Conceptul de Frica

Conform „Dicționarului explicativ al limbii române" – frica reprezintă o stare de adâncă neliniște și de tulburare provocată de un pericol real sau imaginar.

In diferite lucrări ale cercetătorilor care au analizat-o, frica este definită ca fiind un fenomen biologic ce constă într-un sentiment puternic, de mare tensiune emoțională, care anunță că organismul este în pericol. Astfel, în „Dicționarul de psihologie LaJlousse", Norbert Silamy definește frica astfel: „sentiment de neliniște trăit în prezența sau la gândul unui pericol"*.

In articolul „Frica și curajul", Bernd Horn – Director al „Institut de leadership des Forces canadiennes" apreciază că în sensul cel mai simplu, frica este o emoție, un sentiment subiectiv, un fenomen însoțit de o excitație fiziologică, o modificare a expresiei faciale, a gesturilor și a posturii.**

Din punct de vedere fiziologic, constând într-o emoție intensă, frica determină apariția unor schimbări în organism care au rolul de a-1 pregăti pentru înfruntarea pericolului.

În literatura de specialitate există două tipuri de frică:

– frica intensă;

– frica cronică (angoasa).

Frica intensă este provocată, în general de un stimul sau de un fenomen care se manifestă prin surprindere și se disipează în momentul în care se îndepărtează sau se evită stimulul.

Frica cronică (angoasa) este mai complexă, acesta din cauza faptului că nu se datorează unei cauze concrete. Cazul tipic este cel al unei persoane care se simte rău și neliniștită sau căreia îi este teamă să rămână singură, aparent iară motiv. Angoasa este o neliniște dusă la extrem, o frică irațională. Constă într-o senzație apăsătoare de indispoziție profundă, determinată de impresia închipuită (nereală) a existenței unui pericol grav, iminent. Angoasa are efecte dezorganizatoare asupra conștiinței generând regresiunea gândirii și afectivității.

Frica, indiferent de ce tip este, nu se manifestă întotdeauna imediat, sau din cauza unei experiențe personale, ci este o reacție care se învață. Atât oamenii, cât și animalele resimt frica în fața pericolelor fie că sunt reale, anticipate sau închipuite. Profesorii de psihologie de la Institutul de psihiatrie al Universității din Londra susțin că frica se datorează anticipării durerii, dar această teză este numai în parte adevărată deoarece frica se poate datora și unei multitudini de alte cauze.

Pentru domeniul militar frica trebuie analizată cu toată atenția. Deși aceasta este un subiect pe care militarii îl abordează foarte rar, frica fiind considerată un semn de slăbiciune incompatibil cu profilul luptătorului viril cu mentalitate de învingător, totuși ar trebui să ne reconsiderăm atitudinea, deoarece frica este o reacție normală și utilă la apariția unui pericol real. Un vechi proverb latin spune : „Res et imperiosa timor" (Fricii nu i te poți împotrivi) și această afirmație este cu adevărat înțeleaptă deoarece frica este alarma pe care o pornește

* Norbert S. – La Rousse Dicționar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 45. ** Bernd H. -Frica și curajul, articol în Revue Militaire Canadienne, tradus și publicat în revista Spirit Militar Modern, noiembrie-decembrie 2004. n. 4.1.

organismul individului atunci când detectează un pericol în mediul său. Nu frica în sine e periculoasă ci felul de a reacționa în fața pericolului. Frica trebuie dominată pentru a putea fi luate măsurile care se impun. Necontrolată, frica poate deveni distructivă degenerând în panică totală. Referitor la acest lucru un vechi proverb turcesc afirmă „Un singur fricos strică o armată întreagă'''.

Ideal pentru un militar este să fie considerat sau apreciat de colegi și de comandanți săi drept un individ curajos, curajul fiind văzut de fapt ca o stare de spirit opusă fricii.

în „Dicționarul explicativ al limbii române"- curajul este definit ca fiind forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel. Un individ curajos trebuie să fie îndrăzneț, ferm în acțiuni sau în manifestarea convingerilor, temerar și să aibă tărie de caracter.

în „ Grand Dictionnaire Larousse encyclopédique" curajul este definit ca fiind fermitate, forță de caracter care permite înfruntarea pericolului, suferința, împrejurările dificile.

Dicționarele de limba engleză dau definiții asemănătoare, legând curajul de bravură și eroism față în față cu pericolul, cât și cu forța morală și noblețea. Astfel, în dicționarul britanic „Chambers Dictionary" se vorbește despre curaj ca despre „o calitate care permite bărbaților să facă față pericolului fără să cedeze fricii".

Dicționarul israelian „Ben Shushna" asociază curajul cu forța, puterea și putința.

Punctul comun al tuturor acestor definiții este prezentarea curajului ca fiind o trăsătură umană. Curajul este prezentat în general în două feluri: ca o acțiune specifică (gestul disperat de a lua cu asalt o poziție întărită a inamicului, sau de a se arunca pe o grenadă) sau, utilizând o expresie a lui Socrate – ca o calitate de o rară noblețe.

întrebarea pe care în mod firesc ne-o punem, în condițiile în care frica este atât de răspândită și manifestările ei atât de dominante, este următoarea: Cum se face că există oameni curajoși și eroi? Răspunsul la această întrebare îl putem afla din înțelepciunea străveche a popoarelor. Romanii aveau două proverbe foarte edificatoare în această privință:

„ Crescit in adversis virtus "(In primejdii crește curajul) și „Laesa saepius repugnat ovis "(și oaia se luptă dacă eprovocată). De asemenea într-un proverb englezesc se afirmă:

„A coward's fear may make a coward valiant"(Teama lașului îl poate face curajos).

Aceste vorbe înțelepte pot fi interpretate ținând cont de faptul că un militar este împărțit între instinctul de conservare – care îl incită în a căuta securitatea proprie și constrângerile sociale care îl împing spre pericole și dificultăți. In cazul militarilor combatanți această luptă interioară induce manifestări comportamentale extrem de incoerente.

A fi curajos nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să fii capabil să-ți duci misiunea până la capăt, chiar dacă îți este frică. Adevăratul curaj este o calitate pe care o posedă cei care sunt gata de a intra într-o situație primejdioasă, în pofida fricii subiective și a unor perturbări psihofiziologice. Curajul și lașitatea sunt opțiuni care i se oferă oricărei ființe umane în egală măsură. Aceste opinii se resăsesc în lucrarea „ The Anatomv of Courage" în care autorul – Lord Moran emite ideea că a avea curaj este o calitate morală și nu un dat de la natură, că este „o alegere deliberată între două opțiuni, este decizia de neclintit de a nu ceda, o renunțare care trebuie să se împlinească nu numai o singură dată, ci în mai multe reprize, printr-un efort de voință ".

Concluzia esențială este că voința este o condiție de bază a manifestării curajului.

1.2 Mecanismul fiziologic al fricii și stimulii care îl declanșează

Despre mecanisme fiziologice generatoare nu putem vorbi decât atunci când ne referim la frică. Așa cum s-a arătat în capitolul precedent, frica este un fenomen caracterizat printr-o excitație fiziologică, o modificare a expresiei faciale, a gesturilor și a posturii. Deci, ca orice emoție intensă, frica este însoțită de anumite schimbări fiziologice: accelerarea pulsului și a respirației, transpirație, tremurături, senzație de gât și gură uscate și de gol în stomac. Ea poate avea și manifestări mai stânjenitoare: urinare sau/și defecare involuntare.

Când se manifestă frica, sângele străbate mușchii lungi (cum sunt de exemplu cei de la picioare)- pentru a pregăti organismul să reacționeze rapid și totodată se produce așa zisul fenomen de albire a feței. In același timp, trupul paralizează pentru o anumită perioadă de timp, oferind individului posibilitatea să evalueze situația și să adopte una din variantele „luptă sau fugi". Circuitele din centrele emoționale ale creierului acționează un flux de hormoni ce pun trupul în stare de alertă, facându-1 gata să acționeze, iar atenția se fixează asupra amenințării imediate, pentru a vedea ce reacție trebuie adoptată.

Aceste modificări au o funcție precisă. In prezența unui pericol, sistemul parasimpatic, prin fluxul hormonal, activează anumite funcții și neutralizează altele. Astfel glucoza se răspândește în sistemul sanguin pentru a furniza brusc energie, inima bate mai repede pentru a oxigena mai bine mușchii, respirația se accelerează pentru o mai mare absorbție de oxigen, digestia se încetinește provizoriu, pupilele se dilată pentru a vedea mai bine, transpirația se intensifică pentru a răci mai bine corpul care se agită, iar circulația sanguină se diminuează pentru a reduce sângerarea.

După trecerea pericolului sistemul parasimpatic inversează procesul de activare emotivă restabilind calmul și destinderea.

Frica propriu zisă survine atunci când individul ajunge într-o împrejurare primejdioasă, rară a fi pregătit pentru aceasta, cu alte cuvinte atunci când subiectul este luat prin surprindere de situația existentă, de evenimentele în curs de derulare. Spre deosebire de alte emoții negative, frica nu apare ca răspuns la durere – care este o suferință resimțită nemijlocit de organism, ci ca răspuns la semnalele excitațiilor care vizează posibilitatea apariției unei suferințe, dureri sau la ceea ce se vorbește, se anticipează, se crede despre pericol.

Situația obiectivă conține doar în parte periculozitate, individul fiind cel care interpretează respectiva situație ca fiind periculoasă sau inofensivă. Frica se instalează insinuant în situațiile în care conștientizându-se existența unui pericol subiectul este prins pe picior greșit, total nepregătit pentru contracararea acestuia. De altfel, orice situație în care există dificultăți de adaptare produce emoție și frică.

Intrând mai în amănunțimea problematicii fricii, din punct de vedere neural, s-a putut constata că punctul central al fricii îl reprezintă amygdala. Astfel, atunci când la o anumită persoană amygdala nu este funcțională din diferite motive, această persoană devine incapabilă să identifice frica pe chipurile celorlalți și este incapabilă să o exprime la rândul său.

