Conceptul de Globalizare

CUPRINS

INTRODUCERE

Globalizarea este un proces obiectiv al dezvoltării lumii actuale, unul dintre conceptele folosite cel mai frecvent în mediile politice, economice și academice, dar care vizează deopotrivă toate celelalte domenii ale vieții sociale: financiar, demografic, militar, de mediu etc.

Alături de strategiile de integrare, globalizare, dezvoltare durabilă sau de mediu, strategia de securitate globală va deveni unul din subiectele de mare actualitate a cărui dezbatere trebuie să conducă obligatoriu la o soluție unanim acceptată de comunitatea mondială iar lista beneficiarilor să fie completă.

Securitatea este unul din indicatorii relevanți ai influenței globalizării asupra societății umane deoarece, prin structura sa multidimensională, reflectă modul în care societatea își propune să se protejeze impotriva amenințărilor de orice natură, evaluând riscurile si tendințele de evoluție ale mediului internațional de securitate.

Procesul de globalizare în curs de desfășurare are o influență foarte mare, considerabilă asupra securității. Devine evident că toate eforturile direcționate spre asigurarea securității unui obiect luat în parte – stat, societate, firmă, persoană etc., trebuie să își aducă contribuția la asigurarea securității globale, adică a securității umane, a întregii planete. De aici reiese că securitatea statului, societății, persoanelor nu poate fi asigurată pe deplin fără a asigura securitatea planetară.

Mediul strategic de securitate este definitoriu pentru construirea și întreținerea stării de securitate, întrucât este caracterizat de fenomene și procese social-politice care relevă un grad ridicat de instabilitate, imprevizibilitate, manifestarea unor noi riscuri și amenințări, mai ales asimetrice, redefinirea relațiilor dintre marile puteri precum și creșterea libertății de acțiune a actorilor statali și non-statali.

Actualul mediu internațional de securitate obligă toate statele democratice să-și perfecționeze organizațiile cu funcții de cunoaștere a amenințărilor la adresa securității naționale și a comunității internaționale. Globalizarea a creat noi condiții, care minimalizează importanța granițelor naționale, iar amenințarea bipolară a fost înlocuită de un set divers și multipolar de amenințări, generate și de situațiile de conflict.

Globalizarea a devenit un termen superuzitat caruia i-au fost atribuite de-a lungul timpului numeroase semnificatii. Globalizarea este un proces la scară planetară, o noua ordine mondială, perfecționată și ajustabilă care, prin transformarea continuă de către voința umană devine fenomen social.

Globalizarea creează atât oportunități cât și riscuri si amenințări. În acest mediu, “niciun stat nu se poate izola sau rămâne neutru, niciun stat nu este la adăpost și niciunul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale”. Globalizarea “profilează o șansă reală de dezvoltare economică pozitivă, aptă să creeze prosperitate, dar înscrierea pe această tendință nu este o certitudine garantată pentru fiecare țară. Ea depinde de capacitatea statelor de a exploata programatic si eficient astfel de oportunități”, pentru că în caz contrar, cel mai mare risc pentru o țară este acela de a rămâne în afara proceselor globalizante pozitive.

Globalizarea crează de multe ori așteptări foarte mari în diverse zone ale lumii. Dar acest progres creat de globalizare este departe de a fi uniform. În plus, globalizarea poate tensiona la extrem structurile sociale si economice ce nu se pot adapta rapid.

Aceste diferențe statice si dinamice pot cauza conflicte majore. In contextul acestei configurații complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate si conflict.

Se poate aprecia faptul ca procesul de globalizare a început să spargă organizarea pe verticală a culturilor. Cele care par să ia naștere sunt culturi orizontale, provenite din rețele transnaționale, iar în unele cazuri sunt bazate pe interese și scopuri a căror coagulare și concretizare ar constitui amenințări la adresa securității statale și stabilității regionale sau globale. Astfel, rețeaua de fond a principalelor riscuri și amenințări la adresa securității statale, regionale și chiar globale este formată prin dezvoltarea activității unor grupuri constituite în jurul unor interese specifice, divergente ori antagoniste în raport cu interesele națiunilor în interiorul cărora acționează, fiind, astfel, periculoasă și pentru alte state. Grupurile cele mai periculoase sunt organizate după regulile activității clandestine – criptare și securizare a comunicațiilor. Aceste structuri tind să prolifereze și să se dezvolte preluând din potențialul de putere al statelor în care s-au constituit, prin parazitarea diverselor paliere ale vieții sociale, politice și economice.

Aceasta lucrare incearcă să prezinte efectele globalizării asupra securității. Procesul globalizării generează noi tensiuni cat si factori de risc. Afirmarea sau dorința de afirmare pe scena globală a actorilor nonstatali creste complexitatea procesului de luare a deciziilor in politica externă si de securitate a statelor. Răspunsul la aceste noi manifestări sunt forme de solidaritate care sa facă posibilă gestionarea unui spectru larg de tensiuni si riscuri. In contextul discuțiilor legate de globalizare ingrijorează fenomenele de fragmentare si slăbire a coeziunii sociale, de localism, pe întinse arii ale globului. “Conflicte inter-etnice si inter-confesionale (degenerând adesea in violente, războaie civile), xenofobia, șovinismul arata” ca exista si reversul medaliei si cat de departe suntem de viziunea superoptimista de la începutul anilor ‘90.

Marea provocare pentru globalizare, pentru omenire, este cum sa fie reduse sursele de fragmentare, de slăbire a coeziunii sociale, sentimentele de frustrare ale unor grupuri si comunități, “neînțelegerile” intre civilizații. In acest context se pune problema “ordonării” sistemului internațional, in condițiile interjocului dintre forte centrifuge si centripete.

Pe parcursul ultimului deceniu s-a asistat la o renaștere a terorismului, pe o arie de acțiune și cu un grad de violență cu adevărat internaționale, având ca principal motor extremismul islamic. Susținătorii și partizanii acestui tip de înțelegere a islamului sunt, în prezent, activi în mai multe regiuni, printre care se numără America de Nord, Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Asia Centrală și, într-o măsură mai mică, America Latină. În prezent, terorismul atacă mecanismele lumii civilizate, fiind un fenomen mult mai complex chiar decât războiul, care trebuie studiat și aprofundat nu doar pentru a-i limita efectele și a-i pedepsi pe cei vinovați, ci îndeosebi pentru a-i înțelege și a-i eradica mecanismele și cauzele.

În cazul în care evoluțiile actuale își vor păstra cursul, în lipsa intervenției unor factori exogeni cu rol regulator, se anticipează mai multă instabilitate, ale cărei efecte se vor resimți la nivel global prin migrație și criminalitate, mai multe „state eșuate“, cum a fost Afganistanul, mai multe acte teroriste, intensificarea proliferării armelor de distrugere în masă și a traficului ilegal cu armament convențional – întrucât reprezintă surse de câștig și de putere. Considerentele de mai sus, realitatea actuală în care “lumea traversează o situație fără precedent, fiind profund marcată de acțiunile iraționale ale unor forțe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunității internaționale și de slăbire a stabilității mondiale – în general” obligă comunitatea internațională la meditație profundă și acțiune continuă pentru a putea ține sub control provocările și neprevăzutul generate de globalizare.

Recunoscut ca a fi flagelul secolului XXI, terorismul se găsește în centrul atenției iar “caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neașteptată și cea mai puțin dorită, a procesului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă și atitudine al tuturor democrațiilor, căruia statul român i se asociază fără nicio ezitare”.

Pagină albă

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE GLOBALIZARE

Contactele din ce în ce mai extinse (în plan economic, politic, social și cultural) dincolo de frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizării și conduc la reducerea rolului de bariere pe care aceste frontiere statale le îndeplinesc.

Deși procesul de globalizare este tot mai des adus în discuție iar pașii făcuți în acest sens nu sunt de neglijat, mileniul al treilea a debutat cu o societate umană complexă, greu de gestionat, în a cărei memorie sunt încă vii rezultatele puțin satisfăcătoare ale deciziilor politice de intervenție în plan social, în cea mai mare parte a lumii, precum și eșecurile înregistrate în unele zone sau regiuni în încercarea de a direcționa procesele sociale în favoarea principalilor acționari pe piețele de capital, concretizate în milioane de victime omenești, de drame umane și reacții tot mai violente de respingere, în creșterea criminalității organizate, în sporirea rezistenței comunităților la dezorganizarea socială care se produce prin regionalizare sau reinventare a statelor.

Acestei stări de fapt i se opune cu vehemență realitatea Europeană care evidențiază nu numai rezultatele unei politici coerente de dezvoltare durabilă, de asigurare a păcii și stabilității în zonă dar și o politică consistentă de unificare, acceptată și sprijinită de națiunile care o compun, proiectul de globalizare fiind un demers al cetățenilor acestei zone.

Dacă Europa la începutul mileniului trei se găsește în plin proces de integrare economică și de realizare, din punct de vedere politic, a propriei identități și este beneficiară de instituții și instrumente comune pentru promovarea și apărarea intereselor europene în relațiile cu celelalte centre de putere, nu același lucru se poate spune despre celelalte zone ale lumii unde încercările de cristalizare a unor soluții privitoare la viitor, chiar dacă nu au lipsit, ba chiar s-au intensificat, încă nu s-au concretizat.

1.1. Definirea globalizării

Fondul Monetar Internațional a definit globalizarea drept integrarea internațională crescândă a piețelor, atât pentru bunuri și servicii, cât și pentru capital (Anexa nr.1). Termenul de „globalizare“ este utilizat pentru a explica și a da sens conținutului specific al capitalismului contemporan, deși nu toate procesele ce sunt părți componente ale globalizării sunt noi. O mare atenție este acordată, în cadrul globalizării, aplicării noilor tehnologii (în cea mai mare parte utilizând cuceririle revoluției informaționale) în procesul de producție, dar și schimbărilor ce au loc concomitent în organizarea, managementul și comunicarea la nivelul unităților economice, al statului și instituțiilor sale și al întregii societăți, în general.

Una dintre cele mai uzitate definiții ale conceptului de globalizare este următoarea: „Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socio-culturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale”.

„Global”, în sensul de „la nivel mondial”, începe să fie utilizat în Anglia secolului XVI, în urma expansiunii maritime europene și a apariției „sistemului mondial”.

Într-o formă gramaticală sugerând procesualitatea, termenul de „globalizare” își derivă semnificația actuală dintr-o conștientizare a faptului că lumea tinde să devină un fel de sat global, sau cel puțin un sistem economic, socio-politic și cultural unic. Teoriile de genul celei susținute de Mac-Luhan au supraestimat totuși implicațiile comunitare și omogenizatoare ale noilor mijloace de comunicare mass-media. Globalizarea nu a dus la apariția unei lumi integrate pradă unui proces inefabil și implacabil de “macdonaldizare”, a unei culturi uniforme și uniformizatoare, decât pentru a crea o lume „rizomică”, o lume a dezrădăcinării, alienării și hiperrealității pe de o parte, a creșterii importanței relațiilor cuaternare și a fantasmelor comunităților virtuale, pe de altă parte.(Anexa nr. 2)

Globalizarea este însoțită de un proces concomitent de „localizare”, proces ce sparge semnificația totalizantă a termenului. Globală este și „globalizarea”, în sensul omogenizării, dar și „localizarea”, în sensul eterogenizării.

Unii cercetători raportează procesul globalizării la acea tendință universală a omului spre “totalitatea concretă”, care ni se înfățișează ca fiind opusă caracterului extensiv, adică acelei trăsături ce pare a fi trăsătura dominantă a actualului proces de globalizare. Globalizarea fără regionalizare nu are sens; cu cât lumea devine mai globală, cu atât ea este mai regională. Cu alte cuvinte, globalizarea este un proces cu două sensuri: lumea se integrează, devine din ce în ce mai unitară – se globalizează, dar în același timp se diferențiază – se regionalizează.(Anexa nr. 3)

Frecvența mare a folosirii termenului globalizare dovedește că este un concept la modă. Literatura de specialitate oferă o paletă largă de definiții date conceptului globalizare. Una din primele definiții ce vine dinspre sociologie a fost oferită de Giddens, care afirma că: “Globalizarea trimite la dezvoltarea relațiilor sociale și economice, care se extind în întreaga lume…Un aspect cheie al studiului globalizării este apariția unui sistem mondial, ceea ce înseamnă că, într-o oarecare măsură, trebuie să privim lumea ca formând o singură ordine socială”.

Alți autori, pentru a evidenția ceea ce este caracteristic globalizării, fac o paralelă între aceasta și mondializare. Astfel, aceștia subliniază următoarele caracteristici ale celor două procese: a) mondializarea trimite la un cadru inspirat de cel care l-a pus în practică imediat după cel de-al doilea război mondial, în timp ce globalizarea, ca noțiune, se referă la un cadru alternativ, în curs de definire și de elaborare; b) mondializarea a fost un proiect purtat în esență de actori publici, adică de guverne și organizații internaționale, însă globalizarea, ca punct de plecare are practicile în expansiune și de gestionare a întreprinderilor și a multinaționalelor, înainte de a fi adoptată și adaptată de către guverne, dar și datorită practicilor macro-economice ale marilor organizații economice internaționale și regionale; c) dacă mondializarea se baza pe delimitări clare între internațional și național, pe de o parte, și între public și privat pe de altă parte, totuși, globalizarea se întemeiază pe desființarea „granițelor” dintre internațional și național, dintre public și privat, cu scopul declarat de a favoriza și accelera creșterea economică.

Globalizarea poate fi privita si ca o forma perfecta pe care o poate atinge un sistem, fiind considerat de unii analiști ca un stadiu evolutiv al societății ca si sistem de sisteme. Dincolo de orice definiție sau speculație referitoare la stadiul final al procesului de globalizare – considerat de unii ca forma perfecta si deci lipsita de energia interioara sau mișcare – , aceasta trebuie privita in primul rând ca o realitate care trebuie acceptata.

Unele dicționare o definesc ca „termen englezesc“ care exprimă „mondializarea“, adică un „proces de control multinațional, sau prin multinaționalitate, a vieții economice și sociale“.

Această definiție, ca multe alte sute, este limitativă, restrictivă și lipsită de orizont. Globalizarea (mondializarea) nu poate fi redusă la o simplă definiție si cu atât mai mult la o definire descriptivă. Globalizarea este un proces foarte amplu, cu determinări obiective (care rezultă, deci, dintr-o lege sau dintr-un complex de legi cu privire la sensul dezvoltării societății omenești, la evoluția ființei umane și a mediului în care ea trăiește) și o mulțime de nuanțe și de implicări subiective, ce se identifică prin acțiuni conștiente de „însușire“ a efectelor acestui proces și chiar de grăbire a procesului și de impunere a unor efecte conforme cu interesele unor actori sau unor grupuri de presiune. Uneori – și nu de puține ori –, se confundă această „grabă spre mondializare“, care nu poate fi decât de sorginte subiectivă, cu evoluția în progresie geometrică a acestui proces. Această confuzie, mai exact, această identificare forțată face foarte mult bine unora, foarte puțini, și foarte rău celorlalți, întrucât evoluția accelerată a unor fenomene și procese nu este totuna cu forțarea evoluției pentru a obține profit, putere, influență și poziții privilegiate. Din păcate, realitatea acestei lumi nu exclude dimensiunea subiectivă, părtinitoare, voluntaristă, impostoare și, de aceea, neplăcută, perversă și chiar terorizantă. O astfel de dimensiune afectează grav realitatea lumii, ordinea ei firească, normalitatea și progresul.

Mondializarea nu a început cu zece sau cu douăzeci de ani în urmă. Ea este veche de când lumea. Ar fi multe de spus și de scris în această privință, întrucât cercetările au ajuns deja foarte departe, atât cu formularea de ipoteze, cât și cu certitudinile.

După ce continentele s-au separat prea mult pentru ca oamenii să-și mai poată aminti că au fost cândva împreună, a reînceput reconstrucția dinamică, anevoioasă și terorizantă a ceea ce, mult mai târziu, se va numi unitate prin diversitate. Vikingii au ieșit pe mare și, probabil, au ajuns până în America, populațiile continentale și-au continuat periplul, iar descoperirile din ghețurile munților Himalaya și a altor zone neexplorate încă îndeajuns, confirmă multe dintre ipotezele fantasticei trude a oamenilor de a-și regăsi unitatea și originea. Marile expediții maritime au dus la acele mari descoperiri, în fața cărora oamenii se uimeau, dar, uneori, trăiau un sentiment ciudat de deja vu. Crearea primelor rute comerciale între Europa, Asia, Africa și America sunt componente ale primelor eforturi ale regăsirii unității geografice, geopolitice și geostrategice a lumii. Primul drum cunoscut și confirmat în jurul lumii a fost făcut de Ferdinand Magellan în 1552, dar, poate, timpurile și mijloacele ne vor ajuta să vedem și dincolo de ceea ce se vede, să aflăm și alte lucruri din epocile care sunt încă întunecate. Oricum, se pare că un astfel de drum reprezintă sau ar putea fi considerată ca reprezentând declanșarea primei etape a procesului de mondializare. În acest proces, declanșat, după toate datele de pe continentul european, s-a încercat și, în mare aparte chiar s-a reușit, construcția, mai exact, impunerea unei ordini, bazată pe forță, pe dictat, pe putere economică și pe influență. Acaparatorii și beneficiarii de putere și de influență au acționat cu rapiditate, tenacitate ași eficiență.

Se poate astfel considera ca procesul de globalizare – care de altfel in opinia unor analiști nu este decât o încercare de revenire la unitatea lumii, de încheiere a unui ciclu al existenței umane pe pământ – cunoaște cel puțin șase etape:

migrațiile populațiilor războinice din foaierul perturbator în toate direcțiile, dar mai ales spre Vest (acestea reprezintă, de fapt, cea mai semnificativă și mai teribilă confruntare a Antichității și Evului Mediu); bătălia semnificativă n-o reprezintă cea dintre popoarele maritime și cele continentale, ci confruntarea dintre popoarele migratoare războinice și cele sedentare; această bătălie a fost câștigată de popoarele sedentare, dar, la rândul lor, au fost și ele influențate masiv de filosofia de mișcare, de ordinea și disciplina specific militară a popoarelor migratoare);

primele călătorii, primele descoperiri, primele baze militare și primele colonii (secolele XVI-XVII);

colonizarea, expansiunea intereselor civilizației occidentale pe toate continentele și rezistența populațiilor de pe aceste continente la o astfel de expansiune (secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea);

neocolonialismul sau expansiunea industriei, tehnicii și tehnologiei (revoluția industrială), care se suprapune cumva cu perioada dintre cele două războaie mondiale și chiar peste primii ani de după război;

consolidarea relațiilor internaționale prin solidaritate, decolonizare, respect reciproc și instituirea spiritului națiunilor (crearea și dezvoltarea statelor naționale), dar și bipolarizarea lumii (1918-1990);

ieșirea din bipolaritatea politică și ideologică, expansiunea democrației, reacțiile violente și asimetrice la această expansiune, globalizarea informației și economiei, spiritul de rețea (după 1990).

