Conceptul de Semiotica

1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE SEMIOTICĂ

Multiplele conotații ale conceptului de semn o genereazǎ valoreazǎ o anumită greutate, deoarece “într-un fel aratǎ o culturǎ care interpreteazǎ și trǎiește sensul magic al cuvîntului semn, și altfel culturile care și-au asimilat sensul metafizic sau profetic al semnelor. Cîtǎ deosebire între profeții evrei – care transformau întîmplǎrile istorice și mediteraneenii care vedeau în semn forma purǎ, limitele perfecte, norma! Și iarǎși, cîtǎ deosebire între înțelesul magic al semnului – forțǎ imanentǎ, energie condensatǎ pe care comanda ritului perfect sau a verbului precis o pune la îndemîna oficiantului – și între sensul profetic-creștin al semnelor, așa cum l-a înțeles, bunǎoarǎ, un Giachino da Fiore, care interpreta semnele ca o manifestare secretǎ a ritmului istoriei universale, ritm care ela la rîndul lui pasul lui Dumnezeu pe pǎmînt…”

Aș dori să stabilim anumite aspecte care trasează în mod definitoriu noțiunea semnului.

În primul rând, remarcăm faptul că dicționarele de filosofie și logicǎ pun accentul pe dimensiunea ontologicǎ a semnului, și anume: “obiect, eveniment sau acțiune care indicǎ un fenomen material, o stare afectivǎ, o stare volitivǎ sau un proces de ordin intelectual. Obiectul pe care semnul îl numește este denotatul semnului, iar conceptul denotatului, care este în același timp și înțelesul semnului, poartǎ numele de sens.

Semnul este o verigǎ între obiectul și subiectul cunoașterii. Înțelegerea semnului ca fiind primordial în mod absolut fațǎ de semnificație și, în consecințǎ, fața de obiectul semnificat au drept rezultat un nominalism extrem și un empirism subiectivist de tip lingvistic”.

În altă ordine de idei, în dicționarele pe care le folosim în viața cotidiană, semnului i se subliniazǎ calitatea de a de a permite concluzii cu privire la o anumită realitate, și este definit ca: “tot ceea ce aratǎ, ceea ce indicǎ ceva”.

Remarc existența anumitor definiții aflate în subordonarea perspectivei psihologice, respective psihanalitice, care marcheazǎ în mod intuitive componenta cognitivǎ, afectivǎ și volitivǎ a semnului. Astfel, putem regăsi anumite definiții cum ar fi: “obiect sau eveniment asociat cu o semnificație; ceva este semn cînd indicǎ altceva, pe baza unei relații stabile de asociere. Semnul ca simbol dispune de un sens și de o semnificație și este produsul unei operații sau al unui proces. În cazul semnului-simbol, rezultat al unui proces, semnificațiile se complicǎ și se ierarhizeazǎ pe diferite nivele de profunzime, aceste semnificații stabilindu-se în functie de proces și de explicațiile cauzale referitoare la proces sau la manifestare”.

Perspectiva sociologică are o abordare diferită a semnului, din punct de vedere al comunicării, și anume: “suport fizic de ordin substanțial sau energetic al unui conținut informațional (semnificații) constituit social-istoric, care se impune ca atare tuturor membrilor unei colectivitǎți. Cele mai reprezentative semne sînt cuvintele limbii naturale, elaborate ca instrument specific de comunicare interumanǎ”.

În ceea ce privește semioza, o consider ca fiind obiectul de interes major al semioticii.

Potrivit principiului trecerii de la general la particular, câteva accepțiuni definitorii am putea asocia, pentru început, conceptului de semiozǎ.

Prin semiotică înțelegem știința care se ocupă de studiul semnelor și a sistemelor de semne, și anume: determinarea naturii semnului; stabilirea modului în care semnul este constituit și utilizat în diferite împrejurări; rolul semnului în viața comunităților semiotice.

Așadar, comunitatea semiotică este reprezentată de către utilizatorii aceluiași sistem de semne.

Semiotica este ramnificată în trei părți, și anume: sintaxa- aceasta reprezenând acea ramură a semioticii care abordează structura sistemelor de semne; semantica – ramură a semioticii care studiază relația semnelor cu lumea; pragmatica – este o ramură a semioticii care are în vedere relația dintre semne și utilizatorii semnelor.

Lingvistica se află în raporturi disjunctive, atât cu semiotica, cât și cu filosofia limbajului. Trebuie să reținem faptul că, lingvistica se deosebește de semiotică deoarece aceasta se ocupă doar de semnul lingvistic, „complex sonor prin care se reflectă noțiunea” sau, altfel spus, „combinare între concept și imaginea acustică”.

În ceea ce privește istoria lingvisticii, este important precizarea unei anumite cronologii despre apariția unor teorii de ordin științific. Au existat anumite perioade în care o suma de cercetători au fost inventive, astfel încât anumite aspecte observate de către aceștia reprezintă o inspirație pentru docrina contemporană.

Contribuția semiologului elvețian Saussure la teoria semnului se întemeiazǎ, prin excelențǎ, pe cazul particular al semnului lingvistic, astfel: “Semnul lingvistic nu unește un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acusticǎ”.

Pornind de la aceastǎ accepțiune, care sugereazǎ faptul cǎ semnul lingvistic este de naturǎ psihicǎ, savantul formuleazǎ o definiție cu caracter generalizatoar:

“Numim semn îmbinarea conceptului și a imaginii acustice, deși, în mod curent, acest termen desemneazǎ doar imaginea acusticǎ, a unui cuvînt (arbore etc.), de exemplu. Propunem sǎ pǎstrǎm cuvîntul semn pentru a desemna totalul și sǎ înlocuim «conceptul» și «imaginez acusticǎ» prin semnificat și, respectiv, semnificant. Acești ultimi termeni au avantajul de a marca opoziția care îi separǎ fie între ei, fie de totalul din care fac parte”.

Creionarea acestor fragmentele este esențială pentru definirea saussurianǎ a semnului, întrucît ele evidențiazǎ o distinctǎ opțiune în legǎturǎ cu componentele structurale ale semnului.

În ciuda acestor observații, Saussure nu va avea o consecvențǎ în utilizarea lor pe parcursul studiului sǎu, mai ales în paragrafele în care sunt consemnate principalele trǎsǎturi ale semnului: arbitrarietatea, motivarea anumitor semne lingvistice, mutabilitate și imutabilitate, natura psihicǎ a semnului și liniaritatea lui.

Peirce a format a transpus o idée care este încă ignorată de lumea modernă cum cǎ întreaga noastrǎ gândire și cunoaștere se realizeazǎ prin semen. Acesta definește semnul ca “un obiect aflat în relație cu obiectul sǎu, pe de o parte, și cu un interpretant, pe de alta, astfel încât sǎ punǎ interpretantul într-o relație cu acest obiect corespunzǎtoare propriei lui relații cu obiectul”.

Într-o variantǎ mai succintă, care cuprinde și sugestia “semiozei infinite”, Peirce definește semnul drept “ceva care face ca altceva (interpretantul sǎu) sǎ se refere la un obiect la care el însuși se referǎ (obiectul sǎu) în același fel, interpretantul devenind la rîndul sǎu un semn și așa mai departe ad infinitum”.

Constatăm că definiția pe care Charles Peirce o asociazǎ semnului este una mai generalǎ, și anume: “Un semn, sau un representamen, este ceva care ține locul a ceva pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea anumitor însuși. El se adreseazǎ cuiva, creînd în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care creeazǎ îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ține locul a ceva, anume a obiectului sǎu. El ține locul acestui obiect nu în toate privințele, ci cu referire la un fel de idee, pe care am numit-o uneori fundamentul representamenului”.

Ca o concluzie la cele prezentate anterior, pot spune cǎ orice semn se aflǎ într-o relație informaționalǎ cu obiectul sǎu, relație care, mediatǎ fiind de către interpretant, aduce un plus de cunoaștere subiectului uman.

Aceasta este rațiunea pentru care Peirce noteazǎ următoarea idee: “un semn este ceva prin a cǎrui cunoaștere cunoaștem ceva în plus. Cu excepția cunoașterii, în clipa prezentǎ, a conținuturilor conștiinței în acea clipǎ (cunoaștere a cǎrei existențǎ poate fi pusǎ la îndoialǎ) întreaga noastrǎ gîndire și cunoaștere se realizeazǎ prin semne”.

Putem observa în acest punct de vedere sugestia principalei funcții a unui semn: aceea de a face eficiente relațiile ineficiente.

1.2. SEMNUL

„Un semn sau representamen este ceva care ține locul a ceva, pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri. El se adresează cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul ține locul a ceva, anume al obiectului său.”

„Un semn sau representamen este un prim care întreține cu un secund, numit obiectul său, o relație triadică atât de autentică, încât ea poate determina un terț, numit interpretantul său, să întrețină cu obiectul aceeași relație triadică pe care o întreține el însuși cu același obiect. Relația triadică e autentică, adică cei trei membri ai săi sunt legați împreună într-un mod ireductibil la vreun complex de relații diadice.”

Având în vedere faptul că definițiile generale se se dovedesc a fi incomplete, este firesc sǎ fie înregistrate și comparate diversele utilizǎri ale semnului.

Este lesne de observant deosebirea dintre semnele naturale (norii ca semn al ploii) și cele ne-naturale (numite uneori «convenționale»).

Experimentul practic care ne permite să facem distincția între semn și simbol ar fi examinarea celor douǎ elemente structurale ale semnului: simbolizantul și simbolizatul. Astfel, în cazul semnului, relația semnificant-semnificat este arbitrarǎ , neputând astfel exista o legǎturǎ între sunete și sens, neexistând semnificat fǎrǎ semnificant și invers.

În cazul simbolului, aceast raport este motivat, prin asemǎnarea dintre semnificant și referențial, în cazul simbolurilor descriind relația “concret abstract”, de genul: flacǎra (concretǎ), simbol al iubirii (abstracție), pe de o parte, între semnificat și referențial, în cazul simbolurilor de facturǎ “concret concret”, de genul: trandafirul (element concret), simbol al obrajilor ființei iubite (realitate concret), pe de altǎ parte.

Prin opoziție cu atributele definitorii ale simbolului, am putea regǎsi principalele atribute ale semnului însuși: arbitrarietatea, denotativitatea, logicitatea.

Din cele prezentate anterior, putem constata faptul că definirea conceptului de semn, dintr-o perspectivǎ pluridisciplinarǎ regǎsește principalele domenii care și-au asumat cercetarea lui teoreticǎ: pe de o parte filosofia și lingvistica, pe de altă parte, psihologia, psiho-sociologia și comunicarea. Aceste domenii determinante își revendicǎ dreptul de a fi prioritare în raport cu existența semnului..

Daca e să privim laolaltă limbajul aât verbat cât și nonverbal, acesta reprezintă un sistem de semne destinat comunicǎrii interumane și este una dintre cele mai vechi intuiții ale gândirii filosofico-lingvistice.

Jucând acest rol de sistem semiotic, limbajul este un ansamblu de semne adecvat utilizat de agenții comunicǎrii. În interiorul acestui sistem, semnul îndeplinește o dublǎ funcție, și anume: este privit ca fiind un obiect, ca toate celelalte existente în naturǎ și percepute ca atare; iar în altă ordine de idei, este un obiect utilizat de cǎtre persoane ca mijloc de semnificare a celorlale obiecte ale lumii. Cercetarea acestei duble naturi a semnului reprezintă domeniul de interes al semioticii lingvistice.

Putem observa faptul că semnele sunt clasificate în funcție de patru criterii: după modul de transmitere – vizuale, fonice, adresate altor simțuri, după origine –naturale sau intenționale, după natura raportului simbolic – semne proprii semne transpuse (când semnificatul devine la rândul lui semnificant) și, în fine, după natura desemnatului – semne care desemnează lucruri, ori semne care desemnează alte semne. E vorba de cazul utilizării metalingvistice a limbajului, când limbajul se referă la el însuși și nu la un referent exterior, ca în exemplul: „Cuvântul civilizație are următoarele accepțiuni…”.

Am constatat faptul că, pe de o parte, printre virtuțile de referință ale semioticii, o metodologie posibil de utilizat cu eficiență de oricare altă disciplină științifică, ocupă un loc de maximă importanță.

În acest sens, s-a desprins din datele expuse faptul că metodologia semiotică presupune la bază, trei zone analitice, și anume: analiza structurală a nivelelor / relațiilor ierarhizate ale (macro)semnului; • analiza triadică (sintactică, semantică, pragmatică); • analiza situației de comunicare generată.

1.3. SEMNIFICAȚIA

Există unele premise care doresc a ne îndruma în mod ferm spre a defini actul comunicării ca pe un proces de creare, respectiv, re-creare de semnificații.

Afirmația de mai sus ne reamintește faptul că vorbirea nu exploatează înțelesul de dicționar al cuvintelor. Există un interpretant abstractal fiecărui semn, prescris de codul limbii. Vorbirea presupune o distanțare variabilă față de acesta, creând un interpretant concret, cu o valoare definită individual, conjunctural și contextual. În acest caz putem face vorbire despre dihotomia introdusă de Saussure între limbă, ca sistem abstract de semne și de reguli de utilizare, și vorbire, ca act individual de întrebuințare a sistemului limbii, este foarte relevantă).

O primǎ accepțiune a simbolului este aceea de “semn de recunoaștere”, accepțiune derivatǎ din sensul etimologic al conceptului de simbol – provenind din grecescul symballein (“a lega împreunǎ”) sau symbolon (“eu leg”), respectiv din latinescul symbolus (“pecete”).

Cazul fraților de cruce din basmele românești, care se recunosc dupǎ multǎ vreme prin mijlocirea unor atare simboluri, este definitoriu pentru o astfel de împrejurare, în care comunicarea actorilor semiozei este intrinsecǎ, implicitǎ și obiectualǎ, simbolul “stând pentru” o anume calitate a celor care trebuie sǎ se recunoascǎ.