Pentru a nu se naște o confuzie, la oameni, nucleul amigdalian (de la cuvântul grecesc „amygdala" care înseamnă migdală) are forma unui mănunchi de migdale, fiind alcătuit din structuri conectate ce se află dispuse în creier, în spatele inelului limbic. Există două amigdale, câte una de ambele părți ale creierului, localizate în interiorul cutiei craniene.

Nucleul amigdalian este o formațiune nervoasă specializată în chestiunile emoționale. Dacă legăturile acestuia cu restul creierului sunt desființate se manifestă incapacitatea de a mai distinge semnificația emoțională a evenimentelor, fenomen cunoscut sub denumirea de „orbire afectivă". Joseph LeDoux – un neurospecialist de la Centrul de Știință Neurală al Universității din New York a fost primul care a descoperit rolul cheie jucat de acesta pe plan afectiv-emoțional. Cercetările lui au explicat felul în care nucleul amigdalian poate prelua controlul asupra a ceea ce facem, chiar în vreme ce creierul care gândește, neocortexul, este încă pe cale să ia o hotărâre. Pe baza cercetărilor efectuate s-a demonstrat că, în privința emoțiilor, arhitectura creierului oferă o poziție privilegiată nucleului amigdalian care îndeplinește rolul de santinelă emoțională capabilă să blocheze creierul. Cum?

Studiul său a arătat că semnalele senzoriale de la ochi sau de la ureche merg mai întâi la talamus și apoi, printr-o sinapsă unică la nucleul amigdalian. Un al doilea semnal de la talamus este îndreptat spre neocortex – acea parte a creierului care gândește. Această conformație neurală permite nucleului amigdalian să înceapă să reacționeze înaintea neocortexului și înainte ca acesta să inițieze un răspuns adecvat mult mai nuanțat (răspunsul neocortexului este întârziat de faptul că în acesta se aranjează informațiile și se prelucrează astfel încât să poată fi percepute și apreciate la justa lor valoare, ca pe baza lor să se inițieze comenzi adecvate). Acest lucru ne arată de ce puterea emoției devansează întotdeauna rațiunea și ne determină pe noi oamenii să regretăm că ne-am lăsat antrenați prea ușor sub imperiul unor sentimente primitive. Calea neurală de la talamus la nucleul amigdalian, permite acestuia să primească informații directe de la simțuri și totodată să reacționeze mult mai înainte ca aceste informații să fie prelucrate corect de către neocortex. Ba mai mult decât atât, nucleul amigdalian poate adăposti amintiri și un repertoriu de reacții pe care le are individul, fără ca acesta să-și dea seama de ce acționează astfel și acest lucru este determinat tocmai de această scurtătură existentă între talamus și nucleul amigdalian.

S-a afirmat anterior că frica apare ca răspuns firesc al organismului la anumite excitații și se pune în mod firesc întrebarea care sunt stimulii care generează aceste excitații?

în lucrările cercetătorilor care au analizat acest subiect este evidențiată o multitudine de stimuli. în funcție de mediul din care provin stimulii pot fi de trei tipuri:

A. stimuli externi sau stimuli de mediu,

B. stimuli interni sau stimuli psihologici,

C. stimuli sociali.

A. Stimulii de mediu

Sunt generați în exclusivitate de condițiile de mediu în care acționează individul și pot fi clasificați, în funcție de organul prin care sunt receptați, după cum urmează:

vizuali;

auditivi;

olfactivi;

epidermici.

Stimulii de mediu joacă un rol important în declanșarea mecanismului fiziologic al fricii dar nu au rolul determinant. Ei pot acționa asupra subiectului individual sau combinat, dar indiferent cât de mulți acționează simultan aceștia nu pot declanșa singuri mecanismul fiziologic al fricii.

B. Stimulii psihologici

Sunt generați de însuși psihicul individului. Acești stimuli au rolul determinant pentru apariția și manifestarea fricii. După cum se cunoaște, modurile de reacție a oamenilor la pericol și de manifestare a fricii sunt diferite. Ele depind, în cea mai mare măsură, de particularitățile biologice și psihice ale individului.

Astfel, în cazul apariției unui stimul extern care indică iminența manifestării unui pericol neașteptat, numai 25% dintre subiecți fac față foarte repede șocului inițial, acționând în mod rațional și oportun. Aceștia fac parte din categoria oamenilor stabili și echilibrați, cu pragul de toleranță la pericol foarte ridicat. Marea majoritate a oamenilor (60-70% dintre subiecți) pot suporta și controla ușor tulburările psihice, dar în condițiile în care pericolul este destul de puternic, aproximativ 10% dintre subiecți pot manifesta grave tulburări psihice, care necesită intervenția specialiștilor. Unii dintre ei pot resimți toată viața urmările acestui șoc, iar alții își pot reveni după câteva zile.

In concluzie stimulii psihologici sunt condiționați de zestrea genetică individuală moștenită parental, care determină un anumit nivel al pragului de toleranță la pericol.

C. Stimulii sociali

Acești stimuli nu pot fi încadrați ca tăcând parte din categoria stimulilor interiori sau exteriori, ei având un specific aparte determinat de faptul că înglobează atât elemente de cauzalitate externe, cât și interne. Acești stimuli sunt condiționați de propriul „ego" sau de conștiința de sine a individului, dar și de societatea și colectivul în care acesta ființează.

Prin definiție, omul este o ființă socială, care își reprezintă și organizează mental lumea în care trăiește, la care se raportează continuu autoevaluându-se și autointerpretându-se permanent. De-a lungul procesului educațional, condiționat de valorile morale și preceptele sociale adoptate de societate, individul se orientează după anumite valori și modele, tinzând să se integreze cât mai bine în aceasta și să aibă succes. In funcție de cum reușește acest lucru el poate fi eficient pentru societate sau nu. Cu cât performanțele obținute sunt mai ridicate cu atât „imaginea și respectul de sine" devin pozitive, acest lucru având ecouri până la nivelul sistemului somatic.

Nota definitorie în existența individului este incertitudinea; modul său permanent de a fi si de a se percepe este marcat de grade diferite de incertitudine, care îl determină să anticipeze căi și direcții de acțiune pentru a îndeplini un anumit țel propus. In momentul în care subiectul se află în imposibilitatea de a identifica aceste direcții de acțiune își pierde încrederea în sine, cu alte cuvinte se demoralizează.

Luând în considerație cele afirmate mai sus putem sintetiza următoarea concluzie: pentru a fi eficient un individ are nevoie de:

– un nivel bun moralului și

– un colectiv în care să se integreze, la ai cărui membri să se poată raporta permanent și cu care să poată relaționa constant.

În „Dicționarul explicativ al limbii române" moralul este definit ca fiind ansamblul facultăților sufletești și spirituale și totodată o stare afectivă, o dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința, fermitatea de a suporta pericolele, oboseala și dificultățile. Din punct de vedere psihologic moralul este o stare de spirit care poate varia de la descurajare și până la încredere în sine exagerată.

în concluzie, stimulii sociali care determină declanșarea mecanismului fiziologic al fricii sunt acei factori care influențează negativ nivelul moralului și apartenența sau integrarea în colectiv a individului.

Dintre stimulii care influențează negativ starea moralului cei mai importanți sunt:

starea de insecuritate și lipsurile de care suferă membrii de familie;

starea de oboseală sau epuizare a trupei; paradoxal, există o strânsă legătură între oboseală și frică. Cu cât organismul este mai obosit, cu atât crește riscul de a fi supus fricii, dar și cu cât frica se intensifică, cu atât organismul este mai epuizat. Privarea de somn este cel mai rău stimul dintre toate. Psihologul american F.C. Bartlett face aceeași constatare: „oboseala profundă și prelungită este probabil factorul cel mai susceptibil de a cauza tulburări nervoase sau mentale"',

– informațiile insuficiente sau contradictorii;

– cursul nefavorabil al acțiunilor;

– neîncrederea în capacitățile de gestionare a conflictului de către clasa politică și conducătorii militari;

– incompetența comandanților de subunități;

– sprijinul insuficient din partea propriei populații;

– acțiunile de influențare psihologică ale inamicului;

– raportul de forțe defavorabil;

– carențele în organizarea și acordarea asistenței medicale;

– carențele în organizarea și executarea logisticii trupelor;

– decalajul tehnologic nefavorabil, 13.riscul de a fi rănit sau omorât.

Referitor la apartenența sau integrarea în colectiv, încă din cele mai vechi timpuri se cunoaște faptul că cea mai mare parte a oamenilor sunt cuprinși de frică atunci când sunt singuri. După cum se știe, două temeri majore domină psihicul combatantului pe câmpul de luptă: teama de moarte sau mutilare și teama de izolare. La aceste multiple solicitări existențiale nici un individ nu poate rezista fără suportul moral al altor oameni. In unele cazuri teama de a pierde protecția grupului poate deveni chiar mai mare decât teama de inamic. Relațiile de afectivitate între membrii colectivului se bazează pe încredere și se formează de obicei în timp. Acestea se produc ca urmare a pregătirii în comun, a interacțiunii, cunoașterii și autoacceptării reciproce. Este bine de subliniat faptul că nici un militar nu se poate considera suficient de pregătit dacă nu s-a integrat într-o echipă și nu face parte dintr-o structură cu o coeziune ridicată. Orice militar care nu este suficient de bine integrat în colectiv, sau care este respins de colectiv, în condițiile participării în conflict, în mod sigur este condamnat la a deveni victimă de război.

1.3 Condițiile și formele de manifestare ale fricii

Nu este de ajuns să înțelegem ce provoacă frica, ci trebuie să cunoaștem și să înțelegem condițiile și formele de manifestare ale acesteia.

In subcapitolul anterior s-a prefigurat o concluzie și anume aceea că frica se declanșează ca urmare a manifestării conjugate a cel puțin două categorii de stimuli, dintre care obligatoriu unul este din categoria stimulilor interni, de ordin psihic. Dar lucrurile nu trebuiesc privite într-un mod atât de simplist.

Analizând-se cu atenție fenomenul reiese că pentru a se declanșa sentimentul de frică trebuie îndeplinită o condiție fundamentală anume aceea de a fi depășit un anumit prag de toleranță.