Fiecare dintre aceste etape își are caracteristicile ei importante, din care, uneori, sunt excluse cele ale unor mari entități (sinică, hindusă, africană și arabă), care cuprind peste cinci miliarde de oameni care nu gândesc în același fel cu occidentalii, ci uneori mult mai nuanțat, pe alte coordonate și în universul altor sisteme de valori.

Dar, mai ales, cele șase etape se deosebesc unele de altele, în primul rând, prin spiritul frontierei. Frontieră înseamnă identitate. Nu există identitate fără delimitări, fără frontiere. Așadar, procesul globalității este, în primul rând, un proces frontalier.

„Fenomenul frontierei exprimă totalitatea proceselor prin care se manifestă o expansiune istorică, fie a unui popor, fie a unei civilizații, fie a unei religii sau ideologii, ori, în fine, a unui imperiu. Vorbim, în acest caz, de frontiera popoarelor, a civilizațiilor, a imperiilor, ori pur și simplu de frontiere religioase, ideologice etc.“

Este vorba, deci, de filosofia delimitărilor într-o lume din ce în ce mai interdependentă. La urma urmei, frontieră nu înseamnă numai o linie care separă un stat de altul, care delimitează teritoriul unui stat, o religie de altă religie, o ideologie de alte ideologii, un mod de viață de un alt mod de viață, ci și o expresie a identității, a individualității și a diferenței. Se poate spune astfel că există atâtea frontiere câți oameni sau atâția oameni câte frontiere, dar afirmația n-ar fi decât generică, întrucât o frontieră nu materializează un conținut, ci doar o delimitare a unei entități. Ca urmare delimitarea este importantă, dar nu și esențială. Esențială este devenirea așa cum este si izvorul.

Contextul mondializării și al globalizării ce caracterizează totalitatea raporturilor socio-culturale și politico-economice contemporane este, într-o mare măsură, cel care oferă societăților contemporane cadrul pentru recompunere sau mutație, în acest proces de recompunere globalizarea jucând un rol foarte important: ea corodează identitățile culturale și religioase, dar, în paralel, stimulează neașteptate recompuneri.

Globalizarea este definită, de asemenea, ca o formă particulară de omogenizare a culturilor sau rezultatul procesului a ceea ce s-ar putea numi o „cultură globală”.

Sub raport strict relațional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanțelor prin tehnologii noi (comunicațiile mobile de generația a treia, internetul), interconectarea și creșterea dependențelor reciproce, integrarea piețelor financiare și comerciale, găsirea de soluții la unele probleme globale, dezvoltarea de identități transnaționale etc. În acest context, globalizarea va cuprinde toate sferele de existență umană și va constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea în întregul ei.

Ca proces, globalizarea va fi acompaniată de retragerea statului din domeniile de activitate pe care până acum le controla și administra, de regulă, în beneficiul întregii societăți. În plus, acest proces complex va conduce treptat la dispariția frontierelor fizice vizibile, așa cum sunt ele astăzi, și la apariția unor frontiere invizibile, stabilite pe alte criterii, în urma cărora unele zone de integrare se vor consolida, în timp ce vor apărea și așa-numitele zone de dezvoltare gri. Prin urmare, globalizarea nu se mai rezumă astăzi la simpla deschidere a frontierelor, ci sporește continuu importanța piețelor, restrânge competența statelor naționale, instituționalizează forme de putere supranaționale capabile să orienteze întreaga dezvoltare atât a zonelor de integrare, cât și a zonelor gri.

„Ca termen strict, globalizarea semnifică multitudinea de transformări economico-sociale înregistrate de omenire în prezent, extinse la scară integratoare și generate de impactul fluxurilor financiar-monetare transcontinentale asupra caracteristicilor interacțiunilor sociale. Globalizarea se referă la acea transmutație intervenită în structura și modul de organizare a societăților omenești care a dus la ampla disociere și polarizare a statelor-națiune sau, cel puțin, a ceea ce a mai rămas astăzi, la început de mileniu trei, din acestea”.

Într-o lume ce devenea, pe zi ce trecea, din ce în ce mai interdependentă, evenimentele economice, politice și militare de peste mări și țări aveau un impact imediat „acasă” și, în paralel, orice zguduire a mediului intern al statului-națiune genera valuri de reacție în teritorii situate la mii de kilometri distanță. De aici și teama oamenilor față de efectele globalizării.

Potrivit unor autori, fiind în consens cu cele prezentate până acum, globalizarea ar trebui privită sub cel puțin două aspecte: proces complex și multidimensional și proces dinamic și de durată.

Globalismul reprezintă un ansamblu de concepții ideologico-politice având ca numitor comun analiza dimensiunilor planetare pe care le-au căpătat problemele politice, tehnologice, economice și sociale cu care se confruntă omenirea în prezent. Din această perspectivă, problemele populației, energiei, alimentației, mediului sunt studiate ca probleme globale, rezolvarea lor putându-se face numai cu aportul tuturor locuitorilor planetei într-un efort conjugat, direcționat și foarte bine dozat. Ceea ce este de necontestat și anume că globalizarea va fi benefică pentru toate popoarele și națiunile, într-o măsură mai mică sau mai mare, preocupă oamenii de știință, care sunt în permanență aplecați asupra domeniilor în care și-au extins cercetarea și încearcă să demonstreze viabilitatea procesului punând un accent deosebit pe analiza următoarelor elemente: interdependența economiilor în cadrul pieței mondiale este studiată asiduu de economiști; problematica protecției mondiale este abordată de ecologiști ca o problemă ce preocupă întreaga omenire; securitatea globală, pacea și stabilitatea, ordinea mondială stau în atenția politicienilor; militarii fundamentează „strategii globale” și cu aportul științei și tehnologiei pun la punct arme strategice capabile să atingă orice punct al lumii. (Anexa nr.4)

Între cauzele care au determinat apariția dimensiunii planetare a acestor probleme putem enumera: amploarea și dimensiunea transnațională a structurilor mediatice care permit oricărui cetățean de pe glob să aibă acces la informații și, totodată, să participe activ la evenimentele care au loc în orice zonă a planetei; creșterea interdependenței și cooperării economiilor naționale, progresele tehnologiei ai căror beneficiari sunt actorii pieței mondiale, schimburile economice și de tehnologie fiind o realitate în ascensiune; evoluția tehnicii militare care poate amenința cu distrugerea vieții pe pământ în cazul unei confruntări nucleare; explozia demografică, migrația necontrolată și lipsa resurselor exploatabile în prezent.

Globalizarea implică politici și strategii globale de abordare a problemelor comune pentru întreaga umanitate, din acest punct de vedere existând păreri conform cărora independența și suveranitatea pe plan internațional au devenit anacronice și ar trebui să se renunțe în favoarea unei puteri mondiale. Alte puncte de vedere susțin însă că naționalismul și globalismul nu sunt opuse și interdependența mondială poate evolua în condițiile respectului pentru independența și suveranitatea națiunilor.

Cel mai important lucru al procesului în sine este considerat a fi înțelegerea corectă și deplină a globalizării, care să elimine tendința de globalizare forțată, încă existentă în mințile unora, subordonată dorințelor de dominare și de ștergere a diferențelor naționale de orientare forțată către scopuri care aparțin în exclusivitate celor puternici, precum și tendinței de „supraierarhizare și perifericitate”, care, cel puțin în acest moment se manifestă și încă cu perspectivă, ceea ce duce la menținerea în controversă a procesului și la creionarea unei perspective pline de necunoscute și amenințări.

Împotriva acestei concepții lipsite de viitor se manifestă o alta mult mai realistă și mai convingătoare, bazată pe o deschidere largă a spațiului, care ia ca bază de calcul posibilitatea manifestării parteneriale, acceptul și încrederea în direcția și sensul dezvoltării mondiale, integrarea tehnologică și, mai ales, perspectiva accesului liber, supus doar competenței la valorile comune ale omenirii, concepție capabilă să facă din globalizare o dorință, o tendință obiectivă a dezvoltării și voinței generale, în acest sens conceptul însuși devenind viabil pentru întreaga masă a subiecților. Privită în acest mod, globalizarea va influența și va determina multitudinea de probleme care pe parcursul istoriei au dus la apariția și au favorizat dezvoltarea unor concepte potrivit cărora lumea, sau o anumită parte a acesteia, era catalogată ca: „zonă cenușie”, „zona străinătății apropiate”, „zona străinătății îndepărtate”, „zonă cu vid de securitate”, mergând uneori până la extrema reprezentată de „zona pierdută în spațiu”.

“Procesul de globalizare va continua, iar modelul de import/export al culturii continuă să provoace conflicte în zone ale lumii unde cultura și valorile sunt în coliziune, exemple fiind reacțiile anticapitaliste, extremiste și anti-globalizare. Mass-media va continua să prezinte realitățile globalizării unei audiențe în creștere, iar teroriștii și extremiștii sunt și vor continua să devină mult mai sofisticați în utilizarea rețelelor media și a informațiilor pentru creșterea nivelului de violență prin intermediul campaniilor specifice de informare.”

Ceea ce se impune subliniat este faptul că atâta timp cât vor exista diferențe notabile de vederi privind înfăptuirea globalizării, cât procesul va fi interpretat în mod diferit de la un stat la altul, de la o organizație internațională la alta, cât nu va fi unanim acceptat un lider de opinie iar celelalte organisme, organizații, state sau națiuni nu-și vor accepta rolul lor de factor dinamizator al procesului, globalizarea va întârzia să-și spună cuvântul. La toate acestea, se adaugă jocul de interese ale marilor puteri și mai ales politica închisă, antiglobalistă a foarte multor state care cel puțin deocamdată nu acceptă ideea integrării în comunitatea mondială, temându-se pentru cultura și civilizația lor și acceptând să trăiască departe de lumea modernă.

1.2. Aspecte ale globalizării

Conform celor menționate mai sus, globalizarea are atât consecințe pozitive, cât și consecințe negative.

Unul dintre riscurile aduse de procesul în discuție este reprezentat de extinderea amenințărilor locale la nivel global. La începutul secolului XXI, au apărut astfel de amenințări care constau în conflicte etnice majore, boli infecțioase rapid transmisibile, terorism, schimbări climatice, probleme legate de siguranța apei, a energiei, calitatea mâncării, probleme generate de migrarea populației și noile tehnologii în plină dezvoltare.

Globalizarea a generat o mare nevoie de coordonare la nivel internațional. Acest lucru a presupus formarea unor instituții internaționale care lucrează împreună cu guvernele locale.

Inter-dependența țărilor a reprezentat, de la bun început, o trăsătură esențiala a globalizării economice, însa creșterea Chinei, Indiei și Braziliei a dus această inter-dependență la un cu totul alt nivel. Legăturile multiple între schimbările climatice, problemele legate de resurse, criza economică și fragilitatea statului reprezintă dovada inter-dependenței între țări și în ceea ce privește găsirea soluțiilor comune.

Politicile locale crează constrângeri la nivelul cooperării internaționale și reduc nivelul de compromis la care s-ar putea ajunge. Creșterea către o lume multi-polară complică perspectiva unei guvernări globale pentru următorii zece ani.

Puterea economică a țărilor în dezvoltare este în creștere, iar acest lucru determină transferul de putere de la statele care dețineau controlul, până de curând, către cele în dezvoltare, precum și către actorii non-statali.

Iată mai jos câteva din viziunile diverselor țări, în ceea ce privește globalizarea:

Brazilia consideră că există nevoia re-distribuirii puterii de la țările dezvoltate către cele în curs de dezvoltare.

China consideră ca se înregistrează o creștere alarmantă a provocărilor globale și a defectelor fundamentale în cadrul sistemului internațional, dar evidențiază nevoia de a se concentra cu prioritate pe problemele interne ale țării.

China susține că apariția G-20 reprezintă un pas înainte, dar pune problema șubrezirii cooperării datorate diferențelor dintre nord și sud.

India crede că organizațiile internaționale existente sunt ne-adecvate și ridică problema „absenței echilibrului intern în Asia, pentru asigurarea stabilității”.

Rusia previzionează că țara cu cea mai mare economie va fi, în 2025, China.

Africa de Sud a estimat o creștere a regionalizării în următorii ani și se teme că vor fi mai multe țările care pierd ca urmare a globalizării, comparativ cu cele care câștigă.

Daca privim întregul fenomen într-o manieră pozitivă, observăm că organizațiile nonguvernamentale transnaționale, societatea civilă, biserica și organizațiile religioase, companiile multinaționale și grupurile de interese au fost cele ce au mobilizat opinia publică în favoarea globalizării.

Cu toate acestea, o amenințare puternică vine din partea actorilor ostili non-statali precum organizațiile criminale și rețelele teroriste. Acestea sunt facilitate de noile tehnologii și comunicarea globală.

Pentru creșterea aspectelor pozitive ale globalizării și diminuarea celor negative, este nevoie de un anumit cadru de guvernare. Acest cadru trebuie sa fie flexibil dar, în același timp, capabil de inovare și de crearea unor reforme instituționale.

Numeroase studii dezvăluie o fragilitate crescândă a țărilor în curs de dezvoltare cu venituri mici și creșterea potențială a conflictelor, mai ales în situațiile în care războiul civil nu a fost încă soluționat. Conflictele interne și colapsul statelor cu populație numeroasă, precum Etiopia, Bangladesh, Pakistan si Nigeria, ar putea fi copleșitoare și greu de controlat. Afganistan, cu o populație de 28 de milioane, și Irak, cu o populație de 30 de milioane locuitori, sunt statele cele mai greu de controlat.

Revoluția bio-tehnologică, posibila deschidere a Arcticului și migrarea populației cu preponderență în anumite zone sunt și ele efecte ale globalizării.

Acestea sunt probleme greu de rezolvat în cadrul cooperării multi-laterale, deoarece implică acțiuni preventive. În circumstanțele actuale, cooperarea privind aceste aspecte este foarte dificilă pentru că riscurile nu sunt clar definite.

În ultimul deceniu, s-a descoperit o creștere a cooperării la nivel regional în zone foarte diferite cum sunt Africa Centrală, Africa de Sud si Asia de Est. În ciuda acestui aspect, este greu de spus dacă regionalizarea va putea lupta cu succes împotriva provocărilor globale din următorii zece-douăzeci de ani.

Progresul rapid este posibil în cazul cooperării regionale datorită unui nix de factori diverși.

În primul rând, trebuie să vorbim de creșterea lipsei de satisfacție legate de felul în care se descurcă instituțiile de guvernare globale. Agendele acestora se ocupă cu preponderență de aspecte politice care nu se potrivesc diferitelor contexte regionale.

În al doilea rând, puterea se mută la nivel regional. Actorii principali, cum sunt China, Japonia și Brazilia, au ales să investească în cadrul cooperării regionale, pentru controlarea divergențelor politice și consolidarea puterii.

În al treilea rând, criza financiară globală a impactat regiunile și a amplificat suspiciunile legate de intervenția externă în problemele locale.

Regionalizarea ar putea aduce o contribuție importantă la controlarea și rezolvarea provocărilor comune, la nivel local și regional. Aranjamentele de guvernare regională sunt mai aproape de sursele problemelor, fie că vorbim de criză în securitate, economie sau amenințări trans-regionale.

Țările învecinate sunt direct afectate de amenințările venite din regiunile mai sus menționate, amenințări care cuprind traficul de droguri și persoane, dar și imposibilitatea de control a statului. Liderii naționali sunt mai familiarizați cu problemele regiunii, comparativ cu platformele globale. De aceea, instrumentele regionale pot fi mobilizate mult mai rapid decât cele ale marilor organizații multi-naționale.

Având în vedere aspectele mai sus menționate, întrebare la care trebuie sa ne gândim este: Regionalizarea ar putea fi baza guvernării globale sau un mare obstacol pentru aceasta?

Cooperarea regională este complementară și compatibilă cu înțelegerile multi-laterale. Exemple în acest sens pot fi considerate acțiunile de menținere a păcii, care se regăsesc în proiectele globale și în inițiativele regionale.

Cu toate acestea, capitalul politic și resursele disponibile pentru cooperare internațională sunt destul de puține. Investițiile in cooperare regională ar putea micșora ambiția pentru consolidarea unui cadru de guvernare global. Acest lucru ar putea duce la fragmentare politică și economică între regiuni.

Contrar experienței Uniunii Europene, cooperarea regională nu a produs încă o delegare semnificativă a suveranității. În fapt, majoritatea structurilor regionale au adoptat principiul ne-interferenței în afacerile interne ale statelor membre. Dinamica cooperării regionale presupune o creștere a poziției marilor puteri din regiuni, acesta fiind cazul Asiei de Est și al Americi de Sud.

China, Japonia și statele membre ASEAN vor favoriza, din ce în ce mai mult, cooperarea regională ca structură menită să rezolve disputele și sa controleze inter-dependența.

ASEAN a dezvoltat, în timp, un stil deosebit de cooperare regională care este bazat pe un nivel minim de instituționalizare, o ordine de zi non-invazivă, consultare permanentă și aversiune față de conflict.

În ceea ce privește America de Sud, diferitele tendințe arată atât un potențial de cooperare regională, cât și posibilitatea fragmentării. Regiunea este foarte diversificată, statele urmând traiectorii politice și economice foarte diferite. China, Peru și Columbia au urmat liberalizarea economică si înțelegerile comerciale bilaterale cu SUA. Țările care fac parte din Alianța Boliviană, conduse de Venezuela, s-au implicat în competiții ideologice împotriva influenței SUA în regiune, dar și împotriva Braziliei și celorlalte țări care au promovat globalizarea.

America de Sud este relativ stabilă, întrucât țările se confruntă cu aceleași amenințări la nivel trans-național. Cooperarea între acestea poate genera îmbunătățirea infrastructurii energetice si de transport.

Spre deosebire de Asia de Est și America de Sud, țările africane nu dețin suficiente resurse și influență pentru coordonarea unei cooperări regionale la nivel continental. Africa de Sud a jucat un rol foarte important în crearea „Noului Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii” și în trecerea de la „Organizația pentru Unitate Africană” la „Uniunea Africană” (AU din 2002).

Africa pare a fi prea mare și diversificată ca să aibă un singur lider regional. Mai mult de atât, se consideră că evoluția și politicile Republicii Democratice Congo, a Egiptului, Etiopiei și Nigeriei vor influența viitorul întregului continent. Potențialul de regionalizare în Africa depinde de o combinație de factori, printre care și leadership-ul marilor puteri regionale. Managementul crizelor politice și creșterea numărului inițiativelor pentru pace vor beneficia de cooperarea dintre țările africane, organizațiile sub-regionale și ONU. Din acest punct de vedere, regionalismul din Africa va beneficia de mijloacele și resursele guvernării globale.

