum și principiul separației puterilor în stat. De asemenea, cercetează organele și funcțiile legislative, cele executive și cele judecătorești. Dreptul constituțional delimitează față de toate aceste câmpuri de acțiune a drepturilor individuale, adică va studiași libertățile publice.

Secțiunea 2: Dreptul administrativ

Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administrației de stat, raporturile lor reciproce cu alte organe de stat, precum și modalitățile de exercitare a competenței cu care sunt înzestrate organele administrației de stat. Dreptul administrativ pune în practică principiile fixate de dreptul constituțional, prin serviciile publice, în diferite forme în car ele apar în organizarea de stat; acestea studiază compoziția și activitatea serviciilor publice care nu sunt o instituție. În raporturile juridice administrative, ca și în cele de drept constituțional, părțile sau una dintre ele, apar ca purtători de drepturi și

obligații, și totodată, ca titulari ai puterii. În raporturile juridice ale. În raporturile juridice ale dreptul administrativ, întotdeauna o parte este un organ al administrației de stat.

Dreptul administrativ studiază compoziția și activitatea serviciilor publice care nu sunt o instituție. Serviciul public nu trebuie să se oprească, deoarece scopurile generale pe care le urmărește sunt:

continuitatea;

permanența;

eficacitatea funcționării.

În dreptul administrativ, ceea ce explică dispozițiile legislative și jurisprudente, este principiul permanenței serviciului public; în caz contrar, ar fi o lovitură dată intereselor obștești. Un alt principiu al dreptului administrativ este acela al profesionalizării serviciului public. Fiecare serviciu trebuie să fie condus de o persoană dornică să-și facă o profesie din aceasta, pentru o mai bună administrare.

Principiul specializării serviciului public înseamnă că fiecare serviciu, printr-o îndatorire și diviziune înțeleptă , are obligația să o cunoască în profunzime, în toate detaliile și în toate necesitățile ei.

Metoda reglementării raporturilor de către normele dreptului administrativ are un caracter imperativ.

Raporturile juridice administrative se nasc deci între diferite organe ale administrației de stat, pe de o parte, și organizații sau cetățeni, pe de altă parte.

Raporturile de drept administrativ pot să apară numai din inițiativa unei părți, fără a solicita consimțământul celeilalte părți. Violarea normei juridice administrative atrage după sine răspunderea autorului, iar sancțiunea este, de regulă, o sancțiune administrativă.

Se poate observa că rolul statului astfel înțeles nu impune o anumită activitate particulară numai în cazul statului jandarm, ci în perioada contemporană, se acordă o atenție deosebită interesului social reprezentat prin stat, ca fundament al activității acestuia.

Secțiunea 3: Dreptul financiar

Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea financiară a organelor de stat, întocmirea bugetelor, perceperea impozitelor stabilite, modul de cheltuire a mijloacelor bănești ale statului, creditul, asigurările.

Organul financiar, constatând îndeplinirea condițiilor îndeplinite de lege, procedează la așezarea impozitului asupra subiectului impozabil la inițiativa sa unilaterală (această activitate constituind nu numai un drept al său, dar și obligația sa).

În toate orânduirile social-economice în care au existat relații financiare, Statul, ca o instituție de suprastructură, a reglementat diferite categorii financiare – taxa, impozitul, bugetul –, în scopul formării și dezvoltării bazei economice a societății.

În cercetarea științifică a noțiunii de finanțe publice s-au conturat două concepții:

noțiunea clasică,

noțiunea modernă.

Noțiunea clasică de finanțe publice este legată de liberalismul politic. Potrivit acestei concepții, activitatea economică trebuie să se desfășoare în conformitate cu principiul “laissez-faire, laissez-paser”, urmărindu-se evitarea oricărei inerente intervenții din partea autorităților publice care ar perturba inițiativa particulară, libera concurență, acțiunea legilor obiective ale pieței. Activitatea economică trebuie să rămână apanajul exclusiv al întreprinderilor private.

