Conceptul de Putere la Maurice Duverger

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Conceptul de putere la Maurice Duverger

-Influență și forță-

Disciplină: Teorii ale puterii

Realizat de: Boboc Mădălina

Specializarea: Științe Politice, an III, grupa 2

Argument: Termenul putere poate fi tradus prin asociere cu o multitudine de concepte. Fie că vorbim despre o capacitate fizică, morală, intelectuală, de o valoare, fie de o autoritate, dominație, de o forță, ne situăm în aria de identificare a conceptului de putere. Puterea devine interesantă de cercetat atunci când o asociem cu mediul politic. Puterea e probabil cel mai râvnit trofeu din toate timpurile. Cu alte cuvinte, la asta se rezumă și politica, la cine deține puterea. Și de aici încep controversele, pentru că în funcție de cine deține controlul, se ordonează rolurile în societate. Ca în orice fel de luptă, concurenții au nevoie de strategii, de mecanisme eficiente prin care pot obține ce doresc. Unele dintre ele apelează la forță, altele la influență. Mi s-a părut interesant de cercetat ce legătură există între aceste trei concepte (putere, forță, înfluență), care este rolul lor în relațiile sociale și cum ne pot ajuta aceste asocieri în procesul de înțelegere al controversatului concept de putere.

Cuvinte cheie: putere, forță, influență, politică, Maurice Duverger;

Conceptul de putere a primit de-a lungul timpului numeroase definiții. Acest lucru se datorează complexității și controversității acestuia, a rolului din ce în ce mai important pe care îl are în orice împrejurare și valențelor multiple. Puterea a fost definită pe rând de teoreticieni: ca relație sociala (G. Burdeau), ca influență (A. Muller – Dehau), ca raport de forțe (Robert Dahl), ca putere imediată, individualizată sau instituționalizată (J. W. Lappirre), ca autoritate (Max Weber) și ca putere politică (Maurice Duverger). 

Acest eseu va urmări conceptul de putere în termenii de identificare ai puterii politice, indicați de juristul și sociologul francez Maurice Duverger, împreună cu asocieri conceptuale în accepțiunea altor autori privind interpretarea acesteia sub semnul influenței și forței. Complexitatea puterii politice a fost caracterizată de Maurice Duverger ca un fel de Ianus (zeul roman reprezentat cu două fețe opuse – una privind înainte, alta înapoi, ca simbol al veghei totale), prin acest lucru dorind să-i evidențieze bidimensionalitatea, deci o fața deschisă, la vedere, ce poate fi văzută direct (transparentă) și alta ascunsă, accesibilă doar celor ce pătrund în culisele politicului.

Percepută în termeni de „a fi” și „a acționa” ai politicului, puterea politică reprezintă într-o tendință generală, capacitatea unor grupuri de oameni de a-și impune voința în organizarea și conducerea de ansamblu a societății. Pe rând, impunerea voinței grupului se poate face atât prin influență, de exemplu, lansarea unei idei sau a unui curent de gândire care să pretindă că susține interesele societății, dar mascat să asigure accederea grupului la putere, cât și prin forță așa cum s-au cucerit popoare de-a lungul istoriei în cursa după putere sau cum astăzi suntem în situația în care a vota pentru răul cel mai mic nu mai este o chestiune de opțiune ci doar o consecință vremelnică a unor circumstanțe politice. Puterea se exprimă prin acte de decizie, dar și prin alte fenomene și relații politice manifestate la diverse niveluri sociale, economice, organizaționale etc. După Alvin Toffler, a studia puterea înseamnă a avea în vedere cel puțin trei ipoteze ale acesteia:

1. „Puterea e inerentă tuturor sistemelor sociale și tuturor relațiilor umane. Nu e un lucru, ci un aspect al oricărei și tuturor relațiilor dintre oameni. Prin urmare, e inevitabilă și neutră, intrinsec nici bună, nici rea;

2. «Sistemul de putere» îi include pe toți – nimeni nu e scutit de el. Dar pierderea de putere a unei persoane nu înseamnă întotdeauna câștigul alteia;

3. Sistemul puterii în orice societate e subdivizat în subsisteme de putere din ce în ce mai mici, cuibărite unul în altul. Aceste subsisteme sunt legate între ele și de sistemele mai ample de care aparțin, prin feedback. Indivizii sunt încorporați în multe subsisteme de putere diferite.”