ONU estimează creșterea populației lumii la 8.3 miliarde de locuitori până în anul 2030. În Africa Sub-Sahariană, populația va crește până la 500 de milioane. Populația Asiei de Sud-Est va ajunge la 2.1 miliarde până în același an. Studiile arată că populația Chinei se va stabiliza și, ulterior, va scădea în jurul anului 2025, după atingerea a 1.4 miliarde. Japonia va înregistra o scădere, de la 126 milioane la 120 de milioane în 2030.

În ultimele decenii, omenirea a beneficiat de un progres tehnologic și social care a dat din ce în ce mai multă putere individului. La această tendință au contribuit: dezvoltarea clasei de mijloc (în special în Asia), accesul universal la educație și îmbunătățirea statutului femeii. Accesul femeii la educație, informație și oportunitățile politice și economice s-au îmbunătățit. Internetul a jucat și continuă să joace un rol foarte important în dezvoltarea individului și a independenței acestuia. Regimurile opresive vor fi schilodite de modalitățile din ce în ce mai moderne de protest prin folosirea tehnologiei. Comunicarea digitală și disponibilitatea informației este greu de controlat, din cauza naturii descentralizate a internetului. Chiar și în cele mai restrictive state utilizatorii de internet găsesc modalități de evitare a controlului, folosind inovații tehnologice.

1.3. Efecte ale globalizării

După 1990, odată cu încheierea războiului rece și a dispariției structurii de putere bipolare a lumii, un număr tot mai mare de țări sau formațiuni structurate pe diferite criterii (etnice, religioase, istorice, etc.) au avut acces din ce în ce mai mare la arme perfecționate, de la dispozitive de lansare a rachetelor, până la arme chimice sau bacteriologice.

Pe de altă parte, sfârșitul războiului rece și colapsul Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia au făcut ca atât cadrul conflictelor, cât și cel al comerțului internațional cu arme să se schimbe în mod semnificativ. Aceste mutații au determinat unele guverne și grupări armate să-și asigure în mod independent securitatea națională, fie prin producția și comercializarea armelor, fie prin alianțe politice și militare. Totodată a început să se manifeste pe o scară fără precedent terorismul internațional, simbolizat prin atacul din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene (Twin Towers) din complexul World Trade Center din New York.

Se poate spune că a avut loc o „liberalizare” a pieței mondiale a armamentului ce a condus la escaladarea comerțului ilegal cu arme. „Liberalizarea” pieței în sfera apărării și securității a condus și la descentralizarea conducerii și controlului forțelor armate în multe țări, precum și la alimentarea artificială a unor conflicte armate în multe regiuni ale lumii. Expansiunea comerțului mondial cu arme din primul deceniu al secolului XXI se datorează, între altele, tocmai surplusului de arme existent la momentul încheierii războiului rece. (Anexa nr. 6)

După 1990, noile amenințări au cuprins un spectru larg de tensiuni și riscuri, precum și o gamă variată de manifestare a acestora, cum sunt:

tensiunile etnice;

traficul de droguri, substanțe radioactive și ființe umane;

criminalitatea organizată transfrontalieră;

instabilitatea politică a unor zone;

reîmpărțirea unor zone de influență;

proliferarea entităților statale slabe, așa-numitele „state eșuate sau prăbușite” (failled states), caracterizate prin administrații ineficiente și corupte, incapabile de a oferi propriilor cetățeni beneficiile asociate gestionării în comun a treburilor publice;

O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, netradiționale, ce pot consta în acțiuni armate și non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securității naționale prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale a unei țări. Între riscurile de acest tip se pot enumera:

Terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;

Acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;

Acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice;

Acțiuni destinate afectării imaginii unei țări în plan internațional;

Agresiunea economico-financiară;

Provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

La originea multor conflicte s-au aflat conducerea ineficientă, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe și lipsa de răspundere care au erodat credibilitatea statelor și au condus la insecuritate regională. Din acest punct de vedere, în prezent mai multe țări și regiuni riscă să fie prinse într-o spirală a conflictului, insecurității și sărăciei.

Un risc de tip nou, a cărui recrudescență a fost reiterată la începutul anului 2005, se referă la modificările drastice de climă pe care oamenii de știință le prevăd pentru următoarele decenii. Acestea pot determina mișcări sociale sau pot intensifica migrațiile, în unele scenarii ele putând conduce chiar la conflicte de tip militar.

Un factor de risc îl poate reprezenta și dependența energetică. Europa este cel mai mare importator mondial de petrol și gaze naturale, majoritatea furnizorilor aflându-se în zona Golfului, în Rusia sau în Africa de Nord. Dacă în prezent importurile acoperă 50% din necesarul de energie, în 2030 acest procent va crește la 70%.

Pe lângă efectele pozitive în planul integrării economice și politice, a răspândirii fără precedent a tehnologiilor moderne și a facilitării accesului la cultură și civilizație, globalizarea are, așa cum am mai arătat și aspecte negative ce constau, în principal, în facilitarea răspândirii, proliferării în rețele transfrontaliere și mai nou chiar transcontinentale a activităților infracționale dintre cele mai virulente, cu efecte destabilizatoare atât la adresa securității și stabilității interne ale statelor cât și ale celor internaționale. Cele mai importante asemenea fenomene negative sunt: crima organizată, terorismul internațional, extremismul etnic și religios.

CAPITOLUL II

SECURITATEA INTERNAȚIONALĂ SUB INFLUENȚA NOILOR AMENINȚĂRI GLOBALE

„Noua ordine mondială” implică, pentru mulți oameni politici, intelectuali și chiar membri de rând ai comunității, o nouă eră în politică și relațiile internaționale.

Amenințarea unui nou război nuclear s-a diminuat și, în locul acesteia, au re-apărut vechile amenințări care vor ocupa primul rând pe scena relațiilor internaționale.

Timp de multe secole, „securitatea” a fost cea care a ocupat un loc foarte important în cadrul entităților politice, fie acestea imperii sau state naționale.

De-a lungul timpului, statele au fost cele care au definit conceptul de securitate, prin atitudinea pe care au avut-o în legătură cu acesta.

„În ultimii ani, trei factori au transformat substanțial analiza și practica securității naționale: este vorba de declinul suveranității naționale, creșterea fără precedent a densității de interacțiune la nivel transnațional și explozia conflictuală a scenei internaționale, susținută de dinamica identitară, unde globalizarea amplifică problemele legate de securitate încât ele s-au transformat în preocupare națională. Aceste constatări ne permit să presupunem niște schimbări notorii în cadrul dinamicii politicilor de securitate și cer o reexaminare analitică și conceptuală care, în ultimă instanță, are indicii în modul în care securitatea se învață, se gândește și se practică. Pe de altă parte, agenda de securitate națională se extinde vizibil, incluzând o multitudine de amenințări, de la cele ecologice până la cele de ordin cultural.”

În relațiile internaționale, conceptul de securitate națională este utilizat adesea. Se pare că reprezintă o necesitate studierea securității naționale în cadrul procesului de globalizare. Zbigniew Brzezinski era de părere că, securitatea mondială nu poate exclude supremația americană, iar „sporirea securității globale este o componentă esențială a securității naționale“.

În ciuda numeroaselor dezbateri, securitatea rămâne un concept vag, folosit ca pretext sau justificare pentru acțiunile militare si politice.

Din acest motiv, este necesară lămurirea a ceea ce înseamnă „securitate” și a ceea ce reprezintă „securitatea națională”, atât în general, cât și în cadrul relațiilor internaționale.

În timpul Războiului Rece, securitatea a reprezentat un derivat al puterii.

Ideea de securitate a trecut, în timp, printr-un proces de transformare profundă. Astfel, în perioada de după 1989, s-a dovedit că noțiunea menționată nu poate fi reprezentată doar de capabilitatea militară.

Marile puteri au devenit puteri specializate pe anumite domenii clare, iar instrumentul militar nu a mai rămas singurul folosit pentru prezervarea securității. Conceptul de securitate începe să devină orientat către economie, politică și mediu.

În practica și teoria relațiilor internaționale, securitatea a dat naștere unei multitudini de concepte, cum sunt: securitatea națională, cea globală și mondială, securitatea regională și cea continentală, securitatea colectivă.

Termenul „securitate” este prezent în multe domenii ale vieții sociale, însă poate avea și conotații ideologice.

Conceptul era perceput diferit în Europa Centrală și de Est, în timpul Războiului Rece, față de sensul occidental al termenului folosit în vremea noastră.

Această diferență este datorată alegerii diferite a segmentelor sociale asupra cărora se concentrau cercetătorii, analiștii și politicienii.

Până acum ceva timp, specialiștii din domeniul relațiilor internaționale și politicienii considerau că termenul este identic cu puterea militară.

Astfel, am putea înțelege că puterea militară mare reprezintă elementul care asigură starea de securitate.

Pe măsura trecerii timpului, ideea de securitate națională a fost dezbătută și dezvoltată din ce în ce mai mult, astfel încât s-a ajuns la o teorie din ce în ce mai închegată.

În cadrul relațiilor internaționale, securitatea națională nu poate avea o singură definiție. Definițiile securității naționale sunt legate de timp, resurse, doctrină și context geopolitic. Cea mai complexă definiție a fost dată de Michael N.Loow. Acesta a considerat că securitatea națională include politica de apărare a națiunii, dar și acțiunile non-militare ale statului, pentru asigurarea supraviețuirii sale ca entitate politică și pentru îndeplinirea obiectivelor internaționale și interne. Barry Buzan a preluat teoria și a dezvoltat-o, considerând că securitatea națională este, întâi de toate, o problemă de politică, strategia de securitate depinzând de puterea politică. Acesta a susținut existența a 5 componente: politică, militară, economică, socială și mediul ambiant.

„Agenda studiilor și a practicii securității naționale s-a extins și ea de-a lungul anilor. Dacă în prima parte a secolului trecut ea era văzută ca un obiectiv eminamente militar, odată cu începutul acestui secol, liderii și statele spațiului euroatlantic au înțeles că această politică presupune cumularea eforturilor mai multor segmente ale societății, obiectivul principal după cel de-al doilea război mondial nemaifiind necesitatea câștigării unui conflict, ci evitarea lui. De asemenea, componentele socială și a mediului înconjurător au apărut din nevoia de a securiza aceste domenii care prin lipsa grijii sau a unui tratament neadecvat pot aduce mari prejudicii statului respectiv și populației sale.”

2.1. Evoluția conceptului de securitate

Cuvântul securitate provine din securitaes-securitatis, termenul latinesc, și înseamnă „a fi la adăpost de orice pericol”. Securitatea mai reprezintă și “protecție, apărare”. Este “acea stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern și intern o colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate și care asigură existența, independența, suveranitatea, integritatea teritorială a statului și respectarea intereselor sale fundamentale”.

Atunci când statele consideră că pericolul unui atac militar, a constrângerilor economice sau a presiunilor politice este inexistent, se poate vorbi de existența securității.

Conform Organizației Națiunilor Unite, ideea de securitate ține de resursele pe care statele și comunitatea internațională se sprijină pentru a avea securitate. În literatura care analizează modele de securitate, conceptele de pace și putere sunt redundante. Abordarea care are în vedere puterea a fost susținută de „Școala Realistă de Relații Internaționale” care i-a avut drept reprezentanți pe E.H. Carr și Hans J. Morgenthau.

Această abordare pleacă de la ideea că puterea scoate în evidență motivația principală a celor care o dețin. Cei care consideră securitatea o abordare a păcii sunt adepții „Școlii Idealiste” create la început de secol XX. Idealiștii privesc securitatea în termeni holistici și se concentrează pe faptul că războiul este sursa principală de pericol. Considerând războiul ca sursă principală, aceștia militează pentru găsirea unei soluții pentru eliminarea acestuia.

Abordarea academică a conceptului de securitate a avut prima dată loc în anii ’80. În anul 1983, Richard Ullman a declarat că amenințarea față de securitate reprezintă „o acțiune sau o succesiune de acțiuni care, într-un timp relativ scurt, amenință grav calitatea vieții locuitorilor unui stat sau amenință să reducă semnificativ opțiunile politice ale guvernului unui stat, ale unei entități private sau neguvernamentale (persoane, grupuri, corporații) dintr-un stat”.

Abordarea a fost aspru criticată de realiști, însă Stephen Walt a susținut-o, considerând că „studiile de securitate pot fi definite ca fiind studiile asupra amenințărilor, uzului și controlului forței militare”.

Tradiționaliștii și Walt se temeau că o generalizare ar duce la transformarea conceptului într-unul redundant, care va micșora importanța amenințărilor militare și a neînțelegerilor interstatale. În prezent, realiștii consideră că amenințarea militară este mai prezentă și mai presantă, chiar după încetarea Războiului Rece. Acest aspect a fost lipsa Războiului Rece”.

Din perspectiva tradiționaliștilor, dispariția confruntării celor două părți presupune o nevoie de reîntoarcere la partea teoretică a domeniului. Astfel, s-ar putea redescoperi arta diplomației și a conflictelor soluționate pașnic, în cadrul politicii internaționale.

Cu toate că există amenințări militare semnificative, acestea nu reprezintă singurul pericol la adresa statelor. Ullman menționează că sunt amenințări foarte serioase inclusiv presiunile demografice și diminuarea tot mai mare a resurselor. În literatura de specialitate a secolului XX, au fost menționate și alte amenințări: crizele provocate de mărirea diferențelor economice și de educație – în cazul statelor dezvoltate, amenințările interne care sunt frecvente în statele în curs de dezvoltare, precum și creșterea spiritului naționalist și impactul de natură socială, generat de migrarea forței de muncă.

În ceea ce privește conceptul de securitate, o nouă abordare a apărut în anii `90. Denumirea era Școala de la Copenhaga, iar liderul acestei noi interpretări era Barry Buzan. O noua abordare s-a concretizat abia spre sfârșitul decadei, atunci când s-a creat echipa care a dezvoltat conceptele școlii. Ole Waever și Jaap de Wilde au făcut parte din echipă. În lucrarea lor „Securitatea: un nou cadru de analiză”, aceștia au arătat că vulnerabilitatea și pericolele pot apărea în multe domenii, însa trebuiesc îndeplinite anumite criterii de bază pentru ca acestea să devină o problemă de securitate. Aceste criterii presupun reprezentarea unei amenințări esențiale „la adresa unui obiect de referință al unui actor în domeniul securității, care să genereze luarea unor măsuri speciale dincolo de regulile deja stabilite”54.

Acest nou concept de securitate implică integrarea ideii că procesul de contorizare a problemelor de securitate poate fi depășit, în condițiile în care ceea ce este sub amenințare nu sunt indivizii care compun statul, nici statul în sine, ci un tip de societate. Waever și adepții săi consideră că „securitatea societală reprezintă abilitatea unei societăți de a-și menține caracteristicile esențiale în condiții des schimbătoare și sub imperiul unor amenințări certe sau posibile”. Această stare este pusă în pericol când societățile simt o amenințare la adresa identității statale. Din această cauză, importanța dată problemei imigrației în statele din vestul Europei, în timpul anilor ’90, poate fi interpretată ca o problemă de securitate datorată fricii de pierdere a valorilor tradiționale și a obiceiurilor specifice. Dacă se face o analiză dincolo de conceptele Școlii de la Copenhaga, se poate observa că pluraliștii și constructiviștii sociali, în frunte cu Ullman, dezvoltă ideea de „securitate umană” (în engleză, human security) și consideră ca obiectul de referință nu trebuie să fie statul, ci individul.

O abordare mai puțin extinsă ca cea a Școlii de la Copenhaga, pune următoarea problemă: „dacă amenințarea cu forța, utilizarea forței sau chiar asistența logistică sau tehnică care poate fi asigurată de unitățile militare au o contribuție minoră la rezolvarea unei probleme anume, cel mai bine ar fi să nu tratăm respectiva problemă ca fiind o amenințare la adresa securității”. Autorul consideră ridicolă concepția realistă, pornind de la ideea că încălzirea globală este o amenințare față de securitate. El spune că „Nu este foarte clar … cum pot forțele militare contribui la reducerea efectului de seră din atmosferă”.

Este îndepărtat termenul de înțelesul său real dacă se definește o problemă ca fiind de securitate doar pentru că sunt implicate forțe militare. Securitatea este considerată ca fiind o condiție umană. Securitatea trebuie definită din punctul de vedere al populației, a cărei securitate este crucială.

Modalitatea prin care se categorisește o problemă pentru stabilirea dacă se încadrează în categoria problemelor de securitate, este asemănătoare cu modalitatea care duce la întrebarea „dacă un copil este învățat să scrie și să citească, în familie, de către părinții săi, este educat sau nu?” sau la afirmația „că bucuria nu există dacă nu este indusă de prestația artistică a unui clovn plătit de stat”.

În anii '40, ziaristul american, Walter Lippmann, cel care adus denumirea de „război rece” a dat o definiție a securității specifică acelei epoci, spunând că„o națiune are securitate când nu trebuie să-și sacrifice interesele legitime pentru a evita un război și este capabilă, dacă este provocată, să și le mențină prin război”. Folosirea termenului „național”, în discursurile politicienilor, a fost întotdeauna o modalitate de convingere a societății să susțină politica guvernului și să obțină legitimitatea. Hans Morgenthau spunea în legătură cu acest lucru „Statul națiune a atins acel nivel cum nu a mai fost niciodată până acum, de sursă predominantă de moralitate și de justiție pentru un individ și punctul final de referință pentru loialitatea sa seculară. În consecință, puterea sa în raport cu celelalte națiuni și păstrarea suveranității sale sunt grijile primordiale, ale oricărui individ, în afacerile internaționale”.

Amenințarea generată de războiul nuclear, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a ajutat la sudarea securității individului cu cea a guvernului, la nivel mondial. Astfel, statul este responsabil de protejarea cetățenilor, în schimbul loialității lor, într-o formă a unui „contract social”, care s-a bazat pe ideile politice ale secolului al XVII-lea, idei ce le aparțineau lui Thomas Hobbes și John Locke. Între Hobbes și Morgenthau, ideile politice și conducerea statelor din Europa și America de Nord au fost determinate de liberalism și de o diferită imagine a securității. Filozofii liberali din secolul XVIII au fost speriați de ideea că dezechilibrul apărut în interiorul contractului social nu ar putea fii contracarat, iar Leviathanul ar putea fi un pericol pentru indivizi, în loc de a le oferi protecție.

