Conceptul de Sine Si Relatiile Interpersonale

Introducere

Într-o lume marcată de tensiuni și conflicte, într-o lume dominată de schimbări rapide și multiple (economice, sociale, politice, psihologice) cultivarea identității personale devine impetuos necesară.

Din punct de vedere științific nu se poate vorbi despre identitate, fără a aborda personalitatea și factorii ei implicați în procesele psiho-sociale care intervin în structurarea identității personale. Nu trebuie să uităm că, dată fiind natura socială a omului, personalitatea umană nu poate fi apreciată decât în plan social, ea validându-se în raport cu alții, printr-o raportare și reevaluare continuă. Socialul este oglinda în care omul își reflectă adevăratul chip, el neputând exista în afara societății, ci numai în ea și prin ea. Deci nu poate fi analizat decât că ființă socială, dezvoltarea sa psihică fiind „întotdeauna impregnată de raporturile societății cu el”.

Faptul că omul nu poate exista decât în societate o atestă nu doar psihologia si sociologia, dar și istoria, antropologia, întreaga cultură a umanității și mai ales evoluția psihică a omului bazată pe aprofundarea și interiorizarea socialului devenit punctul de lansare al conștiinței umane. Realitatea umană este foarte complexă, ea nu este doar pozitivă sau doar negativă ci este o realitate contradictorie, plină de conflicte și ciocniri  interioare, de trăsături de caracter pozitive dar și negative, de scopuri înalte, sociale dar și meschine, egoiste, din interacțiunea cărora omul se construiește pe sine, prin  „ciocnirea contrariilor, prin contracararea tendințelor opuse, prin depășirea progresivă a unor tendințe sau trăsături negative ce se instalează pasager sau durabil în personalitatea sa.” Personalitatea umană este în esență în orice moment implicată într-o foarte largă rețea de relații sociale. Omul nu este niciodată singur, este cu sine. Relațiile cu ceilalți, raportarea la ceilalți, la obiectivitate este permanentă. În acest fel, „eul social” reflectă întrepătrunderea dintre eu și societate creând dialectica intimă și complexă a identificării „omului concret” cu idealurile, aspirațiile și valorile sale care se exprimă și există în societate și în ofertele acestora.

Se consideră că problema efortului continuu de identificare cu anumite valori ale vieții (materiali, spirituale, culturale și social ideologice ) și de căutare a propriei identități este una din problemele de bază ale psihologiei moderne.

Datorită faptului că existența omului este legată indiscutabil de viața socială, expresia cea mai concretă a personalității umane este modalitatea ei de manifestare și relaționare cu semenii săi căci după cum ne spune și Mihai Golu: „Personalitatea există, se formează și se manifestă prin relaționare.”

Dată fiind natura socială a individului, identitatea sa nu poate fi apreciata decât în plan social, ea validându-se în raport cu alții, drumul ei plecând din sfera biologică, trecând prin cea psihică, afectivă, intelectuală și oprindu-se în cea socială.

Sentimentul de identitate creează siguranță, confort psihic, intimitate dar și responsabilități legate de sarcinile temporare față de evoluția socială mai largă a structurilor de apartenență și de securizare materială și spirituală ale identității.

Noi nu suntem , ci devenim. Totul este să ne surprindem, să ne regăsim în ceea ce este esențial în ființa noastră, în ceea ce constituie traiectoria  dominantă în transformarea personalității noastre, după cum spunea V. Pavelcu.

Dintre etapele de vârstă ce caracterizează evoluția umană, consider că cea mai importanta este adolescența, deoarece problema principală a acesteia este aceea a identificării de sine, a dezvoltării conștiinței personale. Ea reprezintă pasul cel mare al adaptării sociale când necesitățile interioare și presiunile externe determină tânărul să adopte o strategie de viață, să reflecte mai adânc asupra propriei persoane și a lumii care o înconjoară. În căutarea identității a locului său în lume ca și în grupul de apartenență, adolescentul parcurge o etapă de viață puternic impregnată afectiv și intelectual. Adolescența este o perioadă trăită intens, tumultos, fiind o continuă căutare a sinelui în ansamblul eurilor sociale.

CAPITOLUL I

Stima de sine și problemele lumii contemporane

Stima de sine, deși o sintagmă mult trâmbițată – este, ca multe altele, pe cale de dispariție. Astăzi, când se discută atât de mult despre ea, când încercăm să dăm cărțile pe față și să vedem, din fragedă pruncie, de unde se pornesc complexele de inferioritate care abundă în personalitatea semenilor noștri, astăzi când psihologia este mai la modă ca oricând, această stimă se stinge tot mai mult în fiecare dintre noi. În vremurile de demult, când despre ea nu se vorbea decât în biserică prin cuvintele poruncilor divine, care recomandau cu căldură o rețetă a eticii la îndemâna oricui, și anume: “Respectă-i pe tatăl și pe mama ta ca ție sa-ți fie bine!” – atunci oare cum era? Unii ascultau, alții nu, stima față de sine era însă cu mult mai prezentă! De ce? În primul rând, fiecare își vedea de treaba lui, în al doilea rând, roadele muncii erau aducătoare de sănătate și belșug, copiii nu se avortau, familile nu se distrugeau, casa era greu de ținut, iar omul, dacă ridica vreo întrebare, aceasta nu era decât poate față de vreme, de animale și, foarte rar, față de sine.

În contextual actual, stima de sine a devenit “un vaccin social”, o dimensiune a personalității care dă putere oamenilor și îi face imuni la auto-distrugere și la un comportament social nedorit. În primul rând, familia are o mare importanță în dezvoltarea stimei de sine. De asemenea, climatul școlar joacă un rol important, iar copiii care au o stimă de sine ridicată, sunt mai puțin predispuși la un comportament distructiv. În aceste vremuri nesigure, este nevoie de oameni cu o stimă de sine ridicată, care să ia singuri decizii, să-și asume riscuri, să-și urmeze ideile, să preia inițiativa și să comunice cu cei din jurul lor.

Cu toții am cunoscut oameni cu o stimă de sine extrem de ridicată, care au impresia că sunt cele mai minunate ființe, cu toate că defectele lor sunt vizibile de cei din jurul lor. Dar am vazut și oameni cu o stimă de sine extrem de scăzută, care au impresia că nu sunt buni de nimic, nefiind conștienți de adevărata lor valoare. Aceștia din urmă de obicei își centreaza atenția în mod incorect pe cei din jurul lor, văzându-le numai calitățile. Pentru a nu cădea în această extremă, trebuie să înțelegem că nu este necesar să fim perfecți ca să ne simțim bine cu noi înșine.Aceasta înseamnă să ai dragoste de sine, adică să ai încredere în sine, să ai stimă de sine.

Stima de sine este un produs al modului în care ne trăim viața. Ea se poate obține doar prin respectul de sine pentru că, dacă nu te poți respecta pe tine atunci nu îți poți iubi propria persoană, nu poți fi independent. Rezultă că stima de sine și simțul de independență sunt interdependente și ambele sunt consecințe ale faptului că alegi să întreprinzi / faci ce este bine sau corect. La luarea deciziilor pe care le iei în viață trebuie să alegi ceea ce este bine și corect și nu pe acea care te face să te simți bine în momentul respectiv sau pe cea care îți creează o imagine bună
Stima de sine se poate obține numai dacă ești liber să îți manifești propria dorință, să nu fii forțat să faci ceea ce nu este corect.

Numai atunci când poți să alegi în mod responsabil deții controlul asupra propriei vieți și capeți stimă de sine; și ne menținem psihicul în stare bună.

Libertatea este elementul-cheie al stimei de sine. Oamenii au nevoie de un sentiment de independență ca să se simtă bine. Când o persoană este nedreptățită, ea intră în stare de autoapărare și se teme să fie altruistă. Ca să oferi cuiva încredere, respect și iertare, înseamnă să renunți la sinele emoțional în favoarea altora. Cu cât este mai mare nivelul stimei de sine, cu atît mai puțin răniți ne simțim atunci când cineva e nerespectuos față de noi. O persoană cu nivel scăzut al stimei de sine este foarte sensibilă, pentru că opinia sa despre sine variază în funcție de abilitatea de a-i impresiona pe alții.

Din punct de vedere holistic stima de sine globală apare ca fiind media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanță personală. Implicit, o astfel de stimă de sine este ușor maleabilă, variind în funcție de performanța obținută și relevanța dimensiunilor, ambele componente schimbându-se relativ ușor în timp.

La ora actuală sunt mai multe puncte de vedere asupra rațiunilor pentru care în funcționarea psihicului uman se regăsește stima de sine:

1. Conform unui punct de vedere stima de sine face parte din sistemul motivațional axat pe autoconservarea individului: ea este necesară pentru a aduce la cunoștința individului faptul că este vulnerabil și trecător. Conform acestui punct de vedere stima de sine protejează oamenii pentru a nu fi paralizați de anxietatea și teroarea morții.

2 Alți autorii se axează asupra semnificației sociale a stimei de sine.

Din această perspectivă stima de sine este văzută ca un mecanism care ghidează selectarea strategiilor interpersonale adecvate în scopul evitării excluderii sociale. Includerea în grupuri și relațiile interpersonale sunt esențiale pentru supraviețuirea ființei umane și echilibrul psihologic al acesteia.

3. Există autori care consideră stima de sine ca pe un produs natural al satisfacerii motivului de auto-perfecționare, motiv care stă la baza achiziției continue de noi deprinderi și cunoștințe necesare pentru o mai bună adaptare la mediul social mereu schimbător.

4. Conform viziunii altor specialiști, dincolo de rațiunile globale menționate anterior (vezi 1-3) există o rațiune imediată de natură preponderent cognitiv-comportamentală sau de auto-reglare: este important să ai un feedback continuu al rezultatelor acțiunilor, este important să te poți defini și evalua încontinuu pentru a interacționa eficient atât în mediul social cât și în mediul natural.

Apariția stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului despre sine. Primele auto-evaluări sunt evaluările pe care le învățăm de la părinți: “Andrei este bun și cuminte” – cam așa răspunde un copil care nu a ajuns încă să se perceapă prin prisma unei individualități distincte.

Prima și cea mai hotărâtoare influență exercitată asupra formarea stimei de sine globale aparține părinților. Coopersmith a realizat un studiu celebru punând în evidență modul în care mediul familial și tehnicile de educare influențează stima de sine. În urma analizei datelor obținute de la copii și părinți s-a constat că părinții copiilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat următoarele atitudini și comportamente educative:

1. Au fost afectuoși, înțelegători și implicați în problemele copilului tratându-le cu seriozitate și manifestând interes neprefăcut pentru acestea;

2. Au fost severi în sensul în care au promovat cu fermitate și consecvență anumite reguli, încurajându-și copiii să ajungă la un standard înalt de comportament;

3. Au manifestat preferință pentru un model non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegii și izolarea) de regulă analizând cauzele comportamentului necorespunzător și explicând copiilor nocivitatea acestuia;

4. Au fost democratici în sensul în care, de exemplu, timpul de culcare a fost lăsat la oportunitatea copiilor, implicându-i activ în stabilirea planurilor familiale.

Deși studiul realizat de Coopersmith este din multe privințe criticabil – absența fetițelor și taților din lotul cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. – alți cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este determinată de astfel de factori ca implicarea părinților, acceptarea copilului, încurajarea copilului și stabilirea unor standarde de comportament clare.

Cercetările recente au demonstrat că aceste caracteristici sunt implicate și în stabilitatea stimei de sine la copii. De exemplu, copiioși, înțelegători și implicați în problemele copilului tratându-le cu seriozitate și manifestând interes neprefăcut pentru acestea;

2. Au fost severi în sensul în care au promovat cu fermitate și consecvență anumite reguli, încurajându-și copiii să ajungă la un standard înalt de comportament;

3. Au manifestat preferință pentru un model non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegii și izolarea) de regulă analizând cauzele comportamentului necorespunzător și explicând copiilor nocivitatea acestuia;

4. Au fost democratici în sensul în care, de exemplu, timpul de culcare a fost lăsat la oportunitatea copiilor, implicându-i activ în stabilirea planurilor familiale.

Deși studiul realizat de Coopersmith este din multe privințe criticabil – absența fetițelor și taților din lotul cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. – alți cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este determinată de astfel de factori ca implicarea părinților, acceptarea copilului, încurajarea copilului și stabilirea unor standarde de comportament clare.

Cercetările recente au demonstrat că aceste caracteristici sunt implicate și în stabilitatea stimei de sine la copii. De exemplu, copiii cu stimă de sine instabilă au indicat frecvent faptul că tații lor sunt critici, manifestă control psihologic prin apelarea la tehnici de inculpare a vinei, nu remarcă comportamentele pozitive, nu manifestă aprobare sau afectivitate, nu petrec timpul antrenați într-o activitate comună. Pe de altă parte tații copiilor cu stimă de sine stabilă sunt văzuți de către copii lor ca fiind capabili să ajute copilul să rezolve diferite probleme.

Închei acest capitol citându-l pe John Naisbitt care afirma că "cele mai fascinante schimbări ale secolului XXI nu vor avea loc datorită tehnologiei, ci datorită extinderii conceptului a ceea ce înseamnă să fi OM”.

CAPITOLUL II

2.1 CONCEPTUL STIMEI DE SINE

Unii autori, consideră conceptul despre sine ca fiind mai inclusiv, astfel încât dimensiunile eu-lui – cognitivă, afectivă și comportamentală – sunt văzute ca părți ale acestuia. Altfel spus, conform acestui punct de vedere, stima de sine – componenta afectivă a eu-lui – este o parte a conceptului despre sine.

Recent se observă o tendință, la care ne raliem de a regândi raportul dintre stima de sine și conceptul despre sine ca fiind componente sau dimensiuni separate ale eu-lui.

Conform opiniei exprimate de Robinson și Shaver “cognițiile despre eu (cuprinse în conținutul conceptului despre sine) pot influența sau nu stima de sine. De exemplu, convingerea de a fi un mare cântăreț poate fi regăsită în conceptul despre sine fără însă a avea careva tangență cu sentimentul valorii eu-lui. Atunci când cineva este depresiv pe motivul că nu are o voce extraordinară implică impactul stimei de sine, la fel ca și comportamentul de a sări de la înălțimea unui bloc cu 18 etaje pentru a pune capăt umilinței cauzate de un atare defect.”

Modelele teoretice recente ce încearcă o integrare a atitudinilor și afectivității ne pot oferi o perspectivă a evoluției stimei de sine determinată de procesele cognitive.

Mai întâi gândim dacă suntem sau nu într-un anume fel (emitem aprecierile sau judecățile de genul “sunt atractiv / respingător” sau “sunt inteligent / greu de cap”), apoi astfel de gânduri declanșează o reacție afectivă negativă sau pozitivă. În măsura în care astfel de reflecții ajung să acopere o bună parte din atributele personale conceptul „stima de sine” este cel care se potrivește pentru a surprinde rezultatul afectiv al acestora. În timp, consistența unor astfel de momente de auto-reflecție rezultă într-un fundal afectiv pozitiv sau negativ care este ușor accesat – deja în lipsa judecăților care l-au generat – ori de câte ori atenția subiectului este direcționată – din exterior sau din interior – asupra propriului eu. Astfel de concepte ca “încrederea în sine” (self-confidence) sau “evaluarea fizică” (body-esteem) reprezintă și ele aspecte evaluative însă, primul este preponderent cognitiv în timp ce cel de-al doilea se referă la o stimă de sine specifică.

Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întâlnim frecvent în viața cotidiană. Fiecare are o anume idee despre ceea ce este stima de sine. Părinții își doresc copii cu o stimă de sine cât mai mare, profesorii încearcă să-și ajute elevii să și-o îmbunătățească sau, se mai întâmplă, le-o desființează (bineînțeles, de cele mai multe ori, involuntar), avocații și politicienii se pare că au o stimă de sine prea ridicată în timp ce pacienții duc o mare lipsă de ea.

Conform opiniei exprimate de Crandall “în timp, stima de sine a fost pusă în relație cu aproape oricare altă variabilă”. Într-adevăr, stima de sine este o variabilă care îndeplinește în funcționarea psihică multiple și variate funcții de mediator sau moderator.

Cercetările au demonstrat faptul că stima de sine este o variabilă psihologică implicată în: abuzul de substanțe; comportamentele delincvente; depresie; furie, ostilitate și comportamentul agresiv; aprecierea satisfacției de viață / calității vieții;

evaluarea intimității și a satisfacției în relațiile interpersonale; reactivitatea la evenimentele evaluative.

