Conceptul de Rezilienta
Conceptul de rezilienta
Cuprins
1. CONCEPTUL DE REZILIENȚĂ
1.1. Fundamentări conceptuale de refererință pentru subiectul studiat
1.1.1. Paradigma funcționalistă
1.1.2 Cibernetica și Științele Complexității
1.1.3. Analiza sismetică
1.2. Reziliență – definiții și abordări preliminare
1.3 Conceptul de reziliență din perspectiva studiilor de securitate
1.3.1 Definiții și abordări ale conceptului de reziliență în studiile de securitate
1.3.2. Reziliența infrastructurii critice
1.3.3 Instrumente și modele de îmbunățățire a rezilienței
1.4. Sociologia dezastrelor și conceptul de reziliență socială
1.4.1. Fundamentări conceptuale – reziliență socială, risc societal, vulnerabilitate socială
1.4.2 Sociologia dezastrelor – o trecere în revistă a problematicii
2. DEZASTRELE NATURALE – AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII
2.1. Cooperare internațională în gestionarea dezastrelor
2.1.1 Cooperarea țării noastre cu Uniunea Europeană în domeniul gestionarii dezastrelor
2.1.2.România ca parte a mecanismului de reacție NATO în caz de dezastre
2.1.3. Colaborarea României cu Organizația Națiunilor Unite pentru gestionarea situațiilor de urgență
2.1.4. România și cooperarea regională privind managementul dezastrelor
2.1.4.1. Inițiativa de Prevenire și Pregătire la Dezastre pentru Europa de Sud Est
2.1.4.2. Euroregiunea DKMT (Dunăre-Criș-Mureș-Tisa)
2.1.4.5. Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN-BSEC)
2.1.5. Cooperarea bilaterală privind ajutorul reciproc în caz de dezastre
2.2. Considerații privind apărarea împotriva dezastrelor naturale în Strategia de Securitate Națională
2.3. Sistemul național de managementul al situațiilor de urgență
3. DESPRE DEZASTRELE NATURALE DIN ROMÂNIA
5.1. Cutremurele – dezastrele naturale cu cel mai mare efect psiho-social
5.2. Alunecările de teren
5.3 Inundațiile – cele mai frecvente dezastre naturale și antropomorfice în România
4. IMPLICAȚII SOCIALE ALE DEZASTRELOR
5. REZILIENȚA – MIJLOC DE NORMALIZARE A SISTEMULUI SOCIAL ÎN MEDIILE AFECTATE
6. CONCLUZII ȘI CONSIDERENTE PERSONALE PRIVIND NECESITATEA CREĂRII COMUNITĂȚILOR REZILIENTE.
1. Conceptul de reziliență
1.1. Fundamentări conceptuale de refererință pentru subiectul studiat
1.1.1. Paradigma funcționalistă
Scopul principal al lucrării de față este de a integra semnificativ conceptul de reziliență în studierea evenimentelor excepționale care pot apărea în cadrul unui sistem social, abordat prin lentila perspectivei funcționaliste. Reziliența este un concept care se regăsește în multe domenii de studiu, un interes principal pentru lucrarea de față fiind științele naturii și în special ecologia, care prin asemănările paradigmatice cu științele sociale, abordate într-o manieră obiectivă – funcționalistă, crează cadru favorizant transpunerii conceptului spre științele sociale.
Integrarea conceptului în abordările realității sociale, trebuie să dispună de cadrul teoretic de referință care, în lucrarea de față, va fi dat de teoriile obiective ale sociologiei. Conceptele cheie abordate în această secțiune for fi: sistem social, structură socială, funcție și funcționalism, echilibru, ordine normativă.
Analiza funcțională se bazează pe teoriile sociologice formulate de Talcott Parsons și iau forma funcționalismului structural fiind, împreună cu pozitivismul sociologic, operaționalismul, empirismul, analiza structurală și analiza sistemică, practici metodologice „obiective”. Principiile pozitiviste ale sociologiei, luând în cercetarea sociolgic forma practicilor metodologice „obiective”, urmărește dezvoltarea științelor sociale, în special a sociologiei, urmând modelul științelor naturii. Analiza se concentrează asupra elementelor componente ale realității sociale și în special a relațiilor dintre acestea (Vlăsceanu, 2008, pp. 25-27).
Conceptele cheie pentru analiza funcțională a realității sociale, după cum au fost ele teoretizate, mai ales prin contribuția lui Parsons în sociologie, sunt: sistem social, structură socială, funcție și funcționalism, echilibru, ordine normativă. Acestea vor sta la baza creării filtrului prin care vor fi adunate, organizate și interpretate informațiile teoretice și cele empirice, care trebuie să își îndeplinească rolul de a integra conceptul de reziliență în sociologie și în studiile de securitate. Concretizarea conceptuală a noțiunii de reziliență trebuie folosită în politicile sociale și în strategiile de securitate, pentru a conduce la implementarea de soluții pentru sisteme care prezintă o „valoare adăugată” în ceea ce privește capacitatea de a se adapta la evenimentele excepționale.
Sistem social
Conceptul de pornire, ca ne va ghida introducerea celorlalte noțiuni, în vederea înțelegerii conceptului de reziliență, este acela de sistem social, prin care „se desemnează orice tip de relații între elementele socotit a avea proprietăți emergente specifice, dincolo de proprietățile elementelor sale. Se consideră că sistemul posedă o tendință inerentă spre echilibru, iar analiza sistemelor desemnează analiza mecanismelor care mențin echilibrul, atât intern, cât și extern, în relație cu alte sisteme”
Analiza funcțională a lui Talcott Parsons ne prezintă cea mai completă în trebuințare a teoriie sistemelor în sociologie, prin analiza relației stabile între doi actori, la fiecare nivel al sistemului, la societăți în ansamblu sau la sisteme de societăți. „Toate sunt analizate, în primul rând sub așa-numitele lor aspecte cibernetice; cu alte cuvinte, ca sisteme de schimb și control de informații, în care echilibrul este menținut prin schimburi simbolice cu alte sisteme din afara granițelor” (Marshall, 2003, pp. 525-256).
Structuri sociale
Definiția sistemului social pune în evidență relațiile dintre elementelor sistemului, definite în continuare prin conceptul de structuri sociale, adică „interrelațiile ordonare dintre diferite elemente ale unui sistem social sau ale societății.(…) Esența acestui concept ar consta în acele relații sociale ce par a fi de maximă importanță pentru comportamentul membrilor societății, astfel încât, dacă aceste relații nu ar funcționa, nu s-ar putea spune că societatea ar mai exista în acea formă” (Marshall, 2003, p. 593)
Echilibru
Atât în definiția sistemului social, cât și în cea a structurilor sociale, caracteristicile importante reieșite sunt mențienrea unui relații stabile ale elementelor esențiale funcționării sistemului. „În teoria funcționalistă normativă în general și în opera lui Talcott Parsons în special, conceptului obișnuit de echilibru (stare de stabilitate în care forțele sau tendințele opuse se neutralizează reciproc) i se conferă un sens specific. El se aplică, în special, la ceea ce Parsons denumește „sistem care păstrează granița” (boundary-main-taining system), sistem social care „păstrează anumite constante structurale” în raport cu mediul său. Sunt identificate două tipuri de constanță – statică (neschimbătoare) și dinamică, pe aceasta din urmă Parsons descriind-o drept „un proces ordonat de schimbare socială” (Marshall, 2003, p. 197).
Printre criticile aduse teoriei lui Parson se află și aceea că echilibru, adică menținerea relațiilor stabile, este văzut de critici ca eliminând agenții schimbării. Cu toate acestea, Parsons introduce procesul de schimbare socială prin constanța dinamică, în condițiile în care sistemul își păstrează structurile esențiale care-l delimitează de celelalte sisteme.
Ordinea normativă
Funcționalismul normativ a lui Parsons are ca fundație conceptuală și ordinea normativă, care reprezintă „orice sistem de reguli și așteptări comune care guvernează o anumită situație socială. (…) Locul central al ordinii societale normative în explicațiile date de Parsons stabilității sociale este evident în afirmația lui „ordinea socială necesită o integrare clară și definită în sensul coerenței normative, pe de-o parte, și al „armoniei” și „coordonării” sociale pe de altă parte”. Mai mult, obligațiile definite normativ trebuie acceptate în totalitate, în timp ce, invers, colectivitățile trebuie să dispună de sancțiuni normative pentru a-și îndeplini funcțiile și a-și promova interesul legitim” (Marshall, 2003, p. 407).
Parsons pune accentul pe mediul social construit pe baza normelor și valorilor, unde comportamentul indivizilor îndreptat spre maximizarea recompenselor împreună cu relațiile prin care aceștia își ating scopul sunt compuse într-un sistem de roluri. „Acesta este sistemul social și el presupune alte trei subsisteme: sistemul personalității (actorul însuși); sistemul cultural (valori mai cuprinzătoare care dau coerență normelor atașate rolurilor); mediul fizic la care trebuie să se adapteze societatea” (Marshall, 2003, pp.413-414).
Pentru ca un sistem să poate supraviețui, acesta trebuie să îndeplinească patru condiții: adaptarea (la mediul fizic); atingerea scopului (mijloace de organizare a resurselor pentru a-și atinge scopul și a obține recompensa); integrarea (formele de coordonare internă și modurile de abordare a diferențelor); latența sau păstrarea formelor structurale (mijloace prin care se dobândește stabilitatea comparativă)” (Marshall, 2003, pp.413-414).
Pentru lucrarea de față, teoriile funcționaliste ale lui Parsons formează cadrul referențial de raportare la realitatea socială. Pe parcursul lucrării vor fi studiate structurile sociale care, prin caracteristicile și rolurile acestora formează sisteme, care în urma unor evenimente perturbatoare, ies din starea de echilibru și, în funcție de nivelul de integrare al structurilor, sistemul folosește mecanisme de redresare, urmărind, stabilitate.
1.1.2. Ciberbetica și Științele complexității
Conceptul de sistem, ocupă un loc central în științele moderne. Pentru lucrarea de față, importanța înțelegerii sistemelor este primordială, pentru a putea integra coerent conceptul vizat, acela de reziliență a sistemelor sociale.
Sistemul desemnează un set de concepte organizate și clasificate, aceasta fiind mai ales o abordare filosofică, pentru care noțiunea de sistem era considerată o mulțime de practici și metode utilizate în studiul realității. Începând cu secolul XX, oamenii de știință au înțeles importanța studierii corelațiilor și interdependențelor dintre fenomene și procese care a completat conceptul, mai ales prin teoria stratificării, elaborată de Nicolai Hartmann, unde realitatea este constituită din mai multe niveluri, fiecare descris de prin categorii comune și corelații cauzale care există întrele ele (Scarlat și Mihuț, p. 1-2).
Primele cercetări care au folosit modelele ciberneticii au fost în biologie, tehnică, științele matematice și fizice. Treptat, cibernetica își face apariția, ca modalitatea de a vedea realitatea și în științele umaniste, începând cu psihologia experimentală (Franz Brentano), continuând cu științele socio-istorice prin contribuțiile lui A.D. Xenopol care „are o viziune sistemică asupra evoluției civilizației fără însă a nega influența unor fenomene sau evenimente unice asupra istoriei” (Scarlat și Mihuț, p. 3). Ulterior, concepția a fost dezvoltată de istorici precum Toynbee și Brandel.
În 1938, Alexandru Odobleja a publicat volumul „Psihologia consonatistă”, prin care formulează o concepție sistemică și cibernetică asupra lumii vii și nevii, dar opera sa a fost mult timp neglijată, cu toate că a adus contribuții extrem de importante dezvoltării ciberneticii (Scarlat și Mihuț, p. 3).
Dezvoltarea ciberneticii s-a realizat treptat, de la abordarea inginerească (cibertenica de ordinul întâi), la cea biologică și evoluționistă (cibernetica de ordinul doi), la cibernetica societală (cibernetica de ordinul trei), aceasta din urmă fiind de abia la început.
Cibernetica de ordinul întâi se axează pe sistemul conceput ca un obiect pasiv, care poate fi observat, studiat și apoi pus deoparte.
Întemeietorul ciberneticii este considerat, aproape unanim a fi Norman Wiener, carene. Pentru lucrarea de față, importanța înțelegerii sistemelor este primordială, pentru a putea integra coerent conceptul vizat, acela de reziliență a sistemelor sociale.
Sistemul desemnează un set de concepte organizate și clasificate, aceasta fiind mai ales o abordare filosofică, pentru care noțiunea de sistem era considerată o mulțime de practici și metode utilizate în studiul realității. Începând cu secolul XX, oamenii de știință au înțeles importanța studierii corelațiilor și interdependențelor dintre fenomene și procese care a completat conceptul, mai ales prin teoria stratificării, elaborată de Nicolai Hartmann, unde realitatea este constituită din mai multe niveluri, fiecare descris de prin categorii comune și corelații cauzale care există întrele ele (Scarlat și Mihuț, p. 1-2).
Primele cercetări care au folosit modelele ciberneticii au fost în biologie, tehnică, științele matematice și fizice. Treptat, cibernetica își face apariția, ca modalitatea de a vedea realitatea și în științele umaniste, începând cu psihologia experimentală (Franz Brentano), continuând cu științele socio-istorice prin contribuțiile lui A.D. Xenopol care „are o viziune sistemică asupra evoluției civilizației fără însă a nega influența unor fenomene sau evenimente unice asupra istoriei” (Scarlat și Mihuț, p. 3). Ulterior, concepția a fost dezvoltată de istorici precum Toynbee și Brandel.
În 1938, Alexandru Odobleja a publicat volumul „Psihologia consonatistă”, prin care formulează o concepție sistemică și cibernetică asupra lumii vii și nevii, dar opera sa a fost mult timp neglijată, cu toate că a adus contribuții extrem de importante dezvoltării ciberneticii (Scarlat și Mihuț, p. 3).
Dezvoltarea ciberneticii s-a realizat treptat, de la abordarea inginerească (cibertenica de ordinul întâi), la cea biologică și evoluționistă (cibernetica de ordinul doi), la cibernetica societală (cibernetica de ordinul trei), aceasta din urmă fiind de abia la început.
Cibernetica de ordinul întâi se axează pe sistemul conceput ca un obiect pasiv, care poate fi observat, studiat și apoi pus deoparte.
Întemeietorul ciberneticii este considerat, aproape unanim a fi Norman Wiener, care a înțeles rolul esențial pe care informația îl are în cadrul sistemelor, fie ele tehnice sau sociale și, în 1948, formulează primul principiu care va sta la baza ciberneticii: „Cantitatea de informație dintr-un sistem este o măsură a gradului său de organizare, astfel că entropia unui sistem este o măsură a gradului său de dezorganizare” (Scarlat și Mihuț, p. 5). În acel stadiu al științei, cercetările se concentrau, în special, pe structurile și proprietățile intrinseci ale sistemului, nu și pe relațiile acestuia cu mediul său înconjurător.
După Norman Weiner, la două decenii, Ludwig Von Bartalanffy aduce o contribuție importantă domeniului prin elaborarea Teoria Generală a Sistemelor, care a devenit paradigma centrală în cibernetică (Scarlat și Mihuț, p. 11). Teoria Generală a Sistemelor este o știință a întregului, unde acesta reprezintă mai mult decât suma părților sale. Viziunea lui extrem de actuală și benefică științelor poate fi foarte bine surprinsă prin această afirmație: „Entități de un nou tip esențial populează sfera gândirii științifice. Știința clasică, prin diversele sale discipline cum ar fi chimia, biologia, psihologia sau științele sociale, încearcă să izoleze elementele universului observat (…) și se așteaptă ca punându-le împreună din nou, conceptual sau experimental întregul sau sistemul ar fi inteligibil. Acum am învățat că pentru a înțelege sistemul nu doar elementele, dar și interacțiunile dintre ele trebuie studiate” (Bertalanffy, 1968, apud Scarlat și Mihuț, p. 24).
Cibernetica de ordinul doi promovează ideea interacțiunii dintre sistemul supus observării și observator.
Bazele ciberneticii de ordinul doi au fost puse de Herbert Simon, care a lansat teoria generală a complexității. În concepția lui Simon, „un sistem complex este format dintr-un număr mare de părți care interacționeazăîntr-un mod non-simplu, astfel că nu este posibilă reprezentarea proprietăților sistemului respectiv considerat ca un întreg” (Scarlat și Mihuț, p. 21). O caracteristică importantă a sistemelor complexe este ierarhizarea (compunerea din subsisteme) care sunt „aproape decompozabile (slab decompozabile) în sensul că interacțiunile dintre subsisteme sunt slabe, dar nu neglijabile, fapt ce face ca componentele pe termen scurt ale subsistemelor să fie aproximativ independente de comportamentele pe termen scurt ale celorlalte componente. Pe termen lung, însă, comportamentul oricărei componente depinde de comportamentul celorlate componente” (Scarlet și Mihuț, p. 21).
Caracterul complex, presupune, în primul rând, o multitudine de elemente, procese sau fenomene care sunt interdependente și interconectate în cadrul unui sistem sau între un sistem și mediul înconjurător. Carcateristicile esențiale ale sistemelor complexe sunt: conectivitatea, interdependența, mutidimensionalitatea și dinamismul (Scarlat și Mihuț, p. 22).
Cibernetica de ordinul trei are ca principal obiectiv sintetizarea principiilor ciberneticii și a noilor teorii ale complexității, acest proces începând după anii 200m cînd S. Umpleby a făcut deosebirea clară între cele trei niveluri de ordonare ale ciberneticii: tehnic, biologic, social.
„Când teoriile despre fenomenele fizice se schimbă, presupunem că fenomenele însele nu se schimbă. De exemplu, când fizicienii își schimbă concepția trecând de la mecanica newtoniană clasică la mecanica cuantică, comportamentul atomilor nu se schimbă. Dar, când teoriile despre sistemele sociale se schimbă, sistemele funcționează diferit. De exemplu, teoriile lui Adam Smith, Karl Marx, John Maynard Keynes și Milton Friedman au schimbat modul în care funcționează sistemele sociale. Deci, în științele sociale există o circularitate sau un dialog între teorii și fenomene” (Umpleby, 2001, apud Scarlat și Mihuț, p. 28).
Cibernetica societală este folosită în vederea atingerilor unor scopuri umane. Teoriile și ideile sociale nu reprezintă altceva decât instrumente și mijloace ale schimbării și transformării sociale, acestea fiind totuși supuse unor restricții de tip legal, material, uman, dar și limitări inerente care țin să păstreze vechea structură, chiar dacă aceasta este depășită, în ideea că nu mai permite atingerea scopurilor. Astfel, apare o reacție circulară, între teorie și sistem, de tipul feed-back-ului, care duce treptat la modificarea teoriei, dar și a sistemului, ajungându-se la unul care va corespunde scopurilor urmărite (Scarlat și Mihuț, p. 28).