Grupul persoanelor care doresc să lărgească cadrul securității își dă seama că orice problemă nemilitară poate fi securizată și astfel acesta poate devenii o problemă de securitate națională, prin privilegiului căpătat. Aceste situații, ce sunt definite arbitrar, au tendința de selectare a problemelor nemilitare ce pot fi sprijinite sau rezolvate de forțele militare, precum lupta continuă împotriva drogurilor sau eventualelor probleme civile, dar și eventualele probleme externe, precum poluările de mediu, ce pot influenta forțele militare proprii dar si destabiliza situația regională, ducând la posibile conflicte militare. Din această cauză, ideea interesului național și a păstrării priorităților politice nu este într-adevăr diferită, în acest caz existând mai mult o modificare a felului de percepere a amenințărilor externe.

Școala de la Copenhaga progresează față de percepția convențională, prin introducerea discursului politic, pentru definirea cazurilor în care anumite probleme devin de securitate. Acestea pot fi de două feluri: militare sau nemilitare. Sunt evidențiate de urgența cu care sunt prezentate în dezbaterile politice. Waever, De Wilde și Buzan au scris: „dacă prin intermediul unui argument, adus în sprijinul creșterii nivelului de prioritate și de urgență al unei amenințări existente, statul, ca instrument de securitate, a reușit să se elibereze de regulile și procedurile, de care individul ar fi fost altfel legat, înseamnă că suntem martorii unui act de securitate”. Metodologia permite o abordare behavioristă prin care se definește securitatea, pentru că face posibilă definirea unor priorități ale individului. Cu toate acestea, abordarea implică ca tocmai procesul de protejare să facă posibile amenințările la adresa indivizilor.

Un exemplu relevant îl reprezintă situația în care amenințările la adresa securității unei femei pot fi marginalizate din cauza dificultății de a-și spune punctul de vedere. Prin această metodă a discursului politic, sunt mai simplu de abordat problemele nemilitare, dar își pun amprenta relativismul și subiectivismul.

Deoarece temerile fiecărui individ nu au mereu corespondent în pericolele reale, securitatea poate fi considerată subiectivă. Cu toate acestea, temerile individuale pot reprezenta un punct de reper în descoperirea problemelor care țin de securitate. Astfel, pare clar faptul că securitatea oamenilor nu este neapărat identică cu securitatea conducerii statului. Acest aspect s-a dovedit adevărat pe parcursul evoluției drepturilor omului și a lipsei de succes a politicii legate de aceste drepturi. Printre aceste eșecuri se află lipsa de îngrijire medicală pentru bolile care pot fi tratate, lipsa de medicamente și de alimente.

În condițiile în care guvernarea implică alocarea valorilor, conflictul are loc atunci când există o înțelegere diferită în privința acestora. Ideea de bază în relațiile internaționale este aceea că valoarea esențială constă în păstrarea suveranității statului. Celelalte valori sunt ierarhizate în funcție de cea de bază și, în multe situații, subminează securitatea individului și pe cea umană.

În țările dezvoltate, securitatea individuală are prioritate față de orice alte valori. Situația este posibilă datorită legilor legate de siguranța cetățenilor și sănătatea acestora. Totuși, daca privim lucrurile global, observăm că prioritatea nu este aceeași deoarece nu coincide mereu cu securitatea națională.

Secolul XX a fost marcat de curentele de gândire realist și idealist. Cu toate că ambele poziționează central statul, ideea de securitate este privită diferit. Realismul vede securitatea ca fiind o consecință a puterii, iar idealismul o consideră urmare a păcii.

Potrivit idealiștilor, asigurarea securității planetei se poate face printr-un sistem internațional care nu trece prin conflicte semnificative.

Idealismul a fost asociat cu politica susținută de președintele american Woodrow Wilson și a atins punctul culminant în anul 1919, când a fost creată Liga Națiunilor. Idealurile de libertate, justiție și pace sunt extrem de importante și în zilele noastre.

Însuși susținătorul realismului, E.H.Carr, a acceptat că „utopia și realitatea sunt cele două fețe ale științelor politice și de aceea orice raționament politic de răsunet trebuie să se bazeze pe amândouă”.

După al doilea Război Mondial, realismul modern a adus o teorie dominantă în cadrul relațiilor internaționale. Teoria s-a datorat diplomatului H.Carr și profesorului american Hans Morgenthau. Carr considera că securitatea statului este cea mai importantă și este pusa sub amenințare de atitudinea fata de securitate generată de alte state. Morgenthau susținea că relațiile internaționale presupun o permanentă lupta intre națiuni, luptă ce are la bază puterea relativă a fiecărui stat. Exista șase idei la baza acestei rațiuni:

1. sistemul internațional este alcătuit din națiuni suverane, atât în sens politic cât și juridic;

2. statele suverane au interese esențiale și sunt singurele care au dreptul să aibă interese de acest fel;

3. aceste interese devin motive de neliniște atunci când nu se pot realiza și când celelalte state fac presiuni;

4. pentru rezolvarea problemelor poate fi folosită puterea;

5. exercitarea puterii este maniera politică de soluționare a conflictului;

6. forța militară reprezintă un instrument politic al puterii;

Viitorul relațiilor internaționale și al securității este privit ca o continua competiție între abilitatea statelor de a se concentra pe cooperare și impulsul de competiție și luptă.

Neorealistul Kenneth Waltz a considerat că securitatea se află în centrul sistemului politic declarând: “ În anarhie, securitatea este scopul suprem… țelul sistemului care încurajează căutările statelor este securitatea” (Waltz, 1983). Conform celebrului politolog, idee de securitate cuprinde armonie, dar și conflict. Individul trebuie să se apere de ceea ce i-ar putea pune în pericol dezvoltarea psihică și fizică.

Abraham Maslow a conceput „piramida nevoilor”, în care a așezat securitatea individului după nevoile sale biologice.

Ideea de securitate a fost adesea asimilată cu apărarea militară, tactici și strategii. Însa, în ultimele decenii s-a observat o lărgire a termenului la aspectele non-militare, atât la nivel statal cât și individual. Competența securității ajunge să cuprindă și alte domenii, cum sunt: politica externă, cea economică, ordinea socio-economică.

În prezent, securitatea trebuie să oprească un “război al tuturor împotriva tuturor”, trecând peste granițe în lupta cu traficul de droguri și cu terorismul.

Sistemul internațional contemporan presupune că unitatea de bază a societății este statul suveran sub aspect teritorial. Idealul este statul națiune în care coincid granițele politice, culturale și etnice. Pe de-o parte, “Securitatea națională este capacitatea unei națiuni de a-și urmări cu succes interesele naționale, așa cum le concepe ea, oriunde în lume”. Pe de altă parte, “securitatea națională poate fi definită drept capacitatea de a se opune agresiunii din exterior”.

Arnold Wolfers a considerat că securitatea implică absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite și lipsa fricii că ar putea fi atacate aceste valori

Mediul actual de securitate are un grad ridicat de instabilitate, de manifestare a amenințărilor și de re-calibrare a relațiilor dintre puterile mari.

Subiecții securității internaționale sunt grupurile de state care sunt în relații de inter-dependență din perspectiva propriei securități. În funcție de tipul de legătură, putem discuta de securitate colectivă – alianțe politico-militare – sau complex de securitate – în cazul grupurilor de state care au o legătură strânsă între membri, dar există aceeași legătură și intre membrii și statele din afara grupului.

Securitatea poate fi caracterizată în funcție de dimensiunea teritoriului ocupat de subiecți. Astfel, putem vorbi de securitate mondială, continentală, zonală, regională, subregională.

Securitatea globală este, în prezent, o utopie. Noile amenințări și riscuri cu caracter transnațional au generat o mobilizare mondială împotriva terorismului. Amenințările au dobândit forme noi, iar lupta împotriva acestora are loc într-o societate internațională ce presupune dialog, reguli și norme comune.

2.2. Noile amenințări la adresa securității – globalizarea

Insecuritatea implică amenințări și vulnerabilități, care nu pot fi separate fiind interdependente. Reducerea insecurității statului se face prin diminuarea vulnerabilităților și prevenirea amenințărilor. În general, istoria a arătat că războaiele au avut loc din motive religioase, etnice, culturale. Marian Zulean a făcut o legătură între problema globalizării, dezintegrarea unei țări și impactul suveranității acesteia, declarând: “am putea spune că globalizarea este forța inițială, declanșatoare, iar clivajele religioase, etnice, sociale sau culturale favorizează sau intermediază efectele globalizării”.

În prezent, există tendințe separatiste nu numai în statele care sunt în curs de dezvoltare, ci și în acelea dezvoltate precum Italia (Liga Nordului) și Spania (grupare bască ETA/ Catalonia).

Globalizarea a facilitat migrația, prin renunțarea la granițe, o problemă sensibilă în prezent. Printre amenințările interne existente se află: deciziile politice anti-constituționale și semnarea tratatelor care pun în pericol interesele statului, pierderea controlului unor anumite domenii, răspândirea maladiilor și virușilor, consumul de droguri, înrăutățirea situației sistemului educațional, pericolele ecologice și de mediu înconjurător.

Principalele probleme ale securității globale sunt amenințările trans-naționale: terorismul, crima organizată și traficul de droguri.

Formele pe care le îmbracă terorismul în prezent sunt influențate de specificul globalizării:deschiderea granițelor, circulația liberă a mărfurilor și serviciilor, dezvoltarea rețelelor de comunicații.

Mass-media este folosită în cadrul modului de operare a teroriștilor, prin “efectul CNN”, pentru dobândirea atenției opiniei publice și răspândirea terorii în întreaga lume. Evoluția tehnologiei, mai ales în domeniul armelor de distrugere în masă, a participat la dezvoltarea terorismului global.

Crima organizată și traficul de droguri sunt elemente complexe și din ce în ce mai greu de controlat.

Pe lângă aceste fenomene, putem considera amenințări și: deteriorarea mediului, calamitățile naturale, pericolul nuclear, explozia demografică și sub-dezvoltarea.

Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă cea mai periculoasă consecință a globalizării. Armele nucleare, chimice și biologice își pot concretiza potențialul în: anihilarea maselor, acțiuni militare de anvergură, dezvoltarea conflictelor locale, afirmarea supremației militare.

“Evoluțiile recente din sfera relațiilor internaționale pun în evidență caracteristicile mediului internațional generate de problematica armelor de distrugere în masă, astfel: armamentul nuclear și proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă amenințări esențiale la adresa ordinii internaționale și a existenței civilizației și societății umane; deținerea armelor de distrugere în masă constituie un argument esențial pentru poziționarea statelor în ierarhia de putere a lumii și o garanție coercitivă de securitate; proliferarea armamentelor, instrumentelor și activităților nucleare și contracararea acestora în relație directă cu lupta împotriva terorismului internațional, acesta fiind unul dintre vectorii acționali cei mai periculoși de utilizare a arsenalului de distrugere în masă; se manifestă, în mod evident și consistent, tendința de exercitare a unui control riguros de către principalii actori globali asupra proceselor nucleare, militare și civile, și de limitare sau chiar de interzicere a proliferării armelor nucleare; convergențele, dar și tensiunile „post-război rece” cu privire la neproliferarea nucleară între principalii actori globali continuă să se mențină, fapt cu determinări negative în întârzierea obținerii de rezultate concrete încurajatoare de combatere a factorilor generatori de insecuritate internațională; globalizarea economică și „coliziunile” culturale stimulează și facilitează transferurile de tehnologie și materiale, cu identitate în armele de distrugere în masă; starea de insecuritate pe acest tronson al amenințărilor globale se manifestă cu mai multă pregnanță la nivelul statelor situate în afara umbrelelor de securitate oferite de NATO și UE.” (Anexa nr. 7,8)

Crima organizată a cunoscut o dezvoltare îngrijorătoare, fiind un pericol major pentru securitatea internațională și un pericol, greu de anihilat, la adresa păstrării integrității statelor. Crima organizată dezvoltă acțiuni legate de traficul ilegal de bunuri, persoane și bani. Contribuie la creșterea corupției la nivelul autorității înalte a statului. Aceasta contribuie la erodarea mediului internațional, din punct de vedere strategic, prin: întreținerea relațiilor cu liderii străini bazate pe corupție; dezvoltarea alianțelor transfrontaliere, manipularea de fonduri financiare și implicarea lor în investiții legale în afara granițelor statului; destabilizarea politică a statelor în curs de dezvoltare și înlocuirea cu sisteme politice dedicate crimei organizate. Globalizarea a făcut posibil ca terorismul să își reeevalueze motivațiile și strategiile, să își dezvolte aria de acoperire la scară globală și să cultive teama. Cu ajutorul globalizării terorismul poate recurge la „folosirea calculată a violenței nelegale sau la amenințarea cu folosirea acesteia, în scopul inducerii sentimentului de teamă, cu intenția de a forța sau intimida guvernele în vederea realizării scopurilor propuse, care pot fi, în general, politice, religioase sau ideologice”.

In concluzie, procesul globalizării are o influenta majora asupra securității, noile amenințări si riscuri generând o mobilizare mondiala; securitatea nu mai este doar o problema individuala a statelor si răspunsul trebuie sa fie global.

CAPITOLUL III

INFLUENȚA GLOBALIZĂRII ASUPRA SECURITĂȚII ȘI APĂRĂRII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

În condițiile în care societatea mondială se transformă, fiind într-o continuă căutare de soluții pentru menținerea unui echilibru stabil și durabil, România nu poate decât să se alinieze eforturilor comunității internaționale îndreptate împotriva fenomenelor care ar putea să afecteze securitatea și pacea globală. Începutul secolului XXI găsește statul român angajat într-un profund proces de transformare internă și de întărire a relațiilor externe, pe toate palierele: regional, zonal și mondial.

3.1. Globalizarea și apărarea națională

Securitatea și apărarea națională este unul din indicatorii relevanți ai influenței globalizării asupra unei societăți umane, deoarece, prin structura sa multidimensională, securitatea națională reflectă modul în care societatea își propune să se protejeze împotriva amenințărilor de orice natură, evaluând riscurile și tendințele de evoluție ale mediului internațional de securitate. Ulterior, pe baza concluziilor și a rezultatului analizei comparate a tendințelor de evoluție a mediului internațional de securitate cu interesul național, societatea își stabilește modul în care se va adapta (va acționa) pentru a reduce și chiar a anihila efectele negative ale amenințărilor și riscurilor la adresa sa.

Mulți oameni confundă securitatea națională cu puterea militară, probabil sub influența logicii războiului rece și fiind obișnuiți de a o asocia cu statul – responsabil de menținerea acesteia – și în raport cu alt stat. După cum se știe, securitatea – una dintre cele mai importante funcții ale statului – este multidimensională și include componentele: politică, economică, financiară, umană, tehnică, culturală și militară. Toate aceste componente sunt interdependente și orice modificare a uneia implică adaptarea corespunzătoare a întregului. În consecință, efectele globalizării, în oricare din domeniile menționate, vor influența securitatea la nivel național și internațional.

Globalizarea a modificat multe din elementele sistemului de referință cu care eram obișnuiți, generând teamă, frustrare, alienare, ori chiar sentimentul de pierdere a controlului. Din acest motiv, multe comunități umane percep globalizarea ca pe o amenințare la adresa lor deoarece neagă valorile pe care erau obișnuiți să le respecte timp de multe generații.

Într-o altă ordine de idei, există opinii potrivit cărora statul își va pierde din importanță, atâta vreme cât globalizarea diminuează rolul puterii militare la nivel de stat național, care la rândul său – își pierde identitatea în alianțe. De asemenea, se estimează că, în viitor, competiția între state se va duce, în principal, în domeniul economic și politic iar extinderea democrației ca formă de guvernare va face puțin probabilă confruntarea între state, folosind mijloace militare.

Criticile aduse ordinii mondiale actuale au ca obiect eficiența modestă a sistemului de securitate, cvasiimobilismul structural și capacitatea redusă de adaptare la modificările din mediul internațional de securitate (nu reflectă balanța de putere actuală; menține ordinea de securitate instalată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial de către puterile învingătoare etc).

Insuficiența resurselor pentru îndeplinirea unor misiuni de menținere a păcii de către ONU, precum și mentalitatea reactivă a membrilor Consiliului de Securitate este recunoscută și de Secretarul general ONU, Kofi Annan, care apreciază că forța organizației mondiale depinde de cooperarea și participarea membrilor săi la soluționarea problemelor cu care se confruntă omenirea.

Actuala ordine internațională, agreată de unii și desconsiderată și hulită de alții, își pune amprenta asupra percepției și manifestării puterii în toate sferele, constituind o permanență pe agenda politică a tuturor organismelor indiferent de nivelul și aria de reprezentare.

Dezbaterea actualei ordini internaționale are două direcții:

a. contestarea unipolarității și înlocuirea acesteia cu multipolaritatea;

b. contestarea actualei ordini internaționale, în ansamblul ei.

Curentul contestării unipolarității este condus de trei din cele cinci state ale Consiliului de Securitate al ONU – Franța, Rusia și China – la care se raliază India și Germania. Argumentele contestatarilor sunt: noua realitate internațională, după încheierea războiului rece, care se reflectă în modificările în mărimea puterii unor state și care modifică balanța de putere la nivel regional și chiar internațional; faptul că negarea (nerespectarea) deciziilor ONU va fi urmată de haos în relațiile internaționale.

Contestatarii actualei ordini internaționale, în ansamblul ei, vizează o adaptare mai mare a acesteia la noile realități, în care extinderea cooperării – la nivel regional și mondial – și dezvoltarea relațiilor neguvernamentale, care au un cuvânt tot mai greu de spus, trebuie să se reflecte în structura instituțiilor internaționale și în responsabilitățile acestora. Aceste dezbateri și luări de poziții au o parte pozitivă, constând în presiunile care se exercită asupra decidenților politici și, în primul rând, asupra membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate, pentru a accepta adaptarea instituțiilor internaționale la noua situație.

Deși, după 1990, în cazuri de agresiune, de crime împotriva umanității și de genocid, comunitatea internațională a intervenit pentru stoparea acestor practici, în general părerea specialiștilor este că intervenția armată umanitară unilaterală poate avea o justificare morală, dar nu și una juridică. În acest context, negarea ONU sau nerecunoașterea autorității acestei organizații echivalează cu haosul și poate duce la reluarea cursei înarmărilor și la posibile războaie locale, care se pot extinde, deoarece nu vor mai fi ținute sub control de un sistem internațional de securitate care nu este recunoscut.

