Conceptul de Securitate

CAPITOLUL 1 : Conceptul de securitate

Conceptul de securitate cunoaște multe definiții și abordări. Una dintre cele mai complexe aparține lui Michael N. Loow. Pe baza conceptului elaborat de acesta, conform căreia securitatea națională conține două dimensiuni: politica de apărare tradițională a unei națiuni și acțiunile nemilitare ale statului pentru asigurarea supraviețuirii întregii sale capacități ca entitate politică în vederea exercitării influenței și îndeplinirii obiectivelor sale interne și externe, Barry Buzan (People, States and Fear. The National Security Problem in Internațional Relations, 1983) aduce lămuri definiției inițiale: securitatea națională este o problemă de natură politică, strategia de securitate fiind o construcție a puterii politice, iar securitatea se bazează pe cinci componente principale: politică, militară, economică, socială și a mediului ambiant.[1]

Acestea se pliază peste rădăcina comună a intereselor din viitoarele strategii de securitate care trebuie apărate: democrație, drepturile omului, economia de piață și ecosistemul regional și planetar, alături de cele ale identității naționale ale statelor din spațiul euroatlantic.[2]

Din perspectiva unificării europene (întemeiată pe doctrina drepturilor și libertăților fundamentale ale individului) care necesită armonizarea principiului autoguvernării statelor cu “paradigma unul împreună cu celălalt, care sudează principiul național cu principiul securității proprii prin securitatea celuilalt, ceea ce înseamnă acomodări reciproce și până la urmă împărtășirea de valori și reguli în comun”[3], aceasta devine sursa generatoare de noi provocări dar și oportunități.

Securitatea națională este apanajul statului, acesta proiectând-o și promovând-o prin politica de securitate, ca parte a politicii generale pe care o desfășoară pe plan intern și extern. Derivând din latinescul “securitas-securitatis”, securitatea desemnează o stare de calm, pace, lipsă de primejdie, ea putând fi definită – alături de accepțiunile pe care le-am prezentat anterior – ca o stare necesară unei persoane, unui grup de persoane, unui stat, unor grupuri de state pentru ca acestea să poată acționa neîngrădit în vederea promovării propriilor interese, în condițiile respectării normelor și intereselor general acceptate, adoptate și recunoscute pe plan internațional. Manifestându-se în toate domeniile de activitate: politic, economico-financiar, demografic, cultural, social, ecologic, informațional și la toate nivelurile de existență – individual, de grup, național, zonal, continental și mondial, securitatea națională reprezintă starea în care trebuie să se găsească statul român pentru a putea să se dezvolte liber și să acționeze neîngrădit pentru promovarea intereselor fundamentale ale unui stat.[4]

Pentru Samuel P. Huntington[5] politica de securitate națională are ca scop îmbunătățirea siguranței instituțiilor sociale, economice și politice ale națiunii împotriva amenințărilor care provin de la alte state independente. Politica de securitate militară reprezintă un program al activităților care trebuie să minimizeze și/sau să neutralizeze orice atac armat din afara granițelor instituționale; aceasta, împreună cu politica de securitate internă – destinată pentru înlăturarea subversiunii la adresa statului produsă de forțe din interiorul granițelor – și politica de securitate situațională – care cuprinde măsurile de prevedere și de înlăturare a efectelor nocive din domeniile: economic, social, demografic și politic care pot afecta în timp integritatea statului – sunt forme ale politicii de securitate națională. Pe lângă cele trei forme, politica de securitate națională cuprinde și două nivele: operațional – măsurile imediate care se iau pentru prevenirea amenințării la adresa securității; instituțional – modul în care este formulată și executată politica la nivel operațional.

_____________________

1 Apud Barry Buzan – People, States and Fear. The National Security Problem in Internațional Relations, Wheatshef Books, London – U.K., 1983 în Mihai Mătieș – Noile politici de securitate națională în spațiul Euro-Atlantic la începutul secolului XXI în Securitate națională, politică de apărare și istorie militară în România la sfârșit de mileniu, Institutul pentru Studii politice de Apărare și Istorie Militară, București, 2000, pag.63-72;

2 Mihai Mătieș – loc. cit., pag.71;

3 Andrei Marga – Filosofia unificării europene, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1995, pag.171-172;

4 Aron Liviu Deac, Ion Irimia – Securitate și apărare națională. Culegere de lecții” Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, p.7;

Pentru Samuel P. Huntington[5] politica de securitate națională are ca scop îmbunătățirea siguranței instituțiilor sociale, economice și politice ale națiunii împotriva amenințărilor care provin de la alte state independente. Politica de securitate militară reprezintă un program al activităților care trebuie să minimizeze și/sau să neutralizeze orice atac armat din afara granițelor instituționale; aceasta, împreună cu politica de securitate internă – destinată pentru înlăturarea subversiunii la adresa statului produsă de forțe din interiorul granițelor – și politica de securitate situațională – care cuprinde măsurile de prevedere și de înlăturare a efectelor nocive din domeniile: economic, social, demografic și politic care pot afecta în timp integritatea statului – sunt forme ale politicii de securitate națională. Pe lângă cele trei forme, politica de securitate națională cuprinde și două nivele: operațional – măsurile imediate care se iau pentru prevenirea amenințării la adresa securității; instituțional – modul în care este formulată și executată politica la nivel operațional.

Contribuții la definirea conceptului

1.1. Atributul de modern al securității

Analiza și evaluarea atributului modern juxtapus conceptului de securitate poate facilita extrapolări generoase la nivel teoretic, dar poate descrie noile valențe evolutive în care se situează societatea contemporană.

În toate domeniile au existat, de-a lungul timpului, școli sau curente care au impus modernismul. A fi modern6 reprezintă un deziderat prețios, exclusivist și uneori greu de acceptat pentru cei plasați în afara tendințelor.

1.2. Contribuții ale teoreticienilor străini la definirea securității

O inventariere a definițiilor securității ar putea fi un demers generos și relativ facil, în contextul în care este asumată de domenii diferite de activitate: politic, militar, relații internaționale. O retrospectivă a definițiilor securității a realizat Barry Buzan, care a și concluzionat că formularea perfectă a unui astfel de enunț este complicat de realizat.

Charles Schultze: „Conceptul de securitate națională nu duce în sine la o formulare clară și precisă. El se referă la o largă varietate de riscuri, despre a căror probabilitate avem prea puține cunoștințe a căror natură de abia putem să o percepem”.7

Joysef Balazs: „Securitatea internațională este determinată, în fond, de securitatea internă și externă a diferitelor sisteme sociale, de măsura în care, în general, identitatea sistemului depinde de circumstanțele externe. Experții definesc în general securitatea socială ca pe securitatea internă. Funcția ei esențială este aceea de a asigura puterea politică și economică a clasei conducătoare date sau supraviețuirea sistemului social și un grad adecvat de securitate publică”8.

Jan Bellany: „Securitatea în sine este o relativă absență a războiului, combinată cu o solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere”9.

Penelope Hartland Thunberg: „Securitatea națională este capacitatea unei națiuni de a-și urmări cu succes interesele naționale, așa cum le concepe ea, oriunde în lume”10.

________________________________________________________________________

5Samuel P. Huntington – Securitatea națională și relațiile civil-militare în Armata și Societatea, Editura INFO-TEAM, 1998, pag.312-355, traducere de Marian Zulean după S. P. Huntington – Introduction: National Security and Civil-Military Relations și Power, Professionalism and Ideology: Civil-Military Relations in Theory în The Soldier and The State, The Theory and Politics of Civil-Military Relations, Vintage Books, New York, 1957, pag.1-3, 80-97;

6 Noul dicționar universal al limbii române, Editura Litera Internațional, 2008, București, passim.

7 Buzzan, Barry. Popoarele, statele și teama, Ediția a doua, Editura Cartier, Chișinău, 2000, p.27.

8 Buzzan, Barry. Popoarele, statele și teama, Ediția a doua, Editura Cartier, Chișinău, 2000, p. 28.

9 Idem, p.28.

10 Idem, p.28.

2

Walter Lippmann: „O națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericolul de a trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul, și poate, atunci când este provocată, să și le mențină obținând victoria într-un război”11.

Michael H.H. Louw: „Securitatea națională include politica tradițională de apărare și, de asemenea, acțiunile nonmilitare ale unui stat, pentru a-i asigura totala capacitate de a supraviețui ca entitate politică, în scopul de a-și exercita influența și de a-și îndeplini obiectivele interne și internaționale”12.

Giacomo Luciani: „Securitatea națională poate fi definită drept capacitatea de a se opune agresiunii din exterior”13.

Laurence Martin: „Securitatea este asigurarea bunăstării viitoare”14.

John E. Nroz: „Securitatea este absența relativă a amenințărilor cu distrugerea”15.

Frank N. Trager și F.N. Simonie: Securitatea națională este acea parte a politicii guvernamentale care are drept obiectiv crearea condițiilor politice, naționale și internaționale, favorabile pentru protejarea sau extinderea valorilor naționale vitale împotriva adversarilor existenți sau potențiali16.

1.3 Contribuția teoreticienilor români la definirea conceptului securității

Teoreticienii români au identificat la rândul lor câteva soluții teoretice după cum urmează:

Cristian Troncotă: „În accepția comună, securitatea este înțeleasă drept capacitatea unui actor tradusă în vectori de putere, de a-și proteja valorile fundamentale și de a le sprijini în proiecția lor în arena internațională. Securitatea este echivalentă cu existența acelei forțe capabile să facă față acestor cerințe, de tăria acesteia depinzând, în ultimă instanță, puterea actorului în cauză” 17.

„Starea individuală ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor și intereselor naționale, comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nicio situație periclitate”18.

11 Idem, p.29.

12Idem, p.29.

13 Idem, p. 29.

14Idem, p. 29.

15Idem, p. 29.

16Idem, p. 29.

7Cristian, Troncotă, „Evoluția conceptelor de securitate”, în Analele Academiei Naționale de Informații, Editura ANI, București, 2007, p. 2.

8 Gabriel Oprea; Radu Timofte și Constantin Onișor, România-integrare și securitate, Editura Balcanii și Europa, București, 2005, pp. 28-29.

Capitolul 2: Securitatea și mediul internațional – cadrul teoretic și

locul pentru fundamentarea arhitecturii de securitate contemporane

Sfârșitul Războiului Rece nu a dus doar la o rearanjare a scenei internaționale, ci și la profunde și tot mai rapide transformări în mediul de securitate internațional, generate de avansarea și răspândirea cunoașterii în tot mai multe domenii, de progresele științei și tehnicii în sectoare de activitate tot mai diverse, de schimbul tot mai rapid de informații, bunuri și servicii la nivelul sistemului mondial. Aceleași schimbări se observă, de asemenea, și la nivelul intern al statelor, care se văd astăzi, tot mai des, în postura necesității de a avea un permanent avans în domeniul cunoașterii, o capacitate de analiză și prognoză remarcabilă, precum și spirit de adaptare și acțiune anticipativă în fața provocărilor generate de realitățile lumii contemporane.

Pe lângă avantajele de necontestat determinate de aceste transformări, ele au însă o influență covârșitoare și în ceea ce privește generarea de riscuri, pericole sau amenințări noi la adresa securității interne și internaționale, ceea ce presupune descoperirea de noi politici și strategii în acest domeniu.

Securitatea internațională este o stare de fapt la care statele, organizațiile internaționale și

alți actori contribuie în mod semnificativ, dar în moduri diferite, intercondiționarea deciziilor și acțiunilor tuturor acestora fiind din ce în ce mai evidentă și mai accentuată16. Aceasta se datorează în primul rând globalizării, care reduce distanțele și comprimă timpul, astfel încât implicațiile și consecințele unor evenimente se manifestă mult mai repede și mai acut și la distanțe mult mai mari decât în trecut. În acest fel, evenimente ce au loc pe continente diferite pot stabili cursul unor decizii politice și militare și pot determina evenimente cu consecințe dramatice pentru națiuni și chiar pentru comunitatea internațională în ansamblul său17.

Istoria politicii internaționale din ultimele trei secole și jumătate a fost în mod evident o

adevărată cronică a modului în care statele au interacționat unele cu altele. Acestea au fost și

continuă încă să fie organizațiile politice dominante ca putere și influență. Interesele, obiectivele și capacitatea statelor de a acționa pentru a atinge și, respectiv, a pune în aplicare aceste interese și obiective le modelează comportamentul atât în interiorul propriilor frontiere, în relația cu cetățenii și societatea civilă, cât și în plan internațional, generând forțe și tendințe diferite în mediul de securitate global și regional18.

Concomitent, se manifestă și un alt fenomen: afirmarea pe scena mondială a unor alte

entități politice decât statele. Politica internațională este influențată din ce în ce mai mult de

organizații care depășesc granițele naționale (organizații mondiale, așa cum este, de exemplu,

Organizația Națiunilor Unite, sau organizații regionale, așa cum este, de exemplu Uniunea

Europeană sau Organizația pentru Cooperare de la Shanghai). Diverse ca scop, obiective, organizare și putere, organizațiile internaționale își exercită rolul în mod independent și au din ce în ce mai multă influență în relațiile internaționale. În lumea de azi, caracterizată prin trecerea de la bipolaritatea puterii, specifică Războiului Rece, la multipolaritatea ce se prefigurează și prin manifestarea concomitentă a două tendințe antagoniste (integrare politică și stabilitate în vest și nord și dezintegrare politică și turbulență în est și sud), cunoașterea semnificației modului specific în care diverșii actori politici interacționează și a rezultatului acestei interacțiuni asupra securității mondiale este deosebit de importantă pentru a înțelege cum și de ce se petrec așa cum se petrec anumite evenimente și ce s-ar putea face pentru asigurarea și prezervarea securității mondiale, regionale și naționale.19

_________________________________

16 Frunzeti, Teodor, Globalizarea securității, București, Editura Militară, 2006, p. 7.

17 Ibidem.

18 Ibidem.

19 Ibidem., p. 8.

Multitudinea de actori din arena internațională sau, mai bine spus, din cea globală și mai

ales diferența de putere de care dispun aceștia, cât și voința de a utiliza efectiv această putere în

scopul îndeplinirii unor obiective politice specifice diferențiază astăzi actorii internaționali, unii

acceptând să se supună normelor și cutumelor instituite în practica relațiilor internaționale de către state și de către organizațiile create de acestea, în timp ce alți actori refuză să „se supună regulilor jocului”. În aceste condiții, utilizarea în scop coercitiv a instrumentelor de putere de care dispun statele fie în mod direct, fie prin intermediul organizațiilor internaționale, se îmbină din ce în ce mai frecvent cu metodele prin care se urmărește responsabilizarea diferiților actori, partajarea și asumarea răspunderii privind viitorul planetei, în condițiile democratizării relațiilor internaționale și a vieții politice în general, toate în scopul consolidării ordinii și securității internaționale, a prezervării păcii și stabilității globale.