Fig. 1.1 Pragul de toleranță la frică

Pragul de toleranță la frică diferă de la individ la individ. Acest lucru este determinat de faptul că, plasat într-o situație periculoasă subiectul îi atribuie, în urma evaluării, un anumit grad de periculozitate. El nu se raportează la o realitate obiectivă, ci la o realitate subiectivă, percepută de personalitatea sa prin filtrul propriului sistem de valori, potente și capabilități.

In concluzie, pragul de toleranță depinde de particularitățile psihice ale individului (de inteligența emoțională a acestuia), care fac ca frica să se mențină la un nivel minim și să împiedice ca acest fenomen să degenereze. De aceea, în situații de luptă asemănătoare, militarii reacționează în mod diferit.

In literatura modernă de psihologie-psihiatrie, frica, după intensitate și durată se împarte în:

A. teamă;

B. frică acută;

C. frică foarte intensă (groaza și panica);

D. frică de lungă durată.

După proveniență frica poate fi clasificată astfel:

reală;

închipuită (maladivă); După sfera de manifestare frica poate fi:

o individuală; o colectivă.

A. Teama

După intensitate, este cea mai scăzută formă a fricii și apare predominant în perioada de așteptare a pericolului și de incertitudine. In general, provoacă la individ tulburări ale somnului, tensiune și iritabilitate. Dacă durează o perioadă mai mare de timp duce la epuizarea individului și la scăderea pragului de toleranță.

B. Frica acută

După intensitate se situează pe un nivel superior față de teamă și apare în momentul când individul recepționează brusc diferiți stimuli care indică iminența sau existența unei stări de pericol reale. începând de la acest tip de frică se produc modificări ale stării organismului. Potrivit observațiilor făcute de specialiști simptomele comune sunt accelerarea ritmului cardiac și a pulsului, tensionarea mușchilor, impresia de gol în stomac, tremurături și transpirație. Caracteristic acestui tip de frică este faptul că poate fi controlată prin îndepărtarea individului față de stimulii care au generat-o, sau prin canalizarea atenției acestuia în alte direcții cum ar fi de exemplu îndeplinirea unor sarcini lucrative.

C. Frica foarte intensă

Ca intensitate este superioară fricii acute, ea implicând manifestarea unui pericol foarte mare care implică morți și mari pierderi materiale, precum și alte priveliști înspăimântătoare. Această stare duce până la rigiditate și lipsă de interes, care mai târziu se poate transforma în deplasare fără scop sau în reacții necontrolate, așa cum s-au comportat locuitorii orașului Hiroșima după explozia atomică din august 1945.

în concluzie acest tip de frică împiedică cu desăvârșire manifestarea autocontrolului asupra comportamentului. De regulă, zonele de percepție se îngustează, se pierd din vedere lucruri elementare și apar greutăți chiar în aprecierea unor situații obișnuite. Individul fuge de ceea ce îl înspăimântă, în căutarea unui adăpost se aruncă pe fereastră sau în apă, alteori înțepenește pe loc de frică și tot din cauza acesteia iese pur și simplu în fața pericolului.

Trebuie menționat faptul că acest tip de frică poate genera unele efecte psihosociale extrem de negative cum ar fi groaza și panica.

Groaza-, în „Dicționarul explicativ al limbii române" este definită ca fiind o emoție puternică și violentă provocată de un lucru înfiorător, de un pericol mare sau de o nenorocire.

Determinată de o reacție emoțională foarte puternică groaza are ca rezultat principal incapacitatea persoanei de a mai acționa (de unde și expresia „împietrit de groază"), de a-și coordona acțiunile și de a răspunde organizat la solicitări.

Panica este un fenomen foarte periculos care constă în apariția unor reacții de frică anormale, provocate de situații reale sau ireale de pericol, ce duc la dezorganizare și un comportament total lipsit de sens. Această stare se transmite foarte repede, de la persoane izolate la grupuri, într-o reacție în lanț care se amplifică rapid. Acțiunea distructivă a panicii a fost observată și de grecii din antichitate. Ei considerau că aceasta este de origine divină și că vine de la Pan, zeul animalelor, păstorilor și vânătorilor. Lansând strigăte și urlete puternice, zeul Pan răcea să-i cuprindă panica pe oameni și pe animale. Sub influența lor, după credința vechilor greci animalele fugeau în zonele stâncoase, iar armata se retrăgea de pe câmpul de luptă.

Panica nu izbucnește aleator. Oricărei stări de panică îi precede o fază în care apare în colectiv un mediu propice declanșării acesteia. Contaminarea psihică este posibilă numai atunci când gesturile expresive ale celor tulburați de spaimă sunt preluate de vecinii lor aflați și ei în aceeași dispoziție. Aceștia la rândul lor încep să acționeze la fel ca primii transmițând starea și altora.

Cauzele principale care favorizează apariția panicii sunt oboseala, epuizarea fizică și psihică, lipsa experienței de luptă și zvonurile credibile. Astfel, când printre militarii italieni (în 1896) s-a răspândit zvonul că etiopienii îi castrau pe prizonieri s-a manifestat o asemenea panică încât, o armată de 15000 italieni au pierdut lupta în fața a 3500 de etiopieni. Și exemplele în acest caz pot fi nenumărate.

Starea de panică cuprinde grupuri de oameni, de diferite mărimi, în care are loc o dezintegrare socială, pierderea influenței normale de conviețuire socială și a autorității șefilor, renunțarea la îndeplinirea misiunilor de luptă și părăsirea rapidă, în dezordine, a locului în care se manifestă factorii de pericol reali sau imaginari. Modificările psihice specifice indivizilor intrați în panică sunt caracterizate printr-o puternică interiorizare, prin creșterea emotivității și pierderea capacității de a gândi logic, prin mărirea puternică a sugestivității și pierderea spiritului de inițiativă. In apariția și manifestarea panicii se disting trei faze:

a) socul psihologic – exprimat prin agitație psihomotorie, acte automate și absurde, sentiment de vulnerabilitate deosebit de puternic (indivizii au impresia că se află în mijlocul dezastrului);

b)faza de reacție – caracterizată de apariția inhibiției, apatiei, stuporii și perplexității;

o) faza de interacțiune — în care se manifestă normalizarea raporturilor interpersonale; în această etapă încep să apară schimburile de informații și primele manifestări de reorganizare colectivă. Panica poate să aibă și o evoluție lentă, atunci când trupele au cunoscut eșecuri repetate. Simptomele care o preced sunt: scăderea nivelului disciplinei, reducerea spiritului combativ, dereglarea raporturilor dintre șefi și subordonați și scăderea evidentă a coeziunii colectivului. De altfel, experiența dobândită în urma desfășurării celor două mari conflagrații mondiale ne arată că o cauză determinantă a fenomenului de panică o constituie slaba conducere a subunităților de către comandanți și reducerii influenței acestora asupra moralului subordonaților.

D. Frica de lungă durată

In aprecierea pericolelor existente pe câmpul de luptă trebuie să se pornească de la adevărul că nu sunt amenințate numai viața sau sănătatea biologică a militarilor, ci și sănătatea psihică a acestora. Cercetările efectuate au pus în evidență faptul că mulți militari, după retragerea din zonele de conflict au trebuit să fie tratați din punct de vedere psihiatric, manifestând așa numitul sindrom PTSD -Posttraumatic Stress Disordes (tulburări psihiatrice posttraumatice).

Astfel, pe lângă celelalte categorii de frică, apare și noțiunea de frică de lungă durată, care se manifestă chiar după o perioadă mai îndelungată de timp după retragerea subiectului din zona de conflict. Această realitate nu mai poate fi ignorată, tendința de creștere a pierderilor de natură psihică fiind evidentă. Mărturie sunt, de exemplu, cei peste 15% din foștii „marines", care trăiesc încă sub coșmarul fricii de lungă durată după războiul din jungla vietnameză. Faptul poate fi reconfirmat și de războaiele arabo-israeliene (1967, 1973, 1982), conflictul din Malvine (Falkland) și binențeles Desert Storm.

Efectul negativ asupra psihicului combatanților este direct proporțional cu gradul de „inteligentizare" a armelor utilizate. Estimările prudente afirmă că în prima lună de război circa 20% din totalul pierderilor în forța vie vor avea o cauză psihică.

In concluzie se poate afirma că solicitările psihice cresc exponențial pe măsură ce războiul tinde să devină din ce în ce mai informatizat, fiind necesar ca în procesul instructiv al militarilor să se includă și obiective care să vizeze reducerea vulnerabilității acestora, dar și realizarea unui sistem adecvat de recuperare.

1.4 Atacul de panică ca și reprezentare clinică a fricii

Atacul de panică este senzația bruscă de frică intensă acompaniată de simptome fizice: palpitații, transpirație, tremurături, senzații de sufocare, stare confuză, teama de a-si pierde controlul, frisoane. În modelul dezvoltat de David Barlow (1998), panica este manifestarea clinică a fricii. Deși nu este vorba despre o adevărată alarmă emoțională declanșată de un pericol real, în schimb este o falsă alarmă, deoarece pericolul este doar imaginar și nu real.

Prin urmare, atacurile de panica sunt manifestari scurte de frica intensa sau de discomfort, care apar brusc si sunt insotite de o hiperactivitate fiziologica. Barlow (2002) considera ca panica este cea mai clara reprezentare clinica a fricii. Experienta panicii este atat de aversiva, incat multi pacienti sunt foarte tematori in legatura cu un nou atac si dezvolta comportamente complexe de evitare a situatiilor care considera ei ca le declanseaza panica. Drept rezultat, panica si agorafobia sunt strans asociate, iar majoritatea indivizilor suferind de tulburarea de panica prezinta un anumit grad de evitare agorafobica si 95% dintre persoanele diagnosticate cu agorafobie raporteaza existenta unei tulburari de panica anterioare sau curente.