Schimbările unui sistem
Întreruperile din sistem
1.1.1.Teorii și noțiuni care contribuie la definirea și fundamentarea principiilor conceptului de reziliență
Solidaritate
„Termen care se referă la credința în împărtășirea țelurilor și intereselor. Solidaritatea este apreciată ca o sursă de putere și de rezistență precum și, prin implicație, pentru unitatea creată în vederea unui singur scop. S-a afirmat că această credință în solidaritate ca scop în sine, mai degrabă decât un mijloc în vederea unui scop, ar carcateriza comunitatea ocupațională tradițională a clasei muncitoare. În astfel de situații, s-a spus că experiența împărtășită a muncii și a vieții comunitare ar genera și susține sentimente puternice de fraternitate ămpreună cu valorile participării și ajutorului reciproc” (Marshall, p. 576)
Statistica descriptivă
„Descrie variabilele, natura și intensitatea relațiilor dintre ele, însă nu permite generalizare” (Marshall, p. 582)
Studii sociologice ale locuirii
„Nu există și nici nua r putea exista o singură sociologie a locuirii, unic definită. Natura locuinței, ca obiect fizic fabricat, distribuția sa spațială și condițiile ocupării sale (din punct de vedere fizic, legal, financiar) sunt afectate de structurile și procesele sociale. Invers, și aceste trăsături ale locuirii au efecte sociale. Astfel, putem privi locuirea atât ca un construct social cât și ca un factor cauzal social. (…) Pot fi identificate cel puțin cinci domenii de studiu. Primul este reprezentat de influența culturii și a diviziunilor sociale (clasă socială, sex, ș.a.m.d.) asupra proiectării locuinței. Al doilea domeniu de studiu privește felul cum este influențată distribuția grupurilor sociale în cartierele rezidențiale de structurile și procese sociale. ca în studiile de ecologie urbană. Al treilea domeniu studiază modul în care natura fizică a locuirii și relațiile dintre unitățile de locuit afectează patternurile interacțiunilor sociale la nivel macrosocial, cu alte cuvinte, în și între gospodăriile individuale. Al patrulea studiează factorii determinanți ai ofertei de locuințe în societăți diferit construite (socialiste, capitaliste, subdezvoltate), felul în care aceste patternuri variază în timp, precum și semnificația pe care o au formele de alocare a locuințelor asupra proceselor sociale mai largi (de exemplu, rolul locuirii ilegale în dezvoltarea economiilor informale, a proceselor politice și a mișcărilor sociale din orașele Lumii a treia). Cel de-a cincilea domeniu se ocupă de rolul locuirii în crearea sau menținerea diviziunilor sociale sau a solidarității sociale, implicând (de exemplu) studierea relațiilor dintre locuire și clasă socială, comunitate”(Marshall, p. 598)
Studiu de caz
„Metodă de cercetare care-și ia drept subiect un caz singular sau câteva exemple selectate dintr-o entitate socială –precum comunități, grupuri sociale, antreprenori, evenimente, biografii, familii, grupuri de lucru, roluri sau relații – și folosește o varietate de tehnici pentru studiul lor. (…) Studiile de caz cuprind: rapoarte descriptive asupra cazurilor tipice, ilustrative sau deviante; descriere ale practicilor de cercetare adecvate în vederea elaborării de politici sociale; evaluarea politicilor după implementarea lor într-o organizație; studii care se concentrează asupra cazurilor extreme sau strategice” (Marshall, p. 601)
Comunitate
„Conceptul privește o mulțime particulară de relații sociale bazate pe un element comun al participanților – de obicei un simț al identității comune” (Marshalol, p. 119)
Sistem
Ecologie umană
„Studiul relațiilor dintre indivizi, grupuri sociale și mediul lor social.Studiul sistematic (sau cum este denumit uneori, „social”) al ecologiei a fost inițiat de Robert Park și de către ceilalți sociologi ai Școlii de la Chicago, care au aplicat concepte preluate din ecologia plantelor și animalelor ăn dezvoltarea ecologiei urbane realizată de ei. (…) Aceasta implică examinarea modului în care grupurile umane produc anumite patternuri ale relațiilor sociale în cursul adaptării la mediul înconjurător. Adaptarea prezintă caracteristici fundamentale considerate a fi proprietăți inerente ale oricărui sistem social: interdependență umane și instituții sociale diferențiate funcțional, între care instituțiile dominante realizează anumite funcții-cheie. În imprejurări normale, schimbarea socială se limitează la ceea ce este necesar pentru restabilirea condițiilor de echilibru” (Marshall, p. 198)
Criză
Risc
Hazard/pericol
Vulnerabilitate
Vulnerabilitate socială
1.1.2. Reziliență – definiții și abordări/ principii/fundamente/caracteristici
Termenul de reziliență, provenite din limba latină (resilientem) și înseamnă a reveni, acesta fiind folosit cu înțeles general ca și capacitatea de a reveni la forma sau starea inițială. Bazele conceptuale ale rezilienței în studiile de securitate și managementul dezastrelor se găsesc în domeniul ecologiei și a fost introdus de C.S Holling potrivit căruia, reziliența determină persistența relațiilor din interiorul unui sistem și reprezintă abilitatea acestora de a absorbi schimbările de stare, variabilele și parametrii și de a-și continua existența. Holling face distincția dintre termenul de stabilitate și cel de reziliență, ambele fiind modalități de comportament ale sistemelor ecologice, stabilitatea reprezentând abilitatea unui sistem de a se întoarce la o stare de echilibru după un eveniment perturbator temporar, luându-se în considerare că gradul de stabilitate al unui sistem va depinde de timpul de revenire și fluctuațiile sistem (Holling, 1973).
Principalele caracteristici ale unui sistem rezilient sau a unuia stabil, în concepția lui Holling sunt flexibilitatea opusă rigidității, capacitatea de a absorbi schimbările, diversitatea opusă constanței.
Încercând a face o extrapolare de la ecologie la științele sociale, am puteam spune că diferențele dintre stabilitatea unui sistem și reziliența acestuia, dau naștere la două abordări diferite: una centrată pe echilibru prin întoarcerea la forma sau stare inițială, prin care se urmărește statornicia, păstrarea formei sau stării anterioare evenimentului perturbator; cea de-a doua, centrată pe absorția schimbărilor care pot deveni un mijloc de trecere într-o structură calitativă superioară, prin integrarea lecțiilor și practicilor învățate în gestionarea evenimentelor ulterioare.
În ceea ce privește sistemele sociale, schimbările excepționale pot produce catastrofe, adică generalizarea efectelor în așa manieră încât să ducă la compromiterea sistemului, prin distrugerea structurii, relațiilor și funcțiilor acestuia. Din această perspectivă, atunci când caracteristicile definitorii ale unui sistem sunt compromise, se poate ajunge la dispariția acestuia, prin integrarea părților în alte sisteme. Un astfel de exemplul ar putea fi comunitate expusă la anumite riscuri majore, fie naturale, fie antropice când, prin manifestarea pericolului (catastrofă naturală majoră precum un cutremur, inundație de mare amploare, alunecări masive de teren etc., sau atacuri armate, nucleare, biologice), întreaga structură a comunității este distrusă, iar elementele remanente, adică supraviețuitorii și relațiile dintre aceștia vor fi integrați în alte comunități, cu structuri și caracteristici diferite de cea inițială.
Privind cele două puncte de abordare a comportamentului ecosistemelor și transpunându-le sistemelor sociale, am putea formula două modalități diferite de manageriere a resurselor umane, materiale și informaționale. Din perspectiva stabilității se va pune accent pe echilibru prin menținerea unui sistem predictibil și fluctuații reduse, din această configurare lipsind agentul de schimbare, ceea ce ar putea duce la lipsa inovării și a capacității de dezvoltare. Un sistem social rezilient, va fi acela care va avea capacitatea ca relațiile din interiorul sistemul să poată absori schimbările prin capacitatea de anticipare, pregătire și intervenție, integrându-le într-o stare calitativă superioară și, astfel, să creeze un sistem mai adaptat evenimentelor perturbatoare. Un cadru de analiză bazat pe reziliență, nu are pretenția de a dispune de capacitatea de a prezice, ci doar capacitatea calitativă de a introduce în sisteme mecanisme prin care evenimentele excepționale să poate fi absorbite, în orice formă neașteptată s-ar putea manifesta acestea.
Într-o lucrare mai recentă, Louis Lebel definește termenul de reziliență ca fiind potențialul unei configurații particulare a unui sistem de a-și menține structura/ funcțiile în fața perturbărilor și abilitatea acestuia de a se reorganiza în urma schimbărilor provocate de tulburări, măsurate în domeniul stabilității (Lebel, 2001 apud US Indian Ocean Tsunami Warning System Program, 2006, p. 9).
În definiția dată de Lebel, conceptul de reziliență păstrează un numitor comun cu definiția dată de Holling, acela descris de abilitatea unui sistem de a-și păstra structura, relațiile sau funcțiile, Lebel punând accentul pe capacitatea de reorganizare.
Pentru sistemele sociale, din această perspectivă, reziliența poate fi privită precum capacitatea unui sistem de a se reorganiza în urma unei schimbări excepționale, menținându-și structura și funcțiile. Capacitatea adaptivă a sistemului social fiind o componentă a rezilienței care, pe lângă capacitatea de revenire la stare/forma inițială, reflectă și integrarea lecțiilor învățate în urma răspunsului la evenimentul perturbator.
În sistemele sociale, putem întâlni și configurații de organizare deloc benefice societății, acestea fiind adaptate la schimbări și cu o mare capacitate de menținere a structurii și funcțiilor pentru o perioadă îndelungată. În acest sens, putem exemplifica regimurile politice opresive sau structurile de forță neconvenționale.
Definiția dată de Folke (2006) conceptului de reziliență pentru sistemele socio-ecologice se referă la trei caracteristici: magnitudinea șocului pe care un sistem o poate absori și capacitatea de a rămâne în parametrii normali de funcționare; gradul la care un sistem este capabil să se organizeze singur și nivelul la care un sistem poate dezvolta capacitatea de a învăța și adapta.
Această definiție le integrează pe celelalte, menținând caracteristicile comune – capacitatea de absorbție a perturbațiilor și capacitatea de a se reorganiza, completând conceptul de reziliență prin capacitatea de învățare.
Acest aspect este foarte important pentru posibilitatea de transpunere în sistemele sociale, unde diferența este dată de capacitatea individului și a comunității de a integra experiențele în decizii pentru a-și îmbunătăți siguranța.
Sunt aproape patru decenii de când termenul de reziliență a fost folosit ca un concept stabil și distinct, prima dată de la C.S. Holling în lucrarea Resilience and stability of ecological system (1973).
Plecând de la ecosisteme, propunem o transpunere a conceptului de reziliență spre sistemele sociale, abordat din două perspective:
– O primă abordare se concentrează pe menținerea unei stări de echilibru astfel, reziliența este definită prin parametri temporali, adică ca timpul necesar unui sistem social de a reveni la starea inițială dinaintea perturbării.
– Cea de-a doua abordare scoate în evidență condițiile care nu țin de starea de echilibru, unde instabilitățile duc la schimbări către un nivel calitativ superior, prin inovație, în această perspectivă, reziliența este înțeleasă ca magnitudinea schimbărilor pe care un sistem social le poate absorbi, păstrundu-și structura și funcțiile.
Cele două abordări propuse nu sunt opuse, ci mai degrabă, ar trebui tratate complementar, precum și noțiunile de stabilitate și reziliență. Această transpunerea din ecologie spre științele sociale, nu încurajează folosirea unui model, însăși nouțiunile de stabilitate și reziliență fiind văzute ca stadii ale recuperării în urma evenimentelor perturbatoare
Într-o primă fază este de dorit a se ajunge la starea inițială, pe cât posibil, ca mai apoi să fie integrate elementele de invovație pentru a spori capacitatea viitoare a sistemul de a-și diminua consecințele negative.
Potrivit lui Godschalk există o serie de caracteristici ale unui sistem rezilient care pot fi aplicate sistemelor fizice și sociale (Godschalk, 2003, pp. 136-143 apud US Indian Ocean Tsunami Warning System Program, 2006, pp. 9-10):
Redundanța – sisteme construite din mai multe noduri pentru a asigura că cedarea unui component nu cauzează distrugerea întregului sistem;
Diversitate – mai multe componente sau noduri versus un punct nodal central, pentru a proteja sistemul împotriva unei amenințări într-un loc specific;
Eficiență – o rație pozitivă între energia investită și cea degajată într-un sistem dinamic;
Autonomie – capabilitatea de a opera independent față de un control extern;
Tărie – puterea de a rezista la forțele hazardului sau ale unui atac;
Interdependența – componente integrate ale sistemului pentru a se susține unele pe altele;
Adaptabilitate – capacitatea de a învăța din experiență și flexibilitatea la schimbare;
Colaborare – oportunități și stimulente multiple pentru participarea în interiorul țării a corporațiilor.
Modelul propus de Godschalk pune accent pe reziliență ca o cale de a face față incertitudinii. Deoarece rar putem prevedea frecvența și magnitudinea hazardurilor și pentru că vulnerabilitatea unei comunități nu poate fi cunoscută pe deplin înainte de șoc, sistemele trebuie să fie construite în așa fel încât să fie rezistente la dezastre, având flexibilitatea de a se acomoda la situații extreme fără a fi distruse și cu puterea de a-și reveni rapid după impact.
Ieșind din sfera ecologiei, diferite instituții sau organizații au elaborat definiții ale conceptului de reziliență.
The Resilience Alliance (apud US Indian OceanTsunami Warning System Program, 2006, p.15) definește reziliența așa cum se aplică la sisteme din natură: suma perturbărilor pe care un sistem le poate absorbi fără a-i altera starea sau domeniul de atracție; gradul până la care sistemul este capabil de auto-organizare (opunându-se lipsei de organizare, sau organizării impuse de factori externi); gradul până la care sistemul poate crește și îmbunătăți capacitarea de învățare și adaptare.
De observat, este evidențierea capacității unui sistem rezilient de a accepta perturbările fără a se prăbuși într-o stare calitativă diferită, controlată de un set de procese diferite. Un sistem rezilient poate rezista la șocuri și se poate reconstrui când este nevoie.
Reziliența în sistemele sociale are în plus capacitatea oamenilor de a anticipa și plănui în viitor. Oamenii sunt parte a lumii naturale, depind de sistemele ecologice pentru supraviețuire și au un impact continuu asupra ecosistemelor locuite de la scara locală la cea globală. Reziliența este o proprietate a acestor legături dintre sistemul social si ecologic.
Introducerea conceptului de reziliență prin perspectiva ecologică, trecând apoi la sistemele sociale a putut fi realizată, luând în considerare asemănările dintre științele naturii și sociologia privită printr-o perspectivă „obiectivă”. Sistemul deține în sine o tendință spre echilibru, dar după cum arăta Parson, acest echilibru poate fi unul dinamic, mecansim al schimbării sociale.
Analizând definițiile conceptului de reziliență, putem sintetiza caracteristicile principale, care ar putea fi:
capacitatea de a absorbi schimbările de stare/ magnitudinea șocului pe care un sistem o poate absorbi;
abilitatea unui sistem de a se întoarce la o formă de echilibru/ potențialul unui sistem de a-și menține structura și funcțiile;
persistența relațiilor din interiorul sistemului;
gradul la care un sistem este capabil să se organizeze singur;
nivelul la care un sistem poate dezvolta capacitatea de a învăța și de a se adapta.
Influențele ciberneticii și a științelor complexității în studierea conceptului de reziliență facilitează mult nivelul de integrare al acestuia în teoriile sistemelor complexe, care au ca principale caracteristici conectivitate, interdependență, multidimensionalitate și dinamism. Sistemele sociale, precum și ecosistemele sunt în sine sisteme complexe, în sensul ciberneticii, elementele, procesele care formează sistemul fiind interconectate în cadrul acestuia și interdependente cu mediul înconjurător. Cibernetica s-a dezvoltat de la studierea structurilor și proprietăților de organizare intrinseci ale unui sistem, la studierea relațiilor acestuia cu mediul înconjurător.
Propunem spre analiză următoarea definiție a conceptului de reziliență, plecând de la ecologie, cibernetică și a metodologiei sociologice „obiective”:
Reziliența reprezintă capacitatea unui sistem complex, de a se reorganiza în urma unui eveniment excepțional prin absorbția șocului, în așa manieră încât structura și funcțiile esențiale ale sistemului să se mențină și să dezvolte capacitatea de învățare și integrare a evenimentului perturbator în vederea unei protecții sporite pe viitor.
Definiția propusă ține să evidențieze, pe lângă principalele caracteristici ale rezilienței, reieșite din domeniul ecologiei, capacitatea sistemelor sociale de a anticipa și plănui în viitor, în vederea creării unui sistem calitativ superior, capabil să integreze elementele bruște de schimbare, prin accesarea potențialului uman inovativ, pentru o mai bună gestionare a situației perturbatoare.
1.2 Conceptul de reziliență din perspectiva studiilor de securitate
Reziliența este înțeleasă ca abilitatea sistemelor – societate, infrastructură, entități guvernamentale, economice etc. – de a absori un șoc sau stres fizic și de a se recupera rapid după experiența excepțională la care a fost expus. Dezvoltarea conceptului în studiile de securitate indică o schimbare a accentului care era pus pe amenințările induse de factorul uman, integrând un set divers de riscuri, care pot avea impacturi considerabile asupra modului în care managementul de securitate este conceptualizat.
În această secțiune vom introduce concepte de studiu noi, fără a le ignora pe cele prezentate anterior. În continhuare, când de referim la reziliență, o considerăm capacitatea unui sistem, prin structurile și relațiile dintre structurile acestuia, de a se reorganiza după un eveniment perturbator. Conceptele importante de studiu aici vor fi: amenințare, risc, hazard, dezastru, vulnerabilitate.
1.2.1 Definiții și abordări ale conceptului de reziliență în studiile de securitate
Organizația Națiunilor Unite, prin Biroul pentru Reducerea Riscului la Dezastru, definește reziliența ca fiind capacitatea unui sistem, comunitate sau societate, expuse potențial unui hazard, de a se adapta, rezistând sau schimbându-se pentru a ajunge și menține un nivel acceptabil de funcționare și structură. Aceasta este determinată de gradul până la care sistemul social este capabil de organizare pentru a crește capacitatea de a învăța din evenimentele anterioare pentru o mai bună protecție pe viitor, și pentru a îmbunătăți metodele de prevenire a riscurilor (US Indian Ocean Tsunami Warning System Program, 2006, p. 15).
Aceasta este prima definiție care face clar trecerea de la sistemele ecologice la sistemele sociale, integrând și capacitatea de a rezista și a ceea de a se schimba, fără a mai evidenția, precum în definițiile din ecologie am întâlnit, ca abordări diferite stabilitatea și reziliența unui sistem. Această definiție acceptă ca alternative atât rezistența, cât și schimbarea sistemului în urma unui eveniment major perturbator, atât timp cât, în cazul schimbării sunt păstrate structura și funcțiile definitorii.
Considerăm că prin capacitatea indivizilor de învățare din evenimentele anterioare se creează trecerea de la conștientizarea riscului, la experimentarea maturizării acestuia (accidente, dezastre, catastrofe), la recuperare și reziliență – adică la capacitatea de a proiecta o stare a sistemului îmbunățățită la nivelul de prevenire a riscurilor.
Millenium Ecosystem Assesment
„Nivelul perturbărilor pe care un sistem îl poate suferi fără a traversa pragul la o situație cu o structură diferită, sau cu rezultate incerte. Reziliența depinde de dinamica ecologică, ca și de capacitatea organizațională și instituțională de a înțelege, gestiona și răspunde la aceste dinamici” (ibidem., p. 16).