Stima de sine reprezintǎ modul în care ne evaluǎm pe noi înșine în raport cu propriile așteptǎri și cu ceilalți și este direct proporționalǎ cu conștientizarea valorii noastre. Fiecare ființǎ umana este unicǎ și are o valoare care meritǎ sǎ fie respectatǎ. Valoarea unei fiinte umane este dată de suma comportamentelor, acțiunilor și potențialitǎților sale trecute, prezente și viitoare. Capacitatea ființei umane de a se proiecta în viitor de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la țelurile și succesele anterioare și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine. Stima de sine se referǎ la autopercepere și autoevaluare în funcție de relația cu persoanele semnificative, cu experiența de viațǎ.

În fond aceasta reprezintǎ modul în care persoana se “vede pe sine” separat sau relație cu ceilalți. Valoarea pe care persoana și-o atribuie îi conferǎ o poziție mai mult sau mai puțin bunǎ în proprii ochi sau în relație cu ceilalți. În ordinea cronologicǎ (normalǎ) însǎ stima de sine trebuie sǎ existe înaintea comparǎrii cu ceilalți

Conteazǎ mai întâi pǎrerea mea despre mine (respectul meu față de mine), modul în care eu mă tratez pe mine și, de aici rezultă modul țn care ăi voi lăsa pe ceilalți să mă vadă/să mă trateze („tratează-i pe alții așa cum vrei tu să fi tratat”).

„Cine sunt eu?” trebuie să fie înainte de „cine cred ceilalți că sunt?Una dintre definițiile personalității spune că „aceasta este intersecția dintre părerea mea despre mine, părerea mea despre ce aș vrea să fiu și părerea celorlalți despre mine (de fapt intersecția a trei planuri esențiale ale vieții noastre: real, ideal/imaginar și simbolic).

Dacă știu cu adevărat cine sunt, dacă am încredere în cine sunt, voi fi știi cum să le arăt cine sunt și celorlalți dar, în același timp voi fi și mai greu de influențat/manipulat.
Putem vorbi aici de ceea ce se numeste „împăcare cu sine” („mă simt bine în pielea mea”), atât de importantă în viața și funcționarea persoanei, ceea ce reprezintă de fapt însăși atitudinea de viață a acesteia. În aceastǎ dimensiune includem și imaginea de sine, respectiv imaginea corporală adică modul în care persoana se percepe pe sine ca înfățișare exterioară. Împăcarea cu sine se traduce în fapt prin imaginea corpului intern ce se reflectă în identitate, și este o sinteză a înfațișării și a funcțiilor, ce include capacitățile și limitele sale. Performanța rolului constǎ în relația dintre capacitǎțile persoanei și transpunerea lor în practicǎ, adicǎ utilizarea calitǎților/capacitǎților proprii în atingerea scopurilor. Cu alte cuvinte am plecat de la „cine sunt eu” la „unde sunt eu”, care este poziția mea în societate; cum mi-am folosit resursele în atingerea țelurilor și cât sunt de mulțumit de aceasta. „Cine sunt” se întâlnește cu „cine am vrut sǎ fiu”.
În abordarea de față componentele au fost explicate separat doar pentru ca intelegerea să fie mai usoară, în mod real aceste componente sunt strâns și inseparabil legate între ele, funcționarea sau nefuncționarea uneia fiind strans legate de aceeiași stare a celorlalte.
În anumite momente pot exista tensiuni între diferitele componente ale Eului dar atitudinea trebuie să fie de împăcare cu sine și nu de conflict. Atitudinea „nu-mi place de mine”, sau mai rău, „mă urăsc” nu lasă loc de prea multe acțiuni și consumă energia persoanei în direcții greșite, în loc să utilizeze această energie într-o schimbare reală, necesară și dorită. Dacă fiecare dintre aceste componente este bine, stabil și armonios dezvoltată, în legatură și în concordanță cu celelalte, afectarea temporară a stimei de sine în cazuri extreme (boli, pierderi, decese, traume, accidente, separări etc.) poate fi depășită.

Componentele stimei de sine se referă la: a te simți important, a te simți iubit, a avea simțul puterii, a avea încredere în tine, a te simți matur, a te simți respectat, a cunoaște și trăi după anumite valori, a te simți unic, a te simți plin de succes, a te simți acceptat, a te justifica, a-ți menține integritatea, a controla stresul eficient, a îndrăzni să riști, a fi disciplinat, a avea scopuri bine definite, a controla conflictele, a accepta responsabilitățile și provocările, a te simți capabil să-i influențezi pe alții, a simți că ai controlul asupra vieții cuiva, a avea o imagine corporală pozitivă, a fi capabil să accepți laudele și criticile, a avea o sferă largă de emoții, a putea acționa independent și interdependent, a te simți mândru, a fi capabil să dai și să primești, a te simți util, a te simți legat de cei din jur, a te simți competent în luarea deciziilor, a trata eficient cu colegii/ autoritățile, a te simți în siguranță, a ști că e uman să greșești, a ști că se poate avea încredere în tine

O stimă de sine scăzută apare când unul sau mai mulți factori din cei enumerați mai sus sunt afectați și imaginea de sine este influențată. De exemplu: nu-ți place munca pe care o faci, sau simți că nu ai nici un scop in viață.

În momentul în care ești încrezător în tine, sigur pe tine și mulțumit se poate spune că ai o stimă de sine crescută. De aceea ești motivat și ai exact atitudinea care te poate face să reușești. Oamenii recunosc intuitiv importanța stimei de sine în ceea ce privește eficiența lor și sănătatea mintală, de aceea încearcă să o mențină și să o ridice.

Unele cercetări arată însă că, creșterea artificială a stimei de sine poate duce la scăderea performanței școlare. Se presupune că elevii cu stima de sine ridicată sunt mai perseverenți la școală, se simt mai competenți și, în consecință, au rezultate școlare mai bune. Totuși cercetările arată că stima de sine este un slab predictor al performanței școlare. Stima de sine ridicată nu are consecințe mai pozitive nici mai târziu, ea nu corelează puternic cu performanța profesională. Chiar dacă intenția este bună, nu întotdeauna implementarea ideii are rezultate la fel de bune. Cercetările au dus și la alte rezultate contraintuitive. S-a dovedit a fi un mit faptul că stima de sine corelează cu atractivitatea fizică, deoarece atractivitatea fizică ar face ca ceilalți să se poarte mai drăguț cu aceste persoane și ele să aibă mai frecvent succese. Aceste rezultate sunt destul de optimiste pentru persoanele mai puțin drăguțe fizic, dar care pot să obțină feed-back pozitiv din partea celorlalți prin diferite metode. Cei cu stima de sine scazută pot să arate foarte bine, dar să nu observe acest lucru, ei sunt pesimiști și negativiști în privința oricărui lucru. Se pare că pentru stima de sine este mai important cum te crezi decât cum ești în realitate. Cei cu o stimă de sine ridicată sunt grozavi în ochii lor, nu neapărat și în ochii celorlalți. Stima de sine scazută pare să nu coreleze nici cu consumul de droguri ilicite, de alcool și de tutun la adolescenți. Studiile nu sunt consistente, unele susțin că stima de sine ridicată corelează cu consumul frecvent de alcool, iar alte studii susțin contrariul. Un studiu din 1997 pare să găsească totuși o corelație slabă, scăderea motivației școlare duce la scăderea stimei de sine, ceea ce duce la consum de marijuana. Interpretarea acestor rezultate este complicată, mai ales că unii oameni consumă droguri de curiozitate sau pentru distractie, nu doar să uite de probleme. Mult timp psihologii au crezut că stima de sine scăzută este una dintre cauzele agresivității, până în 1996 când, în urma analizei unor studii, Baumeister a ajuns la concluzia că inițiatorii agresiunii au imagini favorabile despre ei sau chiar se supraevaluează. Copiii care sunt cruzi cu ceilalți copii sunt mai puțin anxioși și mai siguri pe ei decât ceilalți copii, lucru care e valabil și în cazul adulților.

Creșterea stimei de sine nu ar rezolva problema drogurilor, problemele sexuale la adolescenți sau agresiunile, însă poate ar face oamenii mai fericiți. Persoanele cu stima de sine ridicată sunt mai fericiți și mai puțin depresivi decât ceilalți. O corelație puternică nu ne îndreptățește să spunem că stima de sine ridicată te face fericit. Este plauzibil că succesele profesionale, școlare sau sociale să ducă atât la fericire, cât și la o stimă de sine ridicată. Este de asemenea posibil ca fericirea, ca tendința temperamentală sau dispoziție de a te simți bine, să crească stima de sine.

Așadar ce ar trebui să facă părinții, profesorii și terapeuții? Studiile arată că, creșterea stimei de sine are efecte pozitive: cei cu stima de sine crescută sunt perseverenți în cazul eșecului, uneori se comportă mai bine în situațiile sociale. De asemenea, o imagine de sine negativă crește riscul pentru tulburări de comportament alimentar (în special bulimie).Totuși inflația stimei de sine i-ar putea face pe oameni să ceară un tratament preferențial si să-i exploateze pe ceilalți, deci ar fi și costuri sociale imprevizibile.

În concluzie stima de sine ridicată are și efecte pozitive, pare a ne face mai fericiți și a ne feri de anumite tulburări psihologice dar în egală măsură poate avea efecte negative. De aceea soluția ideală ar fi nu creșterea artificială a stimei de sine, ci educarea capacității de evaluare obiectivă a atitudinilor și comportamentelor și a acceptării necondiționate a propriei persoane.

2.2 Imaginea de sine

În Dicționarul enciclopedic de psihologie imaginea de sine apare ca “expresia concretizatǎ a modului în care se vede o persoanǎ oarecare sau se reprezintǎ pe sine, ca trǎirea aspectului unificator de coeziune a personalitǎții”. Imaginea de sine este contaminatǎ de dorințe dar și de modul în care evalueazǎ ceilalți persoana respectivǎ și de identitatea trǎita este vorba cu alte cuvinte de felul”cum se percepe individul ce crede despre sine,ce loc își atribuie în raporturile cu ceilalți”. Adicǎ, imaginea de sine este rezultatul unui proces de autoevaluare a personalitǎții și reprezintǎ “totalitatea cerințelor, reprezentǎrilor, ideilor individului despre propria sa personalitate”. Imaginea de sine este expresia concretizatǎ a modului în care se vede o persoanǎ sau se reprezintǎ pe sine. Imaginea de sine se referǎ la perspectiva individualǎ asupra propriei personalitǎți. Formarea imaginii de sine constǎ în primul rând într-o construcție subiectivǎ și implicǎ trei aspecte:

– importanța pǎrerii celorlalți în construcția acesteia;

– elementele pe baza cǎrora se realizeazǎ percepția celorlalți;

– mǎsura în care conduita și motivația influențeazǎ crearea imaginii de sine.

Stima de sine este componenta afectivă a Eu-lui, adică evaluările pozitive sau negative despre noi înșine. Mulți oameni gîndesc bine despre ei însuși, dar totuși ocazional suferă perioade de timp de îndoială de sine, anume atunci cînd se simt incompetenți într-o problemă.

Pentru Rosenberg stima de sine desemnează atitudinea mai mult sau mai puțin pozitivă pe care fieacare individ o are față de sine, susținerea și respect pe care fiecare își poartă fața de sine, sentimentul valorii propriei persoane.

Tradițional considerată ca o caracteristică de personalitate legată de existența psihologică și adaptarea, măsurată în termeni cantitativi ea a fost obiectul multor lucrări empirice care vizau mai ales identificarea factorilor susceptibili de a afecta sau de a influiența asupra conduitei sau stărilor afective ale individului. Concepțiile pe care fiecare individ le folosește pentru a-și face o imagine despre propria persoană, care sunt fie pozitive fie negative, devine sinteza cognitivă și afectivă complexă.Trebuie să ținem cont de faptul că evaluările de personalitate au pondere diferită la nivel interindividual, sub influența factorilor socioculturali și personali, dar cum s-a demostrat mai tîrziu ele nu depind de economia internă a personalității, de proporția reușită și eșec, gradul de importanță acordat acestor evaluări.

Stima de sine are trei componente de bază: imaginea de sine, încrederea în sine, iubirea de sine.

Imaginea de sine reprezintă impresia pe care fiecare și-o formează despre propria persoană, care se construiește prin interacțiune cu alții, prin interiorizarea imaginii pe care alții o au despre noi.

Încrederea de sine reprezintă sentimentul de încredere în raport cu propria capacitate de a gândi și acționa, de a face față evenimentelor și provocărilor vieții. Această componentă se află sub influența educației familiale și a balanței succes-eșec.

Iubirea de sine este sentimentul de dragoste de sine necondiționată. Acest sentiment este prezent la toți oamenii. În cadrul stimei de sine iubirea de sine susține încrederea în sine și o concepție favorabilă de sine, între aceste trei există o relație de simbioză.

Urmeazǎ ca pe parcursul acestui capitol sǎ detaliez cele trei componente de bazǎ a stimei desine.

În formarea imaginii de sine se parcurg mai multe etape:

– eul, în viziunea propriei persoane care își realizeazǎ autoportretul din punctul de

vedere al personalitǎții în ansamblu.

Eul reprezintǎ imaginea pe care noi o considerǎm definitorie pentru personalitatea noastrǎ.

Ca o consecințǎ a construcției propriei imagini de sine se formeazǎ și aprecierea asupra

acesteia: pozitivǎ sau negativǎ.

– celǎlalt, conștientizarea faptului cǎ acesta realizeazǎ asupra noastrǎ judecata ce are la bazǎ modul în care persoana noastrǎ e perceputǎ. Imaginea de sine nu corespunde întotdeauna cu imaginea pe care cei din jur și-o formeazǎ despre noi.

– reflecția eului asupra imaginii de sine din perspectiva corespondenței sau necorespondenței între aceasta și judecata celuilalt.

Aceastǎ apreciere poate declanșa sentimente pozitive sau negative. Aprecierea e dependentǎ de tipul de personalitate și are consecințe importante în privința integrǎrii sociale. Imaginea de sine se formeazǎ pe baza unor anumiți factori:

– raportarea persoanei la anumite grupuri sociale precum familia și cercul de prieteni apropiați sau grupul de muncǎ, religios sau grupul organizației politice. Aceste grupuri exercitǎ influențe diferite asupra imaginii de sine.

– pe baza teoriei cu privire la comparǎrile sociale. Oamenii tind sǎ se compare cu cei asemǎnǎtori lor din punct de vedere al imaginii.Ei recunosc intutitiv importanța stimei de sine în ceea ce privește eficiența si sǎnǎtatea lor mintalǎ- de aceea încearcǎ sǎ o menținǎ și sǎ o ridice. Oamenii cu stimǎ de sine scǎzutǎ pot avea un aspect fizic plǎcut, dar nu observǎ acest lucru, fiind pesimiști și negativiști în privința fiecǎrui lucru. Imaginea de sine este influențatǎ pozitiv sau negativ și de relațiile sociale, inclusiv cele amoroase în care se implicǎ adolescenții.Vorbim în acest caz de ludici, persoane care opteazǎ pentru relații multiple, preferând nonimplicarea și neasumarea responsabilitǎților, orientându-se cǎtre parteneri la fel de superficiali. În viața de toate zilele, în relațiile interpersonale, fiecare dintre noi aspirǎ la cunoașterea de sine și de altul. Eșalonat, fiecare individ ajunge sǎ-și formeze o imagine de sine conturându-și în același timp și impresii și aprecieri despre ceilalți. Se elaboreazǎ, încet și sigur o adevǎratǎ busolǎ a vieții care ne permite sǎ ne orientǎm mai mult sau mai puțin eficient în pǎienjenișul vieții cu urcușuri și coborâșuri ca într-un adevǎrat spațiu mioritic. Acest proces cuprinde sinteza a douǎ laturi: orice persoanǎ abordeazǎ pe un altul pornind de la sine, dupǎ cum reprezentarea despre altul face parte din procesul percepției de sine. Se pare cǎ informațiile noastre privind formarea imaginii de sine și a modului de percepție a celorlalți, a semenilor – ceea ce s-a numit percepție socialǎ – sunt destul de lacunare, încât simțul comun prin adevǎratele sale clișee a dominat adevǎrul obiectiv.