Caracteristica esențială a unui atac de panică o constituie o perioadă distinctă de frică sau de disconfort intens, acompaniată de cel puțin 4 dintre 13 simptome somatice sau cognitive. Simptomele pot fi somatice sau de natură cognitivă și includ palpitațiile, transpirația, tremorul sau trepidația, senzația de scurtare a respirației sau de strangulare, senzația de sufocare, durere sau disconfort precordial, greață sau detresă abdominală, amețeală sau vertij, derealizare sau depersonalizare, frica de a nu-și pierde controlul sau de "a nu înnebuni", frica de moarte, parestezii, frisoane sau valuri de căldură. Atacul debutează brusc și escaladează rapid până la intensitatea sa maximă (de regulă în 10 minute sau mai puțin) și este adesea acompaniat de sentimentul de pericol sau de moarte iminentă și de dorința de a scăpa. Anxietatea caracteristică atacului de panică poate fi diferențiată de anxietatea generalizată prin natura sa aproape paroxistică, distinctă și severitatea sa, de regulă mai mare. Atacurile care satisfac toate celelalte criterii, dar care au mai puțin de 4 simptome somatice sau cognitive, sunt denumite atacuri cu simptome limitate.

Psihologii de orientare cognitivistă susțin că atenția joacă un rol major în declanșarea fricii. Indivizii cu cote ridicate de îngrijorare sunt foarte sensibili la indicii care semnalează existența unor pericole viitoare. În condiții de stres, acești subiecți manifestă o vigilență crescută față de orice semnal de pericol, iar în astfel de situații o recunoaștere a pericolului declanșează cicluri ale proceselor cognitive maladaptative, care pot scăpa ușor de sub control. Informațiile amenințătoare generate de acest proces sunt recodificate în memorie sub forma unor scheme elaborate care pot fi ușor reactivate. Când atenția persoanei este îndreptată spre stimulii amenințători, performanța comportamentului adaptiv (de rezolvare a problemelor) și ciclul îngrijorării se lansează într-o secvență repetitivă, în care persoana anticipează evenimente și caută modalități de a le evita.

Cu alte cuvinte unii oameni în mod aparent continuă să se îngrijoreze , chiar și când aceasta nu este productiv, deoarece îngrijorarea este întărită de reducerea imediată (chiar dacă temporară) a senzațiilor fiziologice de discomfort.

Capitolul 2. Mass-media și frica

Transferând în planul relației televiziune-telespectator, putem observa că mass-media creează o lume imaginară și că „imaginile din capul nostru” derive din influența mijloacelor media asupra a ceea ce fac și spun oamenii la un anumit moment. Este greu de contestat faptul că televiziunea are un imens impact asupra modului în care oamenii se văd și îi văd pe ceilalți, asupra modului în care se raportează la societate și în ce mod se poziționează în interiorul acesteia.

Televiziunea are un impact din ce în ce mai mare asupra vieții noastre sentimentale, asupra emoțiilor și trăirilor noastre. Stăm în fotolii, la căldură și ne înduioșăm de soarta unui copil care doarme sub poduri. Schimbăm canalul și râdem amuzați de strâmbăturile nu știu cărui actor. În general, emoțiile pe acre ni le nasc programele de televiziune sunt fără substanță pentru că nu provoacă o modificare a atitudinii sau a comportamentului nostru, nu ne determină să facem ceva, altceva decât să continuăm să urmărim înduioșați, succesiunea de imagini.

S-ar putea spune că și cartea are același efect. Atunci când citește o carte fără poze, copilul își imaginează lucrurile pe care le citește, reconstruiește mental universul descris. Astfel, el ia parte activă la acțiune și este implicat direct emoțional în ea. Are timp să mediteze asupra implicațiilor desfășurării ei sau asupra caracteristicilor unor personaje. În schimb, televiziunea îți oferă și varianta vizuală a universului descris, singurul lucru care-i mai rămâne unui copil de făcut, fiind raportarea la acea realitate prezentată. Cu alte cuvinte, televiziunea nu-i dă timp omului să gândească în profunzime ceea ce vede, inhibându-i de cele mai multe ori pornirile care ar decurge normal dintr-o emoție trăită ca parte activă.

2.1 Relația public-mass media

Fenomenul opiniei publice a fost sesizat încă din atichitate, în lumea cugetătorilor din Grecia și Roma. Pe măsura dezvoltării relațiilor social – economice moderne, termenul de opinie publică este din ce în ce mai vehiculat, el intrând în atenția filozofilor, sociologilor și psihologilor vremii. Viața a demonstrat că opinia publică este cel mai important element al vieții sociale.

În determinarea și caracterizarea opiniei publice, un rol deosebit de important îl dețin definirea și configurarea categoriei public. Noțiunea de „publicuri” și concepția conform căreia diferitele tipuri de publicuri pot fi grupate în funcție de interesul manifestat sau de comportamentul comunicativ nu este o abordare nouă. Fiecare persoană aparține succesiv sau simultan tot atâtor publicuri câte centre de interes are prin sistemul comunicațiilor și contactelor interpersonale.

În Dicționarul de Psihologie , publicul este definit o „categorie sociologică și statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puțin numeroasă sau foarte numeroasă, concentrată sau dispersată spațial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere ( sex, vârstă, grad de instrucție, profesie, apartenență politică, ideologică, rezidență, etc.), care are însă în comun un centru de interes sau informații identice și simultane la un moment dat”.

Având în vedere marea varietate a acestor preocupări sau centre de interes, practic avem de-a face nu cu un singur public, ci cu numeroase publicuri în sânul aceleiași mase de indivizi, al aceleiași colectivități sau societăți.

În opinia lui John Dewey coagularea unui anumit public are loc numai dacă sunt îndeplinite trei condiții:

– indivizii care formează categoria de public se confruntă cu o situație similară,

– acești indivizi recunosc existența problemei,

– se declanșează procesul de soluționare a acestei probleme.

Din punct de vedere tipologic, literatura de specialitate distinge între:

– publicul de masă, care este rezultatul unui larg interes, resimțit în toate segmentele de opinie, pentru receptarea mesajelor; această categorie se caracterizează în funcție de comunitatea de interes a publicului

– publicuri dispersate, care valorizează informația divergent

– publicuri concentrate, care valorizează aproximativ la fel informația și în plus, cooperează între ele pentru creșterea autorității sursei care emite mesajul

– publicuri omogene, care valorizează convergent același tip de mesaje și manifestă o frecvență ridicată în receptarea acestora

– publicuri eterogene, care rezultă din agregarea unor seegmente de opinie relativ electrice, interesate constant față de un gen anume de mesaj, dar valorizându-l sensibil diferit

– publicuri locale, determinate pe criterii exclusiv spațiale

– public participant, cand se afirmă prin participarea nemijlocită la acțiune

– public mondial, rezultat din transmisiile în direct a unor manifestări de anvergură mondială ( exemple: campionatul mondial de fotbal)

Există o varietate de abordări în ceea ce privește comunicarea și caracteristicile publicurilor. După G. Gurvitch , publicul, ca grup uman, format din indivizi aflați la distanță unii de alții, se caracterizează prin atitudini și opinii comune și prin continuitatea ideilor și valorilor sociale.

O analiză completă a publicurilor, precum și o caracterizare a lor a fost făcută de Cliff Zukin , care consideră că publicul de masă poate fi descompus în patru grupări: public atent, public latent, public lipsit de înțelepciune și public apatic.

Publicul atent reprezintă probabil cam o cincime din totalul populației cu drept de vot și are cunoștință de existența problemei, atunci când mas media abordează pentru prima dată aceste subiecte. Acest tip de public este dependent de presă și, în general, de utilizarea unei mulțimi de informare în masă.

Publicul latent este lipsit de motivația de a căuta informații despre o anumită problemă. Acesta ar fi, în esență, activat de manifestarea evenimentelor cărora le acordă prioritate în mass media. Odata activat, publicul latent se va comporta asemănător cu publicul atent în urmărirea informațiilor. În aceste condiții, publicul în cauză este considerat a fi expus atât la media tipărită, cât și lamedia electronică, cu un ușor avantaj pentru cea din urmă.

Publicul lipsit de înțelepciune reprezintă aproximativ o treime din publicul larg. Este în mare măsură un receptor pasiv al mesajelor din mass media. Indivizii din acest public se vor centra în special pe probleme de echitare a problemelor, conținutul mesajelor scăpându-le de fiecare dată. În consecință, indivizii încadrați în acest grup sunt susceptibili la schimbarea de opinie, considerându-se că pot fi atinși mai ales printr-o acoperire cât mai intensă a mediei ce vehiculează în special informație nou, capabilă să penetreze lipsa de motivație.

Publicul apatic nu este un public interesat și în consecință va folosi foarte puțin mass media. Din această cauză, apaticii reprezintă cea mai puțin probabilă țintă a mesajelor. O trăsătură importantă a publicului este faptul că ea derivă din structura socială, se caracterizează printr-o accentuată mobilitate și printr-o durată în timp relativ limitată.

Apariția și dezvoltarea mass mediei a constituit un element important în reorientarea tehnicilor și a metodelor de formare și influențare a opiniei publice.

Din punctul de vedere al formării opniei publice, complexul mass media este principala verigă. În viața economică și socială a țării, acest complex devine din ce în ce mai important, cu atât mai mult cu cât societatea informatizată pe care o creăm a ajuns la apogeu, iar la orizont se prefigurează o nouă provocare – robotizarea.

Pentru analiza acestui fenomen, ne vom opri asupra principalelor forme de abatere de la informarea exactă a publicului, strict obiectivă, încercând să definim persuasiunea, manipularea, dezinformarea și intoxicarea.

Persuasiunea este acțiunea prin care autorul de mesaje pledează pentru o idee sau o teză, încercând să acrediteze o opinie. Operațiunea nu conține o intenție negativă, nu are nimic reprobabil în sine, dovada fiind chiar actul justiției, care recunoaște și include în structura sa pledoaria, adică încercarea de a pune în lumină prin argumentații, faptele ce susțin un punct de vedere. Campania electorală este un alt exemplu de acțiune persuasivă prin care un candidat, ajutat de o echipă, se străduiește să convingă opinia publică.

Manipularea reprezintă varietatea malefică a persuasiunii și se caracterizează prin apariția intenției negative care, prin încălcarea normelor deontologice, prin ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună știință a faptelor obiective, transformă mesajul într-o minciună totală sau parțială.

Dezinformarea reprezintă suprimarea brutală a oricărei obiectivități a mesajului, abdicându-se, uneori, chiar și de la elementele precauții de credibilitate, astfel putând deveni prohibitive fapte, fenomene sociale, politice, economice, culturale, zone geografice, persoane, curente de gândire, iar atunci când sunt prezentate, interpretarea acestora se face fără criteriile impuse de putere.