Pot spune faptul că semnificantul joacǎ rolul determinant, semnificația urmîndu-i numai în cazuri speciale.

Aceastǎ accepțiune a simbolului este prin excelențǎ una de comunicare socialǎ, întrucît vizeazǎ situația semioticǎ de recunoaștere a douǎ persoane, care posedǎ câte una dintre cele doua elemente ale unui semn care este perceput ca fiind mijloc de identificare. Astfel, diferit de semnul matematic sau lingvistic, care este o convenție pentru înțelegere și operațiuni logice, simbolul social “depinde de reprezentarea prin imagini și rezonanța sa afectivǎ. Acțiunea simbolicǎ este o activitate de înlocuire și de compensare în lipsa unui rezultat scontat”.

Este acceptabil să spunem faptul că scopul procesului de semnificare este acela de a determina semnificațiile ori anumite de seturi de înțelesuri ale unui mesaj anume. Exista un anumit process al atribuirii de semnificații, esențială este identificarea semnificatului (conceptului) pe baza unor indici oferiți de semnificant, adică de semn. Se insist asupra faptului că pentru a construe semnificația este nevoie de mai mult decât definirea unui cuvânt pentru a descifra un cod. Este vorba de un proces complex ce se desfășoară în mai multe etape care oferă posibilitatea personalizării semnificației de către privitor în care factorul individual are un rol important.

O altă accepțiune a simbolului este aceea de “element substitutiv bogat în semnificație și care exprimǎ însǎși esența ideii sau a lucrului reprezentat”, de “imagine sau obiect care reprezintǎ o abstracțiune”, alternativǎ în care simbolul definește o analogie emblematicǎ de genul: porumbelul ca simbol al pǎcii, crucea ca simbol al creștinǎtǎții, elefantul sau sceptrul ca simbol al puterii regale, crinul ca simbol al puritǎții, balanța ca simbol al dreptǎții, idolul ca simbol al divinitǎții etc.

Putem constata cǎ în toate aceste exemple, simbolul exprimǎ printr-o relație de motivare trǎsǎturile majore ale unei idei abstracte. O atare relație este prezentǎ și în cazul unor analogii. Existǎ însǎ și simboluri care pot sugera simultan atât o abstracție, cât și o realitate concretǎ. Spre exemplu, trandafirul roșu simbolizeazǎ deopotrivǎ tenul sǎnǎtos al obrajilor iubitei, respectiv pasiunea înflǎcǎratǎ pentru aceasta.

Atare particularitǎți ale simbolului au permis definiții sintetice de genul: “semn, obiect, imagine etc. care reprezintǎ indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființǎ, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc.”.

1.4. SENSUL

Sensul reprezintă parametrul subiectiv al semnelor, precum și structura acestora.

Semnele au sens deoarece acestea, în complexitatea lor, alcătuiesc un sistem. Sensul constă în anumite elemente, și anume: proprietăți, relații sau schimbări.  Pentru a înțelege mai bine acești termeni, urmăriți exemplele următoare de sensuri: culorile, formele, dimensiunile, pozițiile, sunetele, temperatura. Numele, respective semnele nu exprimă un sens.

Sensurile sunt exprimate prin alte tipuri de expresii, numite termeni.  Prin termen înțelegem orice expresie care fixează (exprimă, surprinde) un sens.  Modul în care înțelegem un termen constă în sensul său. Sensul unui termen este intențional, unic și constant în timp.

Pe lângă sens, un termen se mai caracterizează și prin clasă.

Clasa unui termen conține toate obiectele care satisfac sensul termenului la un moment dat. Clasa este un parametru natural și dinamic al termenilor, care se modifică în timp.

Pe lângă sens, un termen se caracterizează prin clasă. Clasa unui termen conține toate obiectele care satisfac sensul termenului la un moment dat.

  Clasa este un parametru natural și dinamic al termenilor care se modifică în timp.

  După dimensiunea sensului, deosebim următoarele tipuri de termeni:

a) termenii concreți au un sens bogat, alcătuit din elemente numeroase și variate. Exemple: „om” sau „animal”.

b) termenii abstracți au sensul compus dintr-un singur element, chiar dacă aceasta este complex. Exemple: “umanitate”; “singularitate”.

Oricărui termen concret îi corespunde un termen abstract care surprinde sensul termenului concret în mod unitar: „om”- „umanitate”, „roșu” – „roșeață”.

După modul în care sensul termenului distinge elementele clasei, termenii se împart în:

a) termeni individualizanți sau distributivi, al căror sens este aplicabil obiectelor întregi, nu unor părți ale lor: „animal”, „pisică”, „planetă” etc.

b) termenii colectivi se aplică unor agregate alcătuite din mai multe obiecte: clasa termenului „pădure” este alcătuită din agregate de arbori, ierburi etc.

d) termenii de masă au un sens care se aplică oricărei părți până la nivelul moleculelor: termenul „zahăr”. Clasa sau extensiunea unui termen de masă se numește substanță.

În urma operațiilor asupra termenilor, se modifică parametrii acestora, obținând alți termeni, și anume:

a) compunerea conjunctă: sensul termenului compus este conjuncția sensurilor compușilor; clasa termenului compus este intersecția claselor compușilor.

-„apă”, „sărată” – „apă sărată”

b) compunerea sumativă: sensul termenului compus este disjuncția sensurilor termenilor compuși; clasa termenului compus este reuniunea claselor compușilor.

-„numere pozitive”, „numere impare” – „numerele pozitive și cele impare”

c) compunerea exclusivă este compunerea conjunctă a negațiilor a doi termeni.

-„animal”, „plantă” – „nici animal nici plantă”.

Termenii care fixează sensuri complete se numesc descripții. Datorită caracterului lor complex, de sine stătător, aceștia transmit o informație logică și validă, și anume: „Președintele Franței din 2015”; „persoana care m-a sunat”; „câștigătoarea Ligii I de fotbal din România în anul 2014”; „tenismena anului”; „membrii Uniunii Europene de la un moment dat” etc.

2. SIMBOLURILE

2.1. ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA SIMBOLURI

Definițiile provenite din zona psihologică marcheazǎ cu precǎdere componența cognitivǎ, afectivǎ și volitivǎ a semnului, respectiv nivelul de profunzime la care el acționeazǎ (logic, în cazul semnului, infralogic, în cazul simbolului) și relația pe seama cǎruia aceastǎ acțiune se manifestǎ. Regǎsim, în acest orizont, accepțiuni ale semnului precum:“element sensibil care permite cunoașterea sau recunoașterea unui lucru. Spre deosebire de semnal, care se adreseazǎ reflexului și inconștientului, semnul face apel la inteligențǎ. Semnul exprimǎ o idee sau un sentiment, dar pentru a fi inteligibil presupune o înțelegere (tacitǎ sau explicitǎ) între indivizi. Este un element de transmitere a unei comunicǎri susceptibilǎ de a lua mai multe semnificații și de a nu avea nici o legǎturǎ logicǎ cu ceea ce reprezintǎ el”.

Semnul mai este perceput ca fiind: “obiect sau eveniment asociat cu o semnificație; ceva este semn când indicǎ altceva, pe baza unei relații stabile de asociere. Semnul ca simbol dispune de un sens și de o semnificație și este produsul unei operații sau al unui proces. În cazul semnului-simbol, rezultat al unui proces, semnificațiile se complicǎ și se ierarhizeazǎ pe diferite nivele de profunzime, aceste semnificații stabilindu-se în functie de proces și de explicațiile cauzale referitoare la proces sau la manifestare”.

Dat fiind faptul că există multiple perspective, respective definiții asociate semnului, unii exegeți au sugerat renunțarea la încercǎrile de definire globalǎ, în favoarea unor definiții particulare.

Prezint, cu titlu de exemplu, opinia unui filosof care considerǎ cǎ “nu existǎ definiții generale satisfǎcǎtoare ale acestor termeni, deși s-au fǎcut numeroase speculații în acest sens. Întrucît definițiile generale se se dovedesc a fi defectoase, este mai profitabil sǎ fie înregistrate și comparate diversele utilizǎri ale termenului «semn». Iese atunci la ivealǎ deosebirea dintre semnele naturale (norii ca semn al ploii) și cele ne-naturale (numite uneori «convenționale») .

Precizez faptul cǎ, în consens cu acest ultim punct de vedere, din unele dicționare conceptul generic de semn lipsește, fiind implicit inclus în definiția semioticii, sau fiind prezent în accepțiuni particulare, cum ar fi aceea de urmǎ, semnal, indice sau simptom, simbol. Profit de pe urma acestei constatări pentru a introduce în în lucrarea de față și cîteva exemple sugestive de forme subiacente semnului, corespunzînd tot atît “grade de maturizare” ale semnului.

Expresia fizicǎ sau abstractǎ a unui indice o reprezintǎ indicatorul, cu ajutorul cǎruia se descrie ceva în principiu cunoscut, orientîndu-se astfel mai eficient o acțiune umanǎ particularǎ: tǎblița care sugereazǎ direcția pe care trebuie sǎ ne îndreptǎm, sau cea care consemneazǎ numele unei strǎzi, panoul care semnificǎ interdicția de oprire, curbele grafice care descriu intensificarea unor fenomene sociale, simbolul matematic prin care se sugereazǎ creșterea sau descreșterea valorilor într-un șir oarecare etc.

Simbolul definește cea mai complexǎ și specialǎ manifestare a semnului, motiv pentru care i s-au asociat cel puțin trei accepțiuni complementare, și anume: o primǎ accepțiune a simbolului este aceea de “semn de recunoaștere”, accepțiune derivatǎ din sensul etimologic al conceptului de simbol – provenind din grecescul symballein (“a lega împreunǎ”) sau symbolon (“eu leg”), respectiv din latinescul symbolus (“pecete”) –, accepțiune prin care se descria un obiect împǎrțit în douǎ pǎrți aflate în posesia a doi indivizi diferiți, necunoscuți unul altuia, pǎrți care permiteau întîlnirea și recunoașterea lor prin confruntarea celor douǎ jumǎtǎți simbol.

Cazul fraților de cruce din basmele românești, care se recunosc dupǎ multǎ vreme prin mijlocirea unor atare simboluri, este definitoriu pentru o astfel de împrejurare, în care comunicarea actorilor semiozei este intrinsecǎ, implicitǎ și obiectualǎ, simbolul “stând pentru” o anume calitate a celor care trebuie sǎ se recunoascǎ între ei. Semnificantul joacǎ rolul determinant, semnificația urmându-i în cazul special când cele douǎ simboluri corespund.

Trebuie să stim faptul că acestei alternative i se poate gǎsi și varianta în care semnul de recunoaștere este o abstracție, un cuvânt sau o frazǎ, un desen în care ceea de primeazǎ în recunoaștere este semnificația simbolului (cazul simbolurilor utilizate în calitate de “parole”, care sǎ îngǎduie accesul la ceva, undeva etc., permite o mulțime de variante de codare, de la simpla rostire a numelui pînǎ la introducerea codului în memoria calculatorului).

Aceastǎ accepțiune a simbolului este prin excelențǎ una de comunicare socialǎ, întrucît vizeazǎ situația semioticǎ de recunoaștere, regǎsire, întâlnire etc. a douǎ sau mai multe persoane, care posedǎ câte una dintre cele doua bucǎți ale unui semnului ce servește ca mijloc de identificare. Astfel, diferit de semnul matematic sau lingvistic, care este o convenție pentru înțelegere și operațiuni logice, simbolul social “depinde de reprezentarea prin imagini și rezonanța sa afectivǎ. Acțiunea simbolicǎ este o activitate de înlocuire și de compensare în lipsa unui rezultat scontat” .

O a doua accepțiune a simbolului este aceea de “element substitutiv bogat în semnificație și care exprimǎ, într-un fel sau altul, însǎși esența ideii sau a lucrului reprezentat”, de “imagine sau obiect care reprezintǎ o abstracțiune” , alternativǎ în care simbolul definește o analogie emblematicǎ de genul: porumbelul ca simbol al pǎcii, crucea ca simbol al creștinǎtǎții, elefantul sau sceptrul ca simbol al puterii regale, crinul ca simbol al puritǎții, balanța ca simbol al dreptǎții, idolul ca simbol al divinitǎții.

Putem constata cǎ în toate aceste exemple, simbolul exprimǎ printr-o relație de motivare trǎsǎturile majore ale unei idei abstracte. O atare relație este prezentǎ și în cazul unor analogii intrinsece, cum ar fi de pildǎ hieroglifele care simbolizeazǎ referențialul prin ideomorfism (în limba chinezǎ, ideograma “om” sugereazǎ imaginea schematizatǎ a unei ființe umane). Existǎ însǎ și simboluri sincretice care pot sugera simultan atât o abstracție, cât și o realitate de concretǎ. Spre exemplu, trandafirul roșu simbolizeazǎ deopotrivǎ tenul sǎnǎtos al obrajilor iubitei, respectiv pasiunea înflǎcǎratǎ pentru aceasta. Atare particularitǎți ale simbolului au permis definiții sintetice de genul: “semn, obiect, imagine etc. care reprezintǎ indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființǎ, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc.”.

Aceste trǎsǎturi au fǎcut ca simbolul sǎ fie: – un semn polisemic, conotativ, cu multiple posibilitǎți de interpretare, variind odatǎ cu parametrii semiozei în care este integrat (contextul, emitentul sau de receptorul, canalul și zgomotul etc.); regǎsim, cu acest prilej, opinia lui Roland Barthes conform cǎreia “pluralitatea sensurilor” ar caracteriza prin excelențǎ funcționalitatea oricǎrui simbol; aceastǎ idee rezultǎ în mod implicit dintr-un relevant exemplu: “o pietricicǎ neagrǎ; pot s-o fac sǎ semnifice în mai multe feluri: nu e decît un semnificant; în momentul în care, însǎ, o împovǎrez cu un semnificat definitiv (de exemplu, condamnarea la moarte într-un vot anonim), fac din ea un semn.”

