Conceptul de Mediu Si Ecosistem Urban

CUPRINS

CAPITOLUL I

CONCEPT ȘI TERMINOLOGIE

I.1. Conceptul de mediu și ecosistem urban

I.2. Ecologia umană versus ecologia biologică

I.3. Ecologia așezărilor umane

I.4. Spațiile verzi

CAPITOLUL II. SPAȚIILE VERZI ALE MUNICIPIULUI CRAIOVA

II.1 Grădina Botanică „Alexandru Buia”

II.2 Enghlish Park

II.3 Parcul Nicolae Romanescu

CAPITOLUL III METODOLOGIA DE ANALIZĂ FOLOSITĂ

III.1. Analiza organizării spațiului din Craiova

III.2. Spațiile verzi în Craiova

III.3. Principalii indici de calitate ai fondului natural urban din Craiova

III. 4. Diversitatea biotopilor din incinta spațiilor verzi

CAPITOLUL IV REZULTATELE ANALIZELOR EFECTUATE

IV.1. Calitatea aerului

IV.2. Managementul spațiului urban din Craiova

IV.3. Câteva strategii și măsuri de intervenție locală pentru protecția și conservarea habitatelor naturale urbane

IV.4. Politica de mediu a României în contextul politicii de mediu a Uniunii Europene

CAPITOLUL V CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

CONCEPT ȘI TERMINOLOGIE

I.1. Conceptul de mediu și ecosistem urban

Orașul privit ca și un sistem reprezintă un punct central al managementului urban actual. Cunoașterea sistemelor au ca și scop determinarea rolului elementelor în cadrul modului general de operare al unui sistem.

Fiecare sistem are coerență și unitate, lucru care permite diferențierea lui de celelalte sisteme și perceperea lui ca pe un întreg , întreg care are o complexitate deosebită. Un sistem este format din un set de părți interconectate, astfel încât putem spune că structura unui sistem este determinată de structura părților sale componente și, de asemenea, de structura relațiilor dintre acestea.

În zilele noastre,planificarea urbană implică înțelegerea inter-relațiilor complexe care duc la dezvoltarea urbană și a modului în care schimbările dintr-o parte a orașului afectează celelalte părți funcționale. De asemenea, trebuie avute în vedere dinamica și schimbările specifice unui sistem, mai exact traiectoria acestuia și modalitatea în care relațiile dintre elementele sale pot fi modificate în timp.

Adeseori, orașul este comparat cu un organism. Unii urbaniști afirmă chiar că un oraș, din punct de vedere organizatoric, nu se deosebește cu nimic de un mușuroi de furnici. În acest sens, se poate afirma că orașele nu pot fi excluse din înțelegerea vieții naturale și trebuie privit ca un răspuns la lumea naturală.

Prin caracteristicile sale, sistemul urban se detașează de biosferă, de accepțiunea bio-ecologică și se încadrează noosferei ca o entitate cu o structură și o dinamică care depind de activitatea conștientă a omului.

Gradul de artificializare a unui oraș (de antropizare) este în strânsă legătură cu gradul de dezvoltare a societății respective, cu numărul de locuitori, cu densitatea populației pe m2 sau pe km2 și, de asemenea, cu nivelul de înzestrare și funcționare tehnologică.

Mediul urban, din punct de vedere calitativ, are caracteristici contradictorii, iar mărimea unei variabile depinde de:

dimensiunea sistemului urban,

de specificul funcțional al orașului,

de puterea economică.

Orașul este privit ca un spațiu environmental, în care coexistă spațiul natural, spațiul fizic construit de om și spațiul ambiental.

Din punct de vedere ecologic, orașele sunt analizate ca tipuri unice de ecosisteme naturale, căci se consideră că orașele nu sunt cu mult diferite de ecosistemele naturale, ele adăpostind o mare varietate de specii.

Omul și, respectiv, activitatea umană sunt priviți de către ecologia urbană în mod separat de lumea ecologică.

Orașul, ca un rezultat al creației omului, este definit ca mediul în care elementele naturale sunt folosite pentru obținerea unei calități superioare a vieții și pentru facilitarea realizărilor de ordin cultural și intelectual. Diversitatea culturală a ecosistemului urban, este parte componentă a vitalității și a dinamismului din orașe.

Ecosistemul urban este consecința mai multor surse și este în totalitate reflectat de zonele urbane, având o mare influență asupra valorilor și priorităților oamenilor pentru mediu și resursele ecologice urbane.

I.2. Ecologia umană versus ecologia biologică

Biotopul reprezintă o anumită secvență spațială cu condiții de climă, sol și biotice uniforme, un loc populat și transformat de organismele vii.

Biocenoza reprezintă un sistem de indivizi biologici, de diferite specii (populații), care au conexiuni elementare binare și sunt legate de un biotop bine definit.

Ecosistemul reprezintă integrarea biocenozei cu biotopul, mai exact substanța vie și cea nevie într-o unitate funcțională dinamică. Acesta este unitatea fundamentală a bioasferei și are la bază intetacțiunile trofodinamice ale speciilor.

Geosistemul este unitatea teritorială în care relațiile dintre componentele geografice care o compun, cu o structură funcțională proprie, o individualizează ierarhic în timp și spațiu, printr-o fizionomie peisagistică specifică și un anumit grad de potențialitate energetică și de productivitate biologică.

Biomul este un sistem ecologic complex, un fel de biocenoză la scară mai mare din punct de vedere teritorial. Acesta cuprinde biocenoze similare ca și înfățișare și corespund unor condiții fizico – chimice asemănătoare, care sunt determinate de zonele latitudinale ale planetei.

Biosfera include toate ecosistemele, biomurile, la scară planetară alcătuind un înveliș ca și litosfera, hidrosfera și atmosfera, numai că acesta se întrepătrunde cu celelalte trei învelișuri. Acesta este singurul suprasistem în care are loc producerea substanței organice, deci de prelucrare a energiei calorice, a apei și a materiei anorganice.

Ecosfera însă se referă la exteriorul pământului și este un rezultat al întrepătrunderii litosferei, hidrosferei, atmosferei și biosferei. Rolul acestei noțiuni a fost de a explica relațiile dintre organisme, inclusiv omul și mediul de viață al acestora.

Ecologia umană privește ecosistemele umane, relațiile dintre om și factorii de mediu, iar metoda de analiză folosită este cea bio-psiho-socio-culturală. De asemenea, ecologia umană mai este privită ca teoria structurilor comunității umane cu accent deosebit pe relațiile interumane.

Prin punctul de vedere transbiologic ecologia este considerată o perspectivă și nu o disciplină. Punctul de vedere transbiologic reprezintă analiza relațiilor dintre om și mediu sub aspectul gradului de civilizație, cultură și valoare a acestuia.

În schimb, punctul de vedere ergologic și ergonomic se referă la relația dintre om și procesul muncii, uneltele și materiile prime pe care le folosește, ceea ce duce la ecologia civilizației industriale în care poluarea reprezintă un produs auxiliar al civilizației.

I.3. Ecologia așezărilor umane

Ecosistemul unei așezări, mai ales a orașului, reprezintă un sistem deschis, cu schimb de materie, de energie și informație între acesta și mediu.

Un ecosistem urban presupune o ordonare mai mare, mai complexă în comparație cu ecosistemul natural datorită integrării acestuia care este determinată de constrângerile instituționale.

Relația dintre ecologia biologică și cea umană este de reciprocitate, în sensul îmbogățirii primei cu aspectele celei de-a doua.

Tratarea doar din punct de vedere biologic a omului în cadrul ecosistemului este insuficientă. Din aceste motive antropologia a avut ca punct de referință în problematica abordată atât aspectul biologic cât și cel social al omului.

Biologia umană constituie în acest sens, doar o introducere obligatorie în studierea fenomenului.

Trebuie avută în vedere și noțiunea de adaptare, respectiv adaptologia umană ce are un caracter istoric, pentru a se pune în evidență adaptarea omului de tip aloplastic, de transformare continuă a mediului geografic.

Noosfera (antropogeea), privită ca o geosferă, aparține momentului om în evoluția biosferei și reprezintă acțiunea și modificarea acesteia pe baza unor decizii conștiente. Putem spune că este geosfera a cărei structură și dinamică depinde de activitatea conștientă a omului.

Ecologia umană studiacă atât situații locale, cât și globale.

Orașul sau ecosistemul urban, este privit ca un ”sit” cu numeroase probleme de mare valoare euristică, căci aici se întrunesc, se regăsesc consecințele impactului uman asupra geosferelor Terrei.

Orașul este mediul uman cu cea mai mare densitate demografică și tehnologică ceea ce conduce la o viață socială foarte intensă. Din acest motiv orașul este considerat modelul așezărilor umane.

Ecosistemul urban este analizat din mai multe puncte de vedere:

substanțial, prin aprovizionările de materii prime pentru industrie sau de bunuri de consum sau alimente realizate în afara lui, precum și prin ieșirile de produse rezultate din prelucrarea materiilor prime și a deșeurilor rezultate,

energetic, mai exact cantitatea de energie consumată pe cap de locuitor din toate activitățile din ecosistem,

informațional, adică a tot ce este legat de domeniul desfășurării activității, aș reglării vieții interne și externe,

din perspectiva diacronică, mai exact istorică sau viitorologică.

Impactul dezvoltare economică – echilibru ecologic presupune implicații numeroase și complexe pentru toate regiunile planetei, respectiv pentru toate statele lumii. Astfel, procesele de industrializare, de urbanizare și respectiv, de modernizare a agriculturii au consecințe majore asupra mediului înconjurător.

I.4. Spațiile verzi

Sistemul spațiilor verzi urbane și periurbane este alcătuit din totalitatea unităților de spațiu verde existente atât în perimetrul urban și, cât în zona periurbană, fiind organizate într-i structură spațio – funcțională unitară, în funcție de factorii naturali, social – economici și de mediu construit.

Noțiunea de spațiu verde intraurban și periurban se referă la o categorie funcțională din cadrul localităților, sau din afara acestora, care se caracterizează prin:

existența unui cadru vegetal natural sau amenajat,

existența unui cadru construit, cuprinzând amenajări și dotări corespunzătoare unor activități cultural-sportive și recreative ale populației.

Spațiile verzi au un caracter funcțional complex, astfel că relația complementară dintre vegetația și dotările specifice trebuiesc reunite într-un ansamblu armonios organizat. Aceasta deoarece vegetația determină categoria funcțiilor de protecție și de ameliorare a calității mediului înconjurător, iar dotările determină categoria funcțiilor cultural – educative, de odihnă și agrement.

Cele mai importante categorii de spații verzi, privite din punctul de vedere al amplasării în raport cu localitatea sunt:

spațiile verzi interioare (intraurbane) care includ toate formațiunile de spații verzi ce sunt cuprinse în perimetrul construibil al localității. Această categorie are o importantă funcție de ameliorare a microclimatului, o funcție de adevărat „filtru biologic”, precum și funcția de satisfacere a necesității cotidiene de recreare și destindere,

spațiile verzi exterioare perimetrului construit (periurbane), care includ zonele de agrement, respectiv pădurile-parc și pădurile de agrement, ce asigură petrecerea în natură a timpului liber.

