Conceptul DE Europa Centrala In Spatiul Romanesc Studiu DE Caz Grupul „a Treia Europa” DE LA Timisoara

CONCEPTUL DE EUROPA CENTRALĂ ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

STUDIU DE CAZ: GRUPUL „A TREIA EUROPĂ” DE LA TIMIȘOARA

CUPRINS

Argument

Cap. 1 Definirea conceptului. O perspectivă istorică asupra Europei Centrale

1.1. Transformările istorice ale Europei Centrale

1.2. Conceptul de „Mitteleuropa

1.3. Europa Centrală din diferite perspective politice

1.4. Germania și relațiile cu Europa Centrală

Cap. 2 Definirea conceptului din perspectivă culturală

2.1. Geografia culturală a Europei Centrale

2.2. Literatura central-europeană

2.3. Miturile Europei Centrale

2.4. Un caz: Viena fin-de-siècle

Cap. 3 Studiu de caz: România ca parte a Europei Centrale și grupul „A Treia Europă”

ARGUMENT (incomplet)

Obiectul cercetării mele este reprezentat de analiza conceptului de Europa Centrală, ca spațiu distinct de celelalte regiuni, privit din perspectivă culturală și istorică. Regiunea central-europeană a revenit în discuția politică odată ce Cortina de Fier a căzut și a scos la iveală niște civilizații reprimate de sistemul comunist, însă polisemantismul conceptului nu se rezumă la un anumit număr de țări-membre, ci mai degrabă la procesul prin care acestea au trecut odată cu retragerea sovietică și s-au identificat cu această zonă. Voi urmări o perspectivă geopolitică a termenului, cât și o abordare culturală pentru a măsura variabilele ce definesc specificitatea central-europeană. Studiul de caz se va concentra pe prezentarea unui grup universitar de la Timișoara (A Treia Europă), asociat unei fundații, unei reviste, dar și unei edituri, apărut în anii 1990. Astfel de reviste literare ce au ca interes zona central-europeană erau foarte active, mai ales la începutul și pe parcursul secolului XX, când nostalgia pentru imperiu s-a accentuat. Zona vizată de mine, în studiul de caz, pentru spațiul românesc privind publicațiile de acest tip este Banatul.

Europa Centrală, spațiu-tampon pentru două marii imperii – cel german și cel rus – este subiectul discuției despre identitate în tot mai multe arii de cercetare sociologică, antropologică, istorică etc. Granițele, frontierele imperiilor sau statelor nu reprezintă doar o instituție politică și administrativă, care asigură delimitarea teritoriului unui stat și sunt un semn al independenței și suveranității statului respectiv. Mai mult decât atât, astăzi granițele sunt înțelese ca expresie a practicii sociale, sunt markeri identitari, care delimitează spații culturale, spații național-etnice, de regulă, dar și spații regionale și care au un puternic caracter simbolic. Simbolismul graniței își subordonează în egală măsura dimensiunea politică și dimensiunea culturală. Din acest punct de vedere, granițele joacă un rol esențial în definirea identităților și în același timp se consideră ca aceste granițe sunt și un punct critic al identității respective. Joacă un rol esențial în definirea identităților pentru că teoriticienii consideră că cel mai bine o identitate se definește la granițele sale, adica acolo unde se întâlnește cu alții, unde conștientizează ce le este specific și ce o diferențiază de alte identități similare.

În vocabularul politic, Europa Centrală revine odată cu prăbușirea sistemului comunist și cu dezintegrarea U.R.S.S., lucru ce a amplificat nevoia redefinirii regiunii și a dat polisemantism noțiunii de Europă Centrală. Această temă central-europeană este abordată și în spațiul românesc, zonele Transilvaniei și Banatului au dat dovadă de o afinitate față de acest subiect, de-a lungul timpului. Artificial conceput, termenul Europa Centrală devine subiect de dezbatere în studiile apărute în timpul și, mai cu pregnanță, după căderea regimului comunist, și ține de dorința de evadare din Balcani, un spațiu instabil politic, născător de conflicte. Într-o altă perspectivă, se poate spune că acest termen intră în circulație din nevoia consolidării regionale, în speranța (re)apariției unei noi structuri politice central-europene – de unde și multitudinea de proiecte federale propuse la sfârșitul secolului XIX.

Așadar, în spatele acestui polisemantism, Europa Centrală este o reprezentare mental-afectivă, definită în funcție de contextul istoric, politic și social și necesită dezbatere amănunțită. Se ridică următoarele întrebări: mai există ceva din acea zonă central-europeană a începutului de secol XX? Au reușit cei 50 ani de dominație sovietică să niveleze specificul? Dar cei 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului? În raport cu aceste realități, am considerat oportună cercetarea temelor circumscrise Europei Centrale dintr-o dublă abordare – modul în care acest termen a fost inserat și a devenit subiect în cadrul relațiilor interstatale, dar și a felului în care România a asimilat, cel puțin la nivel literar, această deschidere față de centralism.

CAPITOLUL 1: DEFINIREA CONCEPTULUI.

O PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ASUPRA EUROPEI CENTRALE.

Capitolul 1.1. Transformările istorice ale Europei Centrale

Identitatea Europei nu a presupus niciodată doar identitățile statelor naționale (împreună cu elementele care leagă aceste diversități), ci a presupus și identități regionale, zonale, cu tradiții bine conturate, care aduc un plus veritabil lumii europene, în ansamblul ei. În Uniunea Europeană a zilelor noastre se vorbește foarte mult despre problema regiunilor, a regionalizării, în două sensuri: punerea în valoare a regiunilor tradiționale, în perspectiva valorificării tradițiilor culturale pe care acestea le au, dar și interesul delimitării unor regiuni pe criterii economice și sociale, delimitări variabile care pot să dureze un timp mai lung sau mai scurt și care să ajute la o mai bună colaborare pe plan economic.

Europa Centrală este o regiune definită în numeroase abordări, așezată din punct de vedere geografic între partea vestică și cea estică a continentului european, și care nu cuprinde un număr exact de țări. Componența Europei Centrale variază în funcție de criteriul și momentul de definire, incluzând sau excluzând unele zone geografice. Acest spațiu central-european poate fi definit geopolitic, în principal, dar și urmând un șablon cultural, pe criterii identitare regionale. Europa Centrală poate fi definită ca un topos geopolitic, o matrice mental-afectivă cu un model cultural distinct.

Ca topos geopolitic, delimitarea geografică a acestui spațiu este, în general, cuprinsă între Germania și Rusia, regiunea fiind influențată de ambele puteri pe parcursul istoriei. În plus, este un spațiu care cuprinde și populație germanică, masivă în Austria, dar și populație slavă (Polonia, Slovacia, Cehia), de aceea influența amândurora vizează această zonă.

Europa ca matrice mental-afectivă presupune existența unui mod de a gândi și a simți, marcat de o istorie comună. O obsesie a memoriei este prezentă aici, fiind vorba despre regiune dominată multă vreme de un mare imperiu, unde cu excepția germanilor/austriecilor, toți ceilalți au făcut parte din popoarele subordonate, mai ales în perioadă formării identităților. Există, la nivelul mentalităților, și o neîncredere fundamentală în istorie, în sensul că fie imperiile, fie dominația comunistă au lăsat o memorie a suferinței colective și o neîncredere în posibilitatea ca istoria să aducă ceva bun, ca scurgerea timpului să aducă ceva propice. Mergând pe aceeași linie a unui mental colectiv, surprindem ideea unui anumit fel de a percepe relația centru-periferie. Totdeauna Europa Centrală s-a definit pe sine și și-a creat identitatea prin raportare fie la Berlin, fie la Viena, fie la Moscova, fie la puncte exterioare sau interioare ale lumii central-europene. O relație mai specială apare între Viena și restul regiunilor, Imperiul Habsburgic fiind în trecut o putere dominatoare în zonă, dar spre deosebire de Imperiul Rus sau Otoman, și o putere mai deschisă tendințelor de modernizare în ultima lui perioadă. Un alt exemplu ține de raportarea romantismului literar românesc la literatura franceză, vestică, perioada imitației de până la apariția manifestului Introducție al lui Mihail Kogălniceanu din Dacia literară. Se remarcă, așadar, o puternică dorință de apartenență și de sincronizare identitară central-europeană cu marile centre.