Intoxicarea constă în suprasaturarea opiniei publice cu informare falsă, în blocarea canalelor de comunicare cu mesaj mincinos diversionist, fie pentru a pregăti sau deruta opinia publică pentru o lovitură de proporții, fie pentru a discredita un mesaj corect, previzibil și așteptat; astfel publicul va fi anesteziat pentru a accepta o diversiune majoră sau va fi făcut neîncrezător, și chiar ostil, în fața unui adversar ce urmează a i se comunica.

Pentru a îndepărta publicul de la conținutul unor mesaje, sursele concurente sau adverse lansează, de obicei, mesaje mai accesibile, de pe poziția propriilor lor interese, simultan cu mesaje prea complexe, de pe poziții adverse pentru a nu putea fi decodate.

Pornind de la faptul că în fiecare grup există diferențe între indivizi din punct de vedere al comunicării, o dezinformare ineficientă prezintă drept valori sociale fundamentale fie valori care-i sunt favorabile sursei, fie celei marginale în raport cu interesele publicului căruia i se adresează. În acest mod, comunitatea este deturnată de la preocupările sale majore, valorile sociale fundamentale sunt neglijate, iar omogenitatea respectivei comunități scade.

2.2 Influența mass- mediei asupra publicului

Mass media afectează profund publicul, pentru că ele constituie o prezență constantă în viața acestora; acesta are o universalitate pe care nici o altă instituție nu o are, de aceea analiza modului în care mass media afectează societatea a constituit una dintre preocupările principale ale cercetătorilor mass media.

Efectele mass media se pot resimți în diferite zone ale societății. D. McQuail afirma că mass media poate acționa asupra indivizilor, a grupurilor, a instituțiilor , a întregii societăți și că ea poate afecta personalitatea umană în dimensiunea cognitivă (schimbarea imaginii despre lume), dimenisunea afectivă (modificarea sau crearea unor sentimente sau atitudini) sau dimeniunea comportamentală (modificări ale felurilor în care acționează indivizi și fenomene de mobilizare socială). Din altă perspectivă, mass media poate avea o influență pe termen scurt sau poate avea nevoie de un interval de timp mai amplu pentru a deveni operațională. De asemenea, efectele mass mediei pot crea schimbări dorite sau mai puțin dorite: pot fi rezultatul unui proces controlat, cum sunt campaniile de presă sau ale unor întâmplări așteptate sau neașteptate.

În viața reală, efectele pe care mass media le are asupra indivizilor se concretizează într-o mare varietate de forme; cercetătorii vorbesc de teorii ale efectelor puternice e, teorii ale efectelor limitate și teorii alefectelor slabe pe care mass media le exercită asupra receptorilor.

Teoriile efectelor puternice

Primele generații de cercetători aveau credința că oamenii pot fi persuadați, convinși, influențați de media în a-și însuși puncte de vedere complet străine, credință complet răsturnată astăzi, când s-a ajuns la concluzia că media nu fac decât să reafirme, să reconfirme opinii deja existente.

– Modelul „stimul-răspuns” : Din perspectiva teoriilor enunțate în scrieri ca „The lonely crowd” a lui G. Reisman sau „Propagandes” a lui Jacques Ellul, relația dintre public și mesajele transmise de mass media sunt de tipul stimul-răspuns; sunt eliminați astfel factorul rațional, dialogul social, tradiția și sistemul cultural al unui grup, influențele reciproce între membrii unei colectivități, al unui grup și atitudinea critică a oricărei persoane în fața mesajelor pe care le receptează din mediul ambient.

Pornind de la ideea că mesajele ajung direct la receptor fără a fi filtrate de vreun factor cultural cum ar fi, de exemplu tradițiile sau conceptele despre lume, sau de un factor social ca indivizii, grupurile, organizațiile s-a ajuns la denumirea acestei teorii prin sintagma „fluxul într-un singur pas” (one step flow) numită în unele lucrări și „teoria acului hipodermic” deoarece conform interpretării acesteia, odată ce mesajul ajunge la receptor, declanșează o reacție uniformă așa cum un stimul extern declanșează în corpul omenesc reacții senzoriale spontane. Expresia pune în lumină iluzia că : mesajele mass mediei pătrund în conștiința individului la fel cum pătrunde un ac pielea; și că generează un răspuns necontrolat, spontan, asemănător celui provocat de o înțepătură de ac.

Melvin De Fluer propune o altă sintagmă: „teoria glonțului magic”, susținând că pentru că se strecoară atât de ușor în mințile indivizilor, mesajele mass mediei ar fi un obiect magic care funcționează ca un declanșator de comportament social programat.

Modelul „stimul-răspuns” poate fi aplicat cu succes numai în situații excepționale, în care canalele obișnuite de comunicare socială sunt blocate, iar sursele mass media sunt credibile ; în cazurile acestea mesajele au subiecte cu impact emoțional, oferă răspunsuri convenabile și au o forță de securizare puternică, fapt pentru care sunt acceptate rapid și necritic de către public.

D. McQuail susținea că există două tipuri de situații ce favorizează emergența unui efect „stimul-răspuns” : dezordinea socială și campaniile de influențare a publicului. Tot el consideră că „o campanie se bazează pe un comportament „bine instituționalizat, care este în raport cu normele și valorile în vigoare. Campania este adeseori preocupată de orientarea, întărirea și activarea unor tendințe deja existente, referitoare la activități sociale familiare precum votul, cumpărarea de bunuri, colectare de fonduri pentru o cauză nobilă, îmbunătățirea sănătății sau a siguranței vieții”. Cu alte cuvinte, campania este o metodă prin care se exercită puterea și controlul prin intermediul mass mediei.

– Modelul „hegemonic”: Conform acestui model clasele dominante își exprimă puterea nu atât prin măsuri represive cât prin metode de persuasiune de tip cultural – simbolic; astfel prin intermediul sistemului educativ și al canalelor de informare în masă își impun ideologia sub forma unor adevăruri general valabile. Și pentru că mass media servește la promovarea unor interese de clasă devine astfel unealtă a unor tendințe hegemonice, avansate de cei ce dețin puterea.

Modelul hegemonic se folosește de metode empirice de cercetare în teren și de tehnici de analiză adoptate din stilistică, retorică. În final, puterea hegemonică nu este altceva decât reversul pasivității audienței.

– Modelul „dependenței”: De Fleur și S. Ball-Rokeach susțineau că persoanele depind în mod diferit de mesajele mass mediei, în funcție de gradul în care au nevoie de informațiile oferite de mass media. „ Dependența indivizilor față de mass media este determinată, în mare parte, de rețeaua de relații dintre presă și celelalte sisteme”. Oamenii au nevoie de mass media pentru că trăiesc și sunt angrenați în sisteme care nu pot funcționa fără datele oferite prin comunicarea de masă. Așadar, nu mai este vorba de o relație bilaterală presă-individ, ci de una trilaterală: presă – instituții sociale – individ. Presa oferă informații indivizilor pentru a înțelege ce se întâmplă, o informație greșită ar putea crea panică și disconfort, în vreme ce una corectă poate calma populația; în astfel de condiții responsabilitatea jurnaliștilor este foarte mare, iar reacțiile necontrolate nu ar trebui să existe.

– Modelul „spirala tăcerii” : A fost lansat de către cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann care susține că mass media are o putere deosebită de a influența opiniile indivizilor, fiind instrumentul prin care societatea controlează comportamentul fiecărui individ în parte.

Acest model se bazează pe cinci premise:

– oamenii se tem de izolare și își doresc integrarea în colectivitățile din jurul lor

– societatea are tendința de a marginaliza indivizii ce nu se supun normelor acceptare de majoritate

– frica de izolare îi determină pe indivizi să verifice constant starea opiniilor publice

– aceste evaluări afectează reacțiile publice ale indivizilor care încearcă mereu să se conformeze regulilor de gândire și coportament impuse de societate

– pe baza acestor procese de renunțare la nonconformism și de adecvare la normele generale se crează și se menține opinia publică

Puterea de a impune o anume opinie a mass media conduce la două fenomene:

– crearea unei minorități tăcute : grupurile ce nu se regăsesc în discursul mediatic sunt categorii izolate; poziția lor nu afectează mișcarea generală a societății. Prin eliminarea minorităților , mass media conduc la o uniformizare a discursului social.

– crearea unor majorități tăcute: adesea mass media susțin puncte de vedere ce nu aparțin majorității ci unor lideri, astfel dacă ideile minorității sunt susținute de presă, aceasta devine activă, în timp ce majoritatea se retrage din discurs, alunecând astfel pe „spirala tăcerii”.

În concluzie, modelul „spiralei tăcerii” susține, după cum afirmă E. Noelle-Neumann, că atunci când se discută subiecte controversate, direcția pe care o va adopta opinia publică va fi sculptată de presă.

Teoriile efectelor limitate

Schimbarea perspectivei, adică trecerea la modelele influenței limitate a media, a focalizat atenția în direcția examinării situațiilor în care se realizează transferul de informație funcțională către audiență, mai precis, identificarea meterialului transferat, a mesajului denotativ și faptelor în sine, dar și a conotațiilor individuale asociate acestora, precum și a stilului prezentării.

– Modelul „fluxului în doi pași: Elaborat de Elihu Katz și Lazarfeld; modelul presupune că mesajul este filtrat, în drumul către public, de un factor mediator, ce a căpătat apelativul de „lider de opinie”. Din acest punct de vedere, presa nu mai are o influență directă,ci una indirectă ( fluxul în doi pași), în care rolul principal îi revine relației interpersonale ce unește grupul de o persoană cu statut de lider de opinie.

Putem să observăm, de asemenea, că audiența este gândită ca sumă de subgrupuri cu repere culturale, ce se diferențiază prin gradul de educație, structura demografică, poziție socială, tradiții, coduri simbolice, și nu ca o masă atomizată, expusă influenței directe a presei.

Grupurile nu sunt omogene, în fiecare grup se observă un membru care se informează mai mult și care treptat devine o „ autoritate” căpătând ulterior statutul de lider de opinie. În funcție de diferitele sfere de interes, în fiecare grup se conturează mai mulți lideri de opinie.