Spațiile verzi influențează puternic și pozitiv microclimatul urban specific prin oxigenarea și purificarea aerului, reducerea valorilor amplitudinilor termice ale aerului și creștera umidității relative a acestuia. Ele formează adevărate „brize urbane” care răcoresc și primenesc aerul și care se datorează diferențelor mari de temperatură dintre construcții și plantații.

Vegetația participă din plin la ameliorarea peisajului urban din punct de vedere estetic prin colorit, formă, structură. În același timp, spațiile verzi reprezintă și un mediu deosebit de favorabil pentru practicarea unor forme de recreere: plimbări, activități sportive și artistice, jocuri pentru copii.

Spațiile verzi armonizează peisajele artificiale urbane cu cele naturale și reprezintă ambianța în care viața se corelează cu elementele naturale sau artificiale ale acestora.

Prin infl, respectiv pădurile-parc și pădurile de agrement, ce asigură petrecerea în natură a timpului liber.

Spațiile verzi influențează puternic și pozitiv microclimatul urban specific prin oxigenarea și purificarea aerului, reducerea valorilor amplitudinilor termice ale aerului și creștera umidității relative a acestuia. Ele formează adevărate „brize urbane” care răcoresc și primenesc aerul și care se datorează diferențelor mari de temperatură dintre construcții și plantații.

Vegetația participă din plin la ameliorarea peisajului urban din punct de vedere estetic prin colorit, formă, structură. În același timp, spațiile verzi reprezintă și un mediu deosebit de favorabil pentru practicarea unor forme de recreere: plimbări, activități sportive și artistice, jocuri pentru copii.

Spațiile verzi armonizează peisajele artificiale urbane cu cele naturale și reprezintă ambianța în care viața se corelează cu elementele naturale sau artificiale ale acestora.

Prin influențele profunde pe care le au asupra unor componente ale spațiului urban, spațiile verzi au o importanță deosebită în dezvoltarea și menținerea echilibrului fizic și psihic al omului. Ele constituie un echipament social indispensabil și, în același timp, dau viață și expresivitate artistică componentelor arhitecturale ale orașelor, reprezentând un element activ al peisajului arhitectural.

O clasificare a spațiilor verzi intraurbane le împarte după cum urmează:

După criteriul folosinței:

spații verzi de folosință generală, mai exact cele publice, cu acces nelimitat și care cuprins: scuarurile, grădinile, parcurile, grădinile botanice și zoologice, spațiile verzi aferente căilor de circulație din oraș, de-a lungul cursurilor de apă, din jururl unor dotări publice,

spații verzi de folosință specială, cu acces limitat, care aparțin unităților industriale, de învățământ, culturale, sanitare și curative, locuințelor individuale etc.

După profilul predominant, spațiile vezi pot fi:

spații verzi cu profil specializat: care includ grădinile botanice, parcurile dendrologice, grădinile zoologice, grădini de trandafiri, parcurile pentru expoziții, spațiile verzi din cimitire,

spații verzi cu profil de protecție: cuprind plantațiile de consolidare a terenurilor, plantațiile de protecție a cursurilor de apă, plantațiile de protecția contra poluării și împotriva fenomenelor meteorologice nefavorabile, plantațiile aferente unor căi de comunicație,

spațiile verzi cu profil de recreere cotidiană: scuaruri, grădini, parcuri.

Scuarurile: sunt unitățile de spații verzi cu dimensiunea cea mai mică, care oscilează între 0,3 și 3,0 hectare, destinate odihnei de scurtă durată sau realizării unui efect decorativ deosebit. Au o rază de deservire de circa 400 m distanță și sunt amplasate în zonele de intersecție, pe locul unor demolări, într-un cvartal de locuințe, în fața unor instituții importante etc.

Parcurile: sunt spații verzi autonome sau, mai rar, aferente unor monumente importante, cu o suprafață de cel puțin 20 hectare și o mare complexitate funcțională – necesitând o administrație proprie. Ele devin absolut necesare în cazul orașelor cu peste 50000 de locuitori.

Amplasarea unui parc la nivel de oraș este rezultat al deciziei la nivel de organizare a teritoriului, dar și a configurației de ansamblu a sistemului verde urban. În general, trebuie să fie ușor accesibil pentru locuitorii zonei căreia i se adresează, să se situeze într-o zonă lipsită de nocivități sau cu un grad foarte redus de poluare, parcul însuși urmând să contribuie la crearea unor condiții de igienă și sănătate.

Grădinile: sunt spații verzi cu suprafețe între 3 și 20 hectare, care au ca funcție principală asigurarea recreării locuitorilor din raza de deservire. Ele sunt integrate în spațiul locuirii, au utilitate zilnică. Grădinile de cartier reprezintă un element component al spațiului ambiental al locuirii, un spațiu verde grupat, unde se îmbină stilul geometric din partea centrală, cu stilul peisager din zona periferică, care îl izolează parțial de construcții.

Fâșiile plantate de-a lungul arterelor de circulație: sunt spații verzi amenajate pentru separarea trotuarlor pietonale de traficul stradal sau pentru compartimentarea interioară a arterelor de circulație.

Spațiile verzi aferente unităților economice: au rolul de a diminua zgomotul, poluarea atmosferică cu diferite impurități sau de a asigura încadrarea estetică a halelor, clădirilor etc.

Spațiile verzi aferente dotărilor social-culturale: cuprind plantațiile și amenajările din jurul spitalelor, grădinițelor și școlilor, complexelor comerciale etc.

CAPITOLUL II.

SPAȚIILE VERZI ALE MUNICIPIULUI CRAIOVA

Spațiile verzi reprezintă zone multifuncționale care contribuie la îmbunătățirea calității componentelor mediului urban, a esteticii teritoriului, la satisfacerea unor nevoi ale populației (de recreere, de purificare a aerului urban).

Adevărate resurse recreaționale, spațiile verzi condiționează prin cantitatea, calitatea și localizarea lor calitatea mediului urban pentru locuitorii Craiovei.

Principalele disfuncționalități înregistrate la nivelul funcției ecologice și recreaționale în municipiul Craiova, sunt legate în principal de repartiția neechilibrată a spațiilor verzi pe teritoriul localității, insuficiența spațiilor aferente funcțiunii sub aspect cantitativ și calitativ.

În Craiova în perioada 1990 – 2004 s-a constatat o accentuată tendință de scădere și de degradare a spațiilor verzi existente.

Dintre spațiile verzi, parcurile se caracterizează prin numărul foarte ridicat de lucrări de întreținere, datorită funcțiilor complexe pe care le dețin și datorită comportamentului vizitatorilor.

Parcurile Craiovei sunt distribuite neuniform în teritoriu, multe cartiere fiind situate la distanțe foarte mari de aceste spații verzi.

De asemenea, la nivelul cartierelor Romanești, 1 Mai, suprafața parcurilor este insuficientă în raport cu numărul utilizatorilor nereușind să își îndeplinească eficient funcțiunea ecologică și de recreere pentru locuitorii din zonă.

Grădina Botanică „Alexandru Buia”

Grădina Botanică din Craiova a fost înființată în anul 1952 din inițiativa și sub îndrumarea prof. univ. Al. Buia (1911-1964).

Terenul fostului parc, ”7 Noiembrie-Fântâna Jianu” a fost repartizat Institutului Agronomic din Craiova pentru amplasarea Grădinii Botanice printr-o decizie luată la data de 29 august 1952.

Cel care s-a ocupat de acest proiect a fost profesorul universitar Alexandru Buia, acesta având și inițiativa de a-l realiza.

Motivul pentru care s-a realizat această Grădină Botanică a fost acela de a instrui studenții Institutului Agronomic, de lărgire a bazei de cercetare a cadrelor didactice și nu în ultimul rând s-a dorit crearea unui loc în care vizitatorii să se deprindă cu variabilitatea lumii vegetale.

Din data de 13 martie 2002 Colegiul Senatului Universității din Craiova hotărăște ca Grădină Botanică să ia numele celui care a realizat-o, Alexandru Buia, în semn de apreciere postumă pentru profesor. Acest lucru se întâmpla la 7 iunie 2002 cu ocazia serbării a 50 de ani de când s-a început această lucrare.

Grădina Botanică se află încorporată în structura Universității din Craiova și este finanțată de către statul român. Ea are ca și scopuri cercetarea științifică, promovarea valorilor culturale, informarea publicului și consultanță și folosirea ei în cadrul învățământului și educației.

Principalele activități care au loc în această grădină botanică sunt: cercetări asupra florei spontane, proiecte de conservare ex situ și în situ; cercetări horticole; menținerea băncilor de semințe și țesuturi; menținerea și dezvoltarea herbarului asociate cu studii taxonomice; informarea publicului utilizând centrele de documentare și bibliotecile proprii; educație ecologică pentru copii și adulți; perfecționarea formatorilor; consultanță în domeniul terapiei vegetale și promovarea valorilor culturale și recreerea publicului.

Grădina Botanică Universitară funcționează, pe lângă locația din Craiova, și în localitatea Rânca.

Grădina Botanică a Universității din Craiova are un un mic Muzeu dar și un Herbar ce conține aproximativ 400.000 coli. Instituția tipărește anual Index Seminum, și îl distribuie unor instituții similare, peste 300, facilitând astfel schimburile de semințe între organismele cu aceleași interese dar și îmbogățirea colecțiilor de plante, de care beneficiem noi toți.

Activitatea este organizată pe mai multe sectoare care studiază sistematica plantelor, flora mondială, flora României, palntele cultivate, modalități de cultivare în sere, plantele ornamentale, pepiniere, rosariu, herbar și sectorul gospodăresc.

Au fost create 3 lacuri în care au fost plantate specii caracteristice pentru sectoarele: Fitogeografia Olteniei, Sistematic, Provinciile Floristice ale Globului; suprafața totală a acestor lacuri este de aproximativ 0,3 ha.

Pe lângă scopurile științifice de care se ocupă Institutul Agronomic din Craiova, Grădina Botanică ”Alexandru Buia” este și un loc în care cetățenii municipiului se pot relaxa sau se pot adăposti de soarele torid al veri.

Ca și mărime, grădina este a patra din țară noastră după cele din București, Cluj și Iași. Cartea de vizită a grădinii este rosariul care se întinde pe o suprafață de 2.000 de metri pătrați.

Cu toate că la oră actuală grădina nu se bucură de cea mai bună formă a ei, simțind criza economică, sunt promisiuni că toate aceste se vor îndrepta și va reveni la forma când în această grădină se puteau observa mii de specii de plante și sute de trandafiri și lalele (în perioada de glorie, rosariul cuprindea peste 250 de specii de trandafiri).

Gradina a fost concepută de arhitectul peisagist francez, Emile Redont, încă din primii ani ai secolului nostru, ca parc public, în partea de nord a orașului.

În perioada de vârf a grădinii, aici se găseau peste 3.000 de exemplare de foioase și conifere, iar, în sere, care se întind pe o suprafață de 750 de metri pătrați, se adăpostea o colecție de peste 900 de specii exotice, toate cu valoare științifică și decorativă.