Timp de mulți ani regiunea a fost un spațiu al incertitudinii, al descompunerii și reconfigurării, al întregului și al părților, al dependenței și independenței. Interesul profund asupra acestei zone a apărut odată cu sfâșitul Războiului Rece, care a împărțit din punct de vedere politic Europa între vestul democrat și estul comunist. Conceptul de Europa Centrală, legat de identitatea culturală, este echivoc și sunt necesare mai multe abordări pentru a-l defini. Cercetători ca George Schöpflin consideră că Europa Centrală este legată de creștinismul apusean, prin confesiunile catolice și protestante ale zonei, în timp ce Samuel Huntington pune un semn de egal între Occident și Europa Centrală.

În Evul Mediu, elementele de unitate și reperele identitare erau legate de curentele religioase din Europa: pe de o parte, Biserica Romano-Catolică și Biserica Catolică de rit latin (anglicanismul, protenstantismul) pentru Occident, iar pe de altă parte creștinismul ortodox, specific Europei de Est, zonă aflată sub influența culturală bizantină. Schisma din 1054 a protejat cultura bizantină de lumea catolică și protestantă, prin intermediul limbii slavone și al alfabetului chirilic.

Conform cercetătorului Jenő Szűcs, fundamentul istoric al Europei Centrale este mai apropiat de vestul Europei și de sensul de dezvoltare specific occidental. Szűcs nominalizează trei zone principale în Europa: cea apuseană, legată de apariția timpurie a formelor de societate, cea răsăriteană, a cărei societate este subordonată statului și cea centrală, în care există o combinație a celor două modele menționate.

Jenő Szűcs afirmă că, între secolele XI și XVI, convertirea la creștinism, împreună cu consecințele sale culturale, nu au fost singurele elemente definitorii pentru specificul central-european, ci au fost preluate și caracteristici sociale specifice Occidentului. Specificitatea dezvoltării sociale occidentale după mileniul I era dată de libertățile și autonomiile regiunii, fenomen apărut la mijlocul secolului XIII în țările Europei Centrale de astăzi (orașe cu administrație autonomă, parlamente etc.). Szűcs clasifică Polonia și Ungaria ca fiind parte din Europa Centrală, tocmai pe baza acestor forme arhaice de guvernare prezente.

Începând cu anul 1335, sub conducerea lui Carol Robert de Anjou al Ungariei, aveau loc diverse reuniuni între monarhii Boemiei sau Poloniei, în scopul unor cooperări politice, lucru care i-a îndemnat pe urmașii lor să susțină această inițiativă central-europeană (astăzi există o alianță politică numită „Grupul de la Vișegrád”, inspirată din istoria cooperării economice ale fostelor trei țări – azi Polonia, Cehia, Ungaria și Slovacia). Un alt moment de remarcat în Evul Mediu este adoptarea Drepturilor Magdeburg (oraș din Germania), un fel de legi fundamentale pentru organizarea economică urbană, inspirate din cutuma negustorească, în beneficiul artizanilor locali. Extinderea aplicării acestor drepturi ajunge până în Moldova de astăzi, dar include și orașele Germaniei, Belarusului, Poloniei, Boemiei, Prusiei, țări care sunt aglutinate sub acest tratat și fac parte din Europa Centrală.

Transformările suferite de Europa după perioada medievală aveau să redefinească modul de a percepe spațiul central-european. Componenta slavă apuseană, reprezentată de regatul Poloniei și al Boemiei, este definitorie pentru Europa Centrală. Regatul Boemiei a fost puternic influențat de germani, de multe ori considerat o componentă a spațiului germanic. Polonia a reprezentat o anexă comercială a spațiului central-european, mai ales pentru ruta dintre Marea Neagră și cea Baltică. Tot Polonia a reprezentat un obstacol în calea expansiunii otomane către nord, defensivă susținută de Moldova și de Țara Românească, până în secolele XV-XVI. Influența rusească avea să stopezrcepe spațiul central-european. Componenta slavă apuseană, reprezentată de regatul Poloniei și al Boemiei, este definitorie pentru Europa Centrală. Regatul Boemiei a fost puternic influențat de germani, de multe ori considerat o componentă a spațiului germanic. Polonia a reprezentat o anexă comercială a spațiului central-european, mai ales pentru ruta dintre Marea Neagră și cea Baltică. Tot Polonia a reprezentat un obstacol în calea expansiunii otomane către nord, defensivă susținută de Moldova și de Țara Românească, până în secolele XV-XVI. Influența rusească avea să stopeze orice interes al Poloniei și să comprime țara până la disoluția și divizarea sa între țările din vecinătate. De remarcat contribuția Poloniei împotriva celui de-Al Doilea Asediu al Vienei, din 1683.

Fragmentarea de după Primul Război Mondial, conform principiilor lui Woodrow Wilson, poate fi privită ca o radicală reconfigurare a Europei Centrale. Se elimină reperele religioase, iar zona devine un spațiu neutru între Est și Vest. După Tratatul de pace de la Paris din 1919, a apărut o preocupare față de situația geopolitică a spațiului european. Statele nou întemeiate, printre care și România unită, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, au început discuții cu privire la securitatea regională în contextul amenintăților unei noi posibile restaurații habsburgice. Acest moment poate fi considerat primul act de conștiință cu privire la propria securitate al Europei Centrale, așa cum arăta ea după Primul Război Mondial. Apropierea acestor națiuni începuse încă din fazele finale ale războiului, când se discuta pericolul revizionist maghiar.

Europa secolului XX era în continuă ascensiune, devenea scena vieții internaționale, iar continentul era dominat de tendințele expansioniste ale imperiilor, era tulburat de balanța forțelor și de conturarea unor idei din principiul naționalităților, din lupta pentru autodeterminare. Pe acest fundal al schimbărilor sociale, politice și economice, se conturau idei și planuri cu caracter federal. Aurel Popovici este printre primii care au propus federalizarea Imperiului Austro-Ungar, chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Acest stat federal presupunea națiuni autonome, libere și egale, delimitate după un principiu al identității naționale, ceea ce însemna că Austro-Ungaria nu ar fi putut exista ca entitate fără să țină cont de acest principiu. Ideea Micii Antante (sau Mica Înțelegere) vine în completarea acestor interese de rezistență de după război, în condițiile unui spațiu central-european care dorea să își apere identitatea și să iasă de sub jugul unui națiuni dominante.

De remarcat este propunerea Austriei de a forma o uniune central-europeană, care să includă multe din statele dezbinate de Rusia, însă acest proiect a fost respins de țările în cauză. Take Ionescu, ministrul de externe de la acea vreme, a avut un rol important în discuțiile premergătoare alianței: Mica Înțelegere presupunea crearea unei organizații de cinci state, printre care cele menționate (România, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven), dar și Polonia și Grecia, care să apere sistemul adoptat la Paris și care să primească „binecuvântarea” Franței și Italiei. Conflictele de la acea dată între Cehoslovacia și Polonia, respectiv Grecia și Turcia, au dus la semnarea tratatului doar între România, Iugoslavia și Cehoslovacia. Ulterior, Acordurile de la München (1938), care au permis anexarea Regiunii Sudete a Cehoslovaciei de către Germania nazistă, au dezechilibrat alianța și au condus la eșecul proiectului (Franța nu mai garanta securitatea zonei).