Este de reținut, deci, că puterea politică nu poate fi limitată la un singur fenomen și nici considerată un întreg indivizibil, ci un complex structurat, în forma unui sistem de puteri. Puterea politică privește întotdeauna acțiunea colectivă a unei comunități sociale și se dispune într-un anumit teritoriu. Puterea politică există și se manifestă acolo unde societatea devine stratificată, asimetrică, tensionată, unde sistemul de relații sociale devine tot mai complicat, fiind necesar un instrument pentru a sprijini ordinea și organizarea rațională.
Prin urmare, puterea politică „nu este un lucru ci o relație care operează la toate nivelurile societății, nu doar la nivelul aparatului puterii”, și în interiorul căreia, arată M. Foucault, există „un conflict.”  

Ca și politicul a cărei expresie este, puterea poartă în sine și promovează interese și forțe opuse. Ea nu este exclusiv represivă, ci și constructivă. Puterea politică reprezintă un efort de dominare, de impunere și exercitare a forței, întotdeauna în raport cu anumite interese, dar înseamnă și conducere, organizare, funcționare și dezvoltare socială etc. Altfel spus puterea politică „e în același timp autoreprezentare a societății și o instituție a ei“ și apare ca „indicatorul unei diviziuni organice a societății“ 

Rolul oricărei forme de putere este „de a asigura – în conformitate cu interesele categoriilor sociale care o dețin și o exercită – coeziunea și funcționalitatea diferitelor structuri și organisme ale societății umane, coordonarea activităților care se desfășoară în interiorul acesteia.” Majoritatea societăților au nevoia de o coordonare, spre anumite obiective, puterea având funcția de a o face posibilă și a menține societățile în stare de funcționare. În același timp, concurența politică între indivizi, grupuri sociale (partide) poate genera instabilitate, puterea fiind mijlocul de a „veghea” la echilibrul social și la ordinea stabilită. Fiecare structură politică (statul îndeosebi) intră în relație cu altele, puterea acționând pentru apărarea intereselor naționale, pentru a dezvolta relații economice, politice, culturale etc.

Cele mai multe definiții ale relațiilor de putere fac apel la termenii de influență și forță. Maurice Duverger ne avertiza în urmă cu câteva decenii însă asupra confuziilor posibile dintre acești trei termeni, care, susține acesta, trimit la realități sociale total diferite. Astfel, conceptul de putere trebuie separat de cel de influență, sau de conceptul de forță. Care sunt însă argumentele pentru o astfel de separare?

a. Influența este în sine o situație de fapt. Aceasta trimite la contexte în care cineva poate impune, cel puțin parțial, o idee proprie, un punct de vedere personal, unui alt individ sau unui grup într-o relație socială dată. Din perspectivă sociologică, puterea poate fi tratată ca influență direcționată și ca posibilitate de folosire a acestei influențe, în egală măsură. Astfel, puterea, în sensul său cel mai larg, poate fi o influență direcționată sau posibilitatea și potențialitatea acesteia. Puterea nu poate fi însă gândită în afara mijloacelor și metodelor de menținere și manifestare. Reamintind definiția puterii ca influență, mijloacele puterii trebuiesc găsite în acele forme și mecanisme sociale care pot face potențialitatea unei forme de organizare, a unei relații de putere să capete o formă concretă. Aceste mijloace sunt forța, comanda și manipularea.

b. Spre deosebire de influență sau forță, puterea este un concept normativ, continuă Duverger, pentru că ’’ea definește situația celui care are dreptul de a cere ca ceilalți să se plieze propriilor sale directive într-o relație socială, pentru că sistemul de norme și de valori ale colectivității în care se produce această relație socială stabilește acest drept și îl atribuie celui care se prevalează de el.”