În lumea de azi există un real sentiment de insecuritate. Milioane de oameni din regiuni

precum Orientul Mijlociu sau Africa Centrală, cea de Nord și de cea Est sau Asia Centrală, unde au loc „noile războaie”, trăiesc cu teama zilnică față de violență. Mai mult, „noile războaie” sunt tot mai mult interconectate cu alte riscuri globale care afectează viețile a sute de milioane de oameni – crizele economice și financiare, răspândirea bolilor, vulnerabilitatea față de dezastrele naturale, sărăcia, lipsa adăposturilor, diminuarea resurselor de energie, materii prime și hrană.

Criza financiară a redus rezistența economiei globale, în timp ce creșterea tensiunilor în

mediul geopolitic și problemele sociale aflate în continuă creștere sugerează că atât guvernele, cât și societățile sunt mai puțin capabile decât oricând să facă față provocărilor globale. Cu toate acestea, ne confruntăm cu probleme tot mai mari în ceea ce privește riscurile la nivel mondial, datorită interconectării rapide dintre actorii lumii globale.

Șase sunt riscurile cele mai pronunțate: riscul datoriilor suverane, al dezechilibrelor

economice, al prețuri extrem de instabile la energie, al schimbărilor climatice, al conflictelor

geopolitice și al crizei fiscale. Dintre acestea cele mai mari două riscuri, prin interconectarea lor,

sunt riscul datoriilor suverane și al dezechilibrelor economice.

Politicile fiscale nu sunt sustenabile în cele mai industrializate economii. În absența unor

corecții structurale cu bătaie lungă, riscul datoriilor suverane va rămâne unul ridicat. Conectat cu

acest risc este riscul dat de dezechilibrul între economii. S-a observat o creștere fulminantă a

piețelor emergente, în timp ce în lumea dezvoltată condițiile nu sunt deloc cele mai atrăgătoare.

Astfel de dezechilibre cresc riscul protecționismului și al „războiului valutelor”.

O altă serie de pericole interconectate sunt riscurile de reducere a resurselor de hrană, apă și energie. Prețurile alimentelor la nivel global trădează riscurile unei inflații. Schimbările climatice și alte dezastre naturale au dus la creșterea prețurilor alimentelor și a cererii generale, ridicând, de asemenea, și riscul speculațiilor.

Din punctul nostru de vedere, „miezul fierbinte” al mediului de securitate contemporan îl

constituie resursele de energie, de apă, de hrană și cele financiare. În jurul acestora, pe fondul

creșterii interdependențelor datorate fenomenului globalizării, se constituie actori diverși, cu o

anumită putere sau un anumit potențial de putere, cu interese, misiuni și obiective și care

funcționează și au un anumit tip de comportament, generând un mediu plin de riscuri, pericole și

vulnerabilități, în care conflictele și crizele reprezintă adevărate constante. Felul în care acești actori relaționează și încearcă să-și impună / viabilizeze interesele determină un anumit mediu de

securitate, stabil sau instabil.

Pe acest fundal de lipsuri, crize și conflicte, la nivel global, funcționează un sistem de

securitate a cărui structură și relaționare internă formează o adevărată arhitectură de securitate,

arhitectură care „copiază” complexitatea și dinamica lumii actuale.

Actorii statali și nonstatali reprezintă pilonii de bază ai arhitecturii de securitate

contemporane.

În ceea ce privește actorii statali, aceștia, în cadrul mecanismelor și relațiilor interstatale, își stabilesc un anumit tip de comportament generat de interesele de securitate asumate și susținut de potențialul real de putere pe care îl dețin.

În cadrul actorilor nestatali, organizațiile de securitate interguvernamentale sau organizațiile

neguvernamentale se constituie în scopul reglării comportamentului statelor în sistemul

internațional, având la bază repere stabilite și asumate de acestea din urmă. Corporațiile

multinaționale își urmăresc interesele economice, iar profitul și acumularea de cât mai multă

bogăție pentru acționari reprezintă principalul scop, chiar și în condițiile în care determină riscuri și generează amenințări în mediul de securitate.

Pe fondul creșterii interdependențelor, a accentuării fenomenului globalizării, a radicalizării unor părți ale lumii, a disparităților economice și a multor altor factori care au generat o multitudine de dezechilibre, organizațiile teroriste au explodat ca forță și impact global, generând războiul secolului al XXI-lea, războiul împotriva terorismului. Grupările teroriste luptă împotriva democrației, utilizând valorile acesteia și sunt, în același timp, principalii opozanți ai arhitecturii de securitate. Dacă pilonii principali ai arhitecturii de securitate „luptă” pentru menținerea unei anumite stabilități a mediului de securitate, organizațiile teroriste, prin acțiunile lor, destabilize mediul de securitate.

Securitatea și mediul de securitate sunt indisolubil legate, iar liantul dintre acestea îl

reprezintă tocmai arhitectura de securitate. În opinia noastră aceasta poate fi definită ca un

ansamblu de actori statali și nonstatali caracterizați prin interese, putere, surse de putere, relații

și mecanisme formale și informale, potențate de globalizare, prin care se menține starea de

stabilitate a mediului de securitate.

2. 1. Componentele și tipologia securității moderne

Depolarizarea securității din domeniul exclusiv militar i-a conferit acesteia noi repere valorice, multidimensionale prin ele însele, generând abordări complexe cu interferențe pluridisciplinare.

Actorii militari internaționali care dispun de forțe, capabilități și resurse au constituit un club restrâns, exclusivist și aproape ermetic, în condițiile în care nu se întrezăresc perspective pentru crearea de noi alianțe. Pe scena militară internațională este recunoscută autoritatea SUA ca putere militară statală și a NATO și UE ca organizații de securitate. Soluționarea, medierea și recuperarea post conflictuală s-a realizat în ultimele două decenii aproape în totalitate de către actori nestatali și mai puțin de către entității statale individuale.

Trebuie recunoscut faptul că epoca războaielor clasice a apus, a celor moderne a ajuns într-o zonă gri, iar agresiunea armată prin ea însăși nu mai reprezintă principala amenințare la adresa securității.

Asigurarea securității moderne se bazează pe noi dimensiuni delimitate strict de caracterul militar al acesteia, inserându-se astfel coordonata dihotomică.

Marea majoritate a teoreticienilor domeniului au subscris la teoria lui Barry Buzan21, care face o departajare a securității pe componente, altele decât cele militare, identificându-le astfel: componenta politică, componenta economică, componenta societală și componenta de mediu. Aceste componente particularizate reprezintă tendința evolutivă a securității moderne, pentru a cărei menținere este necesară abordarea concomitentă a mai multor domenii relevante social.

2.2. Componentele securității moderne

2.2.1. Componenta politică a securității

Dominația asupra popoarelor vecine sau asupra unor regiuni extinse a reprezentat visul de cuceritori al unora dintre conducătorii politici sau al unora dintre liderii militari. De-a lungul timpului omenirea a investit resurse extraordinare pentru purtarea războaielor și menținerii politicii de ocupație. Încă din primele momente ale organizărilor de tip social, comunitățile umane s-au confruntat cu un mediu de securitate ostil. Unele popoare au invadat alte spații de existență socială și geografică, producând schimbări majore în evoluția acestora.

_____________________________________________________

21 Vezi pe larg Buzzan, Barry, Popoarele, statele și tema, Ediția a doua, Editura Cartier, Chișinău, 2000, p. 51

Astfel, s-au născut mari dinastii care au dăinuit sute de ani, s-au remarcat conducători militari iluștri care au condus armate celebre și care au reputat victorii memorabile. Toate acestea însă, s-au putut realizat cu prețul perturbării climatului de securitate a învinșilor. Fără a minimaliza importanța acestui fenomen pentru evoluția omenirii, accentul se dorește a fi așezat pe faptul că starea de insecuritate este poate cea mai complexă dintre problemele care au afectat de timpuriu comunitățile umane.

Pe măsură ce societatea a evoluat din punct de vedere politic, prin apariția și dezvoltarea statelor, securitatea a obținut noi valențe. Statele puternice au căutat să-și impună autoritatea, acest demers reușind uneori fără desfășurarea unor campanii militare, prin relații care țineau de o diplomație timpurie. Țările mici și lipsite de oștire erau puse în situația de a accepta relația de vasalitate sau servitute în schimbul obținerii unor alianțe de pace sau de protectorat condiționat. În aceste cazuri, o mare parte a populației era înrobită economic, în schimb se asigura securitatea fizică a persoanelor, independența și recunoașterea hotarelor. Aceste tipuri de alianțe politice sau militare au constituit fundamentele care au stat la baza politicilor naționale și internaționale de securitate, dezvoltate în epoca modernă și post-modernă. Realitatea istorică a dovedit faptul că mediul de securitate era și atunci controlat de statele puternice, în multe situații cu conduceri autocrate, care și-au dovedit eficiența actului de autoritate absolută asupra unor regiuni extinse, ce excedau cu mult propriile hotare.

În epoca modernă statele au simțit o nevoie acută de asigurare a securității, în contextul în care războaiele constituiau principala amenințare la adresa suveranității. Miza era deja foarte mare, pierderea unui război putea crea premise favorabile pentru: cedarea unor teritorii, iar pe cale de consecință, mutarea granițelor; identitatea națională putea fi compromisă; dominația politică externă ca urmare a pierderii suveranității determina scăderea legitimității instituțiilor statului, fapt ce genera anarhie socială.

Pentru asigurarea securității, țările au început să investească în capacitatea de apărare, prin crearea unor forțe armate regulate, în armamentul necesar dotării acestora, în dezvoltarea industriei care producea armament și în potențialul uman care putea contribui cu informații secrete. Această perioadă a fost marcată și de formarea unei elite militare care era pregătită și instruită în școlile de război. Elita militară din Europa și Asia a jucat un rol important în controlarea spațiului de securitate, fiind pusă în slujba conducătorului politic și a ambițiilor acestuia.

Secolul XX reprezintă un vârf de lance pentru problematica securității cu tot evantaiul ei de coordonate: dinamică, mutații, funcții, amenințări, curente, școli, confruntări ideatice și tendințe de modernizare a acesteia.

Dimensiunea politică a securității s-a redefinit prin apariția organizațiilor internaționale care au avut la origine necesitatea fundamentală de cooperare. Cooperarea politică internațională este un element reprezentativ pentru securitatea modernă, în condițiile în care chiar și superputerile acceptă umbrela largă a unui protectorat colectiv. Apartenența superputerilor la organizațiile internaționale le conferă acestora un spațiu sigur în care își pot manifesta capacitatea economică și militară, pe fondul unei autorități mai mult sau mai puțin voalate. De asemenea, aceste tipuri de organizații sunt structuri clare de susținere obiectivată pe scopul inițial, în contextul în care se intervine pe teritoriul unor terțe state.

La nivel politic, organizațiile internaționale pot determina prioritățile de securitate a statelor membre care trebuie să-și alinieze interesele naționale la cele internaționale.

Securitatea modernă este condiționată de mediul internațional și respectiv de mediul intern de securitate, acestea două aflându-se într-o relație sistemică. Mediul internațional este susținut de modalitățile în care statele își materializează politica externă, iar mediul intern este concordant cu relația pe care statul o dezvoltă cu cetățenii săi.

Organizațiile internaționale au integrat doar statele care dispun de legitimitate internă și care își pot asigura la nivel individual securitatea națională. Organismele internaționale au un anume grad de absolutism în relația cu statele membre, deoarece există o nuanță de presiune în ceea ce privește manifestarea suveranității acestora. Statele trebuie să-și alinieze politica externă, politica de securitate în mod special precum și toate tipurile de politici sociale la scopurile și direcțiile de acțiune ale organizației internaționale. Dacă organizația este una de tip militar, atunci efortul trebuie direcționat în sensul dezvoltării unor structuri militare proprii care pot fi integrate în contingente multinaționale, achiziționării de armament de la statele partenere, creării unor elemente logistice și de sustenabilitate capabile să permită intervenții care nu au fost trecute pe calendarul de misiuni planificate.

Organizațiile care au scopuri complexe, atât militare, cât și economice, au un grad de pretențiozitate mai ridicat în relația cu statele membre, acestea având obligații pe toate palierele de dezvoltare economică, militară și socială. Statele care sunt membre în mai multe organizații internaționale trebuie să-și canalizeze demersurile în toate sensurile impuse și acceptate.

Nevoia de coordonare și de suprapunere a unor interese, atribuții și orientări ale organismelor supranaționale este un element de particularitate al securității moderne. Uneori structurile înființate mai recent se văd nevoite să cedeze în favoarea celor care au apărut mai devreme pe scena internațională sau să-și coreleze politicile și strategiile cu ale acestora pentru asigurarea unei eficiențe internaționale, care trebuie particularizată pe elementul național.

Relația NATO cu UE pe componenta militară este una privilegiată, bazată pe dorința UE de a atinge nivelul de performanță al alianței. În viitor este posibil – pe măsură ce capacitatea militară a UE se va dezvolta și va dispune de resorturi proprii complexe – ca interesul statelor europene pentru NATO să scadă. În prezent, Europa are o ușoară dependență față de NATO prin tradiție, dar și pentru capacitatea militară actuală a alianței. Relația cu statele nord-americane nu poate fi dezavuată, nici măcar ignorată, în contextul în care au apărut și se manifestă noile de tipuri de amenințări. NATO și UE sunt solidare la aceste categorii de pierderi generate în urma materializării unor astfel de amenințări pentru că au un dușman comun – terorismul – care atacă în mod neconvențional, ca tip de ripostă politică.