Capitolul 1.2. Conceptul de „Mitteleuropa”

Înainte de sfârșitul secolului secolului XIX și de proiectele defensive ale Europei, un element important în definirea zonei în cauză este industrializarea, care atinsese zonele de vest și centru ale Europei, cât și Statele Unite, dar care nu a depășit aceste granițe. Acest secol transformă civilizația europeană într-o civilizație de tip industrial, cu rol de model. Însă chiar și în Europa de Est a existat o stagnare și o defazare față de circuitul progresului: Rusia, de exemplu, a rămas cu o populație predominant rurală și cu o economie bazată pe agricultură. Conceptul de Europă Centrală era deja cunoscut la începutul secolului XIX, dar adevăratul interes a apărut abia în secolul XX, fiind legat de progresul tehnologic, de viziunile politice și economice, dar și de dezvoltarea și afirmarea Germaniei, spațiu în care se discuta despre Mitteleuropa.

Până în 1945, Europa Centrală avea o rezonanță nemțească, Friedrich Naumann fiind primul cercetător care va aborda în amănunt problema Mitteleuropei, pe care el o definește ca o zonă parazitară în calea unificării germane. Germania transmitea un model de occidentalizare națiunilor vecine, asociat cu frica – amenințarea dominației. Se poate spune că Germania secolului XIX se afla în proces de construcție identitară, o Kulturnation ce își dorea să se afirme și politic. În timp ce acest proces a dus la unificarea Germaniei, statele baltice, slave au ajuns la o fragmentare politică. Aici este vorba de mitul Drang nach Osten (înaintare spre est), un destin geopolitic al poporului germanic, în căutarea spațiului vital (așa-numitul Lebensraum, prezent în discursurile naziste).

Mitteleuropa aduce după sine mai multe înțelesuri, conform lui Jacques Le Rider: un prim sens legat de tradiția germanismului de până la începutul războiului, iar celălalt sens legat de tradiția Sfântului Imperiu Romano-German, o dorință nostalgică de restaurare a armoniei federale în Europa Centrală. Nu se poate vorbi, însă, de o accepțiune panslavistă a zonei, ci mai degrabă de una habsburgică (un austroslavism).

Mai târziu, Europa Centrală a fost definită de Friedrich List ca „o uniune economică în sensul cel mai larg cu putință, având baza în Prusia și în ținuturile austriece, dar extinzându-se de la Copenhaga la Triest”. Bineînțeles, această accepțiune s-a afirmat în contextul unui stat german prezent în zonă, singular ca putere dominatoare, dând posibilitate unei varietăți de abordări în ceea ce privește centrul european. Otto von Bismarck mută centrul militar și politic înspre est, odată cu fondarea Imperiului Prusac, în urma consecințelor războiului cu Franța, de la sfârșitul secolului XIX, iar visul acelei uniuni economice va fi năruit.

Friedrich Naumann scrie despre Mitteleuropa în contextul unei colaborări prospere dintre Austria și Germania în timpul Primului Război Mondial și vede această zonă întinzându-se dincolo de Varșovia. Practic, Naumann propune o integrare a țărilor, respectiv a problemelor apărute în urma întemeierii Imperiului German. Acest termen german a fost împrumutat de alți teoreticieni, pentru a indica teritorii cuprinse între Rin și Vistula sau chiar Nipru, sau de la Marea Baltică până în Balcani. Naumann avea viziunea unei federații economice care să se dezvolte după războiul de la începutul secolului. El considera că Germania și Imperiul Austro-Ungar trebuiau să fie motoarele acestei uniuni, dar se admitea integrarea statelor care nu făceau parte din alianțele cu Franța, Anglia sau Rusia (la extrema opusă). Conceptul a eșuat odată cu înfrângerea Germaniei și disoluția Austro-Ungariei.

În conceptul de Mitteleuropa se găsește ideea de Mitte, mijloc, centru, iar Jacques Le Rider consideră că „a afirma că lumea germanică face parte din Europa Centrală înseamnă adesea a sugera că ea constituie mijlocul Europei: reprezentarea narcisistă a unui teritoriu național care ar fi centrul continentului, punctul de contact între Vest (civilizația franceză și engleză) și Est (Rusia). Le Rider afirmă că, de fiecare dată când națiunea germană s-a lovit de o criză (primul astfel de moment poate fi considerat momentul Westfalia – 1648) a identității lor geopolitice, termenul de Mitteleuropa a apărut în discursul german și european.

Termenul de Mitteleuropa se mai poate referi și la hegemonia culturală germană de până la 1914. Fritz Fischer consideră că Mitteleuropa a fost o tactică în era Imperiului German, prin care elitele politice construiau un sistem economic, militar și politic care să domine în zona de influență germană. Mai târziu, Fritz Epstein discută despre un pericol venit dinspre slavi, folosind sintagma „Drang nach Western” (expansiune spre vest), lucru care a dus la apariția „ideologiei” Mitteleuropei, însă este greu să admitem o legitimitate central-europeană a slavilor (adică a unei tradiții rusești în zonă), deoarece nu avem o predominanță ortodoxă și nici tradițiile împărtășite sub acest termen umbrelă de panslavism nu au elemente comune (influența rusească diferă de la regiune la regiune).

Capitolul 1.3. Europa Centrală din diferite perspective politice

După înfrângerea lui Hitler și ocuparea Berlinului de către sovietici, Europa Centrală a devenit subiectul influenței Uniunii Sovietice. Perioada postbelică este marcată de câteva tendințe mari în ceea ce privește atitudinea față de identitatea națională și cea europeană. În primul rând, imediat după război are loc un proces masiv de denazificare – în Germania, dar și în țările aliate Germaniei. În Germania și peste tot unde aceasta își întinsese influența, sub credința de extremă-dreaptă, s-a recurs la critica acestei ideologii, la schimbarea radicală a instituțiilor întemeiate pe această ideologie, fundamental-naționalistă, antisemită, argumentul principal fiind unul din cele mai puternice: catastrofa la care a dus ideologia naționalistă, adică pierderea războiului.

În același timp, în cealaltă jumatate de Europă, avem de-a face cu o extensie a naționalismului rus, sub forma a ceea ce s-a numit de multe ori un „mesianism rusesc” (în format sovietic după 1945), care a însemnat o puternică deznaționalizare în țările ocupate de Rusia și o sovietizare a lor – în plan economic, social-politic, cultural. Această impunere era prezentată sub haina unei acțiuni internaționaliste, în ideea solidarității muncitorilor, a celor care fuseseră oprimați. Această educație de tip internaționalist avea ca deviză formule exprimate de Karl Marx și Friedrich Engels, în Manifestul Partidului Comunist – „Proletari din toate țările, uniți-vă!” sau „Proletarii nu au patrie!”.

Ignoranța cu care Europa Centrală a fost tratată după 1945 și după asimilarea de către U.R.S.S. a sateliților săi este un act de amnezie colectivă, la fel de puternic exprimat și în anii ’70 odată cu redescoperirea țărilor din zonă. O importanță deosebită au avut-o anii 1956 (Ungaria) și 1968 (Primăvara de la Praga) pentru redeșteptarea conștiinței politice și culturale. Este un moment al afirmării identității popoarelor central-europene după 45 de ani de uniformizare sovietică, un moment al căutării unor alternative la fărâmițarea Europei.