Punctul de atracție a fost Rosariul (grădina de trandafiri), amplasat în fața sediului adminsitrativ, pe o suprafață de 2000 de metrii pătrați, cuprindea o colecție de peste 250 de soiuri de trandafiri și numeroase varietăți de lalele.

Sărăcită acum de speciile de plante și flori pentru care a fost creată, Grădina Botanică din Craiova, aflată în administrarea Universității din Craiova, mai stârnește astăzi doar interesul imobiliar, pentru cele 16,8 hectare de teren ale sale, care au devenit o miză disputată între edilii craioveni și profesorii universitari.

Între timp, în ciuda faptului că sunt neîngrijite, băncile și aleile sunt ocupate totuși de pensionarii care, în amintirea vremurilor bune, mai vin încă aici pentru a-și răsfoi ziarul, sau de către mămicile care, în lipsă de alte locuri mai frumoase, își scot copiii la aer curat, făcând abstracție de aspectul dezolant pe care îl are acum acest parc.

Prea puține dintre atacțiile care dădeau renumele Grădinii Botanice s-au mai păstrat astăzi. Din vestitele labirinturi de verdeață, care făceau odată deliciul vizitatorilor, au mai rămas câteva ronduri, în care se află acum așa-zisele plante rare, menite să atragă curiozitatea celor interesați să cunoască și altfel Grădina Botanică.

În ciuda faptului că îngrijitorii spun că, în respectivele alveole, se găsesc peste 3.000 de specii interesante de plante, în realitate pot fi admirate doar câteva plăntuțe firave, care, din cauza irigațiilor în exces, stau lipite de pământ. Și, chiar dacă, în incinta Grădinii Botanice, există și o suprafață de peste 700 metri pătrați de sere, cu program de vizitare, din păcate, nimeni nu le mai trece pragul.

Enghlish Park

English Park din Craiova, o adevarată oază de verdeață în centrul orașului, a fost amenajat în perioada interbelică.

Acesta a făcut parte dintr-un proiect prin care s-a construit și Casa Albă, primul bloc de locuinte al Craiovei.

English Park este o gradină în stil englezesc, opera arhitectului Constantin Iotzu. Aici se află o frumoasă fântână arteziană și ronduri de flori ce încântă privirea.

Turistul aflat în parc are ocazia să admire în jur Casa Albă, construită în perioada interbelică, cu magazine cochete la parter, clădirea fostei Bănci de Scont și Biserica Sf. Ilie, monument istoric, construită în anul 1720 de familia Oteteleșanu.

Parcul Nicolae Romanescu

Parcul Nicolae Romanescu din Craiova este cel mai mare și mai cunoscut parc al orașului, fiind declarat monument istoric cu codul DJ-II-a-A-07924.

La inițiativa lui Nicolae P. Romanescu, primarul Craiovei din acel moment, parcul a fost proiectat de arhitectul francez Edouard Redont. În 1900, planurile parcului au fost medaliate cu aur la Expoziția Universală de la Paris.

Construcția a început în 1901 și a fost finalizată în 1903. Suprafața totală a parcului este de 96 de hectare și cuprinde, pe lângă plantațiile ornamentale de arbori și arbusti, o întindere de apă de peste 4 ha, un hipodrom de 20 ha, drumuri, alei și poteci care însumează peste 35 km lungime.

Este considerat cel mai mare parc natural din estul Europei. De asemenea, parcul este dotat cu un amfiteatru pentru spectacole, o mică gradină zoologică, una dintre cele mai vechi din țară, inaugurată în anul 1906 și cateva restaurante.

În acest parc sunt câteva obiective foarte interesante.

Podul Suspendat – construit în 1901-1902

Castelul Fermecat – pe unul dintre dealuri, în apropierea podului, se află un castel care a funcționat și încă funcționează ca și restaurant, dar este considerat și obiectiv turistic. Ruinele sale sunt foarte frumoase.

Hipodromul Craiova – a fost inaugurat în 1903, fiind folosit pentru curse de trap și galop. După cel de-al doilea Război Mondial partea din fața tribunei a fost transformată in teren pentru concursurile de sărituri peste obstacole. Din anul 2000 nu s-a mai desfășurat nicio activitate, cu excepția concursurilor de atletism.

Cine ajunge în Craiova și nu vizitează Parcul „Nicolae Romanescu“ – al treilea parc natural ca mărime din Europa, înseamnă că a venit degeaba în Cetatea Banilor.

În anul 1900, proiectul parcului a lăsat Europa cu gura căscată. Inițiativa conturării unui obiectiv care urma să uimească întregul continent a avut-o primarul Craiovei de la acea vreme, Nicolae Romanescu.

Acesta a hotărât să pună la dispoziția unui arhitect priceput 90 de hectare de la marginea orașului de atunci, cumpărate de municipalitate de la Prințul Gheorghe Bibescu.

Minunăție a naturii, modelată tangențial de om, parcul a fost inaugurat pe 29 septembrie 1903. Intențiile primarului Romanescu de a crea ceva nemaivăzut au fost pe deplin îndeplinite încă dinaintea inaugurării.

Construcția parcului a început un an mai târziu, sub conducerea arhitectului francez Emile Rendont. „Adesea în lucrările de specialitate a fost nominalizat printre cele mai mari și mai impună toare parcuri naturale din Europa, alături de Versailles din Franța, Pincio din Italia și de parcul englezesc din München“, este menționat în cartea de oaspeți.

Ca proiectul să poată fi realizat întocmai conform planurilor medaliate cu aur, constructorii au folosit metode îndrăznețe pentru anul 1900.

Au fost aclimatizați sute de arbori din specii rare, au fost ridicate construcții – expresii ale romantismului, cum sunt podul suspendat și castelul medieval, au fost meșteșugite câteva podețe din beton care imită scoarța de copac.

Punctul central al parcului este lacul întins pe patru hectare. Pe marginea lui lenevesc multe sălcii, dar și arbori cu frunze în nuanțe superbe.

Pentru cei care vor să admire în liniște oglindirile în sute de culori de pe luciul apei există mai multe posibilități.

Aceștia au la dispoziție un foișor din lemn, un restaurant pe malul lacului sau zeci de băncuțe înșirate pe firul apei.

În întinderea sa, parcul a făcut loc și unui amfiteatru, destul de puțin utilizat.

Proaspăt văruit, micul amfiteatru are totuși nevoie de o modernizare serioasă și de mușterii care să nu lase praful să se depună pe scenă.

Una dintre comorile adăpostite de Parcul „Nicolae Romanescu“ o reprezintă însă diversitatea speciilor vegetale, atent alese de proiectantul său.

În afara arborilor, arhitectul a ales mai multe specii de plante ornamentale, care au fost păstrate pe cât posibil conform planului original. Astfel, peste 250 de specii de arbori și arbuști înfrumusețează întinsul de verdeață.

Cele 90 de hectare ale parcului nu sunt utilizate în totalitate. În plus, majoritatea oaspeților se opresc odată ce au trecut peste impresionantul pod – construit de o societate elvețiană la începutul secolului, crezând că au văzut astfel maximul pe care parcul îl poate oferi.

Prea puțini sunt cei care își continuă periplul pe malul firului de apă țesut printre frunze mari de nuferi, până la capătul parcului.

În aria puțin vizitată, atingerea omului aproape că nu se face simțită. Doar câte o bancă, din loc în loc, printre vegetația sălbatică.

Al treilea parc natural ca dimensiuni din Europa, așa cum l-au catalogat specialiștii în domeniu, „Nicolae Romanescu“ găzduiește una dintre cele mai vechi grădini zoologice din țară, inaugurată în anul 1906.

Colecția de animale număra la început doar câteva specii, toate autentice românești.

Inițial, au fost amenajate grote pentru urșii carpatini, un țarc pentru cerbi și cuști pentru păuni.

Următoarea etapă de populare a grădinii zoologică a avut loc abia în anii ’60, când au fost aduși la Craiova lei, maimuțe și struți, pentru ca, după ’89, să aibă loc o invazie a speciilor exotice – lame, jaguari, struți africani, chiar și tigri.

Parcul ascunde două clădiri impresionante, ambele îmbiindu-i pe vizitatori să viseze.

Ascuns de câțiva arbori înalți, „Castelul Fermecat“ își dezvăluie misterul tuturor celor care urcă scările să traverseze podul suspendat.

Ruina seamănă atât de bine cu un palat din basme, încât cei mai nostalgici refuză să creadă că aceasta a fost construită odată cu parcul, pentru a adăposti un restaurant.

A două clădire însă este pe cât se poate de adevărată: Palatul Bibescu.

Descoperită în vecinătatea amfiteatrului, departe de aleile de acces, la o primă privire, clădirea nu părea mai mult decât o o casă părăsită, cu geamurile sparte.

O inscripție de deasupra intrării confirma faptul că simpla casă este, de fapt, un palat: „În această clădire, numită Palatul Bibescu, în zilele de 26 și 27 iunie 1859, a fost găzduit domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul vizitei pe care a făcut-o la Craiova“.

CAPITOLUL III METODOLOGIA DE ANALIZĂ FOLOSITĂ

III.1. Analiza organizării spațiului din Craiova

S-a înregistrat o evoluție continuă a caracteristicilor teritorial-funcționale ale municipiului Craiova, evoluție condiționată în mare măsură de factorii fizico-geografici și umani.

Reperul principal pentru descrierea și diferențierea zonelor funcționale este dat de raportul între activitățile în sine și locuire.

Locuirea este considerată ca fiind funcțiunea principală, de fond, în oraș, urmând ca restul activităților să fie clasificate după ponderea și relația lor cu aceasta. Totodată, locuirea este cea mai vulnerabilă în raport cu celelalte funcțiuni, fapt ce impune în unele cazuri măsuri de protecție și consolidare.

Intravilanul existent este definit ca un întreg al suprafețelor ocupate de clădiri și terenuri destinate locuirii, instituțiilor și serviciilor publice, unităților economice, circulației și transporturilor, spațiilor verzi și de sport, lucrărilor edilitare, precum și zonelor de teren rezervate extinderii funcțiunilor urbane.

Un bilanț teritorial al zonelor funcționale din cadrul intravilanului Craiovei este structurat astfel:

Zona centrală cu funcțiuni complexe de interes public – centru financiar-bancar și de afaceri, deține 251,80 ha, reprezentând 3,72% din intravilanul localității,

Zona rezidențială cu funcțiuni complementare este structurată la nivelul municipiului în două mari subzone:

Zona ansamblurilor și aliniamentelor de blocuri 502,75 ha;

Zona locuințelor unifamiliale 775 ha;

Zona unităților industriale și agricole deține la nivelul intravilanului localității circa 25,14%, adică aproximativ 1700 ia, fiind structurată în: zona unităților industriale de platformă, împreună cu zona unităților industriale mai mici disparate în teritoriul municipiului, cu circa 1581 ha și zona unităților agricole cu circa 119,40 ha.

Zona parcurilor, complexelor sportive și pădurilor urbane, deține circa 6% din intravilanul municipiului cu circa 460 ha, situându-se ca suprafață mult sub normele ecologice internaționale.