Globalizarea și mediul militar (vectorul militar sau ordinea militară mondială) constituie un domeniu de profundă analiză asupra căruia sunt chemați să-și pună amprenta oamenii politici, dar, mai ales, cercetătorii și specialiștii militari de toate rangurile. În specificarea naturii sale trebuie analizată legătura dintre industrializarea războiului, circulația armelor și a tehnicilor de organizare militară dintr-o parte a lumii în cealaltă și alianțele pe care statele le încheie între ele. Alianțele militare nu compromit în mod necesar monopolul asupra mijloacelor de violență deținut de un stat în interiorul propriului teritoriu, deși în anumite circumstanțe ele pot face acest lucru. Retrasând suprapunerile dintre puterea militară și suveranitatea statelor, întâlnim aceeași tensiune între tendințe opuse. În perioada trecută, două dintre cele mai dezvoltate state din punct de vedere militar, SUA și fosta URSS, au construit un sistem bipolar de alianțe militare cu ramificații mondiale. În prezent, NATO a devenit instrumentul de transnaționalizare a forțelor militare; a creat o bază de pacificare transnațională, viziunea sa privind punctele cheie ale viitorului mediu de securitate fiind edificatoare în acest sens.

Globalizarea puterii militare nu se limitează la armament și la alianțe între forțele armate ale diferitelor țări, ea se referă la războiul însuși. Apariția și modernizarea armamentului nuclear, dincolo de valoarea sa simbolică, este aceea de a descuraja pe alții să le folosească și, implicit, duce la suspendarea războiului (cel puțin așa se speră). Noutatea o reprezintă apariția sistemelor de securitate globală în fața unor pericole de altă natură decât războaiele de masă generate de ambiții imperialiste. Ne referim aici la terorismul internațional și războaiele de falie (determinate de cauze etnice și religioase). La acestea se adaugă rețelele crimei organizate și grupările teroriste și mai ales amploarea pe care au luat-o formele de manifestare a legăturilor dintre acestea. Se prefigurează apariția unei forțe de poliție mondială în paralel cu eliminarea treptată a organizațiilor și forțelor militare. Această forță de poliție mondială trebuie să asigure și să intervină pentru rezolvarea pașnică a conflictelor și pentru a sancționa oricând și oriunde violarea legii.

Alte caracteristici ale vectorului militar sunt: reducerea efectivelor și bugetelor militare; standardizarea structurilor modulate a organizațiilor militare; standardizarea procedurilor de acțiune militară; creșterea ponderii războiului informațional și psihologic; calitatea personalului complet profesionalizat; implementarea sistemului C4I2 (comandă, control, comunicații, computer, informații, interoperabilitate) și, implicit, a spațiului de luptă fluid; creșterea ponderii operațiilor de stabilitate și de sprijin; tehnologiile avansate și sistemele integrate de lovire; creșterea vitezei de deplasare, a mobilității trupelor și lovirea eficientă, asimetrică a inamicului; caracterul multinațional al operațiilor militare; accentuarea dependenței acțiunilor militare de deciziile politice internaționale; apariția armamentelor neletale.

Extinderea fără precedent a comunicațiilor a stimulat și o nouă componentă a războiului – cea informațională, cunoscută și sub denumirea de cyber-war. Componenta informațională a războiului este un multiplicator de putere pentru partea care este foarte bine dotată și are personal foarte bine instruit (are superioritatea informațională), permițându-i să aibă legături securizate, date în timp real despre desfășurarea acțiunilor și despre adversar, interzicând, totodată, oponenților să-și utilizeze facilitățile în domeniu.

Facilitățile hardware (fizice) și software (conceptuale), create pentru extinderea relațiilor comerciale și financiare au constituit motorul erei informaționale. Din păcate, gândite pentru scopuri pozitive, elementele sistemului informațional sunt folosite și pentru activități ilegale, precum pătrunderea în rețelele de calculatoare și în bazele de date ale unor instituții publice – armata, poliția, guvernul – pentru a sustrage și utiliza informații, cu caracter confidențial; deturnarea de fonduri din conturi bancare și spălare de bani; virusarea rețelelor de calculatoare etc.

Toate activitățile descrise anterior constituie grave prejudicii aduse securității la nivel național și internațional, iar combaterea lor trebuie să constituie o prioritatea pentru toate guvernele. În realitate, din păcate, există indicii că sunt state care sprijină, nedeclarat acțiunile teroriste, în orice domeniu (așa numitele state sponsori sau rogue states, cum sunt clasificate de Departamentul de Stat al SUA).

Globalizarea facilitează, indirect, proliferarea armelor de distrugere în masă prin liberalizarea comerțului, reducerea numărului punctelor de control și diseminarea unor informații din domeniul dual-use pe internet. Producerea, stocarea și traficul cu arme de distrugere în masă, în special cu arme chimice și biologice, pare să fie din ce în ce mai atractivă pentru unele state care nu au suficiente recurse financiare să achiziționeze sisteme convenționale de arme cu performanțe ridicate, astfel încât să le permită să obțină statutul de lideri regionali pe care și-1 doresc.

O altă amenințare o constituie armele chimice care, la fel ca și cele biologice, au o natură duală și pot fi relativ ușor de ascuns, transportat și întrebuințat.

Atractivitatea armelor nucleare pare să se fi redus, după recentele poziții adoptate de Libia, Iran și Coreea de Nord. Determinarea conducerii Libiei de a renunța la programele de dezvoltare a armelor nucleare constituie un succes al diplomației occidentale (în principal SUA și Marea Britanie) și constituie un punct de sprijin pentru speranța că ar putea fi urmat și de alte state suspectate că ar dezvolta programe similare (Siria și Yemen). Deși această modificare de atitudine reduce tensiunile în nordul Africii și, într-o oarecare măsură în Orientul Mijlociu, încă rămân îngrijorări legitime pentru Asia de Sud, unde India și Pakistanul, posesoare de arme nucleare, sunt în conflict deschis și nu au semnat tratatul de neproliferare a acestui tip de arme. Unul dintre cele mai teribile fenomene căruia globalizarea este chemată să-i găsească o rezolvare, este terorismul, ale cărui dimensiuni au devenit, dacă nu copleșitoare, cel puțin de temut pentru toate puterile lumii.

Globalizarea nu generează terorism, chiar dacă unele grupări teroriste declară că luptă împotriva acesteia. Din păcate însă, teroriștii utilizează facilitățile pe care globalizarea le oferă oamenilor de bună credință și, nu de puține ori, cu mai multă eficiență decât structurile guvernamentale însărcinate cu combaterea acestui flagel. Atacul terorist asupra SUA, de la 11 septembrie 2001, a demonstrat afirmația anterioară, precum și capabilitatea inadecvată de răspuns a structurilor de securitate ale acestui stat. Urmare a acestei situații, SUA au decis să constituie un Departament pentru Securitatea Națională (Homeland Security), care să combată terorismul pe teritoriul SUA și au adoptat o Strategie Națională de combatere a Terorismului înainte de a atinge frontierele SUA..

Pericolul mare pe care îl reprezintă terorismul, atât pentru securitatea națională a statelor angajate global împotriva acestuia, cât și pentru securitatea globală, poate fi descris, în rezumat, prin: organizarea structurală de tip rețea, cu dezvoltare mondială, pe grupări (celule) teroriste, cea mai cunoscută și în același timp mediatizată fiind organizația Al Qaeda; reactivarea unor grupări care păreau că au fost desființate (distruse); tendința de coordonare a acțiunilor grupurilor de orientare apropiată; continua diversificare a modurilor de operare pentru a realiza surprinderea personalului care trebuie să contracareze atacurile și a mări efectul psihologic asupra celor care au fost martorii acțiunii sau iau cunoștință de aceasta (atacurile de la gara Atocha de lângă Madrid, cât și atentatele sinucigașe care sunt cele mai spectaculoase, dar și cele mai greu de contracarat); implicare în activități ale crimei organizate pentru acumularea de resurse financiare și materiale, necesare suportului logistic al tuturor acțiunilor teroriste.

Terorismul este un fenomen complex, care are rădăcini sociale, politice, religioase și culturale. Eliminarea sa cere mult timp, o cunoaștere aprofundată (la nivel global, regional și subregional) a cauzelor existenței sale și inițiat un complex de măsuri susținut de toate statele lumii, dintre care cele mai importante sunt: distrugerea bazei ideologice (prin compromitere); eliminarea surselor de finanțare; descoperirea și distrugerea facilităților de instruire a membrilor organizațiilor teroriste; capturarea și aducerea în fața justiției pentru judecată sau, cel puțin, discreditarea liderilor; oferirea unor alternative convingătoare celor care constituie baza de selecție pentru înrolarea în organizații teroriste; programe economice și sociale atractive care să conducă la creșterea nivelului de viață și reducerea decalajelor dintre statele dezvoltate și cele subdezvoltate; eliminarea sentimentului abandonării de către statele dezvoltate, precum și a percepției discriminării; protecția eficientă împotriva agresiunilor și șantajului teroriștilor și grupurilor crimei organizate; eliminarea corupției și creșterea eficienței structurilor de decizie la nivel statal.

3.2. România și cultura strategică europeană

Cauzele și motivele pentru care s-a redactat Strategia de Securitate a Uniunii Europene sunt multiple. Ele ar putea fi sintetizate astfel:

conștientizarea vulnerabilității UE în fața riscurilor asimetrice, percepute ca mult intensificate după momentul 11 septembrie 2001;

dorința de a se prezenta în fața SUA ca un partener credibil și valoros în edificarea noului mediu de securitate;

relativ slaba coeziune și solidaritate dintre membrii săi în domeniul politicii externe și de securitate;

• implicațiile nefaste ale crizei din Irak asupra coeziunii transatlantice și solidarității statelor membre ale UE, polarizarea acestora în pro-SUA și pro-Franța și Germania, mai ales în cele două luni de dinaintea începerii campaniei militare;

• criza economică cu care se confruntă multe state membre, în special marii contribuitori la bugetul unional, cu consecința reducerii contribuției la apărarea comună.

Documentul redactat în mai-iunie 2003 a primit inițial denumirea „O Europă sigură într-o lume mai bună", iar după aprobarea sa de către Consiliul European de la Bruxelles, „Strategia de Securitate a UE".

Strategiile de securitate națională sunt apanajul actorilor statali de pretutindeni, iar formularea lor în cadru oficial, aprobarea de către parlamentele naționale are rolul de a evidenția în ochii străinătății și ai opiniei publice interne unitatea de viziune și principiile de acțiune ale decidenților politico-militari în scopul de a identifica și reduce/elimina vulnerabilitățile, riscurile și amenințările și a oferi un grad sporit de previzibilitate în conduita de politică externă. Implicit, se sugerează că națiunea este unită în jurul acelei viziuni, că este solidară deasupra clivajelor partizane.

Din moment ce Europa unită și extinsă își propune să asigure un grad maximal de securitate, bunăstare și confort cetățenilor săi tot mai numeroși și mai diverși ca etnie, religie și cultură, ea trebuie să caute mai mult decât puterea economică și civilă, cu alte cuvinte trebuie să aibă mecanisme de acțiune comună în relațiile internaționale, să descurajeze (în cooperare cu NATO) potențialii agresori și să fie un partener credibil și valoros pentru aliații și partenerii posibili. Cetățenii europeni trebuie să fie convinși că riscurile și amenințările cu care se pot confrunta sunt deja catalogate, analizate și li se caută antidotul, că există o solidaritate la vârf a decidenților. Din acest punct de vedere, UE este îndreptățită să aibă o strategie de ansamblu (grand strategy) care să îi garanteze supraviețuirea și dezvoltarea armonioasă. Este legitim să ne întrebăm de ce nu s-au gândit europenii să lanseze o asemenea strategie odată cu Tratatul de la Maastricht când dimensiunea PESC a fost creată sau odată cu summit-ul de la Helsinki când s-au pus bazele PESA și s-a decis crearea Forței de Reacție Rapidă. Fără îndoială, răspunsul se află în natura provocărilor cu care Uniunea s-a confruntat după sfârșitul Războiului rece. Războaiele din Balcani nu au putut oferi o asemenea perspectivă, iar sfârșitul războiului din Kosovo a pus în evidență slăbiciunea militară a UE în contrast cu NATO, dar și puterea politico-diplomatică de a lansa inițiative de cooperare regională precum Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. A fost nevoie de deciziile luate la Summit-ul de la Nisa, embrion al unei viitoare constituții europene, pentru ca interesele strategice ale UE să capete un contur mai net și mai puțin controversat.

După ce SUA a lansat noua sa Strategie de Securitate Națională, în septembrie 2002, document devenit faimos prin faptul că postula decizia Americii de a recurge la acțiuni preemptive contra statelor care sprijină terorismul și grupările teroriste declarate dușmani, unele state europene (Marea Britanic, de pildă) ar fi dorit ca viitorul concept strategic european să conțină trimiteri clare la acțiunea preemptivă destinată a reglementa recursul la forță contra statelor care sprijină terorismul și/sau contribuie la proliferarea armelor de distrugere în masă. La reuniunea miniștrilor de externe ai statelor membre ale UE din insula Rhodos (mai 2003), s-a discutat intens despre includerea conceptului de acțiune preemptivă în conceptul strategic European, sub forma unei doctrine a recursului legitim la forță contra statelor care amenință securitatea europeană prin susținerea terorismului și proliferarea necontrolată a armelor de distrugere în masă. Clivajele de opinie din interiorul UE au împiedicat, din păcate, ajungerea la consens.

În timpul recentei crize irakiene, lipsa unei doctrine strategice și de securitate a împiedicat Uniunea Europeana să poată influența Administrația americană prin modelarea agendei, fapt ce a dus la divergențele grave din cadrul UE și NATO și la acuzațiile de unilateralism aduse Americii.

În ciuda voinței afirmate de a deveni un actor global, cu noul document adoptat, UE rămâne pe mai departe un actor regional, apt pentru misiuni de peace-keeping, diplomație preventivă sau capacitate de reconstrucție post-conflict, dar fără capacitatea de descurajare credibilă dată de forța militară și de decizia de a o folosi în cazurile menționate.

În acest sens, se consideră că Europa unită, ca actor global, prin demografia și puterea sa economică, se confruntă și se va confrunta și în viitor cu riscuri și amenințări ce provin mai ales din afara spațiului său, sub forma conflictelor, în special a celor din interiorul statelor slabe, a terorismului și armelor de distrugere în masă.

Globalizarea accelerată din zilele noastre face ca amenințările îndepărtate (din punct de vedere geografic), să fie la fel de preocupante ca și cele din zone mai apropiate, iar prima linie de apărare va fi adesea în exterior, fapt pentru care UE se va baza pe două concepte cheie – prevenirea conflictelor și prevenirea amenințărilor, însă imediat se precizează că acestea nu pot fi aplicate prea devreme, cu alte cuvinte nu se pune problema acțiunilor preemptive și nici a celor purtate fără acordul Consiliului de Securitate al ONU.

Uniunea Europeană își propune să faciliteze democratizarea și buna guvernare în statele din vecinătatea sa directă, spre a se evita propagarea instabilității înspre spațiul Uniunii. Un inel (centură) de state bine guvernate este sintagma utilizată de strategii europeni, dar nu este cazul să ne gândim la o sferă de influență clasică în zona de Est și în aria mediteraneană. Problema principală ține de procesul extinderii și de credibilitatea politicii externe europene, vizibilă prin succesele stabilizării regionale, prin structurarea unor parteneriate de cooperare cu alți actori importanți – state sau organizații. După cum era de așteptat, Caucazul, Orientul Mijlociu, bazinul mediteranean, Rusia și SUA sunt regiunile/actorii de maxim interes pentru UE. Stabilizarea Orientului Mijlociu trece prin soluționarea conflictului israeliano-palestinian, o prioritate strategică pentru Uniune și statele membre. Se indică o angajare mai substanțială de resurse în bazinul Mediteranei spre a ancora acest spațiu la Europa și a-1 normaliza; la fel o intensificare probabilă a relațiilor cu lumea arabă.

Accentul cade, indubitabil, pe nevoia unei culturi strategice care să permită intervenții robuste, rapide, eficiente și chiar mai multe, concomitent. Parcă spre a se demarca semnificativ de acuzațiile aduse SUA, există un sprijin explicit și neechivoc pentru multilateralism în relațiile internaționale, deoarece se consideră că nicio țară nu este în stare astăzi să rezolve problemele complexe de una singură, deși America este principala putere militară a lumii, fără rival. Aceeași preocupare răzbate din postularea abordării problemelor de securitate internațională în mod multidimensional (administrativ, juridic, informațional, militar, polițienesc, umanitar, economic) și nu exclusiv militar. Liantul de securitate al țărilor membre ale UE este dat de garantarea rolului indispensabil al NATO (relația transatlantică este de neînlocuit) iar parteneriatul cu SUA este dorit, eficient și echilibrat. Pentru un plus de eficiență, UE trebuie să își sporească capabilitățile și coerența internă.

Focalizarea pe riscurile preponderent asimetrice din exterior și pe diplomația preventivă și multilaterală sugerează reținerea celor ce au conceput documentul, dornici să se ajungă la un compromis în cadrul Uniunii care să permită adoptarea textului. Din exterior văzut, impresia lăsată este de conservatorism și lejeră timorare, deși în profunzime se manifestă o cultură de securitate bazată preponderent pe negociere, diplomație persuasivă, putere economică și civilă. Discret, răzbate și un element mai apropiat de hard power prin afirmația că statele ce nu respectă regulile societății internaționale trebuie să plătească un preț în relația cu UE, dar nu se specifică în ce fel. Pe de altă parte, Uniunea Europeană este gata să îi ajute să revină în cadrul societății internaționale. Prin comparație, SUA își propunea să promoveze libertatea în lume prin echilibrul puterii, dar nu sub forma acțiunilor unilaterale, prin cooperare cu instituțiile internaționale și alte state.

Securitatea națională a României, în epoca globalizării, trebuie privită prin prisma intereselor naționale ale țării noastre. Acest lucru trebuie însă făcut în așa fel încât să se încadreze în politicile regionale și zonale de securitate și să se constituie în componentă a securității globale.

3.3. Interesele de securitate ale României

Interesele fundamentale reprezintă pilonii de rezistență ai edificării unei societăți libere, în care spiritul idealurilor tradiționale esențiale ale poporului român se împletește cu vocația sa europeană. Interesele fundamentale sunt expresia directă a idealurilor și voinței cetățenilor țării, indiferent de naționalitate și apartenență politică, religioasă sau de altă natură, exprimate politic în deplină libertate, prin mecanismele specifice statului de drept și ale democrației parlamentare, întruchipând vocația de libertate, de creație și de dezvoltare a poporului român, apartenența sa constitutivă la spațiul civilizației europene.

Pentru a fundamenta în mod unitar și coerent acțiunile sectoriale și reglementările specifice ale instituțiilor statului de drept și factorilor constituționali de putere care au responsabilități în realizarea, protejarea și afirmarea intereselor fundamentale ale României, Strategia de securitate națională a României sintetizează obiective, precizează definiții și corelează direcții de acțiune pentru toate componentele implicate în asigurarea securității țării.

O asemenea structură a Strategiei de securitate națională a României a fost stabilită de Legea privind planificarea apărării naționale a României.