Alianțele militare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sunt justificate – pretențiile teritoriale ale României în legătură cu Basarabia, care au dus armata română în Caucaz, alături de Germania nazistă, și naționalismele slovacilor sau separatismul croaților au împins aceste popoare tot alături de nemți, în scopul consolidării identității lor statale. Germania era ghimpele în coasta Europei Centrale, însă și singurul cadru prin care aceste state puteau să își manifeste interesele și să își apere integritatea. Jacques Rupnik afirma într-un mod foarte sensibil că Europa Centrală interbelică „excludea evident Germania, cel postbelic îi excludea pe germani” (cu referire la expulzarea germanilor din Polonia, Ungaria, România, Iugoslavia și Cehoslovacia, de după 1945).

Iugoslavia acelui moment, de exemplu, se confrunta cu dorința de autonomie a poporului Croației și Sloveniei, care nu doreau să facă parte dintr-un imperiu multinațional. Tony Judt considera că „Europa Centrală era un motiv pentru discuțiile și exprimarea opiniilor anti-sârbești”, se punea problema „cărui centru îi aparțin Zagrebul și Ljubliana – Iugoslaviei sârbești ori Europei Centrale […]?”.

Tony Judt ridică și problema unor dispute teritoriale care încă încurajau atitudinile xenofobe din România, Ungaria sau Iugoslavia. Aici se referă, mai ales, la pierderea Transilvaniei (dar și cedarea de teritorii către Cehoslovacia) de către Ungaria și la faptul că aceste noi teritorii aflate în posesia unor state precum România ar genera „fani ai Europei Centrale”, apăruți peste noapte. În ultima parte a eseului său, vorbește despre România (studiul apare în anul 1990) și afirmă că:

„intelighenția (Bucureștiului) s-a considerat într-o relație privilegiată cu Parisul, ale cărei ecouri, deși stinse, le găsim în interesul francez singular pentru chestiunile românești. Totuși, în opinia multor central-europeni (nu doar a maghiarilor înverșunați pe drept cuvânt împotriva modului cum sunt tratați etnicii unguri din Transilvania de către Ceaușescu), România nici nu ar aparține Europei Centrale, fiind mai degrabă o țară estică sau balcanică. Este România oare (cu sau fără dictatorul ei de astăzi) central-europeană? Câți dintre apuseni știu asta, chiar în zilele noastre, sau câtora le pasă cât de mult este împărtășit acest dezinteres chiar de către central-europeni?”

După 1953, când moare Stalin, în țările comuniste apare o relaxare în plan politic, ideologic. Pare că Moscova este ceva mai îngăduitoare cu afirmarea identității naționale, printr-o anumită îngăduință față de valorizarea unor autori naționali, a unor momente din istorie, dar în doze minimale.  Analiștii constată că această deschidere a fost una extrem de înșelătoare, dovada cea mai elocventă fiind atitudinea Moscovei față de revoluția din Ungaria din 1956, revoluție înfrântă brutal, tocmai pentru că dorea o linie mai personală în dezvoltarea societății. Bună parte din cei care au inițiat mișcarea, care au susținut-o, inclusiv lideri comuniști, nu doreau o orientare anti-comunistă, ci mai degrabă una anti-moscovită, o dezvoltare într-un mod mai adecvat societății respective. Brutalitatea cu care a fost înfrântă mișcarea ilustrează acest caracter înșelător al deschiderii.

Însă, până la începutul anilor 1950, ideea de rusificare rămâne una dominantă în toate țările răsăritene și o anulare a identităților naționale. Concomitent cu această tendință, în țările din estul Cortinei de Fier (așadar, inclusiv centrul Europei) se cultiva și o virulentă atitudine anti-europeană. Valorile Europei sunt considerate în totalitate și nediferențiat valori burgheze, ostile lumii proletariatului, care cultivă un naționalism ostil internaționalismului proletar etc. O perioadă în care, de exemplu, legătura cu cultura Occidentului se putea face doar prin marii autori clasici, trecuți și ei printr-un filtru.

Încă de la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, într-o serie de țări socialiste, într-o oarecare măsură și în România, au existat anumite tendințe de recuperare tacită a unor elemente naționale, de identitate națională, inclusiv de către liderii comuniști, deoarece aceștia credeau că pot găsi o sursă de legitimitate în plus. Au simțit că pierd total legătura cu oamenii dacă nu le oferă o minimă deschidere spre tradiții, spre legătura cu istoria proprie, cu literatura proprie. Un exemplu ar fi Polonia, în care, chiar din anii 1950, conducătorul comunist și grupul lui au afirmat nevoia de a păstra legătura cu țăranul polonez dintotdeauna și cu Biserica Catolică sau de a păstra o anumită distanță față de acestea, în sensul de a nu se amesteca în viața lor.

Despre toată această perioadă de tranziție a vorbit Milan Kundera într-un studiu din anul 1983 intitulat „Tragedia Europei Centrale”, lucrare care a răspândit ecouri și a încurajat dezbateri mai vertiginos susținute despre problema Europei Centrale. Ceea ce el numește „drama europeană” sunt evenimentele din 1956 din Ungaria, apoi ocuparea Cehoslovaciei din 1968 și revoltele poloneze pe parcursul perioadei Cortinei de Fier (1956, 1968, 1970). Aceste evenimente au fost suținute de întreaga populație: „nu mai putem considera că ceea ce a avut loc la Praga sau Varșovia este în esență o dramă a Europei estice […]; ea este o dramă a Vestului – un vest răpit, deportat și îndoctrinat, ce persistă în a-și apăra identitatea”. Având în vedere istoria fragmentată a polonezilor, cehilor, slovacilor, maghiarilor, tradițiile lor statale erau mai dezechilibrate și tot mai subordonate de puterea imperiilor europene. Cele două mari presiuni, germană și rusă, au făcut ca statele central-europene să își epuizeze energia pentru a-și proteja și conserva propriile limbi. Ele nu au fost niciodată integrate în conștiința Vestului, au rămas o parte fragilă și necunoscută, mai ales după prăbușirea Cortinei de Fier – civilizații ascunse în spatele barierei limbilor stranii și greu accesibile.

Mai departe, Kundera analizează „ideologia lumii slave”, adică o mistificare politică de secol XIX-XX, identificată cu greșeala Europei Centrale în fața transformărilor de pe parcursul veacului, care a contribuit la succesul lui Stalin. Orgoliul cehilor cu privire la tradiția lor slavă i-a ajutat pe ruși să își justifice ambițiile teritoriale, pentru că aceștia etichetau ca slav orice era legat de Rusia. Din contră, cehii nu au avut niciodată o istorie comună cu Rusia și cu atât mai puțin polonezii, care au dus o luptă continuă cu Rusia. Acest cult slav, intonat mai ales de cehi, în speranța unei bariere în fața germanilor, a condus la definirea unei zone a lumii slave în istoriografia mondială. După 1945, unirea sub sovietici a „acestei lumi presupus slave (ce îi include și pe sărmanii maghiari și români) […] – a părut, prin urmare, o soluție naturală”. În paralel, ne putem gândi la secolul XIX și la izolarea națiunilor centrale în cadrul imperiilor, la revoltele egocentriste ale acestor națiuni, închise în ele însele. O luptă continuată și în următorul secol, o luptă a păstrării identității sau a asimilării de către o națiune mai mare. Kundera propune, astfel, o simplă axă a definirii Europei Centrale: politic la est, geografic în centru, iar cultural la vest.

Loonie Johnson, în Central Europe: Enemies, Neighbors, Friends, aduce o nouă abordare în literatura care încearcă să reconceptualizeze Europa într-o manieră istoriografică mai actuală. Autorul caută să definească Europa Centrală ca o entitate distinctă, invocând nume de autori care s-au ocupat de această problematică și au delimitat în moduri diferite regiunea respectivă. Johnson definește Europa Centrală prin prisma a cinci criterii:

Primul criteriu ia în considerare diferențele culturale și religioase din acest spațiu, întrucât Biserica Romano-Catolică se diferențiază de orientarea spre Bizanț a ortodoxiei.