Relația transatlantică trebuie menținută la parametri de bună funcționare și în scopul realizării unui climat de securitate într-o Europă în care există o țară pretențioasă, care nu poate fi ignorată – Rusia. Rusia nu a agreat niciodată dorința celor două organisme de a se extinde spre est până la granițele sale. Ea nu poate „abdica necondiționat” de la statutul de superputere de care a dispus până de curând. Din punct de vedere politic, Rusia mai are unele probleme, însă a făcut progrese în ceea ce privește legitimitatea instituțiilor statului, precum și în realizarea controlului de legalitate al acestora în unele zone ale economiei. Rusia, ca actor statal, este unul talentat, iar în ceea ce privește securitatea Europei va avea întotdeauna un cuvânt greu de spus. Chiar dacă din punct de vedere militar nu mai poate concura în mod egal cu unele state europene integrate, are independență economică în domeniul unora dintre resursele naturale, subiect atât de sensibil pentru unele dintre statele europene. Demonstrația de forță a Rusiei, care a sistat furnizarea de gaz, deranjată fiind de Ucraina, a arătat lumii o Europă ușor zgribulită, care nu a ezitat să trimită observatori pentru a identifica originea conflictului.

Dimensiunea politică a securității este poate cea mai delicată și greu de asigurat dintre toate componentele sale de tip modern. Tendința de globalizare va defini traiectoria unor state, care nu vor ezita să se înregimenteze în structuri de securitate sau economice internaționale sau regionale.

Prioritățile naționale de securitate se vor rescrie în direcția convergenței acestora cu cele ale organizațiilor internaționale.

Asigurarea securității internaționale în context politic este un proces în expansiune, care va beneficia de alocarea a tot mai multor resurse materiale, umane și instituționale. Instituțiile cu atribuții în domeniul securității, atât cele naționale, cât și cele internaționale, vor trebui să se perfecționeze și să se adapteze permanent.

Tot tendința de globalizare ar putea genera în timp un fenomen de absorbție a organizațiilor regionale mici de către cele puternice, pentru a fi eliminate neconcordanțele și pentru a se realiza suprapunerea priorităților politice internaționale.

2.2.2. Componenta economică

Funcționarea economiei la parametri de performanță reprezintă, fără a cădea în reflexii utopice, idealul de guvernare al fiecărui organism executiv. Economiile naționale solide pot contribui în mod remarcabil la progresul economic internațional, acest deziderat putând aduce satisfacție atât statelor superdezvoltate, cât și celor cu o economie mai fragilă.

În cursa dezvoltării economice startul nu a fost sincron pentru statele lumii, fiecare variabilă având rolul ei bine definit funcție de: tipul economiei, poziția geo-economică, resursele și bogățiile naturale ca acceleratoare ale progresului, politicile economice naționale coerente, aliniate politicilor de dezvoltare economică regională.

Ca și alte domenii, economia a fost pusă într-o situație inedită după anul 1989, când din Europa a dispărut o parte, cea centralizată, bazată pe planificare și discordantă față de regulile economiei de piață. Pentru această situație sistemul economic mondial nu avea un model anterior, bazat pe o conjunctură similară.

Prima care a simțit povara preluării economiei de tip planificat a fost Germania, care s-a confruntat cu probleme legate de creșterea ratei șomajului, de integrarea economică și a forței de muncă, de conversia monetară. Economia germană, recunoscută prin rigoarea și eficiența sa, începuse să dea primele semne de slăbiciune. Ulterior, toate țările foste comuniste din Europa au făcut eforturi economice susținute pentru a putea depăși colapsul inițial și pentru a adera ulterior la UE. Economia statelor comuniste a reprezentat, în primii ani, un anume disconfort pentru economia europeană, care în timp a trebuit să o asimileze și să o ducă pe o traiectorie convenabilă de dezvoltare.

O economie națională sau regională consolidată poate susține în mod eficient și starea de securitate. Securitatea modernă are nevoie de suport economic viabil și funcțional. Statele, iar în extenso regiunile economice care dispun de economii performante, au premise favorabile de realizare a securității în acest domeniu. Aspectul poate avea interacțiuni multivalente cu trimiteri clare spre celelalte domenii de realizare a securității, suportul sustenabil provenit din zona economică putând menține stabilitatea socială, securitatea individuală și colectivă sau politicile sociale populiste.

Declinul economic care s-a făcut simțit începând cu anul 2008 a transmis semnale negative pentru climatul internațional de securitate. O primă reacție a fost determinată de migrarea în sens invers a populației lucrative, care s-a îndreptat spre țările de origine, care pe cale de consecință au dificultăți în a le soluționa problemele de integrare profesională și readaptare socială. O situație care a creat nemulțumirea unora dintre statele europene a fost cea determinată de criza generată și alimentată de relația tensionată dintre Rusia și Ucraina, în ceea ce privește transportul hidrocarburilor spre Occident.

SUA au fost prima națiune care a recunoscut că are dificultăți generate de criza economică și financiară, în condițiile în care băncile comerciale, exponente ale unei economii solide, au fost cele care au cedat printre primele.

În acest context, previziunile economice pe termen scurt și mediu au o mare încărcătură de pesimism, transmisă de analiștii economici. Această situație poate avea impact negativ și în planul securității, de aceea se impune abordarea cu atenție a politicilor economice de redresare și ieșire din criză.

2.2.3. Componenta societală

Termenul societal a devenit monden o dată cu introducerea sa de către Barry Buzan în uzul jagonului specific domeniul securității. Termenul a fost cu ușurință adoptat, iar în scurt timp a suscitat analize și determinări conceptuale prin intermediul cărora s-a realizat o deplasare a sa față de termenul social. Prin societal se vizează o abordare exhaustivă și complexă a fenomenelor manifestate la nivel social, fiind efectuate incursiuni adânci în mutațiile survenite la nivelul societății moderne. În evoluția sa istorică, societatea umană s-a dezvoltat prin atașarea succesivă a unor seturi de valori, iar filosofii romantici au imaginat utopic modelul social ideal în care toate aspirațiile umane puteau fi atinse.

Fiecare tip de societate are particularitățile sale, care o individualizează calitativ sau negativ față de cele care îi vor succeda în evoluție. În fapt, societatea umană este cea care se află la baza tuturor construcțiilor și structurilor sociale, creația ei de succes fiind statul. În relația lui cu societatea, statul a devenit un instrument care o organizează și o conduce, fiind o formulă de existență juridică.

Deși au evoluat concomitent, statele s-au îndreptat în direcții diferite, determinate de poziția geografică, de liderii politici, de dezvoltarea economică, de interesele unor state influente.

Reprezentativ pentru societatea modernă este statul democratic, care oferă cele mai bune soluții pentru: dezvoltarea și evoluția individuală; conservarea și funcționarea instituțiilor sale; recunoașterea sa ca subiect de drept internațional; adoptarea unor politici sociale protective în consonanță cu idealurile cetățenilor și care, nu în ultimul rând, pot să asigure climatul de securitate național și să contribuie la menținerea celui internațional.

În dimensiunea sa societală, exprimarea securității moderne are conotații multiple care interferează permanent și care au ca punct de referință individul ca membru al societății și relația permanentă în care acesta se află cu statul și exponenții săi. În statele democratice, cetățeanul este recunoscut ca valoare socială, iar premisele de realizare a securității naționale pornesc de la rolul său în societate. Funcția securității este dirijată pentru asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale, în scopul instituirii unor politici sociale pozitive, care permit conservarea elementelor de identitate națională.

În țările cu regimuri totalitare, cetățeanul – neputându-se afla într-o relație normală cu statul – este vulnerabil, funcția securității fiind viciată și deturnată în scopuri care țin de supraviețuirea regimului politic și a liderilor.

Societatea modernă se raportează sub aspect societal la tendințe evolutive și valori aspiraționale, generate de necesități personale pe de o parte și asumate de factorul politic pe de altă parte. Factorul politic are obligația de a propune politici sociale pozitive prin intermediul cărora se asigură echilibrul existențial la nivel individual și de grup.

Societatea modernă în evoluția sa se confruntă cu provocări permanente și, deși unele dintre acestea sunt comensurabile, nu răspund perfect la mecanismele prin intermediul cărora se încearcă gestionarea lor. Conflictele sociale apar ca fenomene izolate și au la origine, de regulă, restricții economice impuse pentru anumite categorii sociale. Finalizarea acestora este condiționată de identificarea unor soluții agreate de ambii parteneri, grupul revendicator și statul, eventualele neconcordanțe determinând escaldarea situației care poate degenera într-un factor de risc pentru securitate.

Evoluția demografică imprimă reverberații la nivel societal. Ca într-un joc paradoxal, unele țări se confruntă cu pierderi la nivelul populației, iar alte state au un excedent care le poate genera probleme. Țările cu potențial economic se confruntă cu o involuție demografică, iar unele state din zona asiatică au o populație care depășește cu mult miliardul. Aceste conjuncturi total opuse prezintă gradul lor de risc pentru securitate exprimată la nivel național, regional sau global. Cele două situații au un punct referențial pe fondul migrației populației. Populația umană a migrat din totdeauna, inițial ca expresie a codului său genetic, apoi din rațiuni care țineau de satisfacerea unor trebuințe. Acest fenomen nu poate fi oprit, ci doar controlat sau direcționat. Legislația internațională permite migrarea populației dintr-un loc în altul, cu impunerea unor limite care se referă la respectarea legislației specifice. Transferul de populație își lasă amprenta pe structura societală a unui stat. Se produc mutații pozitive din punct de vedere economic, prin plusul de forță de muncă, prin absorbția de inteligență și se evită efectele patologice ale consangvinizării unor comunități.

Există și impacturi negative produse de manifestarea acestui fenomen, care țin de fondul său ilicit, acesta aducînd atingere drepturilor persoanelor, facilitează munca la negru, impulsionează manifestările rasiste și xenofobe.

Pentru a accelera procesul de creștere a numărului populației, majoritatea statelor europene au în vedere politici demografice prin intermediul cărora vor să protejeze existența viitoare a propriilor popoare și menținerea identității naționale. Educația este un drept consacrat constituțional, dar reprezentă și ambiția unor țări de a avea o populație pregătită, școlarizată, capabilă să contribuie la dezvoltarea națională și la înțelegerea corectă a mecanismelor care reglează funcțiile sociale.

2.2.4. Componenta ecologică

Evoluția societății a ajuns într-un impas ca urmare a dezechilibrelor care s-au produs în mediul ambient. Extensia acestor disfuncții a fost atât de înaltă încât s-a reușit chiar și poluarea stratosferei, planeta fiind înconjurată de numeroase deșeuri cosmice.

Dezvoltarea excesivă, în absența unor programe protective și exploatarea resurselor în mod irațional au generat pericole iminente pentru întreaga comunitate umană. Toate evenimentele extreme care s-au petrecut în ultimii ani ca urmare a dezechilibrului ecologic au creat probleme majore, în funcție de efectele dezastrelor, mediului de securitate regional sau național. Prejudiciile materiale imense au exercitat presiuni asupra: economiei statelor afectate; economiei altor state care au contribuit material la controlarea crizelor; elementului politic național care a gestionat situația de criză și care, în unele state, fiind depășit de context, a generat convulsii sociale.

Evaluând nivelul dezastrului ecologic pe care omenirea este pe cale să-l producă și în scopul reducerii potențialelor efecte distructive demne de scenarii de film, organismele internaționale, dar și guvernele, au creat strategii de protecție a mediului.

O temă nouă impusă în acest domeniu a fost dată prin provocarea care a lansat conceptul de dezvoltare durabilă. În prima fază, conceptul a fost legat de criza resurselor naturale, în mod special a celor energetice, care a început să se facă simțită în jurul anilor '70. Întâlnirile internaționale care au avut loc în ultimii 20 de ani și-au propus pe agenda de zi subiecte legate de protecția mediului în scopul asigurării unui viitor sigur al planetei.

Realizarea climatului ecologic este strâns legată de domeniul economic și social. Companiile mari consumatoare de resurse clasice trebuie să se orienteze spre formele de energie neconvențională și să investească în activitatea de cercetare în scopul găsirii unor soluții noi, mai puțin epuizante pentru mediu. Disponibilitatea pentru investigarea unor noi posibilități o manifestă unele organizații internaționale, comunitățile sociale, guvernele și chiar întreprinzătorii solitari. Statele au responsabilități sociale prin organismele specializate în protecția mediului, iar societățile comerciale și populația trebuie se manifeste un comportament protectiv permanent.

Asupra colectivităților umane se manifestă continuu diferite forme ale pericolului social. Pericolul social cu cele două mari componente ale sale, uman și natural, agresează comunitățile umane sau doar individul în mod solitar. Dacă pericolul uman, manifestat la nivel social, face obiectul preocupărilor și investigărilor dreptului penal, controlarea pericolului natural ține într-o foarte mare măsură de ansamblul de măsuri referitoare la protecția ecologică. Între cele două tipuri de pericole pot exista în anumite situații interferențe date de efectele unor acțiuni umane asupra mediului înconjurător.

Pe lângă dezastrele naturale cu impact major asupra mediului înconjurător, acțiunile umane pot sta la baza unor consecințe dezastruoase aspra mediului. În literatura de specialitate

sunt prezentate cazuri de accidente la uzine chimice și nucleare, petrecute datorită unor erori umane sau a unor tehnologii depășite. Utilizarea de către unele state a reactoarelor nucleare reprezintă o permanentă amenințare ecologică, în condițiile în care acestea funcționează uneori la limita de pericol ca urmare a lipsei de specialiști sau a existenței unor disfuncții de natură tehnică.

Celebrele arme de distrugere în masă, scăpate de sub controlul autorităților statale și intrate în posesia unor actori nostatali, care au obiective revendicative sau teroriste, reprezintă – așa cum au fost prezentate în literatura de specialitate – o amenințare asimetrică de tip modern la adresa mediului de securitate regional și internațional, deci ceva mai mult decât o agresiune de mediu.

Cea mai acută amenințare teroristă la adresa unora dintre statele lumii poate fi materializată de acțiunile grupării Al Qaida, care a încercat să transmită adversarilor că dispune de potențial în domeniul armelor de distrugere în masă. Din evaluările specialistului Sammy Salama rezultă că această grupare teroristă poate dezvolta unii agenții chimici și biologici de bază, fără a avea însă, cel puțin în prezent, logistică și susținători prin intermediul cărora să poată produce arme nucleare.