Elaborată, așadar, în strictă conformitate cu prevederile existente ale legii, Strategia de securitate națională a României asigură în mod necesar continuitatea conferită de lege în abordarea succesivă de către documentele similare precedente a problematicii securității statului român. S-a valorificat experiența acumulată în ultimii ani, asigurându-se totodată și coerența necesară cu programele specifice adoptate anterior, pentru integrarea României în Alianța Nord-Atlantică și în Uniunea Europeană.

În același timp, actuala Strategie de securitate națională a României este profund marcată de actualitate, de realitățile din societatea românească și din lume, precum și de perspectivele previzibile pe termen scurt și mediu ale vieții interne și internaționale. În acest sens, noutatea Strategiei de securitate națională a României o reprezintă deschiderea mai largă a acestei problematici și abordarea mai cuprinzătoare a conceptului de securitate națională, în condițiile creșterii complexității și diversității aspectelor care au căpătat relevanță pentru acest domeniu.

Analizele instituționale și de specialitate care au fundamentat elaborarea strategiei au condus la concluzia că o asemenea abordare înnoită, novatoare a problematicii securității este o chestiune și de necesitate, și de posibilitate.

Sub aspectul necesității unei noi abordări se constată că dinamica fenomenelor din realitatea economică și socială a țării, precum și mutațiile, adesea neașteptate, care se produc în lume, impun strategiei proprii de securitate cerința unei mai mari capacități de percepție, evaluare și abordare a tuturor acestor fenomene și mutații, astfel încât răspunsurile și reacțiile sistemului național de securitate să fie întotdeauna adecvate realităților și totodată în permanență subordonate intereselor fundamentale ale țării.

Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiente vulnerabilități, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic și social, precum și ale mediului natural de existență a societății românești. Această situație s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioși, demografici, militari și de altă natură – care au influențat climatul de siguranță a statului și cetățenilor, conducând la fragilizarea suportului moral, material, precum și a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizația identității noastre naționale.

Pe plan internațional, lumea traversează o situație fără precedent, fiind profund marcată de acțiunile iraționale ale unor forțe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunității internaționale și de slăbire a stabilității mondiale în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neașteptată și cel mai puțin dorită, a fenomenului globalizării, constituind un imperativ de luptă și atitudine a tuturor democrațiilor, căruia statul român i se asociază fără nicio ezitare.

Lărgirea spectrului de riscuri neconvenționale, diversificarea tipologiei crizelor și conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacții multidirecționale, bazate pe mobilitate, diversitate, coerență și complementaritate, atât în spațiul intern, cât și în cel internațional.

Abordarea mai largă a problematicii securității a devenit și mai posibilă în condițiile actuale, prin identificarea unor noi resurse interne de securitate, care au rezultat din corelarea mai atentă și punerea în valoare a tuturor dimensiunilor -politică, economică, financiară, militară, civică, socială, ecologică – ale stării de securitate și siguranță națională.

Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate și cele oarecum tradiționale ale domeniului, caracteristica Strategiei de securitate națională a României constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii securității, cu un conținut schematizat, care să includă o organizare rigidă și o atitudine ermetică a instituțiilor și competențelor în acest domeniu. Răspunderea fundamentală pentru securitatea țării o poartă, desigur, Președintele țării, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituții ale statului – potrivit prerogativelor constituționale ale acestora.

Reconfigurarea relațiilor dintre componentele specifice ale securității, precum și înțelegerea proceselor din sfera securității mondiale și europene obligă statul român să își readapteze strategia proprie la evoluțiile mediului de securitate, integrând-o într-o viziune sistemică mai largă, pentru a-și spori capabilitatea de contracarare a riscurilor și amenințărilor ce pot afecta interesele României.

Sistemul securității naționale se definește prin ansamblul mijloacelor, reglementărilor și instituțiilor statului român, care au rolul de a realiza, a proteja și a afirma interesele fundamentale ale României.

Strategia reprezintă documentul de bază care definește aceste interese, precum și obiectivele pentru realizarea lor, fiind expresia politică și de reglementare cea mai înaltă a statului român și totodată instrumentul de fundamentare și orientare a acțiunilor din întregul sistem al securității naționale. Strategia are un orizont de evaluare pe termen mediu, cuprinzând elementele predictibile – în momentul de față – care influențează realizarea obiectivelor de securitate națională a României.

Interesele naționale de securitate ale României sunt acele stări și procese, bazate pe valorile asumate și promovate de societatea românească, prin care se asigură prosperitatea, protecția și securitatea membrilor ei, stabilitatea și continuitatea statului. Edificarea unei Românii democratice, stabilă politic și prosperă economic și social, capabilă să participe eficient la dinamica vieții internaționale, impune ca, în deplină concordanță cu evoluția proceselor de integrare europeană și euroatlantică, să fie afirmate, realizate și protejate următoarele interese naționale:

menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului român;

garantarea drepturilor și libertăților democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranței și protecției cetățenilor României;

dezvoltarea economică și socială a țării, în pas cu dezvoltarea contemporană. Reducerea susținută a marilor decalaje care despart România de țările dezvoltate europene;

afirmarea identității naționale și promovarea acesteia ca parte a comunității de valori democratice; valorificarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național și a capacității de creație a poporului român; protecția mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calității factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaționale.

Obiectivele de securitate națională a României stabilesc orientarea efectivă și reprezintă reperele de bază ale acțiunii practice, sectoriale, a diferitelor instituții ale statului, astfel încât îndeplinirea lor coerentă, corelată și interdependentă să garanteze și să conducă la realizarea și afirmarea intereselor fundamentale ale țării. Strategia de securitate națională a României fixează obiectivele și stabilește direcțiile de acțiune pentru îndeplinirea lor. Realizarea obiectivelor propuse va produce modernizarea structurală a societății românești și va accelera rezolvarea marilor probleme cu care aceasta se confruntă, va realiza și va proteja interesele naționale, va asigura securitatea națională a țării și a cetățenilor ei.

3.4. Factori de risc și amenințări la adresa securității naționale a statului român în epoca globalizării

În teoria strategiei de securitate și apărare națională, factorii de risc constau în acele elemente, situații sau condiții, interne sau externe, care pot afecta prin natura lor securitatea țării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor fundamentale a statului ce se întemeiază pe vulnerabilități, care sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora.

România nu este și nu se va afla în viitorul apropiat în fața vreunei amenințări majore, de tip militar clasic, la adresa securității sale naționale. Se poate estima totuși, că în perioada actuală riscurile la adresa securității sunt preponderent de natură nemilitară și mai ales internă, manifestându-se în special în domeniile economic, financiar, social și ecologic. Perpetuarea și conjugarea unor vulnerabilități existente în aceste domenii pot afecta însă securitatea țării, generând efecte interdependente, difuze, multidirecționale, care impun modalități de prevenire și de acțiune adecvate și flexibile. Neglijarea, amplificarea ori acumularea necontrolată a acestor vulnerabilități poate să creeze instabilitate și să conducă la transformarea lor în riscuri la adresa securității.

Disocierea netă dintre evoluțiile din mediul intern și cel internațional este tot mai greu de făcut, în contextul acțiunii conjugate și întrepătrunderii unor procese care pot crea condiții favorabile pentru apariția, previzibilă sau imprevizibilă, a unor riscuri la adresa securității naționale. Accentuarea interdependențelor multiple dintre state, globalizarea și liberalizarea schimburilor de orice fel – de la cele comerciale la cele informaționale – fac tot mai dificilă o asemenea disociere într-un mediu globalizat, în care riscurile interne și externe se pot genera și potența în mod reciproc.

Fundalul pe care se proiectează dinamica acestor interdependențe este totuși unul pozitiv, fiind constituit de generalizarea la nivel european a spiritului de cooperare și dialog pentru consolidarea securității pe continent, precum și de implicarea tot mai activă a ONU, NATO, UE, OSCE și a celorlalte instituții europene ori organizații internaționale în gestionarea complexelor probleme de securitate și stabilitate globale. Aceste caracteristici dominante ale climatului internațional reprezintă pentru statul român circumstanțe de mare importanță, care au rolul de a favoriza și de a încuraja accelerarea și finalizarea proceselor interne de reformă atât de necesare pentru îndeplinirea criteriilor de integrare europeană și euroatlantică.

Pe acest fundal, responsabilitatea fundamentală și mult sporită a statului este aceea de a gestiona cu autoritate, îndeosebi riscurile și vulnerabilitățile de natură strict internă, care influențează, în mod inevitabil, și poziționarea României în mediul internațional de securitate. Prin atenția acordată acestor factori interni, România poate, pe de o parte, să constituie în continuare un furnizor important de securitate regională și internațională și, pe de altă parte, să transforme îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare economică și socială, susținută și durabilă, într-o resursă considerabilă și specifică pentru securitatea propriu-zisă a țării.

Principalii factori externi de risc la adresa securității naționale sunt:

posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;

proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;

proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;

migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;

acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice;

decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitatea României;

limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale.

O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice nonclasice, ce pot consta în acțiuni armate și nonarmate deliberate, având ca obiectiv afectarea securității naționale prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale a țării. Dintre acestea, terorismul internațional se manifestă într-o formă acută fără precedent, prefigurând efecte multiple asupra securității statelor și stabilității internaționale în general.

În contextul în care constatăm o creștere a gradului de complexitate și de impredictibilitate al terorismului internațional, este necesar ca măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, sub cerința asigurării operative și eficiente a participării țării noastre la eforturile internaționale de combatere a acestei amenințări. România își reafirmă disponibilitatea de a participa, alături de comunitatea internațională, la lupta împotriva terorismului internațional și va dispune în permanență constituirea mijloacelor adecvate pentru combaterea acestuia.

Apreciem, în final, că printr-o politică coerentă și o strategie profund ancorată în realitate, România își poate îndeplini în totalitate obiectivele propuse și obligațiile asumate.

CONCLUZII

Globalizarea, ca manifestare a interdependențelor multiple dintre state, a liberalizării transferurilor mondiale de resurse umane, informații, servicii, mărfuri și capital, face ca riscurile interne și externe să se genereze și să se influențeze reciproc, iar identificarea unor soluții de răspuns eficiente și eficace la noile amenințări trebuie să pornească de la faptul că acestea din urmă apar oriunde în lumea mondializată, sunt extrem de dinamice, complexe și expediționare.

Crima organizată în contextul globalizării, a devenit fenomen transfrontalier și, ca atare, combaterea acesteia nu mai poate fi realizată numai la nivel național, ci în sisteme integrate globale, regionale și subregionale. Mai mult decât atât, instrumentele existente și viitoare trebuie să ofere soluții de operare în timp real, deoarece consumarea actelor criminale complexe cu caracter transfrontalier se derulează foarte rapid, iar coordonatorii acestor rețele urmăresc introducerea produsului ilegal al infracțiunilor în circuitul legal, respectiv spălarea banilor, și, în acest fel, dobândesc o putere tot mai mare care alimentează economiile subterane la nivel statal și regional. În multe situații de cooperare, organismele abilitate în domeniu se lovesc de o serie de impedimente de ordin administrativ, dar mai ales legislativ, pentru a putea urmări în timp real un fenomen sau grupare criminală, fapt ce duce la crearea unui decalaj în procesul de prevenire și combatere a criminalității transfrontaliere, acțiunea fiind astfel una reactivă și nu preventivă.

La adresa securității naționale pot acționa și riscuri asimetrice neconvenționale care pot fi generate de crima organizată transfrontalieră, de acțiunile imagologice destinate în mod premeditat afectării imaginii țării noastre în plan extern, precum și de provocarea deliberată de acțiuni care pot genera catastrofe ecologice. În afara factorilor de risc, securitatea poate fi afectată și de vulnerabilitățile interne care pot îmbrăca diferite forme. Principalele vulnerabilități pot fi: insuficiența resurselor alocate instituțiilor de siguranță și apărare publică, adâncirea inechităților sociale, proliferarea economiei subterane și accentuarea corupției, criminalitatea economică, perturbarea ordinii publice, posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale, menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf. Toate acestea au efecte asupra potențialului de dezvoltare a societății românești.

România începând cu 01.01.2007, dată care a consfințit aderarea la Uniunea Europeană, a intrat într-o etapă nouă, plenară și angajată privind asigurarea securizării frontierei de stat în concordanță deplină cu politica, cerințele și standardele Uniunii Europene, fapt ce obligă factorii de decizie la o nouă evaluare a conceptelor, politicilor și strategiei în acest fenomen de importanță națională. Riscurile și amenințările la adresa frontierei României, sunt comune cu ale Uniunii Europene și trebuie analizate și abordate în consecință.

Pregătirile pentru aderarea la spațiul Schengen reprezintă un complex de măsuri care trebuie să fie adoptate și implementate în mod coordonat, unitar și planificat, de către instituțiile/structurile cu responsabilități în domeniu. Acest demers se poate materializa numai printr-un efort inter-instituțional care să exprime capacitatea tuturor celor implicați de a gestiona coerent acest proces complex.

În plus, pregătirea pentru aderarea la spațiul Schengen trebuie să aibă o asemenea calitate încât să permită o evoluție pozitivă a României pe parcursul procesului de evaluare Schengen și adoptarea deciziei Consiliului Uniunii Europene privind eliminarea controalelor la frontierele interne.

Criminalitatea transfrontalieră, are conexiuni cu grupările criminale internaționale și este favorizată legislația ambiguă existentă în țările cu o democrație fragilă. Ea riscă să afecteze grav guvernarea unor state din regiune, să genereze instabilitate și anarhie, să favorizeze manifestări violente și să creeze pericolul întreruperii fluxurilor vitale de aprovizionare cu energie. Totodată, infracționalitatea transfrontalieră organizată reprezintă o amenințare globală, în evoluție, care a dobândit capacitatea de a influenta politica statelor și activitatea instituțiilor democratice. Ea constituie atât o expresie a proliferării unor fenomene negative care se amplifica în condițiile globalizării, cat și o consecința directa a gestionarii ineficiente a schimbărilor politice, economice și sociale profunde care s-au produs în Europa centrala, de est și de sud-est în procesul de dispariție a regimurilor comuniste.

Având în vedere extinderea fără precedent a crimei organizate transfrontaliere se impune intensificarea fermă a colaborării și cooperării internaționale, adoptarea unei strategii globale de luptă împotriva acestor grave amenințări la adresa umanității, la care să fie angajate activ și statele, organizațiile internaționale și regionale, guvernamentale și neguvernamentale, instituțiile politice, sociale, financiare, culturale, media etc.

Desigur, un sistem internațional de supraveghere, monitorizare și combatere a criminalității transfrontaliere a existat și până acum. Acest sistem funcționează, într-o formă sau alta, de când există state, frontiere și relații transfrontaliere. La începutul secolului al XXI-lea, globalizarea impune însă noi coordonate, noi exigențe și oferă noi oportunități legate de acest fenomen care se prezintă a fi la fel de dinamic, de complex și de contradictoriu precum însuși procesul mondializării.

Tot globalizarea impune și modelarea politicilor și strategiilor de combatere a criminalității transfrontaliere. În acest sens, considerăm că este nevoie de un adevărat model strategic.

Dezvoltarea continuă a cadrului organizatoric, normativ și acțional național și internațional demonstrează preocuparea României și a statelor din zona euroatlantică față de amenințarea crimei organizate transfrontaliere, acestea stând la baza fundamentării unor planuri și programe de acțiune concrete și modificând, prin efectele aplicării lor, arhitectura mediului de securitate. Orice analiză pertinentă a mediului de securitate actual nu poate exclude prezența noilor factori non-statali, reprezentați de grupările și organizațiile teroriste și de crimă organizată transfrontalieră. Războiul împotriva crimei organizate transfrontaliere capătă un tot mai pronunțat caracter global, iar acest gen de abordare va influența semnificativ evoluțiile politice din anumite zone geografice și, în ansamblu, cele din arena internațională, putând să conducă la izolarea unor regimuri, la reconfigurarea raporturilor de putere în anumite spații geopolitice, și, într-o anumită măsură, la grăbirea procesului de reformare a ONU, organizație ce trebuie să-și asume mai decis găsirea unor soluții practice, eficiente, la provocările cu care se confruntă statele membre.

România este parte la toate convențiile internaționale cu privire la combaterea crimei organizate transfrontaliere, având încheiate o serie de acorduri și aranjamente pe plan regional și în cadru bilateral, participă efectiv la acțiunile care se organizează pe plan internațional pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen.

În acest sens, pe plan național, prevenirea și combaterea crimei organizate transfrontaliere se realizează în conformitate cu prevederile asumate prin ratificarea convențiilor internaționale la care țara noastră este parte, precum și cu respectarea reglementărilor internaționale și a legislației interne în materie.

Criminalitatea organizată transfrontalieră pune probleme cu totul deosebite, întrucât, în mod paradoxal, filosofia și fizionomia de rețea a relațiilor dintre state, dintre organizații și organisme internaționale, dintre diferite instituții, dintre unități economice naționale sau care aparțin diferitelor concerne transnaționale, între alte entități, le este favorabilă. Mai mult, rețeaua permite cucerirea și menținerea inițiativei strategice, determinată de necesitatea de a acționa repede, prin surprindere, în condiții de siguranță, punctiform sau pe o arie foarte extinsă. Această particularitate face extrem de dificilă descoperirea, identificarea, cunoașterea și combaterea acestor entități, structuri și rețele. De asemenea, dificultatea este dată și de necesitatea de a acționa în mod legal, de a găsi argumente și dovezi pentru a le putea duce în instanță. Procesul de descoperire, identificare a acestor rețele, ca și cel de căutare și confirmare a dovezilor este extrem de dificil și, pe alocuri, chiar excesiv de birocratic.

Desigur, există o bogată legislație internațională și o consistentă literatură de specialitate în ceea ce privește combaterea criminalității transfrontaliere, dar aplicarea ei este și va fi totdeauna dificilă, anevoioasă și plină de riscuri.

În principal, împotriva criminalității organizate transfrontaliere se acționează prin două modalități complementare: din interiorul statelor, de către structurile competente și abilitate, între care se înscriu și cele de poliție, de jandarmi, de poliție de frontieră, instanțele judecătorești și chiar unele structuri private de protecție și pază, potrivit legislației interne; de către structurile competente și abilitate ale statelor, prin cooperare internațională, potrivit legislației europene și internaționale în domeniu.

De regulă, în spațiul de confruntare dintre aceste două mari entități – poliția, jandarmerie, structurile de informații și cele de ordine publică și, respectiv rețelele și structurile crimei organizate transfrontaliere – acțiunile sunt asimetrice.

Structurile legale ale statelor și organizațiilor internaționale acționează simetric, în litera legii, pe când structurile criminale acționează totdeauna asimetric și chiar haotic.