Al doilea criteriu este cel al frontierelor politice medievale, care sunt o „extensie a frontierelor religioase”.

El identifică imperiile multinaționale ca fiind un al treilea criteriu de definire, apoi ia în calcul al patrulea criteriu: conflictul dintre Imperiul Otoman și creștinătatea vestică.

În ultimul rând, el vede în sensurile de dezvoltare distincte dintre centrul și vestul Europei un al cincilea criteriu de definire.

Cele cinci criterii par a fi insuficiente, deoarece unele țin de domeniul descriptiv, altele de domeniul analitic. În timp ce relația cultură-religie poate fi un criteriu analitic, frontierele politice din perioada medievală sunt caracteristicile unei perioade specifice din istorie și nu neapărat un criteriu pentru examinarea unui astfel de spațiu pe o perioadă mai lungă de timp.

Imperiile multinaționale despre care vorbește Johnson erau caracteristicile definitorii ale Europei Centrale. Ungaria și Polonia de astăzi, țări relativ modeste ca dimensiune, cuprindeau mai multe etnii și popoare – Polonia secolului XVI, de exemplu, era cel mai mare stat al Europei. Autorul invocat consideră, de asemenea, că Europa Centrală este un concept dinamic din punct de vedere istoric: Lituania, o parte din Belarus și Ucraina de Vest din zilele noastre făceau parte din Uniunea statală polono-lituaniană de acum 250 de ani.

Jerzy Kłoczowskiadună mai multe opinii ale diverșilor specialiști despre delimitările regionale din Europa:

Europa Centrală este legată de civilizația occidentală de foarte mult timp și includea formațiuni precum Statul polono-lituanian, Sfântul Imperiu Roman, Imperiul German de mai târziu, Regatul Habsburgic, Regatul Ungariei și al Boemiei. Europa Centrală este înțeleasă ca fiind spațiul dintre Rusia și sud-estul Europei, dar nu se pot nominaliza țările.

Europa Centrală este o zonă de moștenire culturală a Imperiului Habsburgic (Imperiul Austro-Ungar de mai târziu) – un concept popular pentru statele de pe lângă Dunăre.

Europa Centrală este un concept care pune accent pe Vest, datând în special din perioada secolului XIX, perioada afirmării conștiinței naționale – idee reprezentativă pentru statele de sud-est ale Europei, care preferă conceptul de Europă Centrală de Est, prin care își justifică legăturile culturale cu Occidentul

Conform lui Emmanuel de Mertone, în 1927 Europa Centrală cuprindea Germania, Elveția, Austria, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și România. Italia și Iugoslavia nu erau luate în considerare de către autor, deoarece erau considerate periferii ale Europei Centrale. Perioada interbelică a adus un nou sistem geopolitic și noi probleme economice și politice, astfel că centrul Europei și-a schimbat înfățișarea. Centrul de interes s-a mutat acum în partea estică, unde au apărut noi țări precum Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, teritorii care nu voiau să intre sub aspirațiile de hegemonie ale Germaniei, ci mai degrabă voiau să coopereze în fața pericolului sovietic sau german. Conflictele de interese, însă, au fost prea mari și proiecte precum Mica Antantă nu au avut succes.

Mai târziu, Ernest Lémonon scrie un studiu , în 1931, care nominaliza următoarele țări ca fiind central-europene: Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia și Italia. Cercetătorul exprimă foarte bine în studiul său repulsia franceză asupra vecinătății cu Republica de la Weimar (entitatea de după Primul Război Mondial), pe care o exclude din listă.

Dar cel mai interesant punct de vedere vine din partea lui Cesław Miłosz, în Gândirea captivă, unde consideră că toate țările vizate de Pactul Ribbentrop-Molotov, care au reprezentat obiectul tranzacțiilor între marile puteri, fac parte din Europa Centrală, inclusiv România. Din această perspectivă, este justificată și aria de influență culturală care definește Europa Centrală – pe de-o parte un specific germanic și pe de altă parte o dominație rusească, impusă ca urmare a negocierilor pentru spațiul central dintre cele două puteri (Germania și URSS).

Totuși, pe lângă aceste abordări, conceptul de Europa Centrală a fost ascuns în spatele Cortinei de Fier timp de multe decenii de comunism. Se remarcă în acest termen o „metaforă mobilizatoare” sau poate o „modă intelectuală”, care să ofere un oarecare sprijin în condițiile de trai ale dominației sovietice. Willy Brandt aduce în perioada Războiului Rece o politică externă a Germaniei (Ostpolitik), destinată estului, care readuce în peisajul Europei Centrale ideea de Occident, cu accent pe ideea de Uniune Europeană. O reorientare masivă spre Occident are loc odată cu revoluțiile din 1989, însă diferențele socio-economice au dus la rezultate bune și proaste. Partidele comuniste care și-au negociat tranziția către un nou regim (Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria) au avut și au, în prezent, o aderență mai mare către democrație față de țările care manifestau o atitudine independentă față de Moscova (Albania, România, Iugoslavia).

Uniunea Europeană, în ansamblul expansiunii sale, a reprezentat un alt motiv de reorientare și un cadru de schimbare a sistemelor politice din statele central-europene, iar seria de reforme impuse au condus la un progres remarcabil pe calea democrației, fapt care a culminat cu aderarea unui număr mare de țări din regiune la Uniunea Europeană în perioada 2004-2007. Nu se mai poate discuta despre Europa Centrală ca entitate a Uniunii Europene asemenea Consiliului Nordic (țările scandinave), însă se pot remarca o serie de reflexe naționale care atenționează – Polonia, Letonia, Lituania, Estonia – țări care au dezvoltat un complex pentru sensibilitatea națională sau care se află în plină dezvoltare a identității naționale moderne.

Capitolul 1.4. Germania și relațiile cu Europa Centrală

Înainte de sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania a jucat un rol important în configurația marilor puteri, iar după 1945 ea reprezintă un factor rezultat dintr-un ansamblu de angajamente ale puterilor învingătoare. Germania de Vest a avut câteva intenții de a interacționa cu statele aflate sub dominația sovietică, mai ales atunci când Willy Brandt a intrat în funcție (1969) și a impus Ostpolitik, o politică ce urmărea ameliorarea relațiilor cu țările sovietice. În spatele acestei inițiative, evident, erau vizate grupurile de germani din RDG și regiunile înconjurătoare.

În zorii anilor 1990, Germania a reprezentat principala sursă economică și reper pe plan politic, implicându-se în ajutorarea statelor aflate în tranziția spre democrație. De remarcat este și parteneriatul strategic cu Statele Unite, în scopul menținerii unui statut dominant în regiune, în ciuda intereselor Rusiei. Colaborarea dintre Germania și Polonia a reprezentat un rol important după Războiul Rece, deoarece a răspuns unor nevoi imediate legate de economie, securitate sau probleme interne. Reunificarea Germaniei a confirmat faptul că s-a renunțat la orice pretenție teritorială (teritoriile cedate Poloniei în 1945). Susținerea aderării la Uniunea Europeană și NATO a Poloniei marchează poziția în fața relației cu Rusia, prin consolidarea stabilității în regiune. „Triunghiul Weimar”, un consiliu al reprezentanților statelor și guvernelor francez, german și polonez constituie un alt element demn de remarcat în relația germano-poloneză, unde sunt discutate probleme de interes comun.