Astfel, regǎsim, în acest context, punctul de vedere al lui Pierre Janet, conform cǎruia principala deosebire dintre semn și simbol vizeazǎ relația cu afectivitatea.

O a treia accepțiune a simbolului – limitativǎ și opusǎ principial primelor douǎ – îl descrie ca pe “o literǎ sau un alt semn grafic special, folosit pentru a desemna ceva independent de el. Aceste simboluri sunt indispensabile în alcǎtuirea unui limbaj formalizat sau în cazul utilizǎrii unor formule pentru a reda structura formalǎ a unor enunțuri”.

Desprindem în aceastǎ accepțiune particularitatea simbolului de a fi un semn arbitrar, în întregime convențional, definind cu precǎdere abstracții de genul celor logico-matematice, chimice, fizice.

Comunicarea unor mesaje cu ajutorul lor este în întregime arbitrarǎ, ea fiind posibilǎ numai în situația stabilirii prealabile a unui cod comun. Spre exemplu, operația logicǎ de negație are asociate mai multe variante de notare “simbolicǎ”: non A, A, A, A barat etc., variante care – dacǎ nu sânt cunoscute dinainte – pot împiedica descifrarea unui text de logicǎ de cǎtre un cititor oarecare.

Aceste gen de “simboluri” folosite pe scarǎ largǎ în științǎ și tehnicǎ, nu sânt în realitate altceva decât semne, avînd prin excelențǎ un caracter convențional, fiind lipsite de orice conținut evocativ și adresîndu-se în mod “liniar” rațiunii.

În consecințǎ, o astfel de restrictivǎ utilizare a termenului de simbol, trebuie avutǎ în vedere doar ca o variantǎ neesențialǎ, luatǎ în seamǎ numai atunci când se impun delimitǎri semantice precise, cu privire la modul în care un specialist sau altul utilizeazǎ conceptul de simbol. Așa cum precizeazǎ Jean Chevalier, numai prin abuz numim simboluri acele semne menite sǎ reprezinte numere imaginare, cantitǎți negative, diferențe infinitezimale etc.: “Ar fi greșit sǎ credem cǎ procesul de abstractizare, în continuǎ creștere în limbajul științific, duce la simbol. Simbolul este încǎrcat cu realitǎți concrete. Abstracția golește simbolul, generând semnul”.

În pofida unei atare realitǎți, sunt cunoscute opinii pentru care simbolul reprezintǎ o specie de semn încǎrcat cu maximǎ arbitrarietate. Peirce, în clasificarea triadicǎ a semnelor (iconice, indiciale, simbolice), includea simbolul în aceastǎ accepțiune strict convenționalǎ, operînd cu insemne de genul x = y+z.

În opoziție cu punctul de vedere al lui Peirce, pentru Saussure “simbolul se caracterizeazǎ prin faptul cǎ nu este arbitrar; el nu este vid, existǎ un rudiment de legǎturǎ naturalǎ între semnificant și semnificat”. În calitate de “semn natural”, cuvintele motivate simbolic de tipul fâlfâit, pâlpâit, freamǎt, fluviu etc., de exemplu, amintesc prin complexul sonor al semnificantului de anumite trǎsǎturi ale obiectului (procesului) denominat. Pentru Saussure, însǎ, onomatopeile (autentice și neautentice), ca și exclamațiile, nu sunt considerate totuși simboluri.

Proba practicǎ ce permite distincția între semn și simbol ar fi examinarea celor douǎ elemente structurale ale simbolului: semnificantul și semnificatul. Astfel, în cazul semnului, relația semnificant-semnificat este arbitrarǎ, neexistînd o legǎturǎ între sunete și sens, respectiv necesarǎ, neexistînd semnificat fǎrǎ semnificant și invers.

În cazul simbolului, aceastǎ relație este motivatǎ, prin asemǎnare sau contiguitate între semnificant și referențial, în cazul simbolurilor descriind relația “concret abstract”, de genul: flacǎra (concretǎ), simbol al iubirii (abstracție), pe de o parte, între semnificat și referențial, în cazul simbolurilor de facturǎ “concret concret”, de genul: trandafirul (element concret), simbol al obrajilor ființei iubite (realitate concret), pe de altǎ parte.

Considerațiile de pânǎ acum sunt în mǎsurǎ sǎ sugereze principalele trǎsǎturi ale simbolului în raport cu semnul, respectiv o definiție generalǎ a lui, comprimând punctul de vedere al lui Saussure, Barthes, Janet. Într-o atare triplǎ perspectivǎ, putem defini simbolul drept un semn motivat, polisemic, acționînd cu precǎdere la nivel infralogic. Aceste trǎsǎturi esnțiale se regǎsesc în nuanțǎrile pe care Ivan Evseev le realizeazǎ într-un pertinent “preambul la o teorie a simbolului”.

Astfel, este bine să facem anumite observații: dimensiunea motivǎrii rezultǎ din definirea simbolului ca: un semn cu o vǎditǎ marcǎ reprezentativǎ, un semn care se identificǎ cu obiectul simbolizat; dimensiunea polisemicǎ este definitǎ de accepțiunea simbolului ca: un semn cu o maximǎ deschidere informaționalǎ, un semn care tinde sǎ-și pǎstreze polivalența și ambiguitatea semanticǎ în orice context, un semn unificator și totalizator; dimensiunea infra-logicǎ derivǎ din descrierea simbolului ca: un semn ce vizeazǎ laturile fundamentale ale existenței, un semn profund marcat axiologic, un semn activ și paradigmatic, un semn cu o puternicǎ încǎrcǎturǎ afectivǎ, un semn puternic centrat antropologic.

Aceste multiple trǎsǎturi pe care simbolul le presupune au fost cercetate din orizontul unor discipline complementare precum mitologia (Frazer, Krappe, Vulcǎnescu), psihanaliza (Freud, Jones, Jung, Lacan), istoria artei (Mâle, Beigbeder), istoria religiei (Eliade, Dumezil), etnologia (Claude Levi-Strauss), sociologia (Barthes, Lefevre), logica (Ortigues) și lingvistica (Saussure, Losev, Benveniste, Jakobson) etc. Într-o formǎ sau alta, toate aceste orizonturi angajeazǎ demersul interpretativ al hermeneuticii (Cassirer, Gu non, Lovinescu ș.a.), care, la intersecția cu semiotica, își propune sǎ deslușeascǎ sensurile profunde ale limbajelor simbolice. Faptul cǎ simbolul nu poate fi în nici un caz eliminat din sfera de preocupare a semioticii rezultǎ din douǎ categorii de preocupǎri:

– analiza implicitǎ a limbajelor simbolice cu ajutorul instrumentarului semiotic (așa cum, de exemplu, se procedeazǎ pe parcursul întregii noastre lucrǎri “Miturile creației – lecturi semiotice);

– analiza explicitǎ, în limitele unei abordǎri semiotice de tipul celei de fațǎ, așa cum încercǎm sǎ sugerǎm doar în cele ce urmeazǎ.

Prin opoziție cu atributele definitorii ale simbolului, am putea regǎsi principalele atribute ale semnului însuși: arbitrarietatea, denotativitatea, logicitatea. Faptul cǎ “semnul devine simbol în momentul în care se transpune în starea informaționalǎ optimǎ, adicǎ devine apt sǎ comunice cît mai mult atît intelectului, cît și sufletului” ar putea crea impresia cǎ trecerea de la “bogǎția” simbolului la “sǎrǎcia” semnului echivaleazǎ cu o “cǎdere”.

O atare impresie este alimentatǎ de faptul deja sugerat cǎ, din punctul de vedere al conținutului, al puterii sale de sugestie și de mobilizare, “simbolul este mult mai mult decît un simplu semn; el ne duce dincolo de semnificație, decurgînd din interpretare, condiționatǎ la rândul ei de anumite predispoziții. Simbolul este încǎrcat cu afectivitate și cu dinamism, fǎurește, dezmembrând. Simbolul acționeazǎ asupra structurilor mentale”.

În pofida acestei tulburǎtoare încǎrcǎturi a simbolului exprimat, trebuie înțeles corect faptul cǎ “simbolul nu este decât un caz particular de utilizare a semnului” sau, cum nuanțeazǎ Henri Wald într-un context particular, trebuie acceptat faptul cǎ “trecerea gândirii de la simboluri la semne și de la mituri la teorii este o înǎlțare, nu o cǎdere; cǎci, se poate spune cǎ miturile sunt un fel de teorii ale mentalitǎții arhaice, dar nu și cǎ teoriile moderne sunt mituri degradate ale protoistoriei”.

Altfel spus, relevanța semnului în raport cu simbolul rezultǎ din aceea cǎ, pentru om cel puțin, discursul simbolic (și implicit cele subordonate lui: indicial, simptomatic etc.) de care s-a prevalat omul arhaic spre a-și exprima “rezonanța” cu lumea devine cu adevǎrat detectabil doar în momentul în care este supus unei analize explicite și conceptuale realizate prin intermediul semnelor. Relația de succesiune geneticǎ a simbolului cu semnul constituie un cadru de validare a ipotezei cǎ în momentele de început ale utilizǎrii sale, limbajul articulat a fost natural, conotativ, infralogic, deci simbolic (hermeneutic), pentru ca abia ulterior sǎ devinǎ preponderent arbitrar, denotativ, logic (deci semiotic).

Generalitatea acestui raport de semiogenezǎ a fost observatǎ de Losev, care constata cǎ “fiecare semn conține, într-o anumitǎ mǎsurǎ, germenele unui simbol, iar acesta din urmǎ nu este altceva decât un semn potențat”.

Din aceastǎ perspectivǎ trebuie înțeleasǎ afirmația aparent metaforicǎ cǎ “simbolul este tinerețea semnului, iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul începe ca simbol și simbolul terminǎ ca semn”.

Altfel spus, câte tipuri de semne particulare pot fi evidențiate, tot atâtea semiotici particulare pot fi definite: urmele și semnalele constituie obiectul predilect al fiziosemioticii, fitosemioticii, zoosemioticii, în spațiul cǎrora se regǎsesc demersurile analitice ale științelor naturii; simptomul se definește ca obiect de referințǎ pentru discipline precum medicina, antropologia, psihologia, sociologia etc., indicatorii constituie un domeniu de interes atât pentru o semioticǎ a tehnologicului, respectiv pentru o parte din semiotica umanului, prin discipline cum ar fi istoria, sociologia, politologia etc.; simbolul constituie obiectul de interes al unor discipline antropsemiotice precum religia, istoria, etnologia, psihanaliza etc., unite metodologic de principiile hermeneuticii; semnul, ca instanțǎ arbitrarǎ, eprezintǎ obiectul semioticii teoretice, având în subsidiar filosofia și logica, lingvistica, psihologia și sociologia etc.

Se știe cǎ pentru a putea fi cu adevǎrat definitǎ, orice științǎ presupune delimitarea obiectului și a metodologiei specifice. În consens cu alți cercetǎtori, vom considera semioza ca fiind obiectul de interes major al semioticii. Potrivit principiului trecerii de la general la particular, câteva accepțiuni definitorii am putea asocia, pentru început, conceptului de semiozǎ.

În viziunea lui Peirce, care este poate primul ce folosește acest termen, o semiozǎ ar fi “o acțiune, o influențǎ care sǎ constituie, sau sǎ implice, o cooperare între trei subiecte – ca, de exemplu, un semn, obiectul sǎu și interpretantul sau – o asemenea influențǎ tri-relaționarǎ nefiind în nici un caz reductibilǎ la o acțiune între perechi”.

Înțelegerea acțiunii de “cooperare între subiecte” ca proces de comunicare a permis ca, în ultimile decenii, prin semiozǎ sǎ se înțeleagǎ o “transmitere de semnificații prin intermediul unor simboluri”.

Altfel spus, situația de comunicare se constituie drept cadru generator al unei situații semiotice. În ultimǎ instanțǎ, fiind coprezente și determinîndu-se reciproc, cele douǎ situații pot sǎ fie identificate, cu un grad mai mare sau mai mic de suprapunere. Spre exemplu, potrivit lui Umberto Eco, semiotica trebuie conceputǎ ca fiind “studiul unei activitǎți creatoare de semiozǎ. În acest context, prin semiozǎ ar trebui sǎ înțelegem “procesul prin care indivizii empirici comunicǎ, iar procesele de comunicare devin posibile datoritǎ sistemelor de semnificare. Din punct de vedere semiotic, subiectele empirice pot fi doar identificate ca manifestǎri ale acestui dublu aspect al semiozei. Aceasta nu este o aserțiune metafizicǎ: este o opțiune metodologicǎ”.

În limitele unei atare metodologii, semioza “ar trebui sǎ figureze ca o condiție sine qua non printre «criteriile de apartenențǎ», ar trebui deci sǎ decidǎ dacǎ un sistem oarecare este și sistem semiotic”.

Concluzionînd, înțelegem cǎ, în sensul ei cel mai general, semioza materializeazǎ la nivel cognitiv-empiric capacitatea ființei umane de a cunoaște lumea prin semne; sau, definitǎ în termenii lui Charles Morris, semioza este “un proces avînd ca specific producerea de semne, prin semiozǎ un obiect devenind semn și funcționînd ca atare”.

Din acest motiv, cazul particularizat al transmiterii gîndurilor sau a sentimentelor cu ajutorul unor semne reprezintǎ un proces de creare a unor situații semiotice. Analiza conceptual-abstractǎ a unui astfel de proces se constituie în demers semiotic, în metalimbaj avînd ca limbaj-obiect semioza propriu-zisǎ.