Zona cu destinații speciale și de echipare a teritoriului deține o suprafață de circa 1258 ha, fiind structurată la nivelului municipiului în:

Zona transporturilor cu două subzone: zona de circulație rutieră și zona căilor de comunicație feroviară,

Zona edilitară: zona construcțiilor aferente rețelelor tehnico-edilitare,

Zona specială: zona cu destinații speciale (unități militare, stațiuni destinate cercetărilor agricole),

Alte zone (terenuri neconstruite, terenuri dezafectate, zone aflate sub apă) se înscriu cu circa 1810 ha.

Din analiza bilanțului teritorial al zonelor funcționale ale municipiului Craiova, se desprinde o pondere relativ mică a suprafeței ocupate de zona centrală cu funcțiuni complexe de interes public, cauzată de existența unui sistem insuficient dezvoltat de instituții publice. Principala cauză a acestei situații este procentul ridicat de ocupare a terenului din zona centrală a orașului. Această situație este impusă, pe de o parte de dezvoltarea excesivă a zonei de locuit către zona centrală, iar pe de altă parte, de trecerea multor spații din domeniul public către funcțiuni predominant comerciale și servicii.

De asemenea, putem constata o pondere mică a zonei de locuit în cadrul orașului. Ponderea locuințelor formate din case unifamiliale, de peste 65%, aduce în prim plan probleme legate de lipsa unei coerențe în planul de amenajare a teritoriului urban.

Ponderea mică a spațiilor verzi destinate recreerii și activităților sportive, cu acces nelimitat pentru public, este un element cu un impact negativ puternic asupra mediului urban, care se reflectă în suprafața de verde urban ce revine unui craiovean. Trebuie precizat faptul că doar 41% din spațiile verzi sunt parcuri cu acces nelimitat, aceasta însemnând mai puțin de 10nm2 pe locuitor.

În ceea ce privește zona transporturilor, se constată deficiențe majore la nivelul sistemului rutier, al tramei stradale din zona centrală și de sud a orașului. Cu o pondere foarte mică, zona transporturilor rutiereîn interiorul municipiului, prezintă disfuncționalități cauzate în principal de existența unei trame stradale formată din străzi înguste, cu elemente geometrice reduse și lipsa unei legături coerente între nordul și sudul orașului.

Se poate remarca o pondere ridicată a zonelor economice, cu suprafețe importante ale platformelor industriale de est nord și nord-vest, care dețin 26%, cu tendințe de dezvoltare exagerată a acestor funcțiuni. De asemenea, se constată o creștere a suprafețelor destinate unităților industriale disparate din zona de sud și nord a localității și chiar în unele zone cu funcțiuni exclusiv rezidențiale.

Dezechilibrul major se manifestă mai ales între extensiunea masivă a zonelor economice, fapt care a generat dezvoltarea zonei de locuit sub forma cartierelor de locuințe colective, fără o dezvoltare pe măsură a instituțiilor serviciilor piblice, a sistemului de spații verzi și agrement, a sistemului rutier și echipamentului edilitar.

III.2. Spațiile verzi în Craiova

Suprafața ocupată de spațiile verzi amenajate pe teritoriul municipiului Craiova însumează cca 680 ha. Prin raport la ansamblul populației, (aprox 322 mii locuitori), rezultă faptul că fiecărui locuitor îi revin 21,25 m2, o valoare mult sub normele minime internaționale, care prevăd pentru fiecare locuitor al marilor orașe cca. 45 m2.

În ceea ce privește distribuția spațiilor verzi pe cartiere, se pot remarca discrepanțe accentuate, aceasta deoarece noțiunea de parc ca și loc de recreere se referă aproape exclusiv la Parcul Romanescu, celelalte fiind ocolite de locuitori din lipsa unor amenajări și dotări corespunzătoare.

În raport cu suprafața totală a municipiului, suprafața deținută de spațiile verzi amenajate reprezintă circa 10,88%. Aceasta reprezintă foarte puțin, având în vedere că specialiștii în arhitectură peisageră recomandă o pondere a spațiilor verzi urbane de cel puțin ¾ din teritoriul intravilan.

Un bilanț teritorial al verdelui urban din municipiul Craiova evidențiază o pondere mare a spațiilor verzi din cartiere, cca 41% din suprafața totală a spațiilor verzi amenajate. Urmează ca și pondere parcurile municipale cu 36%, grădinile verzi cu doar 6%, iar restul de 17% înglobează alte categorii de spații verzi.

Marea parte a spațiilor verzi sunt situate spre periferia orașului, în zona centrală existând doar câteva grădini publice de mici dimensiuni.

Pe viitor este de dorit ca la planurile urbanistice generale să fie alăturat funcțional și un Plan al verdelui urban. Astfel, se impune o reorientare a structurii tipologice a verdelui urban, având ca scop în primul rând creșterea ponderii suprafețelor parcurilor municipale cu suprafețe de peste 50 ha, în paralel cu adaptarea structurii floristice a spațiilor verzi la noile probleme ale mediului urban.

Ar trebui să se aibă în vedere plantarea unor specii cu grad mare de adaptabilitate la diferite categorii de poluanți cum sunt: stejarul roșu, teiul pucios, jugastrul, paltinul de câmp, stejarul pendunculat, paltinul argintiu, fagul, arborele lalea, specii cu rol în reducerea încărcăturii bacteriene a aerului, cum sunt arborii ornamentali originari din China, chiparos, pin, specii ușor de întreținut, cu rezistență sporită la adversitatea agenților atmosferici și specii rezistente la secetă, precum sâmbovina, arborele lui Iuda, glădița, cedrul.

III.3. Principalii indici de calitate ai fondului natural urban din Craiova

Habitatele naturale urbane, sunt adesea considerate spații verzi cu funcțiuni estetice și de recreere pentru locuitorii orașului. Ele cuprind spațiile verzi amenajate din oraș, diferite din punct de vedere al mărimii, compoziției floristice, gradului de amenajare, destinației și amplasamentului. La nivelul orașului, au fost identificate următoarele categorii de spații verzi:

Verdele public, care cuprinde spațiile verzi din interiorul orașului cu rol igienico-sanitar, social și recreativ, protector, estetic, arhitectonic și cultural, care îmbunătățește condițiile habitative ale locuitorilor. Se pot include aici parcurile municipale mari, grădinile istorice, spațiile verzi din cartiere, verdele stradal, piețele cu arbori, scuarurile stradale,

Verdele funcțional, care se constituie în verdele public realizat în funcție de anumite necesități particulare, determinante și destinat activităților sportive, instituțiilor educative, sanitare și întreprinderilor industriale, zonelor verzi din cimitire, zonelor rezidențiale, la cre se adaugă verdele din zona suburbană,

Verdele privat sau grădinile individuale.

Toate acestea se constituie în fond natural cu funcție de habitat pentru speciile de floră și faunp din oraș. Totodată, ele reprezintă un element determinant cu funcție ecologico – ambientală, care contribuie în mod substanțial la limitarea efectelor negative și impactul construcțiilor și activităților urbane. Prezența verdelui urban constituie un element cu rol moderator asupra microclimatului urban, prin creșterea evapotranspirației, reducerea amplitudinilor termice absolute sezoniere, având un efect de ”purificare” naturală a aerului.

Mărimea fondului natural se exprimă prin raportul dintre suprafața habitatelor naturale urbane și suprafața totală a intravilanului municipiului.

Raportat la suprafața totală a orașului, suprafața deținută de spațiile verzi amenajate este foarte mică. Procentul ce revine mărimii verdelui urban, de numai 10,88 % din total suprafață intravilan, scoate în evidență în cazul municipiului Craiova, restrângerea diversității biologice în cadrul habitatelor urbane din intravilan și deficiențe majore în privința dezvoltării durabile a spațiului urban.

Indicele de izolare al zonelor verzi reprezintă cuantificarea gradului de interconectivitate / izolare a zonelor verzi din interiorul orașului. În cele mai multe cazuri, conectivitatea optimă este continuitatea vegetației naturale și lipsa sau restrângerea pe cât posibil a urbanizării. Un al doilea nivel optimal ar fi reprezentat de continuitatea vegetației naturale cu porțiuni izolate de dezvoltare urbană. Nivelele subsecvente cuprind teritoriul urbanizat cu areale verzi de mărimi diferite și cu garde de interconectivitate diferite.

Importanța conectivității constă în aceea că estompează impactul izolării caracteristic habitatelor naturale urbane. Gradul ridicat de conectivitate dintre habitate crește șansele de dispersie a acelor specii și taxoni cu capacitate naturală redusă de dispersie, constribuind astfel la creșterea diversității biologice. Acest fenomen este cu atât mai important în spațiile puternic urbanizate, unde numai speciile extrem de rezistente și cu capacitate ridicată de dispersie pot rezista.

Conectivitatea se află în strânsă legătură cu ceilalți indici. Efectele de izolare asupra speciilor ce populează porțiunile de verde urban pot fi ameliorate prin prezența elementelor de conectivitate dintre porțiuni, facilitând migrarea interspații. Cu cât acestea sunt mai numeroase și mai diverse, cu atât mai mare este potențial beneficiul ecologic.

În Craiova, predomină elemente de conectivitate de tip aliniamente stradale și platbenzi, iar cu o pondere mai redusă cele ale gardurilor vii. Lipsesc din peisajul de coridor pajiștile, vegetația continuă sau cursurile de aop larg deschise.

În cazul parcurilor mari, cu o pondere de peste 75% din fondul verde al municipiului Craiova, ariile de conectivitate se suprapun în general marilor aliniamente stradale cu arbori din lungul bulevardelor de acces sau cursurilor de apă emisare.

În cazul Parcului Romanescu, una din ariile verzi de mare însemnătate în structura verde urbană a Craiovei, prezintă un indice al conectivității relativ redus, dacă ținem cont de faptul că situația optimă de conectivitate este continuitatea. Nivelul indicelui de conectivitate rezidă din numărul principalelor punți de legătură cu cele mai importante zone verzi adiacente și tipologia acestora.

În ceea ce privește Parcul Romanescu sunt 4 mari arii de conectivitate (B-dul M.I. Antonescu, B-dul Romanescu, Strada Caracal, Valea Fetii). Aceste 4 arii de conectivitate prezintă 3 tipologii diverse, de la arboret, cu gard viu și platbenzi, plus aliniamente stradale simple și zona grădinilor particulare în partea de nord.

Arealele de conectivitate pot avea un efect deosebit de negativ asupra biodiversității, asta pentru că elementele de conectivitate componente reprezintă părți ale mediului natural puternic antropizate și afectate de activitatea umană.

Protecție: gradul de protecție reprezintă ponderea verdelui urban supus unui anumit regim de protecție. Se consideră zone naturale protejate, de importanță științifică suprafețele delimitate geografic, cu elemente rare sau cu elemente în procent ridicat, desemnate, reglementate și gospodărite în sensul atingerii unor obiective ecologice de protecție și conservare, compatibile cu strategia autorității care le gestionează.

Lista ariilor naturale supuse unui regim de protecție în intravilanul municipiului cuprinde suprafețe din incinta parcurilor de dimensiuni mari, Parcul Romanescu, Parcul Jiu, Grădina Botanică, dar și a parcurilor și grădinilor centrale, chiar dacă au dimensiuni mai reduse, cum sunt: Parcul Teatrului Național, Casa Băniei, English Park.