Noțiunea modernă de finanțe publice a luat ființă după primul război mondial, odată cu statul intervenționist care își lărgește sfera preocupărilor. activitatea economică a statului se implică activ cu ajutorul autorităților publice în influența proceselor economice, în cercetarea evoluției ciclice a producției, prevenirea crizelor. Această modificare de concepție a fost determinată de necesitatea rentabilizării unor întreprinderi care altfel ar fi dat faliment, de insuficiența subvențiilor de stat în unele domenii ale vieții economice, de nevoia creșterii veniturilor statului pentru acoperirea unor cheltuieli noi, determinate de evoluția relațiilor interne, dar mai ales externe.

Finanțele publice sunt concepute ca un mijloc de intervenție pe plan social și economic, dar continuă să finanțeze și sarcinile administrative.

Secțiunea 4: Dreptul civil

Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale, în care părțile se află pe poziție de egalitate juridică. De asemenea, dreptul civil include și norme juridice care reglementează relațiile sociale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi dreptul de autor, starea civilă, domiciliul.

Spre deosebire de relațiile de drept constituțional și administrativ, unde cel puțin una din părți se manifestă ca titular al puterii, în raporturile de drept civil, părțile apar ca subiecte egale. Relațiile de muncă, de familie, funciare, ca și altele, care chiar dacă au caracter patrimonial, nu intră în sfera dreptului civil.

De altfel, legea nu este altceva decât consfințirea prin voința oamenilor a unor dispoziții, întocmai cum un contract privat este, de asemenea, consfințirea prin voința unor dispoziții juridice; de aceea, se și spune că contractul este legea părților, iar legea este contractul societății. Legea are această caracteristică care este formulată de stat și este aplicată la mai mulți, cu autoritatea sancțiunii, dar în ultima analiză este de aceeași natură.

La fundamentul dreptului civil stă ceea ce se cheamă teoria obligațiilor. obligația este elementul cel mai simplu cu care se construiește întreg dreptul civil. Obligațiile iau naștere fie din actele de voință a oamenilor, fie din lege, și au ca obiect bunurile.

Dreptul civil, în afară de obligații și de izvoarele lor, mai studiază și drepturile reale, al căror tip este proprietatea. Dreptul real este un complex de drepturi de creanță, de simple obligații

Ca o concluzie, așadar, dreptul civil, pornind de la situația și de la voința expresă sau prezumată a persoanelor de drept privat, voința care trebuie să fie conformă cu anumite norme, le atribuie drepturi și obligații cu caracter patrimonial.

Secțiunea 5: Dreptul muncii

Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale de muncă. Relațiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea dreptului la muncă, condițiile munci, ale salarizării, angajării, concedierii, în legătură cu drepturile salariaților.

De asemenea, dreptul muncii cuprinde și normele juridice privind organizarea muncii, pregătirea profesională, protecția muncii, protecția socială a muncitorilor, jurisdicția muncii și altele.

Dreptul muncii, ca ramură a sistemului dreptului, este strâns legat de noțiunea de muncă, noțiune inseparabilă de

existența omului. Fără nici o îndoială, munca reprezintă condiția naturală, permanentă a vieții omenești; nimic nu este posibil fără muncă și toate bunurile folositoare omului sunt produsul muncii sale. Munca manuală sau intelectuală este o necesitate, un comandament moral al umanității; ea constituie conștiința de sine, de mulțumire, de inspirație intelectuală și de contacte sociale, un mijloc de afirmare a individului în societate.

În pofida denumirii sale, dreptul muncii nu privește orice formă de muncă. Sigur că dreptul se aplică raporturilor dintre oameni, dar nu orice muncă naște un asemenea raport. Celui care lucrează pentru sine, fără a recurge la serviciile altuia – așa-zisul lucrător independent – nu i se aplică dreptul muncii.