Importanța cu totul aparte pe care semioza o îndeplinește în cercetarea sistemelor lumii impune sǎ-i asociem o analizǎ aparte, urmǎrind: modelele istoric constituite ale situației semiotice, orizonturile moderne ale semiozei acceptatǎ ca situație de comunicare, arhitectura situațiilor de comunicare semioticǎ, descrierea diferitelor tipuri de semiozǎ prin intermediul unor instrumente operaționale.

2.2. FUNCȚIILE SIMBOLURILOR

Virtuțile pe care o atentǎ și nepǎrtinitoare cercetare a discursului semiotic asupra lumii simbolurilor le poate evidenția rezultǎ atât din importanța cu totul aparte a problematicii abordate, cât și din funcțiile speciale pe care semiotica le asumǎ în încercarea sa teoreticǎ sau / și aplicative de a explica lumea cosmicǎ și pe cea umanǎ.

Funcția de reprezentare semantică

Nu am putea vorbi despre înțelepciunea omului, despre competența sa creatoare sau de virtuțile sale analitice în afara capacitǎții sale de a semnifica – de a reprezenta cu sens, de a denumi și defini – secvențele esențiale ale lumii exterioare și interioare lui. Sau, mai nuanțat, nu am putea vorbi decât în accepțiuni particulare de “gândire fǎrǎ de limbaj”, funcția simbolicǎ sau semioticǎ fiind indispensabilǎ diferențierii “materiei consumabile”, de “materia comunicabilǎ”.

“Omul – noteazǎ H. Wald – este prima ființǎ care nu se mai mulțumește cu «asimilarea» naturii și începe «schimbarea» ei. Animalele nu pot transforma în «obiecte» centrele de rezistențǎ de care se izbesc impulsurile lor. Pentru ele nu existǎ nici o diferențǎ între «obiect» și «subiect», deoarece, lipsite de limbaj, nu pot distinge spațiul de timp. Pentru orice animal, un lucru care a suferit modificǎri este un alt lucru. Animalele sunt în stare de ocoluri spațiale, dar nu și de rǎbdare temporalǎ. Inteligența lor nu le permite sǎ se retragǎ în timp și sǎ descopere ceea ce este constant în variabilitatea unui lucru”.

Animalul acționeazǎ prin încercare și eroare, epuizînd variantele de acțiune – pânǎ la soluționarea problemei – printr-un efort pe care constituția fizicǎ îl îngǎduie aproape întotdeauna. Prin opoziție cu aceste limite pe care animalul le are, putem înțelege care sunt virtuțile dobândite de om, ființǎ ridicatǎ – prin cine știe ce miracol – deasupra animalitǎții, în momentul în care și-a dobândit capacitatea semnificǎrii. În acel moment s-a instaurat cu adevǎrat puterea informației spirituale asupra substanței fizice.

Concluzionând, putem spune cǎ apariția semnului – ca dualitate paradoxalǎ a unui semnificant / substrat fizic cu un semnificat / conținut informațional – constituie momentul de inflexiune al trecerii de la animal la om. Cum s-a petrecut acest “declic” – printr-un proces de evoluție internǎ– nu este momentul sǎ analizǎm acum. Cert este cǎ acest “dar” pe care natura terestrǎ sau cosmicǎ, ori poate Dumnezeu însuși i l-a fǎcut unei ființe încǎ incapabile de cunoaștere conștientǎ, echivaleazǎ cu “botezul” ei în calitate de ființǎ umanǎ. Iatǎ de ce, putem considera cǎ nu greșim atunci când identificǎm momentul apariției conștiinței cu acela al apariției și controlului funcției simbolice.

Formulând o atare identitate, definim de fapt însǎși esența discursului semiotic: posibilitatea ființei umane de a genera de “situații de comunicare semiotice”. Cǎci, așa cum subliniazǎ John Deely, “întreaga noastrǎ experiențǎ, de la originile sale senzoriale cele mai simple, pânǎ la cele mai rafinate realizǎri în domeniul înțelegerii, este o rețea de relații între semne”, “o structurǎ interpretativǎ mediatǎ de semne și bazatǎ pe acestea”.

Altfel spus, în clipa în care a fost capabil sǎ genereze semne, omul le-a și utilizat într-o situație de comunicare, implicitǎ sau explicitǎ. Ca un corolar al competențelor pentru care funcția semioticǎ dǎ seama putem menționa acum capacitatea omului de a acționa cu sens, adicǎ rațional, respectiv de a acționa eficient, orientîndu-și praxiologic actele în scopul “lucrului bine fǎcut”.

Conchizând cǎ între munca intelectualǎ și cea fizicǎ nu existǎ rupturǎ absolutǎ, una presupunând-o pe cealaltǎ, Tadeusz Kotarbinski noteazǎ: “Și într-un caz și în celǎlat se recomandǎ, printre altele, sǎ se plǎnuiascǎ dinainte fazele acțiunii, și într-un caz și în celǎlalt este bine sǎ se realizeze dintr-o mișcare ceea ce cineva mai puțin priceput în lucrarea respectivǎ realizeazǎ într-un numǎr mai mare de impulsuri”. Or, nici “plǎnuirea” cu anticipație, nici “controlul” eficient al acțiunilor nu este posibil în absența semnelor: planul intelectual este un semn mental al acțiunii; abilitatea fizicǎ este consecința unor acumulǎri informaționale și aplicative anterioare, care nu se putea formula, transmite și conserva în absența unui complex de semne.

În consecințǎ, putem afirma cǎ performanța umanǎ – în toate formele sale – este o rezultantǎ a competenței umane de a genera și opera eficient cu semne, respectiv de a opera semiotic (în limitele unei situații semiotice). Cǎci, în mod necondiționat orice semiozǎ se soldeazǎ cu o anume finalitate (care devine “referent” – punct de pornire – pentru o nouǎ semiozǎ ș.a.m.d., constituindu-se în ceea ce Peirce numea “semiozǎ nesfârșitǎ”).

Sǎ concretizǎm aceastǎ cardinalǎ concluzie, în cele ce urmeazǎ, prin alte câteva funcții de referințǎ.

Funcția de semnificare culturalǎ a naturii

Învǎțând sǎ traducǎ obiectele lumii în semne, omul a reușit sǎ acorde o semnificație culturalǎ naturii. Aceastǎ performanțǎ a fost posibilǎ grație celui mai general sistem de semne: limbajul. Nimic nu se poate omenește face în afara limbajului, fie el interior – limbaj implicit pe care omul îl ignorǎ adesea –, fie el explicit, exteriorizat în cuvinte articulate (limbaj verbal), în gesturi, reprezentǎri plastice sau limbaj nonverbal.

Sǎ ne gândim la avatarurile unei istorii frustrate de cuvânt: Babilonul ar fi fost lipsit de mǎreția turnului ce i-a fǎcut faima, “miracolul grec” nu ar mai fi aplecat a uimire fruntea urmașilor, lumea ar fi fost poate nimicitǎ de o a treia conflagrației mondialǎ. Din aceste motive ar trebui poate sǎ acordǎm credit dimensiunii creatoare a cuvântului, care impunea magilor de odinioarǎ sǎ pǎstreze tǎinuite numele încǎrcate de putere ale zeilor și de a nu le rosti decât în șoaptǎ, o singurǎ datǎ pe an. Dacǎ atunci puterea cuvântului de a recrea lumea prin reiterarea simbolicǎ a scenariului cosmogonic putea fi consideratǎ o expresie a gîndirii magice, astǎzi ea trebuie înțeleasǎ ca un rod al gândirii raționale, în mǎsurǎ sǎ modeleze conștient noi forme ale existenței prin valorificarea valențelor creative ale limbajului.

Altfel spus, fǎrǎ de cuvânt omul nu ar fi devenit niciodatǎ ceea ce este, nu și-ar fi apropiat niciodatǎ semenul în planul voinței, al sensibilitǎții și al rațiunii. Capabil de asemenea performanțe, spiritul euristic modern se întoarce asupra lui însuși, pentru a rǎspunde – în termenii discursului semiotic – la tot atîtea întrebǎri ale filosofiei, cum ar fi: De unde rezultǎ multiplele forme ale “puterii cuvîntului”? Pe ce “fundamente euristice” își întemeiazǎ limbajul sursele multiplelor sale performanțe? Care este misterul sinergiei “limbajelor creatoare” și cum se explicǎ feed-back-ul dintre mijloacele cu care omul se exprimǎ creator, spiritul și corpul? Ce temeiuri stau la baza transformǎrii eficiente a competenței în performanțǎ și care sunt strategiile euristice menite a stimula o atare eficiențǎ?”

Funcția semnificǎrii creatoare

Întrebǎrile cu conotații filosofice mai sus formulate, desprinse parcǎ din celebra aserțiune a lui Wittgenstein: “Limitele limbajului meu semnificǎ limitele lumii mele.” – vizeazǎ prin excelențǎ o dimensiune a limbajului pe care doar semiotica o poate explicit nuanța: aceea a creativitǎții limbajului în calitate de sistem de semne.

Ne raportǎm, în acest context, cu predilecție la limbajul verbal, gândindu-ne la rolul decisiv pe care îl îndeplinește acesta în cadrul procesului de semnificare a lumii: – pe de o parte, prin virtuțile sale el este responsabil pentru desfǎșurarea multiplelor forme ale discursului literar-artistic, filosofic sau științific; – pe de altǎ parte, este în mǎsurǎ sǎ traducǎ în termenii sǎi – prin “plurimedialitate” – orice alt tip de exprimare creativǎ. Sintetic, dimensiunea creatoare a limbajului se regǎsește în urmǎtoarele ipostaze: asigurǎ trecerea de la imagine la imaginar, de la naturǎ la semnificarea ei, de la biologic la psihic, de la conștiența reprezentǎrii la conștiința (re)semnificǎrii; rǎspunde nevoii de a da nume prim lucrurilor; satisface nevoia socialǎ a comunicǎrii lingvistice, a stocǎrii și transmiterii valorilor spirituale realizate de omenire de-a lungul timpului; permite omului ca, prin forța cunoscǎtoare a limbajului, în calitate de instrument esențial al culturii, sǎ se opunǎ tendințelor entropice (de dezorganizare și uniformizare) ale naturii, contribuind la transformarea “creatoare” a acesteia (nu întotdeauna beneficǎ, trebuie sǎ recunoaștem) și a lui însuși.

Funcția cognitiv-comunicativǎ

Descoperirea relativ rapidǎ de cǎtre om a faptului cǎ lumea poate fi asumatǎ în termenii semnelor sale, printr-o lecturǎ adecvatǎ, a fǎcut ca actul semiotic sǎ se constituie în “disciplinǎ” de sine stǎtǎtoare încǎ din illo tempore. Demnitatea sa de a permite cunoașterea indirectǎ a lumii, prin intermediul semnelor, a ridicat-o implicit la rang de “cunoaștere sacrǎ”: citirea destinului în astre sau a viitorului în mǎruntaiele animalului vînat, de pildǎ, nu reprezentau altceva decît încercǎri timide ale omului (de facturǎ semioticǎ, în ultimǎ instanțǎ) de a controla neprevǎzutul, invizibilul, transcendentul. Aceastǎ virtute a semioticii de asumare a unor realitǎți adesea imposibil de abordat direct a fǎcut ca, sub diferite nume, ea sǎ reprezinte un apanaj al “celor aleși”. Pe de o parte, pentru teologul erudit sau pentru credinciosul de rînd, cunoașterea lui Dumnezeu însuși nu poate fi realizatǎ decît într-o manierǎ “semioticǎ”: aceea a cunoașterii semnelor pe care divinitatea ni le comunicǎ.

Pe de o parte, aceste modalitǎți de asumare a adevǎrurilor lumii se identificǎ cu o obsedatǎ nevoie a omului istoric de a cunoaște esența pornind de la fenomenal, sau, în termenii gramaticii chomskyene, de a trece de la “structurile de suprafațǎ” ale “limbajului (natural al) lumii” – prin care lumea se descrie sau/și este descrisǎ – la “structurile de profunzime” pe care legi adesea ignorate ale acestui limbaj le conservǎ. Pe de altǎ parte, nici o cunoaștere nu se constituie ca un scop în sine, ci ca o finalitate procesualǎ susceptibilǎ de comunicare.

Funcția unificatoare

Considerațiile de mai sus sugereazǎ o altǎ valențǎ a semioticii și anume: aceea de a îngǎdui apropierea diferitelor tipuri de discurs prin care omul a încercat sǎ își asume realitǎțile lumii. Cǎci, unul dintre paradoxurile cunoașterii umane este acela de a se fi raportat uneia și aceleeași realitǎți cu instrumentele cognitive ale unor discipline relativ distincte. O atare abordare este de la bun început supusǎ parțialitǎții explicative.

În consecințǎ, o intersectare a limbajelor prin care lumea a fost descrisǎ de-a lungul timpului, într-o multitudine de ipostaze, respectiv o evidențiere a zonelor de intersecție și diferențiere dintre acestea, se impune cu necesitate în momentul de fațǎ. Semioticii, situatǎ de data aceasta într-o intimǎ complementaritate cu hermeneutica, îi revine demnitatea de participa la construirea unei noi imagini despre lume, imagine pe care omul mileniului trei va trebui sǎ și-o asume.

Tocmai o atare demnitate asociazǎ semioticii alte cîteva esențiale atribute: calitatea de a fi deopotrivǎ studiu al semnelor și al proceselor interpretative; posibilitatea de a opera în orizontul cunoașterii interdisciplinare, fiind un spațiu de întîlnire pentru diversele puncte de vedere cu privire la semnele lumii; deschiderea cǎtre analiza transdisciplinǎ, prin recuperarea unor paradigme comune mai multor tipuri de discurs, respectiv prin recuperarea sensurilor lor profunde. Virtutea de a sugera sau de a construi paradigme unificatoare, permite semioticii sǎ se implice mediator în dispute clasice, încǎ nesoluționate, cum ar fi aceea dintre materialism și spiritualism, realism și idealism.