În cazul relației cu Cehia, se remarcă o oarecare tensiune, de exemplu în problema expulzării etnicilor germani din Cehoslovacia de după Al Doilea Război Mondial, proces brutal, care a generat o anume atitudine negativă a cehilor față de etnicii germani (cauză a politcii lui Edvard Beneš privind zona Sudeților și expulzarea germanilor). Președintele Vaclav Havel a ținut un discurs în ianuarie 1997, legat de semnarea Tratatului de Vecinătate germano-ceh, în care și-a cerut scuze oficial pentru problema germană de după război. Prin prisma NATO și UE, Cehia a primit susținere economică din partea Germaniei, iar în timpul intervențiilor din Kosovo și Macedonia, ambele țări au avut o poziție similară.

Ungaria și Germania au beneficiat de un climat propice, iar menținerea alianței lor în timpul ambelor războaie a reprezentat un pilon important. După 1989, s-a permis întoarcerea unor germani în Republica Federală via Austria, iar după căderea URSS-ului, s-a semnat un tratat de prietenie între cele două țări. Ungaria a reprezentat un lider economic al investițiilor germane în Estul Europei, dar și in Centru.

Țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania) s-au aflat sub unghiul de incidență politică și culturală a Germaniei timp de mai multe secole, iar după sfârșitul Războiului Rece au fost vizate ca zonă de interes strategic. Cele trei state au fost susținute în aderarea la NATO și UE, dar și în BALTRON, inaugurat în 1998 (Escadronul Naval Baltic, prin care NATO activează diverse exerciții militare) – dezvoltarea flotei maritime a celor trei state baltice fiind finanțată de Germania.

Relațiile dintre fosta Iugoslavie și Germania sunt însă destul de controversate, mai ales în ceea ce privește destrămarea statului iugoslav. În conflictele din Balcani, marile puteri Rusia, SUA, Franța sau Marea Britanie s-au arătat destul de îngrijorate cu privire la urmările conflictului. Germania a întors spatele acestui conflict, urmărind politici de coeziune europeană și baltică. La începutul conflictului, Germania s-a alăturat celorlalți actori cu privire la susținerea integrității statului iugoslav, pentru ca mai apoi, în vara lui 1991, să adopte o poziție de recunoaștere a Sloveniei și Croației. Există mai multe teorii cu privire la poziția și interesul Germaniei asupra spațiului iugoslav, însă ele nu reprezintă obiectul cercetării mele.

Germania, ca lider incontestabil al Mitteleuropei, își dirijează cu tact politicile externe și urmărește o coeziune și mai mare între statele centrale, spațiu definit prin raportare la aceste tipuri de puteri regionale. Benjamin Miller definește relațiile dintre Europa Centrală și marile puteri printr-o trăsătură interesantă – „asimetria de putere”, iar din implicarea actorilor importanți în zonă înțelegem o nevoie disperată de securitate, pe un teren neutru, unde fiecare își revendică viitori parteneri și viitoarele interese raportate la regiune – o regiune indiscutabil vizată geostrategic, însă și importantă din punct de vedere geocultural.

CAPITOLUL 2: DEFINIREA CONCEPTULUI DIN PERSPECTIVĂ CULTURALĂ

Capitolul 2.1. Geografia culturală a Europei Centrale

Identitatea culturală a Europei Centrale este văzută prin intermediul a trei factori, sugerați de Jacques Le Rider: avem un prim factor al literaturii specifice, o „republică literară”, în care curente precum barocul sau Renașterea se răspândesc prin curțile vieneze, pragheze, zone din Mitteleuropa care au întreținut legături cu leagănul cultural italian. Un alt factor identificat este cel al reacției la invazia otomană: chemarea la luptă prin intermediul poemelor este semnificativă, luând ca exemplu grupul fondat de Conrad Celtis, la începutul secolului XVI, Sodalitas litteraria Danubiana, care reunea umaniști germani, unguri, slavi, cehi și valahi. A treia variabilă care determină specificitatea istoriei culturale central-europene este momentul Reformei și al Contrareformei. Un moment al generării unui nou sistem cultural în Germania de nord și centrală, alimentat de Reformă, care rupe valorile latine și italiene de conștiința utilizării propriilor limbi (cazul cehilor, slovenilor). Contrareforma, pe de altă parte, își adjudecă barocul ca stil oficial (catedrale mari, impresionante, dar și picturi post-renascentiste care simbolizau pedepsele iadului, menite să sperie protestanții), iar abia peste două secole iluminismul german propune un baroc central-european, renunțându-se treptat la limbile latină, italiană sau franceză.

Predominanța culturii germanice în spațiul central-european a generat un conflict permanent între identitatea germanică și celelalte identități (germano-ungare, germano-slave etc.), însă trebuie să pornim de la distincția frontierelor religioase și culturale, distincția Europa Centrală – Europa bizantină. Popoarele de rit ortodox (ruși, români, bulgari, greci) și cele de credință romano-catolică sau protestantă (polonezii, germanii, cehii) sunt invocate ca argument în discursul identitar atunci când aceste delimitări sunt folosite pentru atitudini de respingere (rusofobie, de exemplu) sau pentru a justifica conflicte post-comuniste (Iugoslavia).

Văzută din prismă slavă, Europa Centrală catolică sau protestantă reprezintă o zonă incompatibilă cu apartenența ortodoxă a slavofililor. Polonia este un exemplu aparte, Imperiul Rus identificându-se cu aceasta, din perspectiva unei anumite tradiții. Balcanii, care tânjesc după Europa Centrală, au fost subiectul unor caricaturizări de tip occidental – Homo balkanicus, prezentat ca o ființă rudimetară, sălbatică, pitorească atunci când vine vorba de folclor, dar barbar când vine vorba de conflicte. Discursul european despre „«balcani» ține de un orientalism lipsit de orice trăsătură pozitivă, de un colonialism cultural care așteaptă de la civlizația occidentală să facă puțină ordine și să aducă puțină raționalitate în aceste teritorii divizate și subdezvoltate. […] Și astăzi l-am putea mîhni pe un croat sau pe un bulgar dacă am afirma că țara lui face parte din «balcani».”

Pentru a sugera faptul că au existat ritmuri și modalități diferite de constituire a națiunilor, de afirmare a lor, Ernst Gellner vorbește despre fusurile orare ale Europei, în materie de identitate, în Condițiile libertății:

Primul fus orar (zonă) este al vestului extrem european (Anglia, Spania, Franța), aici existând încă din Evul Mediu state monarhice puternice, care își exercitau dominația peste o populație cu o cultură asemănătoare. State care, precoce, dezvoltă o cultură de tip standardizat, cu reguli stabilite, mai ales prin consolidarea limbii literare și a expresiei, gândirii literare. Gellner spune că în cultura în care a activat Shakespeare (secolul XVI) nu mai este nevoie de revoluția industrială pentru a se ajunge la o cultură matură, la o cultură standardizată – în această zonă, încă din Evul Mediu, dacă nu mai devreme, au existat state dinastice puternice care, în general, coincid cu diferitele zone culturale. „Dacă naționalismul impunea mariajul dintre cultură și stat, în această zonă cuplul conviețuise cu mult înainte că unirea să să fie reclamată.” În aceste zone, de regulă, afirmarea ideii coerenței naționale, realizată treptat, s-a corelat cu afirmarea liberalismului. Ideea unității culturale și politice se leagă de afirmarea încrederii în individ, de nevoia afirmării drepturilor individului, în strânsă legătură cu ideea libertății, de inițiativă, de gândire, de exprimare (John Stuart Mill) și în legătură cu apariția ideii egalității culturilor, a toleranței între culturi diferite. Aceste idei s-au corelat, pentru că ideea unității de tip național, ca și liberalismul, au avut de înfruntat monarhia absolutistă.