Biodiversitate: este cel mai important criteriu ecologic de diferențiere. Se poate asigura un indice ridicat al biodiversității printr-un management al ariilor verzi care să asigure mărime mare și o bunp conectivitate a populațiilor. Un rol deosebit de important îl au speciile rare, dar și invazia speciilor exotice, ca și a speciilor indigene, care pot scoate din habitat speciile mai sensibile, contribuind la reducerea biodiversității speciilor.

Biodiversitatea include diversitatea speciilor, diversitatea habitatelor pe care acestea le populează și diversitatea în interiorul speciilor, în special diversitatea genetică.

În Parcul Romanescu sunt identificate peste 200 de specii de arbori și arbuști. Speciile de arbori rari cu o valoare ecologică deosebită sunt: chiparosul de california și ginkgo biloba sau arborele pagodelor.

În schimb, în Grădina Botanică pot fi identificate exemplare seculare de stejar pedunculat, plop canadian și salcie.

Diversitatea floristică din cadrul Grădinii Botanice este structurată la nivelul a 5 sectoare reprezentative din punct de vedere fitogenetic: sectorul sistematic, sectorul plante utile, sectorul flora Globului, sectorul flora României și sectorul plante ornamentale.

În celelalte parcuri pot fi identificate numeroase specii cultivate, arbuști mici, plante ierboase, chiparos, molod, frasin, exemplare izolate de ienupăr de Virginia, specii lemnoase de pin negru, molid argintiu, tuia.

Fondul natural cu valoare de habitat din intravilanul municipiului este completat de arborii de aliniament ai cartierelor și străzilor.

Dintre arborii de aliniament ai străzilor, mai numeroși sunt teii, castanii, arțarii. Iar, dintre speciile de tei, se întâlnesc frecvent: teiul alb, teiul cu frunza lată, arțari. În același timp, sunt răspândite și speciile de plop, plantați în cartiere, cu rol de protecție și aliniamente stradale, iar speciile întâlnite sunt: plopul piramidal italian, plopul canadian.

Mai întâlnim, dar disparat, sub forma grupurilor plantate mai ales în scop estetic, speciile de rășinoase: molidul, molidul argintiu, tuia, tisă, ienupărul de Virginia.

Studiind distribuția în spațiu a biodiversității floristice din intravilanul municipiului Craiova, se observă valori ridicate ale indicatorului numit diversitatea speciilor, doar în două arii urbane: Grădina Botanică și Parcul Romanescu.

Ecosistemele urmane reprezintă biotopuri cu anumite particularități, și anume: temperatură mai ridicată decât exteriorul, intensitate luminoasă mai ridicată în arealele lipsite de vegetație, lipsa sau împuținarea dușmanilor, hrană abundentă sau insuficientă.

Biocenozele din localitate constituie pseoducenoze din care lipsesc producătorii primari, astfel că speciile trăiesc pe seama economiei gospodărești. Astfel, parcurile și grădinile naturale sau cele amenajate reprezintă habitate cu condiții ce se apropie de cele ale pădurilor.

III.4. Diversitatea biotopilor din incinta spațiilor verzi

Pentru o evaluare a diversității habitatelor naturale din Craiova, au fost analizate valoarea ecologică și gradul de dezvoltare a biotopilor din habitatele naturale urbane și, de asemenea, a fost calculat Factorul suprafață biotop și ponderea acestora din suprafața totală amenajată.

Acest din urmă factor evidențiază ponderea din suprafața unui teren, ce revine suprafeței plantate sau care îndeplinește alte funcțiuni ecologice în cadrul ecosistemului.

Prin calcularea factorului suprafață biotop se urmărește standardizarea și transpunerea în termeni concreți a următoarelor obiective de calitate a suprafațelor verzi:

Păstrarea și îmbunătățirea microclimatului și igienei atmosferice,

Păstrarea și dezvoltarea funcției solului și echilibrului hidric,

Crearea condițiilor și creșterea calității habitatelor pentru plante și animale,

Creșterea calității mediului pentru zonele rezidențiale de proximitate.

Factorul se calculează ca și raport între suprafața ecologică efectivă și suprafața totală. Eficiența ecologică se face pe baza unui centralizator de evaluare a eficienței ecologice pentru diferite tipuri de suprafețe din biotopi.

Pentru aceasta au fost analizate structurile verzi urbane din principalele parcuri municipale și grădini, care împreună, dețin o pondere de cca 70% din verdele urban amenajat în Craiova.

Unele dintre ele fac parte din categoria habitatelor naturale amenajate mari cu potențial ecologic ridicat. Dintre acestea fac parte: Parcul Romanescu, Lunca Jiului, Parcul Craiovița, Grădina Botanică.

Restul, mai exact Mihai Bravu, Casa Băniei, sunt de dimensiuni mici, fiind reprezentative ecologic, privite ca ecosisteme flancate puternic de urbanziare, fiind localizate în zona centrală sau în zona rezidențială a blocurilor de locuințe, asa cum este Parcul Cornițoiu.

Se poate observa o pondere relativ mare a suprafețelor cu valoare ecologică scăzută, mai ales în cazul parcurilor Craiovița, Cornițoiu și Casa Băniei. Circulația din interiorul acestora se realizează pe căi de acces cu pavimente închise și semi-închise, suprafețe al căror coeficient ecologic este 0.

În Grădina Botanică biotopii îmbracă o mare varietate, dar cu un procent destul de mare al suprafeței construite și a suprafețelor din asfalt.

Parcul Luncii reprezintă unul din cele mai valoaroase habitate naturale, așa cum nu mai este întâlnit în cazul altor parcuri craiovene, motiv pentru care este numit pădure parc. În cazul acestei zone, factorul FSB arată o eficiență ecologică care se traduce prin condiții de naturalitate similare biotopilor naturali de pădure.

În schimb, în Parcul Craiovița, se constată o valoare mult prea mare a biotopului de pajiște, având o valore ecologică scăzută și o pondere redusă de pădure. Asta în timp ce pe suprafața Parcului Cornițoiu se constată o repartiție neechilibrată a ponderii biotopilor în cuprinsul suprafeței parcului.

În privința ponderii principalilor biotopi, se poate remarca o inconsistență a vegetației de tip pădure în majoritatea cazurilor și o lipsă de coerență în distribuția acesteia.

Cele mai mari valori ale FSB se înregistrează în Parcul Lunca Jiului și în Parcul Romanescu.

CAPITOLUL IV

REZULTATELE ANALIZELOR EFECTUATE

IV.1. Calitatea aerului

Prin intermediul rețelei locale de supraveghere a calității aerului din cadrul Agenției pentru Protecția Mediului Craiova, care cuprinde 6 stații fixe, în regim de prelevare a unor probe medii diurne, precum și prin probe medii de scurtă durată recoltate cu aparatura mobilă de teren, au fost preluate rezultatele determinărilor la principalii poluanți: NH3, NOx, SO2, pulberi în suspensie, pulberi sedimentabile și analizele fizico-chimice ale precipitațiilor.

Rezultatele înregistrate au arătat faptul că valoarea concentrațiilor medii anuale ale noxelor gazoase se încadrează în limitele concentrațiilor maxime admise.

S-au înregistrat totuși câteva depășiri pentru NO2, dar acestea s-au produs în perioadă de vară când temperatura aerului a înregistrat valori de peste 400C, iar circulația vehiculelor a fost deosebit de intensă.

Un aspect important în managementul mediului urban din Craiova este cel privind monitorizarea și controlul pulberilor sedimentabile și, mai ales, a pulberilor în suspensie provenite în cea mai mare parte din zona haldelor de zgură și cenușă.

Pulberile care impurifică atmosfera în aria urbană a municipiului, au o natură diversă în funcție de sursele ce le generează, respectiv: centrale termoelectrice pe combustibili fosili, depozitele de zgură și cenușă, halde de steril și, cu o pondere mai redusă, stațiile de beton și asfalt din zonele limitrofe ale orașului.

În vecinătatea haldelor de zgură și cenușă ale centralelor termoelectrice Ișalnița și Șimnic, datorită insuficientelor măsuri de fixare, se produc frecvent antrenări eoliene care afectează localitățile limitrofe și mediul urban al municipiului Craiova.

S-au constatat depășiri mai frecvente la poluarea cu pulberi în suspensie, în vreme ce concentrațiile pulberilor sedimentabile se păstrează în general sub concentrațiile maxime admise.

Pentru reducerea cantității de pulberi în suspensie și sedimentabile se impun măsuri concrete în vederea aducerii la parametrii proiectați și exploatării corespunzătoare a instalațiilor de fixare a zgurii și cenușii din haldelel de depozitare.

În ceea ce privește obiectivele managementului de mediu pentru ameliorarea calității atmosferei din municipiul Craiova vizează următoarele acțiuni:

Promovarea în activitatea agenților economici a unor tehnologiii adecvate pentru reținerea poluanților la sursă,

Introducerea sistemelor de management de mediu la principalii agenți economici, unde sursele de poluare cu impact deosebit sunt cele mai active și cu ponderea cea mai ridicată în ceea ce privește valoarea și frecvența de emisie.

Gestionarea resursei de aer în sensul reducerii emisiilor până la cele mai scăzute niveluri care să nu depășească capacitatea de regenerare a atmosferei,

Utilizarea combustibililor cu un conținut scăzut de steril,

Diminuarea antrenărilor de pe depozitele de zgură și cenușă prin finalizarea sistemului umectare.

IV.2. Managementul spațiului urban din Craiova

Mediul urban văzut prin prisma calității componentelor specifice, trebuie gestionat și la nivelul eficienței și funcționalității, prin măsuri de renovare și restructurare parțială sau totală.

Starea mediului urban este un factor important care condiționează sănătatea și calitatea vieții locuitorilor din oraș și poate impune costuri substanțiale asupra dezvoltării economice și sociale.

Impactul orașului asupra mediului din zonele periurbane constituie o altă importantă preocupare, în condițiile în care zona urbană este considerată a fi principalul generator al activităților economice, consumator al resurselor naturale și producător al deșeurilor poluante pentru mediu.

Obiectivul principal urmărit în ceea ce privește managementul mediului urban în orașul Craiova este ca, în cadrul tuturor acțiunilor de intervenție urbanistică, indiferent de natura lor să existe o strategie ecologică unitară și viabilă de protecție a componentelor ecosistemului urban.

Acțiunile urbanistice în scopuri ecologice pentru localitatea Craiova, pot fi structurate la nivelul a trei categorii de intervenții:

structura, mărimea și amplasarea, aspectele majore care interesează în acest context, fiind analizate din punct de vedere al conceptelor și direcționate nemijlocit spre soluționarea unor probleme de mediu.

Principalul instrument urbanistic de influențare a mediului în acest sens este tehnica alegerii amplasamentelor, putându-se influența astfel în anumite limite, sporul natural și migrator al populației, concentrarea urbană, mărimea forței de muncă navetiste, distanța și durata medie a navetei.