Calitatea semnului de a avea o componentǎ materialǎ (semnificantul) și una spiritualǎ (semnificatul), coroboratǎ cu premisa cǎ toate fenomenele lumii reprezintǎ concretizǎri ale cuplajului dintre substanțǎ și energie, informație și cîmp, reprezintǎ premisa unei astfel de medieri. Formularea la intersecția dintre disciplinele particulare a unor atare paradigme, pe de o parte, interpretarea lor în consens cu nevoile actuale ale cunoașterii, pe de altǎ parte, a asociat semioticii, pe lîngǎ atributul de a fi teorie a semnelor, și pe acela de a fi metodǎ (organon) de lecturǎ unitarǎ a semnelor specifice diferitelor categorii de limbaje. Douǎ perspective își definesc, în acest context, complementaritatea: perspectiva centripetǎ, definitǎ de aspirația unificatoare a semioticii, în calitatea sa teoreticǎ, cu precǎdere; perspectiva centrifugǎ, desprinsǎ din relativ recenta angajare a metodologiei semiotice în cercetarea (redefinirea) unor domenii de ramurǎ, avînd drept consecințǎ constituirea unor “semiotici speciale”, cum ar zoosemiotica, fitosemiotica, fiziosemiotica, antropoemiotica etc.

Cele douǎ perspective sunt întru totul complementare, regǎsind dualitatea teoretic-aplicativ. Ele argumenteazǎ, în spațiul gândirii moderne, o viziune pansemioticǎ conturatǎ în urmǎ cu peste un secol de Ch. Peirce, viziune care abia acum începe sǎ-și dobândeascǎ pe deplin relevanța științificǎ: “N-am putut niciodatǎ – nota Peirce – sǎ studiez ceva, orice ar fi fost acel ceva – matematicǎ, moralǎ, metafizicǎ, gravitație, termodinamicǎ, opticǎ, chimie, anatomie comparatǎ, astronomie, psihologie, foneticǎ, economie, istoria științelor, whist, relația bǎrbat-femeie, vinuri, metrologie – altfel decît ca un studiu de semioticǎ”.

Recuperarea și justificarea unei atare perspective îndreptǎțește tot mai mult convingerea lui John Deely cǎ – printre științele umane și, am putea adǎuga, printre cele ale naturii, semiotica definește o prezențǎ unicǎ, fiind “un studiu ce se preocupǎ de matricea tuturor științelor și scoate în evidențǎ locul central al istoriei pentru procesul înțelegerii în totalitatea sa”.

Funcția instrumental-metodologicǎ

Este momentul sǎ consemnǎm explicit cǎ – deși nu recunosc acest lucru – reprezentanții tuturor tipurilor de discurs cognitive asupra lumii opereazǎ, de fapt, cu instrumentele semioticii. Teologul utilizeazǎ semnele revelației divine pentru a-și acredita concepția religioasǎ, credinciosul își întemeiazǎ convingerile pe trǎirea experiențialǎ a manifestǎrilor lui Dumnezeu, cosmologul, fizicianul și chimistul cerceteazǎ prin lecturǎ semioticǎ “mesajele” naturii pentru a-i desprinde conținuturile, respectiv utilizeazǎ tehnici cantitative pentru relevarea unor relații calitative, geneticianul studiazǎ informațiile ADN-ului în calitate de semne ale unei îndelungate istorii a speciei umane, biologul disecǎ țesuturile organismului biologic pentru a-i explica funcționalitatea, medicul alopat cerceteazǎ simptomele exterioare, sesizabile, ale bolii pentru a-i gǎsi cauza generatoare, specialistul în gramatici generative decoperteazǎ structurile lingvistice de profunzime prin cercetarea celor de suprafațǎ, psihologul folosește rezultatele testele proiective drept semne ale personalitǎții umane, psihanalistul cerceteazǎ visele simbolice sau actele irelevante ale subiectului uman pentru a pǎtrunde în inconștientul sǎu, psiho-sociologul utilizeazǎ interviul, chestionarul sau istoria vieții pentru stabilirea gradului de inserție socialǎ a unui individ, sociologul urmǎrește diferitele categorii de indicatori pentru a releva o tendințǎ sau alta de evoluție socialǎ, arheologul studiazǎ relicvele istorice pentru a spune ceva despre nivelul de maturizare a unei civilizații oarecare, etnologul și hermeneutul interpreteazǎ simbolistica mitului pentru a înțelege începuturile culturale ale umanitǎții, filosoful abordeazǎ cu mijloace logico-deductive fenomenele fizice ale lumii pentru a intui esențele sale metafizice etc.

Semiotica este relativ necunoscutǎ reprezentanților altor discipline. Sau, poate pentru cǎ aceștia și-ar putea simți periclitat domeniul de prezența “imperialismului semiotic”. Ori, poate pentru cǎ insuficienta maturizare a semioticii însǎși nu a pus la îndemîna virtualilor beneficiari exact instrumentul de care aceștia ar putea sǎ se foloseascǎ cu o maximǎ eficiențǎ. În sfîrșit, poate pentru cǎ, fiind pretutindeni prezentǎ în planul cunoașterii umane, semiotica este consideratǎ ca o realitate implicitǎ, care nu mai trebuie menționatǎ ca o virtute explicitǎ a cunoașterii umane.

INTERPRETARE

Acest fapt se realizeazǎ prin desfǎșurarea – în limitele unor tipuri de discurs particulare a principalelor posibilitǎți metodologice oferite de exegeza semioticǎ, și anume: cercetarea procesului de naștere a sistemelor de simboluri și concretizarea lor istoricǎ la nivelul diferitelor tipuri de text / discurs angajeazǎ perspectiva structuralǎ a relațiilor dintre semnificant și semnificat, formǎ și conținut, expresie și sens, structura de suprafațǎ și cea de profunzime etc., pe de o parte, dintre competențǎ și performanțǎ, pe de altǎ parte.

Urmǎritǎ istoric, însǎ, o atare perspectivǎ relevǎ metamorfoze care adesea modificǎ accentul de la o extremǎ în alta (de la “puterea semnificantului”, a motivǎrii “naturale”, prin consubstanțialitatea semnului cuvânt, la “puterea semnificatului”, a comunicǎrii prioritar semantice, precum în situația arbitrarietǎții semnelor, a convenționalitǎții limbajului, de exemplu).

Desigur cǎ în spațiul metodologiei structural ale semioticii se regǎsesc – așa cum mai sus am menționat deja – tehnici și procedee specifice fiecǎrui tip de text/discurs luat în atenție.

Tuturor acestor metodologii de facturǎ structuralǎ li se adaugǎ (li se poate asocia în mod adecvat) analiza preponderent funcționalǎ a relațiilor intersemnice, analizǎ îngǎduitǎ de privilegiile analizei triadice: sintacticǎ, urmǎrind definirea tuturor categoriilor angajate în construcția diferitelor tipuri de discurs, a relațiilor instituite între componentelor structurii lor profunde sau de suprafațǎ, definirea regulilor de formaregenerare, de transformare sau deducție, a ansamblului de termeni primitivi, a simbolurilor “tehnice” de tip gestual, plastic etc.; semanticǎ, permițînd interpretarea dimensiunilor sintactice, a relațiilor de echivalențǎ, a implicațiilor dintre formule etc., respectiv “traducerea” dimensiunilor formale în structurile narative ale textului/ discursului, printr-o permanentǎ relaționare a semnelor cu referențialul lor; pragmaticǎ, implicînd intențiile pe care interpretul (emitent sau receptor al textului / discurs) le are în legǎturǎ cu posibilitǎțile de utilizare a discursului receptat, cu sensurile “ideologice” asociate demersului semantic, vizînd relațiile unui anume text cu alte variante ale universului semic etc.

Interpretarea preponderent “situaționalǎ” a oricǎrui tip de discurs luat în atenție urmeazǎ a fi dezvoltatǎ la intersecția dintre teoria comunicǎrii și teoria informației. Astfel, orice tip de comunicare umanǎ va putea fi cercetat ca situație semiotică, ca ansamblu multifactorial ce asigurǎ elaborarea și comunicarea unei informații specifice, așa cum vom vedea într-un alt capitol al lucrǎrii.

Utilizând cuvintele lui Mircea Eliade, ar trebui sǎ recunoaștem cǎ: “Semnul este pecetea care distinge ființa de neființǎ – și te ajutǎ în același timp sǎ de identifici și tu, sǎ fii tu însuți, nu sǎ devii, purtat de fluviul vital și colectiv. Orice act de ascultare este un act de comandǎ, de «oprire pe loc» a fluviului amorf, subpersonal.

Numai așa se explicǎ miracolul grec; oamenii care au vǎzut mai multe forme și semne decît toți ceilalți, oamenii care s-au oprit în fața lor, le-au respectat, le-au «normalizat» – tocmai acești oameni au dobîndit cea mai deplinǎ libertate.

Dacǎ acest rǎspuns satisface deplin pe adeptul încrezǎtor în puterea beneficǎ a semnelor, nu trebuie uitat faptul cǎ, de pe poziția scepticului, se poate formula un argument cu valoare negativǎ, desprinsǎ pe una din urmǎtoare douǎ situații pe care în mod implit Mircea Eliade le descrie: situația unei societǎți lipsite de semne profunde și nuanțate: “Barbarii și semeții, care n-au întîlnit în drumul lor 'formele' și 'normele', care treceau cu ușurințǎ din esse în non-esse și confundau eternitatea cu neantul – acești oameni au realizat o tristǎ libertate (orgiasticǎ, delirantǎ) și n-au cunoscut niciodatǎ personalitatea antropologicǎ, ci numai 'inspirația', obsesia și posesiunea (divinǎ, magicǎ etc.)”; situația unei societǎți caracterizate prin “moartea” sau prin “limitarea excesivǎ” a sensurilor pe care semnele ar trebui sǎ le aibe: “Când libertatea ajunge libertinaj și omul cautǎ sensul unei forme în niveluri joase, subumane, asistǎm la o cumplitǎ confuzie de planuri, care conduce, în cel mai bun caz, la un baroc spiritual.

Sterilitatea unei bune pǎrți din cultura occidentalǎ contemporanǎ se datorește tocmai acestei domnii prelungite a formelor moarte. Iar cînd s-a încercat o nouǎ «interpretare» a formelor, ea s-a fǎcut cǎutîndu-li-se 'originea' în niveluri subumane – în lupta de clasǎ, în sex, în sînge, în celulǎ, în totemuri etc.”.

Poate cǎ fascinația pe care semnul-formǎ o genereazǎ asupra ființei umane rezultǎ tocmai din constatarea acestei duale puteri a lui de a se deschide cǎtre o dublǎ finalitate: deopotrivǎ constructivǎ și destructivǎ, ascendentǎ și descendentǎ. Sǎ ne amintim cǎ, pentru Esop, limba (organ-semnificant capabil sǎ semnifice cele mai contradictorii sensuri) era în egalǎ mǎsurǎ și cea mai delicioasǎ, și cea mai dezagreabilǎ “hranǎ”. O “hranǎ spiritualǎ” care – iubitorului de înțelepciune – îi poate satisface nevoi materiale elementare, cum sugereazǎ versurile lui Nichita Stǎnescu: “Eu construiesc misterul nu îl admir / nu îl admir. / Fac cǎrǎmidǎ pentru zid de casǎ / cuvîntul care-l zic e pus pe masǎ / și de mîncare este …”. Poate tocmai aceastǎ coincidentia oppositorum care caracterizeazǎ “puterea semnului” de a face sau desface a supus statutul semioticii însǎși adesea dificil de aplanat.

Cercetarea procesului de naștere a sistemelor de simboluri și concretizarea lor istorică la nivelul diferitelor tipuri de text angajează perspectiva structurală a relațiilor dintre semnificant și semnificat, formă și conținut, expresie și sens, structura de suprafață și cea de profunzime etc., pe de o parte, dintre competență și performanță, pe de altă parte. Urmărită diacronic, însă, o atare perspectivă relevă metamorfoze care adesea modifică accentul de la o extremă în alta.

Desigur că în spațiul metodologiei structurale se regăsesc – așa cum mai sus am menționat deja – tehnici și procedee specifice fiecărui tip de text / discurs luat în atenție, care adesea par a fi strategii metodologice proprii doar domeniului respectiv, disciplinei respective. În realitate, fiind aplicate unor domenii particulare de semne, toate aceste strategii devin – într-o anume măsură – susceptibile de generalizare.

Analiza sintactică urmărește definirea tuturor categoriilor angajate în construcția diferitelor tipuri de discurs, a relațiilor instituite între componentelor structurii lor profunde sau de suprafață, definirea regulilor de formare-generare, de transformare sau deducție, a ansamblului de termeni primitivi, a simbolurilor “tehnice” de tip gestual, plastic etc.

Concret, analiza sintactică a unui text lingvistic presupune: identificarea unităților de conținut ale textului (teme, subprobleme, concepte-cheie); fragmentarea în unități de informație (cuvinte abstracte, simboluri etc.); utilizarea unor tipuri sintactice specifice (repetiții, expresii de conexiune, de sub / supra / ordonare etc.); definirea “structurii profunde” a textului (determinarea relațiilor sintactice, logico-formale, dintre unitățile de conținut și de informație, dintre titlu și subtitluri etc.).

Analiza semantică permite interpretarea dimensiunilor sintactice, a relațiilor de echivalență, a implicațiilor dintre formule etc., respectiv “traducerea” dimensiunilor formale în structurile narative ale textului / discursului, printr-o permanentă relaționare a semnelor cu referențialul lor.

La nivelul analizei semantice a textului lingvistic, câteva operații se impun derulate: stabilirea sensurilor pe care le cuprinde textul / discursul în ansamblul său sau în cadrul unităților sale de conținut: – negativ / pozitiv, afirmativ / infirmativ, entropic / negentropic etc.; gradul de corespondență existent între orientarea discursului și limbajul (codul) utilizat (adecvat, parțial adecvat, neadecvat).