Ca vectori agresivi ai amenințărilor asimetrice de tip terorist au fost identificate micile facțiuni desprinse din grupările teroriste cunoscute sau grupuri substitutive care acționează după modelul Al Qaida. În accepțiunea generalului american Russell Howard, acestea sunt pretabile mai degrabă la utilizarea explozibililor convenționali și mai puțin a celor de tip CBRN. Totuși nu trebuie neglijat nici un asemenea scenariu, oricât de sumbru ar părea, iar funcția de prevenire trebuie aplicată permanent la nivel internațional.

Controlul traficului ilicit al armelor de distrugere în masă se află în atenția autorităților naționale și a organismelor internaționale, care inițiază demersuri comune pentru a identifica și controla piața neagră a armamentului.

Deși este greu de admis, trebuie recunoscut faptul că în ultimele decenii, un rol negativ asupra mediului l-au avut intervențiile militare. Cu toate că forțele militare au folosit armament convențional, în mod accidental, s-au creat situații de distrugere a unor capacități economice producătoare sau utilizatoare de agenți chimici, fapt ce a determinat obținerea unor efecte nedorite și neprognozate inițial în tactica conflictului. Efectele negative asupra populației și a mediului din zonele afectate pot fi asumate ca eșecuri ale forțelor militare care au intervenit în acel areal. În mod practic s-a demonstrat faptul că instalațiile chimice se pot transforma în adevărate arme biologice, iar un vechi principiu de luptă „utilizarea logisticii adversarului” s-a aplicat neintenționat în defavoarea populației civile.

Ca urmare a contextului beligerant recent consumat, se conturează o responsabilitate a forțelor multinaționale, care intervin în zonele de conflict, față de mediul înconjurător, astfel încât să fie excluse asemenea situații.

Responsabilitatea pentru protecția mediului înconjurător devine o prioritate permanentă pentru statele lumii și pentru organizațiile internaționale. Epoca acțiunilor izolate ale unor organizații ecologiste sau a unor ecologiști solitari s-a îndepărtat cu mult de necesitățile securității moderne. Protejarea planetei devine un concept dezirabil, care trebuie să fie asumat de către toți locuitorii ei.

Circumstanțele prezentului au făcut posibil triumful mișcărilor pentru protecția mediului și interferarea acestora cu zona politică, în contextul în care partidele ecologiste câștigă popularitate și atrag un electorat din ce în ce mai serios și numeros.

2.2.3. Tipologia securității moderne

În definițiile apărute succesiv în teoria doctrinară apar de regulă trei constante, în jurul cărora s-a clădit o parte din filozofia securității: statul, societatea (comunitățile sociale) și persoana.

Efectul de glissando al securității moderne are un tempo alert și un spectru larg. În evoluția sa, securitatea a fost definită, redefinită, a câștigat prestigiu și reputație în cadrul piramidei necesităților umane, dar și la nivelul politicilor guvernamentale.

În sensul său cel mai generos, conceptul de securitate este asociat cu statul, funcționarea și existența acestuia. Într-o abordare graduală sunt identificate mai multe tipuri de realizare a securității structurate pe paliere ascendente, viabilitatea lor bazându-se pe o interconexiune permanentă: securitatea persoanei, securitatea societății, securitatea națională, securitatea regională și securitatea internațională. Aceste tipologii ale securității au fost evidențiate și nuanțate în ultimii 40 de ani de către teoriile și școlile moderne care au impus abordări exhaustive.

2.2.3.1 Securitatea persoanei

Elementele de origine ale conceptului privind securitatea persoanei își au rădăcinile în lucrările social – politice ale lui Jean Jaques Rousseau, „Tratatele” și „Despre contractul social” – de unde reiese faptul că fiecare dintre noi își dă personalitatea și toată puterea sa sub conducerea supremă a voinței comune și împreună îl privim pe fiecare membru ca pe o indispensabilă parte a întregului – în „Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului” din 1789 și în „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, prin punerea persoanei la adăpost față de pericole fizice sau psihice.

Autorul „Contractului social” stabilește următorul postulat: din moment ce cetățenii asociați știu să-și suspende preferințele și să renunțe la egoismele proprii, ei au o singură voință care se referă la conservarea publică și la binele general. Libertatea individuală nu înseamnă altceva decât supunerea de bunăvoie față de lege, care la rândul ei este cea mai înaltă expresie a voinței generale supusă în mod firesc binelui public. Filozoful francez a lansat, ca temă de reflexie, postura cetățeanului față de autoritate, care în mod firesc pe bază de reciprocitate ar fi protejat de către efectele ei. Scoasă din contextul “moștenirii” lui Rousseau, ideea poate fi interpretată ca o formă de protejare a cetățeanului în relația cu societatea din care face parte.

Piesa de rezistență care reglementează drepturile și libertățile omului în perioada postbelică rămâne Declarația Universală a Drepturilor Omului, care proclamă ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.

Apariția acestui instrument juridic internațional a impus autorităților naționale și organizațiilor internaționale să acorde o foarte mare atenție protecției omului, drepturilor și libertăților sale fundamentale, care ulterior au fost inserate și în constituțiile naționale, în situațiile în care problematica nu era abordată în mod complex și democratic.

În ultimele două decenii, ca urmare a dispariției din Europa a sistemului politic comunist, conceptul privind securitatea persoanei a obținut o nouă anvergură. Este perfect valabilă axioma conform căreia securitatea persoanei nu poate fi asigurată decât de către statele democratice, cu legitimitate internă crescută, care sunt în măsură să poată gestiona amenințările cu origine externă sau internă. Un stat democratic poate conferi exercitarea tuturor drepturilor și libertăților ce se cuvin persoanelor, iar persoana devine, în acest mod, valoare socială fundamentală.

Drepturile individuale sunt la fel de importante ca și cele colective, deoarece ele exprimă fie conștiința individuală, fie conferă garanții cu expresie materială cum ar fi dreptul la proprietate. Un stat aflat în război sau care are dificultăți cu legitimitatea internă nu poate asigura aceste drepturi și libertăți aplicabile populației, iar pe cale de consecință pot fi suprimate alte categorii de drepturi colective, spre exemplu dreptul de asociere.

În contextul evoluției problematicii securității, abordarea securității persoanei trece dincolo de limita asigurării unor nevoi care țin de stricta integrare socială și asigurarea proprietății private. Oamenii la nivel individual trebuie protejați de către stat prin categorii complexe de măsuri, prin politici sociale coerente cu grad optim de aplicare, prin politica externă și de apărare care trebuie circumscrisă intereselor naționale.

O dificultate care ține de realizarea securității este reprezentată de încălcarea limitată și temporară a exercițiului unor drepturi și libertăți. Pentru asigurarea securității și în scopul înlăturării amenințărilor, instituțiile abilitate ale statelor monitorizează vectori țintă despre care există informații că săvârșesc fapte prin intermediul cărora aduc atingere securității naționale sau celei internaționale. După atentatele teroriste din SUA și din Europa, statele care s-au simțit vizate de aceste tip de amenințare au instituit reguli noi în ceea ce privește monitorizarea comunicațiilor. Aceste măsuri nu au fost agreate de populație, care prin exponenți ei a reacționat invocând încălcarea unor drepturi și impunerea unor reguli cu iz de stat polițienesc. În ciuda unor dezbateri care au avut loc pe această temă, societatea civilă pe de o parte și reprezentații statelor pe de altă parte nu împărtășesc aceleași puncte de vedere deoarece populația consideră că există premise favorabile de săvârșire a unor abuzuri, în timp ce instituțiile specializate doresc să-și ia măsuri pentru a putea gestiona într-o manieră cât mai eficientă una dintre amenințările cu conținut asimetric, terorismul. Legislația americană și cea europeană au devenit mai insistente în acest domeniu de reglementare, fără a avea totuși imixtiuni clare de abuz în viața persoanelor. Situația este complexă și comportă o analiză aprofundată la nivel teoretic prin realizarea unui raport între beneficiu – care înseamnă securitate națională sau internațională – și pierdere – care semnifică o mai adâncă incursiune instituționalizată în viața privată a unor persoane. Aspectele care țin exclusiv de viața intimă a persoanelor sunt protejate de legislația tuturor statelor democratice, prin măsuri legislative clare, prin sita analizelor specializate trecând doar acele informații cu relevanță pentru securitate.

Din evaluarea modului de manifestare a amenințărilor la adresa securității internaționale rezultă că sistemul legal de investigare și control trebuie să fie actualizat în permanență pentru a putea reacționa pe componenta preventivă, proporțional cu gradul de agresivitate pe care îl comportă acestea. Subiectul este sensibil și societatea civilă a reacționat întotdeauna ferm și insistent, dezavuând prudența exagerată manifestată de serviciile speciale.

2.2.3.2. Securitatea societății

Societatea umană reprezintă modul superior de organizare în sfera fenomenelor vieții. În decursul istoriei, la un moment dat, societatea a început să evolueze concomitent cu statul. Societatea umană, conform sensurilor identificate în dicționare, reprezintă o structură complexă de oameni, grupuri, clase, stări și mecanisme politice și economice. Statul, prin instrumentele de care dispune, are obligația să asigure securitatea la nivelul grupurilor sociale existente.

Extensia de la securitatea persoanei la securitatea grupului este foarte scurtă, existând o relație de condiționare între cele două paliere. Grupurile se formează deoarece oamenii urmăresc realizarea unor scopuri, care nu pot fi atinse într-o stare de izolare completă. Prin geneza sa, grupul este capabil să acționeze unit, deși este compus din indivizi sau subgrupuri formate la rândul lor din mai mulți indivizi. Dacă există formule de realizare a securității persoanei, sunt create condiții de asigurare a securității grupurilor sociale, pe același fond de legitimitate instituțională a statului. Grupul social are față de persoana individuală mai multă greutate în relația cu statul din care face parte.

Unele aspecte legate de identitatea națională, de apartenență religioasă, de criterii de rasă, sex sau orientare sexuală individuală sunt în disonanță cu interesele, valorile și morala altor grupuri. Fricțiunile care apar și sunt escaladate pot constitui factori de risc pentru securitatea națională și cea regională, sens în care statul are obligația să intervină și să reducă efectele periculoase. Într-un stat democratic problemele grupului social sunt abordate în consonanță cu prevederile constituționale, membrii grupului sau ai comunității sociale având obligația de a respecta și de a se alinia la legislație, neexistând opțiunea de a se situa în afara sau la limita acesteia. În Europa ultimilor 20 de ani au fost foarte multe exemple de nereușită socială, când acțiunile unor grupuri cu origine etnică comună au stat la baza unor conflicte locale sau naționale, transformându-se în surse de instabilitate regională.

Climatul de bună existență socială nu poate fi asigurat de nici un stat în lipsa înțelegerii cotelor de diversitate, identitate, apartenență, înregimentare, aliniere, etc.

Capitolul 3 Securitatea nationala

1. Conceptul de securitate națională

Epoca pe care o trăim este una a frământărilor, a provocărilor cauzate de limitări și crize în aproape toate domeniile de activitate ale societății umane; politic, economic, diplomatic, ori militar. Din acestă perspectivă, observăm o tensionare a relațiilor între state, o căutare a soluțiilor, dar și a soluțiilor de echilibru, iar problemele legate de diverse aspecte ale securitățiiinternaționale sunt intens dezbătute,atât în întâlniri și conferințe oficiale, în dezbateri publice, cât și în mass-media. În general, conceptul de securitate este legat de entitățile de tip stat, regiune, zonă. O definiție primară a securității afirmă că aceasta reprezintă „Faptul de a fi la adăpost de orice pericol, sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. Protecție, apărare”19. Studiul securității, a securității statelor, în special, a constituit subiectul preocupărilor unor importanți gânditori în istoria umanității, în special a celor politici, fiind profund interconectată cu atitudinile de politică internațională și studiul relațiilor internaționale. Rădăcinele sunt adânci, pornind din antichitate. Dacă Platon și Aristotel se apleacă asupra guvernării și relațiilor între cetăți, ansamblu de securitate și „folosește în analiză raționamente care aveau să fie sintetizate mai târziu înteoria relațiilor internaționale și sistematizate mai ale de curentul realist de gândire a strategiilor de securitate. În analiza pe care o face războiul peloponezian, Tucidide dezvoltă concepte precum relațiile de putere dintre state și modul în care dinamica acumulării de putere influențează configurația relațiilor internaționale”20

Exponent alcurentului realist în abordarea politicii, Machiavelli afirmă că siguranța reprezintă condiția necesară, înainte de toate, în realizarea căreia se pot întreprinde acțiuni, care nu sunt necesar morale, conform concepțiilor tradiționale.21Securitatea este legată de stat, de interesul și de puterea acestuia. Prin interesul statului înțelegem scopul fundamental al acestuia în relațiile cu alte entități de același tip. În ceea ce privește securitatea statului, opinăm că acesta poate fi definită ca reprezentând capacitatea acestuia de a-și realiza interesul propriu și de a influența distribuția relațiilor internaționale le nivel regional sau global. În sensul celor de mai sus, subliniem aportul cardinalului Richelieu în gândirea relațiilor de putere, introducând noțiunea de interes al statului ca și motor al relațiilor internaționale. Acest concept, dublat de acceptarea existenței și dreptului imperiilor, a stat la baza sistemului de securitate european, având ca punct de susținere principiul echilibrului de putere, până la sfârșitul Primului război mondial, când SUA, prin vocea lui Woodrow Wilson, anunță că noul sistem de securitate se va baza pe securitatea colectivă și nu pe vechile alianțe militare și că bazele noii Europe nu se vor mai fundamenta pe granițele vechilor imperii, ci pe criteriul etnic, al autodeterminării popoarelor. Teoria securității comune, astfel apărută, ca formă a curentului liberal de gândire, în ciuda translatării sale în unele măsuri practic, cum ar fi înființarea Ligii Națiunilor, nu va avea succes, însă, decât după cea de-a doua conflagrație mondială.

Considerăm demn de subliniat că, în general, gânditorii politici asociază conceptul de securitate cu cel de război, precum și cu studiul fenomenelor atașate dezvoltării sociale, cum ar fi conflictul,mergând până la introducerea acestora în relațiile de tip contract social, între conducători si cei conduși. Acest contract de supunere este sprijinit de Thomas Hobbes, care argumentează astfel, atât absolutismul, cât și cuceririle Angliei, afirmând că supusul „în cazul în care trăiește sub protecția sa, se subînțelege că se supune cârmuirii”22. Prin cârmuire, în opinia gânditorului, înțelegem atât stăpânirea, cât și învingătorul.