Forma, zonarea funcțională, zonarea spațială a localității: procentul clădit la sol și coeficientul de utilizare a terenului reprezintă indici globali cu ajutorul cărora se poate face o apreciere corectă a modului în care terenul Craiovei este utilizat, valorile acestor indici fiind semnificativ din punct de vedere ecologic, deoarece atât risipa de teren, cât și acoperirea excesivă a terenului din localitate cu construcții contribuie la degradarea unor factori ai mediului urban, precum și la degradarea unor factori ai mediului urban și la condiții nefavorabile vieții și activității umane.

Intervențiile la nivel local sunt importante sub aspectul contactului între populație și mediu, în cea mai mare parte a timpului și pentru aproape toate categoriile de vârstă ale locuitorilor, contactul nemijlocit cu mediul petrecându-se la acest nivel.

Spațiile verzi reprezintă zone multifuncționale care contribuie la îmbunătățirea calității componentelor mediului urban, a esteticii teritoriului, la satisfacerea unor nevoi ale populației (de recreere, de purificare a aerului urban).

Adevărate resurse recreaționale, spațiile verzi condiționează prin cantitatea, calitatea și localizarea lor calitatea mediului urban pentru locuitorii Craiovei.

Principalele disfuncționalități înregistrate la nivelul funcției ecologice și recreaționale în municipiul Craiova, sunt legate în principal de repartiția neechilibrată a spațiilor verzi pe teritoriul localității, insuficiența spațiilor aferente funcțiunii sub aspect cantitativ și calitativ.

În Craiova în perioada 1990 – 2004 s-a constatat o accentuată tendință de scădere și de degradare a spațiilor verzi existente.

Dintre spațiile verzi, parcurile se caracterizează prin numărul foarte ridicat de lucrări de întreținere, datorită funcțiilor complexe pe care le dețin și datorită comportamentului vizitatorilor.

Parcurile Craiovei sunt distribuite neuniform în teritoriu, multe cartiere fiind situate la distanțe foarte mari de aceste spații verzi.

De asemenea, la nivelul cartierelor Romanești, 1 Mai, suprafața parcurilor este insuficientă în raport cu numărul utilizatorilor nereușind să își îndeplinească eficient funcțiunea ecologică și de recreere pentru locuitorii din zonă.

Una din cele mai mari probleme la nivelul parcurilor este aceea că majoritatea agenților economici și chiar autoritățile locale le percep ca spații disponibile pentru investiții.

În acest fel, activitățile cu caracter comercial autorizate, prea puternic pătrunse în ecosistemele din parcurile craiovene, precum și autorizarea tot mai multor activități care depășesc cadrul recreativ reglementat, vor determina distrugerea vegetației și chiar disparișia unor specii care au fost cu greu adaptate la particularitățile climatice ale ecosistemului urban.

În plus, este problema creșterii suprafeței ocupate de instalații și construcții cu diferite destinații (tarabe, terase, restaurante..), în marea majoritate a parcurilor și grădinilor publice craiovene.

Aceste amenajări nu fac decât să scadă valoarea ecologică și de agrement a parcurilor, dar și să accentueze percepția că ele reprezintă spații disponibile pentru investiții, ignorându-se valoarea lor urbanistică.

Din acest motiv, este absolut necesar să se includă parcurile și grădinile publice, în categoria zonelor în care nu este permisă amenajarea sau desfășurarea unor activități care să depășească limitele de suportabilitate ale suprafețelor naturale, indiferent de destinația lor.

În cazul parcurilor care conservă și elemente cu valoare naturală se impune o atenție sporită pentru acțiunile de conservare.

IV.3. Câteva strategii și măsuri de intervenție locală pentru protecția și conservarea habitatelor naturale urbane

Analiza din punct de vedere științific a zonelor vegetale este un moment important pentru a amplifica intervențiile de conservare, de îmbunătățire și valorificare a ambientelor naturale edificate, ceea ce constituie premisa pentru reconstrucția funcțională a spațiilor recreative și a segmentelor natural – istorice prezente în structura complexă artificală a Craiovei.

Din perspectiva strategiei teritoriale ar trebui avute în vedere următoarele obiective:

Menținerea calității și păstrării biocenozelor naturale la nivelul noțiunii de mediu verde al componentelor de bază ale acestora,

Ameliorarea rețelei majore a spațiilor verzi din periurban și crearea unor medii de refugiu și recazare în cazul migrării speciilor ca urmare a extinderii urbane, exploatărilor, desecărilor,

Delimitarea exactă și controlarea teritoriilor aparținând habitatelor naturale supuse folosinței publice de tip organizat sau spontan,

Recuperarea unor teritorii puternic poluate (depozite de deșeuri, terenuri supuse folosinței publice de tip organizat sau spontan),

Realizarea unei continuități spațiale la nivelul sistemului global al spațiului verde în planul orașului.

În schimb, pe plan local se urmărește:

Identificarea tuturor factorilor de presiune asupra habitatelor naturale și evaluarea efectelor de orice gen,

Stabilirea habitatelor naturale cu valoare deosebită,

Identificarea spațiilor sensibile și prioritare care necesită intervenții,

Desemnarea arealelor specifice în funcție de tipul de proprietar cu implicare în politica de conservare și reconstrucție a habitatelor naturale existente.

Pentru protejarea pădurilor-parc trebuiesc avute în vedere măsuri precum:

Amplasarea spațiului amenajat și dotat spre periferia suprafeței împădurite,

Evitarea risipirii dotărilor (de recreere, alimentație publică, camping),

Combinarea sau folosirea parțială a pădurii pentru parcuri deondrologice sau faunistice,

Supravegherea, întreținerea și exploatarea rațională a fondului forestier,

Organziarea cât mai eficientă a dptărilor edilitare,

Amenajarea unor terase minime de vizitare, în cazul interesului științific.

Măsurile de amenajare teritorială au ca scop diminuarea afectării mediului prin îmbunătățirea condițiilor de locuit aflate în strânsă legătură cu natura.

Analiza distribuției spațiale, structurii habitatelor naturale periurbane și a elementelor indicatoare ale ecosistemelor inițiale în care s-a dezvoltate orașul, au arătat:

Necesitatea evaluării stării mediului și a componentelor naturale din teritoriul periurban,

Accentuarea dinamicii componentelor naturale sub influența antropică,

Starea de sanogeneză a componentelor naturale se reflectă în gradul de sănătate și confort a populației urbane,âoferta pentru valorificarea activității recreative a habitatelor naturale existente,

Obligativitatea diminuării oricăror forme de agresiune a mediului

Oferta pentru valorificarea activității recreative a habitatelor naturale existente,

Nevoia de identificare și delimitare a spațiilor ce aparțin patrimoniului natural.

IV.4. Politica de mediu a României în contextul politicii de mediu a Uniunii Europene

Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001, la întâlnirea internațională de lucru de la Gothenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social și protecția mediului și care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani. Conceptul dezvoltării durabile e însă prezent în politica de mediu a UE încă din PAM 5 și doar se delimitează ca strategie de sine stătătoare în 2001.

La momentul actual există două linii de dezvoltare a acestei strategii: prima, corespunde Procesului Cardiff și are în vedere exact integrarea politicilor de mediu în alte politici comunitare; a doua, reprezentată de Declarația de la Gothenburg – numită și „O Europă durabilă pentru o lume mai bună: o strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă”18 – are în vedere rolul UE în aspectele globale ale dezvoltării durabile. Prin cadrul de dezvoltare inițiat în 2001 au fost identificate 4 priorități:

schimbarea climatică și utilizarea energiei “curate”(adică a surselor de energie ce nu dăunează mediului);

sănătatea publică;

gestionarea responsabilă a resurselor naturale;

sistemele de transport și utilizarea terenurilor.

Pentru tratarea acestor priorități au fost stabilite 3 direcții de acțiune, ce structurează și eficientizează strategia de dezvoltare durabilă și care, în același timp, se completează reciproc. Acestea cuprind:

A. propuneri ce se influențează mai multe sectoare,

B. măsuri de realizare a obiectivelor pe termen lung,

C. revizii progresive a gradului de implementare a strategiei, iar fiecare dintre ele este dezvoltată prin stabilirea unui set de măsuri ce creează cadrul de acțiune propriu-zis și duc la operaționalizarea și aplicarea în practică a dezvoltării durabile.

Pentru prima direcție de acțiune (A), măsurile aferente au în vedere următoarele aspecte:

toate propunerile legislative majore trebuie să includă o evaluare a potențialelor costuri și beneficii economice, sociale și de mediu;

programele comunitare de cercetare și dezvoltare trebuie să se axeze mai mult pe dezvoltarea durabilă;

A doua direcție de acțiune (B) este strâns corelată cu prioritățile identificate, astfel încât pentru fiecare prioritate a fost creat un set corespunzător de măsuri de acțiune.

Priorități Măsuri de acțiune

schimbarea climatică și utilizarea energiei “curate”

îndeplinirea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto;

reducerea emisiilor de gaze ce generează efectul de seră;

sănătatea publică

asigurarea calității și siguranței alimentelor pe tot parcursul lanțului alimentar;

abordarea aspectelor referitoare la epidemii și rezistența la antibiotice;

gestionarea responsabilă a resurselor naturale

eliminarea relației cauzale existente între utilizarea resurselor și creșterea economică precum și stoparea distrugerii biodiversității;

sistemele de transport și utilizarea terenurilor

eliminarea relației cauzale existente între dezvoltarea transportului și creșterea economică;

dezvoltarea de sisteme de transport ce nu dăunează mediului.

Acordurile voluntare de mediu

Acordurile de mediu există ca strategie declarată în urma unei Comunicări a Comisiei din iulie 2002 și reprezintă o formă de co-reglementare, cu rolul de a sprijini implicarea activă și responsabilizarea agenților economici față de protecția mediului. Acordurile de mediu au un caracter voluntar și sunt folosite în mod curent în toate SM, la nivel național, regional sau local, însă apar ca o noutate la nivelul UE – ca acorduri încheiate între Comisia Europeană și federațiile industriale europene. Elementul de noutate este reprezentat de stabilirea unui cadru legal pentru utilizarea acordurilor voluntare de mediu; altfel, putem vorbi de acorduri de mediu încă din 1996, când au fost pentru prima dată subliniate avantajele acestora:

o abordare pro-activă din partea industriei;

soluții eficace și create special pentru problemele identificate;

realizarea rapidă a obiectivelor de mediu.

Reglementarea funcționării acestora, adusă de Comunicarea din iulie 2002, stabilește trei tipuri de acorduri posibile:

acorduri din proprie inițiativă – se referă la inițiativele sectorului industrial în domenii în care Comisia nu intenționează să propună reglementări și pe care le poate sprijini printr-o recunoaștere formală;

auto-reglementări – reprezintă situațiile în care reprezentanții industriei aleg să reglementeze un aspect controversat, pentru a preveni o reglementare legislativă din partea Comisiei;

co-reglementări: constituie un tip mai strict de reglementări, în care UE stabilește obiective și cerințe de monitorizare, iar sectorul industrial decide asupra măsurilor ce trebuie luate în acest scop.

Domeniile în care aceste acorduri la nivel comunitar pot avea un rol însemnat sunt: impactul produselor din PVC asupra mediului, politica integrată a produselor, schimbarea climatică și gestionarea deșeurilor.