Analiza calitativ-semantică a unităților de conținut din punct de vedere: – denotativ, vizând: lizibilitatea / inteligibilitatea textului, prin evaluarea gradului de dificultate a textului în raport cu cuvintele “ușoare” sau “grele” pe care le vehiculează (numărul de cuvinte “radicale” raportate destinatarului), lungimea frazelor, numărul de propoziții subordonate, paranteze etc. Conotativ (ce se sugerează prin intermediul limbajului (simbolic) din punct de vedere semantic), prin: evidențierea evantaiului de accepțiuni semantice posibile ale discursului; stabilirea accepțiunii celei mai probabile prin analiza corelată a tuturor factorilor conjuncturali (situaționali); relevarea decalajului dintre intențiile explicite și cele implicit formulate în text.

Analiza cantitativ-semantică a textului prin: – constatarea frecvenței cu care apar în text termenii-cheie (simbolici); – stabilirea frecvenței cu care apar anumite probleme în cadrul textului; – evidențierea frecvenței termenilor cu încărcătură emoțională utilizați în discurs; etc.

Analiza paralimbajului prezent în textul / discursul comunicării: – aspecte retorice ale limbajului verbal (utilizarea factorilor sugestivi, aluzivi, emotivi, spectaculari, metaforici etc.) – caracteristici ale limbajului nonverbal (dacă pot fi consemnate). Realizarea unui dicționar de “simboluri” specifice discursului.

Analiza pragmatică implică intențiile pe care interpretul le are în legătură cu posibilitățile de utilizare a discursului receptat, cu sensurile “ideologice” asociate demersului semantic, vizînd relațiile unui anume text cu alte variante ale universului semic etc. Analiza pragmatică a textului lingvistic presupune: interpretarea textului din perspectiva “distanței psihologice” a partenerilor, opoziției, neutrilor; definirea atitudinii particulare a observatorului / interpretului / evaluatorului; definirea atitudinii emitentului înainte și după realizarea comunicării; – ecouri (istorice) ale comunicării la nivelul grupului social, al societății etc.

Așa cum am precizat, fiecare operație mai sus consemnată oferă posibilitatea optimizării printr-o mai bună formulare, structurare, manifestare etc. Intervențiile de acțiune optimizatoare sunt însă specifice fiecărei situații de comunicare (publică) în parte, fiind, în consecință, doar la îndemîna celui direct implicat într-o atare situație.

STUDIU DE CAZ

3.1. SIMBOLISTICA ÎN COMUNICAREA PREZIDENȚIALĂ

Mediul social în care acționează indivizii funcționează ca o rețea de simboluri care se integrează la diverse niveluri, din ce în ce mai profund în individ, fiind la fel de semnificative atât interacțiunea comportamentelor indivizilor cât și realitatea socială. Indivizii sau grupurile sociale au posibilitatea de a alege grupul de apartenență din care vor face parte. Indivizii în cadrul grupului aderă la scopuri și interese comune, la ideologii general acceptate.

Se poate constata aceasta chiar din definițiile conceptelor regim politic și comportamente politice. Cele două noțiuni lucrează la rândul lor cu o serie de termeni precum: participare, lider, voturi, susținere etc. Și fără a dori să descoperim ce a fost mai întâi: forma de guvernare sau comportamentul politic, putem afirma ca acestea se auto-determină reciproc, mișcare la care contribuie și o serie de alți factori: contextul internațional, starea economică etc.

Se pare că nu putem analiza comportamentele politice înafara contextului politic în care au avut loc, acesta fiind determinat de regimul politic, care acționează asemenea unei peceți, mai exact reprezintă structura modelatoare în care se înfăptuiesc diversele tipuri de manifestări politice.

Ideologia oferă legitimarea unei elite și are drept rezultat supunerea masei și înocularea conștiintei acestei supuneri. Ideologia înlocuiește realitatea actuală și propune una nouă ce va putea fi înțeleasă de un om schimbat, de un om nou. Dar în momentul de față numai posesorul cunoașterii, informației poate înțelege, poate “vedea în viitor”, poate interpreta legea. Marea masa nu-și mai pune astfel de probleme; din acest moment, controlul social este asigurat. Puterea, ideologia și interpretarea sistemului sunt concentrate în mâinile ideologului.

Acceptând ideologia, masele accepta interpretarea acesteia și elita care o propune.

Problema este că această ideologie se consideră capabilă a inventaria toate neliniștile societății și

a le da soluții. Ea este asemeni unui cerc închis, în interiorul căruia ar trebui să se consume toate

energiile sociale, ea se opune tuturor celorlalte și nu permite patrunderea unor noi elemente. Își

propune scopuri ca binele, fericirea, egalitatea, dar si supremația. Astfel toate problemele, toate energiile sunt constrânse la o manifestare limitată și la o îmbătrânire ce vor face sistemul să cadă.

Universul ideologic al regimurilor totalitare este perpetuu îmbibat de simboluri utilizate ca formă de expresie a voinței de impunere. Universul simbolic al oricarui grup va fi si el perpetuu ideologizat, deoarece simbolurile sunt folosite ca moduri de exprimare a luptei pentru

putere. Pentru o bună înțelegere, simbolurile vor avea și antonimele lor, fiecărei valori pozitive îi va corespunde una negativă.

Memoria colectivă este importantă pentru ambele tipuri de regimuri politice. Impusă în urma unei crize sociale, are rolul de a crea unitatea grupului. Puterea, oricare ar fi ea, face apel la memoria colectivă prin intermediul martirilor, eroilor. “Contraputerea” va realiza același demers pentru a se legitima. Deci, miturile și ritualurile politice vor fi modelate în mod conștient de către elite pentru le servi interesele.

În democrațiile occidentale, dar și în statele aflate în tranziție, tinerii sunt considerați a fi segmentul de populație cel mai puțin implicat și cel mai puțin activ din punct de vedere politic. Nivelul de informare despre politicã al tinerilor este considerat șocant de scãzut. Pe de altã parte, tinerii și adolescenții sunt totuși un segment de populație care încã se dezvoltã din punct de vedere educațional, politic și social.

Discuțiile despre lipsa de informare și implcare a tinerilor rãmân însã elemente cheie într-o discuție mai largã despre viitorul democrației. Una dintre afirmațiile general acceptate în spațiul public relativ la implicarea tinerilor în politicã accentueazã dezinteresul și lipsa de informare a acestora despre viața politicã.

Explicațiile vehiculate în spațiul public sunt diverse, deși tot mai multe dintre ele pun acest fenomen pe seama faptului cã politica tradițională este din ce în ce mai puțin atractivă, astfel cã lipsește un stimulent esențial.

O explicație concurentã pune accent pe faptul cã sursele de informare aflate le dispoziția tinerilor „împacheteazã” informațiile despre politicã într-un mod complet neatractiv sau ocolesc cu desãvârșire aceste subiecte. Putem lua în calcul și o explicație mai generalã, care pune lipsa de implicare civicã și politicã a tinerilor pe seama unor deficiențe în procesul de socializare politicã.

Comunicarea în masă este aceea care ajunge la dispoziția maselor, și anume orientată spre mase. Acest termen se referă la o mulțime compact de oameni, considerați a fi o unitate cu caracteristici comune. Comunicarea în masă cuprinde instituțiile și sistemele prin care unele grupuri sociale specializate fac uz, pentru a răspândi un mesaj simbolic într –o audiență largă și dispersată.

Dezbaterile televizate au fost, fără îndoială, sarea și piperul campaniilor electorale din România postdecembristă. Dacă la început dezbaterile oamenilor politici puteau fi văzute doar în campania electorală, dezvoltarea televiziunii, apariția posturilor de televiziune private și moda talk-show-urilor le-a transformat în cel mai redutabil mijloc de promovare.

Pot fi reținute în istoria marketingului politic românesc dezbaterile televizate dintre Ion Iliescu, Radu Câmpeanu și Ion Rațiu din anul 1990, cele din turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1992 dintre Ion Iliescu și Emil Constantinescu, din turul al doilea al alegerilor locale din 1996 cu Ilie Năstase și Victor Ciorbea, cele din turul al doilea al alegerilor prezidențiale din 1996 cu Emil Constantinescu întrebându-l pe Ion Iliescu dacă el crede în Dumnezeu, una dintre întâlnirile finale între mai mulți contracandidați de la alegerile locale din 2000, când Traian Băsescu l-a scos, practic, din finală pe Cătălin Chiriță, trimis complet nepregătit să răspundă la acuzațiile legate de FNI.

Instituția prezidențială poate să asigure un control al comunicării. Prin control, autorul, înțelege modul în care va fi construită scena politică. Politica de comunicare va putea să gestioneze modul în care este organizat un eveniment sau chiar participarea la acel eveniment.

Președintele nu trebuie doar să aibă acces la media direct, adică prin discursuri, ele trebuie să poată avea și o acoperire în cadrul programelor de informare mai ales a programelor televizate. Astfel spus, "administrarea agendei prezidențiale permite orientarea acoperirii mediatice spre actualitate sau înspre crearea actualității".

Opinia lui Jacques Gerstlé analizând sistemul politic francez, unul bicefal, este aceea ca timpul acordat presedintelui si guvernului, tind sa fie în favoarea celui de-al doilea. Cu toate acestea, timpul acordat guvernului nu este împartit între Ministere, ci este concentrat asupra puterii, asupra unui singur om. În plus, presedintele are ca responsabilitati si pe cea de reprezentant al natiunii, rezultând astfel o acoperire media nesolicitata.

Dimensiunea funcției prezidențiale este cea care determină strategia de comunicare. Presedintele, arata autorul, "în perioadele de criza interna sau internationala, în conjuncturile electorale sau în timpul exercitării curente a puterii", va trebui să gestioneze diversele aspecte simbolice ale rolului de: "gardian al instituțiilor, garant al unității naționale, arbitru, sef militar si diplomat". Situatiile de criza în care presedintele este privit ca un garant al libertatii cetățenilor, are suportul segmentelor de opinie ostile.

Comunicarea prezidențială merge mai departe pâna acolo încât vrea să controleze scena, modul în care este distribuită informația prin simbolistică, dar mai ales ce fel de informație ajunge la public.

De cele mai multe ori, este de parere Jacques Gerstlé, comunicarea prezidențiala are ca bază de susținere "administrarea popularității președintelui și a deciziilor acestuia, precum și de menținerea legitimității". Funcția de președinte permite orientarea strategiilor de comunicare spre o anumită problemă, fie crearea unei noi direcții ce trebuie dezbătută. Perioadele de criză sunt cele mai bune momente pentru președinte să își transmită mesajul, iar oricare ar fi situația criza sau ameliorare, el trebuie sa îsi orienteze discursul în asa mod încât el să se plieze pe situația dată.

Comunicarea politica a presedintelui nu se rezuma doar la relatarile televizate sau la articolele aparute în ziare, ci pot fi deplasarile în strainatate sau acele gesturi de forta simbolica.

Jacques Gerstlé definește comunicarea prezidențiala nu doar ca o reducere la câteva tehnici, ci ca pe "un ansamblu de eforturi ale președintelui, canalizate în directia unui control – prin cuvânt, tacere, acțiune – al definirii situației politice oferite de mijloacele media și de alți activanți politici, sprijnindu-se pe resursele oferite de poziția instituțională" .

Obiectivul constă în a orientarea eforturilor spre o redare a situației care să fie conformă cu punctele de vedere ale președintelui. Pentru ca acest obiectiv să fie îndeplinit trebuie administrate din timp luările de cuvânt, a intervalelor de tăcere și a politicii simbolice.

RAȚIUNEA VOTULUI

În primul rând trebuie subliniat ca factor motivațional, dimensiunea social a votului, acesta fiind o alegere socială și nu o alegere privată. „Votul este o formă de acțiune colectivă: alegerile sunt câștigate atunci când suficient de mulți indivizi votează împreună pentru același partid”.

Orientările politice pot fi formate prin intermediul mass media, prin grupuri organizate, prin grupuri de presiune sau prin orice altă formă care are relevanță politică. Se consideră, în urma analizelor, că socializarea politică reprezintă un factor care influențează în mare măsură comportamentul politic al oamenilor. Dar trebuie să avem în vedere și caracterul intențional al acțiunii actorului, proiectele pe care le face, faptul că ia în seamă pe celălalt, pe ceilalți din grup, pe toți ceilalți cu care interferează atunci când intervine o miză în jocul social, faptul că are de evaluat coerența sau incoerența intenției sale cu intențiile, proiectele celorlalți.

„Efectele de structură” contează, așa cum contează și „efectele interacțiunii”, adică nu putem să vorbim de camp electoral și de forțele care îl afectează, fără a lua în considerare interacțiunea electorilor. Tranzacția nu este atât de clară ca negocierea, pentru că în jocul social individul nu e pe deplin conștient de la început care sunt obiectivele, procedurile, ceilalți actori implicați, interesele care se pun în joc, de măsura în care fiecare caută să-și valorizeze punctul de vedere, să-și atingă obiectivele în funcție de calculul costuri-beneficii, în funcție de resursele proprii și cele presupuse ale partenerilor, de presupunerile asupra efectelor diferitelor „ieșiri” posibile din relație.

Cercetările empirice ale comportamentului de vot, bazate pe teoria judecății sociale, au relevat: „cu cât mai mulți oameni sunt implicați într-o controversă, cu atât mai mare este latitudinea de respingere și devine mai mică latitudinea de acceptare și de neîncredere”. Se confirmă, de fapt, că există o corelație pozitivă între interesul pentru informațiile din campanie și angajamentul pentru un candidat.

Căutarea informațiilor despre candidați are drept efect întărirea imaginii anterior formată, așa cum am văzut prin filtrarea selectivă a acestora. Se confirmă, de asemenea, că votantul relativ neimplicat poate fi cel mai afectat de noi informații și asfel ajunge să fie cel mai expus la caracteristicile specifice pe care un candidat încearcă să le promoveze ca atractive.