Liderul de opinie se diferențiază de ceilalți prin câteva caracteristici:

– este o persoană ce ocupă o poziție centrală în grup

– intră în contact cu multiple surse exterioare

– este mai expus mesajelor ce vin din afara grupului

– exprimă credințele grupului.

Liderul de opinie este pe de o parte un factor inovator, pentru că are acces rapid la informare și pe de altă parte este agent conservator . Aceasta înseamnă că orice lider de opinie are un efect mediator între tradițional și nou, între valorile interne și cele externe, între micro-cultura grupului și cea globală. Modelul „fluxului în doi pași” subliniază abilitatea receptorilor de a se apăra în fața mesajelor emise de mass media și accentuează câteva caracteristici ale interacțiunii dintre audiență și presă:

– audiența nu este amorfă, ci diferențiată și posedă grile culturale proprii

– receptorii sunt activi și reacționează rațional

– mesajele presei trec printr-un sistem complex de medieri înainte de a ajunge la indivizi

– conținutul difuzat de mass media nu deține controlul asupra semnificațiilor, mesajele sunt filtrate și intrepreatate, sunt rezultat al interacțiunii dintre receptor și emițător

Așadar, mass media nu poate avea o influență imediată, totală și uniformă, ci ating publicul treptat și au un singur efect constant: întărește și confirmă opiniile existente ale unui grup.

– Modelul cultivării: Etalarea la mesajele televiziunii combinate cu alți factori ca vârstă ,sexul, poziția socială conduce la obținerea de rezultate diferite, inspirând ideea că grupurile diferite suportă diferit acțiunea „cultivării” și anume:

– captarea sistematică prin intermediul mass media a ideilor, informațiilor, valorilor

– crearea în urma acestui proces a unei imagini definite asupra realității.

Unele analize susțin că tinerii imită agresiv mai ales în urma modelelor comportamentale oferite în filmele de acțiune; alți cercetători sunt de părere că violența televizată nu declanșează comportamente și nici nu inhibă și mai degrabă confirmă și întărește normele și credințele de acțiune care deja există la nivelul unui individ sau al unui grup social. În fine, a treia categorie de savanți consideră că această expunere la violență, la mesaje violente contribuie la purificarea tinerilor.

– Modelul „agendei”: Mass media funcționează în calitate de „creatoare de agendă”, de făuritoare de clasificări și priorități pentru indivizii ce constituie audiența lor. Modelul acesta arata felul în care presa și în special știrile au puterea de a concentra publicul asupra unui număr limitat de teme, în consecință unele subiecte sunt dezbătute cu insitență iar altele sunt ignorate. Teoria agendei ne permite să înțelegem două fenomene specifice funcționării presei:

– când mass media prezintă cu insistență și generalizat anumite evenimente publicul le consideră importante. Paul Lazarfeld si Robert Merton au numit acest fenomen „funcția de a conferi status a mass media”.

– jurnaliștii sunt mai interesați de ceea ce se petrece în alte televiziuni, publicații decât în lumea din jur și când o publicație adoptă un subiect toate celelalte fac la fel, fenomen numit „jurnalismul de turmă” (pack journalism). Așadar, publicul asaltat din toate părțile de aceleași subiecte crede că receptează un subiect cu adevărat important și astfel își construiește reprezentarea despre lume din ceea ce presa difuzează.

Mc Quail afirmă însă că „oamenii se gândesc la ceea ce li s-a spus, dar nu că ei gândesc așa cum li s-a spus”. „Modelul agendei” conduce la câteva concluzii majore în ceea ce privește activitatea jurnaliștilor:

– presa are o influență lentă asupra publicului

– prioritățile presei nu sunt întotdeauna și prioritățile sociale

– modul în care jurnalistul prezintă anumite teme sau ignoră altele poate crea, prin acumulare, efecte și contra-efecte neprevăzute. Modelul atrage atenția asupra răspunderii de ordin moral al jurnalistului, care are datoria să ofere definiții care trebuie să fie cel puțin corecte și echilibrate.

c) Teoriile efectelor slabe

Apariția tehnicilor moderne de distribuire a mesajelor din audiovizual au condus la pierderea monopolului de către canalele naționale, oferind astfel receptorilor posibilitatea de a alege din variatele oferte ale mass media. Publicul este acum factorul decisiv, așadar producătorii de mass media trebuie să știe să își selecteze și atragă publicul din ce în ce mai capricios.

– Modelul „uses and gratifications”: J. Blumler si E. Katz au pus bazele acestui model care se întemeiază pe două premise:

– publicul este activ și urmărește obiective clare atunci când se folosește de sistemul comunicării de masă

– reprezentanții publicului caută să își satisfacă anumite nevoi și să obțină anumite beneficii în dialogul cu presa. Ceea ce fac persoanele din mass media depinde de ceea ce așteaptă ei înșiși de la acel lucru; eficacitatea cu care sunt transmise și recepționate mesajele mass media depinde de așteptările publicului, care le selectează în funcție de trebuințele sale.

Nevoile care pot fi satisfăcute de mass media pot fi de natură: cognitivă, afectivă, socio-integrativă, personal-integrativă și de scădere a tensiunii.

Modelul acesta s-a focalizat asupra părerilor publicului prin care acesta explică o anumită preferință, însă receptarea mesajelor presei solicită și un proces de intrepretare nu numai unul de selecție, care implică altă perspectivă teoretică.

– Analiza receptării: Programele sunt multiplicate prin modul diferit în care sunt receptate, fiecare individ își selectează preferințele și interpretează mesajele în funcție de propriile interese culturale. Se remarcă două mari direcții de cerecetare ce au ca obiectiv: studiul proceselor prin care indivizii își construiesc un sens propriu, divers de cel propus de mass media și studiul proceselor de interacțiune socială prin care oamenii preiau, dezbat și înțeleg semnificațiile sugerate de mesajele industriilor culturale.

Mass-media este modelată de evenimentele din societate, în ansamblul ei, și sunt profund influențate de procesul dialectic al conflictului dintre forțe, idei, fenomene evolutive opuse din cadrul sistemului de comunicare și alte instituții ale societății.

2.1 Violența în mass-media- mijloc de inducere a fricii. Sindromul lumii rele

Influența imensă pe care mass-media o are asupra atitudinilor, convingerilor și comportamentului telespectatorilor săi nu poate fi negată și, prin urmare, e greu de presupus că violența reflectată de programele sale ar trece fără să lase urme în modul în care oamenii se raportează la ceilalți și la societate.

De multe ori, în filme, violența este văzută ca un mijloc de a rezolva o situație. Întotdeauna oamenii i-au admirat pe cei care știu să rezolve situațiile dificile, chiar dacă nu întotdeauna au aprobat și mijloacele folosite. De aceea, de multe ori, violența trece în subsidiar, concluzia predominantă fiind că personajul respectiv a reușit să rezolve o situație care risca să-i afecteze negativ viața. N-am auzit un părinte care să fi protestat împotriva basmelor în care Făt Frumos îi taie capul Balaurului. Este o formă de violență (dar rămâne violență) justificată social. Tot astfel, dorința de a vedea un film care să reflecte rezolvarea unor probleme de către eroii pe care-i admirăm poate detrona reținerea pe care am avea-o în mod normal față de acte de violență.

Toate aceste motive determină apetența telespectatorilor față de filmele sau programele care includ acte de violență, fizică sau verbală. Nu putem susține că oamenii se uită la televizor pentru că doresc să învețe cum să răspundă cu violență în viața de zi cu zi, mai ales că, în ciuda cazurilor cărora li s-a făcut o publicitate exagerată în mass-media, nu toți oamenii care se uită la televizor și, în special, la programe cu conținut violent, devin criminali. Este clar că la transformarea unui om obișnuit într-un ucigaș sau violator concură mai multe elemente și că influența televiziunii poate fi unul dintre ele, dar nu cel determinant.

Putem spune că televiziunea reflectă într-o oarecare măsură, percepția pe care telespectatorii săi o au asupra incidenței actelor de violență în realitate.

Programele de televiziune redau diferitele concepții existente despre provocările la care societatea îl supune pe individ și modurilor în care acesta le poate face față. În același timp, însă, televiziunea este cea care atrage atenția asupra folosirii unor moduri de reacție incompatibile cu regulile stabilite la nivel social.

Violența era un fenomen și înainte de apariția televiziunii iar creșterea intensității acestuia în urma difuzării de emisiuni cu caracter violent nu este suficientă pentru a trage concluzia că ea este vinovată de violența din societate.

Abandonat, pe cont propriu, în fața televizorului, un copil tinde să interpreteze totul, are mijloace intelectuale, și cu insuficient dezvoltatele capacități de analiză și corelaționare. Lăsat singur, copilul își construiește un sistem de valori, confecționat din elementele cu putere de impact mare, necorelate între ele și insuficient explicitate. Modul în care televiziunea prezintă realitatea devine modul în care copilul o va privi și implică felul în care va răspunde provocărilor acesteia. Copiii televizorului tind să se raporteze la o realitatea care nu există, ea fiind fabricată de industria irealului.

Neconcordanțele dintre adevăr și convingerile apărute în urma vizionării în exces a televiziunii și absenței sau influenței minore a celorlalte surse de educație duc, de cele mai multe ori, la situații critice, de neadaptare și de refuz la adresa societății. De multe ori, aceste situații duc la revoltă și la încercarea de a reforma societatea în baza valorilor și reperelor asimilate de la televizor.

Adulții și copiii care urmăresc multe scene violente la televizor pot deveni mai agresivi sau își pot dezvolta atitudini și valori corespunzătoare folosirii agresivității în rezolvarea conflictelor.

Telespectatorii copii care urmăresc multe scene violente la televizor pot deveni mai puțin sensibili la violența din lumea reală ce-i înconjoară, mai puțin sensibili la durerea și suferința altora, și mai dispuși să accepte nivele ale violenței nemaiîntâlnite în societatea noastră.

Adulții sau copiii care urmăresc multe scene violente la televizor, pot începe să creadă că lumea este rea și periculoasă în viața reală, așa cum este prezentată la televizor, și de aceea, încep să vadă lumea tot mai mult ca pe un loc rău și periculos fiind indus astfel sentimentul de frică.