în psihologia socialǎ prin clișeu se înțelege o judecatǎ simplificatǎ care corespunde unei linii modale într-un grup care deformeazǎ modul de gândire personal în felul acesta acest clișeu-prejudecatǎ provine dintr-o conștiințǎ colectivǎ și este preluatǎ de individ de la grupul cǎruia îi aparține și se exprimǎ sub formǎ de reprezentǎri și aprecieri personale.

Doi autori americani, (Cooley si Maed), au arǎtat cǎ imaginea de sine rezultǎ din interiorizarea schemei unui semen al nostru, adicǎ psihogenetic copilul percepe propriile atribute mai întâi la altul și dupǎ aceea le recunoaște la el însuși. Înțelegerea propriei identitǎți este reflexul, (ecoul) reacțiilor celorlalte persoane fațǎ de el, conștiința de sine este imaginea eului în oglinda socialǎ; deci, genetic are loc o construcție simultanǎ a imaginii de sine cu imaginea de altul. în principiu, individul se cunoaște pe sine din încercǎrile vieții, prin intermediul actelor sale de conduitǎ, a prestațiilor personale, a relațiilor sale cu alții atât în împrejurari obișnuite, cât și în situații limitǎ. Este firesc ca în cadrul acestor prestații personale sǎ distingem o primǎ grupǎ de succese și eșecuri care constituie prin dinamica lor prima sursǎ de autocunoaștere. Este firesc cǎ succesele ridicǎ nivelul de autoapreciere, în timp ce eșecurile îl coboarǎ. Pe termen lung acest joc al celor doua tendințe va duce la o stabilizare a imaginii de sine.

Un rol important în formarea imaginii de sine îl joacǎ conștiința eficienței proprii. Aceasta va determina la subiect o valoare motivaționalǎ deosebitǎ, care la rândul ei va determina o creștere apreciabilǎ a nivelului de aspirație, care la rândul lui va spori considerabil perseverența și investiția de efort pe termen mai lung. Problema care se pune în acest moment este să întelegem cum la același nivel aptitudinal performanțele obținute de subiect sunt total diferite în funcție de autoaprecierea eficienței proprii. Acest lucru poate sǎ presupunǎ o imagine de sine în dublu sens: atât ascendentǎ (din succes în succes) cât și descendentǎ (din eșec în eșec).Un exemplu concret îl constituie modul în care o persoanǎ sau alta rezistǎ la acțiunea factorilor de stres. Rezultatele sunt diferite: astfel, la o persoanǎ cu o conștiințǎ a eficienței scǎzute (cum ar fi la anxioși și depresivi) apare o decompensare rapidǎ la confruntarea cu un factor stresant, mergând chiar pânǎ la diminuarea sistemului imunitar. La polul opus, o persoanǎ care abordeazǎ cu încredere încercǎrile vieții nu se expune la modificǎri fiziologice defavorabile. Astfel, imaginea de sine nu este un simplu epifenomen, ci ea este însoțitǎ de modificǎri pe toatǎ scala sistemului bio-psiho-social. Omul participǎ cu întreaga lui ființǎ la evenimentele vieții cotidiene. Apare limpede cǎ viețile noastre nu reprezintǎ doar desfǎsurarea unui program natural genetic dat de la naștere, ci conjuncția acestuia cu deciziile altora în legaturǎ cu noi(în copilǎrie) și mai apoi cu propriile alegeri între diverse alternative de moduri de viațǎ. Aceastǎ împletire între factorii natural-ereditari și socializanti educative este însǎ atât de finǎ și complexǎ, inextricabilǎ, încât greu ne putem pronunța asupra ponderii unora sau altora în edificarea aspectelor legate de auto-stimǎ si auto-eficiențǎ. Sigur însa cǎ opțiunile de viațǎ, încrederea în posibilitǎțile proprii și în eficiența de sine sunt drastic limitate social, atât la nivel micro (mediul familial, profesie etc.) cât si la nivel macrosocial. Se pare cǎ o corelație pozitivǎ între eficacitatea de sine si performanță se datoreazǎ chiar și producerii unor anumite substanțe biochimice endogene care anihileazǎ oboseala și durerea provocatǎ de eforturi fizice prelungite în cazul activitǎții unor sportivi de performanțǎ.

Psihosociologii se pare cǎ nu au studiat înca în profunzime condițiile concrete în care noi cautǎm sǎ ne îmbunǎtǎțim pe noi înșine, ce atribuții sunt prioritare în acest efort și ce surse de informație folosim. Chiar iluziile pozitive despre noi înșine care însǎ nu merg prea departe de datele reale, pot crea funcții adaptative și pot contribui la creșterea de sine. Se ajunge la ideea mai veche a lui Adler a compensǎrii, potrivit cǎreia persoanele care nu au aptitudini sau nu reușesc într-un domeniu își focalizeazǎ potențialitǎțile în altul, unde cred cǎ vor avea succes, unde se vor afirma. De exemplu o fatǎ mai puțin atrǎgǎtoare se va concentra asupra performanțelor sale academice. Stima de sine este profund legatǎ de raportul dintre sinele autoperceput si sinele ideal (dorit), adicǎ modul în care am vrea sǎ arate, sub multiple aspecte, persoana noastrǎ. Dupǎ unii autori distanța dintre sinele actual și cel dorit ne dǎ mǎsura prețuirii (stimei) de sine. S-a constatat cǎ o diferențǎ mare între sinele actual (perceput) si sinele dorit conduce la stări deprimante. Trebuie sǎ ne stimǎm, trebuie să avem un eu în care sǎ avem încredere, trebuie sǎ avem un eu de care sǎ nu ne fie rușine și pe care sǎ-l putem exprima liber, creator, neîncercând sǎ-l ascundem, trebuie sǎ avem un eu care sǎ corespundǎ realitǎții pentru a funcționa eficient în lumea realǎ, trebuie sǎ ne cunoaștem atât punctele tari cât și punctele slabe și sǎ fim onești în ambele direcții. Imaginea noastrǎ personalǎ trebuie sǎ fie o aproximare rezonabilǎ a noastrǎ, nefiind nici mai mult decǎt ceea ce suntem, nici mai putin. Atunci când aceastǎ imagine este intactǎ și sigurǎ, ne simtim bine. Când este amenințatǎ ne simțim neliniștiți și nesiguri. Când este potrivitǎ și ne simțim întru totul mândri de ea, cǎpǎtǎm încredere în sine. Ne simțim liberi sǎ fim noi însine și sǎ ne exprimǎm ca atare. Atunci funcționǎm optim. Atunci când imaginea personalǎ devine obiect de rușine, avem tendința s-o ascundem și sǎ n-o etalǎm. Exprimarea creatoare este blocatǎ, devenim ostili și greu de abordat. Imaginea de sine și obiceiurile noastre au tendința de a funcționa împreunǎ. Obiceiurile trebuie socotite un fel de haine ale personalitǎții noastre, ele nu sunt accidentale sau întâmplǎtoare. Le avem pentru cǎ n-i se potrivesc,sunt în concordanțǎ cu imaginea de sine si cu tiparul întregii noastre personalitǎți. Atunci când dezvoltǎm un mod conștient și deliberat obiceiuri noi, mai bune, imaginea personalǎ are tendința sǎ depǎșeascǎ vechile obiceiuri construind noi tipare. Imaginea de sine stabilește limitele a cea ce poți și a ceea ce nu poți reuși. Este foarte ușor sǎ ne identificǎm cu dezamǎgirile și eșecurile noastre. În loc sǎ ne spunem “N-am reușit sǎ obținem slujba pe care o voiam", noi tragem concluzia "Sunt un ratat". În loc sǎ gândim relația asta n-a mers ne spunem “Nimeni nu mǎ vrea”.Ca urmare a acestei autoetichetǎri prinși în spatele unui zid de fricǎ, de anxietate sentiment de vinovǎție, al condamnǎrii și al urii de sine de cele mai multe ori se întâmplă să clacăm și să nu fim capabili să o luăm de la capăt, gândindu-ne că poate și data viitoare se va întâmpla la fel . Se pare cǎ realizarea personalǎ este un concept subiectiv. Pentru unii el înseamnǎ bunuri personale. Pentru altii, el înseamnǎ o viațǎ de familie și relații personale. Pentru altii, el poate fi măsurat în realizǎri sentimentale, intelectuale sau spirituale. Oricare ar fi e bine ca realizǎrile sǎ le mǎsurǎm dupǎ propriile noastre standarde, și nu ale altora, ale mamei, tatǎlui sau oricine altcineva. Suntem datori sǎ ne simțim bine așa cum suntem. Chiar suntem datori sǎ ne concentrǎm asupra calitǎților noastre așa cum sunt ele. Suntem permanent bombardați din ziua în care ne-am nǎscut cu tot felul de sugestii limitative. Dacǎ profesorul se simte deprimat, dacǎ-i considerǎ proști pe elevii sǎi sau dacǎ metoda lui nu funcționeazǎ este posibil ca elevii sǎ-și dea seama de asta și sǎ le fie afectat randamentul. O imagine de sine pozitivǎ ne dǎ posibilitatea de a stabili o ștachetǎ mai înaltǎ pentru reușita în viațǎ ne poate transforma într-o persoanǎ care rezolvǎ problemele și nu care le acumuleazǎ, ne poate controla stresul pentru ca acesta sǎ nu se transforme în disperare, ne poate ajuta sǎ obținem relaxarea necesarǎ sǎnǎtǎții fizice, ne sprijinǎ în afirmarea spiritului și a entuziasmului pentru viațǎ, ne stimuleazǎ perseverența chiar și în împrejurǎri dificile, ne ajutǎ sǎ transformǎm un moment de crizǎ într-o șansǎ și nu într-o înfrângere ne indicǎ drumul de urmat spre o direcție pozitivǎ.După cum spunea Maxwell Maltz scopul fiecǎruia dintre noi este sǎ trǎiascǎ mai mult și mai bine indiferent care ar fi definiția fericirii ea nu poate fi trǎitǎ decât în mǎsura în care îți trǎiești cu adevǎrat viața. Să-ți trǎiești cu adevǎrat viața înseamnǎ între multe alte lucruri, mai multe reușite, atingerea unor scopuri valoroase, mai multǎ dragoste primitǎ și dǎruitǎ mai multǎ sǎnǎtate și bucurie, mai multǎ fericire pentru noi și ceilalți. Nu trebuie sǎ ne limitǎm viața gândindu-ne cǎ nu meritǎ sau cǎ n-o meritǎm. Trebuie mereu și indiferent de obstacolele pe care le întâlnim să încercăm să dăm tot ceea ce este mai bun în noi, să facem tot posibilul să ne depășim limitele. Numai perseverând și având încredere în noi vom reuși la un moment dat să ne simțim împliniți și să ne dezvoltăm stima de sine.

Concluzionând putem spune că imaginea despre sine reprezintă un gen de filtru prin care trec și se compară atât solicitările interne proprii ale individului (motivele și scopurile activitații lui), cât și solicitările externe, condiționând modul concret de a proceda al persoanei la fiecare împrejurare și situație particulară. Ea se evidențiază și în modul de ierarhizare și integrare a pretențiilor, drepturilor, pe de o parte, și a răspunsurilor și obligațiilor, pe de altă parte. Corespunzător ea devine un factor optimizator și protector al echilibrului și sănătății psihice sau dimpotrivă,un factor predispozant la dereglare și tulburare patologică.

2.3 Încrederea în sine

Una din cele mai mari aventuri ale vieții noastre este cunoașterea de sine.

Este o adevarată tragedie faptul că unii oameni își petrec întreaga viață fără a avea o țintă precisă, împotmolindu-se în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc. Fără îndoială, imaginea personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra destinului ca ființă umană, ea putând influența atât reușita, cât și eșecul.

Există unii oameni care își accentuează aspectele negative și nu reușesc niciodată să se împlinească, să-și pună în valoare calitățile de care dispun și să-și folosească întregul potențial uman.

Încrederea în sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite lucruri, în timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări  și are un rol foarte important în stabilirea identității noastre. O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepția pozitivă despre propriile noastre comportamente. De aceea este important să ne respectăm nevoile si limitele pentru ca acțiunile noastre să ne pună în valoare, să fie viabile în ochii noștri. Încrederea în sine nu este înnăscuta și nu depinde doar de educația pe care am primit-o în copilărie cînd părinții noștri ne-au învațat sa facem împreună cu ei anumite lucruri și ne-au stimulat să ne asumăm responsabilitați pentru a deveni autonomi în viață. Încrederea în sine este realistă și predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obținute în trecut, pe experiențele reale pe care o persoană le-a trăit și care-i permit să prezică rezultatele la care se asteaptă în viitor. Deci încrederea în sine nu este oarbă și prezintă o anumită doză de incertitudine. Ea se bazează pe conștientizarea propriilor cunoștințe și competențe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obținute anterior și este întreținută prin abordarea treptată a altor experiențe în scopul de a fixa și transfera competențele, precum și pentru a descoperi alte competențe de care nu eram conștienți.

Este important ca experientele noi să fie abordate treptat, deoarece eșecurile repetate la experiențe noi pentru care nu reușim să găsim o explicație pot avea efecte negative asupra încrederii în sine și a stimei de sine.  Dacă suntem flexibili și putem recadra acțiunile și experiențele noastre astfel încât să vedem partea bună, pozitivă a lucrurilor și să învățăm ceva din ceea ce ni se întîmplă, reușim să ne construim încrederea în sine și să ne întărim stima de sine. Convingerile noastre ne dirijează comportamentele, de aceea este important să păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru noi și ne ajută să ne schimbăm cadrele de referintă. Abordarea unei situații

dintr-o altă perspectivă ne permite să ne schimbăm reacțiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai adecvate situației prezente și să obținem astfel rezultate mai bune în viață.

Asemeni abilităților de comunicare, și încrederea în sine este un element al personalității umane a cărui dezvoltare este adesea lăsată în voia soartei, cu toate că este considerat a fi de o importanță covârșitoare. Ni se spune că ar trebui să avem mai multă încredere în propriile forțe, în farmecul personal, în ideile noastre, ba chiar ni se și reproșează că „dacă aș fi în locul tău, ce le-aș face eu!”

Încrederea în sine se clǎdeste ani de-a rândul și, uneori, este pierdută în câteva clipe, într-un eveniment unic, atunci când o persoană extrem de importantă pentru noi sau o situație în care ne pusesem mari speranțe ne oferă un feedback complet diferit de așteptările noastre. Nathaniel Branden, pǎrintele mișcǎrii Self Esteem („Respect de sine“), autorul multor studii de specialitate afirma cǎ încrederea în sine este senzația interioarǎ de putere pentru îndeplinirea propriilor dorințe. El susține cǎ aceastǎ senzație ne permite sǎ acționǎm indiferent de situația în care suntem puși. Încrederea în sine provine în principal din modul de educație care ne-a fost dat,în familie sau la școală.Ea se transmite prin exemplu și conversație. Nu servește la nimic să-l încurajeze pe un copil să accepte eșecurile, dacă tu însuși nu procedezi astfel . Copiii știu că adevăratele convingeri ale adulților se judecă mai mult după fapte , decât după sfaturi……

Cu alte cuvinte nu este suficient ca o persoană să manifeste capacități care să-l prefigureze ca de excepție, genial, este nevoie ca cei din jurul său să-i construiască cu grijă și imaginea despre sine, în mod pozitiv. O persoană fără calități de excepție poate avea performanțe foarte bune dacă are încredere în sine și dacă privește lumea pozitiv.

2.4 Respectul de sine

Respectul de sine alături de imaginea de sine, încrederea în sine și iubirea de sine, reprezintă și un concept cheie al personalității fiind în strânsă legătură. Punerea lor în relație permite accesul la un nivel superior de înțelegere a problemelor psihologiei, dezvoltarea unui simț al direcției și orientării cu mai mult curaj în aventura cunoașterii și acceptării de sine, dar și în comunicarea și acțiunea cu mai multa empatie în relațiile interpersonale. Nathaniel Branden autorul cărții “Cei șase stâlpi ai încrederii în sine” consideră “respectul de sine – sistemul imunitar al constiintei”.Procesul educativ de construire a respectului de sine si afirmare cu incredere a personalitatii este astfel inteles ca un proces de ridicare progresiva pe treptele constiintei, un factor de mediere in provocarea pentru desprinderea de dependenta si dobândirea autonomiei si independentei intelectuale, emotionale, financiare, spirituale.