Ideea de bază a teoriei alegerii raționale ca model de explicare-predicție a comportamentului individual este aceea conform căreia ordinea socială este rezultatul neplanificat al acțiunilor de schimb între membrii societății iar localizarea sursei acestei ordini se află în avantajele individuale, câștigate în urma schimbului reciproc.

Comportamentul de vot reprezintă o acțiune de alegere între mai multe oferte politice. Alegerea este determinată de informațiile despre ofertele politice, pe care individul le posedă. Informațiile sunt traduse în servicii pe care fiecare politician le poate oferi. Aceste servicii se constituie într-o utilitate asociată politicianului, atitudinea despre politician. Trei factori indică puterea unei atitudini și corelația ei cu comportamentul:

– Oamenii tind să se comporte în acel mod care este consistent cu atitudinele, când aceste atitudini sunt formate pe baza unui volum mare de informații.

– Puterea unei atitudini este dată nu numai de volumul de informații despre ofertele politice ci și de modul cum sunt obținute. Atitudinile sunt mai stabile și mai predictibile pentru un comportament, atunci când ele sunt formate prin experiență directă, personală, decât atunci când sunt bazate pe informație indirectă.

– Atitudinile sunt mai puternice atunci când sunt mai accesibile conștiinței, când sunt mai ușor de ținut minte. Așadar o atitudine bazată pe informații bogate, obținute în mod direct și care sunt ușor de ținut minte, are o probabilitate mare de a determina comportamentul corespunzător.

Din această perspectivă, comportamentul de vot reprezintă maximizarea utilității asociate ofertelor politice. Fiecare votant va dori să maximizeze modulul diferenței dintre oferta politică și propria sa preferință. Acțiunea de a vota se bazează pe o anticipare a unei satisfacții viitoare.

Studiile comportamentului electoral care folosesc parametrul raționalității pun un semn de egalitate între alegătorul rațional și alegătorul pentru probleme, datorită capacității acestora de a percepe în mod corect natura problemelor.

Votul ca alegere rațională suscită o serie de observații deosebit de interesante legate de motivațiile posibile care ar putea să stea la baza deciziei. În afară de activițti, de cei direct implicați, care au de regulă avantaje direct cuantificabile în caz de succes, restul alegătorilor nu au un câștig diect măsurabil. Acesta este dealtfel principalul argument care stă la baza criticilor aduse acestui model. „Beneficiile, imediat individualizabile de către alegator, ale unei victorii a candidatului său, rămân excepționale” constată P. Braud.

Răspunsurile favorabile ale omului politic la multiplele cereri ale solicitanților săi nu sunt în mod necesar recompensate de o susținere efectivă în ziua votării; nimic nu exclude acest lucru, dar nici nu-l garanteaza, datorită secretului votului. La fel de adevărat este însă că, în timp, familiaritatea legăturilor construite între aleși și alegători incită pe cei din urmă să dorească în general menținerea status quo-ului politic.

Studiile care pun în conexiune teoria utilizărilor și gratificațiilor cu cercetările despre structurile și strategiile cognitive ne conduc spre o imagine mai realistă a alegătorului rațional, mai ales în sensul recunoașterii capacității acestuia de a selecta mesajele, de a decide el însuși (individualizarea votului) pe baza unei interpretări cu caracter interactiv a situației politice, de a se implica în mod diferențiat, relativ autonom, într-o campanie electorală și a-și forma singur imaginea despre candidați și autodefini opțiunea electorală.

După cum arată Converse, studiile comportamentului electoral fie nu reușesc să definească raționalitatea, fie au tendința de a o defini ca pe o opțiune care „maximizează utilitatea percepută ” pentru cel care are de făcut o alegere. Dar această definiție „nu poate să ne ducă decât într-o altă zonă : orice comportament pe care actorul îl alege pentru a se angaja trebuie să maximizeze utilitatea percepută de acesta, altfel actorul ar face o altă opțiune”, în afară de faptul că, în accepțiunea anterioară a raționalității, orice alegător este

rațional prin definiție, trebuie să ne întrebăm, la fel ca Sartori de ce maximizarea utilității ar trebui să fie rațională. Și atunci trebuie să căutăm și un alt gen de explicație.

Din punctul de vedere al interacționismului simbolic, putem considera că oamenii reacționează la acțiunile celorlați, răspund la intențiile lor. Acțiunile sunt de două tipuri:

– Conversația gesturilor – acțiunea nonsimbolică: răspuns automat.

– Interacțiunea simbolică: oamenii nu răspund automat la o acțiune. De fapt ei interpretează acțiunea înainte de a răspunde. Oricărui fapt oamenii îi atașează un înțeles care devine simbol.

Simbolul este o idee, un act sau un obiect care reprezintă și exprimă înțelesul unei alte idei, act sau obiect. Rezultatul interpretării este simbolul, semnificația acțiunii pentru cel ce evaluează. Astfel simbolul mediază înțelegerea ți comunicarea dintre indivizi în cadrul interacțiunilor sociale. Interacțiunea socială este un proces în care fiecare persoană este capabilă să se pună în locul celeilalte, într-o manieră originală, prin substituirea sau preluarea de roluri prin anticipări reciproce, prin care se influențează condițiile de manifestare ți performanțele comportamentale.

Din această perspectivă votul reprezintă un schim simbolic între cele două părți. Luarea în considerare a constrângerilor simbolice, legate de exercitarea rolului specific de cetățean, într-o cultură politică determinată, aduce un plus de înțelegere a comportamentelor electorale. Dacă clasa socială sau religia joacă un rol de „marcatori de identitate”, rolul de cetățean poate fi jucat doar prin prezentarea la vot. Oamenii politici trebuie să ofere alegătorilor un rol de jucat care să-i seducă.

În acest context, a face campanie electorală înseamnă de fapt utilizarea unor simboluri care ușurează identificarea partidului sau a candidatului, ca purtător de valori recunoscute.

Marketingul politic este o disciplină în plină expansiune și relativ nouă în spațiul științific. Ea surprinde un tip de evoluție în abordarea asupra politicii și trebuie legată de alte fenomene adiacente și complementare: profesionalizarea politicii și a campaniilor în speță, schimbări în natura interacțiunii între partide și alegători, dar și în ce privește locul și rolul partidelor în relația dintre stat și societate civilă.

Deși în aparență pare ușor de intuit sensul „marketingului” politic, definirea lui presupune un efort explicativ mai amplu. În literatura de specialitate nu există un acord definitiv asupra unei definiții unice, ci mai degrabă o multitudine de înțelegeri, care pun accent pe diferite aspecte ale simbolisticii.

Scammell leagă această caracteristică de expansiunea rapidă și diversitatea domeniului de cercetare, considerând că marketingul politic are în comun cu istoria dorința de a oferi explicații pentru comportamentul liderilor, cu știința politică dorința de a înțelege procesele politice și cu comunicarea politică interesul pentru arta persuasiunii.

Înainte de a defini marketingul politic trebuie să pornim de la înțelegerea conceptului de marketing. El a fost descris de către Asociația Americană de Marketing drept „procesul de planificare și executare a concepției, prețului, promovării și distribuției de idei, bunuri și servicii, pentru a crea schimburi care satisfac obiective individuale și organizaționale”.

Derivat de la acesta, marketingul politic se referă, într-o logică de bază, la folosirea conceptelor și tehnicilor de marketing în politică. Marketingul politic studiază relația dintre “produsul” unei organizații politice și cererile pieței, interacțiunea actorilor politici cu electoratul. Elemente de marketing au existat întotdeauna în cadrul campaniilor pentru câștigarea posturilor publice. Ceea ce s-a schimbat în timp este gradul în care se folosesc metodele de simbolistică în politică. Jennifer Lees-Marshment vorbește în cazul acestei discipline despre o „căsătorie” între marketing și politică, din care a rezultat un domeniu independent, cu propriile sale caracteristici și care prespune mai mult decât simplul transfer al principiilor marketingului înspre politică.

Asupra simbolisticii politice există viziuni diferențiate. Unele abordări îl asociază preponderent campaniilor electorale. Kavanagh consideră aceasta ca un set de strategii și instrumente pentru a identifica și studia opinia publică înainte și în timpul campaniei electorale, pentru a dezvolta campanii de comunicare și a le evalua impactul.

Newman definiște marketingul politic ca „aplicare a principiilor și procedurilor de marketing la campaniile electorale, de către diferiți indivizi și organizații.”

Asocierea simbolisticii politice exclusiv cu perioada campaniilor electorale este în primă instanță explicabilă, dat fiind că utilizarea procedeelor de marketing este probabil cea mai vizibilă și se intensifică în acest interval.

Totuși, această înțelegere asupra marketingului politic ar însemna limitarealui atât din punct de vedere temporal, cât și al conținutului și funcțiilor. În fapt, campaniile electorale reprezintă doar una dintre perioadele în care actorii politici recurg la strategii de marketing, iar câștigarea alegerilor este doar unul dintre obiectivele vizate.

Aplicarea simbolisticii în domeniul politicii a fost justificată de o multitudine de similitudini de concepte (consumatori, piață, mix de marketing, imagine, brand, conceptul unui produs, etc.) și de instrumente (cercetare de piață, comunicare, publicitate).

Există viziuni care apropie foarte mult marketingul politic de cel comercial, mai precis de marketingul produselor. Una dintre consecințele identificării marketingului politic cu marketingul unui produs a fost compararea candidaților și partidelor cu produsele de consum, în materie de promovare.

Această abordare simplifică excesiv și minimizează caracterul unic și particular al aplicării marketingului la politică. În realitate, candidatul este mai degrabă un furnizor de servicii, în timp ce partidele pot fi comparate cu companiile care oferă serviciile. Prima diferență derivă din faptul că cei care aleg să consume un simplu produs nu depun atâta efort în opțiunea pentru un brand sau altul ca și alegătorii care decid la vot.

În al doilea rând, furnizarea efectivă a serviciului oferit de candidat se produce numai odată cu victoria în alegeri și participarea la guvernare.

În fine, candidații operează într-un mediu dinamic, care se schimbă permanent, în care apar provocări ce necesită flexibilitate inseparabile (necesită prezența unui producător și de multe ori „consumarea” serviciului are loc concomitent cu producerea lui), nu sunt standardizate și nu au un posesor.

3.2. PROCESUL DE MARKETING ȘI SIMBOLISTICA

Procesul de marketing își propune să descopere comportamentul, nevoile și prioritățile electoratului. Datele sunt culese prin metode diferite: sondaje, focus-grupuri, consultări publice, întâlniri, discuții interne la diferite niveluri. Odată începută, cercetarea pieței nu trebuie oprită, ci transformată într-un aspect continuu al activității unui partid. Eficacitatea ei trebuie evaluată periodic, iar metodele de culegere a datelor diversificate și adaptate.

Colectarea informațiilor presupune și o segmentare strategică a pieței, care va permite produsului să fie adaptat unor grupuri specifice. Un partid are nevoie să-și identifice și înțeleagă piața și grupurile țintă care pot varia – de la publicul larg, la grupuri profesionale, sociale, din media, etc.

Cercetarea pieței vizează nu doar înțelegerea cerințelor și așteptărilor în raport cu un partid sau potențial guvern, ci și nivelurile de participare și comportamentul electoral. De aceea, va urmări și alte aspecte, precum: evaluarea leadership-ului, acțiunilor și politicilor propuse anterior de un partid; considerații complexe cu privire la nevoi fundamentale pe termen lung, nu doar cerințele imediate; analiza și înțelegerea comportamentului electoral într-o manieră similară analizei comportamentului consumatorilor în mediul de business.

Consultarea trebuie organizată într-o manieră care să încurajeze apariția „consumatorilor” politici, iar cercetarea de piață trebuie înțeleasă ca metodă de participare la procesul politic.

Produsul politic este creat pe baza cercetării de piață. Apariția lui în urma acestui proces presupune inclusiv schimbări în anumite aspecte, chiar transformări de comportament și imagine.

Produsul răspunde unor cerințe pe termen lung ale grupurilor țintă, dar în așa fel încât să nu afecteze negativ alte zone ale societății.Orientarea către piață nu înseamnă politici sau comportament populist și oportunist.

Produsul trebuie atent ajustat în așa fel încât să poată fi implementat în interior, să se poată menține unitatea pe termen lung în jurul lui și să poată fi păstrat și după alegeri, fie la guvernare, unde va trebui concretizat, fie în opoziție.

Ajustarea produsului are în vedere patru factori: măsura în care poate fi realizat, reacția internă, analiza competitorilor și analiza suportului.

În privința gradului în care este realizabil, în crearea produsului partidele trebuie să evite propunerea de măsuri inaplicabile, de politici pe care, odată ajuns la guvernare, partidul respectiv nu le va putea implementa.

Reacția internă privește corelarea cerințelor pieței cu cele ale membrilor și nucleului dur de electorat; precum și alte aspecte, ca tradiția, ideologia, setul de principii, pentru a evita critica legată de îndepărtarea de “origini” și lipsa unui fundament etic.

Analiza competitorilor urmărește punctele forte și cele slabe ale adversarilor, dar și identificarea unor soluții care să individualizeze partidul și să-l diferențieze de oponenții săi, inclusiv în termeni ideologici.

În fine, analiza suportului implică adresabilitatea diferențiată și concentrarea pe anumite direcții, pentru a maximiza câștigul electoral. Acest aspect echivalează cu o respingere a abordării în care un partid promite orice oricui, ci are ca scop identificarea acelor grupuri cheie din cadrul electoratului cărora partidul li se poate adresa cu succes și de al căror sprijin este nevoie pentru câștigarea alegerilor. Implementarea este poate una dintre cele mai delicate etape.