Dreptul muncii se bazează pe noțiunea de unitate. Prin această noțiune se înțelege unitatea organizatorică prin care patronul singur sau împreună cu colaboratorii săi urmărește anumite scopuri tehnice de muncă. Salariații sunt acele persoane care sunt obligate prin profesia sau funcția lor, pe baza unui contract individual de muncă să presteze o muncă pentru altcineva, într-o anumită perioadă de timp.

Ca ramură a sistemului actual din România, dreptul muncii cuprinde regulile juridice aplicabile relațiilor individuale și colective care nasc între patroni și salariații ce muncesc sub autoritatea lor, cu ocazia prestării muncii.

Denumirea de drept al muncii desemnează și disciplina sau ramura științelor juridice care studiază aceste reglementări și instituțiile pe care le alcătuiesc.

Secțiunea 6: Dreptul penal

Cuprinde totalitatea normelor juridice care se stabilesc în conformitate cu interesele societății ca fapte, sunt infracțiuni și care este măsura pedepsei pe care trebuie să o aplice justiția celor ce s-au făcut vinovați de săvârșirea acestor fapte socialmente periculoase, prevăzute de legea noastră.

Toate acestea sunt consemnate în Codul penal al României, care este aplicat în această perioadă și conține toate modificările intervenite în structura sa , a tuturor actelor normative cu caracter penel, adoptate după 22 decembrie 1989, și prin care s-au adus modificări acestuia.

Un alt aspect îl constituie faptul că în Constituția României nou adoptate sunt anumite prevederi care trebuie

sa-și găsească reflectare în Codul penal și de care instanțele judecătorești sunt obligate să țină seama pentru realizarea unei concordanțe a dispozițiilor penale în litera și spiritul Constituției, procedând la evidențierea lor.

Statul se simte obligat a interveni pentru a se apăra și pentru a apăra in special ordinea publică. În afară de sancțiunile de drept privat care i se aplică infractorului, intervin și sancțiunile speciale, cu caracter represiv care se rezumă, în ultima analiză, în repararea unui prejudiciu material, care se numește sancțiune penală.

Pentru a obține irevocabil o sancțiune civilă și pentru repararea daunelor materiale suferite de pe urma unei fapte penale, cel lezat se poate constitui ca parte civilă în acțiunea penală; concomitent, el poate intenta o acțiune separată în fața tribunalelor civile.

Titularul acțiunii publice este reprezentantul statului și anume Parchetul. Legislația penală se ocupă de calificarea infracțiunilor, de pedepse și de regimul lor. Pedeapsa este un mijloc pe care societatea îl întrebuințează spre a se apăra, având rolul unui exemplu, care îi oprește pe alții, prin intimidare, de la comiterea infracțiunilor lor.

În al doilea rând, este necesar ca normele juridice penale să fie puse de acord cu altele, mai cu seamă în privința terminologiei adecvate noii perioade de dezvoltare socială, în vederea realizării unității dreptului românesc.

Secțiunea 7: Dreptul procesual penal

Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea organelor de urmărire penală și a justiției în judecarea cazurilor penale, pentru descoperirea infracțiunilor și a infractorilor și pedepsirea lor, norme care reglementează raporturile acestor organe cu cetățenii asupra cărora se răsfrânge activitatea lor.

Dreptul procesual penal este format dintr-un ansamblu de norme juridice de formă, în raport cu dispozițiile de drept penal care sunt considerate norme de fond. Se obișnuiește ca, în opoziție cu dreptul penal – care constituie dreptul substanțial sau material – dreptul procesual penal este un drept formal și are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoana care săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

În timpul desfășurării procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

În dreptul procesual penal sunt respectate și garantate dreptul persoanei învinuite, până la dovedirea vinovăției:

dreptul la libertate;

dreptul la demnitate;

dreptul la apărere.