Datorită acestui context istoric, în acest spațiu vest-european, naționalismul s-a îmbinat cu idei liberale și, mai târziu, democratice. În acest spațiu, concepțiile naționalist-extremiste, care contestă dimensiunea liberală a vieții sociale, au apărut abia la începutul secolului XX. Gellner atrage atenția că și aici a existat un element de modernitate, care a impulsionat dezvoltarea acestei idei de unitate, pentru că în aceste zone, la sfârșitul Evului Mediu, a apărut un element modern prin excelență: eliberarea țăranilor din sistemul feudal, ceea ce a dat posibilitatea unei dinamici a forței de muncă, a unei mișcări libere, a schimbului de informații, de tradiții. De remarcat că în aceste zone nu au avut loc conflicte etnice majore, ci lupte pentru stăpânirea de teritorii din jur (de exemplu, Scoția și Anglia, la începutul scolului al XVII-lea).

Al doilea fus orar, cel central-european (centrat mai mult spre vest), se rezumă la situația tipică pe care au trăit-o Italia și Germania. Acest spațiu se distinge prin existența prelungită a fărâmițării politice a unor teritorii și culturi cu un grad pronunțat de unitate. Și în cazul spațiului italian sau german, încă de la sfârșitul Evului Mediu, a existat o cultură înaltă, standardizată, un sentiment al apartenenței la această cultură, un spirit de solidaritate a celor care vorbeau limba culturii respective (în secolul XIII, Dante impune norme lingvistice actuale până astăzi, iar abia ulterior Machiavelli vorbește despre unitate politică). Unitatea culturală a creat acest sentiment nou de solidaritate, de tip național. Nu întâmplător a apărut în spațiul germanic ideea că elementul cultural este esențial în constituirea națiunii (Kulturnation). Se pot desprinde, deci, două tipuri de națiuni: națiunea de tip politic specifică societății franceze (în care statul a fost mai important în formarea identității) și națiunea culturală având exemplul germanic (caz în care cultura a fost mai importantă în constituirea națiunii).

A treia zonă, central-estică, este de asemenea o zonă în care cultura a jucat un rol esențial și a fost anterioară statului în crearea națiunilor, dar aceasta doar parțial, în alte condiții și într-o mai mică măsură decat în cazul Italiei și Germaniei. În primul rând, este vorba de faptul că această a treia zonă este cea în care au supraviețuit mari imperii până foarte târziu (respectiv, până la Primul Război Mondial). Este vorba de zona în care au funcționat sau au avut influență Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus. În aceste zone modernizarea s-a impus mai lent și mai târziu. În al doilea rând, în această regiune oamenii au de regulă o dublă apartenență: una politică, cetățenească și o apartenență etno-culturală. Apare astfel o discrepanță între loialitatea lor de tip cetățenesc și apartenența etno-culturală. În anumite situații au putut apărea contradicții între aceste două apartenențe – loialitatea politică și loialitatea culturală .

Aici, grupurile etno-culturale ajung la conștiința națională în condițiile în care trăiesc în aceste mari imperii și, de multe ori, afirmarea identității naționale proprii a fost văzută ca fiind în concurență cu afirmarea identității celorlalte grupuri. Ca urmare, aici realizarea statelor naționale a presupus lupta unor naționalisme adverse, a presupus lupta pentru supremație politică și culturală. Evident, în acest context era exclus principiul egalității culturale și, din cauza acestei situații, în această zonă comunitatea a devenit mai importantă decât individul. Individul se definește în primul rând ca membru al comunității, ceea ce contrazice principiile liberale.

Prin urmare, regiunea a fost în mai mare măsură expusă pericolului apariției unor naționalisme extremiste, pentru că în această zonă cultivarea specificului cultural se lega mai ales de tradiție – elementele noi de tip industrial păreau mai degrabă un atentat la ființa națională decât un sprijin al afirmării națiunii. Au reținut pe prim plan dezavantajele acestei modernizări și mai puțin avantajele ei. Zona a fost una care în întregime s-a modernizat mai târziu și, prin urmare, peste tot au existat aceste sentimente destul de contradictorii față de modernitate. În această a treia zonă a Europei, statele naționale au apărut în a doua jumătate a secolului XIX și marea lor majoritate după Primul Război Mondial.

Evident, în conturarea conștiinței naționale în această parte a lumii, un moment esențial l-a jucat revoluția de la 1848, care s-a și numit generic „Primăvara Popoarelor”, momentul în care popoarele și-au afirmat nevoia de independență și suveranitate. O asemenea situație nu a existat în Imperiul Țarist, acolo reprimarea diversității fiind atât de puternică încât aproape că nu au existat mișcări de afirmare a specificului național al popoarelor. Duritatea impunerii ordinii imperiale în această zonă a fost absolută, iar în aceste cazuri s-a crezut că anumite identități naționale au dispărut, mai ales după Al Doilea Război Mondial, când se restabilea o nouă ordine teritorială. Mai târziu, după destrămarea URSS, s-a observat că aceste identități naționale au existat și ele s-au manifestat ca atare imediat după 1990. Acest spațiu al fostului Imperiu Țarist și apoi al URSS este considerat de Gellner ca formând a patra zonă distinctă în ceea ce privește spiritul național și posibilitatea de creare a unor state naționale. Gellner consideră că, până la 1914, acest spațiu a evoluat asemănător cu cel din centrul Europei, dar evident semnalează faptul că, după instaurarea URSS, acest spațiu a evoluat într-o modalitate cu totul specială. Teoretic, după revoluția din 1917 s-a afirmat dreptul popoarelor la autodeterminare, drept în virtutea căruia și Moldova s-a unit cu România, dar treptat, în diferite faze, după Primul Război sau în unele cazuri după cel de-al Doilea Război Mondial, URSS și-a extins granițele asupra acestor popoare.

Aceste zone denotă faptul că există tot atâtea situații câte națiuni în parte, sau măcar există situații diferite în zone mari ale Europei, astfel că nu se poate absolutiza punctul de vedere modernist (popoarele care au răspuns cel mai bine la modernitate) sau punctul de vedere în care fie doar cultura, fie doar politica au contribuit la crearea statelor naționale.

John Willet consideră că Europa Centrală nu este o noțiune universal acceptată, nici geopolitic și nici cultural, deoarece există multe fragmentări care separă centrul Europei de celelalte zone. Ideea existenței unui șablon cultural unic în centrul Europei este respinsă – Varșovia, Vilnius, Belgrad sunt parte a Europei Centrale? Se poate spune cu certitudine și că Trieste face parte din această zonă? Avem de-a face cu trei puteri care au imprimat direcții culturale: Imperiul Habsburgic și apoi cel German (fondat de Bismarck, continuat de Hitler, care au profitat de răspândirea limbii germane) și cel țarist (care spera la o reuniune slavă). Nu se poate discuta obiectiv despre istoria culturală a regiunii, pentru că tindem să cădem într-o arie subiectivă a intereselor noastre de abordare, însă putem afirma că centre precum Budapesta, Varșovia sau Praga, orașe în care limba națională era încurajată în scrierile științifice și creațiile artistice sau în teatrele naționale, se raportau la Roma ca reper. De remarcat ar fi și destinul unor compozitori ca Franz Liszt sau Frédéric Chopin, a căror afinitate pentru locul nașterii este evidentă în operele lor și care s-au format în afara propriilor țări.

Capitolul 2.2. Literatura central-europeană

Perioada nașterii marilor creații literare în Europa Centrală a coincis cu romantismul, perioadă întinsă pe parcursul unui „secol al națiunilor”, în care valorile revoluționare au constituit o bază pentru varietatea culturii europene. Virgil Nemoianu distinge două tipuri de romantism: high-romanticism și fanteziile epocii revoluționare (sfârșit de secol XVIII) și romantismul perioadei post-napoleoniene, perioadă a deziluziilor și decepțiilor.