Ea presupune unificarea partidului în jurul produsului.Abia atunci când majoritatea membrilor, candidaților și reprezentanților partidului acceptă și împărtășesc produsul rezultat, oferta devine credibilă și pentru electorat. Ea trebuie atent gestionată în interior pentru a preveni sau minimiza eventualele nemulțumiri. Este nevoie de acord la toate nivelele partidului pentru a menține coeziunea internă.

Implementarea depinde și de natura relației dintre partid și lider. Potrivit unora dintre evaluările din literatura de specialitate, pentru succesul implementării este necesar un leadership puternic și mai degrabă o organizare de partid mai slabă.

Obiectivele electorale pot fi multiple: câștigarea alegerilor și controlul puterii; creșterea ponderii electorale; plasarea unui subiect cheie pe agenda publică; creșterea numărului de membri și simpatizanți; obținerea unei evaluări pozitive asupra produsului.

Aplicarea este etapa post-electorală, considerată în unele abordări drept etapa adevăratului marketing politic. Succesul ei este direct legat de rezultatul etapelor precedente. Dacă un partid vrea să rămână orientat către piață odată ajuns la guvernare, trebuie să treacă la o permanentă cercetare a pieței și să-și ajusteze comportamentul, pe măsură ce se schimbă cererile din partea publicului.

3.3. ORIENTAREA CĂTRE PUBLICUL ȚINTĂ

Orientare către piață în marketingul politic poate fi definită în diferite moduri, ea generând dezbateri și modele diferite de analiză și interpretare. Ormrod remarcă dezvoltarea accestui concept în literatura marketingului de afaceri și expansiunea sa. În zona politicului, există mai multe modele care privesc orientarea către piață a partidelor politice.

Orientarea partidelor către piață a apărut din rațiuni pragmatice, legate de câștigarea alegerilor și de menținerea la putere sau, mai precis, de necesitatea identificării strategiilor și tacticilor cele mai potrivite pentru atingerea obiectivelor politice pe care un partid și le asumă.

Orientarea către piață poate fi privită în registre diferite și a cunoscut interpretări divergente în literatura de specialitate. Granița destul de subțire între marketing și manipulare, între orientarea către piață și alunecarea spre populism face ca subiectul să fie unul delicat și cu multe nuanțe, impunând câteva precizări importante.

În primul rând, scopul orientării către piață ar trebui legat de întărirea legăturii între public și clasa politică și de creșterea importanței acordate consultării publice. Cercetarea pieței în vederea creării unui produs politic, specifică acestui proces, nu se traduce prin a spune publicului ce vrea să audă, fără o bază reală și nu se reduce la promisiuni care răspund așteptărilor publice sau la retorică populistă.

Nu acesta este sensul orientării către piață.În forma sa autentică și cuprinzătoare, marketingul politic poate extinde funcția democratică a guvernării prin externalizarea dezbaterii politice, prin raportarea la percepția publică și prin construirea agendei politice „de jos în sus”, în sensul includerii pe această agendă a problemelor și subiectelor de reală preocupare pentru opinia publică. Din această perspectivă, orientarea către piață poate fi evaluată în termeni de utilitate pentru consolidarea democratică.

În al doilea rând, orientarea către piață nu exclude păstrarea unui zone de identitate specifice și a unei baze principiale în construirea produsului unui partid politic. Dincolo de schimbările conjuncturale sau pe termen mai lung care ar răspunde cerințelor pieței, partidele au nevoie de un fundament stabil, de un resort ultim pe care să-și întemeieze construcția, acțiunea și discursul public, de o marjă de predictibilitate și consecvență, care le oferă, în același timp, credibilitate în ochii opiniei publice.

Cu alte cuvinte, marketingul politic și folosirea acestuia ca strategie de atingere a obiectivelor nu înseamnă schimbarea periodică a identității, abandonarea unor principii și permanenta lor reajustare exclusiv în funcție de ceea ce „dă bine” la public.

În al treilea rând, gradul sau succesul orientării de piață depinde de un set de precondiții și circumstanțe exterioare, legate de sistemul politic, de tradiția și consolidarea democratică sau lipsa acestora, de practicile și cutumele existente, de cultura politică.

În afara oportunităților pe care le oferă, orientarea către piață a partidelor implică dificultăți și preocupări aparte. Acestea sunt legate de cinci arii: unicitatea mediului politic, rolul media, natura partidului, natura publicului și problema aplicării promisiunilor electorale după ajungerea în poziții de decizie.

În ceea ce privește unicitatea mediului politic, ea se referă la diferențele majore între organizațiile corporatiste motivate de profit și cele care urmăresc obținerea puterii. Sfera politicului este total diferită de mediul de business, în ciuda faptului că putem aplica terminologii comune din marketing. În mediul de business piața este segmentată și companiile nu utilizează publicitate negativă la adresa adversarilor. Politica presupune o viziune diferită. A obține suportul majorității implică, în mod inerent, atacarea opoziție. Marketingul politic conține o importantă componentă legată de analizarea adversarilor, a punctelor lor slabe și o zonă de comunicare negativă.

Pe de altă parte, unitatea partidului este o componentă cheie a marketingului politic. Dar, media, orientată către „vânzare” și care evaluează succesul pe criterii de audiență, caută să scoată la iveală eventualele dispute interne și dezacorduri. Acest lucru face și mai dificilă pentru un partid adoptarea unei totale orientări către piață. Unitatea, coeziunea internă, tipul de leadership pot favoriza sau limita capacitatea unui partid de a fi “orientat către piață”.

Critica din partea media și lipsa de unitate a partidului care propune un produs politic alimentează cinismul și neîncrederea publicului în acel partid, dar și în modul în care procesul politic și democrația sunt înfăptuite. Pentru multe dintre partide este relativ dificil să convingă publicul că noile lor programe, rezultate din orientarea către piață, sunt autentice și că toate aspectele produsului propriu sunt realizabile și credibile.

O dificultate în plus apare în momentul în care un partid câștigă alegerile și trece la faza de aplicare a politicilor și programelor pe care le-a susținut și care au făcut parte din oferta sa. În general, așteptările publicului exced realitatea, iar eșecul sau percepția eșecului în concretizarea promisiunilor pot avea consecințe pe termen lung pentru partide.

În afara acestor dificultăți, orientarea către piață comportă și riscuri suplimentare. Astfel, lipsa culturii politice democratice poate face dificilă articularea de către public a nevoilor și așteptărilor. Așa cum este posibil ca în unele situații a urma percepția majorității să conducă la un regres în materie de consolidare democratică, la un deficit de democrație.

CONCLUZIE

Dacã în urmã cu douãzeci de ani se spunea despre “pionierii de azi” cã vor fi “comuniștii de mâine”, în prezent, parafrazând, putem spune cã tinerii de azi vor fi cetãțenii de mâine. Prin analiza modului în care tinerii români se raporteazã la sistemul politic deschidem o fereastrã cãtre viitorul, mai mult sau mai puțin îndepãrtat, al democrației în România.

Doctrina care se referă la tranzițiile post-comuniste din Europa Centralã și de Est au

subliniat faptul cã principala dificultate a acestor tranziții nu constã în reformele politice și economice, reforme care sunt în principal instituționale și care sunt ușor de implementat, ci în schimbãrile necesare în plan social, în schimbãrile culturii politice.

Analizele schimbãrilor valorice și atitudinale se plaseazã, de obicei, în una din douã perspective majore. O primã perspectivã, cu rãdãcini în psihologie, considerã cã sistemul care ține de atitudine al unei persoane se cristalizeazã în timpul adolescenței timpurii pentru ca apoi sã rãmânã relativ stabil de-a lungul întregii vieți. O a doua perspectivã, mai des întâlnitã în rândul sociologilor și al politologilor, considerã cã sistemul atitudinal se formeazã în perioada adolescenței timpurii, dar este permanent reconstruit ca rezultat al experiențelor individuale.

Primul nivel al analizei se referã la comunitatea politicã, deoarece un system politic nu poate exista independent de o comunitate politicã. Înainte de a decide dacã dorim un regim democratic sau un regim autoritar, o economie centralizatã sau o economie de piațã sau un stat al bunãstãrii extins sau unul limitat, trebuie sã decidem cine suntem “noi,” cei care votăm

În democrațiile occidentale, dar și în statele în tranziție sau în noile democrații, tinerii sunt considerați a fi segmentul de populație cel mai puțin implicat și cel mai puțin activ din punct de vedere politic. Nivelul de informare despre politicã al tinerilor și adolescenților este considerat excesiv de scãzut. Tinerii reprezintă un segment de populație care încã se dezvoltã din punct de vedere educațional, politic și social. Discuțiile despre lipsa de informare și implicare a adolescenților și tinerilor rãmân însã elemente cheie într-o discuție mai largã despre viitorul democrației.

Una dintre afirmațiile general acceptate în spațiul public relativ la implicarea tinerilor în politicã accentueazã dezinteresul și lipsa de informare a acestora despre viața politicã. Explicațiile vehiculate în spațiul public sunt diverse, deși tot mai multe dintre ele pun acest fenomen pe seama faptului cã politica este din foarte puțin atractiva. O altă explicație pune accent pe faptul cã sursele de informare aflate le dispoziția tinerilor „împacheteazã” informațiile despre politicã într-un mod complet neatractiv sau ocolesc cu desãvârșire aceste subiecte. Putem lua în calcul și o explicație mai generalã, care pune lipsa de implicare civicã și politicã a tinerilor pe seama unor deficiențe în procesul de socializare politicã.

Simbolistica politică se referă, în general, la folosirea conceptelor și tehnicilor de marketing în politică. Marketingul politic studiază relația dintre “produsul” unei organizații politice și cererile pieței, interacțiunea actorilor politici reprezentați de către partied ori candidați, cu electoratul. Elemente de simbolistică au existat întotdeauna în cadrul campaniilor pentru câștigarea posturilor publice.

Comunicarea este un proces continuu, care permite interacțiunea cu publicul, desfășurată în mod coerent la nivel național, de membrii de pe toate palierele partidului.

Comunicarea are loc pe mai multe planuri – în raport cu ansamblul electoratului, cu grupurile țintă, cu media, cu suporterii, cu membrii.

Implică o componentă persuasivă, dar aceasta diferă de tipul de partid orientat spre vânzare. În timp ce acesta din urmă caută să convingă publicul că are nevoie de produsul său, acesta trebuie să convingă, în principal, tinerii alegători, că este capabil să aplice ceea ce propune, că produsul său este real și realizabil.

BIBLIOGRAFIE

Cursuri, manuale și monografii

1. Barthes, Roland, Romanul scriiturii. Antologie, Editura Univers, București, 1987;

2. Bădescu G., Implicarea civică și politică a tinerilor, Ed. Dobrogea, Constanța, 2010;

3. Beciu C., Politica discursivă. Practici politice într-o campanie electorală, Polirom, Iași, 2000;

4. Bejan P., Comunicare socială și relații publice, Ed. Universității Al.I. Cuza, Iași, 2008;

5. Bogdan-Tucicov A., Chelcea, S., Golu, M., Golu, P., Mamali, C., Pânzaru, P, Dicționar de psihologie socialǎ, Editura Științificǎ și Enciclopedicǎ, București, 1981;

6. Boia L., Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997;

7. Boudon, R., Besnard, Ph., Cherkaoui, M., Lécuyer, B-P. (coordonatori), Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996;

8. Carpov M., Introducere în semiologia literaturii, Editura Univers, București, 1978;

9. Chețan, O., Sommer, R. (coord.), Dicționar de filozofie, Editura Politicǎ, București, 1978;

10. Chevaliér J., Gheerbrant, Alain (coordonatori), Dicționar de simboluri (mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori,numere), volumul 1, Editura Artemis, București, 1994;

11.Coman C., Comportamentul de vot între rațional și simbolic, Revista de cercetare și intervenție socială, Ed. Lumen, București, 2008;

12. Coteanu, I., Seche, L., Seche, M. (coordonatori), Dicționar explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975;

13. Crăiuțu A., Elogiul libertății, Ed. Polirom, Iași, 2003;

14. Didier J., Dicționar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996;

15. Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, Editura Babel, București, 1996;

16. Eliade M., Misterele și inițierea orientalǎ, în: Morfologia religiilor, Jurnalul literar, București, 1993;

17. Eliade M., Fragmentarium, Editura Destin, Deva, 1990;

18. Evseev Ivan, Cuvînt-simbol-mit, Editura Facla, Timișoara, 1983;

19. Flew Antony, Dicționar de filozofie și logicǎ, Humanitas, București, 1996;

20. Gorgos C. (coordonator), Dicționar enciclopedic de psihiatrie, volumul 4, Editura Medicalǎ, București, 1992;

21. Ionescu E., Manual de lingvisticǎ generalǎ, Editura All, București, 1993;

22. J.J. Van Cuilenburg, Știința comunicării, Ed. Humanitas, București, 2004;

23. Lees-Marshment J., Political Marketing. Principles and Applications, London and New York: Routledge, 2009;

24. Mihalache D., Marketing politic – curs, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir – Facultatea de Științe Politice, București, 2012;

25. Radu C., Semiotica, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării;

26. Sillamy N., Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996;

27. Stănciugelu Șt., Violență, mit și revoluție. De la violența ritual la violența simbolică și donjuanismul politic al democrațiilor, Editura All, 2001;

28. Stǎnciulescu T., Fundamentele semioticii: o reconstrucție integratoare, note de curs, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iași, 1998;

29. Stănescu N., Epica magna, Junimea, Iași, 1972;

30. Stǎnciulescu T., Întrebǎrile filosofiei. Strategii metodico-semiotice de rezolvare a problemelor pentru care filosofia este piatrǎ de încercare, Editura Cristal-Concept, Iași, 2001;

31. Vasiliu E., Elemente de filosofie a limbajului, Editura Academiei Române, București, 1995;

32. Wald Henri, Dialectica simbolului, în Coteanu, I., Wald, L. (coordonatori), Semanticǎ și semioticǎ, Editura Științificǎ și Enciclopedicǎ, București, 1981.