Crima organizată transfrontalieră este într-o continuă dinamică, determinată de amplificarea și transformarea amenințărilor generate de aceasta, și, ca soluție de răspuns, cadrul organizatoric, normativ și acțional de combatere, atât la nivel național cât și internațional, trebuie perfecționat permanent. Astfel, considerăm că se impune implementarea unor politici și strategii pentru prevenirea și combaterea crimei organizate transfrontaliere care să fie comprehensive, coerente, coordonate la nivel internațional, european și regional, fapt care întâmpină însă o serie de dificultăți rezultate, în primul rând, din necunoașterea dimensiunilor reale ale procesului, datorată mobilității foarte mari, intensei circulații peste frontiere a persoanelor și bunurilor, iar, în al doilea rând, din obscuritatea fenomenului, asigurată de menținerea manifestărilor sale în contextul unor activități aparent legale.

Necesitatea securității integrate a frontierei României este determinată de creșterea în amploare și complexitate a infracționalității transfrontaliere, de extinderea la nivel internațional a fenomenului criminalității organizate, de existența condițiilor favorizante ale acesteia, precum și de proliferarea amenințărilor teroriste. Țara noastră, prin poziția sa în zona central-sud-est europeană, are un rol major în menținerea stabilității și securității în aceasta zonă, necesar atât construcției și dezvoltării europene, cât și realizării intereselor euroatlantice.

În urma cercetării a rezultat că nu există o singură politică sau strategie în combaterea crimei organizate care să fie cu adevărat eficace și eficientă, succesul putând fi asigurat de o gamă largă de strategii care acționează în mod concertat. Având în vedere amploarea fenomenului crimei organizate transfrontaliere la nivelul U.E. și creșterea permanentă a gradului de sofisticare, considerăm, în acord cu dezbaterile europene, că sunt necesare unele măsuri urgente, astfel:

– ameliorarea cadrului legislativ național și al UE care să vizeze procedura de reținere și de confiscare a produselor infracțiunii, cum ar fi: confiscarea extinsă și confiscarea care nu se bazează pe o hotărâre de condamnare; posibilitatea reducerii sarcinii probei după condamnarea unui infractor pentru infracțiuni grave (inclusiv legate de criminalitatea organizată) referitoare la originea bunurilor deținute de acesta; reducerea sarcinii probei în ceea ce privește originea bunurilor deținute de o persoană acuzată de o infracțiune legată de criminalitatea organizată; reținerea și confiscarea ulterioară a bunurilor atribuite unor părți terțe ș.a.;

– elaborarea unei propuneri de directivă a Comisiei Europene prin care asocierea cu mafia sau cu alte organizații infracționale să devină faptă penală în toate statele membre, astfel încât să fie trase la răspundere organizațiile criminale care obțin profituri prin simpla lor existență, prin capacitatea de a intimida chiar și în lipsa unor acte concrete de violență sau amenințare, cu scopul de a comite infracțiuni, de a influența administrarea economiei, administrația publică, serviciile publice etc.;

– dezvoltarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor penale și ameliorarea cooperării judiciare și polițienești în UE și cu terțe țări;

– îmbunătățirea activității Eurojust la nivelul tuturor statelor membre;

– evaluarea impactului eventualei înființări a Parchetului European, cu sferă de competență în combaterea criminalității organizate transnaționale și a corupției (așa cum se prevede la art. 86 alin.4 din Tratatul privind funcționarea uniunii Europene);

– necesitatea promovării unei culturi a legalității, precum și a sensibilizării și informării cetățenilor, a opiniei publice, cu privire la necesitatea combaterii acestui fenomen.

Pe acest fond, politicile și strategiile de securitate trebuiesc regândite fundamental, luând în calcul includerea de noi vectori în ecuația de siguranță națională a fiecărui stat. În contextul în care forurile continentale și mondiale își canalizează eforturile pe direcția identificării soluțiilor adecvate pentru eradicarea criminalității transfrontaliere, România și-a amplificat eforturile de contracarare a acestui flagel, atât în plan internațional cât și în plan intern. Aceste eforturi vizează alăturarea României la coaliția internațională, prin punerea la dispoziție a întregului potențial național și intensificarea măsurilor de actualizare a cadrului legislativ și implementare a acquis – ului comunitar.

O abordare performantă vizând dezvoltarea celor mai eficiente și eficace strategii de luptă împotriva crimei organizate presupune, în mod obligatoriu, luarea în calcul a trei elemente principale, respectiv: obiectivele urmărite, resursele alocate și metodele folosite. Cu cât legătura dintre aceste elemente este mai rațională și echilibrată, cu atât este mai performant sistemul de prevenire și reprimare a fenomenului crimei organizate. Raționalitatea legăturii dintre cele două elemente se manifestă prin aceea că o comunitate sau o anumită țară va trebui să-și determine prioritățile, ținând seamă de obiectivele urmărite, fiind gata oricând să accepte anumite constrângeri politice și legale minime.

B I B L I O G R A F I E

LEGI, INSTRUCȚIUNI, DOCUMENTE OFICIALE:

Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, aprilie, 1949.

Conceptul strategic NATO, Lisabona 2010.

Carta Națiunilor Unite, www.un.org/aboutun/charter/index.html

NATO Guide, Biroul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles, 2011

Strategia de Securitate Națională a României, București, 2001, publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 822 din 20 decembrie 2001

Doctrina Armatei Romaniei, S.M.G.-103din 16.12.2011

Strategia Națională de Apărare a Țării, 2010

Doctrina Armatei Romaniei, S.M.G.-103din 16.12.2011

HG nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei Naționale de Apărare a Țării, Monitorul Oficial, Partea I nr. 799 din 28/11/2008

Președinția Romaniei – Strategia de Securitate Națională, București 2007

LUCRĂRI DE SPECIALITATE DIN LITERATURA AUTOHTONĂ ȘI LITERATURA STRĂINĂ:

Buzan, Barry and Ole Waever – Regions and Powers: The Structure of International Security, Cambridge, MA: Cambridge University Press,

BUZAN, Barry, WAWER,Ole and Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analizis ,C.P.Bertlesman Foundation Publishiers,2000;

Buzan, Barry – People, States and Fear: An Agenda for International Security Studies in the Post-Cold War Era. Boulder, Colorado: Lynne Rienner, 1991

Bădescu Ilie, Ioan Mihăilescu, Ionel Nicu Sava – Geopolitică, integrare, globalizare, Editura Mica Valahie, București, 2003

Bădescu I., D. Dungaciu –  Sociologia și geopolitica frontierei, Editura Floarea Albastră, București,1995, vol. I

Brezinsky Z –  Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geopolitice, București: Ed. Univers Enciclopedic, 2000

BANU Sorin Cristian, General de brigadă (r.) prof.univ.dr. Costică ȚENU -Apărarea și securitatea națională în contextul geopolitic și geostrategic al globalizării- aplicația românească, București, 2010

Chayes, Abraham and Antonia Handler Chayes – On Compliance. In International Organization, 1993

Cimbala, Stephen J. – Tranformation in Concept and Policy, Joint Forces Quarterly, Issue 38, 2005

Collier, Michael W- Rethinking Latin American and Caribbean Security: A Transtate Security Approach, Miami, Florida, 2005

Carr, E.H. –   The Twenty Years Crisis, 1919-1939: An Introduction to the Study of International Relations, London: Macmilla 1939, revised edition, 1946

Daniel Daianu – Globalizarea-intre elogii si respingere http://www.cerope.ro/pub/study51ro.htm

Dr. Petre Duțu, General de brigadă dr. Dumitru Seserman – Globalizare și securitate națională, în “Impact strategic” nr. 3/2004

David, Steven R-   Internal War: Causes and Cures; World Politics no. 49, July 1997

Elman, Colin- Horses for Courses: Why Not Neo-Realist Theories of Foreign Policy?, Security Studiers, 1996

Erhan, Florin –  Globalizarea. În căutarea echilibrului, București, Editura Economică, 2003

Finnemore, Martha – National Interests in International Society, Ithaca, NY/London: Cornwell University Press, 1996

Finnemore, Martha and Kathyn Sikkink – International Norm Dynamics and Political Change, in International Organization, 1998

Freund, Corinna and Volker Rittberger – Utilitarian-liberal Foreign Policy Theory, ed.by Volker Rittberger. Manchester/New York: Manchester University Press, 2001

Frunzeti, Teodor –  Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006

Frunzeti Teodor, Elena-Dana Marcu – Securitatea prin cooperare – soluție pentru consolidarea stabilității regionale, în „Impact strategic“, nr. 4 – 5/2002

Geller, Daniel and David J.Singer – Nations at War: A Scientific Study of International Conflict, Cambridge: Cambridge University Press, 1998

Glaser, Charles L – Realists as Optimists: Cooperation as Self-Help, International Security, vol. 19, Issue 3, 1994

Glasert, Charles L – The Security Dilemma Revisited, World Politics, vol. 50, N01, 1997

Goldgeier, James M., Michael McFaul – A Tale of Two Worlds: Core and Periphery in the Post-Cold War Era, International Organization, vol. 46, Issue 2, 1992

Grieco, Joseph M – The Maastricht Treaty, Economic and Monetary Union and the Neo-Realist Research Programme. In Review of International Studies, 1995

Giddens, Anthony –  Sociology, Cambridge, Plity Press, 1991

Gl. lt. dr. Eugen Bădălan, Gl. bg. dr. Teodor Frunzeti – Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2003

Haftendorn, Helga – The Security Puzzle: Theory-Building and Discipline-Building in International Security, International Studies Quarterly, 1991

Hlihor, Constantin – Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005

Hoeber Susane, Rudolf and James Piscatori – Transnational Religion and Fading States, Westview, Boulder, Colorado, 1997

Hough, Peter – Who''s Securing Whom? The Need for International Relations to Embrace Human Security, Stair 1, No. 2, 2005

Klare, Michael and Yogesh Chandrani – World Security, New York: St.Martin's Press, 1998

Krahmann, Elke – New Threats and Actors in International Security. New York: Palgrave MacMillan, 2005

Krause, Keith and Michael C.Williams- Critical Security Studies, Minneapolis, Minnesota: University of Minnesota Press, 1997

Legro, Jeffrey – Which Norms Matter? Revisiting the „Failure” of Internationalism. In International Organization, 1997

Lynn-Jones, M. And Steven E.Miller – Global Dangers Changing Dimensions of International Security, Cambridge, Massachusetts: The MIT Press, 1995

Lloyd Andrew, Peter Mathews –  Bioterorismul- flagelul mileniului III, Editura HIPARION, Cluj Napoca 2002

Lippmann, Walter –  U.S.Foreign Policy, London, Hamish Hamilton, 1943

McNeely, Connie L. – Constructing the Nation State. International Organization and Prescriptive Action. Westport, CT: Greenwood Press, 1995

Mearsheimer, John J. – The Tragedy of Great Power Politics. New York/London: WW.Norton, 2001

Mercer, Jonathan – Reputation and International Politics. Ithaca, NY/London: Cornwell University Press, 1996

Miller, Steven E. – International Security at Twenty-five: From One World to Another, International security, vol. 26, N01, 2001

Moravcsik, Anrew – Taking Preferences Seriously: A Liberal Theory of International Politics. In International Organization, 1997

Mearsheimer, John – Why We Will Soon Miss the Cold War, The Atlantic Monthly 226, No. 2, 1990.

Morgenthau, Hans –  Politics Among Nations, 5th ed., New York: A Knopf, 1972

Paul, Vasile –   Noul conflict armat și planificarea militară, în „Impact strategic“, nr. 1 – 2/2003, p. 27.

Popescu, Ion A., Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu-   Globalizarea- mit și realitate, Editura Economică, București, 2004

Pitulescu, Ion –  Al treilea război mondial – Crima organizată, Editura Național, 1996

Potarniche Titi, Ion Irimia –  Evolutii ale mediului global de securitate la inceputul mileniului III. Implicatii aspura securitatii Romaniei, teza doctorat 2008

Pâslaru, Adrian –  Fenomene psihosociale de masă, în volumul „Criminalitatea organizată transfrontalieră din perspectivă psiho-socială și juridică“, Editura Institutului de Ecologie Socială și Protecție Umană, București, 2002

Sarcinschi, Alexandra – Dimensiunile nonmilitare ale securității, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005

Sava, Ionel Nicu – Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005

Snow, Donald M. – National Security for a New Era: Globalization and Geopolitics, New York: Longman, 2004

Smith, Antony D. – Nations and Nationalism, Journal of the Association for the Study of Ethnicity and Nationalism, No. 3/1999, Cambridge University Press, New York

Trușcă Ion, Gl.Bg.(R.)Prof.Univ. Cons. Dr. Grecu Petre –  Securitatea Militara in Epoca Globalizarii, teza doctorat

Tudor Iulian, Mihail Vasile-Ozun – Implicatiile fenomenului de globalizare asupra securitatii,teza doctorat Bucuresti 2006

Țigănuș Marian, Anghel Andreescu –  Implicațiile Globlizării Asupra Ordinii Publice Naționale În Condițiile Integrării Europene, Bucuresti, 2007

Ursa, Victor –  Criminologie, Editura Ciprian & Cătălina, Cluj Napoca, 1993

Ullman, Richard –  Redefining Security, Internațional Security, No. 1, 1983

Van Creveld, Martin – The Transformation of War. New York: Free Press, 1991

Vaduva, Gheorghe – Strategia de integrare europeana, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005

Walt, Stephen M. – The Renaissance of Security Studies, Interbational Studies Quarterly, no. 35, 1991

Waltz, Kenneth N – Reflections on Theory of International Politics. A Response to My Critics, ed.by Robert O.Keohane. New York: Columbia University Press, 1996

Wendt, Alexander – Social Theory of Interational Politics. Cambridge: Cambridge Unbiversity Press, 1999

Wohlforth, W.C .- Realism and the End of the Cold War, International Security, vol. 19, Issue 3, 1994

Wennink, Karel – Terrorism: Foreign/International Legal Responses in Selected Foreign Countries, Law Library of Congress, July 1995

Connor, Walker –  Ethnonationalism: The Quest for Understanding, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1994

Wirtz, James –   A New Agenda for Security and Strategy? , In Strategy in the Contemporary World. An Introduction to Strategic Studies, ed. John Baylis et al., Oxford University Press, 2002

Weiss, Linda –  Mitul statului lipsit de putere, Editura Trei, București, 2002

REVISTE DE SPECIALITATE:

Europen Union Institute for Security Studies, Global Governance 2025: At a critical juncture, Paris 2010

NATO Briefing, NATO Military Structure, 01.09.2006.

NATO Review, NATO’s past, present and future, NATO Public Diplomacy Division, 2006.

NATO Review, Examining NATO's Transformation, NATO Public Diplomacy Division, 2005.

NATO Review, NATO after Bucharest, NATO Public Diplomacy Division, 2008.

NATO Review, Doctrina de contrainformații și securitate NATO, 2006

NATO Topics, Istanbul Cooperation Initiative (ICI) Reaching out to the broader Middle East, 15 Oct, 2008.

Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Terorismul Contemporan – Factor de Risc la Adresa Securității si Apărării Naționale in Condițiile Statutului României de Membru Nato, București, 2004

Pagini web:

www.mae.ro

www.nato.int

www.wikipedia.org

Pagină albă

ABREVIERI /ACRONIME

Pagină albă

Anexa nr. 1

„GLOBALIZARE”

PATRU DEFINIȚII PENTRU UN CUVÂNT FETIȘ

Termenul de globalizare își are originea în literatura consacrată firmelor multinaționale.

La început a desemnat un fenomen limitat, o mondializare a cererii, dar cu timpul și-a îmbogățit sensul până la a fi identificat astăzi cu o nouă fază a economiei mondiale. Noțiunea a devenit atât de proteiformă, încât duce confuzia la maximum. Se cuvine să distingem patru definiții:

 În 1983, Theodore Levitt propune acest termen pentru a desemna convergența piețelor în întreaga lume. Globalizarea și tehnologia ar fi cei doi factori principali care modelează relațiile internaționale. În consecință, „societatea globală” acționează cu constanță și fermitate, la costuri relativ reduse, ca și cum lumea întreagă (sau principalele ei regiuni) ar constitui o entitate unică; ea vinde același lucru și în același fel pretutindeni (Levitt, 1983, p.92-93). Desigur, firma trebuie să se adapteze la diferențele naționale, dacă nu a reușit să manipuleze sau să recompună cererile specifice care îi sunt adresate (definiția 1).

În acest prim sens, globalizarea piețelor se opune viziunii anterioare a unui ciclu al produsului care consta în a vinde în țările mai puțin avansate produsele demodate din țările cele mai bogate. Termenul se aplică mai ales administrării multinaționalelor și vizează exclusiv schimburile internaționale.

 În 1990, Kenichi Ohmae extinde noțiunea la ansamblul lanțului de creare a valorii (cercetare-dezvoltare (C-D), inginerie, producție, marketing, servicii și finanțe).

Dacă într-o primă etapă exportă pornind de la baza ei națională, o firmă creează apoi produce local, ulterior acordă filialei ei întregul control a lanțului valorii. Acest proces conduce la o a cincea etapă: integrarea globală, atunci când firmele aparținând aceluiași grup își conduc compartimentul C-D, își finanțează investițiile și recrutează personalul la scară mondială (definiția 2). Globalizarea desemnează atunci o formă de gestiune, total integrată la scară mondială, a marilor firme multinaționale.

 De când multinaționalele constituie o fracțiune importantă a producției mondiale, diversele spații naționale se văd constrânse să se adapteze exigențelor acestora, dată fiind mobilitatea extremă de care ele beneficiază (comerț, investiții, finanțe, C-D). Globalizarea desemnează atunci procesul prin care întreprinderile cele mai internaționalizate tind să redefinească în folosul lor regulile jocului impuse anterior de statele-națiuni (definiția 3).

Părăsim astfel domeniul gestiunii interne a firmelor pentru a ne interesa de arhitectura sistemului internațional. Se trece de la micro- la macro-economie, de la regulile de bună administrare privată la stabilirea politicilor economice și la construirea sau redefinirea instituțiilor naționale. Această noțiune evocă mai degrabă evoluții în desfășurare decât starea finală a regimului internațional care l-ar înlocui pe acela de la Bretton-Woods.

Adesea, adepții globalizării subliniază caracterul ireversibil al tendințelor care se manifestă, într-atât de neputincioase au devenit politicile tradiționale ale guvernelor în fața strategiilor marilor firme.

 În sfârșit, globalizarea poate desemna o nouă configurație care marchează o ruptură față de precedentele etape ale economiei internaționale.

Înainte, economia era inter-națională, pentru că evoluția ei era determinată de interacțiunea unor procese care se desfășurau mai ales la nivelul statelor-națiuni. Perioada actuală pare să asiste la apariția unei economii globalizate, în care economiile naționale sunt descompuse, apoi rearticulate în cadrul unui sistem de tranzacții și procese care operează direct la nivel internațional (definiția 4). Această definiție este cea mai generală și sistemică; ea tinde să sublinieze o ruptură calitativă față de totalitatea regimurilor internaționale care s-au succedat după al doilea război mondial ar trebui să cedeze locul unor entități regionale sau urbane, necesare puncte de sprijin ale rețelei țesute de multinaționale.