Prin "respectul de sine" înțelegem mai mult decât simțul înnăscut al propriei valori, care se presupune că este dreptul nostru prin naștere – acea scînteie pe care psihologii și profesorii încearcă s-o aprindă în cei cu care lucrează. Acea scânteie nu-i decât anticamera respectului de sine.  Respectul de sine, deplin conștientizat, este starea în care noi suntem adaptați vieții și cerințelor acesteia. Mai exact, respectul de sine este:

– încrederea în capacitatea noastră de a gîndi, încrederea în capacitatea de a face față provocărilor fundamentale ale vieții

– încrederea în dreptul nostru de a avea succes și de a fi fericiți, sentimentul că merităm, că sîntem demni, că sîntem îndreptățiți să ne afirmăm nevoile și dorințele, să ne împlinim valorile și să ne bucurăm de rezultatele eforturilor noastre. A avea încredere în propria-ți minte și a ști că meriți să fii fericit reprezintă esența respectului de sine. Puterea acestei convingeri constă în faptul că ea este mai mult decît un raționament sau un sentiment. Este un factor motivațional care influențează comportamentul.
    La rîndul său, el este direct influențat de felul în care acționăm. Raportul de cauzalitate este reciproc. Există o buclă de reacție între acțiunile noastre în lume și respectul de sine. Nivelul respectului de sine influențează modul în care acționăm, iar acesta influențează nivelul respectului de sine.

Dacă am încredere în mintea și judecata mea, este foarte probabil că voi acționa ca o ființă gînditoare. Exersîndu-mi capacitatea de a gîndi, atribuind o mai mare conștientizare activităților mele, viața mea va funcționa mai bine. Iar acest lucru îmi consolidează încrederea în propria inteligență. Dacă n-am încredere în mintea mea, probabil că am să fiu mai degrabă pasiv din punct de vedere mental, o să atribui activităților mele un grad de conștientizare mai redus decît este necesar și o să am o mai scăzută perseverență în confruntarea cu dificultățile. Când acțiunile mele conduc la rezultate dezamăgitoare sau dureroase, simt că este justificat să nu mai am încredere în mintea mea. Cu un grad ridicat al respectului de sine, este probabil să fiu mai perseverent în confruntarea cu dificultățile. Cu un respect de sine scăzut, mai degrabă am să renunț sau am să încerc să fac cu adevărat tot ce se poate. Cercetările arată că subiecții cu un respect de sine ridicat vor persevera în îndeplinirea unei acțiuni un timp semnificativ mai îndelungat decît cei cu un respect de sine scăzut. Dacă perseverezi, probabilitatea de a reuși este mai mare decît aceea de a eșua. Dacă nu perseverezi, probabilitatea de a eșua este mai mare decît aceea de a reuși. În ambele cazuri, părerea mea despre mine se va consolida Dacă ne respectăm și cerem și celorlalți să ne trateze cu respect, atunci emitem anumite semnale și ne comportăm astfel încît probabilitatea de răspuns adecvat din partea celorlalți crește. Cînd acest lucru se întîmplă, credința noastră inițială se confirmă și se consolidează. Dacă ne lipsește stima față de noi înșine și, ca urmare, considerăm firească lipsa de politețe, insulta sau exploatarea din partea celorlalți, noi transmitem în mod inconștient acest lucru și unii oameni ne vor trata la nivelul acestei stime față de noi înșine. Iar cînd se întîmplă asemenea lucruri și noi ne resemnăm, gardul nostru de autoapreciere se deteriorează și mai mult. Valoarea respectului de sine nu constă nu numai în simplul fapt că ne permite să ne simțim mai bine, ci și în aceea că oferă posibilitatea să trăim mai bine; să reacționăm la provocări și la oportunități cu mai multe resurse și într-un mod mai adecvat.
    Nivelul respectului de sine are consecințe profunde asupra fiecărui aspect al existenței noastre: relațiile cu oamenii, modul în care acționăm, cît de mult e probabil să realizăm ceva și, în plan personal, de cine ne putem îndrăgosti, modul în care interacționăm cu prietenii, cu părinții, cu soțul / soția, ce nivel de fericire personală atingem. Există corelații pozitive între respectul de sine și o multitudine de alte trăsături care influențează capacitatea noastră de împlinire și fericire personală. Un respect de sine sănătos se corelează cu raționalitatea, intuiția, creativitatea, independența, flexibilitatea, adaptabilitatea, capacitatea de a ne recunoaște (și corecta) greșelile, bunăvoița și spiritul de cooperare.

Un respect de sine scăzut se corelează cu iraționalitatea, orbirea în fața realității, rigiditatea, teama de nou și necunoscut, conformism sau non-conformism inadecvat, reacții defensive, comportament servil sau tiranic și teama sau ostilitatea față de ceilalți. Un respect de sine superior caută mereu provocările și stimulentele unor obiective care merită osteneala și care cer eforturi susținute. Iar atingerea unor asemenea obiective alimentează un bun respect față de sine. Un respect de sine scăzut cauă, dimpotrivă, siguranța a ceea ce ne este cunoscut și nepretențios. Iar limitarea la ceea ce este cunoscut și nepretențios provoacă slăbirea respectului de sine. Cu cît avem un respect de sine mai puternic, cu atît sîntem mai bine dotați pentru a face față necazurilor care se ivesc în viața personală sau în cayrieră, cu atît mai repde reușim după o cădere; avem cu atît mai multă energie să o luăm de la capăt. Cu cît avem un respect de sine mai ridicat, cu atît manifestăm mai puternic tendința de a fi mai ambițioși, și nu neapărat în sens prefesional sau financiar, ci în termenii a ceea ce sperăm să înfăptuim în viață, pe plan afectiv, intelectual, creativ, spiritual. Cu cît respectul de sine este mai scăzut, cu atît mai modeste ne sînt aspirațiile și reușitele. Ambele alternative tind să se autoconsolideze și autoperpetueze.

Cu cât avem un respect de sine mai sănătos, cu atât suntem mai înclinați să-i tratăm pe ceilalți cu respect, bunăvoință, simpatie și onestitate – din moment ce nu-i percepem ca pe o amenințare și din moment ce respectul de sine este fundamentul respectului față de ceilalți.

Nu trebuie să uităm că respectul de sine se dobândește din familie și pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie ca părinții să stie să ofere copilului un cadru in care acesta sa se simta in siguranta si ocrotit. Comportamentul parintilor nu influenteaza decisiv dezvoltarea psihica a copilului, dar poate facilita sau ingreuna dezvoltarea respectului de sine sanatos, pentru ca acesta sa devina parte naturala si integranta din viata copilului. Important este ca parintii si celelalte persoane din jurul sau, cu care acesta dezvolta relatii semnificative (bunici, profesori, vecini etc.) sa-i ofere modele de comportamente care sa-i sustina respectul de sine si sa-l influenteze cu integritate. Comunicarea nonviolenta, aprecierea si valorizarea comportamentelor copilului, abordarea acestuia cu atentia si politetea acordata adultilor, acceptarea diferentelor, recunoasterea nevoilor si dorintelor acestuia, chiar daca nu pot fi indeplinite imediat, structurarea si disciplinarea comportamentelor sale cu autoritate si nu in mod autoritar si punitiv reprezinta cateva dintre conditiile asociate cu respectul de sine ridicat la copii.

2.5 Iubirea de sine

Este elementu cel mai important. A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nicio condiție: ne iubim în ciuda defectelor și limitelor, în ciuda eșecurilor și înfrângerilor, pur și simplu pentru că o mică voce interioară ne spune că suntem demni de iubire și respect. Acestă iubire de sine „necondiționată”nu depinde de performanțele noastre. Ea explică faptul că putem rezista la adversități și ne putem restabili după un eșec. Ea nu ne ferește de suferința sau de îndoială în cazul dificultăților, dar ne apără de disperare.

Iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe care ne-a împărtășit-o familia noastră atunci când eram copii și de „hrana afectivă ” care ne-a fost împărțită cu dărnicie. Multe persoane care nu au avut parte de suficienta iubire in copilărie pot suferi în perioada adultă de tulburări de personalitate, având o manieră de a fi care îi împinge spre conflict sau eșec. Carențele stimei de sine care-și au sursele în iubirea de sine sunt, fără îndoială, cel mai dificil de compensat. Le regăsim în ceea ce psihiatrii le numesc “ tulburări de personalitate”, respectiv la acei subiecți a căror manieră de a fi cu ceilalți îi împing spre conflict sau spre eșec. Pentru a înțelege mai bine acest lucru voi cita cazul învățătoarei de treizeci de ani Isabelle din cartea autorilor François Lelrod și Christophe Andrė “Nu mi-am putut găsi încă pe cineva cu care să-mi împart viața. Imediat cum se atinge un anumit grad de intimitate, încep să mă simt amenințată. Nu știu de ce anume îmi este frică. În orice caz nu îmi este frică să nu-mi pierd libertatea, pentru că nu fac nimic deosebit cu ea. Întrucât nu mă iubesc, mi se pare imposibil ca altcineva să mă poată iubi. Devin paranoică cu prietenii mei, am impresia că unul rămâne cu mine pentru sex, altul pentru apartamentul meu, pentru că este în șomaj, un altul, în fine, pentru că nu știe ce vrea. Dar mi-e greu să cred că cineva ar rămâne cu mine doar pentru că m-ar iubi și, mai ales, asta pur și simplu mă panichează. Nu o merit și nu voi fi niciodată la înălțime. Voi sfârși întodeauna prin a decepționa.”

A te iubi este tocmai soclul stimei de sine, constituentul său cel mai profund și cel mai intim. De accea nu este niciodată ușor să discerni la cineva, dincolo de masca socială, nivelul exact al iubirii pe care și-o poartă.

CAPITOLUL III

3.1 DINAMICA STIMEI DE SINE ȘI DINAMICA RELAȚIILOR INTERPERSONALE

Atunci când cineva ne pune să vorbim despre noi, expresiile sunt moderate. Nu trebuie să ne descriem ca fiind nici curajoși dar nici să nu ne descriem drept lași; nu foarte capabili într-un domeniu dar nici o nulitate. A avea o stimă de sine scăzută este un handicap în toate circumstanțele în care suntem determinați să vorbim despre noi înșine. În general persoanele cu stimă de sine scăzută iau cu greu decizii. Uneori preferă să treacă zi după zi amânând pe mâine ce ar fi putut face azi. A acționa sau a nu acționa…persoana cu stimă de sine scăzută întâlnește acest gen de dificultăți atunci când confruntându-se cu o alternativă, trebuie să ia o decizie. Întrucât au dificultăți de alegere, persoanele cu stimă de sine scăzută preferă adesea să se lase influențați de persoanele din anturaj, în mod special atunci când este vorba de o alegere importantă în viață. Nivelul de investire personală într-o decizie contează enorm. Cei cu o înaltă stimă de sine fac dovadă certă de mai multă perseverență în alegerile care sunt cu adevărat ale lor, dar vor persevera mai puțin în domeniile în care au investit mai puțin. Ei vor fi astfel capabili să anuleze o întâlnire care îi plictisește sau să revină asupra unei promisiuni date. Majoritatea persoanelor cu stimă de sine scăzută tind să fie mai prudente, acest lucru ar putea fi pus pe seama faptului că au o sărmană cunoaștere de sine. Convinși că soluțiile bune nu se găsesc în ei, ci la ceilalți, ei consacră mult timp observării celuilalt pentru a se forma după el și a se gândi apoi la capacitățile și la propria lor persoană. Un alt motiv ar fi faptul că cei cu stimă de sine scăzută se tem mai mult decât ceilalți de judecata socială.Ei sunt mai neutri și mai prudenți atunci când vorbesc despre ei înșiși. În plus sunt mai atenți pentru a nu se înșela și a nu-i înșela pe alții, acest perfecționism determinându-i să cultive în mod excesiv nuanța și îndoiala. Maniera de a se prezenta nu depinde doar de stima de sine și de modelul pus în valoare de mediul sau cultura în care trăiesc, chiar dacă acestea tind astăzi să se uniformizeze. De exemplu “în Franța, modelele educaționale variază în funcție de regiuni și de medii. Există o anumită formă de <<bună educație>> în care subiecții sunt îndrumați să vorbească cât mai puțin posibil despre sine, încă și mai puțin despre reușitele lor și în care supremul rafinament constă în a-l asculta cu (falsă?) modestie pe interlocutor, care urmează la rândul lui aceleași reguli. La fel lăudăroșeniile care șochează la Strasburg fac parte dintr-un joc social pe care toată lumea îl regăsește în unele baruri marseieze.

Pentru că ceea ce determină diferența nu este atât cunoașterea de sine, cât convingerile despre sine-însuți: cu cât stima de sine va fi mai ridicată, cu atât vom avea sentimentul că ne cunoaștem mai bine, și cu atât va fi mai contagios acest sentiment…”

Se știe că stima de sine poate varia la aceeași persoană care va adopta comportamentele caracteristice celor cu stimă de sine înaltă în anumite momente favorabile și va reveni la atitudinile unei scăzute stime de sine după un eșec. Nivelul global al stimei de sine a unei anumite persoane influențează considerabil alegerile din viața sa și stilul său existențial. Astfel se poate demonstra că o înaltă stimă de sine este asociată cu strategii de căutare a dezvoltării personale și de acceptare a riscurilor, în timp ce o stimă de sine scăzută implică mai curând strategii de apărare și de evitare a riscurilor.

Abordarea umanistă a personalității este doar o parte dintr-o mișcare mai amplă care a încercat să pună întreaga psihologie pe baze noi. În centrul psihologiei umaniste, din ale cărei rezultate se inspiră modelul umanist de consiliere, se situează “omul și problematica sa umană, viața sa personală și relațională presărată cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, ipostazele devenirii și autoconstrucției omului și experienței sale, atitudinea activă a omului față de propria sa existență, și aceasta nu doar cu scopul de a cunoaște și înțelege mai bine omul, ci pentru a-l dota cu mijloace specifice de acțiune în vederea depășirii dificultăților cu care se confruntă.”

Umaniștii susțin că oamenii nu sunt nici șoareci uriași și nici computere ineficiente și deplasează accentul pe virtuțiile și aspirațiile umane, voința liberă conștientă și îndeplinirea potențialului. Imaginea umanistă asupra naturii umane este una optimistă, oamenii fiind văzuți ca activi, preocupați de scopuri precum dezvoltarea personală. Considerată de unul dintre inițiatorii săi, Abraham Maslow, a treia forță în psihologie, încă de la început, psihologia umanistă a reprezentat o reacție împotriva celorlalte două mari orientări existente și practicate în Occident (behaviorismul și psihanaliza), taxate ca incapabile de a studia și, mai ales, de a soluționa problematica concretă, reală a omului contemporan. Lui Maslow i s-au alăturat și alti psihologi americani (Carl Rogers, Charlotte Buhler, J.F.T. Bugental) sau din alte țări europene, cum ar fi: Anglia (J. Cohen), Germania (A. Wellek), Franța (Max Pages, A. de Peretti).

Maslow susținea că natura umană a fost subestimată prin neluarea în obiectiv a exemplarelor umane valoroase, a celor creative, sănătoase și mature. Pe baza investigațiilor a concluzionat că fiecare persoană se naște cu anumite nevoi instinctuale, care o determină să aleagă calea creșterii, dezvoltării, actualizării. El a propus existența unei ierarhii a nevoilor, teoria sa fiind foarte populară în anii ’70. Teoria cu privire la motivația umană stă în centrul abordării sale, Maslow susține că există un număr de nevoi înnăscute care activează și direcționează comportamentul fiecărui individ. Comportamentele pe care persoanele le practică pentru a-și satisface aceste nevoi nu sunt înnăscute, ci învățate, ceea ce înseamnă că există foarte mari diferențe între indivizi. O caracteristică esențială a acestor nevoi universale este aranjarea lor într-o ierarhie sau în formă piramidală (Figura. 1)

Figura. 1 Ierarhia nevoilor propusă de Maslow

După părerea lui Maslow nevoile de la baza piramidei trebuie satisfăcute măcar într-o anumită prorporție pentru ca cele din vârf să își manifeste valoarea motivațională.

Nevoile fiziologice sunt cele de la baza ierarhiei și cele mai puternice, incluzând nevoia de hrană, aer, somn sau sex. Ele sunt capabile să blocheze total celelalte nevoi dacă nu sunht satisfăcute, dar îndată ce sunt satisfăcute persoana nu mai este conștientă de ele și își pierd potențialul motivator.