International Federation of Red Cross and Red Crescent Scientist
„Capacitatea de a supraviețui, adapta și recupera după un dezastru natural. Reziliența se bazează pe înțelegerea naturii posibilelor evenimente naturale și luarea măsurilor pentru a reduce riscurile înainte de un eveniment, ca și furnizarea recuperării rapide când un dezastru are loc. Aceste activități necesită planificare instituțională și rețele rapide pentru a minimiza productivitatea scăzută, pierderile devastatoare și calitatea scăzută a vieții în urma dezastrului” (idem).
Environmental Advisory Council, Swedish Government
„Reziliența oferă capacitatea de absorbție a șocurilor în timpul menținerii funcțiilor. Când schimbările apar, reziliența oferă componentele pentru reînnoire și reorganizare. Vulnerabilitatea este reversul rezilienței: când un sistem social sau ecologic își pierde reziliența, devine vulnerabil la schimbări care înainte puteau fi absorbite. Într-un sistem rezilient, schimbările creează potențial pentru dezvoltare și inovație. În sistemele vulnerabile, chiar și o schimbare minoră poate fi devastatoare (Environmental Advisory Council to the Swedish Government, 2002 apud US Indian Ocean Tsunami Warning System Program, 2006, p.17).
Urmărind acesta definiție, putem spune că antonimul rezilienței denotă de obicei vulnerabilitate. Aceasta se referă la înclinația sistemelor ecologice și sociale de a suferi daune de la expunerea la stres extern si șocuri. Implică expunerea la evenimente și șocuri, sensibilitate la aceste tulburări. La orice nivel, a face față șocurilor este capacitatea cea mai importantă.
Cu cât sistemul e mai puțin rezilient, cu atât e mai scăzută capacitatea instituțiilor și a societăților de a se adapta. Gestionarea rezilienței nu este așadar doar o problemă de capacitate susținută și opțiuni de dezvoltare, acum și în viitor, ci de asemenea un subiect de mediu, social, și securitate economică.
1.2.2 Reziliența infrastructurii critice
Infrastrură critică
…
…
…
Conceptul de reziliență a devenit unul foarte important pentru protecția infrastructurii critice, o dimensiune esențială a conceptului de securitate națională. Totodată, este un element cheie care întărește relația dintre sectorul public și cel privat, între guvern și mediul de afaceri, iar strategiile în această direcție au ca principal obiectiv ”[să descopere] ce pași trebuie să facă atât guvernul, cât și sectorul industrial, pentru a integra cât mai eficient conceptele de resilience și protecție într-o strategie comprehensivă de management al riscului” (Department of Homeland Security – National Infrastructure Advisory Council, 2009, p.6).
Reziliența infrastructurii se referă la capacitatea de a furniza bunurile absolut necesare indiferent de situațiile neprevăzute care pot apărea. Deși fiecare sector al infrastructurii critice operează diferit, o definiție comună a rezilienței infrastructurii este necesară pentru ca politicile și acțiunile guvernamentale să fie eficiente:
”Reziliența infrastructurii reprezintă abilitatea de a reduce amploarea și/sau durata evenimentelorperturbatoare.Eficacitateareziliențeiinfrastructuriidepindedecapacitatea sa de a anticipa, absorbi, de a se adapta și/sau de a se recupera rapid în urma unui posibil eveniment perturbator.” (ibidem., p. 8).
Capacitatea de absorbție- abilitatea sistemului de a îndura o perturbare, fără devieri semnificative de la modul de a performa.Capacitatea de adaptare – abilitatea sistemului de a se adapta de la situația de șoc la cea normală de funcționare. Recuperarea – capacitatea sistemului de a se recupera rapid și cu costuri minime dintr-un potențial eveniment perturbator (ibidem, p. 12).
Protecția facilităților cheie și a bunurilor importante în urma atacurilor teroriste a fost o prioritate imediată după 11 septembrie 2001. După progresele făcute în securizarea celor mai vulnerabile elemente ale statului, atenția s-a îndreptat spre gestionarea tuturor riscurilor prin încurajarea strategiilor și practicilor de reziliență. Infrastructura critică se referă la sectoare precum cel al telecomunicațiilor, în care elementele critice sunt sistemele de rețele informatice (mai degrabă decât bunurile fizice) sau sectorul nuclear și chimic, pentru care protecția este esențială în a asigura continuarea activității și a preveni pierderile de vieți omenești.
Securitatea spațiului virtual a schimbat gîndirea companiilor care au crezut că acestea nu pot fi ținta unui atac virtual sau că se pot proteja singure în fața unuia; cyber-securitatea reprezintă, de asemenea, o oportunitatea de a înțelege împreună practicile de protecție și de reziliență. De aceea, nu este de mirare că atât mediul privat, cât și cel public au început să acorde mai multă atenție și să investească mai multe resurse în reziliență.
În practică, securitatea infrastructurii este o responsabilitate împărtășită, deoarece punerea laolaltă a intereselor, motivațiilor și diferitelor capabilități a celor care dețin resurse, a celor care operează cu ele și a guvernului, într-un parteneriat public-privat este cheia în îmbunătățirea rezilienței infrastructurii critice. Pentru multe companii, uraganul Katrina a fost un punct de cotitură în modul în care au trebuit să învețe să lucreze cu guvernul american pentru a anticipa mai bine riscurile, a răspunde mai eficient și a împărtăși informații atât înainte, în timpul și după dezastru.
În actualul mediu de risc operațional – unde din ce în ce mai multe sisteme interconectate sunt vulnerabile la amenințări precum terorismul, potențialul pandemic, pierderile energetice, schimbările climatice, toate acestea având potențialul de a crea tulburări interdependente – este important să se ia în considerare reziliența ca o componentă a strategiei de protecție a infrastructurii critice (idem).
Reziliența nu este un termen ușor dedefinit; o multitudine de definiții pot fi găsite într-o gamă largă de literatură, adresată multor preocupări din sectorul public și cel privat. Unele definiții estompează linia dintre ce se înțelege prin reziliența infrastructurii critice, ajungând în domeniul protecției infrastructurilor sau reziliența comunităților. Deși protecția infrastructurii și reziliența acesteia sunt elemente complementare ale unei strategii de gestionare a riscului comprehensive, cele două concepte sunt distincte. Protecția infrastructurii este abilitatea de a preveni sau a reduce efectul unui eveniment advers. Reziliența infrastructurii este abilitatea de a reduce amploarea, impactul sau durata unei întreruperi (eveniment neprevăzut).
Reziliența infrastructurii critice este caracterizată de următoarele elemente:
– Vigurozitate (robustețe) – abilitatea de a menține operațiunile și funcțiile critice în fața crizei. Acest lucru poate fi reflectat prin proiectarea, construirea și design-ul infrastructurii (clădiri de birouri, structuri generatoare de energie electrică și de distribuire a acesteia, poduri, baraje, diguri) sau în capacitatea sistemului de a sista sau înlocui elemente (rețeaua de transport, de electricitate, de comunicare).
– Inventivitate – abilitatea de a se pregăti cu îndemânare, a răspunde și a gestiona situațiile de criză sau întreruperile pe măsură ce acestea se desfășoară. Aceasta include identificarea cursului de acțiune, planificarea continuă, gestionarea lanțului de aprovizionare, prioritizarea acțiunilor de control și de reducere a pagubelor, precum și comunicarea eficientă a deciziilor.
– Recuperarea rapidă – capacitatea de a reveni și/ sau de a reconstrui operațiunile cât mai repede și cât mai eficient posibil după ce a avut loc evenimentul perturbator. Aici sunt incluse elaborarea atentă a planurilor de acțiune, operațiuni competente imediate și mijloacele prin care sunt aduși oamenii și resursele cele mai potrivite acolo unde este nevoie.(ibidem,p.13).
Cele nouă sectoare esențiale ale vieții de zi cu zi (energie, alimente, apă, transporturi, telecomunicații, sectorul guvernamental, serviciile publice, serviciile de urgență, sănătate, finanțe) trebuie să reziste și să răspundă la evenimentele extreme, cum ar fi atacurile teroriste sau dezastrele naturale. Aceste sectoare au lanțuri internaționale de aprovizionare care stau la baza furnizării de servicii care trebuie să fie suficient de flexibile pentru a se adapta la schimbări neprevăzute (Politcy Green Paper, 2010, p. 21).
Până în prezent, activitatea s-a concentrat mai ales pe asigurarea protecției infrastructurii critice referitoare la actele de terorism. O atenție mai redusă s-a acordat riscurilor naturale și a capacității infrastructurii de a face față urgențelor, dar și a tendințelor pe termen lung. Pentru a întemeia o strategie durabilă este necesară cunoașterea următoarelor elemente: lanțurile internaționale de aprovizionare, mai ales atunci când tranzitează zone de risc; locația și starea fizică a infrastructurii critice naționale; interdependențele, capacitatea sectoarelor esențiale de a rezista și răspunde la evenimente extreme și tendințe pe termen lung (de exemplu cele socio-demografice); reglementări în fiecare sector; elementele critice deținute de proprietari străini; rețele de calculatoare și tehnologii esențiale pentru funcționarea normală (ibidem, p. 22).
1.2.3 Instrumente și modele de îmbunătățire a rezilienței
O metodologie riguroasă pentru a putea evalua riscurile la nivelul securității naționale este cheia centrală pentru a putea anticipa și gestiona proliferarea evenimentelor ce țin de provocările cunoscute ale securității (clasice) precum și cele neprevăzute. Fără un proces de evaluare eficientă a riscurilor, analiștii de intelligence vor dezvolta seturi analitice prin care se pot observa provocările la nivelul securității naționale, în timp ce actorii decizionali nu vor fi capabili să ierarhizeze multele provocări la care statul este expus și pentru care trebuie să se ia o decizie.
Pentru a construi strategii de reziliență pentru crizele viitoare, mai întâi trebuie să se înțeleagă natura tulburărilor. Există patru probleme principale pentru a evalua securitatea națională în secolul XXI.
1. Prima este cum să faci cele mai raționale și bine informate judecăți cu privire la ierarhizarea celor mai importante amenințări din lista mereu în creștere și în schimbare a acestora.
2. A doua se referă la problema interconectivității dintre amenințările existente și la modul în care poți identifica și înțelege dinamica și semnificația acestor conexiuni.
3.A treia problemă este dificultatea de a evalua complexitatea, incluzând aici feed- back-urile pozitive și negative care amplifică sau reduc efectele unui anumite schimbări. Interacțiunea dintre factorii cauzali poate duce la comportamente non-deterministe și imprevizibile, unde schimbările minore declanșează efecte disproporționate și diferențiate ce conduc la schimbarea ”punctelor fierbinți” din sistem.
4.A patra problemă este că nu toate statele împărtășesc aceeași percepție a riscurilor din motive culturale, istorice sau strategice. Aceasta va afecta inevitabil abordarea asupra evaluării riscurilor și determinării priorităților securității naționale (Dupont, 2011, pp. 34.35).
În prezent, problemele legate de securitate sunt complexe și, prin urmare, o metodologie bazată pe evaluarea și prioritizarea riscurilor naționale trebuie să aibă două elemente:Primul- o metodologie sistematică capabilă să ofere îndrumări operaționale într-o manieră logică și secvențială.Al doilea– trebuie să fie sistematic în sensul că o metodologie trebuie să ofere un cadru de analiză atât a factorilor cauzali, cât și a dinamicii inter-conectărilor dintre provocările existente într-o viziune holistă.
Metodologia propusă mai departe are patru etape distincte, dar integrate secvențial:
1. Identificarea problemelor; 2. Evaluarea riscurilor; 3. Evaluarea capabilităților și 4. Prioritățile securității naționale.
Tabel 1 – Riscurile securității naționale- Metodologie
Sursa: adaptare după Dupont, 2001, p. 35
1. Identificarea problemelor – Primul pas este să identifici, într-un mod cât mai comprehensiv posibil, acele probleme care au probabilitatea cea mai mare să afecteze securitatea statului și să le aduni într-o manieră coerentă.Prima sarcină ar fi realizarea unor grafice pentru a defini caracteristicile mediului strategic, combinând apoi cu inventarierea potențialelor amenințări, determinarea provenienței acestora (interne sau externe) și durata probabilă. Anticiparea viitoarelor tendințe și condiții, mai degrabă decât așteptarea ca probleme să devină evidente este cheia pentru o bună planificare.
2. Evaluarea riscurilor – acest pas presupune estimarea consecințelor producerii riscurilorșiaprobabilitățiideconcretizareaacestorașistabilireacelorcaretrebuieanalizate înprofunzime.Evaluareariscurilorimplicăîntotdeaunauncompromisînaalegedintre impact și probabilitate sau evenimente și tendințe. De aceea este crucial să se includă o prognoză detaliată pentru problemele care ar afecta vital interesele de securitate, prin a folosi scenarii alternative care permit analistului să evalueze posibilitatea precum și durata și intensitatea impactului. Aceste evaluări individuale ale riscurilor oferă baza pentru analiza consecințelor pentru fiecare problemă în parte, duc la clarificarea stabilirii ierarhiei (care din riscurile analizate poate destabiliza cel mai puternic securitatea națională).
Trebuie să existe o metodologie comună pentru aceste sarcini, incluzând seturi de criterii standardizate sau indici de cuantificare a importanței relative a diferiților factori. Acești indici pot informa actorii decizionali în ceea ce privește intențiile, natura provocărilor (globale sauregionale,de termenscurt saulung,spontane saucumulative)și interconectibilitatea acestora. Se pot folosi anumite tabele, de tipul celor folosite în evaluarea schimbărilor climatice pentru a evalua probabilitatea producerii și consecințele, adaptate pentru a putea indica nivelul de încredere în fiecare evaluare în parte.
3. Evaluarea capabilităților – Principalul scop al evaluării capabilităților este de a stabili gradul de pregătire al statului în fața vulnerabilităților specifice. Pe lângă sarcina principală, aceea de a verifica capabilitățile de menținere a securității statului, evaluarea detaliată a capacității de a preveni, dispersa și rezolva riscurile de securitate. Actorii decizionali trebuie să știe cum se pot elimina sau reduce lipsurile inevitabile dintre capabilitățile existente și cele necesare. Decât a se încerca eliminarea riscurile specifice, prin evaluarea capabilităților ar trebui să se descopere căi de îmbunătățire generalizată a rezilienței, astfel încât un stat să fie în stare să absoarbă tulburările și să continue să funcționeze eficient, chiar și sub condiții adverse extreme. Integrat acestui proces este și determinarea vulnerabilităților securității naționale, care nu sunt același lucru cu amenințările. De exemplu, în timp ce fenomenul terorist poate fi o provocare semnificativă în lista celor mai proeminente dintre acestea, el poate deveni o vulnerabilite strategică de importanță scăzută datorită strategiilor efective de contra-terorism.
4.Prioritățile securității naționale – Cel de-al patrulea pas și cel final se constituie din crearea unui portofoliu de priorități ale securității statului (corelate cu principalele amenințări) tratate ca un tot interdependent care va oferi baza pentru un plan de investiții în securitatea națională, legate explicit de resursele existente (ibidem, pp. 36-38).
O cale eficientă pentru a răspunde nevoile descrise anterior ar fi o abordare a provocărilor securității ca un tot, mai degrabă decât ca probleme independente. Un model complex al acestei viziuni trebuie să încorporeze indici bazați pe realitățile empirice corelați cu consecințele și probabilitatea de schimbare a amenințărilor din sistem, pentru a determina riscul, concentrându-se pe conexiunile dintre amenințări și capacitate a de cauza instabilitate. Un set bine realizat de obiective cuantificabile ar crește cu mult abilitatea guvernelor de a înțelege inter-relaționarea dintre problemele strategice aparent întrerupte și să promoveze coordonarea și colaborarea dintre diversele comunități birocratice și de intelligence pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor securității naționale (ibidem, pp. 38).
Determinarea de a te confrunta eficient cu dezastrele naturale și a evenimentelor perturbatoare majore produse de om nu este o dovadă de pesimism, ci este o recunoaștere matură a faptului că lucrurile nu merg bine în timp și că prevenirea și pregătirea pentru acestea este esențială.
Cele mai multe dezastre naturale se petrec cu o anumită repetitivitate, chiar dacă majoritatea indivizilor nu vrea să recunoască, încurajându-se că acestea țin de hazard sau de destin. În realitate, riscul crescut de calamitate este în general previzibil; în plus, costurile copleșitoare asociate cu acestea sunt aproape întotdeauna legate de eșecul de a te pregăti din timp pentru ele. Pierderile și daunele cresc exponențial atunci când măsurile de reducere a riscurilor nu sunt viabile sau sunt slab planificate, iar eforturile și viteza de recuperare, precum și punerea în aplicare a lecțiilor învățate anterior nu sunt tratate cu cea mai mare atenție.
Modelul managementului de risc – responsabilitate împărtășită
Acest model de abordare merge pe premisa că nu este nici posibil, nici de dorit ca guvernul să încerce să ofere protecție fiecăruia împotriva tuturor amenințărilor care pot apărea; dar un grad adecvat de pregătire la nivel național pentru principalele categorii de riscuri este mai degrabă în interesul național, pentru motive care țin de bunăstarea umană și pentru a promova reziliența socială și economică. Pentru a pune în balanță aceste considerente este necesar un management de risc calculat – o strategie de management de risc -și responsabilitate împărtășită pentru a putea gestiona consecințele acestora – luând în considerare că reziliența este importantă pentru toată lumea.
Tabel 2 – Evaluarea riscurilor naționale- Abordarea Marii Britanii
Sursa: adaptare după Tesh, 2001, p. 71
Această abordare este conceptută pentrua satisface profilul de risc (”riskprofile”) al (caracterizat de imprevizibilitate și diversitate) pe termen scurt și să fie adaptabilă la schimbări, fie că sunt determinate de factori societali (o societate din ce în ce mai interconectată înseamnă și o tendință în creștere a efectelor de tip cascadă date de evenimente relativ mici), de noile tehnologii care pot acționa împotriva statului, fie de efectele schimbărilor climatice.
Un model de strategie în cazul dezastrelor ar putea fi una de jos în sus, prin construirea capabilităților locale, suplimentate, acolo unde este necesar, cu cele deținute la nivel național. Acestea ar trebui combinate cu munca în cadrul comunității, iar în măsura în care este posibil, colaborarea tuturor sectoarelor- public, privat, comunitar, voluntar- și la toate nivelurile- local, regional, național și internațional. Printr-o astfel de strategie se dorește întărirea forței de răspuns și a rapidității în revenire în cinci arii cheie:
1. Întărirea rezilienței comunitare – ac easta ar putea duce la crearea unor comunități capabile să se susțină în cazul celor mai multe dintre tulburări, deoarece primii afectați sunt indivizii și comunitățile prinse în primul val al șocului. Multe dintre comunități se organizează singure în fața urgențelor frecvente la nivel local; dar mai mult s-ar putea face dacă s-ar îmbunătăți gradul de implicare prin acțiuni de voluntariat și dacă s-ar dărâma miturile și barierele ce stau în calea participării. Trebuie adăugat că reziliența unei comunități este atinsă atunci când sectorul privat este capabil să își mențină activitatea chiar și în situațiile de urgență. Întreprinderile mici și mijlocii sunt elemente cheie din lanțul de aprovizionare pentru infrastructura națională prin care se asigură serviciile esențiale pentru funcționarea unei societăți sau comunități.