În prezent, în România, fenomenul de violență reprezintă o problemă socială complexă, ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control social, cât și opinia publică. Este important de remarcat și faptul că inegalitățile sociale dintre indivizi și grupurile sociale, crizele economice, inflația, sărăcia și șomajul generează stări conflictuale și tensiuni sociale.

Din păcate, violența face parte din viață și există multe publicații care țin să ne amintească de acest lucru. Atunci când o știre despre un caz violent (o crimă, un viol, un abuz) are ca efect combaterea unor cazuri similare, putem vorbi despre o presă în slujba publicului. De cele mai multe ori, însă, valoarea jurnalistică a acestor știri este scăzută. Sărace în informații, dar spectaculoase, știrile depsre violență exploatează slăbiciunea publicului românesc pentru senzațional neținând cont de efectele negative pe care acestea le au asupra psihicului.

În privința cu bombe și amenințărilor cu bomba, vorbim despre situații reale și false amenințări. Bombele plasate în locuri publice reprezintă mai mult decât un material afirmativ. Populația trebuie alertată asupra lor, o misiune cel mai bine îndeplinită de mass media, în mod deosebit prin intermediul imediat al radioului și al televiziunii, acestea fiind conștiente permanent de diferența dintre a alerta populația cu informații clare și panicarea acesteia cu descrieri tulburătoare. Deoarece avertizările despre existența bombelor pot fi false, intenționat sau inconștient, organizațiile de știri cer, de obicei, ajutorul poliției care poate spune dacă o amenințare trebuie luată în serios. Teroriștii preferă adesea să-și lase amenințările la organizațiile de știri. Rezultatele au fost că multe posturi de radio și televiziune și-au stabilit proceduri speciale pentru a face față unor astfel de apeluri telefonice.

În privința agresiunilor sexuale, legea acordă protecții multiple, recomandând păstrarea anonimatului victimelor violurilor și al persoanelor care au fost supuse altor ofense sexuale, în special când este vorba despre copii. „ Presa n-ar trebui, chiar și în cazurile în care legea nu o interzice, să dezvăluie identitatea copiilor sub 16 ani care sunt implicați în cazuri de agresiuni sexuale, ca victime, martori sau inculpați” .

Ideea de “sindrom al lumii rele” relatează că oameniie care petrec ore în șir în fața televizorului sunt mult mai dispuse sa vadă lumea ca pe un loc periculos si infricoșător. Toate acestea au ca bază cultivarea anumitor sentimente de insecuritate, care ne fac sa vedem în jurul nostru o probabilitate destul de mare de producere a unor pericole. Aceste sentimente sunt în strânsă legătură cu caracterul slab al anumitor persoane, aceștia fiind în mare parte oamenii temători, din cauza faptului că sunt ușor de manipulat și controlat, având o stare de permanentă nesiguranță. Televiziunea, fiind un mijloc de comunicare în masă, unește diferite comunități având rol de liant, iar în epoca modernă a ajuns sa fie principalul formator de opinii. Din păcate am ajuns să trăim prin prisma poveștilor furnizate prin știri, filme și reclame, fără să realizăm că aceste lucruri ne fac să ne îndepărtăm de realitate. Există o serie de filme care prin efectele panicii provocate au avut ca efect ridicarea gradului de teamă ce poate fi provocat prin intermediul televiziunii. Majoritatea oamenilor au asociat secvențele din filme cu trăirile lor de zi cu zi, acesta fiind un alt factor de inducere a senzației de frică.

Capitolul 3. Manipularea fricii

3.1 Condițiile și formele de manifestare ale „ curajului" ca și luptă împotriva fricii

În ultima perioadă de timp curajul a fost analizat cu deosebită atenție de sociologi, psihologi și pedagogi militari care au ajuns la niște concluzii deosebit de interesante și de utile pentru domeniul militar. Totuși, când este vorba despre originea curajului, în literatura de specialitate se deosebesc o multitudine de concepții.

în „Lexiconul militar" Iugoslav, ediția 1981, curajul este definit ca „ forța, capacitatea voinței de a birui sentimentul de frică și de a păstra capacitatea de a reacționa cu calm, de a acționa hotărât și în cele mai grele împrejurări, ca și cutezanța și capacitatea de a purta răspunderea hotărârilor și acțiunilor".

Curajul a fost definit de-a lungul timpului o „trăsătură caracterială, de ordin volițional, constând în capacitatea de înfruntare conștientă a pericolelor și de acțiune consecventă în condiții de risc. Implică nu absența fricii, ci stăpânirea și depășirea ei. "

Practic aceeași definiție a curajului a promovat și mareșalul Montgomery care afirma: „Dacă ar fi să definim curajul, așa cum se obișnuiește, drept lipsă de frică, atunci pot spune că nu am văzut până acum nici un om curajos. Toți oamenii simt că le este frică. Cu cât cineva este mai inteligent, cu atât este mai temător. Viteaz este cel care în ciuda fricii care îl stăpânește se constrânge să rămână pe poziții, să nu cedeze ".

Din toate aceste definiții rezultă că, de fapt, condiția principală de apariție a curajului în luptă este tocmai frica. Astfel, pe fondul neurovegetativ determinat de aceasta se produce nu numai o reacție la nivelul organismului, pentru mobilizarea acestuia în vederea depășirii pericolului, ci și o reacție psihologică, în plan spiritual, care îl determină pe combatant să întreprindă acțiuni imprevizibile și curajoase. In urma efectuării unui studiu retrospectiv privind eroismul în luptă, cercetătorii au constatat că numărul faptelor de eroism a fost cu atât mai mare cu cât intensitatea luptei a fost mai puternică. Astfel, sporirea intensității luptei a dus de fapt atât la creșterea numărului de combatanți cu traume psihice, cât și la creșterea numărului de fapte eroice.

In lucrarea „EUL, imaginea de sine și comportamentul în luptă, col. dr. Ion Radu-Tomșa afirmă la un moment dat că:

„In situații limită, omul este programat să atace sau să fugă – instinctul de conservare îl determină numai în aceste două posibilități

de alegere " .

Considerând că toți combatanții acționează în aceleași condiții ale luptei (aceleași condiții de mediu, aceleași tipuri și intensități ale stimuli lor), întrebarea pe care în mod firesc trebuie să o exprimăm este următoarea: „De ce unii combatanți sunt fricoși, iar alții sunt curajoși"?

Răspunsul nu este simplu, deoarece nici specialiștii în domeniu nu au adoptat o poziție neechivocă și tranșantă în această problemă. După părerea unora „izvorul curajului" se află în structura biologică a individului, iar ceilalți susțin că aceste diferențe sunt determinate de structura psihică diferită de la individ la individ, de la combatant la combatant.

După părerea mea, analizând cu atenție cele două poziții exprimate, îndrăznesc să afirm că structura biologică a individului poate determina o condiție favorizantă a manifestării curajului, dar aceasta nu este și determinantă. In schimb, structura psihică a individului are rolul hotărâtor și determinant în manifestarea curajului.

In concluzie, curajul pe câmpul de luptă este condiționat de existența și manifestarea fricii (rară frică curajul nu ar exista și nici nu ar fi necesar), dar este determinat de particularitățile psihice ale combatanților.

Tipologia eroului, a combatantului curajos, a fost în centrul atenției multor studii de specialitate în urma cărora au reieșit câteva concluzii de bază.

Din examinarea atentă a particularității individuale ale militarilor care au săvârșit fapte de eroism a rezultat că elementul cel mai evident în a distinge pe eroi de cei care nu sunt eroi este vârsta: eroii au vârste mai mici decât ceilalți.

O altă trăsătură specifică este aceea că din rândul eroilor puțini erau căsătoriți, iar aceștia din urmă, în general nu aveau copii.

De asemenea, eroii dispuneau de un coeficient mai mare inteligență, erau mai motivați pentru serviciul militar, înregistraseră rezultate mai bune pe parcursul procesului de instruire și, în general aveau factori de personalitate pozitivi.

In schimb nu s-au constatat deosebiri în ceea ce privește aptitudinile fizice sau nivelul studiilor urmate. Totodată, nu a putut fi stabilit nici un tip de personalitate care ar fi mai aptă decât altele pentru săvârșirea faptelor de eroism.

Studiile au mai scos în evidență că există anumite situații caracteristice care favorizează manifestarea curajului. Se pare că factorii cheie au fost nivelul înalt al coeziunii colectivului și conducerea competentă.

În altă ordine de idei, combatanții care s-au distins prin fapte de arme deosebite nu făceau parte din categoria celor docili, manifestând, o anumită independență, o relativă autonomie față de autoritatea militară. De aici se poate trage concluzia că erou poate fi numai acel individ ce își permite să pună în aplicare o hotărâre proprie, o inițiativă personală care să aibă ca rezultat un act eroic. Problema este că nu mulți combatanți pot să pună în aplicare astfel de inițiative personale, ci numai aceia care sunt foarte bine integrați în colectiv, care au încredere în propriile forțe, care au o imagine și un respect de sine pozitive.

Această ultimă constatare demonstrează rolul hotărâtor al structurii psihice a combatantului în manifestarea curajului pe câmpul de luptă. în concluzie cu cât structura psihică individuală se situează la un nivel al moralului mai ridicat, cu atât cresc posibilitățile de apariție și manifestare a curajului, a spiritului combativ pe câmpul de luptă.

Curajul, funcție de aria de cuprindere, poate fi întâlnit sub două forme distincte dar interdependente:

– curajul individual,

– curajul colectiv.

în urma unor studii de specialitate efectuate în rândul trupelor luptătoare israeliene, în primăvara anului 1982, s-au desprins unele concluzii interesante privind determinările componentelor individuale și colective ale curajului. S-a concluzionat, pe bună dreptate, că forma colectivă a curajului depinde în cea mai mare măsură de manifestarea în cadrul colectivului a curajului individual.

Dintre componentele morale care au determinat manifestarea curajului individual, cel mai pregnant au fost scoase în evidență următoarele:

a. încrederea în comandantul de subunitate;

b. încrederea în propriile forțe și nivel de pregătire;

c. înțelegerea legitimității războiului;

d. încrederea în armamentul din dotare;

e. încrederea în capacitatea de luptă a propriei

subunități;

f. încrederea în capacitățile de conducere ale

comandamentelor;

g. calitatea deosebită a relațiilor dintre comandant și

subordonați.