Nevoile de siguranță sunt foarte importante la copii și adulții nevrotici, în general la adulții normali și sănătoși această nevoie este satisfăcută. Preferința adulților pentru siguranță se vede în alegerile pe care le fac: să-și încheie asigurări de diferite tipuri, să rămână într-un loc de muncă sigur.

Nevoia de dragoste și apartenență se pot manifesta prin relații de afecțiune cu ceilalți în general cu cineva anume sau prin găsirea unui loc într-un grup. Această nevoie este greu de satisfăcut într-o lume aflată mereu în schimbare. Nevoia de dragoste poate fi satisfăcută prin relații de intimitate cu alte persoane. Fără a pune semnul egalității între dragoste și sex Maslow a admis că sexul este una din formele de exprimare a nevoii de dragoste. Incapacitatea satisfacerii acestei nevoi este considerată cauza fundamentală a problemelor societății.

Nevoia de stimă și statut sunt două tipuri: de stimă de sine și de stimă acordtă celorlalte persoane. Satisfacerea nevoii de stimă de sine îi permite persoanei să se simtă încrezătoare în propria valoare și putere, ca rezultat, individul poate să devină mai competent și mai productiv în toate aspectele vieții. Nesatisfacerea acestei nevoi determină individul să se simtă neajutorat, inferior, lipsindu-i încrederea în sine. Stima de sine autentică trebuie să se bazeze pe o evaluare realistă a abilităților și pe respectul meritat din partea celorlalți.

Autoactualizarea se referă la realizarea și îndeplinirea tuturor potențialităților și capacităților. Persoana trebuie să devină ceea ce este capabilă să devină . Cu toate că restul nevoilor ar putea fi îndeplinite, nesatisfacerea acesteia ar putea determina individul să se simtă neliniștit sau frustrat. Autoactualizarea poate să ia multe forme, iar pentru caaceasta să apară este nevoie de câteva condiții: eliberarea de constrângeri culturale sau de altă natură, persoana să nu fie deranjată de griji legate de hrană sau siguranță, să iubească și să fie iubită. Mai presus de orice persoana trebuie să-și cunoască cu adevărat abilitățile, puterile și slăbiciunile.

Teoria sa a fost foarte populară mai ales în anii 1960-1970. Există însă câteva probleme privind modelul lu Maslow. Referitor la autoactualizare, Maslow a fost întrebat pe ce bază a presupus că aceasta este înnăscută. Dintre celelalte critici care i-au fost aduse se pot menționa: comportamentul uman pare să răspundă acțiunii simultane a mai multor nevoi, nu doar a uneia; aceeași nevoie poate să determine comportamente diferite la indivizi diferiți; există probleme în a decide momentul în care o nevoie a fost într-adevăr satisfăcută.

Dincolo de criticile aduse teoria lui Maslow s-a potrivit foarte bine experienței personale a multor indivizi, oferindu-le o structură care să îi ajute să-și înțeleagă mai bine viața interioară.

Asociația Americană de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor ce aderă la noua orientare, caracteristici care exprimă, de fapt, scopurile ei:

– centrarea atenției pe experiența persoanei, ca fenomen primar în studiul omului, și considerarea explicațiilor teoretice și a comportamentelor manifeste ca fiind secundare în raport cu experiența însăși și semnificația ei pentru persoană;

– accent pe unele calități umane cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea și autoactualizarea, opuse conceperii omului în termeni mecanici și reducționisti;

– accent pe selectarea problemelor și procedeelor de cercetare, pe încărcatura de semnificații;

– preocuparea pentru valorizarea demnității și calității umane, pentru dezvoltarea potențialului inerent oricărei persoane, accent pe persoana care are o poziție centrală, aceasta fiind văzută în procesul descoperirii propriei sale existențe și în relațiile sale cu alte persoane și cu grupurile sociale.

Modelul umanist prezintă mai multe direcții teoretice, dintre care vom descrie :

– teoria nondirectivă/consilierea centrată pe client/persoană;

– analiza tranzacțională.

Lucrarea de bază care a deschis această orientare, Consiliere și psihoterapie (psihoterapia nondirectivă), a fost publicată în 1942. Carl Rogers prezintă un cadru teoretic nou în domeniul psihoterapiei/consilierii, cunoscut sub numele de psihoterapie/consiliere centrată pe client/persoană.

Criticând atât behaviorismul, care postula o concepție mecanicistă despre om, considerându-l o mașină ușor de manipulat în funcție de scopurile propuse, cât și psihanaliza, care reducea omul la o ființă irațională, controlată irevocabil de trecut și de produsul acestuia – inconștientul, Carl Rogers afirma :

“Omul nu are pur și simplu caracteristicile unei mașini, el nu este pur și simplu o ființă sub controlul instinctelor inconștiente, ci este o persoană care creează sensul vieții, care încorporează o dimensiune a vieții subiective. Și mai departe: Vreme îndelungată, omul nu s-a simțit pe sine decât ca o păpușă vie determinată de forțe economice, de forțele inconștientului sau de forțele mediului înconjurător. El a fost subjugat de persoane, instituții, de teoriile științei psihologice. Dar el propune cu fermitate o nouă declarație de independență. El denunță alibiurile lipsei de libertate.

El se alege pe sine angajându-se, într-o lume extrem de dificilă și adesea tragică, să devină el însuși, nu o păpușă, nu un sclav, nu o mașină, ci Sinele său unic și individual.”

Ameliorarea constructivă a vieții individului, tendința persoanelor spre autoactualizare, spre maturitate psihologică și spre socializare, facilitarea creșterii psihologice, încrederea în organismul uman, atunci când el funcționează liber, importanța existențială a unui mod de viață satisfăcător, a considera că scopul vieții individului este acela de a fi cu adevărat el însuși, mai mult, de a fi plenar el însuși – proces pozitiv, constructiv, realist și demn de încredere, înțelegerea altuia din punctul de vedere al altuia, promovarea unei concepții despre o societate deschisă în care indivizii au responsabilitatea propriilor lor decizii personale reprezintă temele principale ale lui Rogers.

În centrul acestei concepții teoretice se află, așadar, capacitatea individului: ființa umană are capacitatea latentă, dacă nu manifestă, de a se înțelege pe ea însăși și de a-și rezolva problemele suficient pentru a funcționa adecvat. Exercitarea acestei capacități reclamă un context de relații umane pozitive, lipsite de amenințare sau de sfidare (provocare). De exemplu, dacă o persoană trăiește ignorarea sau neacceptarea universului său interior ori chiar lipsa de respect, acest fapt îi va afecta funcționarea sa psihologică (la școală, la serviciu, acasă etc.). De aici, o serie de trăiri: stimă de sine scăzută, imagine de sine negativă, sentimente de tensiune, durere, suferință. În aceste condiții, imaginea de sine a individului va avea la bază evaluarea propriilor experiențe de către ceilalți.

Întrucât fiecare are nevoie de o imagine pozitivă în tranzacțiile cu ceilalți, persoana dezvoltă ceea ce C. Rogers numește o imagine pozitivă condiționată, prin interiorizarea unor condiții ale demnității: ea se simte demnă de respect numai în anumite condiții, în funcție de valorile impuse din exterior, valorificare ce nu are nici o legatură cu ceea ce simte persoana cu adevărat.

Scopul consilierii/terapiei centrată pe client este acela de a ajuta individul să se autoevalueze realist, să se simtă liber, autentic, să nu fie obligat să-și nege sau să-și deformeze opiniile și atitudinile intime pentru a menține afecțiunea sau aprecierea persoanelor importante pentru el. Este ceea ce reprezentanții acestei orientări terapeutice numesc libertate experiențială. Această libertate există când subiectul își dă seama de ceea ce-i este permis să exprime (cel puțin verbal): experiența sa, emoțiile și dorințele sale așa cum le simte și independent de conformitatea lor la normele sociale și morale care guvernează mediul său.

Deoarece teoria și terapia practicată de Rogers merg mână în mână, nu pot fi evaluate separat. Terapia centrată pe persoană a fost foarte populară printre psihologi, găsindu-și aplicații în tratarea tulburărilor emoționale. Printre psihoterapeuți, Rogers este considerat una dintre cele mai influente personalități, cu toate că, teoria sa are un impact mai redus, s-a bucurat de recunoaștere și acceptare, mai ales din cauza accentului pus pe conceptul de sine. Teoria și terapia lui Rogers au stimulat un număr mare de cercetări, mai mult decât alți teoreticieni, a stimulat cercetări asupra naturii și efectului psihoterapiei sau asupra conceptului de sine.

După 1967, C. Rogers și-a deplasat atenția de la consilierea individuală la consilierea de grup. El este inițiatorul grupului de întâlnire, al cărui scop principal este dat de îmbunătățirea relațiilor interpersonale printr-o mai bună cunoaștere de sine.

Se consideră că grupul poate produce modificări permanente la nivelul personalității individului. În acest fel, scopurile dezvoltării personale și scopurile dezvoltării grupului nu mai apar ca separate. În cadrul grupului se cristalizează un sentiment de comunitate având la bază nevoia de afiliere, apartenență, se clarifică sentimente, dorințe, nevoi și opțiuni, iar autorealizarea pozitivă a fiecărui membru este raportată la dinamica grupului. Sunt stimulate confruntările autentice, chiar dacă, la un moment dat, acestea pot apărea ca negative sau nocive pentru unii din membrii grupului. De fapt, exprimarea sinceră și deschisă a sentimentelor se dovedește utilă pe termen lung.

În general, consilierea de grup urmează același traseu și aceleași tehnici ca și consilierea individuală.

Teoria lui C. Rogers cu privire la caracterul necesar și suficient al empatiei, imaginii pozitive necondiționate și congruenței pentru provocarea schimbării terapeutice a determinat multe controverse și cercetări.

În 1976, 702 membri ai Asociației Germane de Psihoterapie Rogersiană au fost intervievați în legătură cu metoda lor terapeutică. Doar 9% din respondenți păstraseră condițiile rogersiene ortodoxe. Mulți terapeuți au raportat utilizarea unor tehnici neortodoxe precum jocul de rol și relaxarea.

Analiza Tranzactionala (AT) își are rădăcinile în psihanaliza tradițională. Fondatorul ei, Eric Berne, studia el însuși pentru a deveni membru al US Analytical Society când a început să dezvolte AT ca teorie a personalității, a comunicării și a relațiilor interpersonale, bazată pe conceptele comportamentelor observabile și pe cele ale interacțiunii dintre oameni.

Putem analiza natura și semnificația acestor "tranzacții" împreună cu ceilalți, ori avem chiar « conversații » interne cu diverse părți ale propriului eu și acestea pot fi analizate.
Prin AT ajungem la concluzia că în timpul copilăriei concepem un fel de plan de viață (numit script) care este creat sub influența parentală.

Ca adulți urmăm scriptul fără să ne dăm seama de acest fapt și fără să putem lua decizii autonome. În acest context scriptul poate fi imaginat ca un program de calculator ce rulează discret pe fundal, dirijând zilnic procesul de luare a decizilor. Sarcina analistului tranzacțional este atât de a contribui la conștientizarea scriptului și a modului în care el blochează clientul în realizarea obiectivelor sale, cât și de a facilita apoi schimbarea.

Analiza tranzacțională (AT) este, în cel mai practic sens, o analiză a comunicării și, în același timp, o metodă de îmbunatățire a acesteia. Ea se aplică deopotrivă introspecției (deci comunicării cu sine), cât si comunicării interpersonale, devenind astfel un „instrument de evoluție personală cu aplicații în viața grupurilor umane”.

Această metodă de psihoterapie și de formare a fost inventată de Berne pentru a analiza tranzacțiile între persoane. Pacientului i se explică mai întâi cele trei niveluri care constituie o personalitate: nivelul Părinte P., adică ceea ce el a interiorizat de la părinții săi, nivelul Copil C., urmele care îi rămân din copilărie și nivelul Adult A., în care ține seama de principiul de realitate. Tranzacția este unitatea de interacțiune între un nivel al unei persoane și un nivel al alteia: prima trimite la un stimul pe baza nivelului său P. sau C. Sau A.; cea de-a două răspunde fie pe baza aceluiași nivel ca și ea, tranzacție complementară, fie a unui alt nivel, tranzacție încrucișată. După aceea pacientul face experiența concretă a diverselor tranzacții posibile în cursul unor jocuri care se desfășoară după scenarii-tip(de exemplul, jocul lui „Da, dar” sau al lui „N-ai decât să” sau al lui „Eu vreau, dar nu pot din cauza piciorului meu de lemn”). În sfârșit pacienții sunt reuniți în grupe unde ei au de reparat diferitele tranzacții care se desfășoară simultan, unde ei primesc de la ceilalți un feed-back asupra propriilor lor tranzacții și unde devin conștienți de inadaptarea la realitatea prezentă a scenariilor personale fixate din copilărie.

Analiza tranzacțională prezintă o serie de strategii concrete, care pot fi aplicate în vederea diminuării dificultăților de interrelaționare și optimizării personale. Ea oferă o cheie de citire și înțelegere atât a propriei persoane cât și a celor din jur, a reacțiilor care la prima vedere par iraționale, dar și a intuirii comportamentelor și emoțiilor adecvate în diverse contexte, de la mediul familial, al situațiilor cotidiene, până la mediul profesional și de afaceri.

Analiza tranzacțională se realizează prin parcurgerea a patru etape:

analiza structurală a personalității

analiza tranzacțiilor, a relațiilor de comunicare interpersonală

analiza jocurilor psihologice, a modurilor disfuncționale de relaționare

analiza scenariilor de viață, a proiectelor personale inconștiente

1. Referitor la structura personalității, Berne propune trei stări ale eu-lui și anume: Copilul, Adultul și Părintele. Copilul (C), se referă la acea parte a ființei noastre care este izvorul impulsivității, al dorințelor, al trebuințelor, al afectelor, dar și al intuiției și creativității. Această stare a Eu-lui conține comportamente, exprimări emoționale și verbalizări provenite din experiența primilor ani de viață(aproximativ până la vârsta de 5 ani), când lumea din jur este evaluată după criteriul plăcut/neplăcut.

O persoană aflată în starea de C, caută să exprime ceea „ce simte”, bazându-se mai mult pe instinct și pe intuiție, propriile dorințe fiind lege pentru sine și implicit, pentru cei din jur, fără a ține cont de normele morale ori de constrângerile raționale. Berne a aprofundat acest nivel al personalității la care a diferențiat următoarele componente:

Copilul Liber (CL) – POZITIV – este o stare specifică unei persoane care se manifestă spontan, intuitiv, natural, indiferent de limitările exterioare, care își exprimă cu dezinvoltură și creativitate emoțiile, folosind un limbaj colorat, bogat în exclamații și ilustrat de gesturi și mimică relevante. Plin de energie, fără inhibiții, dar și foarte sensibil, își exteriorizează trăirile, își descarcă tensiunea acumulată; uneori are o atitudine nesupusă rigorilor disciplinei, exagerată, egoistă, care-l împiedică să vadă realist situația și care poate afecta în mod negativ deciziile luate în această stare.

Copilul Adaptat (CA) – POZITIV – individul din această stare își reactualizează acele tipare comportamentale și emoționale prin care, în copilărie, a reușit să se apropie și să fie acceptat de cei mari și puternici. Copilul Adaptat apare ca o persoană conformistă, plină de respect și complezență față de autoritate, amabilă și modestă, atitudine ce îi permite să obțină avantaje și beneficii, dar care transmite nesiguranță și slăbiciune, cu atât mai mult cu cât această atitudine poate fi una falsă, artificială, disimulată.

Copilul Rebel (CR) – negativ – stare care reunește o gamă variată de răspunsuri comportamentale și emoționale sub semnul provocării și al revoltei. O persoană care are activată această stare generează conflicte, se opune cu încăpățânare celorlalți, afișează aroganță și dispreț față de norme și autoritate, manifestă agresivitate verbală sau chiar fizică. Activarea Copilului Rebel presupune o descărcare energetică însemnată, fără a ține seama de consecințele conflictului.