2. O atenție sporită asupra infrastructurii critice – acest aspect este foarte important deoarece societatea si economia depind din ce în ce mai mult de serviciile provenite prin infrastructura de tip rețea care poate fi vulnerabilă atât la atacurile intenționate, cât și la dezastrele naturale. Este necesară luarea în considerare a tuturor hazardurilor posibile pentru a reduce vulnerabilitățile.
3. Creșterea capabilităților și a capacității de a reacționa la nivel local – Este foarte important să se cunoască foarte clar atribuțiunile și așteptările fiecărui actor de la nivelul local în cazurile de urgență. Pe de altă parte, este foarte util să se cunoască standardele specifice cerute pentru fiecare serviciu de urgență și să existe strategii de inter-operabilitate între acestea.
4. Costurile și menținerea capabilităților generice de la nivel național pentru a le consolida pe cele locale trebuie să facă față unei game largi de evenimente – Construirea capabilităților trebuie să fie efortul combinat al agențiilor inter-guvernamentale.
5. Consolidarea și susținerea programelor din domeniile relaționale cu determinarea principalelor riscuri domestice – Planurile specifice și noile investiții în capabilitățil pentru combaterea riscurilor de mare importanță în interiorul statului, riscuri precum pandemiile de gripă, inundațiile pe scară largă și impactul major al terorismului. (Tesh, 2011, 71-75)
În concluzie, este necesară o perspectivă comprehensivă care să ia în considerare atât evenimentele dezastruoase cât și factorii structurali și contextuali, care duc la pierderile de vieți omenești, pagube și întreruperi sociale, economice și politice în timpul dezastrelor.
1.3. Sociologia dezastrelor și conceptul de reziliență socială
1.3.1. Fundamentări conceptuale –reziliență socială, risc societal, vulnerabilitate socială
Sociologia dezastrelor trebuie să răspundă la miturile legate de comportamentul în timpul crizelor, să conducă la îmbunătățiri în procedurile de avertizare timpurie și la dezvoltarea sistemelor de evacuare, la facilitarea modalităților prin care comunitățile și regiunile se pregătesc pentru dezastre. Studiul asupra dezastrelor s-a concentrat pe răspunsul în situații de criză și pe recuperare, dar această abordare este una incompletă, dacă nu sunt studiate simultan hazardurile societale și riscurile asociate cu dezastrele, care includ date despre vulnerabilitatea oamenilor care trăiesc în zonele de risc.
În ceea ce privește evoluția conceptului de dezastru, se poate observa o trecere de la definirea acestuia prin caracteristicile fizice la accentuarea aspectelor sociale.
Termenul ”dezastru” este conceptul cheie în această zonă de studiu; și cum studiul dezastrelor este un domeniul format din interconectarea științelor naturii, științelor sociale și a celor tehnologice, definirea conceptelor este influențată de zona de proveniență a cercetătorilor. Numerpși teoreticieni ai domeniu asumă că trebuie să existe evenimente fizice, independente de acțiunea umană (cei mai mulți, dar nu toți, georgrafi consideră că pentru a exista un dezastru trebuie să avem prezența fizică a unui hazard – cutremur, inundații, tornade, alunecări de teren etc.). Cercetătorii din zona dezastrelor nu s-au putut pune încă de acord dacă un ”dezastru” este în mod fundamental o construcție socială sau un eveniment fizic, se poate spune că, domeniul încă se mai zbate cu probleme epistemologice. Mai există o zonă de definire, venite pe paliera sociologilor și a științelor sociale care pare a conceptualiza ”dezastrul” ca fiind în întregime construcție socială, dar totuși se folosesc de spațiul geografic și/sau timpul cronologic ca dimensiuni sau factori în definirea ”dezastrului”, ceea ce nu-l mai face, în întregime construct social.
Este clar că pentru a se concretiza ca domeniu legitim de studiu, cercetătorii trebuie să ajungă la un consens; atenția ar trebui, în mod fundamental, concentrată pe ce trebuie considerat important și semnificativ în ce găsim a fi carcateristicile fenomenului, condițiile care duc la acesta și consecințele care rezultă. Pe scurt, atât timp cât nu vom clarifica și obține un minimum de consens în definirea carcateristicilor în sine, vom avea viziuni diferite asupra a ceea ce se întâmplă pe teren, vom aplica metodologii diferite pentru studierea evenimentelor, iar colaborarea și cooperarea va fi îngreunată de înțelegerea diferită a fenomenelor și de aplicarea diferențiată a procedurilor necesare.
De asemenea, este nevoie de o clasificare clară, deoarece ne ciocnim cu apariția unor anumite tipuri de evenimente sociale relativ noi, care trebuie să fie incluse sau excluse din rubrica ”dezastre”. Exemple de astfel de fenomene sunt infestările cu HIV, căderile/ întreruperile rețelelor IT, accidente de mare amploare sau otrăvirea și contaminarea deliberată a alimentelor și băuturilor. Ceea ce este de notat în cazul acestor evenimente este faptul că de obicei se petrec independent, într-o comunitate locală, pot fi carcaterizate în termen de spațiu și timp și, de obicei, nu cauzează un număr semnificativ de victime sau pagube majore ale proprietăților. Cu toate acestea, ele produc întreruperi sociale majore, sunt costisitoare și pot fi foarte perturbatoare din punct de vedere psihologic.
Unii analiști/cercetători pot vedea evenimentele prezentate mai sus ca fiind cazuri care doar dereglează ordinea normală și asta pentru că nu există victime, în timp ce alții ar putea să le vadă ca prevestitoare/ premergătoare unui dezastru.
În continuare voi prezenta și dezbate o serie de definiții și explicații pentru a înțelege conceptul de dezastru în cadrul studiilor sociologice.
A. Samuel Henry Prince își începe lucrarea publicată în anul 1920 printr-un citat al Sfântului Augustin pe care doresc să-l expun în această lucrare:
„Această îngrozitoare catastrofă nu este sfârșitul, ci începutul. Istoria nu se termină aici, ci este doar modul în care acest capitol începe.” (apud Prince, 1920)
În 1920, Samuel Henry Prince, în elaborarea lucrării sale de doctorat de la Columbia University, observa că există încă multe zone neexploatate în sociologie, iar această zonă este atracția multor minți intelectuale ale vremii; dar ceea ce este și mai interesant pentru acest cercetător este factorul de dezastru în schimbarea socială.
Acesta începe printr-un proces necesar de definire noțiunea de catastrofă, aducând în discuție definițiile din dicționarele americane, unde catastrofa este un eveniment care produce o distrugere în ordinea lucrurilor și poate provoca sau nu durere/nefericire omului. Acesta sugerează că ar fi de preferat să se limiteze folosirea termenului, cel puțin într-o primă investigație, la acele dezastre care afectează comunitățile, mai degrabă decât cele care afectează statele sau națiunile, pentru a fi mai ușor de studiat.
Catastrofele naturale precum războaiele, foametea sunt prea generale în caracteristici și funcționează la o scară prea mare pentru a fi studiate satisfăcător, cel puțin până domeniul de mai cristalizează. Este, de asemenea, necesar a se limita cercetarea la acele schimbări sociale care apar în urma unei catastrofe, decât la cele care o preced.
Și conceptul de schimbare socială trebuia definit, iar prin acesta, Prince definea acele mutații rapide care acompaniau evenimentele petrecute brusc în echilibrul societății, care rupeau starea existentă anterior, disipau inerția mentală și răsturnau tendințe rezistente la modificările structurale. Principalele forțe care inițiau astfel de perturbări sunt factori în schimbarea socială; aceștia pot fi intra-sociali (în interiorul grupului care operează ca procese sociale normale- imitție și adaptare) sau pot fi extra-sociali (provin din exteriorul grupului și sunt factori de stimul, precum accidentele și evenimentele dramatice)(Prince, 1920, pp. 113-17).
B. Enrico L. Quarantelli, pe care îl găsim citat în toate articolele care încearcă o conceptualizare și definire a noțiunii de dezastru, a fost implicat în cercetările despre dezastre, multe dintre acestea conduse chiar de el, iar unele în colaborare cu Russel Dynes în Centrul de Studii a Dezastrelor, încă din 1963, pregătind multe generații de cercetători. În 1966 a început să publice tipologii pentru cercetarea dezastrelor, iar în anul 2000 a sistetizat caracteristicile definitorii ale dezastrelor ca fiind (Dynes, Quarantelli și Rodriguez, 2007, p. 10):
1. evenimente izbucnite pe neașteptat;
2. care perturbă grav rutina unității colective;
3. provoacă adoptarea unor acțiuni neplanificate pentru a se adapta la întreruperea apărută;
4. creează povești de viață neașteptate;
5. există pericolul de distrugere a obiectelor și bunurilor cu valoare socială.
În lucrarea din 2005 (p. 345), Quarantelli afirmă că dezastrul reprezintă vulnerabilitatea ce se reflectă în „slăbirea structurii și sistemului social”, iar în aceasta caracterizarea nu se prezintă vreun eveniment, loc sau timp care ar fi relevante pentru dezastru. În schimb, Quarantelli prezintă întregul concept ca fiind unul social: vulnerabilitatea este construită social prin relațiile existente în societate, iar definirea dezastrelor își are baza în noțiunea de schimbare socială.
Același profesor și cercetător a sintetizat în 1987 asumpțiile principale în cercetarea dezastrelor, după cum urmează (Quarantelli, 1987, pp. 407-408 apud Dynes, 1988, pp. 112-113):
– dezastrul este un fenomen social și distinct în termeni sociologici;
– prin urmare, dezastrele trebuie să fie identificate și explicate în termeni sociali, nu prin dimensiuni fizice sau factori non-sociali;
– cei mai utili termeni sociali sunt cei structurali sau de organizare socială, mai degrabă decât cei psihologici sau socio-psihologici;
– caracteristicile structurale care pot fi folosite sunt aceleași care pot fi aplicate și la alte fenomene sociale;
– prin urmare, nu este nevoie de o caracterizare sau explicație specială a fenomenului;
– ceea ce sociologia poate lua în calcul pentru a explica fenomenele în general, poate lua în calcul și pentru acest fenomen particular;
– diferența majoră este faptul că în domeniul dezastrelor sunt mai mult aspecte efemere care trebuie să fie explicate.
– o consecință majoră și foarte importantă pentru sociologie a cercetării dezastrelor este faptul că a contribuit la explicarea dinamicii vieții sociale.
C. Conform terminologiei adoptate de ONU (Geneva, 1992), prin dezastru (similar cu catastrofă) se înțelege grava întrerupere a funcționării unei societăți, generând pierderi umane, materiale sau modificări nefaste ale mediului, care nu poate fi refăcută prin resursele acesteia (apud Dragomir, 2009, p. 19).
D. „Dezastrele sunt evenimente care nu se petrec după o rutină în cadrul societăților sau ale subsistemelor mai mari (regiuni sau comunități), care implică îmbinarea condițiilor fizice cu definițiile sociale ale efectelor negative asupra oamenilor și întreruperilor sociale” (Kreps, 2001, p. 3718 apud Committe on Disaster Research in the Social Sciences, 2006, p. 13)
Această definiție dată de Kreps (2001) care apare în Enciclopedia Internațională a Științelor Sociale și Comportamentale, are nevoie de câteva clarificări despre conceptele folosite:
1. evenimente non-rutiniere – astfel se face diferența între dezastre, care se petrec la momente neașteptate și dramatice, și întâmplările și preocupările cotidiene.
2. referința la ”condițiile fizice și definițiile sociale” evidențiază faptul că fiecare în parte sunt necesare ca dezastrul să se producă în timpul și spațiul social.
3. formularea ”societăți sau subsistemele lor mai mari” se referă la faptul că efectele negative ale populației și întreruperile sociale (sărăcie, foamete, boli și conflicte sociale) trebuie să aibă relevanță pentru sisteme sociale mari, acestea devenind preocupări societale majore.
Sintetizând caracteristicile comune în definirea teoretică și operațională a conceptului de dezastru, autorii care și-au dedicat activitatea acestui domeniul, s-au concentrat în jurul următoarelor trăsături:
1. dezastru este privit ca eveniment social ce are loc în timpul definit social;
2. se admite faptul că dezastrele întrerup activitatea socială;
3. dezastrele trebuie înțelese în contextul schimbării sociale (adaptabilitatea socială și instituțională).
Diferența dintre dezastru și hazard
Potrivit lui Corneliu Dragomir (2009), o altă formă de a defini dezastrele este următoarea formulă: Dezastre = Vulnerabilități + Hazard, unde termenii au următoarele semnificații:
– vulnerabilități – urbanizare, degradarea mediului, lipsa de educație, creșterea populației, fragilitatea economiei, sărăcie, structuri de urgență birocratice etc
– hazard – fenomen rar sau extrem de natură umană sau naturală care afectează viața, proprietățile și activitatea umană, iar a cărui extindere poate duce la dezastre. Hazardurile pot fi geologice (cutremure, erupții vulcanice, alunecări de teren), climatice (cicloane, inundații, secetă), de mediu (poluarea mediului, deșertificare, defrișarea pădurilor), epidemii și antropice (accidente industriale, războiul, inclusiv terorismul) (p. 20).
Studiul dezastrelor și al hazardurilor s-au dezvoltat în paralel, primul accentuând vulnerabilitatea la hazarduri și diminuarea acestora, cel de-al doilea concentrându-se pe răspuns și recuperare, urmând apoi ca cele două direcții să se intersecteze și să-și dezvolte preocupările pentru pregătirea pentru dezastre. Este totuși vital, ca cercetarea din zona științelor sociale axată pe hazarduri și dezastre să fie studiată împreună pentru a crea baza colaborării dintre științele sociale, naturale și tehnologice.
În continuare voi prezenta cum cele două zone de cercetare, cu subiectele principale de studiu (cea axată pe dezastre și cea axată pe hazarduri), s-au intersectat și interconectat într-o manieră productivă pentru sociologia dezastrelor și cu rezultate în practica acesteia.
Fig.1 Subiectele principale în studiul dezastrelor și al hazardurilor
(Sursa: Committe on Disaster Research in the Social Sciences, 2006, p. 2)
Termenul de dezastru este bine înrădăcinat în mentalul colectiv, dar acesta are și importanță birocratică. Dezastrele potențiale sunt asociate cu hazarduri de diferite feluri și cu riscuri ca evenimentele specifice să se întâmple (probabilități). Diferențierea dintre acestea trei este foarte importantă și utilă.
Distincția dintre dezastru, risc și hazard este foarte importantă deoarece ilustrează diversele perspective după care putem să recunoaștem și să apreciem amenințările de mediu (riscuri), ce trebuie făcut în legătură cu ele (hazarduri) și cum răspundem după ce ele se petrec (dezastre). Accentul pe hazard, risc și dezastru se reflectă și în diferitele orientări disciplinare ale cercetătorilor și practicienilor. Cu toate acestea, după cum și natura hazardurilor, riscurilor și a dezastrelor a devenit mai complexă și interconectată, domeniul de studiu al hazardurilor și managementul acestora a devenit și mai integrat, aceste distincții au ajuns să fie destul de neclare, la fel cum diferența dintre ”natural”, ”tehnologic” și ”de mediu” s-a diminuat. (ibidem, p. 14)
1.3.2 Sociologia dezastrelor – o trecere în revistă a problematicii
Domeniul de studiu
Studiul sociologic al dezastrelor
„Dezastrele naturale – vulcani, cutremure de pământ, inundațiile – afectează în parte sau în totalitate societățile, provocând valuri de refugiați, colapsul sistemelor de producție și distribuție, intensificarea competiției pentru resurse. Dezastrele produse de om (în special războiul) implică aceleași consecințe – cu deosebire că – sunt evitabile. Așa-numitul studiul al dezastrelor examinează impactul social și psihologic al acestor evenimente.
Unii sociologi (cel mai notabil Robert Merton) au argumentat că locurile unde au survenit dezastrele oferă bune ocazii pentru cercetările sociologice și pentru construcția teoriei sociale, întrucât: condițiile de stres colectiv rezultate comprimă procesul social într-un interval de timp neobișnuit de scurt; fac public un comportament de obicei privat și deci mai accesibil studiului; în general scot în evidență aspecte ale sistemelor și proceselor sociale ascunse de obicei rutinei vieții de zi cu zi. Cercetările au evidențiat că: dezastrele au faze tipice (precum cele de avertizare, amenințare, impact, evaluare, salvare, remediere și refacere); fiecărei faze tinde să i se asocieze un anumit tip de comportament colectiv; forma exactă pe care o ia fiecare fază este influențată de caracteristicile stadiilor anterioare.” (Marshall (ed.). 2003, p. 602)
Abordări în studierea dezastrelor
În continuare voi prezenta perspective trecute și actuale asupra studierii dezastrelor, pe baza cercetărilor realizate de Claude Gilbert (1995, 2005). Folosind o abordare istorică, Gilbert argumentează cum acest concept a trecut prin trei schimbări majore de când a devenit subiect de interes în zona cercetătorilor.
Numeroasele abordări ale dezastrelor pot fi clasificate în trei mari abordări, potrivit lui Gilbert (idem), pe care le voi prezenta în continuare. Prima prezintă dezastrul ca o duplicare a războiului (catastrofa poate fi atribuită unui agent extern; comunitățile umane sunt entități care reacționează împreună asupra unei agresiuni). Cea de-a doua prezintă dezastrele ca o expresie a vulnerabilității sociale (dezastrul este rezultatul logicii fundamentale a societății, al unui proces social intern). În cea de-a treia, dezastrul este privit ca intrarea într-o stare de incertitudine (dezastrul este strâns legat de imposibilitatea de a defini ceea ce se presupune a fi pericol, mai ales după întărirea unei scheme mentale a ceea ce știm și suntem obișnuiți a fi realitatea).
Paradigma 1 – Modelul războiului
Războiul a fost de foarte mult timp o preocupare și un subiect de explorare pentru cercetorii din științele sociale, iar analizele sociale au extras modele din studiul acestuia. Astfel de modele au devenit relevante și pentru domeniul studierii dezastrelor. Ele au fost privite ca fiind rezultatul atacurilor periculoase/ nocive îndreptate asupra grupurilor umane. În acest sens, dezastrele se aseamănă cu războaiele, dacă privim dezastrele ca provenind de undeva dinafară. În această paradigmă se folosește conceptul de agent pentru a se referi atât la arme, cât și la inamici, iar dezastrele au fost puse încă de la început pe seama unor agenți externi. Ca un rezultat al acestei abordări, comunitățile au fost privite ca organisme care trebuie să reacționeze organic împotriva agresiunii. Un alt rezultat reieșit de aici este faptul că agentul și comunitatea sunt conectate, iar această legătură este una conflictuală, agentul fiind sursa finală care lansează acțiunea asupra comunității.
Paradigma încă se mai folosește, mai ales pentru că este una simplă și clară. Faptul că războiul și dezastrele au ceva în comun este clar, iar această parte este una de simț comun. Însuși cercetătorii pot cu greu aborda dezastrele dintr-o altă perspectivă decât cea a războiului, deoarece pentru prea mult timp a fost criteriul standard atunci când se vorbea despre dezastre.