Acesta este împărțit în două categorii de drept procesual în raport cu ramurile dreptului penal:

dreptul procesual general, care evidențiază atât scopul direct, imediat al procesului penal, cât și scopul general sau mediat;

dreptul procesual special, unde sunt arătate normele cu caracter specific fiecărei faze procesuale, norme care reglementează în concret activitățile și actele necesare desfășurării procesului penal, cu o sferă de aplicațiune limitată, ce nu sunt prevăzute în dispozițiile din partea generală a Codului.

Secțiunea 8: Dreptul procesual civil

Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează ordinea dezbaterii și rezolvării de către justiție a cauzelor civile, precum și îndeplinirea hotărârilor judecătorești în aceste cauze. Scopul dreptului procesual civil este de a asigura o rezolvare rapidă și justă a cauzelor civile, dând posibilitatea persoanelor ale căror drepturi au fost încălcate să obțină realizarea lor în fapt cu ajutorul puterii sale.

Realizarea regulilor de drept substanțial nu necesită, în principiu, intervenția instanțelor judecătorești, ea rezultând spontan din activitatea materială sau juridică, persoanelor fizice sau juridice. Pentru a se recurge la serviciul public al justiției trebuie să apară un litigiu între subiectele raportului juridic substanțial sau o situație pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie. Judecătorul este chemat în primul rând, să soluționeze un litigiu (însă în materie necontencioasă, el se pronunță în absența unui conflict de interese), iar apoi să contribuie concret la aplicarea normelor de drept substanțial.

Dreptul procesual civil organizează în primul rând instanțele judecătorești și intervine cu autoritatea unui arbitru, care reprezintă rațiunea, calmul obiectiv. Judecătorul trebuie să fie cu desăvârșire imparțial, liniștit, să inspire încredere și autoritate părților.

Pentru a obține protecția juridică a drepturilor obiective și a intereselor civile, părțile trebuie să procedeze după anumite reguli stabilite de lege; însăși instanțele judecătorești pronunță hotărârile după anumite reguli legale.

Procedura civilă la noi se caracterizează prin oralitatea dezbaterilor și publicitatea ședințelor. Procedura civilă trebuie să fie simplă, rapidă, ieftină. Interesul superior al comunității juridice cere ca dreptul fiecăruia să fie respectat.

Secțiunea 9: Dreptul internațional

Are o situație specială, el neintrând în sistemul intern de drept al vreunui stat. Aceasta nu reprezintă, în condițiile actuale, voința unui singur stat, ci a mai multor state.

Dreptul internațional contemporan este definit ca totalitatea normelor juridice care se creează prin acordul între state suverane și egale în drepturi, care exprimă voințele concordante ale acestor state, reglementează

relațiile dintre ele, aceste norme fiind asigurate, în caz de necesitate, prin constrângere exercitată de către state, individual sau colectiv.

Subiectele dreptului internațional sunt statele, iar în anumite condiții, națiunile care luptă pentru independență și se găsesc în faza de constituire a statului lor național. Normele dreptului internațional având caracter consensual, se creează prin colaborarea dintre state (tratate, pacte), în cadrul cărora statele îsi asumă obligații și dobândesc anumite drepturi, unele față de altele. Numeroase norme de drept internațional s-au format, de asemenea, pe cale cutumiară.

Organizarea statelor în politica comună se poate asemăna cu un stat al statelor încă în formă embrionară; acesta aplică drepturi și organizează sancțiuni. Se începe astfel a se vorbi de o parte specială a dreptului ginților, care ar corespunde dreptului public intern și in special, dreptului constituțional și administrativ; pe de altă parte, se ocupă de un fel de drept penal între națiuni; pe de o ultimă parte, care ar corespunde dreptului privat și care se ocupă numai de relațiile dintre state ca persoane.

Dreptul internațional public studiază și el acțiunea statului ca reprezentant al comunității juridice organizate și arată încă mai mult influența dreptului public, în genere, asupra întregului drept.