Pe de altă parte, diferitele teritorii supuse acestui nou model ar deveni atât de puternic interdependente, încât ar manifesta evoluții sincrone, dacă nu identice, în orice caz tinzând spre omogenizare. Adio deci, compromisurilor politice naționale și noțiunii înseși de conjunctură locală.

Aceste diverse definiții sunt departe de a fi echivalente și sunt în mod foarte inegal aplicate la caracterizarea situației.

Anexa nr. 2

PERCEPȚIA AMENINȚĂRILOR LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE DE CĂTRE POPULAȚIA STATELOR UNITE ȘI A UNIUNII EUROPENE

Sursa: Worldviews,. Survey of American and European

Attitudes and Public Opinion on Foreign Policy

(sondaj asupra populației din statele Uniunii Europene și Statele Unite privind politica externă)

Anexa nr. 3

PERCEPȚIA EFECTELOR GLOBALIZĂRII DE CĂTRE POPULAȚIA STATELOR UNITE

Sursa: Worldviews, Survey of American and European

Attitudes and Public Opinion on Foreign Policy

(sondaj al populației din statele Uniunii Europene și Statele Unite privind politica externă)

Anexa nr. 4

PERCEPȚIA EFECTELOR GLOBALIZĂRII DE CĂTRE POPULAȚIA UNIUNII EUROPENE

Sursa: Worldviews , Survey of American and European

Attitudes and Public Opinion on Foreign Policy

(sondaj al populației din statele Uniunii Europene și Statele Unite privind politica externă)

Anexa nr. 5

CELE CINCI DIMENSIUNI ALE GLOBALIZĂRII

Sursa: Ragnar Müller, "Globalizare",

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/

Anexa nr. 6

PREMISELE FENOMENULUI DE GLOBALIZARE

Sursa: Ragnar Müller, "Globalizare",

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/

Anexa nr.7

EFECTELE FENOMENULUI DE GLOBALIZARE

Sursa: Ragnar Müller, "Globalizare",

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/

Anexa nr. 8

COMPONENTELE GLOBALIZĂRII

Sursa: Ragnar Müller, "Globalizare",

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/

B I B L I O G R A F I E

LEGI, INSTRUCȚIUNI, DOCUMENTE OFICIALE:

Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, aprilie, 1949.

Conceptul strategic NATO, Lisabona 2010.

Carta Națiunilor Unite, www.un.org/aboutun/charter/index.html

NATO Guide, Biroul de Informații și Presă al NATO, Bruxelles, 2011

Strategia de Securitate Națională a României, București, 2001, publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 822 din 20 decembrie 2001

Doctrina Armatei Romaniei, S.M.G.-103din 16.12.2011

Strategia Națională de Apărare a Țării, 2010

Doctrina Armatei Romaniei, S.M.G.-103din 16.12.2011

HG nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei Naționale de Apărare a Țării, Monitorul Oficial, Partea I nr. 799 din 28/11/2008

Președinția Romaniei – Strategia de Securitate Națională, București 2007

LUCRĂRI DE SPECIALITATE DIN LITERATURA AUTOHTONĂ ȘI LITERATURA STRĂINĂ:

Buzan, Barry and Ole Waever – Regions and Powers: The Structure of International Security, Cambridge, MA: Cambridge University Press,

BUZAN, Barry, WAWER,Ole and Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analizis ,C.P.Bertlesman Foundation Publishiers,2000;

Buzan, Barry – People, States and Fear: An Agenda for International Security Studies in the Post-Cold War Era. Boulder, Colorado: Lynne Rienner, 1991

Bădescu Ilie, Ioan Mihăilescu, Ionel Nicu Sava – Geopolitică, integrare, globalizare, Editura Mica Valahie, București, 2003

Bădescu I., D. Dungaciu –  Sociologia și geopolitica frontierei, Editura Floarea Albastră, București,1995, vol. I

Brezinsky Z –  Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale geopolitice, București: Ed. Univers Enciclopedic, 2000

BANU Sorin Cristian, General de brigadă (r.) prof.univ.dr. Costică ȚENU -Apărarea și securitatea națională în contextul geopolitic și geostrategic al globalizării- aplicația românească, București, 2010

Chayes, Abraham and Antonia Handler Chayes – On Compliance. In International Organization, 1993

Cimbala, Stephen J. – Tranformation in Concept and Policy, Joint Forces Quarterly, Issue 38, 2005

Collier, Michael W- Rethinking Latin American and Caribbean Security: A Transtate Security Approach, Miami, Florida, 2005

Carr, E.H. –   The Twenty Years Crisis, 1919-1939: An Introduction to the Study of International Relations, London: Macmilla 1939, revised edition, 1946

Daniel Daianu – Globalizarea-intre elogii si respingere http://www.cerope.ro/pub/study51ro.htm

Dr. Petre Duțu, General de brigadă dr. Dumitru Seserman – Globalizare și securitate națională, în “Impact strategic” nr. 3/2004

David, Steven R-   Internal War: Causes and Cures; World Politics no. 49, July 1997

Elman, Colin- Horses for Courses: Why Not Neo-Realist Theories of Foreign Policy?, Security Studiers, 1996

Erhan, Florin –  Globalizarea. În căutarea echilibrului, București, Editura Economică, 2003

Finnemore, Martha – National Interests in International Society, Ithaca, NY/London: Cornwell University Press, 1996

Finnemore, Martha and Kathyn Sikkink – International Norm Dynamics and Political Change, in International Organization, 1998

Freund, Corinna and Volker Rittberger – Utilitarian-liberal Foreign Policy Theory, ed.by Volker Rittberger. Manchester/New York: Manchester University Press, 2001

Frunzeti, Teodor –  Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006

Frunzeti Teodor, Elena-Dana Marcu – Securitatea prin cooperare – soluție pentru consolidarea stabilității regionale, în „Impact strategic“, nr. 4 – 5/2002

Geller, Daniel and David J.Singer – Nations at War: A Scientific Study of International Conflict, Cambridge: Cambridge University Press, 1998

Glaser, Charles L – Realists as Optimists: Cooperation as Self-Help, International Security, vol. 19, Issue 3, 1994

Glasert, Charles L – The Security Dilemma Revisited, World Politics, vol. 50, N01, 1997

Goldgeier, James M., Michael McFaul – A Tale of Two Worlds: Core and Periphery in the Post-Cold War Era, International Organization, vol. 46, Issue 2, 1992

Grieco, Joseph M – The Maastricht Treaty, Economic and Monetary Union and the Neo-Realist Research Programme. In Review of International Studies, 1995

Giddens, Anthony –  Sociology, Cambridge, Plity Press, 1991

Gl. lt. dr. Eugen Bădălan, Gl. bg. dr. Teodor Frunzeti – Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2003

Haftendorn, Helga – The Security Puzzle: Theory-Building and Discipline-Building in International Security, International Studies Quarterly, 1991

Hlihor, Constantin – Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005

Hoeber Susane, Rudolf and James Piscatori – Transnational Religion and Fading States, Westview, Boulder, Colorado, 1997

Hough, Peter – Who''s Securing Whom? The Need for International Relations to Embrace Human Security, Stair 1, No. 2, 2005

Klare, Michael and Yogesh Chandrani – World Security, New York: St.Martin's Press, 1998

Krahmann, Elke – New Threats and Actors in International Security. New York: Palgrave MacMillan, 2005

Krause, Keith and Michael C.Williams- Critical Security Studies, Minneapolis, Minnesota: University of Minnesota Press, 1997

Legro, Jeffrey – Which Norms Matter? Revisiting the „Failure” of Internationalism. In International Organization, 1997

Lynn-Jones, M. And Steven E.Miller – Global Dangers Changing Dimensions of International Security, Cambridge, Massachusetts: The MIT Press, 1995

Lloyd Andrew, Peter Mathews –  Bioterorismul- flagelul mileniului III, Editura HIPARION, Cluj Napoca 2002

Lippmann, Walter –  U.S.Foreign Policy, London, Hamish Hamilton, 1943

McNeely, Connie L. – Constructing the Nation State. International Organization and Prescriptive Action. Westport, CT: Greenwood Press, 1995

Mearsheimer, John J. – The Tragedy of Great Power Politics. New York/London: WW.Norton, 2001

Mercer, Jonathan – Reputation and International Politics. Ithaca, NY/London: Cornwell University Press, 1996

Miller, Steven E. – International Security at Twenty-five: From One World to Another, International security, vol. 26, N01, 2001

Moravcsik, Anrew – Taking Preferences Seriously: A Liberal Theory of International Politics. In International Organization, 1997

Mearsheimer, John – Why We Will Soon Miss the Cold War, The Atlantic Monthly 226, No. 2, 1990.

Morgenthau, Hans –  Politics Among Nations, 5th ed., New York: A Knopf, 1972

Paul, Vasile –   Noul conflict armat și planificarea militară, în „Impact strategic“, nr. 1 – 2/2003, p. 27.

Popescu, Ion A., Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu-   Globalizarea- mit și realitate, Editura Economică, București, 2004

Pitulescu, Ion –  Al treilea război mondial – Crima organizată, Editura Național, 1996

Potarniche Titi, Ion Irimia –  Evolutii ale mediului global de securitate la inceputul mileniului III. Implicatii aspura securitatii Romaniei, teza doctorat 2008

Pâslaru, Adrian –  Fenomene psihosociale de masă, în volumul „Criminalitatea organizată transfrontalieră din perspectivă psiho-socială și juridică“, Editura Institutului de Ecologie Socială și Protecție Umană, București, 2002

Sarcinschi, Alexandra – Dimensiunile nonmilitare ale securității, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005

Sava, Ionel Nicu – Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, București, 2005

Snow, Donald M. – National Security for a New Era: Globalization and Geopolitics, New York: Longman, 2004

Smith, Antony D. – Nations and Nationalism, Journal of the Association for the Study of Ethnicity and Nationalism, No. 3/1999, Cambridge University Press, New York

Trușcă Ion, Gl.Bg.(R.)Prof.Univ. Cons. Dr. Grecu Petre –  Securitatea Militara in Epoca Globalizarii, teza doctorat

Tudor Iulian, Mihail Vasile-Ozun – Implicatiile fenomenului de globalizare asupra securitatii,teza doctorat Bucuresti 2006

Țigănuș Marian, Anghel Andreescu –  Implicațiile Globlizării Asupra Ordinii Publice Naționale În Condițiile Integrării Europene, Bucuresti, 2007

Ursa, Victor –  Criminologie, Editura Ciprian & Cătălina, Cluj Napoca, 1993

Ullman, Richard –  Redefining Security, Internațional Security, No. 1, 1983

Van Creveld, Martin – The Transformation of War. New York: Free Press, 1991

Vaduva, Gheorghe – Strategia de integrare europeana, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005

Walt, Stephen M. – The Renaissance of Security Studies, Interbational Studies Quarterly, no. 35, 1991

Waltz, Kenneth N – Reflections on Theory of International Politics. A Response to My Critics, ed.by Robert O.Keohane. New York: Columbia University Press, 1996

Wendt, Alexander – Social Theory of Interational Politics. Cambridge: Cambridge Unbiversity Press, 1999

Wohlforth, W.C .- Realism and the End of the Cold War, International Security, vol. 19, Issue 3, 1994

Wennink, Karel – Terrorism: Foreign/International Legal Responses in Selected Foreign Countries, Law Library of Congress, July 1995

Connor, Walker –  Ethnonationalism: The Quest for Understanding, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1994

Wirtz, James –   A New Agenda for Security and Strategy? , In Strategy in the Contemporary World. An Introduction to Strategic Studies, ed. John Baylis et al., Oxford University Press, 2002

Weiss, Linda –  Mitul statului lipsit de putere, Editura Trei, București, 2002

REVISTE DE SPECIALITATE:

Europen Union Institute for Security Studies, Global Governance 2025: At a critical juncture, Paris 2010

NATO Briefing, NATO Military Structure, 01.09.2006.

NATO Review, NATO’s past, present and future, NATO Public Diplomacy Division, 2006.

NATO Review, Examining NATO's Transformation, NATO Public Diplomacy Division, 2005.

NATO Review, NATO after Bucharest, NATO Public Diplomacy Division, 2008.

NATO Review, Doctrina de contrainformații și securitate NATO, 2006

NATO Topics, Istanbul Cooperation Initiative (ICI) Reaching out to the broader Middle East, 15 Oct, 2008.

Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Terorismul Contemporan – Factor de Risc la Adresa Securității si Apărării Naționale in Condițiile Statutului României de Membru Nato, București, 2004

Pagini web:

www.mae.ro

www.nato.int

www.wikipedia.org

Anexa nr. 1

„GLOBALIZARE”

PATRU DEFINIȚII PENTRU UN CUVÂNT FETIȘ

Termenul de globalizare își are originea în literatura consacrată firmelor multinaționale.

La început a desemnat un fenomen limitat, o mondializare a cererii, dar cu timpul și-a îmbogățit sensul până la a fi identificat astăzi cu o nouă fază a economiei mondiale. Noțiunea a devenit atât de proteiformă, încât duce confuzia la maximum. Se cuvine să distingem patru definiții:

 În 1983, Theodore Levitt propune acest termen pentru a desemna convergența piețelor în întreaga lume. Globalizarea și tehnologia ar fi cei doi factori principali care modelează relațiile internaționale. În consecință, „societatea globală” acționează cu constanță și fermitate, la costuri relativ reduse, ca și cum lumea întreagă (sau principalele ei regiuni) ar constitui o entitate unică; ea vinde același lucru și în același fel pretutindeni (Levitt, 1983, p.92-93). Desigur, firma trebuie să se adapteze la diferențele naționale, dacă nu a reușit să manipuleze sau să recompună cererile specifice care îi sunt adresate (definiția 1).

În acest prim sens, globalizarea piețelor se opune viziunii anterioare a unui ciclu al produsului care consta în a vinde în țările mai puțin avansate produsele demodate din țările cele mai bogate. Termenul se aplică mai ales administrării multinaționalelor și vizează exclusiv schimburile internaționale.

 În 1990, Kenichi Ohmae extinde noțiunea la ansamblul lanțului de creare a valorii (cercetare-dezvoltare (C-D), inginerie, producție, marketing, servicii și finanțe).

Dacă într-o primă etapă exportă pornind de la baza ei națională, o firmă creează apoi produce local, ulterior acordă filialei ei întregul control a lanțului valorii. Acest proces conduce la o a cincea etapă: integrarea globală, atunci când firmele aparținând aceluiași grup își conduc compartimentul C-D, își finanțează investițiile și recrutează personalul la scară mondială (definiția 2). Globalizarea desemnează atunci o formă de gestiune, total integrată la scară mondială, a marilor firme multinaționale.

 De când multinaționalele constituie o fracțiune importantă a producției mondiale, diversele spații naționale se văd constrânse să se adapteze exigențelor acestora, dată fiind mobilitatea extremă de care ele beneficiază (comerț, investiții, finanțe, C-D). Globalizarea desemnează atunci procesul prin care întreprinderile cele mai internaționalizate tind să redefinească în folosul lor regulile jocului impuse anterior de statele-națiuni (definiția 3).

Părăsim astfel domeniul gestiunii interne a firmelor pentru a ne interesa de arhitectura sistemului internațional. Se trece de la micro- la macro-economie, de la regulile de bună administrare privată la stabilirea politicilor economice și la construirea sau redefinirea instituțiilor naționale. Această noțiune evocă mai degrabă evoluții în desfășurare decât starea finală a regimului internațional care l-ar înlocui pe acela de la Bretton-Woods.

Adesea, adepții globalizării subliniază caracterul ireversibil al tendințelor care se manifestă, într-atât de neputincioase au devenit politicile tradiționale ale guvernelor în fața strategiilor marilor firme.

 În sfârșit, globalizarea poate desemna o nouă configurație care marchează o ruptură față de precedentele etape ale economiei internaționale.

Înainte, economia era inter-națională, pentru că evoluția ei era determinată de interacțiunea unor procese care se desfășurau mai ales la nivelul statelor-națiuni. Perioada actuală pare să asiste la apariția unei economii globalizate, în care economiile naționale sunt descompuse, apoi rearticulate în cadrul unui sistem de tranzacții și procese care operează direct la nivel internațional (definiția 4). Această definiție este cea mai generală și sistemică; ea tinde să sublinieze o ruptură calitativă față de totalitatea regimurilor internaționale care s-au succedat după al doilea război mondial ar trebui să cedeze locul unor entități regionale sau urbane, necesare puncte de sprijin ale rețelei țesute de multinaționale.

Pe de altă parte, diferitele teritorii supuse acestui nou model ar deveni atât de puternic interdependente, încât ar manifesta evoluții sincrone, dacă nu identice, în orice caz tinzând spre omogenizare. Adio deci, compromisurilor politice naționale și noțiunii înseși de conjunctură locală.

Aceste diverse definiții sunt departe de a fi echivalente și sunt în mod foarte inegal aplicate la caracterizarea situației.

Anexa nr. 2

PERCEPȚIA AMENINȚĂRILOR LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE DE CĂTRE POPULAȚIA STATELOR UNITE ȘI A UNIUNII EUROPENE

Sursa: Worldviews,. Survey of American and European

Attitudes and Public Opinion on Foreign Policy

(sondaj asupra populației din statele Uniunii Europene și Statele Unite privind politica externă)

Anexa nr. 3

PERCEPȚIA EFECTELOR GLOBALIZĂRII DE CĂTRE POPULAȚIA STATELOR UNITE

Sursa: Worldviews, Survey of American and European

Attitudes and Public Opinion on Foreign Policy

(sondaj al populației din statele Uniunii Europene și Statele Unite privind politica externă)

Anexa nr. 4

PERCEPȚIA EFECTELOR GLOBALIZĂRII DE CĂTRE POPULAȚIA UNIUNII EUROPENE

Sursa: Worldviews , Survey of American and European

Attitudes and Public Opinion on Foreign Policy

(sondaj al populației din statele Uniunii Europene și Statele Unite privind politica externă)

Anexa nr. 5

CELE CINCI DIMENSIUNI ALE GLOBALIZĂRII

Sursa: Ragnar Müller, "Globalizare",

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/

Anexa nr. 6

PREMISELE FENOMENULUI DE GLOBALIZARE

Sursa: Ragnar Müller, "Globalizare",

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/

Anexa nr.7

EFECTELE FENOMENULUI DE GLOBALIZARE

Sursa: Ragnar Müller, "Globalizare",

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/

Anexa nr. 8

COMPONENTELE GLOBALIZĂRII

Sursa: Ragnar Müller, "Globalizare",

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/