Copilul Obedient (CO)-negativ- excesul de ascultare nu facilitează adaptarea unui individ la relațiile sociale, ci dimpotrivă, îl transformă într-o persoană obedientă, conformistă, anxioasă, lipsită de voință și inițiativă. Prin această stare o persoană reia acele comportamente care în timpul copilăriei i-au permis să suporte pedepsele parentale, venite din partea adulților cu putere și autoritate. Cel mai adesea, Copilul Obedient degajă nesiguranță, inferioritate și va juca un rol de victimă în relațiile sociale.

Copilul Creativ (CC) sau „Micul Profesor” – pozitiv și negativ – reunește trăsături ale Copilului Liber, Adaptat și Rebel. El găsește satisfacție în explorarea mediului și caută să utilizeze în mod original toate resursele de care dispune pentru a experimenta noi situații. Dacă urmărește un obiectiv, el nu ezită să-i influențeze pe cei din jur, să-i convingă de adevărul intuiției sale. Plin de imaginație, învață repede, își consumă energia formulând ipoteze, lansând soluții, analizând diferite mecanisme și demersuri rezolutive la problemele întâlnite, având explicații pentru orice.

Adultul (A) – reprezintă starea Eu-lui prin care se realizează menținerea echilibrului dintre impulsivitatea Copilului și normele cuprinse în starea de Părinte. O persoană aflată în starea de Adult se raportează în mod rațional, lucid la realitatea obiectivă, detașându-se emoțional de aceasta. Deciziile luate sunt o consecință a informării, a reflecției logice, a analizei obiective și a stabilirii relațiilor cauzale. Strategiile prin care Adultul urmărește atingerea obiectivelor prestabilite sunt derivate din experiența să anterioară și din informațiile realiste asupra situației, care vizează aspectele sale concrete. O persoană care funcționează în starea de Adult este riguroasă în tot ceea ce face, ordonată și calculată, manifestă spirit practic, poate să se impună în grup prin puterea exemplului personal, își asumă responsabilități și își argumentează logic poziția. Sigur de sine, de capacitățile sale, abordează noi situații cu o atitudine deschisă, matură, profesionistă, care îi asigură eficiența și reușita în atingerea scopurilor propuse.

Părintele (P) – încă din perioada copilăriei, fiecare a reținut și și-a însușit o serie de norme, opinii, judecăți despre oameni și lucruri, preluate în primul rând de la părinți, de la persoanele-model, cu care ne-am identificat într-o anumită perioadă și care au avut o influență dominantă în evoluția noastră personală. Părintele cuprinde acea parte a personalității alcătuită din valori, atitudini, stereotipuri, dar și expresii verbale, mimică, gesturi și tipare comportamentale preluate prin modelarea parentală. Figura parentală poate fi nu doar a undei persoane (mama, tata, o rudă, un prieten, vedeta preferată, șeful, ”maestrul” ș.a.m.d) ci și a unui grup, a unei colectivități (comunitatea etnică, religioasă, sportivă etc.).

Înregistrarea de norme, valori și scheme cognitive înainte ca persoana să aibă posibilitatea concretă de a analiza corectitudinea și luarea rapidă a deciziilor, sau, mai precis, economia de timp. Dezavantajele se traduc în menținerea clișeelor (emoționale, comportamentale) și în rigiditatea abordării realității, care deseori este contradictorie cu această lume „preconcepută” artificial, și care devine sursă de conflicte în interiorul individului. Adânc „implantate” în fiecare din noi, aceste principii și atitudini parentale aparțin undei game variate, de la mesajele și modelele de comportament care ne facilitează comunicarea cu ceilalți până la atitudinile și normele prin care încercăm să ne impunem în fața celorlalți.

În cadrul stării de Părinte se disting următoarele structuri:

Părintele Normativ (PN) – pozitiv – persoana din această stare se poate recunoaște cu ușurință și este o figură centrală care decide dacă faptele sunt sau nu în conformitate cu valorile morale, cu legile sau cu normele sociale. Acest tip transmite celorlalți siguranță, seriozitate, stabilitate, respect față de principii.

Părintele Grijuliu (PG) – pozitiv – persoanele din această stare susțin, încurajează și protejează, respectând însă independența și autonomia celuilalt. Atitudinea adoptată este binevoitoare, de sprijin, optimistă, tolerantă, conferă încredere în forțele proprii. Este o persoană alături de cei care trec prin dificultăți, îi ajută la luarea deciziilor, le oferă feed-back la eforturile lor și îi sprijină în atingerea obiectivelor.

Părintele Salvator (PS)-negativ – o atitudine excesiv de protecție, de ajutor, prin care celălalt este sufocat, transformă un Părinte Grijuliu într-un Părinte Salvator, gata oricând să ia apărarea și să rezolve problemele celorlalți. Adesea permisiv și tolerant, se dedică celorlalți, își asumă responsabilități ce nu-i aparțin, caută mereu noi victime pentru care să se sacrifice.

Părintele Critic, Persecutor (PC) – negativ – o persoană aflată în această stare aplică normele și principiile într-un mod rigid, absolutist; este tradiționalist și conservator; îi place să comande și să emită ordine. Pentru el nu contează decât propriile păreri și opinii, atrage atenția asupra aspectelor care trebuie perfecționate; prin vorbele și gesturile sale transmite o atitudine de superioritate, atotștiutoare, dominatoare, chiar agresivă.

Toate aceste stări ale Eu-lui coexistă în interiorul fiecărei persoane și conțin gânduri și raționamente, emoții și sentimente, norme și comportamente specifice. Activarea selectivă a stărilor Eu-lui se realizează în funcție de energia psihică disponibilă, starea de Copil și cea de Părinte sunt cele mai accesibile, pe când starea de Adult necesită o concentrare însemnată a resurselor.

Unei persoane aflate în stare de oboseală, de tensiune, de agitație îi sunt mai la îndemână judecățile și reacțiile comportamentale prefabricate de Părinte sau strategiile emoționale specifice Copilului, decât comportamentul rațional, obiectiv al Adultului.

Modul în care ne prezentăm pe noi înșine în cadrul unei relații nu reprezintă altceva pentru interlocutorul nostru decât o invitație pentru comunicare. Fiecare persoană transmite într-o relație o serie de semne concrete sau simbolice de recunoaștere a partenerilor săi(salut, privire, zâmbet, atingere, compliment, critică).

Analiza tranzacțională propune termenul de „stroke” (tradus prin „lovitură” și prin „mângâiere”) ca o unitate de contact-stimul fizic, psihologic sau social-între două ființe umane care implică recunoașterea prezenței celuilalt. Stroke-ul exprimă nevoia oamenilor de semne de recunoaștere, nevoia oamenilor de o anumită cantitate de contacte cu ceilalți oameni, pentru a supraviețui.

Stroke-ul este o „unitate de contact uman”, este „căloria psihologică”.Așa cum alimentele au potențial energetic diferit, așa și contactele umane furnizează cantități diferite de energie și informații. Berne afirma că „viața pare să fie pentru marea majoritate a contemporanilor noștri, o neobosită căutare de stroke-uri”. Pornind de la nevoia copiilor de a fi atinși, Berne a observat cum, crescând, oamenii își păstrează nevoia de contact fizic. Între timp, însă, ei învață să substituie contactul fizic cu alte forme de recunoaștere. Un cuvânt rostit cu amabilitate, un surâs, un compliment sau chiar o insultă, arată că existența noastră este recunoscută. Așa cum alimentele ne permit să supraviețuim, să ne dezvoltăm pentru ca sunt bogate în calorii, în acelalși fel, diferitele tipuri de stroke-uri ne permit să evoluăm psihologic, fiind mai mult sau mai puțin bogate în „calorii psihologice”. Orice tranzacție este un schimb de stroke care poate fi verbal sau nonverbal. Un stroke poate fi pozitiv sau negativ în funcție de sentimentele și senzațiile produse. Un stroke condiționat se referă la ceea ce faci, iar unul necondiționat se referă la ceea ce ești. „Te iubesc și te accept asa cum ești” este purtătoarea celui mai înalt coeficient de recunoaștere pozitivă necondiționată.

În limbajul analizei tranzacționale, unitatea comunicării interumane, sau cum spunea E.Berne „unitatea de bază a discursului social” este desemnată prin noțiunea de tranzacție.

Tranzacțiile se pot prezenta sub mai multe forme și anume: paralele, încrucișate și duble.

a. tranzacțiile paralele – se realizează când stimulul transmis de către o persoană primește de la partenerul său o replică previzibilă, inițiată chiar de acea stare a Eu-lui căreia i-a fost destinat mesajul. Acest tip de tranzacții asigură continuitate și unitate în desfășurarea unei conversații. Astfel, o primă regulă a comunicării din perspectiva analizei tranzacționale este: „cu cât tranzacțiile rămân paralele, comunicarea poate continua nelimitat”.

b. tranzacția încrucișată – apare în situația în care partenerul de discuție va răspunde contradictoriu și imprevizibil, dintr-o altă stare a Eu-lui decât cea vizată. Acest tip de tranzacție traduce fie o neînțelegere a mesajelor, fie o stare conflictuală și întrerup cursul firesc al conversației. A două regulă a comunicării, după Berne este: „când o tranzacție este încrucișată, comunicarea este întreruptă”.

c. tranzacțiile duble – apar atunci când o persoană transmite simultan două mesaje, unul clar, explicit, exprimat verbal la nivel social, iar celălalt, subtil, implicit, prin intonație, gestică, mimică, la nivel psihologic. Utilizarea acestui tip de tranzacții duce la activarea răspunsului vizat de mesajul ascuns și de aceea înțelegerea comunicării în acest context se realizează doar dacă se trece dincolo de aspectul superficial și aparent al cuvintelor. A treia regulă a comunicării este: „comportamentul apărut în urma tranzacțiilor ascunse este determinat la nivel psihologic și nu la cel social”.

Orice relație de comunicare între două sau mai multe persoane presupune succedarea mai multor tranzacții a căror analiză oferă informații pertinente despre structura și dinamica grupului.

E.Berne, în 1961 a identificat în celebra să carte „Games people play” 50 de comportamente strategice tipice, numite jocuri, în care partenerii își asumă anumite roluri de comunicare și prin care caută să obțină diverse beneficii, ascunse. Aceste jocuri sunt distructive pentru ca scopul lor este de a exprima ostilitatea față de ceilalți, negarea propriilor temeri și responsabilități, nevoia excesivă de atenția celorlalți. Jocurile reflectă poziția noastră existențială, scenariul vieții, expectanțele pe care le avem față de ceilalți și prin ele ne confirmăm schemele cognitive. Rolurile sociale cele mai des întâlnite sunt cele de Persecutor, Salvator și Victimă, denumiri date de Karpman prin analogie cu triunghiul dramatic din tragediile antice grecești. Persecutorul este persoana care își activează starea de Părinte Critic și umilește pe cineva considerat inferior; Salvatorul sare în ajutorul celuilalt ca Părinte Salvator; Victima, care se află fie în starea de Copil Rebel, fie în cea de Copil Obedient, în funcție de raportul cu Persecutorul sau cu Salvatorul. Stările Eu-lui conțin o serie de comportamente specifice care pot fi grupate în cele 3 categorii menționate și care influențează semnificativ atitudinea abordată în diverse contexte situaționale. Pentru a facilita identificarea și înțelegerea jocurilor, E.Berne le-a denumit prin expresii uzuale: „M-ai făcut să greșesc”, „Ți-am spus eu…”, „Fară tine”, „Datornicul”.

Un joc complet presupune schimbarea rolurilor, iar mesajele transmise sunt foarte asemănătoare cu cele vehiculate în cadrul tranzacțiilor duble, ceea ce generează confuzie și incertitudine.Cunoașterea principalelor tipare de dezvoltare a jocurilor psihologice permite evitarea sau aplanarea acestora și orientarea comunicării câtre rezolvarea conflictelor și găsirea punctelor de comun acord între parteneri. E. Berne spunea ca viața fiecăruia nu este sub semnul întâmplării, ci fiecare om își elaborează și își modelează încă din primii ani de viață un plan de urmat, o cheie de înțelegere a realității, numită în limbajul analizei tranzacționale „scenariul de viață”. Acesta reprezintă „forța care împinge individul” să-și trăiască viața pe care și-o alege. Scenariul inițial este util pentru copilul care își structurează și organizează timpul și spațiul, relațiile, activitățile și ideile despre lume și viitor.

Deciziile luate pe parcursul vieții sunt confirmări ale acestui plan, format într-o perioadă în care autonomia și responsabilitatea personală sunt mult limitate, până aproximativ la vârsta de 8 ani. Predispozițiile înnăscute, percepțiile, dorințele, permisiunile și constrângerile parentale sunt mesaje determinante ale existenței unei persoane și se constituie în scenarii de urmat.

Fiecare dintre scenariile de viață cuprind la rândul lor o serie de mini scenarii sau secvențe de comportament, formate sub influența modelatoare a mediului familial, social, economic și cultural. Există trei orientări pe care le poate urmări un asemenea scenariu:

Câștigător – scenariu permisiv care ilustrează psihologia învingătorului. Individul a fost încurajat să-și găsească mijloacele prin care să-și atingă obiectivele pe care și le-a asumat el singur, în relații pozitive cu sine și cu ceilalți. Acest scenariu nu îl va împiedica să se confrunte cu probleme, dar îi va facilita depășirea lor și adaptarea creativă și eficientă.

Pierzător – scenariu dominat de restricții și constrângeri, ilustrează psihologia învinsului. Deși aspiră la scenariul învingătorului, persoana fie nu-și poate mobiliza toate resursele în vederea atingerii obiectivelor propuse, fie persistă într-un tipar emoțional, cognitiv sau comportamental de autosabotare a propriilor intenții.

Neutru – este un scenariu comun, în care persoanele nu aspiră și nu își propun obiective importante de realizat sau dacă o fac, atunci nu reușesc să se motiveze suficient. Aceste persoane îi admiră pe câștigători, se inspiră de la aceștia, însă urmăresc să se mențină la „linia de plutire”, să nu fie „nici-nici”, adică să supraviețuiască în mediocritate.

Analiza tranzacțională este recomandată în cazul persoanelor care urmăresc optimizarea și dezvoltarea personală. S-au realizat multe studii care vizează aspectele teoretice și practice ale analizei tranzacționale. În vreme ce concepte precum „strokes”, contractul terapeutic, sau scenariul de viață sunt argumentate empiric și au fost preluate și incorporate în terapia cognitiv-comportamentală, altele precum jocurile sau divizarea exclusivă a Eu-lui în cele trei instanțe nu sunt încă fundamentate științific.

În funcție de tipul de educație din familie și școală, arată Adriana Băban, cele trei Stări ale Eu-lui se dezvoltă armonios sau în disproporție.

Se poate întâmpla, ca prin modele și strategii educative neadecvate, să se hipertrofieze una dintre dimensiuni în defavoarea celeilalte (se poate constata atât la copil/adolescent/adult/vârstnic).

De exemplu, o educație rigidă, plină de constrângeri conduce la exacerbarea Eului de Părinte; o educație excesiv de liberă/protectoare conduce la supradezvoltarea Eului de Copil. Se impune ca educatorii/părinții să ofere modele comportamentale care să demonstreze copilului echilibrul celor trei structuri.

În aceste condiții, comunicarea pozitivă între două sau mai multe persoane necesită o comunicare (tranzacție) paralelă între structuri. Când de exemplu, răspund cu Eul parental unei persoane care mi s-a adresat cu Eul de copil, comunicarea se blochează, am răspuns unei emoții, dorințe cu o regulă sau restricție.

Armonia celor trei stări și actualizarea lor adecvată situației este condiția sine-qua-non pentru starea noastră de bine, copil sau adult.

Consilierea ce are la bază Analiza Tranzacțională este guvernată de anumite principii generale, aplicabile, de altfel, tuturor tipurilor de consiliere :

– Consilierea este, în esență, o relație permisivă ;

– Consilierea susține clientul în procesul rezolutiv dar nu oferă soluții.

– Clientul este responsabil pentru propria sa evoluție și dezvoltare.

R. De Lassuss afirma că “Analiza Tranzacțională este un mijloc de dezvoltare, de evoluție personală, care ne permite să ne extindem, să ne dezvoltăm propria personalitate.

Să depășim micile conflicte personale…”

Închei acest capitol spunând că atunci când vom reuși să stăpânim tehnicile propuse de analiza tranzacțonală, putem aduce pe un fagăș bun orice comunicare la orice nivel. Și, mai ales, orice comunicare care ar tinde să denatureze în conflict.