Hans Morgenthau, fondatorul realismului clasic, consideră că „elementul cheie care orientează analiza de sorginte realistă a politicii internaționale este conceptul de interes definit în termeni de putere23”.

El pledează pentru recunoașterea rolului tuturor statelor în ecuațiile de securitate din sistemul internațional, afirmând că lupta pentru putere este universal și continuă că, în ciuda momentelor de echilibru în și între imperii, izolaționismul este ilizoriu24.

Studiind securitatea, nu putem observa că, în centrul determinărilor și dimensiunilor sale,se situează obiectul, mobilul său. Atunci când obiectul securității este statul, ne referim la securitatea statului, a națiunii, iar când aceasta privește întregul mediu geopolitic global sau regional ne referim la securitatea internațională. În situația în care în centrul preocupărilor de securitate este individul, putem afirma că avem de a face cu conceptul de securitate/ siguranță a individului sau persoanei. În prezent asistăm la o multidimensionare a abordărilor securității, în domeniile cele mai importante ale societății: securitatea economică, securitatea energetică, securitatea ecologică, securitatea socială, securitatea individului. Dincolo de acestă clasificare scolastică, observăm că aceste domenii se întrepătrund, se conectează, având scopuri, dezvoltări și mobile comune. Încercând a descoperi factorul comun, există abordări de tipul neoliberalismului, care consideră că individul, fiind elementul fundamental al societății, devine liantul tuturor dimensiunilor securității. Se afirmă astfel, că, în prezent ne situăm într-o nouă paradigmă de securitate, că „securitatea la orice nivel, are ca subiect omul, care transcede toate granițele”25. Aceasta ar avea la bază drepturi și libertăți prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Astfel paradigma situării individului în centrul domeniilor securității poate fi acceptată, însă putem observa că există o serie de limitări contemplative. Prima, se referă la faptul că nu toate statele lumii, nu toate mediile socio-umane, manifestă legal și în fapt atitudinea de a pune în centru individul, de a instaura, concret, drepturile omului în preocupările societății. Cea de-a doua limitare, pornește de la succesiunea abordărilor în domeniul securității. Încercând a demonstra că necesitatea distincției dintre securitatea națională și cea internațională constituie o preocupare falsă, întrucât omul este subiectul securității, se neagă că de fapt aceste două domenii ale securității există,iar definirea și descrierea lor s-au efectuat înainte de a începe dezbaterea privind rolul centrist al omului în ceea ce privește securitatea.

Securitatea statelor constituie unul dintre cele mai studiate și reglementate domenii în

activitatea comunităților umane, generând transformări profunde, în special, în ceea ce privește

geopolitica și geostrategia lumii, a dezvoltării forțelor armate, dar și, în conexiune, a unor

transformări în viața socială și, chiar, a evoluției tehnologice.

Conform criteriilor autorilor Lumii 2009, sistemul global presupune „…o justapunere a cinci subsisteme majore: politic, economic, social, cultural și ecologic”.26 Acestea alături de sectorulmilitar, alcătuiesc cele 6 dimensiuni ale securității statelor.

Securitatea statelor se dezvoltă având la bază interesul național și valorile națiunii. După cum se știe, „… interesul este imboldul acțiunii, motivul acțiunii, iar politica nu este altceva decât o expresie a interesului”.27

Conform Strategiei de Securitate Națională, interesele naționale” …reflectă percepția dominantă, relativ constantă și instituționalizată cu privire la valorile naționale”28.

19 www.dexonline.ro

20 Ozunu, M.V., Ghid de studiu al disciplinei securitate și apărare națională

21 Boucher, D., Kelly,P., Mari gânditori politici de la Socrate până astăzi, Ed. ALL, București, 2008, p.141

22 Hobbes, Th., Leviathanul, p.720, apud. Boucher, D.,Kelly, P., Mari gânditori politici de la Socrates până astăzi, Ed. ALL, București, 2008, p.162

23 Ozunu, M.V., op.cit

24 Benewick, R.,Green Ph., Dicțonarul Marilor Gânditori Politici, Ed. Artemis, București, 2006, p.225-227 25 Sarsccinschi, A., Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, Ed. Universității Naționale de Apărare,București, 2005, p.21

26 Frunzeti, T., Zodian, VI și colaboratorii, Lumea-2009- Enciclopedie Politică șiMilitară, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011,p.37 27 Mureșan, M., Văduva, Gh., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006, p.87

28 Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007, p.9

29 Ibidem

În cazul țării noastre, interesele și valorile naționale se concentrează în : progresul, prosperitatea și securitatea națională a României.29

În concepția națională „…securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței

națiunii și a statului român și un obiectiv fundamental al guvernării, ea are ca domeniu de

referințăvalorile, interesele și obiectivele naționale”30.

Încercând să sintetizăm cele prezentate mai sus, securitatea națională reprezintă starea care

asigură păstrarea valorilor naționale fundamentale, a integrității, independenței și bunei funcționări a statului.

Pe de altă parte, dorim să subliniem că Max Weber definea statul ca „o comunitate umană

care își arogă monopolul folosirii legitime a forței într-un teritoriu dat”31 Asigurarea securității statelor înglobează un amplu ansamblu de domenii, complementarea și

într-o strânsă corelație, care contribuie la garantarea existenței, funcționalității și exprimarea liberă, în contextul de vecinătate, regional și global al statului, care garantează libertatea individului și comunității, precum și exprimarea aspirațiilor fiecăruia și a națiunii, în totalitatea sa. Altfel spus, securitatea națională include atât domeniul apărării naționale, ca apanaj exclusiv alforțelor armate, cât și elemente subsumate securității, incluse în alte domenii: politic, economic, diplomatic, răspunsul la urgențele civile,bunul trai al cetățeanului, etc.

Apărarea națională reprezintă, în opinia noastră, una dintre dimensiunile esențiale ale

securității, constituindu-se în obiectivul fundamental al existenței și activității forțelor armate. Ea

cuprinde „ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de către un stat în scopul de a

garanta independența și suveranitatea națională,integritatea teritorială, de a proteja viața și bunurile populației, precum și susținerea intereselor fundamentale ale țării.”33

Astfel putem afirma ca, prima manifestare a preocupărilor în domeniul securității

statului se realizează prin formularea politicii de securitate, care constă în totalitatea măsurilor luate de un stat, într-o multitudine de medii acționale, național sau în cooperare cu alte țări, pentru realizarea securității sale în scopul asigurării păcii și prosperității cetățenilor săi și generațiilor ce le vor urma.

Pentru gestionarea securității lor, statele construiesc o serie de strategii, de regulă, grupate pe următoarele paliere: strategia de securitate națională, strategia de apărare naționalăși strategia

militară. Trebuie să subliniem că acestea sunt cele mai frecvente și sunt destinate să răspundă riscurilor și amenințărilor la adresa bunului mers al activității statului, siguranței sale și cetățenilor săi.

Strategia de securitate nu constituie un concept nou, acesta apărând odată cu ființarea statelor.

Philip Bobbit34 face legătura între securitate, dezvoltarea strategiilor de securitate, schimbarea ordinii constituționale și revoluția militară care începe în secolul al XVI- lea. El afirmă că statul se schimbă și că strategia pe care o abordează evoluează. Statul modern „este rezultatul istoriei moderne, așa cum armatele de mercenari s-au transformat în armatele moderne, stabile, profesionalizate ale prezentului”35.

Strategia de securitate națională vizează „următoarele domenii: starea de legalitate; siguranța cetățeanului; securitatea publică; prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenițări asimetrice; capacitatea de apărare; protecția împotriva dezastrelor naturale;degradării condițiilor de viață și accidentelor industraile”36.

29 Ibidem30 Strategia de securitate națională a României, București, 2007, p.7

31 Weber, M., The Protestant Ethic and The Spirit of Capitalism; sursa: www.ne.jp.asahi

32 Sursa: www.wikipedia.org, accesată la 20 mai 2014

33 Moștoflei, C.,Duțu,P. Apărarea colectivă și apărarea națională în contextul integrării României în NATO și aderării la Uniunea Europeană, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2005,p.26 34 Bobbit, Ph., The shild of Achilles, War peace and the course of history, Penguin Books, London, 2002,pp.69-74

35 Ibidem, p.73

36 Strategia de securitate națională a României, 2007,p.7

Securitatea națională suscită a fi analizată în contextul evoluției fenomenului numit război.Ian Bellany afirmă ca „securitatea, în sine, este o relativă absență a războiului”, precum și „o relative solidă convingere că nici un război care ar putea avea loc nu s-ar termina cu o înfrângere”37. Ca parte a evoluției societății, observăm că fenomenul război în ansamblul său, așa cum au demonstrat-o ultimele conflicte armate ale sfârșitului secolului al XX lea și începutului noului mileniu a suferit oserie de mutații și adaptări la schimbările ce au afectat societatea umană.

Conceptul românesc de securitate națională a început să se cristalizeze mai bine începând din anul 1990 în procesul elaborării unui proiect de document oficial de sine stătător, propus inițial de unii specialiști în domeniul teoriei și doctrinei militare. La acestă idee au subscris și alți teoreticieni, civili și militari, iar în anul 1991 a apărut un prim document intitulat „Concepția integrată privind securitatea națională a României”, elaborat sub egida Ministerului Apărării Naționale și a Ministerului Afacerilor Externe și îmbunătățit ulterio în cadrul unui colectiv mai larg.

La începutul anului 1993 s-a creat o comisie interdepartamentală, cuprinzând reprezentanți ai Preșidenției României, ai unor ministere importante, ai serviciilor de informații și ai altor organisme,care a fost însărcinată să elaboreze proiectul documentului „Concepția integrată privind securitatea națională a României”. Documentul respectiv a fost discutat și adoptat în aprilie 1994 de către Consiliul Suprem de Apărare Țării, care a hotărât sa-l înainteze Parlamentului pentru dezbatere și adoptare.

Astăzi securitatea națională poate fi afirmată în plan internațional, intr-una din formele

fundamentale:

• „securitatea prin cooperare”, definită prin existența unor condiții acceptate de două sau mai

multe state care elimină soluția recurgerii la folosirea forței în soluționarea diferendelor;

• Participarea la alianțe și coaliții de genul NATO, care promovează formula securității prin

cooperare, aspectul militar al securității fiind asigurat de organe de conducere militară comună;

• Participarea la alianțe și coaliții bilaterale și multilaterale, incluzând în tratatele respective

capitole referitoare la asistență, apărare, etc.

• Recursul la reglementările dreptului internațional,în fața unor organisme abilitate.

În condițiile creșterii semnificative a interdependențelor, se produce o mutație de valoare

strategică profundă,în sensul deplasării sistemului securității naționale în spectrul internațional, prin internaționalizarea securității.

2 Conceptul de interes național

Securitatea națională trebuie privită prin prisma elementelor sale fundamentale: interesele

naționale pe de o parte, riscurile, amenințările și vulnerabilitățile pe de altă parte.

Gândirea politicii de securitate națională trebuie să plece de la interesul național, care

întruchipează nevoile și dezideratele unui stat suveran percepute în relațiile cu celelalte state, ce

constituie mediul extern. Interesul național exprimă posibilități de alegere a politicii externe,

orientate spre garantarea prosperității și securității cetățenilor, menținerea valorilor și concepției

despre lume, conform cărora un stat dorește să se afirme în cooperare sau în competiție cu alte

state. Interesele naționale cuprind direcții de dezvoltare perenă și sunt acelea de conjuncture istorică, dar interesele naționale sunt realizate, daca există puterea necesară.

37 Bellany, I., Către o teorie a securității naționale, 1981, apud Sarcinschi, A.,op.cit.,p.9

Pentru definirea intereselor naționale, științele normative utilizează un concept definit ca atare încă de la formarea sistemului modern de state, respectiv a sistemului internațional, la mijlocul secolului al XVII-lea, și anume conceptul de rațiune de stat (raison d’Etat). Rațiunea de stat s-a impus ca principiu normativ superior, deasupra oricăror alte interese individuale sau de

grup în societate, și a devenit principiu regulator al comportamentului internațional al oricărui stat.

Henry Kissinger, arată că, apariția idei de rațiune de stat a pus în dificultate orice altă cale de legitimare a interesului, în special cea religioasă. „Rațiunea de stat susținea că binele statului scuză mijloacele folosite pentru a-l menține; interesul național a luat locul noțiunii medievale de moralitate universală. Echilibrul puterii a înlocuit nostalgia pentru monarhia universală cu consolarea că fiecare stat, în urmărirea intereselor sale egoiste, va contribui cumva la securitatea și progresul tuturor celorlalte”38.

Rațiunea de stat a dat naștere la interesul de stat și, în consecință, la întreaga galerie de

interese ale statului. De aici decurge și dimensiunea normativă a interesului, înțeles ca valoare

socială ce încorporează o anumită așteptare sau dezirabilitate. Pe de o parte, interesul este axiologic orientat. Deci, nu poate fi definit pe cale științifică obiectivă pentru că este construit pe cale socială, subiectivă. Interesul are consistență atât timp cât în construcția sa sunt integrate o serie de așteptări și deziderate sociale, numite valori: bunăstare, libertate, securitate, identitate. Pe de altăparte, valorile țin de structura culturii, adică de ceea ce este subiectiv definit ca bine, frumos, dezirabil, în siguranță, moral. Așadar, interesele sunt expresia unei cristalizări istorice a resurselor ideaționale ale unei națiuni, a stilului de gândire colectiv, transferat instituțiilor politice care administrează chestiunile unei epoci sau alteia. În secolul al XIX lea, interesul statului român a fost acela de a-și câștiga independența politică și de a-și defini identitatea națională. De atunci încoace, interesul nostru a fost și este de a consolida acestă contrucție politică și națională. În termeni de securitate, interesul românilor este acela de a-și prezerva identitatea și integritatea politică.