În afară de dreptul internațional public există și un drept internațional privat. Acesta cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează situația juridică civilă sau specială de raporturi care apar în condițiile relațiilor economice dintre state, normele sale fiind exprimate parte în dreptul intern, parte în tratatele internaționale sau cutumele internaționale.

CONCLUZII

Conceptul de sistem de drept conține, oricât ar fi de deosebite normele juridice, un ansamblu strâns legat logic de sisteme alcătuind un tot unitar. Normele juridice nu sunt o îngrămădire de piese tasate sau împrăștiate, ci ele se unesc, se asamblează și se organizează în mod organic, având o structură logică bine reglementată și ordonată.

Principala trăsătură a sistemului dreptului reflectă faptul normelor juridice care cuprind relații fundamentale, structurale, de principiu pentru normativitatea juridică, are o bine definită, coerentă, internă care îi asigură funcționalitatea între normele juridice, formează un tot care nu se reduce la părțile componente.

Analizând planul lucrării am tratat această temă încercând să evidențieze structura conceptului de sistem al dreptului, prin care problema fundamentală pentru analiza sa a fost aceea de stabilire a criteriilor în raport cu care se configurează diversele componente de sistem al dreptului. Astfel, instituția juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relații sociale, instaurând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.

Complexitatea ramurilor de drept se manifestă și prin faptul că, în cadrul unora dintre ele, mai multe informații juridice se pot grupa ca o subramură care poate face obiectul unei reglementări juridice distincte în formă de cod sau regulament.

Complexitatea dreptului, abordarea sa sistematică, a condus și la alte distincții care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului, interdependențele sale de sistem, relațiile de norme juridice.

Ca și juriștii, am căutat să caracterizez o situație de o manieră de raportare la o categorie juridică, concluzia rezultată a fost că definirea conceptelor se prelungește, formându-se categorii juridice supuse unui sistem determinat.

Analizând diviziunile dreptului, după modul în care sunt conectate diferitele componente ale dreptului, începând cu entitatea fundamentală, norma juridică, putem deosebi o serie de diviziuni generale ale dreptului. Studiind concepția unor juriști consacrați, am ajuns la concluzia că între normele de drept ce se aplică numai statelor care le-au elaborat, în relațiile interne, și care formează dreptul intern și normele de drept care se referă la raporturile dintre state sau dintre cetățenii unor state

diferite și care formează dreptul extern.

Conținutul sistemului de drept românesc din perioada actuală a suferit o serie de transformări și modificări în raport de condițiile social – economice actuale, precum și datorită modificărilor survenite în viața social – economică a statului nostru.

Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislației în ambele forme: încorporare și codificare.

Cunoașterea sistemului de drept contribuie totodată la perfecționarea aplicării și interpretării dreptului, atrăgând atenția asupra legăturilor și interdependențelor dintre diferite norme și instituții juridice.

BIBLIOGRAFIE

ION DELEANU

ION MURARU

ANTONIE IORGOVAN – Constituția României, București

1992

N. CONSTANTINESCU

ION VIDA

NICOLAIE POPA -Teoria generală a dreptului,

București, Ediția 1992

IOAN CETERCHI -Introducere în teoria generală a dreptului, IONCRAIOVAN Editura ALL, Ediția 1995

IOAN CETERCHI -Teoria generală a statului și

dreptului, Editura Didactică

și Pedagogică, București, 1967

ION CRAIOVAN -Finalitățile dreptului, Editura

Continent XXI, București, 1995

ION CRAIOVAN -Itinerar metodic în studiul dreptului, Editura M.I.

ION CRAIOVAN -Concepte fundamentale în Teoria generală a dreptului, Editura Omnia Uni – S.A.S.T., Brașov 1996

MIRCEA DJUVARA -Teoria generală a dreptului republican, Editura ALL, Ediția 1995