Capitolul IV

4.1 Microcercetare

Argument

În acest capitol mi-am propus să analizez diferențele care există între persoanele care lucrează ca și consilieri și persoanele din diverse domenii de activitate în ceea ce privește stima de sine în raport cu încrederea în sine și cu relațiile interpersonale.

Scopul principal al acestei microcercetări a fost studierea stimei de sine în raport cu încrederea în sine. Pentru a-mi atinge scopul am aplicat scala ce măsoară stima de sine unui grup de 20 de persoane.

Este știut faptul că o stimă de sine ridicată duce la o creștere a încrederii în sine și la stabilitatea relațiilor interpersonale. Este de așteptat faptul ca persoanele care lucrează ca și consilieri sa aibă o stimă de sine mai ridicată decât persoanele ce activează în alte domenii. Obiectivele cercetării mele au urmărit studierea dezvoltării nivelului stimei de sine, analiza corelației care există între stima de sine și încrederea în sine precum și analiza stimei de sine și dinamica relațiilor interpersonale. În continuare voi analiza și calcula rezultate obținute în urma aplicării instrumentului de evaluare precizând procedura pe care am urmat-o, prezentarea datelor statistice dar si concluziile la care am ajuns în urma aplicării acestui instrument.

Ipoteze și design

1. Nivelul stimei de sine este mai ridicat la consilieri comparativ cu persoanele angajate în diverse domenii de activitate.

2. Nivelul încrederii în sine este mai ridicat la consilieri comparativ cu persoanele angajate în domenii diferite.

3. Nivelul relațiilor interpersonale este mai stabil la consilieri comparativ cu ceilalți angajați.

4. Cu cât stima de sine este mai dezvoltată, cu atât și încrederea în sine este mai dezvoltată.

5. Cu cât stima de sine este mai ridicată cu atât relațiile interpersonale sunt mai stabile.

6. Există o corelație semnificativă intre încrederea in sine și relațiile interpersonale.

Variabila independentă (VI)

profesia

Variabilele dependente (VD)

stima de sine

încrederea în sine

relațiile interpersonale

Designul studiului este un design unifactorial, de bază, cu o singură variabilă independentă și anume profesia exercitată de către participanții la studiu.

Subiecți

Studiul de față a fost realizat pe un grup de 20 de persoane, care au participat voluntar la evaluarea obiectivă făcută cu ajutorul scalei ce măsoară stima de sine. Grupul a fost eterogen din punct de vedere al nivelului de proveniență și al nivelului educațional și a inclus persoane atât din mediul rural cât și din cel urban, cu vârste și sexe diferite.

Au fost selectați pentru studiu 10 persoane care au ca și profesie cea de consilier și 10 persoane alese la întâmplare care au divserse ocupații din diverse domenii de activitate. S-a respectat anonimatul și confidențialitatea rezultatelor tuturor subiecților.

Instrumente utilizate

În scopul realizării obiectivelor propuse mai sus, plecând de la ipotezele formulate de cercetarea mea și pentru a înregistra parametrii urmăriți voi utiliza ca instrument de evaluare :

Scala SS – scala de evaluare a stimei de sine. Această scală se referă la evaluarea globală a propriei persoane. Scala are 10 itemi cu 4 variante de răspuns variind de la total dezacord la acord total. În funcție de scorurile obținute se poate stabili nivelul stimei de sine: foarte scăzută, scăzută, medie, ridicată și foarte ridicată unde “foarte scăzut” înseamnă probleme cu stima de sine, lipsa încrederii în forțele proprii, o identitate slab conturată, mediu exprimă o imagine de sine pertinentă, o identitate bine conturată, o încredere bună în forțele proprii iar “foarte ridicat” se referă la o imagine de sine exacerbată, o încredere oarbă în forțele proprii, o supraevaluare a forțelor personale.(vezi Anexa)

Rezultatele se calculează astfel:

pentru întrebările 1, 3, 4, 7, 10:

-dacă ați răspuns „total de acord”: 4 puncte

-dacă ați răspuns „de acord” : 3 puncte

-dacă ați răspuns „dezacord” : 2 puncte

-dacă ați răspuns „total dezacord”: 1 punct

pentru întrebările 2, 5, 6, 8, 9”

-dacă ați răspuns „total de acord”: 1 punct

-dacă ați răspuns „de acord” : 2 puncte

-dacă ați răspuns „dezacord” : 3 puncte

-dacă ați răspuns „total dezacord”: 4 puncte.

Se face suma tuturor punctelor,iar rezultatele se interpretează astfel:

Notele din acest chestionar se situează între 10 (cea mai scazută notă posibilă a stimei de sine) și 40 (cea mai ridicată notă posibilă a stimei de sine).

Un scor între 10-16 tinde să indice o stimă de sine mai degrabă scazută

Un scor între 34-40 tinde să indice o înaltă stimă de sine (acest rezultat poate să vă crească încă stima de sine)

Un scor între 17-33 tinde să indice o stimă de sine medie.

4. Procedura

Pentru verificarea ipotezelor propuse în studiu s-a aplicat Scala Stimei de sine Rosenberg tuturor subiecților, individual, fără limită de timp, oferindu-se instrucțiunea de a se răspunde cât mai sincer la afirmațiile cuprinse în chestionar, specificându-se că nu există răspunsuri bune sau rele. Fiecare subiect a completat chestionarul individual, alegând varianta corespunzătoare de răspuns care se potrivește cel mai bine atitudinii pe care o are față de sine, viitor și față de ceilalți. S-a bifat căsuța corespunzătoare pentru a vedea în ce măsură subiecții sunt de acord sau în dezacord cu afirmațiile prezentate în chestionar.

Prezentarea datelor statistice

În vederea analizei statistice a datelor și interpretării rezultatelor s-a folosit programul de analiză și statistică SPSS.

Pentru testarea primelor trei ipoteze, distribuția datelor în populatie fiind simetrică s-au realizat analize comparative folosind testul t pe eșantioane independente. Rezultatele sunt consemnate în Tabelul 1.

Tabelul 1. Analiza comparativă între consilieri și angajații din diverse domenii în ceea ce privește stima de sine, încrederea în sine și relațiile interpersonale.

În ce privește rezultatele obținute pentru stima de sine, valoarea t (3,886) la pragul p de 0.001 indică faptul că există diferențe semnificative ale nivelului stimei de sine între consilieri și persoanele angajate în diverse domenii. Comparând nivelul încrederii în sine la cele două categorii de persoane s-a obținut o valoare t=3,019 la pragul p=0,005, ceea ce semnifică existența unor diferențe semnificative. La nivelul relațiilor interpersonale, în urma comparației rezultatele obținute sunt t=-1,574 la un p=0,126, ceea ce înseamnă lipsa unei diferențe semnificative între consilieri și ceilalți angajați.

Pentru a putea fi surprinse mai ușor nivelul stimei de sine, nivelul încrederii în sine și nivelul relațiilor interpersonale, rezultatele obținute la cele 2 categorii de personal (consilieri și angajați din diverse domenii ocupaționale) sunt schematizate în Figura 1.

Figura nr. 1: Nivelul stimei de sine, nivelul încrederii în sine și nivelul relațiilor interpersonale la consilieri și angajații din diverse domenii ocupaționale

Prima ipoteză conform căreia nivelul stimei de sine este mai ridicat la consilieri comparativ cu persoanele angajate în diverse domenii de activitate a fost validată. În ce privește rezultatele obținute pentru stima de sine, valoarea t (3,886) la pragul p de 0.001 indică faptul că există diferențe semnificative ale nivelului stimei de sine între consilieri și persoanele angajate în diverse domenii. Studiind media (m) și abaterea standard (s.d.) se observă că această diferență înseamnă un nivel superior al stimei de sine la consilieri comparativ cu celelalte persoane.

Pentru o aprofundare a rezultatelor obținute nivelul stimei de sine este prezentat în Figura 2.

Figura nr. 2: Nivelul stimei de sine la consilieri și angajații din diferite domenii ocupaționale

Prin urmare, persoanele care lucrează ca și consilieri au o atitudine pozitivă față de tot ceea ce îi înconjoară, față de sine, lume, viitor, față de profesia exercitată, știu exact care sunt scopurile lor în viață, ce au realizat în trecut și ce ar dori să realizeze în viitor. Este o profesie care le oferă satisfacție personală prin faptul că îi ajută pe ceilalți oameni, indiferent de rasă, etnie, religie, sex, profesie, să adopte o atitudine asemănătoare cu a lor în fața vieții, care să le asigure succes în tot ceea ce fac. Având o stimă de sine ridicată, consilierii au sarcina de a le dezvolta și celorlalți o stimă de sine ridicată și de a le insufla încredere în ei și în activitățile întreprinse. Axându-se pe dezvoltarea personală a celorlalți oameni, persoanele care lucrează ca și consilieri și-au dezvoltat inițial toate atributele necesare pentru exercitarea profesiei și au dobândit calitățile principale care să îi ajute să aibă succes în profesia lor.

A două ipoteză conform căreia nivelul încrederii în sine este mai ridicat la consilieri comparativ cu persoanele angajate în domenii diferite a fost validată.Comparând nivelul încrederii în sine la cele două categorii de persoane s-a obținut o valoare t=3,019 la pragul p=0,005, ceea ce semnifică existența unor diferențe semnificative. Analizând media (m) și abaterea standard (s.d.) putem concide că întradevăr nivelul încrederii în sine este mai ridicat la consilieri comparativ cu persoanele din domenii diferite. Acest lucru este surprins în figura 3.

Figura nr 3: Nivelul încrederii în sine la consilieri și la angajații din diverse domenii ocupaționale

Consilierii au un nivel ridicat al încrederii în sine, se apreciază ca și persoane, sunt siguri de calitățile lor și încearcă să le insufle încredere în sine și persoanelor cu care lucrează.

Având o astfel de profesie, este obligatoriu ca cel care ajută la schimbarea mentalității oamenilor să fie o persoană puternică, sigură pe ea, să-și iubească profesia și oamenii pe care încearcă să-i ajute. Fiind încrezători în sine, consilierii îi ajută pe ceilalți să-și rezolve problemele, să dezvolte relații sănătoase unii cu alții, să fie într-o relație pozitivă cu ei înșiși. Ei au un mai bun discernământ asupra a ceea ce trăiesc în viața de zi cu zi și încearcă să le schimbe și celorlalți atitudinea cu care privesc lucrurile ce li se întâmplă. Cea mai plauzibilă explicație pentru această ipoteză poate fi pregătirea în domeniul consilierii psihologice și școlare a fiecărui liceențiat în psihologie. Mulți dintre acești consilieri derulează programe de consiliere cu elvii, încercând să-i învețe pe aceștia importanța acceptării propriei persoane cu bune și cu rele, centrarea atenției pe evaluarea comportamentului și nu a întregii personalități.

La nivelul relațiilor interpersonale, în urma comparației rezultatele obținute sunt t=-1,574 la un p=0,126, ceea ce înseamnă lipsa unei diferențe semnificative între consilieri și ceilalți angajați. Astfel că ipoteza a treia luată în studiu în ceea ce privește stabilitatea relațiilor interpersonale la consilieri comparativ cu ceilalți angajați nu a fost validată. Acest fapt este surprins in figura 4.

Figura nr. 4: Nivelul relațiilor interpersonale la consilieri și angajații din diverse domenii ocupaționale

Se consideră că stima de sine are un efect pozitiv în ceea ce privește inițierea de contacte sociale cu ceilalți și că o stimă ridicată poate asigura o stabilitate a relațiilor interpersonale. Nu există însă diferențe între oameni de profesii diferite și consilieri în ceea ce privește acest aspect, prin urmare nu se poate afirmă faptul că o stimă de sine ridicată este asociată cu o stabilitate în relațiile cu ceilalți. Consilierii, prin profesia lor se relaționează mai ușor cu ceilalți oameni decât persoanele care lucrează în alte domenii de activitate, sunt mai sociabili, deschiși, pot să comunice asertiv în orice situație. Acest lucru însă nu demonstrează și o stabilitate mai mare a relațiilor dezvoltate cu ceilalți comparativ cu persoane angajate în diverse locuri de muncă. Prin urmare, în studiul de față s-a evidențiat faptul că profesia nu influențează stabilitatea relațiilor interpersonale în funcție de stima de sine.

Pentru verificarea următoarelor trei ipoteze s-au realizat trei analize statistice corelative pentru a surprinde relațiile existente între cele trei constructe: stimă de sine, încredere în sine și relații interpersonale, rezultate prezentate în Tabelul 2.

Tabelul 2. Analiza corelativă între stima de sine, încrederea în sine și relațiile interpersonale la consilieri și la ceilalți angajați din domenii diferite.

Astfel că, coeficientul de corelație dintre stima și încrederea în sine r = 0,169 la un prag p=0,354, indică lipsa unei relații liniare între cele două variabile.

Ipoteza a patra încerca să explice faptul conform căruia, cu cât stima de sine este mai dezvoltată, cu atât și încrederea în sine este mai dezvoltată. Rezultatele nu au arătat nicio relație între cele două variabile. Se aștepta faptul că persoanele care au o stimă de sine ridicată au o mai mare încredere în ele și în tot ceea ce vor sa întreprindă. Apreciindu-se ca persoane și considerându-se valoroase, cei cu stimă de sine crescută vor ști să-și rezolve problemele vieții mai repede și mai eficient, pentru că au încredere în ei și în tot ceea ce-și propun. Este știut faptul că sentimentul de încredere anticipează apariția stimei de sine.

Există însă o distincție clară între cele două concepte și anume stima de sine ține de domeniul afectivității și de sentimentele pe care le avem raportate la propriul eu, iar încrederea în sine de domeniul cognitiv, adică de credințele despre eul personal, de autoeficacitate. Persoanele cu stimă de sine ridicată se antrenează cu ușurință în activități de promovare a propriului eu și obțin succes după succes. Cei cu stimă de sine scăzută sunt nesiguri în orice întreprind și orice eșec îi demoralizează.

În ceea ce privește relația dintre stima de sine și relații interpersonale, coeficientul de corelație r = -0,212 al p=0,245 semnifica inexistența unei relații liniare între variabile.

Ipoteza a cincea conform căreia cu cât stima de sine este mai ridicată cu atât relațiile interpersonale sunt mai stabile nu a fost validată. Se aștepta faptul că o stimă de sine ridicată să ajute la durata, stabilitatea și trăinicia relațiilor interpersonale. Persoanele care au o concepție bună despre ei înșiși, care se percep ca fiind valoroși, care au succes in viață și își ating scopurile se raportează intr-un mod pozitiv la ceilalți semeni și au o atitudine pozitivă față de aceștia.

Stima de sine ridicată ajută la relaționarea cu ceilalți și la dezvoltarea unor relații stabile și puternice pe parcursul vieții. In cazul de față nu a reieșit nici o corelație intre stima de sine și relațiile interpersonale, prin urmare o stimă de sine ridicată nu duce automat și la stabilitatea in relații interpersonale.

Ultima ipoteză conform căreia, există o corelație semnificativă între încrederea in sine și relațiile interpersonale nu a fost validată. Valoarea coeficietului de corelație dintre încrederea în sine și relațiile interpersonale r = -0,280 la p=0,120 arată lipsa unei relații liniare între variabilele aduse în discuție. Astfel că, o încredere ridicată in sine nu duce la o stabilitate in relațiile cu ceilalți.

Persoanele care au încredere în ei se relaționează ușor cu ceilalți, pun mare preț pe sociabilitate, pe sprijinul semenilor, intră ușor în discuții cu ceilalți, își creează cu rapiditate relații sociale solide. Sunt într-o bună relație cu ei înșiși dar și cu ceilalți, sunt asertivi și empatici, adică își pot exprima dorintele în mod clar, corect și își pot cere drepturile la nevoie. De asemenea sunt înțelegători față de ceilalți și față de problemele lor, nu rămân indiferenți la durerea celorlalți și sunt solidari față de aceștia în situațiile grele ale vieții. În studiul de față nu a reieșit legătura puternică dintre încrederea în sine și relațiile interpersonale.