Taxele și impozitele de mediu

Taxele și impozitele de mediu au fost adoptate în 1997, ca o modalitate de a promova utilizarea instrumentelor fiscale în vederea creșterii eficacității politicii de mediu. Acestea sunt taxe și impozite impuse în și de către SM (și nu la nivel comunitar), strategie ce a fost permanent încurajată de către Comisia Europeană și care presupune utilizarea a două categorii de taxe și impozite de mediu:

cele care se aplică emisiilor poluante ( de exemplu, taxe pe poluarea apei, pe emisiile de zgomot în domeniul aviatic);

cele care se aplică produselor (taxe pe pesticide, accize pe petrol, etc.);

Veniturile realizate din aceste taxe și impozite se adaugă la bugetele SM și pot fi utilizate în scopul finanțării activităților de protecție a mediului, dar și pentru reducerea altor taxe (cum ar fi taxele de muncă). În acest context, strategia UE constă în:

colectarea experiențelor SM privind taxele de mediu,

analizarea efectelor economice și de mediu ale taxelor și impozitelor existente,

monitorizarea efectelor acestora asupra Pieței Unice și asupra competitivității industriei europene, cu scopul de a aprecia eficacitatea acestor instrumente fiscale și eventuala posibilitate a translatării lor la nivel comunitar.

Strategia europeană de mediu și sănătate (SCALE)

Această strategie este cea mai recentă acțiune în domeniu și are în vedere relația complexă și direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului și sănătatea umană. SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această direcție, fiind elaborată prin colaborarea DG Mediu cu DG Cercetare și DG Sănătate. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea copiilor – care reprezintă cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efectele poluării mediului – spre deosebire de restul legislației de mediu, care este bazată pe norme și standarde pentru adulți. Dezvoltarea acestei strategii are la bază 5 elemente cheie:

va fi fundamentată științific și va analiza interacțiunile complexe dintre diverși poluanți și organismul uman;

va fi centrată pe copii și va iniția acțiuni pilot asupra poluanților cu relevanță specifică pentru copii (precum dioxinele și metalele grele) și asupra substanțelor cu acțiune endocrină;

își propune să crească gradul de informare și responsabilizare a părților interesate și al publicului;

legislația UE va completa legile naționale și va fi revizuită pentru a reflecta situația și nevoile speciale ale copiilor;

va evalua constant acțiunile întreprinse în acest scop.

Pentru dezvoltarea acestei strategii, Comisia are în vedere o serie de întîlniri cu părțile interesate, în vederea stabilirii unor grupuri de lucru și grupuri consultative, precum și în scopul determinării rolului acestora din urmă în cadrul implemetării SCALE.

În România, protecția mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naționale în anul 1990, când a fost înființat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabilește obiectivele naționale în domeniu – „Strategia Națională de Protecția Mediului”, reactualizată în 1996 și în 2002. Strategia este structurată în două părți:

o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică și calitatea factorilor de mediu, și

strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecție a mediului, prioritățile, obiectivele pe termen scurt, mediu și lung. Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naționale cu cea comunitară în ceea ce privește principiile, prioritățile și obiectivele. Astfel, principiile urmărite sunt:

conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor;

dezvoltarea durabilă;

prevenirea poluării;

conservarea biodiversității;

conservarea moștenirii culturale și istorice,

principiul „poluatorul plătește”;

stimularea activității de redresare a mediului (prin acordarea de subvenții, credite cu dobândă mică, etc.).

În ceea ce privește prioritățile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naționale, dar și tendințele și inițiativele existente pe plan global, ele fiind:

menținerea și îmbunătățirea sănătății populației și calității vieții;

menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii;

apărarea împotriva calamităților și accidentelor naturale;

raportul maxim cost-beneficiu;

respectarea programelor și convențiilor internaționale privind protecția mediului.

Referitor la obiectivele stabilite, acestea sunt împărțite în obiective pe termen scurt (până în anul 2000), mediu (până în anul 2005) și lung (până în anul 2020).

Strategiile din 1992 și 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica națională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Național de Aderare la UE. Începând cu anul 1999 și continuând anual, până în 2003, strategia națională de mediu este completată de o serie de documente adiționale, cum ar fi –– „Raportul privind starea mediului în România”, care corespunde primei părți a „Strategiei de Protecția Mediului” și o completează, printr-o analiză detaliată a calității principalilor factori de mediu: calitatea atmosferei, calitatea precipitațiilor atmosferice, starea apelor de suprafață și subterane, starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deșeurilor, situația poluării sonore, etc.

Strategiei Naționale de Protecția Mediului i se adaugă, în anul 2002, „Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu și care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000. Etapele de dezvoltare a strategiei constau în: analiza situației existente, identificarea problemelor, stabilirea obiectivelor strategice, evaluarea opțiunilor de atingere a obiectivelor și elaborarea unui „Plan Național de Gestionare a Deșeurilor”. Acest plan, elaborat de un grup de lucru format din reprezentanți ai industriei, ministerelor implicate, ONG-urilor și ICIM , cuprinde două părți distincte:

acțiuni cu caracter general: identifică tipurile de acțiuni necesare implementării strategiei, precum și entitățile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate și posibilele surse de finanțare;

proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.

Planul se ajustează în funcție de propunerile incluse în planurile regionale, locale și sectoriale și propune măsuri pentru următoarele tipuri de deșeuri: deșeuri municipale, deșeuri de producție, deșeuri periculoase și deșeuri reglementate prin acte legislative specifice. În prezent, Planul se află în proces de reactualizare, un proiect fiind deja transmis spre consultare factorilor implicati (ministere, asociații patronale și profesionale, reprezentanți ai societății civile – ONG-uri)29.

Programe de sprijin a politicii naționale de mediu

Strategiile de dezvoltare a politicii naționale de mediu sunt conturate în funcție de prioritățile aderării la UE și de necesitățile naționale, coroborate cu prioritățile naționale. Astfel, se poate vorbi despre extensii ale programelor comunitare dar și de inițiative naționale și inițiative conforme strategiilor internaționale de protecția mediului. Inițiativele comunitare active în domeniul politicii naționale de mediu sunt reprezentate de instrumentele de pre-aderare Phare, ISPA, și LIFE34; conformitatea cu strategiile internaționale este dată de Agenda 21 și Facilitatea Globală pentru Mediu (GEF), iar conformitatea cu cele naționale de Programul „Sănătate pentru România”.

Programul „România curată”

Acest program a fost lansat în aprilie 2002 de Guvernul României și subliniază eforturile depuse pentru ameliorarea situației mediului și integrarea în plan național a principiilor politicii comunitare de mediu. Important de menționat este că programul „România curată” reprezintă o strategie și o inițiativă națională, care își propune nu numai asigurarea protecției mediului și conservarea resurselor naturale, ci și „creșterea nivelului de educație și conștientizare a populației privind realizarea acestor obiective”. Ca atare, obiectivele sale sunt:

asigurarea protecției și conservării mediului natural și a mediului construit în concordanță cu cerințele dezvoltării durabile;

asigurarea unui management integrat al deșeurilor;

creșterea nivelului de educație și conștientizare a populației în spiritul protecției mediului.

Caracterul reformator al acestei strategii nu este dat numai de accentul pe educația și responsabilizarea populației, ci și de faptul că ea se va desfășura prin promovarea parteneriatului public-privat și prin colaborarea cu autoritățile locale și cu societatea civilă.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Orașele sunt și rămân ”motorul progresului și leagănul a numeroase cuceriri intelectuale, culturale … și tehnologice”, cea mai bună organizare a coabitării umane, deși proporțiile urbanizării sunt și vor rămâne mult timp diferite de la o regiune la alta, de la o țară la alta și în funcție de nivelul de dezvoltare economico – socială, tradiții culturale și istorice etc.

Cert este însă că viața urbană a dobândit un ”statut” propriu, sub multiple aspecte, care reclamă o desfășurare ordonată a fenomenelor și proceselor, existența unor ”reguli” juridice specifice care să asigure organizarea și dezvoltarea durabilă a comunităților locale și naționale.

Orașul, spațiul urban în general, este o realitate care s-a impus atenției geografilor încă din secolul XIX, explozia urbană din ultimele decenii amplificând acestei orientări.

Este un spațiu intens populat, cu un înalt grad de concentrare și organziare, care se dezvoltă în anumite condiții de timp și teritoriale, grație convergenței forțelor de producție și în permanentă opoziție cu satul.

Natura și caracteristicile spațiului urban

Spațiul urban este conceput ca o entitate care, împreună cu spațiul rural, compune spațiul geografic național, caracterizându-se printr-o mare densitate a populației și a construcțiilor, o poziție aparte în procesul schimburilor de valori, cu funcții de concentrare, transformare și redistribuire a bunurilor spirituale și materiale, cu un mediu ambiental puternic antropizat.

De-a lungul timpului, orașul a fost văzut ca un centru administrativ pentru controlul unui teritoriu, ca un zid de apărare împotriva agresiunilor din afară, ca un mod specific de organizare a spațiului, ca un izvor de cultură.

Rațiunile dominante ale existenței orașelor, în perioada contemporană, sunt cele de ordin economic, spațiul urban devenind cel mai ”dens” sub aspectul activităților productive, locurilor de muncă, investițiilor etc.

El este spațiul cel mai eterogen, productiv și complex dintre toate spațiile, fiind considerat o asociere interdependentă de subspații parțial autonome, cu o evoluție nu totdeauna organică.

Înainte de toate spațiul urban este un spațiu geografic care se definește printr-o serie de proprietăți metrice, prin dimensiuni, suprafețe, densități. De altfel, spațiul urban cunoaște o dezvoltare tridomensională:

în suprafață, prin extensiunea rapidă a periferiei lui,

o creștere în înălțime,

o creștere în profunzime, sub nivelul solului.

Când utilizarea terenului este controlată, reglementările impun un anumit raport între suprafața construită și suprafața terenului.

Este, de asemenea, un spațiu fizico-geografic care se caracterizează printr-un relief anume, o structurăgeografică a subsolului său, o rețea de ape de suprafață și subterane – cu importanță deosebită în localizarea unor componente interne, un climat și microclimat specific, o vegetație naturală sau plantată – care, toate la un loc, constituie ”sit”-ul.

Ca și spațiu economic, prezintă cele mai mari densități de investiții și echipamente pe unitate de suprafață, reunind majoritatea capitalurilor disponibile, chiar și pe cele provenite din spațiul rural.

Prin ofertele și cererile zilnice spațiul urban se constituie în ”piață” a muncii. Fiecare activitate economică și întreprindere își are zona sa de recrutare – în funcție de posibilitățile de deplasare, salariile oferite etc.

Spațiul urban este și un spațiu social, cu o segregare mai mult sau mai puțin evidentă a habitatului, activităților și utilizării.

În același timp, spațiul urban este un spațiu adaptat, rezultat în urma adaptării – operată în timp – între activitățile sociale, economice și amplasamentul lor. Este vorba de o adaptare și o interacțiune reciprocă între spații și nevoile rezultate din activitățile economico – sociale.

Spațiul urban este și spațiu perceput și locuit diferit de indivizi, în funcție de nivelul lor de viață, vârsta și pregătirea lor, locul de rezidență și de muncă etc.