Să reținem că, în literatura sociologică, Tocqueville arată că structurarea intereselor private

într-o democrație poate avea loc doar în condițiile definirii unui interes public, adică a unui interes de stat. „ Principiul interesului înțeles în mod corect nu generează acte extraordinare

de sacrificiu individual, însă induce acte cotidiene de autoreținere […] disciplinează un număr de

cetățeni în sensul obiceiului de regularitate, reținere, moderare, prevedere, autocontrol ”39. Deci,

interesul public reprezintă o cristalizare a intereselor dintr-o societate; el este diferit de oricare dintre acestea, deși le încorporează. Interesul public este un bun public și îi permite statului să-și

îndeplinească obligațiile de promovare a binelui social. Bunul public este construit din dorința de

promovare a binelui social. Bunul public este construit din dorința cetățenilor și răspunde așteptării majorității acestora. Servicii publice esențiale pentru viața socailă sunt, de exemplu, educația,justiția, sanătatea, apărarea,ordinea publică. Cultura publică simbolizează subordonarea cetățenilor, a indivizilor, și grupurilor față de interesele publice sub forma respectului autorității, recunoaștere în schimbul căreia o serie de servicii care altfel nu ar putea fi obținute pe cale individuală.

La modul generic, interesul național, se referă la principiul regulator al politicii, care consideră binele comun al societății scopul final al acțiunilor administrative, economice, diplomatice, militare, culturale. Peter J. Katzenstein remarcă construcția culturală a statalității și a identității statelor, motiv pentru care interesele lor sunt elaborate în orizontul cultural național, diferit de la o națiune la alta.

39 Citat preluat după Clinton, David W., „The national interest: normative foundations”,în The Review of Politics, vol.48, nr. 4, University of Notre Dame, 1986.

38 Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, București, 1998, p.51

Un critic al curentului neorealist, Stefano Guzini, observă caracterul egoist al interesului național așa cum a fost definit de școala realistă40. Interesul este construit social înorizontul de egoism- generozitate al fiecărei societăți. Chestiunea este dacă, din punct de vedere moral, definirea interesului unui stat afectează negativ un alt stat și care ar fi raportul dintre definirea internă a interesului și promovarea intenațională. În cadrul școlii neoliberale, Robert O. Keohane, admite, de asemenea, ca necesară

structurarea intereselor, pentru că fără această operație relațiile internaționale ar deveni

neintangibile:”Fără o teorie a intereselor, care presupune analiza politicii interne, nici o teorie a

relatiilor internaționale nu poate fi deplin adecvată. […]Teoriile curente de care dispunem nu ne ajută prea mult în înțelegerea comportamentului Statelor Unite și al puterilor europene la sfârșitul războiului rece. […] Este nevoie de cercetare suplimentară mai degrabă la nivelul statului decât la nivelul sistemului internațional”41. Interesele naționale structurează, în cele din urmă, scena internațională. Fără state și fără interesele lor scena ar fi neintangibilă.

Așadar, termenul de interes național, care reprezintă, în politica externă și de securitate,

principiul regulator al acțiunii diplomatice și militare, este un corolar al termenului de rațiune de stat.

Se consideră că există doi factori determinanți importanți ai politicii de securitate națională care definesc și structurează interesle de securitate: contextul cultural-instituțional al politicii și identitatea construită a statelor, guvernelor și a altor actori politici. Perspectiva din care trebuie abordați acești doi factori este aceea a instituționalismului sociologic, care pune accentul pe caracterul contextului în care se definește statul și pe natura concurențială a identirăților politice. După Katzenstein:

• Statele sunt expesia unor modele colective de autoritate și identitate, specifice statului

național;

• Aceste modele sunt vizibile prin intermediul normelor juridice și al obiceiurilor și țin de

cultură;

• Identitatea este o expresie a diferitelor constructe politice referitoare la națiune și statalitate,

constructe concurențiale elaborate de diferiți actori politici;

• Normele sunt așteptări colective pentru comportamentul actorilor cărora li se atribuie o

anumită identitate, cu efect regulator sau constitutiv.

Spre ilustrare pot fi menționate cazul Marii Britanii, unde identitatea politică are o

continuitate de circa 600 de ani, și, pentru comparație, cazurile Germaniei și Japoniei, care și-au

construit o nouă identitate politică după 1945, au elaborat o serie de noi norme de comportament

intern și internațional și,în consecință, au constituit noi modele colective de autoritate și identitate, ceea ce înseamnă o nouă cultură a statalității și a securității. Katzenstein sugerează că există modele alternative în cultura națională care pot susține schimbări importante în statalitate. Identitatea și securitatea statului german sau japonez nu s-au diminuat, ci s-au întărit pe baza unei noi formule de agregare a intereselor. Sursa acestei creșteri de statalitate și securitate se plasează în cultura națională, pentru că mecanismele interne ale culturii sunt capabile sp genereze modele alternative.

In concluzie, fondul cultural al unei națiuni este sursa creșterii sale.

40 Guzini, Stefano, „Constructivism and the Role of Institutions in International Relations”,în Marco Clementi (ed.) Rassegna Italiana di Sociologia,

Roma 2003

41 Keohane, Robert O., „Institutional Theory and the realist Challenge After the Cold War”, în David A. Baldwin (ed.), Neorealism and

Neoliberalism:The Contemporary Debate, Columbia Press, New York, 1993, p.294-295, citat din Katzenstein, op.cit., p.14

Interesele sunt generate pe cale culturală, ceea ce ne sugerează existența unor interese atât de natură materială, cât și spirituală. Rezultă că securitatea este un compozit de interese materiale și spirituale. Robert Gilpin, un cunoscut reprezentant al curentului realist, admite că „mai degrabă prestigiul, nu puterea, este moneda de schimb curent în relațiile internaționale42” . Cu alte cuvinte, statele asociază la puterea lor materială o putere simbolică de tipul prestigiului. O putere materială impresionantă este fragilă dacă nu este însoțită de o putere simbolică pe măsură.

Cazul URSS este ilustrativ: impresionanta sa putere militară nu a putut stopa declinul puterii sale simbolice. În 1990, URSS, era o putere militară fără putere simbolică, iar destrămarea ei un an mai târziu a dus puterea militară la nivelul puterii simbolice.

Pentru securitate, interesele includ prezervarea identității politice, a cadrului și instituțiilor naționale, susținerea bunăstării economice și promovarea unei ordini internaționale favorabile statului și aliaților săi.

Un tablou al intereselor naționale le-ar clasa:

După izvoare

– pornind de la regula că valorile sunt receptori ai nevoilor esențiale ale unei națiuni, ele devin operaționale prin documente politice sau juridice fundamentale. Pot fi identificate sursereale și formale, după cum se consideră esențial pentru formarea substanței interesului național, unansamblu de fenomene sociale: nevoi, aspirații, tradiții culturale,

prestigiu și personalitate națională, etc. Sau reflectarea acestora în instrumente ce conțin norme politice sau norme juridice importante.

După cauzalitate

– interese naționale ideologice ( ținând de filozofia politică ridicată la rang de

ideologie statatlă sau de accentul religios ce marchează acțiunile politice în mediul extern),

interese naționale de influență: de putere sau de presiune și care-și găsesc condiționarea în angajamentele internaționale ale statului și în receptarea acestora pozitiv de către societate. Percepția de bază a oricărui interes ce e promovat de alt stat este dintr-o perspectivă istorică.Genul proxim al noțiunii de interes național este reprezentat de acea sumă de opțiuni politice ce reflectă aspirațiile societății. „Național” denotă filiația conceptului, iar diferența specifică derivă din gradul de importanță ce îl are interesul național, forța de penetrare a câmpului politico-juridic intern și impunerea ca o variabilă necesară definirii mediului internațional.

Sintagma interes național se constituie într-o categorie politică ce se afirmă ca rezultat al

sensurilor biunivoce ce se stabilesc între nivelurile structural , axiologic și normativ.

Interesul național reprezintă un sistem valorico- normativ, având un rol de modelare și de

model, ce exprimă și promovează cerințele funcționale ale națiunii, filtrează percepțiile, determină atitudinile și influențează modalitățile de participare la viața internă și internațională, acționând ca funcție de control vis-a-vis de sistemul interacțiunilor politice. Într-o prezentare pertinentă a interesului național pot fi evidențiate următoarele trăsături ale conceptului: realismul relativ, transparență, eterogenitate orizontală și vericală, dependența mobilă și funcționalismul.44

42 Gilpin, Robert, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, New York, 1981,p.14

43 Dicționar diplomatic, Editura Politică, București, 1979

44 Cobuz, Marcel- Constatntin, Interesul național – considerații de ordin conceptual în Interesul național și politica de securitate, I.R.S.I., București,

1995

Astfel, realismul relativ ilustrează concordanța dintre opțiunea politică ridicată la rang de interes național și exigența interdependenței internaționale, relativitatea este dată de personalitatea eminentului interes național și conștiința apartenenței la „noua ordine mondială”.

Hans J. Morgenthau a fost atașat ideii că politica externă trebuie privită prin prisma

interesului național realist și evitată de la impactul spiritului idealist45.Interesul național trebuie privit atât ca valoare-scop, cât și ca valoare-mijloc de înfăptuire a politicii generale sau sectoriale.

Transparența interesului național se realizează prin urmărirea publică și participarea directă a conaționalilor la procedura de definire, promovare, apărare a acestuia.Eterogenitatea se explică prin valorile intriseci interesului național, diversitatea și diferențierea acestora de la o națiune la alta. Exemplul ilistrativ ar fi acela al dezbaterilor pe palierele sectoriale.

În primul rând, pentru „world order idealists” amenințările la securitatea națională derivă din problemele globale ale omenirii: sărăcia, amenințările războiului nuclear, degradarea ecologică și nu din partea altor state, rezultând de aici că interesul național trebuie centrat în jurul unui pilon umanitar, dezarmare, educație morală, aplicabilitatea dreptului internațional și consolidarea instituțiilor internaționale și este necesară perceperea ca fiind de importanță minoră a doi factori : puterea militară și angajarea de alianțe.

Dependența mobilă derivă din definiția interesului național, insistându-se asupra dinamicii

aleatorie a mediului internațional, asupra dinamicii valorilor, asupra dinamicii ierarhiei

componentelor și asupra gradului de perenitate. Această trăsătură este interconectată cu realismul

interesului național, semnificând legătura externă cu modificările mediului internațional sau cu

schimbările de strategie în definirea interesului național la nivelul decizional intern. Gradul de

dependență se accentuează în cazul organizațiilor internaționale, estomparea dinamismului intereselor convergente ale statelor membre are drept cauze lipsa de autoritate politică a oganizației și implicarea actorilor transnaționali specializați economic ale căror interese sunt deseori diferite de cele promovate la nivel comunitar.

Funcționalismul se referă la faptul că normele politice ce formează interesul național

promovează o serie de cerințe reale ale națiunii, dar nu toate cerințele care presează asupra acesteia.

În Strategia de securitate națională a României se urmărește promovarea, protecția și apărarea valorilor și intereselor naționale. Ea se asigură prin efort național conjugat – respectiv prin forțe și mijloace proprii- precum și prin cooperarea cu aliații și partenerii, în consonanță cu prevederile strategiei de securitate a Uniunii Europene și ale conceptelor strategice ale Alianței Nord Atlantice. Această strategie oferă bazele operaționale ale colaborării sistematice cu organizațiile de securitate și apărare din care România face parte, cu statele aliate, partenere și prietene.

Interesele naționale de bază sunt clasificate astfel:

– apărarea patriei. Aspectul se referă la protecția fizică a cetățenilor unui stat național și la păstrarea integrității teritoriale a acestuia.

– libertatea – se referă la păstrarea sistemului politic al statului și, ceea ce este mai important, la libertatea de a alege propria formă de guvernare și propriile instituții politice.

– bunăstarea economică – este vorba de capacitatea unui popor, unei națiuni de a-și asigura hrana, habitatul, cele necesare unei vieți prospere.

– ordinea mondială- se referă la interesul unei națiuni de a stabili și de a păstra un mediu international politic și economic în care să se poată simți în siguranță.

45 Morgenthau, Hans, Politics among nations:The stuggle for Power and Peace, New York, Knopf, 1973

În literatura de specialitate americană se disting următoarele categorii de interese:

– Interese vitale

– Interese majore

– Interese periferice

Interesele naționale nu derivă din factori externi, ci din opțiunile politice și, de aceea voluntare, ale elitei la putere.

Interesele naționale potrivit Strategiei de dezvoltare a României sunt:

– menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului român;

– garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României;

– dezvoltarea economică și socială a ării, în pas cu dezvoltarea contemporană. Reducerea

susținută a marilor decalaje care despart România de țările dezvoltate europene;

– realizarea condițiilor pentru integrarea României ca membru al NATO și UE. România trebuie să devină componentă, cu obligații și drepturi depline, a celor două organizații, singurele în măsură să îi garanteze un statut de independență și suveranitate și să îi permită o dezvoltare economică, politică și socială similară țărilor democratice;

– afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori democratice; valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național și a capacității de creație a poporului roman.

3. Valori și obiective naționale

Valorile naționale sunt elemente de natură spirituală, culturală și materială ce defines identitatea românească. Prin protejarea, promovarea și apărarea lor se asigură condițiile esențiale ale existenței și demnității cetățenilor și a statului român, în conformitate cu prevederile Constituției. Ele constituie premisele pe baza cărora se construiește și se dezvoltă sistemul democratic de organizare și funcționare a societății, atât prin intermediul instituțiilor și organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale, cât și prin acțiune civică.

În consens cu prevederile Constituției, prezenta Stratgie așează la temelia eforturilor vizând construcția securității și prosperității poporului român valori precum: democrația, libertatea, egalitatea și supremația legii; respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile și libertățile sale fundamentale; identitatea națională și responsabilitatea civică; pluralismul politic;

proprietatea garantată și economia de piață; solidaritatea cu națiunile democratice; pacea și cooperarea internațională; dialogul și comunicarea dintre civilizații46.

Aceste valori reprezintă factorul de coeziune al comunităților locale și al națiunii române,

catalizatorul eforturilor spre progrea și modernizare, liantul relației armonioase dintre interesele

individuale și cele naționale, în acor cu normele ordinii constituționale. Înfăptuirea lor își are garantul în respectul pentru suveranitatea și independența națională, caracterul național, unitar și

indivizibil al statului, unitatea bazată pe comunitatea de limbă, cultură și viață spirituală, pe respectful pentru identitatea specifică a tuturor cetățenilor și comunităților.