Prin urmare nici una dintre corelațiile analizate nu au fost demonstrate, deci ipotezele nu au fost validate. Nu există corelații între stima de sine și încrederea în sine, nici între stima de sine și relațiile interpersonale și nici între încrederea în sine și relațiile interpersonale. Astfel că, o stimă de sine ridicată nu duce la o mai mare încredere în sine, iar stima de sine crescută și încrederea în sine ridicată nu echivalează cu stabilitatea relațiile interpersonale. Explicația acestui fapt ar putea fi numărul mic de subiecți și de variabile luate în studiu. Se dorește extinderea acestui studiu pe viitor, abordarea mai multor variabile și chestionarea unui număr mai mare de persoane dat fiind faptul că stima de sine este elementul fundamental al autoeficacității.

Concluzii parțiale

În acest capitol mi-am propus să studiez stima de sine în raport cu încrederea în sine și cu relațiile interpersonale, fiind știut faptul că o stimă de sine ridicată duce la o creștere a încrederii în sine și la stabilitatea relațiilor interpersonale. S-au luat în vedere persoane care lucrează ca și consilieri și persoane din diverse domenii de activitate. Este de așteptat faptul că persoanele care lucrează ca si consilieri sa aibă o stimă de sine mai ridicată decât persoanele ce activează în alte domenii, sa aibă mai multă încredere in forțele lor și să dezvolte relații interpersonale mai stabile. .

S-a pornit de la premisa că persoanele care lucrează ca și consilieri vor avea o stimă de sine mai ridicată decât persoanele care lucrează în alte domenii de activitate deoarece profesia lor le permite să abordeze în fiecare zi această noțiune de stimă de sine. De asemenea și încrederea în sine a consilierilor va fi mai mare decât la restul persoanelor deoarece au o atitudine pozitivă față de ei și față de tot ceea ce vor să întreprindă, iar stabilitatea relațiilor interpersonale dezvoltate de aceștia va fi mai mare.

Primele două ipoteze au fost validate, în timp ce a treia nu a fost validă. Astfel că, persoanele consilieri au făcut dovada unui nivel al stimei de sine superior persoanelor din domenii diferite de muncă din mai multe motive și anume: studiile de specialitate aprofundate despre aceste concepte, experiența profesională mai bogată asociată cu imposibilitatea de a greși, au o atitudine pozitivă față de tot ceea ce îi înconjoară, față de sine, lume, viitor, față de profesia exercitată, știu exact care sunt scopurile lor în viață, ce au realizat în trecut și ce ar dori să realizeze în viitor.

A doua ipoteză a fost validată în urma analizei statistice a datelor. Consilierii au un nivel mai ridicat al încrederii în fortele proprii comparativ cu persoanele care activează în diverse domenii de activitate. Eplicația cea mai plauzibilă pentru acest lucru ar putea fi faptul că mulți dintre consilieri derulează programe de consiliere, încercând să le insufle oamenilor încredere în sine și să-i învețe importanța acceptării propriei persoane, menționând faptul că atenția lor trebuie să fie centrată pe evaluarea comportamentului și nu a întregii personalități.

A treia ipoteza nu a fost demonstrată, astfel că nu sunt diferențe între consilieri și restul angajaților referitor la stabilitatea relațiilor interpersonale. O stimă de sine ridicată sau o încredere în sine accentuată nu favorizează trăinicia relațiilor interpersonale, indiferent de natura profesiei.Ar fi de așteptat ca persoanele care lucrează în domeniul consilierii să poată relaționa mult mai ușor cu cei din jur deoarece se presupune faptul că au o mai bună pregătire de specialitate acest lucru făcându-i să fie mult mai sociabili și deschiși decât cei care lucrează în alte domenii.

Următoarele trei ipoteze au încercat a surprinde corelația dintre stima de sine, încrederea în sine și relațiile interpersonale, dar nu au putut fi validate. Studierea corelației între variabilele propuse a arătat faptul că stima de sine nu corelează cu încrederea în sine și nici cu relațiile interpersonale. Astfel că, o stimă de sine ridicată nu este asociată cu o încredere în sine mai mare sau cu o stabilitate a relațiilor dezvoltate cu celelalte persoane. De asemenea încrederea în sine nu duce la stabilitatea relațiilor interpersonale. Chiar dacă încrederea în sine este un concept esențial ce anticipează apariția unei stime de sine ridicate și o stabilitate în relațiile interpersonale, cercetarea de față nu a reușit să demonstreze acest lucru.

Dat fiind faptul că studiul s-a realizat pe un eșantion foarte mic, datele nu se pot extrapola la nivelul întregii populații iar veridicitatea și aplicabilitaea lor rămâne a fi demonstrată în studii și experimente ulterioare.

CAPITOLUL V

Concluzii generale

Trăim sub semnul accelerației istoriei, după cum plastic se exprima, acum câteva decenii, filosoful francez Gaston Berger. Omul contemporan trebuie să fie și, în mod real, este într-o continuă alertă, prevăzător, temător dar niciodată pe deplin pregătit pentru viață, pentru surprizele ei. Evenimentele îl preced mai mult decât oricând și, cu toată precauția cu care a fost înarmat, omul zilelor noastre nu este pregătit să își întâmpine destinul social.

Astăzi se discută din ce în ce mai mult despre consiliere psihologică, educațională, vocațională ca modalitate de sprijin a persoanei care întâmpină dificultăți în existența sa, ca suport afectiv și moral pentru cei care nu pot relaționa optim, pentru cei care nu pot comunica sau nu vor să o facă, negăsindu-i sensul.

          Mediul social reprezentat de familie, școală, grup de apartenență, dar și prin întregul sistem ce caracterizează societatea la un moment dat își pune amprenta atât direct cât și prin mijloace indirecte asupra evoluției individului. Dată fiind natura socială a omului, identitatea sa nu poate fi apreciată decât în plan social, ea validându-se în raport cu alții și cu standardele sociale acceptate, drumul ei plecând din sfera biologică, trece prin cea psihică, afectivă și intelectuală și oprindu-se în sfera socială.

În lucrarea de față am încercat să prezint, într-o manieră sintetică, informații de specialitate despre stima de sine și ceea ce presupune prezența sau absența ei. Modul în care se formează și se dezvoltă stima de sine din copilărie până în adolescență, odată cu dezvoltarea personalității și a eului. Formarea stimei de sine se realizează în contextul mai larg al formării imaginii de sine, proces dificil și sinuos, care începe în copilărie și se desăvârșește în perioada adolescenței. Deși este bine să avem o stimă de sine ridicată nu trebuie să uităm faptul că uneori și acest lucru ne poate dăuna, ne poate face mai egoiști. Nu puteam vorbi despre stima de sine daca nu aș fi amintit și elementele componente ale acesteia și anume imaginea de sine, respectul de sine și iubirea de sine. Pentru formarea imaginii de sine trebuie să parcurgem mai multe etape și să ținem cont de anumiți factori. Chiar dacă uneori ni se întâmplă să mai eșuăm ar trebui să nu uităm că în formarea unei imagini de sine pozitive nu putem renunța ușor la scopurile care ni le-am propus ci dimpotrivă trebuie să luptăm și să perseverăm în ceea ce vrem să îndeplinim. În ceea ce privește respectul de sine e bine de știut faptul că acesta se dobândește din familie încă de la vârste foarte fragede, de aceea părinții sunt primii care le dezvoltă copiilor respectul de sine. Pentru a-i respecta pe cei din jur în primul rând trebuie să ne respectăm pe noi sau altfel spus pentru a fi respectați trebuie la randul nostru să oferim respect. În al treilea capitol al lucrării m-am referit la abordarea umanistă a personalității. Umaniștii al cărui inițiator este Abraham Maslow susțin că oamenii sunt văzuți ca activi, preocupați de scopuri precum dezvoltarea personală. Am abordat analiza tranzacțională deoarece este considerată una din principalele direcții ale abordării umaniste și al cărei fondator este Eric Berne. Această metodă de terapie este fondată de Berne pentru a analiza tranzacțiile între persoane. Analiza tranzacțională propune termenul de „stroke” ca o unitate de contact-stimul fizic, psihologic sau social-între două ființe umane care implică recunoașterea prezenței celuilalt. Stroke-ul exprimă nevoia oamenilor de semne de recunoaștere, nevoia oamenilor de o anumită cantitate de contacte cu ceilalți oameni, pentru a supraviețui. Atunci când vom reuși să stăpânim foarte bine tehnicile propuse de analiza tranzacțională, putem aduce pe un drum bun orice comunicare, la orice nivel.

Considerând că o stimă de sine ridicată duce la o creștere a încrederii în sine și la stabilitatea relațiilor interpersonale este de așteptat ca cei care lucrează ca și consilieri să aibă o stimă de sine mai ridicată decât persoanele ce activează în alte domenii.

În evaluarea stimei de sine am folosit scala Rosenberg fiind considerat cel mai eficient și rapid instrument de evaluare pentru identificarea nivelului stimei de sine în cazul subiecților aleși.

De aceea în urma aplicării scalei de evaluare a stimei de sine pe un număr relativ mic de subiecți și din domenii diferite s-a putut constata că persoanele consilieri au făcut dovada unui nivel al stimei de sine superior persoanelor din domenii diferite de muncă din mai multe motive și anume: studiile de specialitate aprofundate despre aceste concepte, experiența profesională mai bogată asociată cu imposibilitatea de a greși, au o atitudine pozitivă față de tot ceea ce îi înconjoară, față de sine, lume, viitor, față de profesia exercitată, știu exact care sunt scopurile lor în viață, ce au realizat în trecut și ce ar dori să realizeze în viitor. În urma studiului efectuat s-a putut observa că nu sunt diferențe între consilieri și restul angajaților referitor la stabilitatea relațiilor interpersonale. Deși ar fi fost de așteptat ca persoanele care lucrează ca și consilieri să se relaționeze mai ușor cu ceilalți oameni decât persoanele care lucrează în alte domenii de activitate, să fie mai sociabili, deschiși, să comunice asertiv în orice situație s-a putut observa că o bună interrelaționare între oameni nu depinde neaparat de studiile pe care le au, ci mai mult de capacitatea lor de comunicare, de modul în care socializează unii cu alții și mai ales de feleul în care se percep pe ei înșiși. Apreciindu-se ca persoane și considerându-se valoroase, cei cu stimă de sine crescută vor ști să-și rezolve problemele vieții mai repede și mai eficient, pentru că au încredere în ei și în tot ceea ce-și propun. Este știut faptul că sentimentul de încredere anticipează apariția stimei de sine. Prin urmare, prin studiul efectuat s-a evidențiat faptul că profesia nu influențează stabilitatea relațiilor interpersonale în funcție de stima de sine.

Deoarece studiul de față s-a realizat pe un număr mic de subiecți rezultatele nu se pot extrapola la nivelul întregii populații iar veridicitatea și aplicabilitaea lor rămâne a fi demonstrată în studii și experimente ulterioare.

Corectarea imaginii de sine și cultivarea respectului de sine sunt posibile și benefice pentru cel care dorește să fie împăcat cu sine, să se simtă confortabil în orice colectivitate care țintește spre autoafirmare și fericire personală. Menționând gânduri și atitudini pozitive, având încredere în sine, fiind optimist, entuziast, omul reușește mai ușor să obțină ceea ce își dorește. Pentru a fi împlinit, este necesar ca omul să aibe permanent un scop, iar pentru a-l atinge trebuie să se pregătească atât cu mijloace concrete cât mai ales mental. Un alt lucru necesar este să adoptăm scopurile și idealurile la propriile resurse.

Concordanța lor permite apariția succesului iar neconcordanța lor creează premisele unui eșec. Amplificarea grijii și a respectului față de noi ne va determina  să avem aceeași atitudine și față de ceilalți. Comparația este necesară pentru a asimila norme și valori sociale cât mai ales pentru a demonstra unicitatea individului, pentru că fiecare este unic în felul său și are dezvoltate anumite aspecte ale personalității mai bine decât ceilalți. 

ANEXE

SCALA ROSENBERG

Evaluați-vă propria stimă de sine.

Citiți cu atenție fiecare frază și răspundeți în cel mai scurt timp, marcând cu un “X” varianta care se apropie cel mai mult de punctul vostru de vedere actual.

Total de acord De acord Dezacord Total dezacord

1. În general, sunt multumit (ă) de mine.

2. Câteodată mă gândesc că nu valorez nimic.

3. Cred că am o serie de calități bune.

4. Sunt capabil să fac lucrurile la fel de bine ca ceilalți.

5. Simt că am în mine prea multe de care să fiu mândru (ă).

6. Câteodată mă simt realmente inutil.

7. Mă gândesc că sunt un om de valoare, cel puțin la fel ca alte persoane.

8. Mi-ar plăcea să pot avea mai mult respect față de mine însumi (însămi).

9. Ținând cont de toate, am tendința să cred că sunt un (o) ratat(ă).

10. Am o părere pozitivă despre mine.

Cum să vă calculați rezultatele:

1. Calculați-vă punctajul după următoarele indicații:

♦ pentru întrebările 1, 3, 4, 7, 10:

-dacă ați răspuns „total de acord”: 4 puncte

-dacă ați răspuns „de acord” : 3 puncte

-dacă ați răspuns „dezacord” : 2 puncte

-dacă ați răspuns „total dezacord”: 1 punct

♦ pentru întrebările 2, 5, 6, 8, 9”

-dacă ați răspuns „total de acord”: 1 punct

-dacă ați răspuns „de acord” : 2 puncte

-dacă ați răspuns „dezacord” : 3 puncte

-dacă ați răspuns „total dezacord”: 4 puncte

2. Faceți suma tuturor punctelor. Notați-o în chenar:

Cum să vă interpretați rezultatele?

Notele din acest chestionar se situează între 10 (cea mai scazută notă posibilă a stimei de sine) și 40 (cea mai ridicată notă posibilă a stimei de sine).

♦ Un scor între 10-16 tinde să indice o stimă de sine mai degrabă scazută

♦ Un scor între 34-40 tinde să indice o înaltă stimă de sine (acest rezultat poate să vă crească încă stima de sine)

♦ Un scor între 17-33 tinde să indice o stimă de sine medie.

BIBLIOGRAFIE

Bandura, A. Social foundations of thought and action: A social cognitive theory. Englewood Cliffs,1986

Bonchiș, E., Drugaș, M.,Trip, Simona, Dindelegan, Cornelia, Introducere în psihologia personalității, Editura Universității din Oradea, 2006

Cristophe, Andre și Francois Lelord, Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți, Editura TREI 2003

Eric Berne, Jocuri pentru adulți, Editura Amaltea, București, 2002

François, Lelrod, Christophe Andrė, Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți, editura TREI 2003 apud B. Cyrulnik, Les Nourritures Affectives, Paris, Odile Jacob,1993

Frijda, 1986; Lazarus, 1984; Weiner, 1986. Stress and Emotion: A New Synthesis, New York, Springer Publishing Company

Greenberg J, Simon L, Porteus J, Pyszczynski T, and Solomon S, The effects of mortality salience on the inappropriate use of cherished cultural symbols. Personality and Social Psychology Bulletin,1995

Golu, Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, București, 2004

Golu, Mihai, Dinamica personalității, Editura PAIDEIA, Bucuresti, 2005

Ioan, Radu, Petru Ilut, Liviu Matei – Curs de Psihologie Socialǎ, Editura Exe

S. R. L., 1994

11. Kernis, M. H., Brown, A. C., & Brody, G. H., Fragile self-esteem in children and its associations with perceived patterns of parent-child communication, in Journal of Personality

12. Leary, M. R., & , D. L, Interpersonal functions of the self-esteem motive: The self-esteem system as a sociometer. In M. H. Kernis (Ed.), Efficacy, agency, and selfesteem, : Plenum, 1995

13. Marian, Mihai, Psihoterapii – teorii, metode, intervenție, Editura Universității din Oradea, 2006

14. Nathaniel, Branden, Cei șase stâlpi ai respectului de sine, Ed.COLOSSEUM- BUCUREȘTI, 1996

15. Rene De Lassus, Descoperirea sinelui, Ed.TEORA, București, 1999

16. Rene De Lassus, Analiza Tranzacțională, Editura Teora, București, 2000

17. Robinson JP, Shaver PR, & Wrightsman LS, Measures of personality and social psychological attitudes. San Diego: Academic Pr., 1991

18. Roland, Doron și Françoise, Parot, Dicționar de psihologie, Editura Humanitas, București, 2007

19. Zlate, Mielu, Eul și personalitatea, Editura.TREI, București, 2008

20. Zlate, Mielu, Omul față în față cu lumea,Editura Albatros, București, 1988

21. Zlate, Mielu, Introducere în psihologie, Editura Polirom, București, 2000