În ceea ce privește caracteristica de spațiu industrial: în orașele cu activități preponderent industriale, unde unitățile industriei prelucrătoare pot pătrunde peste tot în interiorul spațiului urban, generând o adevărată ”țesătură” de uzine și locuințe muncitorești.

În spațiile urbane echilibrat dezvoltate localizarea spațiilor industriale depinde de natura lor. Unitățile industriale care poluează fonic, cele care produc reziduuri și necesită mult spațiu sunt împinse spre periferie.

Tipurile și formele de spații industriale sunt foarte variate și pot fi grupate în funcție de o serie de criterii: gradul de nocivitate, gradul de cooperare, extindere, poziția în teritoriu.

Tipurile secundare de spații intraurbane (verzi, de transporturi, comerciale, social-culturale); delimitarea lor prezintă o importanță deosebită în organizarea spațiului urban.

Aceste subspații social-culturale, de deservire, recreere și odihnă apar fie grupate în adevărate zone funcționale, fie dispersate, suprafața ocupată de ele fiind stabilită în funcție de numărul total al populației urbane.

Spațiile verzi de odihnă și recreere variază ca mărime în funcție de caracteristicile spațiului urban, funcțiile lui, numărul populației.

Urbanizarea – concept, caracteristici

Spațiul urban este definit deseori ca un teritoriu material, produs permanent al intervențiilor sociale, determinat permanent de sistemul economic și politic.

Urbanizarea este, sub toate aspectele, trăsătura cea mai frapantă și specifică a perioadei contemporane, un proces ireversibil de transformare a spațiului și de răspândire în teritoriu a condițiilor generale caracteristice mediului urban.

Ea constituie o parte integrantă a dezvoltării economico – sociale a unui teritoriu, a țării în ansamblu, care se asociază cu creșterea rapidă a economiilor și preponderența activităților neagricole.

Urbanizarea înseamnă un proces de dezvoltare intensă a orașelor existente și de creștere, în ritm accelerat, a numărului orașelor și populației urbane, ce are la bază dezvoltarea social – economică și evoluția politică a țării (dezvoltarea activităților de producție, dezvoltarea și diversificarea serviciilor, dezvoltarea circulației și transporturilor etc.).

Procesul de urbanizare reflectă totalitatea proceselor și fenomenelor legate de apariția, creșterea și dezvoltarea orașelor, procese și fenomene condiționate de intensitatea diferitelor activități desfășurate și concentrate în anumite spații geografice.

Urbanizarea se asociază procesului de industrializare și modernizare, procese active de extindere și difuzare a particularităților mediului urban în cel rural.

Unii dintre factorii urbanizării sunt:

cadrul istoric de la care se pleacă în procesul urbanizării,

sistemul economic de producție și studiul de dezvoltare economică,

sistemul politic și divergențele de opinie și concepție generate de apartenența politică a autorităților locale pot antrena atitudini diverse în privința procesului de expansiune urbană,

factorii fizico – geografici se pot constitui, mai ales prin caracteristicile formelor de relief, în factori de favorabilitate sau restrictivitate în procesul de expansiune urbană, deși progresul tehnic transformă noțiunea de impropriu pentru construcții într-o noțiune relativă,

particularitățile populației din diferite subspații reflectate în nevoi, aspirații, comportament predispus spre anumite stiluri de viață urbană, refuzul proprietarilor de a-și vinde terenurile, voința comunității de a proteja anumite spații verzi sau rurale.

Organizarea spațiului urban

La stabilirea zonelor funcționale se ține cont, în măsura posibilităților, de activitatea dominantă a teritoriului.

Dificultățile unei împărțiri corecte rezidă din faptul că aceste zone funcționale adesea se întrepătrund, astfel există insule de grupuri de locuințe în plină zonă industrială, sau industrii în zone de locuit. Aceste interferări de funcțiuni nu permit o delimitare precisă, netă a fiecărei zone funcționale.

Din punct de vedere funcțional, teritoriul urban este deci organizat în zone monofuncționale (rezidențiale, industriale, de recreere etc) sau/și zone polifuncționale (rezidențial-industriale, industriale și de transportur, rezidențial-ecologice etc).

Zona rezidențială (de locuit) se compune, în cea mai mare parte, din clădiri de locuit, dar apar și dotări social-culturale, amenajări de diferite tipuri, uneori chiar mici unități industriale nepoluante. Suprafața sa poate cuprinde de la 30-35% din suprafața orașului (în cazul orașelor mari) până la 55-60% în cazul orașelor mici și imprimă o notă aparte personalității acestuia.

Zona industrială și de depozitare caracterizează orașele cu funcții industriale evidente, apărând în peisajul urban spre sfârșitul secolului XIX, odată cu intensificare procesului de industrializare.

Localizarea industriei este foarte complexă, ea poate pătrunde uneori peste tot în spațiul urban, alcătuind un ”țesut” nedefinit de locuințe și unități industriale. De cele mai multe ori se grupează însă în jurul gărilor, în lungul axelor de penetrare sau canalelor, pe țărmul mărilor sau oceanelor, conturându-se zone industriale.

Zone verzi – intraurbane (zone de recreere) sunt părți ale spațiului urban supuse unui regim de amenajare specific și folosită pentru recreere și odihnă zilnică sau la sfârșit de săptămână.

Zona de transporturi: cele mai multe spații destinate transporturilor se situează în afara țesutului urban, din motive de accesibilitate mai mare, posibilități tehnice de depozitare, relații de integrare în rețele de transport internațional. Corespunzător unui nivel de dezvoltare tehnică ridicat, pot apărea mai multe tipuri de infrastructuri.

Zone de depozitare și de amenajări urbane au ca funcție principală aprovizionarea populației, precum și depozitarea mărfurilor și a produselor de diferite folosințe, materializându-se ăn peisajul urban prin:

piețe și hale agroalimentare,

târguri,

depozite și autodepozite, garaje, depouri pentru transport rutier,

stații PECO.

Orașul privit ca și un sistem reprezintă un punct central al managementului urban actual. Cunoașterea sistemelor au ca și scop determinarea rolului elementelor în cadrul modului general de operare al unui sistem.

Fiecare sistem are coerență și unitate, lucru care permite diferențierea lui de celelalte sisteme și perceperea lui ca pe un întreg , întreg care are o complexitate deosebită.

Orașul, ca un rezultat al creației omului, este definit ca mediul în care elementele naturale sunt folosite pentru obținerea unei calități superioare a vieții și pentru facilitarea realizărilor de ordin cultural și intelectual. Diversitatea culturală a ecosistemului urban, este parte componentă a vitalității și a dinamismului din orașe.

Ecosistemul unei așezări, mai ales a orașului, reprezintă un sistem deschis, cu schimb de materie, de energie și informație între acesta și mediu.

Un ecosistem urban presupune o ordonare mai mare, mai complexă în comparație cu ecosistemul natural datorită integrării acestuia care este determinată de constrângerile instituționale.

Orașul este mediul uman cu cea mai mare densitate demografică și tehnologică ceea ce conduce la o viață socială foarte intensă. Din acest motiv orașul este considerat modelul așezărilor umane.

Ecosistemul urban este analizat din mai multe puncte de vedere:

substanțial, prin aprovizionările de materii prime pentru industrie sau de bunuri de consum sau alimente realizate în afara lui, precum și prin ieșirile de produse rezultate din prelucrarea materiilor prime și a deșeurilor rezultate,

energetic, mai exact cantitatea de energie consumată pe cap de locuitor din toate activitățile din ecosistem,

informațional, adică a tot ce este legat de domeniul desfășurării activității, aș reglării vieții interne și externe,

din perspectiva diacronică, mai exact istorică sau viitorologică.

Spațiile verzi reprezintă zone multifuncționale care contribuie la îmbunătățirea calității componentelor mediului urban, a esteticii teritoriului, la satisfacerea unor nevoi ale populației (de recreere, de purificare a aerului urban).

S-a înregistrat o evoluție continuă a caracteristicilor teritorial-funcționale ale municipiului Craiova, evoluție condiționată în mare măsură de factorii fizico-geografici și umani.

Reperul principal pentru descrierea și diferențierea zonelor funcționale este dat de raportul între activitățile în sine și locuire.

Locuirea este considerată ca fiind funcțiunea principală, de fond, în oraș, urmând ca restul activităților să fie clasificate după ponderea și relația lor cu aceasta. Totodată, locuirea este cea mai vulnerabilă în raport cu celelalte funcțiuni, fapt ce impune în unele cazuri măsuri de protecție și consolidare.

Din analiza bilanțului teritorial al zonelor funcționale ale municipiului Craiova, se desprinde o pondere relativ mică a suprafeței ocupate de zona centrală cu funcțiuni complexe de interes public, cauzată de existența unui sistem insuficient dezvoltat de instituții publice. Principala cauză a acestei situații este procentul ridicat de ocupare a terenului din zona centrală a orașului. Această situație este impusă, pe de o parte de dezvoltarea excesivă a zonei de locuit către zona centrală, iar pe de altă parte, de trecerea multor spații din domeniul public către funcțiuni predominant comerciale și servicii.

Un bilanț teritorial al verdelui urban din municipiul Craiova evidențiază o pondere mare a spațiilor verzi din cartiere, cca 41% din suprafața totală a spațiilor verzi amenajate. Urmează ca și pondere parcurile municipale cu 36%, grădinile verzi cu doar 6%, iar restul de 17% înglobează alte categorii de spații verzi.

Marea parte a spațiilor verzi sunt situate spre periferia orașului, în zona centrală existând doar câteva grădini publice de mici dimensiuni.

Habitatele naturale urbane, sunt adesea considerate spații verzi cu funcțiuni estetice și de recreere pentru locuitorii orașului. Ele cuprind spațiile verzi amenajate din oraș, diferite din punct de vedere al mărimii, compoziției floristice, gradului de amenajare, destinației și amplasamentului.

Prin intermediul rețelei locale de supraveghere a calității aerului din cadrul Agenției pentru Protecția Mediului Craiova, care cuprinde 6 stații fixe, în regim de prelevare a unor probe medii diurne, precum și prin probe medii de scurtă durată recoltate cu aparatura mobilă de teren, au fost preluate rezultatele determinărilor la principalii poluanți: NH3, NOx, SO2, pulberi în suspensie, pulberi sedimentabile și analizele fizico-chimice ale precipitațiilor.

Rezultatele înregistrate au arătat faptul că valoarea concentrațiilor medii anuale ale noxelor gazoase se încadrează în limitele concentrațiilor maxime admise.

BIBLIOGRAFIE

1. Marinescu I 2006 – Disfuncționalitățile mediului urban ,

2. Gastescu .P .1998 – Ecologia așezărilor umane ,

3.Virgil Ionid 1998 – Urbanism și mediu ,

4.Ciobotea 2000 – Grădinile și parcurile Craiovei.

BIBLIOGRAFIE

1. Marinescu I 2006 – Disfuncționalitățile mediului urban ,

2. Gastescu .P .1998 – Ecologia așezărilor umane ,

3.Virgil Ionid 1998 – Urbanism și mediu ,

4.Ciobotea 2000 – Grădinile și parcurile Craiovei.