Interesele naționale reflectă percepția dominantă, relativ constantă și intituționalizată cu

privire la valorile naționale. Ele vizează promovarea, protejarea și apărarea –prin mijloace legitime – a valorilor prin care națiunea română își garantează existența și identitatea, pe baza cărora își construiește viitorul și în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și participă la procesul de globalizare

46 Strategia de securitate națională, București, 2007, p.8

Prin aria lor de manifestare, ele se adresează – în primul rând – cetățenilor patriei care trăiesc pe teritoriul național, dar și – în egală măsură – tuturor celorlelți oameni aflați în România, precum și românilor care trăiesc sau își desfășoară activitatea în afara granițelor țării.

Obiectivele de securitate națională a româniei stabilesc orientarea efectivă și reprezintă reperele de bază ale acțiunii practice, sectoriale, a diferitelor instituții ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, corelată și interdependentă să garanteze și să conducă la realizarea și

afirmarea intereselor fundamentale ale țării.

Strategia de securitate națională a României fixează următoarele obiective:

– păstrarea independenței, suveranității, unității și integrității teritoriale a statului român, în

condițiile specifice ale aderării la NATO și integrării țării în Uniunea Europeană;

– garantarea ordinii constituționale, consolidarea statului de drept și a mecanismelor democratice

de funcționare a societății românești, prin: asigurarea libertăților democratice ale cetățenilor, a

drepturilor și îndatoririlor constituționale, a egalității șanselor, perfecționarea sistemului politic și

dezvoltarea modalităților de realizare a solidarității sociale, aprofundarea reformei în justiție,

întărirea autorității instituțiilor statului, consolidarea mecanismelor de respectare și aplicare a legii;

– relansarea economiei naționale, combaterea sărăciei și a șomajului, perfecționarea

mecanismelor economiei de piață și a disciplinei financiare;

– dezvoltarea societății civile și a clasei de mijloc;

– asigurarea stabilității sistemului financiar-bancar și a echilibrului social;

– modernizarea instituțiilor de apărare națională, în conformitate cu standardele NATO;

– optimizarea capacității de apărare națională, în conformitate cu standardele NATO;

– îmbunătățirea capacității de participare la acțiunile internaționale pentru combaterea

terorismului și a crimei organizate;

– îmbunătățirea stării de sănătate a populației și protecției copilului, dezvoltarea instituțiilor de

educație, cercetare și cultură.

În condițiile în care, în lumea modernă, securitatea și prosperitatea sunt termeni inseparabili ai aceleiași ecuații – progresul, prosperitatea și securitatea națională ale României nu pot fi decât rezultanta majoră a unui proces complex de promovare și garantare a valorilor și intereselor naționale. Acest proces vizează, în esență: integrarea reală și deplină în Uniunea Europeană; asumarea responsabilă a calității de membru al Alianței Nord Atlantice; menținerea integrității, unității, suveranității, independenței și indivizibilității statului român, în condițiile specifice ale participării la construcția europeană; dezvoltarea unei economii de piață competitive, dinamice și performante; modernizarea radicală a sistemului de educație și valorificarea eficientă a potențialului uman, științific și tehnologic; creșterea bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate ale populației; afirmarea și protejarea culturii, identității naționale și vieții spirituale ale românilor, în condițiile create de cadrul unional european.

Fiecare stat încearcă să-și reducă insecuritatea fie prin diminuarea vulnerabilităților sale, fie

prin prevenirea sau micșorarea amenințărilor. Aceste alternative stau la baza ideilor de securitate

națională și internațională.

Capitolul 4: Riscuri, amenințări și vulnerabilități ale securității internaționale

Riscul reprezintă un eveniment potențial cu un anumit grad de distructibilitate șiprobabilitatea de producere a acestuia.

Vulnerabilitățile sunt stări de lucruri, procesele sau fenomenele din viața internă care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale, sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora. Factori de risc la adresa securității României reprezintă acele elemente, situații sau condiții interne/externe care pot afecta prin natura lor securitatea țării, generând efecte contrare sau de afectare a intereselor fundamentale ale țării.

Conținutul expresiei ”factor de risc la adresa securității naționale” poate fi perceput corect în măsura în care se receptează corespunzător asocierea noțiunii de „factor” cu cea de „risc”.

Noțiunea de factor este definită ca ”împrejurare, condiție care determină apariția unui proces, a unei acțiuni, a unui fenomen ” (Dicționar al limbii române contemporane/ Vasile Breban) sau ca „ceea ce face să ia naștere un proces, o acțiune”(Mic dicționar enciclopedic).

Din această perspectivă se conturează și viiorul tip de război care va fi „războiul de tip igienic, chirurgical, în care pierderile umane vor fi minime…, iar câștigătorul cunoscut dinainte, și anume, cel ce va deține supremația tehnologică și pe cea a informației” . Acest tip de război, care a fost deja anunțată de războiul din Golf și Iugoslavia, opus războiului de tip barbar, în care predomină cantitatea și nu calitatea, este provocarea începutului de mileniu, căreia România trebuie să-i facă față, singura modalitate fiind alăturarea la țările democratice, civilizate și făcând eforturi uriașe spre modernizarea armatei și integrarea in NATO, acceptând astfel consecințele globalizării militare.

Realiștii de diferite orientări identifică statul ca fiind actorul cheie în relațiile internaționale,

fie ca soluție la anarhia stării naturale (Hobbes), fie ca forță dominantă în relațiile dintre oameni și națiuni (Clausewitz și Tucidide). Există câteva motive pentru care statului trebuie să i se acorde o poziție privilegiată. Mai întâi, statul a evoluat timp de câteva secole până să devină unitatea principală de organizare politică a populațiilor lumii. A triumfat asupra tuturor celorlalte forme de organizare politică – orașe stat, principate feudale și imperii, inclusiv Uniunea Sovietică.

În al doile rând, în strânsă legătură cu gândirea hobbesiană, statul se bucură de un monopol

al violenței legitime. Popoarele lumii, indiferent cât de divizate ar putea fi, pe criterii de naționalitate, origine etnică, limbă, religie și cultură, au ales statul – sau acesta le-a fost impus-pentru a-și rezolva diferendele. De asemenea, ele se bazează pe stat pentru a le apăra interesele de atacurile altor state și actori internaționali.

În al treilea rând, în decurs de câteva secole și-a făcut apariția un corpus de dreptinternațional ce recunoaște autoritatea morală și legală a statului de a-și îndeplini funcțiile de garantare a securității interne și externe.

Statele, ca actori, se recunosc reciproc, în mod tipic, ca egale din punct de vedere moral și juridic, în ciuda marilor diferențe sub aspectul puterii materiale, al alcătuirii comunitare sau al tipului de regim. Recunoașterea reciprocă a deținerii autorității suverane sau ultima asupra teritoriului și populațiilor pe cae le controlează stabilește poziția centrală a acestor actori în relațiile internaționale. Pentru realiși, o teorie a comportamentului statelor în interrelațiile lor constituie teoria relațiilor internaționale.

4.2. Riscuri, amenințări și vulnerabilități ale securității

Interesele de securitate și corelarea lor cu alte categorii de interese au impus și solicit permanent fixarea noțiunilor de referință, completarea sau modelarea conținutului și semnificației acestora odată cu dinamica cadrului general de securitate, a pachetului normativ existent în domeniu sau cu cerințele derivate din realitatea existențială dirijată de factori obiectivi și subiectivi inevitabili.

Riscul reprezintă un eveniment potențial cu un anumit grad de distructibilitate și probabilitatea de producere a acestuia.

Vulnerabilitățile sunt stări de lucruri, procesele sau fenomenele din viața internă care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale, sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora.47

Factori de risc la adresa securității României reprezintă acele elemente, situații sau condiții interne/externe care pot afecta prin natura lor securitatea țării, generând efecte contrare sau de afectare a intereselor fundamentale ale țării.48

Conținutul expresiei ”factor de risc la adresa securității naționale” poate fi perceput correct în măsura în care se receptează corespunzător asocierea noțiunii de „factor” cu cea de „risc”.

Noțiunea de factor este definită ca ”împrejurare, condiție care determină apariția unui proces, a unei acțiuni, a unui fenomen ” (Dicționar al limbii române contemporane/ Vasile Breban) sau ca „ceea ce face să ia naștere un proces, o acțiune”(Mic dicționar enciclopedic).

În scopul evidențierii valorii individuale a termenilor enunțați se poate realiza o definire din perspectiva pesonală prin care sunt nuanțate aspectele de întrepătrundere, cele de diferențiere,determinările, dar nu se deviază de la esența definițiilor general acceptate.

În acest context, putem afirma că riscul reprezintă un ceva identificat, element, fenomen,

acțiune, cu o probabilitate mai mare sau mai mică de declanșare, ce ar putea afecta securitatea, pe unul sau mai multe din palierele sale.

Vulnerabilitatea definește suscebilități și slăbiciuni interne ale componentelor comunității și arealului acestuia, care erodează capacitatea structurilor componente de a riposta la diverși vectori îndreptați împotriva securității unuia sau mai multor elemente comunitare.

Pericolul poate fi un vector acțional imediat generat de un risc cuantificat sau neidentificat,

de o vulnerabilitate necontrolată, sau o sinteză a riscurilor și vulnerabilităților prioritare.

Amenințarea proiectează valoarea și capacitatea distructivă, potențialul de lovire iminentă al

vectorului unui risc (cumul de riscuri) gata să se producă sau a unor vulnerabilități ale căror erodare, sistemul nu o mai poate suporta, ce are consecințe majore imediate la adresa securității statale.

În concluzie, putem afirma că riscul există, este cuantificat, urmărit și eventual înlăturat, vulnerabilitatea se manifestă, poate fi ținută sub control și gestionată, eventual diminuată sau eliminată, pericolul alertează și pregătește o anumită treaptă de reacție în sistem, iar amenințerea

pune sistemul de securitate în stare de ripostă majoră.

Riscul este un concept strâns legat de decizie, orice comportament decizional implicând asumarea unor riscuri. Corelat cu noțiunea de securitate, riscul prefigurează consecintele deciziilorpolitice și guvernamentale, a schimbărilor majore, dar și a acțiunilor derivate din acestea, evidențiind sursele insecurității statelor.

47 Strategia de Securitate Națională a României, București, 2001, p.18

48 Idem, p.18

Distanta de la risc la amenințare este destul de scurta în multe dintre situații, fapt ce face ca în unele cazuri riscul să fie confundat cu acestea sau să reprezinte izvorul imediat de manifestrae,

estompându-l ca eveniment.

Deseori noțiunile de risc și pericol sunt privite ca fiind simiilare, definind același lucru.

Analiza de profunzime permite sesizarea faptului că riscul menține o anumită stare de veghe în

sistem, iar pericolul sensibilizează și alertează cu mai multă determinare, produce reacții mai

prompte, reflectă receptarea subiectiv- obiectivizată a acelor riscuri și amenințări gata să erupă, cu posibilitatea ridicată să se producă sau să producă consecințe majore pentru securitatea țării.

Cea mai acceptată abordare a tipologiei riscurilor prin prisma efectelor evidențiază doua mari categorii de riscuri la adresa securității naționale: riscuri militare (convenționale și neconvenționale) și riscurile nemilitare (nonmilitare, convenționale și neconvenționale). Acestea pot fi localizate ca provenind din mediul intern, luând forma riscurilor interne. Au fost identificate: instabilitatea politică, infracționalitatea economico- financiară, coruăția, crima organizată, degradarea mediului, dezechilibre ecologice, intoleranța religioasă, etc.

Riscurile externe derivă din acțiuni și activități ce germinează în afara granițelor statului,

concretizate în : activități extremiste și teroriste, crima organizată transnațională, conflictele militare din apropierea granițelor, instabilitatea politică regională, alianțe militare ostile, decalajele de ordin tehnologic, social, militare între state vecine.

Riscurile nemiliatere pot fi privite și prin prisma domeniilor în care se manifestă:politic,

economico- financiar, social-cultural, informațional, psihologic, etnic-religios, ecologic, tehnologic, crima organizată, terorism. Prin natura și conținutul vectorului acțional, riscurile nemilitare pot fi de tip agresiv (spionajul, terorismul, crima organizată) sau neagresive (calamități naturale, accidente majore).

Privind durata de manifestare, riscurile pot fi de permanente sau temporare, iar strâns legat de acestea sunt riscurile combinate, ce pot deveni potențiale amenințări într-un timp extrem de scurt.

Riscurile permanente își au originea în factorii disturbatori proprii fiecărui fenomen social,

factori ai realității obiective, ce pot contribui la producerea unui anumit eveniment sau pot genera procese care uneori devin necontrolabile.

Riscurile temporare se caracterizează printr-o forță de impact majoră, surpinzând de cele mai multe ori prin efectul lor, apariția și dispariția acestora fiind generate de unele prefaceri bruște sau evenimente sociale neprevăzute.

Riscurile permanente sunt mai ușor de gestionat spre deosebire de riscurile temporare care

pot avea un gard ridicat de impredictibilitate. În tipologia riscurilor pot fi incluse riscurile calculate și riscurile asumate.

Riscurile calculate se înscriu în stare de normalitate a desfăâurării fenomenelor, implicând

existența pârghiilor de intervenție și exercitarea unui contol dozat eficient.

Riscurile asumate derivădin valoarea și consecințele opțiunii individuale sau colective, au un

caracter permanent, decizia conștientizată și cuantificată instrumental sau voluntar mecaniză fiind baza de manifestare a acestui tip de riscuri. Această categorie de riscuri capătă o semnificație deosebită atunci când vizează securitatea națională a statului și asumarea lor nu se poate face decât pe baza ueni analize determinată științific, cu o solidă susținere socială și politică.

Riscurile directe la adresa securității naționale au de regulă conotații stricte în domeniul militar, iar cele indirecte vizează preponderent riscurile nemilitare.

Acceptabilitatea riscurilor este strâns legată de mărimea pierderilor evaluate a se produce în momentul transformării acestora în eveniment. Sub acest aspect avem de-a face cu riscurile

acceptabile și riscuri inacceptabile.

Cu o anumită specificitate, în mod similar pot fi analizate și tipurile de pericole, amenințări și vulnerabilități cu precizarea că vulnerabilitățile țin doar de latura internă a sistemului.

Tipurile de riscuri, vulnerabilități, pericole și amenințări descrise sau altele nesurprinse, având în vedere gama largă de posibilități privind categorisirea acestora, se manifestă și evoluează într-o permanentă interdependență și intercondiționare.

Riscurile nemilitare favorizează și pot genera riscuri, pericole și chiar amenințări de ordin

militar, riscurile indirecte determină riscuri directe, vulnerabilitățile interne alimentează riscuri

interne și externe, acceptabile sau, în situații externe, inacceptabile, agresive sau neagresive.

Riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în principal, din perspectiva posturii de țară membră a Alainței Nord Atlantice și a Uniunii Europene, în aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel deriscuri ar putea genera vulnerabilități majore din perspectiva securității proprii și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor asumate la intrarea în NATO și în Uniunea Europeană. Se înscriu în acestaă categorie și riscurile ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor României reprezintă și frontiera estică a celor două organizații.49

Principalele riscuri și amenințări care pot pune în pericol securitatea națională a României,

valorile și interesele sale ca stat memru al comunității europene și euro-atlantice sunt următoarele:

Terorismul internațional: Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra unor obiective

simbol ale civilizației și puterii america, acțiunile de aceeași natură executate la Madrid, Londra,

Moscova sau Istanbul, precum și cele care au avut loc în Orientul Apropiat, Caucaz, Africa, Asia

Centrală, de Sud și Sud-Est, dovedesc faptul că terorismul internațional de sorginte extremistreligioasă, structurat în rețele transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea euro-altlantică. Rețelele teroriste internaționale au acces la tehnologia modernă și pot beneficia de transferuri bancare și mijloace de comunicare rapide, de infrastructură și asistență oferite de organizații etnicoreligioase extremiste, de suportul criminalității transfrontaliere organizate ori de sprijinul regimurilor corupte sau incapabile să guverneze democratic. Ele pot provoca pierderi masive de vieți omenești și distrugeri materiale de mare amploare, iar – prin accesul posibil la armele de distrugere în masă – consecințele acțiunilor lor pot deveni devastatoare. Caracterul deschis al societăților democratice moderne, ca și cerințele globalizării, determină ca fiecare stat în parte cât și comunitatea internațională în ansamblu, să rămână vulnerabile în fața terorismului internațional, astfel că imperativul contracarării acestui flagel și al cooperării forțelor democratice oentru contracararea lui constituie o cerință vitală, inclusiv prin acțiuni comune desfășurate în zonele care generează terorism.

Proliferarea armelor de distrugere în masă: Armele nucleare, chimice, biologice și radiologice constituie o altă amenințare deosebit de gravă din punctul de vedere al potențialului de distrugere. Accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor din punct de vedere tehnologic, iar tentația dobândirii lor sporește amenințător, concomitent cu reducerea granițelor de comportament responsabil al autorităților ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau relogioase extremiste. Se amplifică, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea mijloacelor de transport la țintă a unor astfel de arme și pentru relizarea și stocarea produselor cu dublă utilizare.

49 Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007, p.12

Colapsul sau evoluția anarhică a unor state posesoare de arme de distrugere în masă, autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra complexelor lor militare, precum și existent unor regiuni – inclusiv în Europa- aflate în afara controlului statal, favorizează dezvoltarea unei piețe negre active pentru astfel de mijloace.

Din perspectiva preocupărilor pentru securitatea națională, amplificarea fenomenului terrorist și proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă principalul factor generator de incertitudini în domeniul securității globale, în condițiile în care regimurile nedemocratice, totalitare pot asigura cel mai periculos suport operațional și logistic.

Conflictele regionale: în pofida evoluțiilor pozitive din ultimul deceniu și jumătate, care au făcut din Europa un loc mai sigur și mai prosper, arealul strategic în care este situată România este încă bogat în conflicte locale, inter si intra statale, cu puternice implicații pentru pacea și securitatea regională și europeană. Prin numărul lor mare, așa numitele „conflicte înghețate” din această regiune, alături de alte stări tensionate, dispute teritoriale, tendințe separatiste și situații de instabilitate prezente în proximitatea strategică a României, generează incertitudine strategică, determină irosirea multor resurse și perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de violență și criminalitate și favorizează terorismul.

Criminalitatea transnațională organizată: reprezintă atât o expresie a proliferării unor fenomene negative care se amplifică în condițiile globalizării, cât și o consecință directă a gestionării ineficiente a schimbărilor politice, economice și sociale profunde care s-au produs în Europa Centrală și de Est în procesul dispariției regimurilor comuniste. Pe fondul unei astfel de situații, spațiul strategic în care se află România este sursa, zona de tranzit și destinație a unor activități criminale grave constând în :trafic ilegal de armament, muniții și exploziv; trafic de narcotice; migrație ilegală și trafic de ființe umane; trafic de produse contrafăcute; activități de spălare a banilor și alte aspecte ale criminalității economico-financiare.

Riscurile asimetrice. Începutul secolului al XXI-lea este marcat de transformări profunde

ale mediului de securitate, lumea devine tot mai complexă și interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult, ca fiind ireversibil.

Globalizarea se definește printr-o serie de dimensiuni, în rândul cărora mondializarea interesului de securitate, globalizarea militară, mai ales după evenimentele tragice din 11 septembrie 2001, a căpătat o consistență deosebită. „Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neașteptată și cel mai puțin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă și atitudine a tuturor democrațiilor, căruia statul român i se asociază fără nici o ezitare”.50

Globalizarea în general, dar mai ales dimensiunea ei militară, prin prisma nevoilor de securitate, a devenit o necesitate, un proces ireversibil, în plină desfășurare. Cauza principală a acestui amplu proce, controversat încă, o reprezintă nevoia de securitate națională și internațională.

„Democrațiile din America de Nord, Europa și, prin regiunea caucaziană, până în Asia Centrală, trebuie să coopereze strâns și eficient dacă vrem să facem față amenințărilor de securitate cu care ne confruntăm”.51

50 Strategia de securitate a României, București, 2001, pag.6-7

51 Lord Robertson, Discursul de deschidere la reuniunea de la Reykjavik, în cotidianul național Independent, an II. Nr.346/15.05.2002, pag.10s

52 Comandor Tudorel ENE, Războiul într-o dimensiune futurologică, în Gândirea Militară Românească, serie nouă, anul XIII, nr. 2/2002, pag.67

Analiza acestei „cauze a cauzelor” scoate în evidență și alte aspecte care determină imperios adâncirea fenomenului globalizării în dimensiunea sa militară, și anume:

• Înlocuirea lumii bipolare cu „o nouă dezordine globală ”, în care apar și se manifestă o multitudine de conflicte etnice, religioase, politice și de altă natură, având drept efect colapsul unor state naționale, dezintegrarea acestora sau slăbirea capacităților altor structuri statale de a face fața noilor provocări;

• Schimbarea naturii conflictelor și redefinirea modalităților de ducere a războilui sub influența noii revoluții informaționale, prin mutarea accentului de a aspectele convenționale, clasice spre cele neconvenționale, informaționale;

• Apariția, multiplicarea și dezvoltarea actorilor nonstatali, îndeosebi a organizațiilor extremiste și grupărilor teroriste transnaționale, care tind să diminueze rolul jucat de statul național în domeniile securității naționale și internaționale;

• Diversificarea riscurilor și ameninărilor la adresa securității naționale și international care impun unirea și cooperarea în lupta împotriva acestora;

Din această perspectivă se conturează și viiorul tip de război care va fi „războiul de tip igienic, chirurgical, în care pierderile umane vor fi minime…, iar câștigătorul cunoscut dinainte, și anume, cel ce va deține supremația tehnologică și pe cea a informației”52. Acest tip de război, care a fost deja anunțată de războiul din Golf și Iugoslavia, opus războiului de tip barbar, în care predomină cantitatea și nu calitatea, este provocarea începutului de mileniu, căreia România trebuie să-i facă față, singura modalitate fiind alăturarea la țările democratice, civilizate și făcând eforturi uriașe spre modernizarea armatei și integrarea in NATO, acceptând astfel consecințele globalizării militare.

1.3. Omul – subiectul securității naționale și internationale

Așa cum am arătat anterior, paradigma securității naționale își are rădăcinile în ideea conform căreia statul este principalul actor al relațiilor internaționale. Modificarea paradigmatică s-a produs în anii ’80-’90, conceptul de securitate națională devenind subiectul noilor dezbateri între tradiționaliști, pe de o parte, și pozitiviști, constructiviști și postmoderniști, pe de altă parte.

Problema ce decurge din aceste dezbateri se referă la necesitatea distincției dintre securitatea națională și cea internațională. În opinia noastră, avem de-a face cu o falsă problemă, deoarece securitatea, la orice nivel, are ca subiect omul, care transcende toate granițele. În acest caz, ceea ce ar trebui să fie subliniat în studiile de securitate este tocmai securitatea individului sau, așa cum o denumesc unii specialiști23, securitatea umană. Aceasta include o serie dedrepturi și libertăți prevăzute și în Declarația Universală a Drepturilor Omului: drepturile individuale (dreptul la viață; recunoașterea în fața legii; protecția față de formele crude sau degradante de pedeapsă; protecția față de discriminarea rasială, etnică, sexuală sau religioasă etc.), drepturile legale (accesul la mijloacele legale de prevenire a violării drepturilor fundamentale; protecția față de arestul arbitrar, detenție sau exil etc.), libertățile civile libertatea de gândire, conștiință și religie etc.), drepturile de subzistență (dreptul la hrană și la standardele fundamentale de sănătate și bunăstare etc.), drepturile economice (dreptul la muncă, odihnă și recreere; securitatea socială etc.) și drepturile politice (dreptul de a lua parte la alegeri și de a participa la guvernare etc.).

23 Vezi Weissberg, Matthew, Conceptualizing Human Security, în “Swords and Ploughshares. A Journal of International Affairs” – online version http://www.american.edu, Spring 2003, Volume XIII, No. 1, pp. 3-11 și Hampson, Fen Olsen, Madness in the Multitude: Human Security and World Disorder, Ontario, Oxford University Press, 2002, http://www.oup.com.

Mai mult, în funcție de natura drepturilor și libertăților, pot fi sistematizate și tipurile de amenințări la adresa securității umane: individuale(violență fizică, crimă, accidente etc.), comunitare (opresiune, dezintegrare, discriminare etc.), politice (represiune, tortură, violarea repturilor fundamentale etc.), economice (sărăcie, foamete, lipsa condițiilor de locuire și de viață, în general etc.), sanitare (boli, condiții insalubre de trai etc.) și ecologice (degradarea mediului, poluare, dezastre naturale etc.).

Cel mai important aspect al securității umane este reprezentat de calitatea vieții, ce este un concept evaluativ și reprezintă rezultanta raportării condițiilor de viață și a activității, care compun viața umană, la necesitățile, valorile și aspirațiile umane24. Se observă că acest concept se referă atât la condițiile obiective în care se constituie viața umană, cât și la modul subiectiv în care fiecare individ își evaluează propria sa viață.

Cei mai importanți indicatori și indici sociali și sociologici prin care se măsoară condițiile obiective sunt:

– indicatori și indici sociali și sociologici ai locuirii: stocul de locuințe (numărul de locuințe ce revin la mia de locuitori, numărul de camere ce revin la mia de locuitori, suprafața medie locuibilă ce revine unei persoane etc.), dezvoltarea sectorului de locuințe (implicarea sectorului public în construcția de locuințe, cheltuielile cu infrastructura ce revin unei persoane în decurs de un an în mediul urban etc.), condițiile de locuit (rata populației urbane, rata populației care trăiește în zonele afectate de poluare, mortalitatea cauzată de poluarea mediului, rata locuințelor cu instalații de apă potabilă etc.)25;

– indicatori și indici sociali și sociologici ai sărăciei: pragul sărăciei, minimul de subzistență, rata sărăciei, prăpastia sărăciei, indicele Sen (procentul din venitul total al populației

care ar trebui transferat săracilor, astfel încât veniturile acestora să fie aduse la nivelul pragului de sărăcie), indicele Fishlow (exprimă prăpastia sărăciei, ca procent din veniturile celor nonsăraci, în ideea eliminării sărăciei prin transferuri directe de venituri de la aceștia), coeficientul Gini (măsură a inegalității veniturilor) etc.26;

– indicatori ai stării de sănătate: rata de morbiditate, morbiditatea pe contingente, accesul la serviciile de sănătate, asigurarea populației cu medici, asigurarea populației cu farmaciști, indicatorul de asigurare cu resurse umane etc.27;

– indicatorii libertății și dezvoltării umane: indicatorul libertății umane, indicatorul dezvoltării umane28;

– indicatori de caracterizare a sistemului de învățământ:rata de școlarizare, eficiența internă a sistemului de învățământ, calitatea serviciilor educaționale și utilizarea resurselor etc.29.

În ceea ce privește condițiile subiective ale calității vieții, indicatorii clasici sunt: indicatorii calității percepute a vieții, indicatorii de satisfacție cu viața, indicatorul de fericire, indicatorul de alienare etc.30.

Neasigurarea realizării drepturilor și libertăților de bază ale omului și, în special, calitatea scăzută a vieții influențează negativ realizarea securității la toate nivelurile și domeniile sale. Așa cum reiese din studiile de specialitate31, securitatea umană nu este un joc cu sumă zero, ci, din contra, componentele sale sunt interdependente. Cu alte cuvinte, sistemele de securitate națională, zonală, regională sau globală nu se pot construi în medii în care individul nu se simte protejat. Ignorând această realitate, sistemele nu numai că devin ineficiente, dar, mai devreme ori

mai târziu, se prăbușesc sub greutatea propriilor contraste.

24 Zamfir, Cătălin, Calitatea vieții, în „Dicționar de sociologie”, coord.: Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Ed. Babel, București, 1998, pp. 79-80. 25 xxx, Indicatori sociali și sociologici, în Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu (coord.), op. cit., 1998, pp. 699-738.

26 ibidem

27 ibidem

28 ibidem

29 ibidem

30 ibidem

31 Thomas, Caroline, Global Governance, Development and Human Security, Sterling, VA: Pluto Press, 2000, p. 6 apud Weissberg, Matthew, op. cit., 2003, p. 5

Dacă un individ este amenințat, atunci atât securitatea grupului din care face parte, cât și a altor comunități relaționate este amenințată. Dacă toate grupurile societale doresc să realizeze și să conserve starea de securitate, atunci ele trebuie să pornească de la asigurarea securității individuale, pe baza principiului conexiunii intrinseci a umanității. Așadar, în opinia noastră, analiza de securitate ar trebui să pornească de la securitatea oamenilor, nu a statelor sau a grupărilor de state, întrucât individul uman este baza tuturor formelor de organizare socială.