Paradigma războiului reflectă puternic circumstanțele și locul unde aceasta a apărut- SUA în timpul Războiului Rece. După cum argumenta Fritz (1968), menționat de Gilbert (2005), instituțiile guvernamentale americane au oferit fonduri de cercetare pentru studii relevante pentru a înțelege reacția oamenilor la posibilele raiduri aeriene. Dezastrele erau văzute ca situații unde reacțiile oamenilor la agresiune ar fi asemănătoare cu cele în urma raidurilor. Abordarea științifică a dezastrelor poate fi văzută ca reacție a naturii pieței (idem), unde cercetarea dezastrului devine o cerință instituțională. Bombele s-au încadrat ușor în noțiunea de agent extern (idem), în timp ce oamenii afectați de inundații, uragane, cutremure etc. au dezvoltat reacții asemănătoare cu victimele raidurilor aeriene. Acest caz se putea aplica mai ales în SUA, unde dezastrele naturale, comparate cu cele tehnologice și catastrofele industriale, aveau loc frecvent. Se poate spune că începutul studierii dezastrelor s-a relaționat puternic cu o cerință insitutuțională.
De exemplu, în Franța, cerințele instituționale pentru studierea relevantă a dezastrelor (sectorul crizelor) provine, în principal, din zonele de apărare civilă sau agenții de securitate civilă create pe timpul celor două Războaie Mondiale. Chiar dacă acum aceste agenții sunt preocupate de ceea ce Franța numește ”Securitate”, ele rămân cu modelul militar întipărit în funcționarea lor. Ca și rezultat avem această tendință naturală de a interpreta dezastrele după modelul războiului și să dezvoltăm analize teoretice pe studii de expertiză după această observație tradițională dominată.
Pentru a sintetiza, succesul acestei paradigme poate fi explicat prin natura cererii, care a contribuit la apariția domeniului și prin factorii formali. Cu toate acestea, paradigma războiului a fost provocată la critici majore.
O contribuție și diferențiere critică majoră a fost adusă de Quarantelli (1970 b apud Gilbert, 1995) prin conceptul de criză împărtășită (de comun acord). Ceea ce este foarte important în această modificare conceptuală este, în primul rând, schimbarea pe care a adus-o în interpretarea generală a dezastrelor și, în al doilea rând, critica explicită pe care a făcut-o asupra legăturii inutile dintre factorul distructiv și comunitate, după cum reiese din noțiunea de panică. El a evidențiat că nu există o legătură mecanică între cei doi factori și, astfel, există o autonomie puternică în modul în care oamenii reacționează la probleme. La nivel conceptual, Quarantelli a pornit drumul unui nou model de abordare a dezastrelor, bazat pe analiza comunității și nu numai pe natura distructivă a agenților externi.
Quarantelli a deschis drumul spre un nou tip de cercetare în domeniul studierii dezastrelor. Wenger (1978 apud Gilbert, 2005) a recunoscut că factorii sociali din cadrul comunității sunt, de asemenea, relevanți în înțelegerea dezastrelor. Ca un rezultat parțial al acestei schimbări în paradigmă este faptul că agenții distructivi nu mai sunt văzuți precum cauză, ci ca un agent care provoacă situația de criză și determină comportamentul în timpul dezastrelor, care este strâns legat de contextul social. Cercetătorii din SUA au fost nevoiți să privească diferit dezastrele, începând cu anii 70; ei au fost forțați să recunoască faptul că dezastrele trebuie studiate în interiorul grupului implicat și nu ca rezultat al unui factor exclusiv extern.
Paradigma 2 – Dezastrul ca vulnerabilitate socială
Această a doua paradigmă a apărut ca o critică la prima. Pentru dezvoltarea acestei direcții, Gilbert (1995, 2005) menționează câțiva cercetătorii care și-au adus contribuția: Jaeger (1987) care a studiat cazul unei comunități ce s-a coagulat în urma unui pericol extern, demonstrând apoi că acest tip de grup este comun pentru societatea americană; Dombrowsky (1981), care în mod clar a desființat modelul războiului în studierea dezastrelor, arătând că logica de bază a studiilor a fost, în mod intrinsec, văzută ca fiind legată de un agent extern distructiv și, ca rezultat parțial, reacția oamenilor ca fiind singurul indicator al naturii agentului. El a sugerat o reformulare creativă în studierea dezastrelor ca o acțiune socială care se petrece în interiorul societății. La un nivel și mai radical, urmându-l pe Dombrowsky, Pelanda (1981) a considerat dezastrul ca fiind rezultatul social și consecința riscurilor socio-structurale. El a lansat și provocarea de a se renunța la noțiunea de dezastru pentru a se evidenția importanța reală a proceselor incontrolabile ce reies în urma vulnerabilității sociale.
Aceste direcții au generat aspre critici la sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80, ducând la dezvoltarea noilor modele, care au înlocuit treptat paradigma tradițională. Noua paradigmă nu numai că a inversat vechea ierarhie de factori, dar a scăpat de copleșitoarea noțiune de agent. Pornind de la analizarea dezastrului văzut ca un proces strând legat de vulnerabilitatea socială, noua paradigmă stabilește cauza dezastrelor la nivel structural sau contextual. Atunci când riscurile sociale cresc în întregime în interiorul și nu în exteriorul comunității, atunci are loc un dezastru.
Ca rezultat al acestei prime schimbări conceptuale, dezastrul nu mai este experimentat ca o reacție; el poate fi privit ca o acțiune, mai precis, ca o consecință socială. Noua abordare oferă baza pentru a trece de la dezastru ca efect la dezastru ca rezultat al logicii de bază a comunității. O altă schimbare adusă de această paradigmă este faptul că dezastrul este experimentat ca un proces în care arii specifice de activitate și structuri ale comunității încep să se destrame. Prin urmare, schema conceptuală a dezastrului nu mai este una conflictuală, pentru că acesta nu mai este îndreptat spre un agent extern, ci este un rezultat al dezorganizării relațiilor umane.
Noua abordare, după cum a fost ea dezvoltată în opoziție cu vechea paradigmă, are nevoie de o serie de clarificări. Primul obstacol spre o nouă paradigmă a fost scoaterea din peisaj a noțiunii de agent. Cel de-al doilea se referea la noțiunea de vulnerabilitate. Ceea ce este nou în această abordare este motivul producerii dezordinii, acesta găsindu-se în interiorul societății, nefiind adus sau provocat de forțe exterioare. Dacă vulnerabilitatea are și implicații și responsabilități politice, în mod direct aceasta vizează abilitatea actorilor politici de a lua decizii și a face față situațiior critice. Dar, atât pentru vulnerabilitatea socială, cât și pentru cea politică, baza este aceeași: dezorganizarea comunității este explicată prin slăbirea barierelor sociale și politice.
Este destul de clar că autorii acestei noi abordări au lăsat neacoperită și neexplicată chestiunea vulnerabilității. Pentru Pelanda, un set de procese necontrolate care au devenit direcția explicativă pentru a înțelege vulnerabilitatea în societățile complexe, unde pericolul a început să fie legat de modele organizaționale din societățile moderne și, mai ales, în acele sectoare unde activitățile sunt periculoase. Totuși, criterii pentru un dezastru în societățile moderne rămân aceleași: pierderile de vieți omenești, pagubele și riscurile de destrămare a ordinii sociale și politice – fiind în continuare parametrii standard.
De fapt, scopul acestei paradigme a fost direct afectat de vechea abordare, dezvoltându-se pentru a i se opune, fapt ce a dus, în cele din urmă, la dezvoltarea unei a treia paradigme.
Paradigma 3 – Dezastrul ca incertitudine
Ceea ce a dus la trecerea spre o nouă abordare este tendința cercetătorilor de a considera dezastru ca o criză. Primii pași au fost destul de nesiguri, prezența factorilor externi fiind încă un instrument explicativ, iar diferențierea dintre criză și accident nefiind una pe deplin clară. La acest stadiu, au fost făcute sugestii că s-ar putea produce accidente fără să existe vreo criză, iar crizele s-ar putea produce fără vreun accident. Indiferent care ar fi cazul, este clar că dezastrele sunt studiate prin criza care se produce în interiorul comunității. Chiar dacă la început a fost destul de imprecisă, noțiunea a ajutat la reinterpretarea dezastrului ca o dezorganizare gravă care are loc în interiorul comunității și, mai ales, ca o dezorganizare provocată de dificultăți/ probleme de comunicare în interiorul acesteia – adică dificultatea ca cineva să obțină și să transmită informații (Gilbert, 1991 apud Gilbert 2005).
Chiar dacă pare o abordare proaspătă și revigorantă prin folosirea noțiunilor de criză și comunicare, Gilbert îl prezintă pe Fritz care deja a expus această teorie, ca fiind al treilea factor explicativ pentru dezastre, ceea ce el a numit dezordine în sistemul de sensuri (system of meaning), sugerând că fluxurile de comunicații sunt foarte importante pentru a interpreta haosul situației.
Incertitudinea a fost pentru mult timp un subiect de explorare în științele sociale, în studiile despre organizații, politici publice sau crize internaționale. Incertitudinea a apărut ca produs al societăților complexe și nu ca rezultat al acestora. Incertitudinea apare atunci când actorii și structurile nu-și mai dezvoltă propriile logici fundamentale și încep să funcționeze după logici împrumutate din zonele lor de activitate; incertitudinea nu apare ca produs al absenței comunicării sau a informațiilor în societățile moderne, ci este ca o anarhie în organizarea informațiilor, care conduce la incertitudine odată ce ajunge să afecteze grav sistemul de înțelegere care este strâns legat de modurile de organizare administrativă, politică și științifică. Prin urmare, dezastrul este mai puțin un accident al realității și, mai degrabă, o reprezentare a acesteia.
Pornind de la cele menționate mai sus, cea de-a treia paradigmă poate fi descrisă prin trei caracteristici. Prima – dezastrul este strâns legat de incertitudinea care se produce atunci când un pericol, real sau nu, amenință comunitatea, iar acest pericol nu poate fi definit prin cauză sau efect. Cea de-a doua – incertitudinea reieșită din comunitățile moderne este legată de creșterea complexității acestora; este rezultatul dezorganizării sistemului de înțelegere a sensurilor și nu efectul dificultății de a rezolva problemele unui accident sau disfuncții majore. Incertitudinea este în primul rând produsul organizării comunității și nu al unor factori externi. Cea de-a treia – putem vorbi despre dezastru atunci când actorii în societățile moderne și-au pierdut treptat capacitatea de a defini situația pe care o văd a fi amenințătoare, prin modurile tradiționale de înțelegere și parametrii simbolici. Pentru o comunitate, dezastrul reprezintă pierderea punctelor de vedere în sensul comun și dificultatea de a înțelege realitatea prin schemele mentale tradiționale.
Criticile directe asupra acestei noi paradigme se îndreptă spre faptul că aceasta folosește în mod excesiv sistemul de înțelegere comun al sensurilor și pare să subestimeze alți factori, precum pierderile de vieți omenești, pagubele, dezordinea socială și politică.
Abordarea contemporană asupra dezastrelor
Paradigma 4 – Modelul rezilienței comunitare
Paradigma actuală de studiere a dezastrelor a adus la lumină termeni precum reziliență, infrastructura critică, coordonarea și colaborarea, avertizarea timpurie. Aceasta se concentrează mai mult pe dezvoltarea strategiilor de prevenire, gestionare și recuperare, decât pe definirea și înțelegerea noțiunii de dezastru.
Importanța studierii dezastrelor – Cazul Japoniei- aprilie 2011
Uneori nu contează cât de bine și cât de mult plănuim, deoarece vor rămâne aspecte legate de acțiunea indivizilor sau de natură care vor deveni riscuri ce țin de hazard. Această incertitudine este parte integrantă a riscului, împreună cu carcaterul haotic și capricios al naturii, caracteristici ce au fost reafirmate în multe evenimente perturbatoare la nivel global, în zone unde se credea că lucrurile pot fi ținute sub control în astfel de situații. Putem lua exemplu Japoniei care este, probabil, una dintre cele mai pregătite țări atunci când vine vorba de cutremure și tsunami, ”beneficiind” de experiența trecutului, de o economie bine dezvoltată și de investiții considerabile în strategiile de prevenire și atenuare a riscurilor și a efectelor acestora. Așa cum am putea evidenția faptul că în urma dezastrului din martie 2011 din Japonia zeci de mii de oameni au murit, este totuși de accentuat că au existat mulți mai mulți supraviețuitori datorită gradului de pregătire la nivelul statului pentru astfel de tulburări.
Eforturile tehnologice, atent construite, pentru a amortiza din riscuri și din impactul acestora, precum sisteme sofisticate de avertizare timpurie prin SMS spre milioane de oameni, înainte ca undele seismice să atingă pământul, oferindu-le secunde prețioase pentru a se adăposti, accelerometre de înaltă tehnologie pentru a opri trenurile de mare viteză Shinkansen înainte să existe pericolul de deraiere, senzori seismici care trimit automat lifturile la parter pentru a preveni blocarea persoanelor, sisteme care detectează și întrerup automat livrările de gaze pentru a evita incendiile (Steinberg, 2011). Toate acestea, împreună cu reglementările stricte din domeniul construcției, eforturile din domeniul educației și pregătirii au salvat multe vieți.
Oficialii japonezi au învățat din exemplu Indoneziei (parcursul tragic al evenimentelor din 2004), în unele părți ale Japoniei fiind inițiate sisteme de educare a elevilor să își salveze colegii mai mici, sisteme de pregătire și răspuns rapid la alarmele care anunță cutremure sau pericol de tsunami. Beneficiile introducerii în sistemul de educație a metodelor și tehnicilor de a reacționa în caz de urgență sunt inconfundabile, mai ales pentru o societate care se confruntă frecvent cu evenimente perturbatoare.
Pe de altă parte, este cazul reactorului nuclear de la Fukushima, unde compania de energie electrică din Tokyo (TEPCO) s-a concentrat atent pe problema scurgerilor de radiații, improvizând soluții, având în vedere că planurile în caz de urgență au eșuat pe rând. Guvernul japonez a fost criticat pentru că a exagerat în a fi conservator cu privire la comunicarea informațiilor, motivând intenția de a nu crea panică mai mare decât cea existentă. Guvernul pare să fi fost pregătit să comunice în condiții relativ normale, dar însărcinat cu gestionarea unei crize de asemenea amploare, provocările și prioritățile s-au schimbat. Situația Japoniei a fost o combinație de riscuri, dificultatea de a face față efectelor imediate ale unui cutremur de o intensitate foarte mare, efectele produse de tsunami și pericolul de radiații nucleare, făcând criza una foarte dificil de gestionat.
Experiența Japoniei arată cum diferite riscuri și modalități de răspuns au implicații pe o scară mult mai extinsă, datorită interconectării dintre factori, la nivel global. Odată ce fabricile au fost închise și lanțurile de aprovizionare întrerupte, industria de manufactură și distribuția de bunuri a fost semnificativ afectată. La nivel politic, preocupările privind energia nucleară au devenit probleme ce trebuie rezolvate și privite pe termen lung; cascada efectelor secundare și efectelor dezastrului din Japonia au afectat, într-o anumită măsură, întreaga lume.
Astfel, o reța globală care împărtășește cele mai bune practici, promovează lecțiile învățate într-o parte a lumii pentru a fi aplicate și în alte zone și își asistă membrii pentru a fi pregătiți înainte de incident și capabili să răspundă eficient după acesta, poate avea o importanță vitală. Prin stabilirea canalelor directe de comunicare dinspre liderii guvernamentali, experții pe probleme de risc, înspre companii, instituții academice, centre de cercetare, sectorul non-guvernamental și alte sectoare ale societății, se poate garanta o asistență valoroasă pe timp de criză.
Importanța dezvoltării sociologiei dezastrelor
Nu este o surpriză să spunem că societatea contemporană nu este pe deplin pregătită să facă față noilor șocuri; în ultimii ani s-a trecut printr-o serie de crize de mare amploare (cea a energiei, criza financiară, cea a alimentelor), existând clar o vulnerabilitate la șoc, poate chiar la cel mai ridicat nivel de până acum. În același timp, riscurile din peisajul global sunt probabil cele mai crescute și cu un nivel de interconectivitate cum nu am mai vazăut până acum, iar o provocare majoră la toate acestea este și faptul că instituțiile de guvernare globale nu sunt construite să identifice aceste noi tipuri de riscuri și mai ales să le gestioneze. Până la urmă, abilitatea de a identifica riscurile și de a le gestiona înainte ca ele să devină crize în sistem va fi testul critic pentru societatea globală nevoită să facă față provocărilor viitorului.
Abilitatea unei națiuni de a continua să funcționeze când au loc perturbări depinde, în mod crucial, de cât de rezilientă va fi infrastructura sistemului, dimensiunea stocurilor de amortizare a țocului, cât de fragile sunt liniile logistice de comunicare. Cu toate acestea, trebuie să se țină cont de faptul că există elemente ce țin de hazard, iar atunci când strategiile planificate nu se mai pot aplica, cooperarea, ordinea și mobilizarea generală vor rămâne singurele atuuri ale reușitei.
În concluzie, domeniul studierii dezastrelor rămâne restant, în dezbaterile contemporare, cu întrebări ce privesc organizarea comunităților umane, precum: Ce fel de legături de solidaritate fac o comunitate diferită de un grup social? Care este sensul responsabilității autorităților publice în economie, politică, administrație? Unde interesul general și cel privat converg? Care este forma potrivită pentru a gestiona o situația comună, dar una excepțională?
Domeniul studierii dezastrelor a fost pentru mult timp dominat de analiza îngustă și studiile de caz și, prin urmare, i-a lipsit investigația teoretică asupra fundamentelor și conceptelor. Cercetările empirice ale dezastrelor reprezintă o preocupare importantă a oamenilor de știință, iar această muncă empirică trebuie să continue; dar fără o infrastructură intelectuală și un corp academic solid (modele explicative, teorii, ipoteze, etc – toate acestea având nevoie a se adresa unor concepte bine stabilite), cercetarea va continua să producă, în cel mai bun caz, observații empirice de nivel redus și concluzii fără acumulare sistematică de cunoștințe
2. DEZASTRELE NATURALE – AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII
2.1. Cooperare internațională în gestionarea dezastrelor
Cooperarea internațională în managementul dezastrelor are menirea de a crea mecanisme, instrumente și structuri instituționalizate pentru ca statele afectate să dispună de toate resursele informative, materiale, umane sau financiare în vedere unei reacții și recuperări rapide, printr-o bună gestionare a acțiunilor de prevenire, pregătire, intervenție și reconstrucție. Este necesar ca, la nivel internațional să se ajungă la un tip de cooperare eficientă prin urmărirea unei abordări comprehensive de construire a instituțiilor și prin promovarea puternică a implicării și creșterii responsabilității societății civile, a comunităților locale și a indivizilor.
În privința statelor europene, înainte de adoptarea unor măsuri de către Uniunea Europeană în vederea standardizării managementului pentru situații de urgență civilă, statele nu foloseau standarde comune în evaluarea dezastrelor și nu acționau după proceduri și practici comune de analizare a riscurilor și nevoilor. Astfel, erau formate strategii, politici și capabilități de management al dezastrelor discontinue, mai puțin eficiente decât dacă acestea ar fi fost interconectate sau bine integrate.
Pentru că România, precum și celelalte state din Europa se află într-o zonă cu potențial de risc la dezastre naturale (cutremure, inundații, secete, fenomene meteorologice extreme etc.) care, de multe ori, pentru gestionarea și mai ales pentru recuperarea în urma lor, capabilitățile unui stat sunt depășite, acestea pot solicita sprijin prin acordurile internaționale, europene, regionale sau bilaterale, dispunând de mecanismele prin care sunt antrenate forțe civile, materiale, financiare și informaționale pentru a diminua sau înlătura consecințele unui dezastru.