E adevărat, observă Virgil Măgureanu, Duverger lasă în aceste condiții deschisă posibilitatea de a substitui conceptul de putere cu cel de autoritate. Pentru Maurice Duverger relațiile de autoritate sunt “relații inegalitare, în cadrul cărora unul sau mai mulți indivizi domină pe ceilalți și îi supun într-o manieră mai mică sau mai mare voinței lor… relațiile politice au o largă sferă de cuprindere, ele au existat în toate societațile, inclusiv in societatea comunei primitive“.

c. Mergînd pe linia lui Duverger, dreptul de a comanda este însoțit întotdeauna și de mijloacele necesare pentru a se putea exercita eficient. Dintr-o astfel de perspectivă, putem spune că o relație de putere are întotdeauna în componența sa o dimensiune de forță. Ceea ce este echivalent cu a spune că puterea este acompaniată de forță (puissance).

Fără motiv de îndoială, puterea, în manifestarea ei socială este o forță latentă. Cu alte cuvinte putem considera că forța este ’’puterea în acțiune’’. Unii politologi chiar identifică puterea politică cu forța (politică), considerând că forța ar fi o ipostază a puterii, spre exemplu, în unele doctrine politice, puterea este identificată cu forță, de multe ori aceasta din urmă este redusă la forța militară.

În importantă legătură cu conceptul de forță politică se manifestă, așa cum a văzut, influența politică. Mulți politologi identifică influența cu puterea, tratează influența ca fiind o componentă principală a puterii. Harold Lasswell pune conceptul de influență pe baza științei politice, afirmând că studiul reprezintă de fapt studiul influenței. Totuși acesta recunoaște că de fapt ’’conceptul de influență se referă mai mult la valori politice decât putere’’.

Concluzii:

În urma analizei celor trei concepte (putere, forță, influență) observăm că acestea se află într-o relație de complementaritate. Cu toate că fiecare dintre ele joacă și roluri de sine stătătoare în domenii aparte politologiei (psihologie, sociologie etc), când vine vremea să le tratăm în manieră politică, acestea capătă alte semnificații, care însă nu se golesc de substanța termenului inițial.

Ne situăm astfel în sfera unui cerc vicios în care conceptele capătă valențe politice și tratăm atât influența cât și forța drept componente, strategii de cucerire a puterii. Putem astfel ajunge să deținem puterea apelând la cele două mijloace clasice (prin pace sau război)pe care le asociem pe rând cu influența și forța: fie încercăm să convingem, să influențăm un individ, un grup, să acționeze în beneficiul nostru, alegând calea pașnică a ideilor, a valorilor, fie hotărâm să ne impunem violent, apelând la forță.

Bibliografie:

Baudouin, Jean, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timișoara, 1999;

Carpinschi, Anton, Inovatia sociala si puterea politica – fundamente pentru o paradigma anti-utopica, în Jean-William Lapierre, Viata fara stat? Eseu asupra puterii politice si inovatiei sociale, Institutul European, Iasi, 1997;

Duverger, Maurice, Sociologie de la politique, Editura Brocher, Paris, 1989;

Foucault, Michel, The Subject and Power, Editura New Press, New York 1997;

Lasswell, Harold; Kaplan, Abraham, Power and society: A framwork for political inquiry, Yale University Press, Yale, 1950;

Mitran, Ion, Politologie, Editura România de Mâine, București, 2006;

Măgureanu, Virgil, Studii de sociologie politică, Editura Albatros, Bucuresti, 1997;

Toffler, Alvin, Powershift. Puterea în mișcare, Editura Antet, București, 1995.

*Surse online: www.sferapoliticii.ro