Curajul individual se află în strânsă legătură cu eficacitatea tactică a subunității, cu spiritul de echipă care se manifestă în timpul desfășurării acțiunilor de luptă, cu încrederea în comandanți și modul în care militarii își evaluează propriile posibilități. Dacă acești factori au valori scăzute, combatanții din subunitate vor fi practic imobilizați de spaimă.

în general, referindu-se la curaj, oamenii fac adesea o anumită clasificare a acestuia în care sunt incluse noțiunile de cutezanță, spirit combativ, vitejie, neînfricare, temeritate, eroism, etc. Deși aceste noțiuni marchează diferite nivele ale curajului, între ele nu există totuși o delimitare clară. Numeroși autori consideră cutezanța ca fiind prima fază a manifestării curajului și că eroismul reprezintă faza maximă a acestuia.

Pentru a încerca să clarificăm această problematică și să așezăm aceste noțiuni într-o anumită ordine firească, se impune să vedem cum sunt definite în

„Dicționarul explicativ al limbii române".

Astfel, cutezanța este definită ca: îndrăzneală, curaj, temeritate. Adjectivul cutezător este atribuit acelei persoane care cutează, care este îndrăzneață, curajoasă, temerară.

îndrăzneala – substantiv care exprimă o atitudine caracterizată de curaj, de cutezanță, iar adjectivul îndrăzneț reprezintă acea persoană care nu se teme de greutăți și pericole.

Vitejia – substantiv care exprimă însușirea de a fi viteaz, calitate a celui viteaz, iar adjectivul viteaz este atribuit acelei persoane care dă dovadă de curaj în luptă, de îndrăzneală și dârzenie.

Dârzenia – substantiv care exprimă o atitudine caracterizată de hotărâre, înverșunare, neînduplecare și perseverență, iar adjectivul dârz reprezintă acea persoană care este aprigă, înverșunată, neclintită, dar și îndărătnică și încăpățânată.

înverșunare – substantiv care exprimă acțiunea de a se înverșuna și rezultatul acesteia, iar adjectivul înverșunat reprezintă acea persoană care este îndârjită, necruțătoare, neînduplecată.

Neînduplecare – substantiv care exprimă o atitudine caracterizată de inflexibilitate, hotărâre și fermitate, iar adjectivul neînduplecat presupune existența următoarelor atribute: inflexibil, hotărât, ferm.

Hotărâre – fermitate în conduită și în atitudinea unei persoane, iar adjectivul hotărât caracterizează o persoană care a luat o decizie fermă, indiscutabilă și sigură.

Fermitate – însușirea de a fi ferm, care presupune hotărâre neclintită, tărie morală și statornicie, iar adjectivul ferm denotă siguranță, stabilitate, hotărâre, neclintire și neșovăire.

Temeritate – substantiv care denotă cutezanță și îndrăzneală mare, iar adjectivul temerar este explicat prin analogie cu îndrăzneț peste măsură, cutezător.

Eroism – substantiv care exprimă capacitatea de a săvârși fapte mari, vitejie, fel de a acționa specific unui erou, iar substantivul erou reprezintă persoana care se distinge prin vitejie și curaj excepțional în războaie, dar și ostașul care s-a jertfit pe câmpul de luptă.

După cum se observă din toate aceste definiții este foarte greu să stabilim anumite scări ale curajului, fiind foarte greu să se ierarhizeze aceste noțiuni (care, de altfel, se explică unele pe celelalte), dar un lucru este cert – anume acela că aparțin de domeniul curajului. De fapt aceste definiții nu demonstrează ierarhizarea curajului, ci dimpotrivă, dovedesc condiționarea manifestării curajului de existența anumitor virtuți – calități individual-umane favorizante.

în concluzie, dacă frica poate fi structurată pe anumite nivele de intensitate și durată, spre deosebire de aceasta, despre curaj nu se poate afirma același lucru, curajul fiind o atitudine înălțătoare cu origini puternic înrădăcinate în plan spiritual, în Eul ființei individuale.

De aceea curajul nu poate fi ierarhizat decât în funcție de entitatea individuală, iar un individ nu poate fi mai curajos decât îi este „dat" lui să fie la un moment dat.

In schimb, este perfect adevărat că unii indivizi pot fi mai curajoși decât alții în aceleași împrejurări, deoarece, după cum afirmam anterior, curajul este determinat de particularitățile psihice individuale.

Aceste particularități psihice își au izvorul în ansamblul trăsăturile de caracter ale combatanților, trăsături de caracter care pot fi formate și cultivate pe parcursul întregului proces educațional pe care îl urmează aceștia. întrebarea care se pune este:

„ Care sunt trăsăturile de caracter și calitățile pe care trebuie să le aibă un combatant pentru a dovedi curaj pe câmpul de luptă ?"

Cea mai mare parte a răspunsului se regăsește în cele afirmate mai sus. In primul rând un combatant pentru a fi curajos trebuie să aibă o voință puternică, apoi, să aibă încredere în propriile forțe și în posibilitățile tehnico tactice ale tehnicii și armamentului din dotare, să manifeste un anumit grad de independență în acțiune (pentru a putea manifesta și pune în aplicare inițiativele personale), să fie cutezător, hotărât, dârz și de neînduplecat în ceea ce privește îndeplinirea misiunilor care îi revin și nu în ultimul rând altruist.

Toate acestea țin de starea moralului combatantului.

Referitor la calitățile pe care trebuie să le aibă combatantul, acestea sunt:

– capacități fizice bune care să-i permită să facă față solicitărilor câmpului de luptă modern;

– bine pregătit și cu experiență în zonele de conflict;

– să fie sociabil, cooperant pentru a se putea integra în colectiv.

Lipsa de teamă nu duce la curaj după cum am fi tentați să credem. Lipsa de teamă duce la săvârșirea unor acțiuni care sfidează existența pericolului. Referitor la acest aspect este exemplificator un citat din lucrarea „Le sursis" a lui J.P. Sartre în care se afirmă:

„ Toți oamenii suferă de frică. Toți. Cel care nu suferă de frică nu-i normal și asta n-are nimic comun cu curajul".

Inerentă naturii noastre, frica este o pavăză esențială, o garanție împotriva primejdiilor, un reflex indispensabil care permite organismului să scape provizoriu de pericol.

Luptătorii însă pot avea atitudini diferite față de pericol, în funcție de particularitățile lor individuale. De aceea, dacă militarul nu conștientizează primejdia sau o subapreciază, atunci la el nu poate să apară emoția de frică și implicit nu va fi pregătit suficient pentru a face față la pericol.

Omul, în general, poate înfrunta situații periculoase și un timp mai îndelungat, fără a manifesta o teamă vădită, dar ca cineva să nu simtă absolut niciodată frica se întâmplă foarte rar.

Se consideră, probabil nu iară temei, că celui căruia nu-i este frică îi lipsește ceva important – imaginația. Dacă cineva nu acționează cu teamă la pericole clare și acționează ca și cum ele nici nu ar exista, acesta nu este curajos, ci temerar și imprudent.

După unii specialiști, temeritatea nu este în nici un caz de dorit pentru că, spun aceștia, ea constituie o încercare de a desființa pericolul prin negarea fricii generate de acesta. Sfidarea pericolului real duce la sacrificii fară sens, pe care un individ curajos le împiedică, adaptându-și comportarea în funcție de pericole, pe care le sesizează și depășește prin prudență și chibzuință.

Făcând o paranteză, și înțelepciunea popoarelor abundă de proverbe și maxime referitoare la această temă a prudenței și chibzuinței. De multe ori, noi românii am auzit afirmându-se pe lângă noi că „Paza bună trece primejdia rea" sau că „ Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt". La fel, englezii spun și ei: „Caution is the parent of safety" (Prudența este părintele siguranței) sau că „Good watch prevents misfortune (Privirea bună previne nenorocirea). Romanii din antichitate aveau și ei un proverb deosebit de sugestiv: „Qui amat periculum peri bit in illo "(Cine caută primejdia în ea va pieri).

Concluzia este că sfidarea pericolului prin negarea fricii este o atitudine dăunătoare care poate determina urmări nefaste pentru combatanți.

Specialiștii au remarcat faptul că frica îl face pe soldat să fie excesiv de prudent. Astfel, 59% dintre subiecții interogați au recunoscut că sunt de multe ori prea prudenți și că frica le ascute simțurile și îi face mai rapizi. Deci, în nici un caz frica nu trebuie să fie negată.

Frica trebuie privită ca ceva firesc, ca pe un lucru normal, iar militarii trebuiesc învățați s-o accepte și nu numai atât, ci chiar să fie incitați să vorbească despre ea atunci când o simt.

Realitatea constă în faptul că aproximativ opt combatanți din zece estimează că este de preferat să-ți fie frică și să discuți despre aceasta înainte de bătălie.

Mai mult de jumătate dintre combatanți cred că cel care știe că îi va fi frică și care se pregătește pentru a o depăși este un foarte bun soldat, pe care te poți baza în luptă.

Dacă frica nu se admite și nu se vorbește despre ea atunci când se manifestă, acest lucru va determina unele consecințe negative, atât pentru luptător, cât și pentru colectivul din care acesta face parte. In acest caz individul este măcinat de un puternic conflict interior generat de credința că dacă recunoaște că îi este frică ar putea fi acuzat de slăbiciune sau lașitate și că astfel și-ar putea pierde reputația în colectiv concomitent cu stima colegilor săi.

Negarea fricii are consecințe nebănuite.

Un exemplu în acest sens cred că este edificator. In general, este admis că parașutiștii înfruntă situațiile cele mai dificile și pierd cei mai mulți oameni în luptă. Totuși atitudinea pe care aceștia o afișează colectiv nu permite nici cea mai mică expresie de frică, deoarece într-un mediu în care toată lumea este dură – frica este considerată ca un subiect tabu. Din cauza negării fricii, la parașutiști au loc niște reacții nevrotice ce provoacă simptome care ating membrele inferioare: slăbiciune sau paralizie a unuia sau a ambelor membre.