Un alt aspect al cooperării internaționale este caracterul multinațional pe care îl poate îmbrăca unu eveniment provocat de cauze naturale, iar pentru aceste cazuri este nevoie de strategii comune de management și de cele mai bune practici la care un stat poate avea acces prin împărtășirea informațiilor pe baza acordurilor de sprijin și ajutor reciproc în cazul unui dezastru.
În ceea ce privește țara noastra, aceasta are un rol important în activitatea internațională, fiind reprezentată în structurile cu atribuții specifice în asistența la dezastre și protecția civilă din cadrul Consiliului și Comisiei Uniunii Europene și a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. De asemenea, participarea la activitățile organizate sub egida Organizației Națiunilor Unite fac parte din programul internațional al României în domeniul prevenirii și gestionării dezastrelor.
În privința cooperării regionale, România face parte din Inițiativa de Prevenire și Pregătire la Dezastre pentru Europa de Sud-Est, din programele Euroregiunii DKMT (Dunăre-Criș-Mureș-Tisa) sau ale Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră. Conform acordurilor bilaterale încheiate de România, aceasta poate oferi sau acorda sprijin direct în cazul în care unei situații de urgență de mare amploare.
2.1.1. Cooperarea țării noastre cu Uniunea Europeană în domeniul gestionarii dezastrelor
…
…
…
2.1.2. . România – parte a mecanismului de asistență NATO în caz de dezastre
Rolul NATO (site-ul oficial al NATO) în planificarea și intervenția în cazul situațiilor de urgență civile este de a colecta, analiza și împărtăși informațiii pentru a asigura folosirea cât mai eficientă a resurselor civile, în acord cu obiectivele Organizației. De asemenea, creează un cadrul în care statele aliate sau partenere pot să se asiste reciproc în pregătirea și gestionarea consecințelor unei crize, dezastru sau conflict. Pe lângă amenințările chimice, biologice, a armelor radiologice, dezastrele naturale, precum inundațiile și cutremurele sau dezastrele produse de om, continuă să constitue amenințări grave la adresa populației civile.
Planificarea situațiilor de urgență civile este, în primul rând, o responsabilitate a statelor pe teritoriul cărora se manifestă. Cu toate aceastea, abordarea extinsă NATO, după cum este ea descrisă prin Conceptul strategic din 1999, stipulează că aceste situații reprezintă o amenințare la adresa securității și stabilității. Statele nu se mai pot baza doar pe soluții naționale, atunci când au de-a face cu probleme de mare aploare, mai ales din pricina complexității amenințărilor și a mediului imprevizibil de securitate.
În timp ce Organizația Națiunilor Unite deține rolul principal în coordonarea activităților în caz de urgență, NATO poate contribui cu mijloace civile și militare pentru ca statele în nevoie să își atingă obiectivul propus, acela de a reveni la starea de normalitate într-un timp cât mai scurt.
România, prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență este, de asemenea, parte a mecanismului de asistență NATO, prin Centrul Euro-Atlantic pentru Coordonarea Răspunsului la Dezastre (EARDCC). În domeniul protecției civile în cazul situațiilor de urgență, prin misiunile NATO, se acordă o importanță sporită protecției infrastructurii critice, accidentelor în care sunt implicați agenți chimici, biologici, radiologici, pregătirii managementului efectelor în cazul dezastrelor naturale, dar și informării publice. Prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, România este reprezentată la organisme precum (site-ul oficial al Inspectoratului General pentru Situații de Urgență):
Comitetul de Planificare a Urgențelor Civile (CEPC);
Grupul de Protecție Civilă (CPG);
Grupuri de experți privind evaluarea necesităților umanitare și asistența la dezastre.
2.1.3. Colaborarea României cu Organizația Națiunilor Unite pentru gestionarea situațiilor de urgență
Prin Biroul de Coordonare a Afacerilor Umanitare (UN-OCHA), Organizația Națiunilor Unite oferă un cadru în care fiecare actor poate contribui la acțiunile de răspuns la situații de urgență, prin mobilizarea și coordonarea activităților umanitare în parteneriat cu actorii naționali și internaționali, în vederea diminuării efectelor nagative care se resfrâng asupra populației în urma unui dezastru sau situație de urgență. Biroul promovează programele și proiectele de pregătire și prevenire și facilitează implementarea soluțiilor sustenabile.
Prin Biroul de Evaluare și Coordonare a Dezastrelor (United Nations Disaster Assessment and Coordination), ONU a condus misiuni de urgență în peste 90 de țări.
România ia parte la diferite misiuni sub egida ONU, iar în ceea ce privește colaborarea în situații de urgență în țara noastră, aceasta s-a realizat (Emergency Respons Mission Table, United nations Disaster Assessment and Coordination):
în timpul inundațiilor din 1997;
în anul 2010 când, la Baia Mare, s-a produs o deversare de substanțe bogate în cianuri care ajungeau în râul Someș, fiind apoi transportate către Tisa și Dunăre și, în cele din urmă în Marea Neagră (United Nations Environment Programme, UNEP/ Office for the Co-ordination of Humanitarian Affairs, OCHA, Raport Spill of Liquid and suspended waste at the Aurul S.A. Retreatment Plant in Baia Mare, 2000).
ONU, prin Universitatea Națiunilor Unite, elaborează în fiecare an un raport privind indicatorii de risc la dezastre pentru 173 de țări (World Risk Index 2013). Evenimentele naturale extreme, precum inundațiile, cutremurele, secetele și furtunile aduc țările într-o stare de risc, mai ales când se combină cu un grad ridicat de expunere la dezastre și cu o societate vulnerabilă. Concepul adoptat de ONU arată că nu doar puterea distrugătoare a unui eveniment excepțional este în totalitată responsabilă de trecerea de la risc la situația de urgență, ci și factorii sociali, economici, ecoologici și politici joacă un rol crucial în manifestarea unui hazard.
În acest raport, se definesc următoarele noțiuni care stau la baza indexării fiecărei țări:
riscul – înțeles ca interacțiunea dintre hazard (cutremur, inundație, secetă, furtună etc.) și vulnerabilitatea societății;
expunerea – înseamnă că un anumit bun (populații, clădiri, componente ale infrastructurii etc.) este expus impactului la unul unul sau mai multe hazarduri naturale;
vulnerabilitatea – se referă la factorii sociali, fizici, economici și de mediu care, prin interacțiunea lor au potențial de a fi afectați de un hazard.
În raportul din 2013, România se află pe locul 85 din 173 în ceea ce privește riscul de dezastre naturale, având o capacitate redusă de a gestiona situațiile de urgență provocate de dezastre, dar și de a se recupera și adapta, cu toate că riscul la dezastre este unul de nivel mediu (6,61%).
2.1.4. România și cooperarea regională privind managementul dezastrelor
România, ca parte a Uniunii Europene, dar și a regiunii Europei de Sud-Est, împarte cu celelalte state tipuri de riscuri comune, care au potențial de a genera dezastre naturale sau accidente de mare amploare pe teritoriul țării sau cu posibilitate de manifestare multinațională. În această privință, România deține un rol activ și o implicare responsabilă în acțiunile de prevenție, pregătire, intervenție, dar și suport de orice natură în cazul unor dezastre.
2.1.4.1. Inițiativa de Prevenire și Pregătire la Dezastre pentru Europa de Sud Est
Inițiativa de Prevenire și Pregătire la Dezastre pentru Europa de Est face parte din cadrul Consiliului de Cooperare Regională și a fost lansată prin Pactul pentru Stabilitatea Europei de Sud-Est în noiembrie 2000, pentru a contribui la dezvoltarea unei strategii regionale coezive pentru pregătirea și prevenirea dezastrelor pentru cele 12 țări membre: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia, Grecia, Moldova, România, Serbia și Muntenegru, Slovenia și Turcia (site-ul oficial al Disaster Preparedness and Prevention Initiative for South Eastern Europe).
Principalele obiective ale acestei inițiative sunt:
întărirea relațiilor de bună vecinătate și stabilitate prin schimbul de informații, lecții învățate și cele mai bune practici în domeniul managementului dezastrelor;
îmbunătățirea cooperării dintre țările membre în acord cu procesele Uniunii Europene și NATO;
asistarea și încurajarea țărilor din regiune să implementeze Cadrul de Acțiune Hyogo 2005-2015.
România a semnat acest acrod prin Memorandumul de Înțelegere privind cadrul instituțional al Inițiativei de Pregătire și Prevenire a Dezastrelor din Europa de Sud-Est, la Zagreb, în data de 24 septembrie 2007 (site-ul oficial al Senatului României).
2.1.4.2. Euroregiunea DKMT (Dunăre-Criș-Mureș-Tisa)
Această organizație a fost înființată la Szeget în data de 21 noiembrie 1997, având ca membri județe din Ungaria, Serbia și România (Arad, Hunedoara, Caraș-Severin, Timiș). Principalele obiective ale organizației, puse în practică prin grupurile sale de lucru sunt activități pentru dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea economiei, protecția și ocrotirea naturii și întărirea protecției împotriva calamităților naturale.
Printre programele operaționale ale organizației, în prezent se derulează un proiect care are în vedere închegarea unei echipe de intervenție pentru a gestiona în comun probleme legate de inundații. Scopul proiectului este de a spori condițiile materiale și de personal care sunt necesare dezvoltării unei strategii de pregătire și prevenire a inundațiilor, iar prin acest demers se urmărește achiziționarea unui dispozitiv mobil de monitorizare pentru a fi integrat în sistemul de apărare, prin care se vor transmite permenent date privind cotele apelor și informații meteorologice despre situația și evoluția râului Tisa care străbate această Euroregiune.
2.1.4.5. Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN-BSEC)
Organizația (site-ul oficial al Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră) a fost înființată în anul 1992, iar România se află printre statele fondatoare, deținând în prezent una dintre funcțiile de Secretar General adjunct al Secretariatului Internațional Permanent. Prin Planul de Acțiune al organizației, s-a înființat Grupul de Lucru pentru Cooperare în Asistența de Urgență, care trasează o serie de direcții de acțiune pentru a îmbunătăți beneficiul comun al statelor membre pentru perioada 2013-2015.
Planul urmărește creșterea cooperării între state în prevenirea și eliminarea consecințelor negative ale dezastrelor naturale sau a celor provocate de om și oferă asistență în cazul unor situații de urgență sau amenințări iminente. Un alt aspect îl constituie dezvoltarea și folosirea tehnologiei moderne pentru a îmbunătăți gradul și timpul de a prevedea un dezastru prin utilizarea tehnicilor de monitorizare spațială. De asemenea, promovează cooperarea între seismolologi pentru a diminua riscurile, a crește capacitatea de avertizare timpurie, a elabora recomandări pentru misiunile de salvare și a dezvolta programe regionale de evaluare a riscului. Totodată, încurajează crearea unui grup de experți care să se ocupe de problema incendiilor masive de pădure și de inundații.
2.1.5. Cooperarea bilaterală privind ajutorul reciproc în caz de dezastre
România a semnat acorduri de cooperare bilaterală și de ajutor reciproc în caz de dezastre naturale cu țări din regiune, dar și cu parteneri mai îndepărtați.
Acordurile semnate vizează două aspecte:
1. Asistența reciprocă în caz de urgență, pentru care țara noastră are semnate acorduri cu Bulgaria, Ungaria, Moldova și Turcia;
2. Managementul situațiilor de urgență – Azerbaidjan, Cehia, Germania, Franța, Marea Britania, SUA.
În prezent, sunt întreprinse acțiuni în vederea semnării acordurilor cu: Belgia, Belarus, Italia, Iordania, Macedonia, Emiratele Arabe Unite.
În ceea ce privește asistența acordată de România în situații de urgență, aceasta, prin Inspectoratul General de Urgență a fost implicată activ în (site-ul oficial al Sistemului Național Unic pentru Apeluri de Urgență):
2006 – Materiale anti-poluare pentru Dunăre în Bulgaria;
2006 – Materiale de protecție împotriva inundațiilor pentru Ungaria;
2007 – Mijloace aeriene de luptă contra incendiilor de pădure din Grecia;
2010 – Materiale de protecție la inundații și noroiul roșu din Ungaria;
2010 – Materia de protecție și echipaje de intervenție la inundații pentru Moldova;
2011 – Asistență materială la cutremurul din Van-Turcia;
2012 – Materiale de protecție la inundațiile din Ungaria.
2.2 Strategia de Securitate Națională
Strategia de Securitate Națională (2007) este modul în care fiecare stat își exprimă viziunea asupra felului în care se asigură siguranța și apărare țării și a cetățenilor. Prin aceasta, statul are obligația de a răspunde nevoii de protecție și securitate în fața amenințărilor și riscurilor care periclitează drepturile și libertățile omului, interesele și valorile naționale primordiale. Prin aceasta sunt vizate, în special următoarele domenii (Strategia de Securitate Națională, 2007, p.7):
starea de legalitate;
siguranța cetățeanului;
securitate publică;
prevenirea și contracararea terorismului și a altor amenițări asimetrice;
capacitatea de apărare;
protecție împotriva dezastrelor naturale, degradării condițiilor de viață și accidentelor industriale.
Securitatea națională nu este pusă în pericol doar de amenințări de tipul celor care necesită acțiuni militare de contracarare, fenomenele excepționale, de natură meteo-climatică sau geofizică sau asociate cu acestea care sunt produse de stare naturii sau datorită degradării mediului sau prin activități umane iresponsabile și distructive, contribuie la destabilizarea stării de normalitate și supradimensionează vulnerabilitatea unui societăți. Dintre fenomenele de această natură care trebuie luate în calcul sunt (ibidem, p.16):
inundațiile, furtunile puternice, stările de secetă gravă sau alte fenomene extreme generate de încălzirea globală, alte modificări bruște ale condițiilor de viață, alunecări de teren sau cutremure;
tendința de epuizare a unor resurse vitale;
catastrofe industriale sau ecologice având drept consecințe pierderi de vieți omenești;
perturbarea substanțială a vieții economico-sociale;
poluarea gravă a mediului pe teritoriul național sau în regiunile adiacente;
probabilitatea în creștere de producere a unor pandemii.
Combinarea unor vulnerabilități și disfuncționalități cresc nivelul de expunere la riscuri și amenințări. În cazul apariției unui dezastru, când riscul de hazard este prezent și se combină cu una din situațiile care pot fi generatoare de pericole șanse de producere a unui eveniment catastrofal cresc considerabil. Printre aceste situații amintim (idem):
menținerea unui grad ridicat de dependență față de resurse greu accesibile;
migrația masivă și tendințe negative demografice;
insecuritate socială la un nivel ridicat;
sărăcia cronică și diferențe sociale accentuate;
proporția mică a clasei de mijloc, precum și slaba ei implicare în organizarea economico-socială a societății;
solidaritate civică redusă;
infrastructură slab dezvoltată și cu mijloace de protecție reduse;
eficiența redusă a sistemului de sănătate publică;
sistem de învățământ neadaptat la cerințele actuale ale societății, slab finanțat și cu grave carențe organizatorice;
subfinanțarea programelor de management pentru situații de urgență și precaritatea organizatorică;
societate civilă neangajată în analiza și soluționarea problemelor ce țin de securitatea societății.
În ceea ce privește dezvoltarea infrastructurii, printre domeniile de interes major, un loc important îl deține „managementul potențialului hidrologic și protecția împotriva inundațiilor” (ibidem, p. 52). „Securitatea infrastructurii critice (…) trebuie să prevadă atât măsurile de suport și rezistență, cât și cele de restabilire rapidă a funcționării activităților în cazul distrugerilor sau avarierii elementelor de infrastructură”(ibidem, p. 53).
2.3. Managementul dezastrelor
Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență a fost întocmit în 2004, în anii premergători aderării României la Uniunea Europeană pentru a crea o legătură de comunicare permanentă, sub forma unui rețele eficientă între autoritățile statului în vederea cooperării pentru diminuarea efectelor negative ce ar putea rezulta din manifestarea unor evenimente excepționale.
Acest sistem a fost înființat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, prin Departamentul pentru Situații de Urgență și reprezintă „o structură operațională, fără personalitate juridică, cu atribuții de coordonare, cu caracter permanent, la nivel național, a activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență, în asigurarea și coordonarea resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate, inclusiv primul ajutor calificat și asistența medicală de urgență în cadrul unităților și compartimentelor de primire urgență” (Ordonanța de urgență nr. 1/2014 privind unele măsuri în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență).
Departamentul este condus de un secretar de stat, care va coordona:
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență;
Inspectoratorul General de Aviație, numai atunci când sunt operațiuni ce țin de managementul situațiilor de urgență.
Odată cu acesta, se înființează și Comitetul național pentru intemperii și calamități și Comitetul Național pentru situații speciale de urgență, care preiau atribuțiile Comitetului Național pentru Situații de Urgență, astfel desființat. Ministerul Apărării Naționale, contribuie cu personal și mijloacele din dotare, în situația în care amploarea și intensitatea evenimentului va depăși abilitatea de gestionare prin structurile abilitate.
Prezentul cadrul normativ fixează termenii la care toate structurile cu atribuții în domeniul situațiilor de urgență trebuie să acționeze (ibidem, art.2, lit. a-m):
situație de urgență – „evenimente excepționale cu caracter non-militar, care amenință viața sau sănătatea persoanei, mediului înconjurător, valorile materiale și culturale, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse specializate și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate”;
amploarea situației de urgență – „mărimea ariei de manifestare ale efectelor distructive ale acestora în care sunt amenințate viața persoanelor, funcționarea instituțiilor statului democratic, valorile și interesele comunității”;
intensitatea situației de urgență – „viteza de evoluție a fenomenelor distructive și gradul de perturbare a stării de normalitate”;
starea potențial generatoare de situații de urgență – „complex de factori de risc care prin evoluția lor necontrolată și iminența amenințării ar putea aduce atingere vieții și populației, valorilor materiale și culturale importante și factorilor de mediu”;
iminența amenințării – „parametrii de stare și timp care determină declanșarea inevitabilă a situației de urgență”;
starea de alertă – „(…) se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acțiuni și măsuri de prevenire, avertizare a populației, limitare și înlăturare a consecințelor situației de urgență”;
managementul situației de urgență – „ansamblu activităților desfășurate și procedurilor utilizate de factorii de decizie, instituțiile și serviciile publice abilitate pentru identificarea surselor de risc, evaluarea informațiilor și analiza situației, elaborarea de prognoze, stabilirea variantelor de acțiune și implementarea acestora în scopurile restabilirii situației de normalitate”;
factor de risc – „fenomen, proces sau complex de împrejurări congruente, în același timp și spațiu, care pot determina sau favoriza producerea unor tipuri de risc”;
tipuri de risc – „incendii, cutremure, inundații, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbușiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbușiri ale unor construcții, instalații ori amenajări, eșuarea sau scufundarea unor nave, căderi de obiecte din atmosferă sau cosmos, tornade, avalanșe, eșecul serviciilor de utilități publice și alte calamități naturale, sinistre grave sau evenimente publice de amploare determinate ori favorizate de factorii de risc specifici”;
intervenția operativă – „acțiunile desfășurate, în timp oportun, de către structurile specializate în scopul prevenirii agravării situațiilor de urgență, limitării sau înlăturării, după caz, a consecințelor acestora”;
evacuare – „măsura de protecție luată în cazul amenințărilor iminente, stării de alertă ori producerii unei situații de urgență și care constă în scoaterea din zonele afectate sau potențial a fi afectate, în mod organizat, a unor instituții publice, agenți economici, categorii sau grupuri de populație ori bunuri și dispunerea acestora în zone și localități care asigură condiții de protecție a persoanelor, bunurilor și valorilor, de funcționare a instituțiilor publice și agenților economici”.
În ceea ce privește organizarea Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, acesta are în componență (ibidem, art. 6 și site-ul oficial al Sistemului Național Unic pentru Apeluri de Urgență):
a) comitetele pentru situații de urgență – acestea se înființează la nivel național, ministerial, la nivelul Municipiului București, județean și local;
b) Inspectoratul General pentru Situații de Urgență – are rol integrator, asigurând transmiterea informațiilor și deciziilor către administrația publică centrală și cea locală ;
c) servicii de urgență profesioniste și servicii de urgență voluntare – inspectoratele județene pentru situații de urgență;
d) centre operative și centre de coordonare și conducere a intervenției – acestea pot fi permanente sau temporare, constituindu-se în cadrul ministerelor sau în cadrul altor instituțiii care fac parte din sistem, în vederea asigurării unui flux de informații coerent, anterior sau în momentul producerii unui eveniment excepțional;
e) comandantul acțiunii – acesta are rolul de a asigura cooperarea unitară la locul producerii situației de urgență.
3. REZILIENȚA ÎN CAZUL DEZASTRELOR NATURALE
…
…
…
4. IMPLICAȚII SOCIALE ALE DEZASTRELOR
4.1. Managementul situațiilor de urgență la nivel local
Pe lângă implicarea nivelurilor înalte guvernamentale, managementul situațiilor de urgență tinde să își concentreze responsabilitatea executării serviciilor în zona autorităților locale. Se întâmplă, ca la nivel local, în cele mai multe dintre țările industrializate, să se formeze strategii de planificare – prin reducerea riscurilor și stabilirea nevoilor, acțiuni care sunt luate înaintea manifestării vreunui pericol, ajungându-se apoi la acțiuni de răspuns și recuperare (Perry și Nigg, 1988 apud Murphy, 2007, p. 297). La o examinarea mai atentă, nu este foarte clar ce se aduce în discuție atunci când se vorbește de ”nivelul local”. Când ne referim la ”local”, ne gândim la ce este definit politic și administrativ ca oraș, zonă rurală sau și alte tipuri de entități sociale, precum un cartier, de exemplu, unde oamenii își duc viața de zi cu zi?
4.1.1 Cadrul normativ al managementului situațiilor de urgență la nivel local în România
Pentru a avea o imagine cât mai completă despre managementul situațiilor de urgență la nivel local, trebuie explorat cadrul normativ, prin care sunt atribuite fiecărei instituții abilitate responsabilitățile specifice ariei de competență.
Prin Ordonanța de Urgență nr. 1/2014 privind unele măsuri în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, se stabilesc principalele delimitări normative și conceptuale, dar mai ales atribuțiile fiecărui actor din sistemul de gestionare a dezastrelor.
O primă conceptualizare importantă este accea a managementului situației de urgență, care este definit precum „ansamblul activităților desfășurate și procedurilor utilizate de factorii de decizie, instituțiile și serviciile publice abilitate pentru identificarea și monitorizarea surselor de risc, evaluarea informațiilor și analiza situației, elaborarea de prognoze, stabilirea variantelor de acțiune și implementarea acestora în scopul restabilirii situației de normalitate„ (ibidem, art.2, lit.g)
La nivel local (adică la nivelul municipiilor comunelor, sectoarelor municipiului București, precum și al comunelor), se înființează comitete locale pentru situații de urgență, iar organizarea, funcționarea și atribuțiile sunt stabilite de primar și aprobate de prefect. Din componența acestora fac parte (ibidem, art.12):
un viceprimar;
secretarul comunei, orașului sau municipiului, după caz;
reprezentanți ai serviciilor publice și ai principalelor instituții;
agenți economici din unitatea administrativ-teritorială respectivă;
manageri sau conducători ai agenților economici, filialelor, sucursalelor ori punctelor de lucru locale, care, prin specificul activității, constituie factori de risc potențial generatori de situații de urgență.
Comitetele locale pentru situații de urgență au ca sarcini principale să informeze centrele operaționale județene despre stărire sau evenimentele potențial generatoare de pericol și, mai ales, dacă acestea sunt pe cale să se producă sau pot fi amânate. O altă salcină este aceea de a evalua situațiile excepționale produse pe teritoriul pe care îl administrează și de a lua măsuri pentru gestionarea lor. Prin mijloacele umane și tehnice, declară, cu acordul prefectului și informează populația despre starea de alertă. Prin grupurile de experți de la nivelul local, se întocmesc planurile de apărare împotriva dezastrelor și se asigură resursele umane, financiare și materiale pentru gestionarea oricărei situații la care localitatea este expusă prin specificul riscurilor (ibidem, art. 24).
4.1.2. Un model conceptual de răspuns societal la dezastre
Acest model conceptual prezentat în continuare este o adaptare după Kreps (1985), Cutter (1996), Lindell și Prater (2003) și este prezentat ca un model de răspuns la dezastre în care impacturile fizice și sociale reprezintă condiții ale vulnerabilității sistemice, caracteristici ale dezastrelor și a ceea ce se numește sistemul de management al dezastrelor și pericolelor (National Research Council Committe on Disaster Research in Social Sciences: Division on Earth and Life Studies, 2006, p. 21).
Figura 1 – Răspunsul societal la dezastre
(National Research Council Committe on Disaster Research in Social Sciences: Division on Earth and Life Studies, 2006, p. 21)
După cum se poate observa și în Figura 1, dezastrele specifice (fie ele de mediu, tehnologice sau umane) sunt planificate ca acțiuni colective înainte, în timpul și după ce acestea au loc. În partea stângă sunt prezentate evenimentele ca acțiuni cauzale a condițiilor antecedente de vulnerabilitate la pericol (expunere la pericol, vulnerabilitate fizică, vulnerabilitate socială). Mai jos în schemă sunt prezentate caracteristicile principale ale dezastrelor (frecvența, controlabilitate, durata avertizării, magnitudinea, scopul și durata impactului) care permit comparații între evenimentele de mediu, tehnologice și cele intenționate. Reprezentată mai sus este relevența cauzală a pericolelor și dezastrelor. Sistemul este prezentat ca intersecția dintre intervenția pre-impact (atenuare și practici de pregătire) și răspunsul post-impact (planificarea sua improvizarea acțiunilor de urgență și recuperare).
Privind Figura 1 în ansamblu, putem observa că sistemul de management al pericolelor și dezastrelor interacționează cu vulnerabilitatea la hazarduri și cu caracteristice evenimentelor dezastruoase, determinând niveluri de impact, ca și rezultat al modelului. Atât teoretic, cât și empiric, vulnerabilitatea la hazarduri, atenuarea acestora, pregătirea pentru dezastre, răspunsul în situații de criză și recuperarea după dezastru sunt legate între ele. Într-adevăr, există componente de o mare complexitate, dar structura răspunsului este una comprehensivă. Practic, acțiunile colective legate de aceste constructe și interacțiunea dintre ele, cresc sau scad victimele și durata întreruperilor sociale. Prin urmare, cercetările asupra hazardurilor și dezastrelor au implicații puternice atât în plan științific, cât și în planul politicilor publice.
Atât timpul cronologic, cât și timpul social sunt constructe importante în cercetarea dezastrelor și a hazardurilor. După cum e prezentat și în Figura 1, timpul cronologic este linear, uni-direcțional și calibrat prin măsurători fizice standard. Timpul cronologic permite împărțirea acțiunilor colective ale evenimentului în faze temporale (pre-impact, în timpul impactului și post-impact) și examinarea interacțiunilor dintre acestea. În timpul cronologic, evaluările nivelului de vulnerabilitate pre-dezastru influențează capacitatea de atenuare a vulnerabilităților și deciziile referitoare la pregătirea pentru dezastru după o rutină mai bine stabilită, în funcție de circumstanțele pre-impact. Perioada din timpul impactului costituie timpul imedinat dinaintea și din timpul evenimentului în sine, când tehnicile specifice de atenuare și intervențiile de pregătire sunt puse în mișcare. Aceste intervenții planificate se intersectează cu activitățile improvizate de răspuns și recuperare în timpul și după ce evenimentul a avut loc. Timpul cronologic este și o unealtă esențială pentru a face comparații între evenimente pe criterii precum frecvența, predictibilitatea, timpul necesar de avertizare și durata impactului.
Valoarea științifică a timpului cronologic este indiscutabilă dar, totuși, valoarea pentru scopurile analitice nu este nelimitată. Prin urmare, Figura 1 aduce ca și completare timpul social – fiind mai complex decât timpul cronologic, conceptul fiind foarte folositor pentru a exprima singularitatea unei cercetări a dezastrului. Timpul social este non-linear și multi-direcțional și poate fi experimentat diferit de indivizi în parte sau de entități sociale de diferite tipuri. Foarte importante în menținerea continuității sunt evenimentele catalizatoare (punctele de referință), momente precum formarea unei națiuni sau religii, războaie, dezvoltarea unei noi tehnologii sau crearea unui nou curent artistic. Dezastrele, de pe altă parte, sunt și ele evenimente remarcabile atât în timpul social, cât și în cel cronologic (idem).
Unele evenimente catalizatoare se pot defini doar retrospectiv. Acesta este cazul a ceea ce istoricii au caracterizat în cercetările despre dezastre ca fiind dezastru ”cronic” sau ”lent” (Fritz, 1961; Barton, 1969, 2005; Turner, 1978) (idem). De exemplu, o secetă de 30 de ani va duce la foamete și, astfel, devine un dezastru multiplu. În timpul cronologic, foametea și secetele sunt caracterizate fizic ca dezastre lente cu timp de avertizare considerabil mai mare în comparație cu tornadele, uraganele, cutremurele, explozia armelor convenționale, biologice sau chimice (Kreps, 1998 apud National Research Council Committe on Disaster Research in Social Sciences: Division on Earth and Life Studies, 2006, p. 24). Timpul cronologic este central în studiile comparative ale dezastrelor menționate mai sus, în termenii vulnerabilității la hazard, atenuarea acestuia și pregătirea pentru dezastre. De altfel, este și o resursă pentru a putea lua măsurile preventive.
4.1.3 Perspectiva comunităților locale în gestionarea dezastrelor
La nivel local există o relație complexă între municipialități și diversele comunități, inclusiv cartiere (vecinătăți), familii, biserici, cluburi și alte tipuri de organizări sociale. Pentru indivizi și gospodării, relațiile asociative din cadrul comunităților oferă mecanismele prin care oamenii își organizează activitățile, își delimitează identitatea și își adună resursele; prin virtutea apartenenței la un loc sau la o comunitate, prin structura de rudenie sau de interese, indivizii pot să-și crească sau să își descrească vulnerabilitatea și reziliența la un potențial hazard natural, tehnologic sau biologic (Barton, 1969, p. 298 apud Murphy, 2007, p. 298).
4.2 Importanța capitalului social în situațiile de urgență
În decursul ultimilor ani, o parte a literaturii a adus în discuție capitalul social (rețelele de legături puternice și slabe) pentru a pune accentul pe diferitele dimensiuni ale vieții asociative, în mod special pe relațiile care există în interiorul unei comunități, dar și între acestea. Capitalul social este diferit de cel financiar / fizic (care există în cadrul sistemului economic). În mod natural, conceptul a fost folosit pentru a explica unele din motivele cheie pentru care unele comunități prosperă din punct de vedere economic sau politic, în timp ce altele se sting (Putnam, 1993; Coleman, 1990 apud Murphy, 2007, p. 298). Totuși, conceptul de capital social nu este unul fără probleme semnificative. Acesta a fost caracterizat de pe diferite fronturi, mai ales în procesul de legitimare a reducerii costurilor guvernamentale (Mohan și Mohan, 2002 apud Murphy, 2007, p. 298). Capitalul social poate conduce la rezultate atât pozitive, cât și negative – de exemplu, grupurile care au rețelele formate din relații puternice, dar acestea desfășoară activități ce conduc la dezorganizarea societății (Fukuyama, 2001 apud Murphy, 2007, p. 298).
În timp ce devenise axiomatic ca managementul situațiilor de urgență la nivel local să se dezvolte pe crearea sistemelor integrate (Bolin, 1982; Barton, 1969 apud Murphy, 2007, p. 298), constructul de capital social oferă o nouă lentilă prin care se poate evalua și îmbunătăți un asftel de management. Acesta accentuează o serie de factori și relaționări care contribuie la înțelegerea rezilienței la nivel local în cazurile de urgență. Mai mult decât atât, scoate în evidență rolul membrilor comunității, ca agenți activi și nu de victime pasive, ceea ce oferă o importantă direcție față de cea predominantă – de sus în jos – adică prin abordarea axată pe comandă și control, care a dominat managementul situațiilor de criză (Dynes, 2002 apud Murphy, 2007, p. 298).
4.3 Necesitatea dezvoltării unui management comunitar al situațiilor de urgență
Haddow și Bullock (2003, p. 1 apud Murphy, 2007, p. 299) definesc managementul de urgență ca ”disciplina care se ocupă cu riscurile și evitarea acestora”. Ei susțin că managementul de urgență ar trebui încorporat în rutina luării deciziilor, fiind o parte integrantă a securității de zi cu zi, care trebuie separată de managementul dezastrelor.
Este acceptat faptul că un rol central în managementul situațiilor de urgență îl joacă guvernele, dar ceea ce pare să lipsească, mai ales în literatura de specialitate a celor orientați spre practica de teren, este înțelegerea importanței managementului la nivel comunitar. Accentul pare să fie pus pe abordarea comandă-control, definită de personalul de management, care se concentrează pe comunicarea dintr-o singură direcție a informațiilor și serviciilor (Quarantelli, 1998 apud Murphy, 2007, p. 299). Acest tip de orientare nu recunoaște importanța rolului pe care indivizii și gospodăriile îl joacă, de obicei prin intermediul diferitelor comunități, pentru a facilita strategiile de management eficiente.
Lindell și Perry (1992 apud Murphy, 2007, p. 299), într-o discuție despre planificarea la nivel de comunități, prezintă păreri contrare: cu toate că, inițial, analiza accentuează rolul guvernului, se trece apoi la ideea că fără aportul membrilor comunității, probabilitatea ca strategiile de management să fie de succes, ar fi foarte mică. De asemenea, ei susțin că unele politici și strategii pentru eliminarea riscului de pericole, mai ales atunci când se livrează un serviciu către public, trebuie dezvoltate împreună cu cei care vor fi afectați de aceste politici. Cu toate acestea, ei susțin că în majoritatea jurisdicțiilor, rolul cetățenilor în formarea politicilor este minimal.
Orientarea din literatura ultimilor ani este înclinată spre acordarea unui rol mai important actorilor comunității; spre exemplu, Quarantelli (1988, p. 56 apud Murphy, 2007, p. 299) afirmă că „într-o planificare bună a dezastrelor, decât să încerci să centralizezi autoritatea, ar fi mai adecvat să dezvolți un model de coordonare a resurselor. Dezastrele au implicații pentru diferite segmente ale vieții sociale și comunitare, fiecare cu modelele lor pre-existente de autoritate și fiecare cu necesitatea de a avea acțiuni și decizii autonome”
Fără a conta dacă accentul este pus pe activitățile pro-active de pregătire sau de răspuns la dezastre, scopul principal în toate aceste strategii este de a crea comunități puternice și capabile. Prin urmare, motivul pentru încurajarea formării managementului comunitar de urgență este de a contribui la dezvoltarea unei comunități reziliente și sustenabile. Comunitățile reziliente au capacitatea de a apela la resursele și forțele interne pentru a face față dezastrelor (Paton și Johnson, 2001 apud Murphy, 2007, p. 299). Reziliența socială include particularități ale capitalului social, prin care și normele și rețelele sociale (Agner, 2000 apud Murphy, 2007, p. 299). Tobin (1999 apud Murphy, 2007, p. 299) subliniază mai multe caracteristici ale comunității care contribuie la creșterea rezilienței, inclusiv eforturile care trebuie făcute pentru a reduce vulnerabilitatea tuturor membrilor. De asemenea, Tobin (idem) aduce în discuție și faptul că rețelele sociale trebuie să fie capabile ”să reziste schimbărilor pe verticală și relațiilor pe orizontală, prin care sunt luate majoritatea deciziilor”. În mod similar, Tompkins (2005 apud Murphy, 2007, p. 299) notează faptul că o cheie importantă a instituțiilor informale este capitalul social, fiind și o parte integrantă a rezilienței. Reziliența instituțională poate fi judecată prin extinderea relațiilor pe verticală și orizontală, care sunt perceptibile în structura și funcțiile legăturilor interne, dar și a celor externe.
Prin urmare, literatura sugerează că există o asociere pozitivă puternică între reziliență și capital social, iar aceasta poate fi măsurată prin evaluarea relațiilor predominante pe orizontală și pe verticală dintre indivizi și grupuri.
4.3.1 vulnerabilitatea socială în contextul unei situații de urgență
Riscul este evaluat în funcție de așteptările în privința pagubelor în cazul producerii unui eveniment excepțional, iar principalele elemente de risc sunt oamenii și comunitățile umane. În științele sociale, printre orientările de studiere a riscului, foarte importante sunt (Luhmann, 1991, 1993):
abordarea obiectiv-realistă – care merge pe premisa că orice spațiu social implică riscuri și acestea pot fi evaluate;
abordarea relativist-constructivistă – care merge pe ideea că riscul în sine nu există, ci el este asociat în mod subiectiv stărilor de fapt.
Strategiile de mananegent al situațiilor de urgență provocate de dezastre naturale, atât la nivel internațional, cât și național, aleg, de cele mai multe ori abordarea obiectiv-realistă de analiză a riscului, elaborând apoi scenarii și măsuri specifice preventive, operaționale sau de recuperare adaptatte fiecărui tip de risc în parte identificat în funcție de hazadul la care este expusă zona sau segmentul de populație evaluat.
Pentru a realiza un model de răspuns care să implice actorii sociali în toate etapele unei situații de urgență, de la prevenire, pregătire, intervenție, recuperare, evaluarea greșelilor și asimilarea și integrarea lecțiilor învîțate în ciclul managementului dezastrelor, trebui să se analizeze condițiile pre-existente relevante în mod direct pentru amploarea consecințelor unui dezastru, precum expunerea la hazard, vulnerabilitatea fizică și vulnerabilitatea socială.
Expunerea la hazard – hazard este definită ca probabilitatea de apariție (sau echivalent intervalul de recurență) a evenimentelor, de o anumită magnitudine sau sferă de acțiune, care se întâmplă în anumite locații. Expunerea la hazarduri provine din ocuparea unui anumit teritoriu de către oameni, teritoriu ce poate fi afectat de evenimente extreme care le amenință viața sau proprietatea. Cercetătorii din științele sociale au aduc contribuții pentru a înțelege expunerea la hazarduri, mai ales prin examinarea distribuției condițiilor periculoase și ocuparea zonelor cu potențial periculos (Burton et al., 1993; Monmonier, 1997 apud National Research Council Committe on Disaster Research in Social Sciences: Division on Earth and Life Studies, 2006, p. 72).
Vulnerabilitățile fizice – o componentă majoră a vulnerabilității fizice este vulnerabilitatea structurală care poate fi definită prin posibilitatea ca un eveniment de o anumită magnitudine să cauzeze niveluri de pagube, pornind de la cele minore până la distrugerea totală (National Research Council Committe on Disaster Research in Social Sciences: Division on Earth and Life Studies, 2006, p. 73) a clădirilor și infrastructurilor. Construirea majorității clădirilor este reglementată de coduri și reguli care au menirea de a proteja viața și sănătatea locuitorilor și asigurarea bunurilor.
Vulnerabilitatea socială – poate fi definită ca probabilitatea de a identifica persoane sau grupuri cărora le lipsește ”capacitatea de a anticipa, de a face față, de a rezista și a se recupera în urma impacturilor unui dezastru” (Blackie et al., 1994 apud National Research Council Committe on Disaster Research in Social Sciences: Division on Earth and Life Studies, 2006, p.73).
Segmentele de populație vulnerabile au următoarele caracteristici (National Research Council Committe on Disaster Research in Social Sciences: Division on Earth and Life Studies, 2006, p. 73):
rată mai mare de ocupare a zonelor expuse la hazarduri;
trăiesc și muncesc în structuri mai puțin rezistente la hazarduri în interiorul acestor zone;
rată mai mică de intervenții pre-impact (diminuarea riscului, pregătirea pentru situațiile de urgență și pregătirile de recuperare);
rată mai mică a intervențiilor de urgență și recuperare post-impact.
Prin urmare, aceste segmente ale populației sunt mai predispuse să aibă victime, pagube, impacturi psihologice, demografice, economice sau politice ca efecte directe, indirecte sau informaționale (idem). Dezastrele afectează, de multe ori regiuni ale lumii slab dezvoltate, care nu dispun de o infrastructură critică bine angrenată într-un sistem de management al situațiilor de urgență, unde orice întrerupere în plus, duce la un sistem intens nefuncțional. În astfel de sisteme, acordarea ajutorului, chiar și prin structuri bine organizate, capabile să ofere sprijin, au cu greu acces la populația afectată, iar perioada de recuperare este mai mare.
Nivelul ridicat de sărăcie și inegalitate socială, creșterea rapidă populației în zonele slab dezvoltate, caracterizat de sisteme de guvernare slabe, adaugă noi factori de influență la complexitatea de fenomene naturale extreme și schimbările climatice. Banca Mondială (World Development Report, 2014) estimează o exacerbare a evenimentelor excepționale provocate prin schimbările climatice, precum inundațiile, secetele extreme, furtuni și valuri de călduri, care vor destabiliza dezvoltarea politicilor și practicilor în sistemul de management al dezastrelor încă neînghegat.
Luând în considerare impactul extins și interacțiunile cu ceilalți factori potențial generatori de situații de risc, schimbările climatice au, în mod considerabil implicații și asupra misiunilor umanitare și intervențiilor pentru dezvoltare. Prin urmare, este nevoie a se lua în considerare cum strategiile umanitare și de dezvoltare pot contribui la creșterea capacității comunităților de a se adapta la schimbări, mai ales prin măsurile preventive.
Vulnerabilitatea în cadrul sistemelor sociale se axează pe capacitatea sistemului de a face față, a rezista și recupera dintr-un eveniment cauzator de stres. Din perspectiva mijloacelor de trai, vulnerabilitatea se axează pe caracteristicile exterioare ale riscului la care individul sau gospodăria este expus și la cele interne, atunci când există o deficiență în a rezista în fața pagubelor. Cauzele vulnerabilității se referă atât la bunurile populației, cât și la eficiența instituțională, iar pentru multe segmente ale populației, se referă la procese sociale, economice și politice pe termen lung. Lipsa bunurilor, precum terenurile, veniturile, rețelele sociale și capitalul social influențează vulnerabilitatea. Între timp, gospodăriile conduse de femei singure, femei cu copii sau bătrîni sunt mai predispuse a nu face față stresului și șocului dintr-un eveniment perturbator. Accesul la educație, sistemul de sănătate, serviciile agricole, sistemul juridic și mecanismele de soluționare a conflictelor sunt puncte determinante de influență a nivelului de vulnerabilitate a anumitor segmente de populație.
Raportul Universității Națiunilor Unite (World Risk Index 2013) despre indicatorii de risc la nivel mondial, face o corelație clară între performanța sistemului de sănătate și gradul de vulnerabilitate al un sistem social, precizând că atunci când este vorba de inundații, tornade, cutremure sau un alt eveniment natural extrem care poate lovi o comunitate, nivelul efectelor negative resfrânte asupra oamenilor, depinde crucial de nivelul de sănătate general al populației, sistemul de sănătate contribuind și în fazele de intervenție și recuperare, acesta fiind factor decisiv în analiza și evaluarea riscurilor.
Un alt termen foarte folosit în dezbaterile despre situații de urgență provocate de dezastrele naturale este acela de reziliență, iar acesta, chiar dacă este folosit de practicieni, încă nu are definiții clar conturate între disciplinele care-l folosesc. Într-o sinteză a conceptualizării rezilienței, aceasta ar fi capacitatea unui sistem de a persista și abilitatea de a absorbi schimbările și perturbările, păstrând, în același timp relația dintre populație și variabilele principale de funcționalitate ale statului. Pe scurt, reziliența este capacitatea unui sistem de a anticipa, de a se pregăti și răspunde și recupera rapid atunci când apar schimbări în sistem. În ceea ce privește condițiile și nivelul de trai, reziliența este opusul vulnerabilitității, fiind considerată un element cheie în dezvoltarea politicilor sociale sustenabile, aceasta fiind abilitatea de a face față, a rezista la stres și șocuri.
Înțelegerea procesului cauzal prin care dezastrele afectează sistemul social (comunități, regiuni, societăți) este important pentru cel puțin patru motive:
cercetarea acestui proces este necesară pentru a identifica condițiile dinaintea impactului care fac sistemul social vulnerabil (expunerea la pericole, vulnerabilitățile fizice) și impacturile dezastrului (fizice și sociale), atât în timpul cronologic, cât și în cel social;
cercetarea acestor procese poate fi folosită pentru a identifica segmente specifice care pot amenința sistemul social prin prin resimțirea disproporționată a impacturilor dezastrului, precum în cazul gospodăriilor cu venituri mici, minorități etnice sau diferite tipuri de afaceri (vulnerabilitatea socială);
cercetarea poate fi utilă pentru a identifica condițiile specifice ale dezastrului (durata și timpul necesar avertizării, predictibilitatea, controlabilitatea, magnitudinea, sfera de acțiune și durata impactului) care influențează nivelul impactului;
descoperirile făcute în interacționarea caracteristicilor vulnerabilității la hazard și cele ale evenimentului dezastruos, permit documentarea rolurilor și intersectarea intervențiilor pre-impact (activități de urgență și recuperare) pentru a influența nivelul impactului dezastrului (ibidem, p. 72)
3. CONSIDERAȚII PRIVIND COMPORTAMENTUL INDIVIZILOR ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ
Există o nevoie mare de a cunoște cum vor reacționa oamenii la dezastre, fapt ce a dus la apariția în literatura de specialitate, dar și în media a mai multor tipologii de indivizi puși în situații de criză. Aceste tipologii, împreună cu răspunsul lor, pot fi imediat prezise. Dar, urmărindu-le strict, se pot face descrieri inexacte ale comportamentului uman.
O altă sursă de distorsiune este dificultatea pe care indivizii o au în a descrie, cu acuratețe, situațiile încărcate emoțional. Există, pe de-o parte, tendința indivizilor de a minimaliza evenimentele și a nega efectele, cu dorința de a demonstra că nu se simt așa amenințați precum par, rezultatul acestei abordări fiind eșecul de a recunoște problemele și nevoile reale; iar pe de altă parte, există tendința de a exagera importanța evenimentelor și de a arăta că nimeni nu poate face nimic în privința aceea și lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel, ducând la eșecul de a recunoște capacitatea de a rezista și reziliența oamenilor și a comunităților puși în situații de criză.
În continuare, sunt prezentate modele, de multe ori distorsionate, ale comportamentului uman în timpul evenimentelor perturbatoare (Wraith, 2986, pp. 3-5):
Instalarea panicii în timpul situațiilor de urgență
Ideea de panică implică două lucruri:
lipsa controlului duce la comportament impulsiv;
preocuparea de a se salva pe ei înșiși.
Experiența și cercetările au arătat că panica este foarte rară în cazul dezastrelor. Oamenii reacționează la pericol prin faptul că vor face tot ce le stă în putință pentru ei și pentru cei aflați cu ei. Este posibil să facă greșeli din cauza confuziilor, care ar putea duce la apariția victimelor, dar nu o vor face din cauza panicii instalate.
Circumstanțe care favorizează instalarea panicii:
a). lipsa informațiilor adecvate despre ce se întâmplă;
b). perceperea de către indivizi a unei amenințări imediate de moarte sau rănire gravă;
c). situațiile în care oamenii se simt blocați sau căile de acces/ieșire sunt blocate;
d). lipsa structurilor de conducere și a direcțiilor clare de acțiune.
Chiar și în aceste situații, doar un număr mic de indivizi se vor panica, majoritatea va face orice este disponibil pentru a se proteja.
De asemenea este important să nu se facă confuzie între nevoia informare – direcționare și panică. Indivizii care sunt incerți pot avea comportamente neadecvate, dar și ei vor lua decizii raționale pe baza informațiilor deținute.
Comportamentul prosocial în situțiile de criză
Aceasta este o temă populară în poveștile despre dezastre, unde comportamentul egoist ia locul generozității altruiste a eroului. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor aflați în situații de genul acesta, se poartă cu responsabilitate și grijă față de cei de lângă ei. Au fost raportate multe cazuri când oamenii și-au pus propria siguranță în pericol pe a-i salva pe ceilalți.
Sunt multe povești despre egosimul indivizilor din timpul dezastrelor, dar cu toate că ele tind să capteze mai multă publicitate, ele sunt departe de a fi reprezentative. Planificarea pentru situațiile de urgență ar trebui să țină cont de faptul că majoritatea indivizilor se vor gândi și la ceilalți.
Nevoia de informații
Se condiseră uneori că oamenii nu pot face față la informațiile despre amenințările directe la viața sau proprietatea lor, pentru că acestea vor crea panică și reacții exagerate. Este adevărat că dacă informația este incompletă, vagă sau ambiguă, efectele sale asupra unui grup sau comunități vor fi greu de prevăzut și de cele mai multe ori vor complica situația. Cu toate acestea, de pe altă parte, s-a arătat că oamenii sunt sceptici să creadă în existența unei ameințări care apare pe neașteptate și iese din sfera evenimentelor curente; unii oameni refuză să fie evacuați, chiar și atunci când intervin forțele de ordine.
S-a demonstrat că, în general, oamenii reacționează responsabil la informațiile primite. De obicei, le verifică și se îndreaptă spre persoane familiare pentru a fi ghidați, chiar dacă aceștia (membrii ai familiei sau prieteni) se află înafara zonei afectate de respectivul dezastru. Cu toate acestea, câteodată informațiile sunt lipsite de acuratețe și conduc greșit comportamentul indivizilor. Informațiile despre un dezastru iminent ar trebui oferite de cineva cunoscut ca fiind de încredere sau aflat într-o poziție oficială potrivită. Mesajul ar trebui să fie clar și concis și să conțină informații despre natura amenințării, probabilitatea de a se produce și segmentele care ar putea fi afectate. Ar trebui să conțină și sugestii despre diferite modele de acțiune.
Experimentarea stărilor emoționale severe
Există presupunerea că situațiile de criză cauzează tulburări și, când acestea se produc, oamenii experimentează simptome de tulburări psihice sau emoționale. Când acestea nu s-au produc, există așteptarea ca acea persoană ”a trecut peste” și nu va fi afectată, decât poate pentru perioade scurte de timp.
Tulburările mentale serioase se produc în puține cazuri. Majoritatea indivizilor apelează la tăria și abilitatea de a face față cerințelor situației. În același timp, stresul unei situații dezastruoase și procesul lung de recuperare, poate avea efecte asupra tuturor celor implicați. Majoritatea oamenilor va avea nevoie de ajutor suplimentar în perioada de recuperare, chiar dacă acesta vine doar de la familie sau prieteni. Dacă aceste reacții sunt înțelese și recunoscute, ele pot fi anticipate și urmărite înainte de a se dezvolta în probleme mult mai grave.
Copiii în timpul dezastrelor
Acest punct de vedere este bazat pe faptul că aceștia prezintă inițial semne clare, precum coșmaruri, frică, comportament imatur, dar apoi ei par să facă față foarte bine în acele circumstanțe extraordinare, fără schimbări aparente în comportamentul lor. Conștientizarea evenimentelor se realizează prin reflexia modului în care părinții sau adulții din jur experimentează situația. Dacă adulții devin speriați sau confuzi și par a nu ști cum să reacționeze, atunci copiii devin și ei speriați de situație.
De asemenea, copiii tind să amâne un răspuns până când lucrurile sunt clare. Aceasta înseamnă că ei se vor simți în siguranță a-și exprima emoțiile și comportamentul posibil afectat de evenimente, atunci când lucrurile s-au întors la normal. Aceste repercusiuni ale dezastrelor, de multe ori, trec neobservate. A nu fi în stare să vezi conexiunea dintre dezastru și problemele ulterioare, va conduce la neînțelegerea de către părinți și profesori a comportamentului copiilor și îi vor trata în așa fel încât ar putea înrăutăți situația.
Revenirea unei comunități după dezastru
Este recunoscut faptul că un eveniment traumatic produce schimbări permanente pentru comunitate. Dacă prin ”recuperare” se va înțelege întoarcerea la starea în care lucrurile s-au aflat înaintea dezastrului, atunci comunitatea, într-adevăr, ar putea să nu își mai revină.
În realitate, comunitatea nu este complet distrusă de dezastru, aceasta se reconstruiește și, gradual, asimilează evenimentul perturbator în istoria ei și continuă procesul de dezvoltare. Comunitățile, precum și oamenii, au capacitatea de a se adapta la un eveniment dramatic și să meargă mai departe. Ce trebuie accentuat aici este modul în care comunitatea își modifică planurile funcționale pre-dezastru, în așa fel încât să ia în considerare schimbările provocate de dezastru.
Un eveminent dezastruos necesită eforturi mari din partea membrilor comunității. Adesea, aceste situații pot provoca conflicte. Obiectivul principal este dezvoltarea unui proces la nivelul comunității care să coordoneze aceste eforturi. În caz contrar, se vor crea dezbinări profunde.
Experimentarea dezastrului de către salvatori
Există o tendință naturală de a separa oamenii aflați într-o situați de urgență, precum un dezastru, în două grupuri:
Cei afectați- victimele;
Cei care nu sunt afectați – muncitorii/salvatorii
Cu toate acestea, oricine intră în scena unui dezastru va deveni implicat emoțional în acele experiențe puternice. A vedea distrugerile, a auzi poveștile oamenilor duce la crearea unei situații stresante și confuze care, dacă nu este recunoscută și tratată corespunzător, poate rezulta în probleme de sănătate pentru muncitori, unele dintre ele manifestându-se la ceva timp după eveniment.
Un alt pericol care poate apărea, dacă efectele asupra muncitorilor sunt neglijate, este scăderea performanței și a randamentului acestora, în special a celor cu responsabilități de planificare și administrare, care pot lua decizii greșite din cauza judecății distorsionate de propriile emoții și sentimente. Rezultatele pot fi neglijarea unor nevoi, acordarea asistenței într-un mod necorespunzător sau chiar crearea mai multor probleme din cauza neînțelegerii cerințelor situației.
Erorile factorului uman sunt responsabile pentru scăderea eficienței și crearea stresului suplimentar în operațiunile de recuperare, iar o cale de a minimaliza aceste efecte nedorite este de a înțelege și de a manageria impactul emoțional și psihologic al muncitorilor.
În legătură cu ideea că, într-o situație de criză, oamenii sunt sceptici în privința informațiilor pe care le primesc, aș vrea să aduc în discuție teoria ”întreruperilor” a lui Thomas Friedman (comentator la ”The New York Times”, deținător a trei premii Pulitzer) (Baltasiu, 2009, pp. 118-120) care se referă la fragmentarea și pierderea semnificațiilor comunicării.
”Sunt două implicații majore ale globalizării comunicațiilor asupra relațiilor umane: contactul instantaneu/ permanent și înstrăinarea socială a celor aflați în contact. Desigur, acestea nu se manifestă întotdeauna simultan, însă aceste carcateristici – efecte ale globalizării comunicaționale afectează în bună măsură relațiile sociale (…); Friedman reunește aceste implicații sub termenul de ”întreruperi”: indivizii sunt alături, de regulă ca urmare a unei comunicări de tip instantaneu (internet, telefon mobil etc.), însă sunt perfect separați, chiar dacă interacționează funcțional (…).
Logica ”întreruperilor” intră în sfera unuia dintre paradoxurile globalizării. Astfel, expansiunea comunicării – ca unificare a spațiilor și creșterea frecvenței schimburilor de informații, nu unește oamenii pentru că nu creează capital social. De fapt, situația apare paradoxală doar în virtutea confuziei dintre informație și semnificație. Mesajul comunicat poate fi informativ, după cum poate fi sau nu și semnificativ. Informația nu creează ordine, doar vehiculează date despre lucruri. ”Ordinea” se contruiește permenent printr-o rețea invizibilă de fapte semnificative. Acestea se comunică prin intermediul actorilor care au legitimitate, care au ascendență asupra identității personale. Comunicatorii de semnificații sunt, de regulă, ancorați în marea cultură (tradiție), prin carte, familie, școală ori noile tehnologii am văzut că sunt atemporale și aspațiale. Nu trebuie să facem confuzie între cantitatea de informație și calitatea ei – capacitatea de a construi ordine” (idem).
Bibliografie
Holling, C.S. (1973). Resilience and stability of ecological systems în Annual Review of Ecology and Systematics, Vol. 4, pp. 1-23.
Folke. (2006). Resilience: The Emergence of a Perspective for Social–Ecological Systems Analyses, în Global Environmental Change, Vol. 16.
Vlăsceanu, L. (2008). Introducere în metodologia cercetării sociologice. Universitatea din București. Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.
Scarlat, E. și Mitruț, D. Curs Bazele ciberneticii economice. Academia de Studii Economice. Catedra Cibernetică Economică.
Bibliografie
Holling, C.S. (1973). Resilience and stability of ecological systems în Annual Review of Ecology and Systematics, Vol. 4, pp. 1-23.
Folke. (2006). Resilience: The Emergence of a Perspective for Social–Ecological Systems Analyses, în Global Environmental Change, Vol. 16.
Vlăsceanu, L. (2008). Introducere în metodologia cercetării sociologice. Universitatea din București. Facultatea de Sociologie și Asistență Socială.
Scarlat, E. și Mitruț, D. Curs Bazele ciberneticii economice. Academia de Studii Economice. Catedra Cibernetică Economică.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptul de Rezilienta (ID: 137922)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.