Jacques Le Rider, în Europa Centrală sau paradoxul fragilității, observă că această identitate colectivă specifică zonei s-a consolidat pe existența unei lingua franca, lucru paradoxal pentru un sistem multicultural, divizat în diverse etnii și zone lingvistice diferite. Limba germană a dat naștere marilor creații literare de secol XIX-XX ale centrului european, cel mai cunoscut exemplu fiind Franz Kafka (care s-a dezvoltat în Praga, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar). Praga era un oraș în care se îmbinau trei culturi – cehă, germană, evreiască – ultima corelându-le pe cele două. Franz Kafka este, prin excelență, un scriitor prins la „mijloc”, între binecunoscuta supunere față de limba germană și emergența națiunilor slave. La începutul secolului XX apar lucrări scrise și în franceză, ca un manifest al comunităților aflate sub imperiu. După Primul Război Mondial, influența limbii germane se diminuează, iar limbile naționale capătă întâietate, cu prețul eliminării factorului unificator reprezentat de limba germană.

Factorul național, pregnant în secolele XVIII – XIX, atinge și ariile literare, filologice cu un tip de discurs pe care Jacques Le Rider îl numește „herderian” (cu referire la Johann Gottfried Herder): formarea intelectualității române, poloneze, cehe, se face prin raportarea la sistemul lui Herder, care afirmă că o dragoste adevărată pentru patrie se definește tocmai prin dragostea față de limbă maternă, prin raportarea la rădăcinile poetului național. Așadar, este încurajată o mai mare afinitate pentru ariile culturale și frontierele lingvistice, insignifiante pentru conducătorii statelor ce urmăresc interese politice, economice etc. Literatura se confundă, conform lui Herder, chiar cu spiritul limbii naționale și tot ceea ce derivă din asta – scrieri religioase, filosofice, istorice, științifice, dar și oralitatea. Iluminismul lui Herder (reprezentant al mișcării Sturm und Drang) trezește în Europa Centrală literară un spirit de emancipare al popoarelor aflate sub dominație străină, este un moment al generării de coduri culturale, lingvistice și al unui patrimoniu literar, mai cu seamă în secolul XIX.

La polul opus, avem de a face cu principiul invocat și de Friedrich Naumann (vezi Capitolul 1.2. Mitteleuropa), în care apare ideea unui echilibru central-european conferit de Sfântul Imperiu Romano-German: Novalis imagina o utopie care să reunească vechiul fundament creștin al Europei sub un Sfânt Imperiu. Germenele habsburgic se dezvoltă împotriva acestei idei, eliminată de către politica lui Bismarck: o comunitate care reunește spațiul danubian, perfect justificată de descendența directă a Casei Habsburgilor din Sfântul Imperiu.

Ultimele încercări ale reabilitării politice ale Imperiului Austro-Ungar (mai ales după perioada 1848), coincid, la sfârșitul secolului XIX, cu o puternică efervescență creatoare, reprezentată de grupul avangardist Jung-Wien. Viena „rănită” reprezintă momentul decadenței politice și al nevoii de prosperitate culturală, pe care acest grup le promovează. Béla Bartók, în Rasă și puritate în muzică, explică cum muzica central-europeană este rezultatul influențelor reciproce între națiuni, iar explozia culturală a sfârșitului de secol presupune și un element supranațional: comunitatea evreiască. Personalități precum Freud, Mahler, Musil, Husserl veneau din regiuni ale Cehiei de astăzi. Acești mesageri ai culturii, care vorbeau o limbă comună, dar transmiteau un conținut universal-valabil, erau evrei, burghezi „înțepeniți” între Imperiu și națiunile care se emancipau.

La sfârșitul veacului XIX, pozițiile de conducere în structurile politice aveau nevoie de o validare culturală, literară, artistică a candidatului. Cimentarea Imperiului sau a ceea ce a mai rămas din Imperiu se putea face doar printr-o deschidere mai mare către cultură, astfel că apar diverse cotidiene, reviste ce pun în discuție destinul artistului vienez (Die Zeit, Die Moderne). Concurența și controversele dintre diverși scriitori se produc prin filtrul anturajului și al expresivității limbajului și nu se extind în afara acestei arii. Jung-Wien propunea aceste discuții printr-o modalitate desprinsă din experiența jurnalistică a membrilor – viața de cafenea (literară), Café Greinsteidl din Viena, ca loc simbolic pentru grup. Ziariști precum Theodor Herzl, Hermann Bahr sau Arthur Schnitzler își propuneau o schimbare în destinul literaturii și al artistului vienez – o viață independentă, o literatură autonomă și fără constrângeri.

Literatura ca stil de viață se reflectă în personajele create de Schnitzler sau Bahr. Acestea sunt mereu indecise, reticente, discutând despre propriul destin sau despre rolul lor în societate. Viena dădea semne de renaștere culturală, însă creațiile de la Jung-Wien prezintă un loc melancolic, lipsit de perspective, care niciodată nu a putut atinge măreția marilor centre artistice sau a produselor lor, identificate de Hermann Bahr – impresionism, artă pentru artă, simbolism, decadență etc. Această teamă de ruptură a Europei Centrale față de progresul literar european a produs critici și la adresa cafenelelor literare, specifice grupurilor de genul Jung-Wien, mai ales spre sfârșitul secolului al XIX-lea, după cum afirmă Edmund Wengraf:

„Seriozitatea și profunzimea nu înfloresc la cafenea. Această atmosferă încărcată de promiscuitate, viciată de lămpile cu gaz și de mulțimea celor care se adună aici, acest du-te vino fără oprire, aceste manifestări zgomotoase ale clienților și chelnerilor, acest haos de personaje efemere și sunete indefinibile îți interzic cu desăvârșire să gândești în liniște, să reflectezi. Nervii sunt excitați, vigoarea intelectuală, atenția și capacitatea de ascultare au de suferit. Cititorul din cafenea ajunge să găsească indigest orice articol și orice foileton care depășește 100 de rânduri. Renunță, așadar, la lectură, nu face decât să răsfoiască. Cu un ochi distrat, survolează ziarele – o duzină în doar jumătate de oră – și numai ce e scris cu litere mari, numai ce e tipărit cu caractere mari reușește să îi atragă atenția. Acest cititor se blazează curând și devine insuportabil. […] Cafeneaua vieneză ne distruge inteligența și cultura. Viața noastră literară zace neînsuflețită în această prăpastie plină de ceață și fum.”

Scriitorii Jung-Wien consideră Parisul un loc apare, o sursă de admirație a curentelor artistice, care reprezintă un indicator al legăturii dintre autodefinirea ca artiști și identitatea națională a scriitorilor vienezi. Hermann Bahr sesizează în identificarea națională a artisului unul dingermenii culturali și fertili ai capitalei franceze. Admirația pentru Paris se explică prin decadența Vienei, o Vienă profund definită de cultura națională de lungă durată.

Această focalizare a puterii artistice aparține uneia dintre ultimele tentative de restaurare a Imperiului, prin intermediul unor politici culturale ale cabinetului Körber, care vizau adeziunea artiștilor, intelectualilor, generând „Viena 1900”, însă pe fundalul unei destrămări politice. Raporturile de forță dintre artiștii care dezvoltă strategii din ce în ce mai conștient alcătuite pentru a accede la diverse funcții pot fi văzute ca niște alianțe (asemenea celor politice, militare), menite să consolideze integritatea culturală a epocii.

În secolul XX, când mitul habsurgic se prăbușește, „Europa Centrală nu este decât un termen care simbolizează nevoile momentului”, căci nu se mai poate vorbi de o coexistență într-un spațiu cultural atât de cosmopolit. Acum, se poate vorbi despre o pluralitate de centre lingvistice (de exemplu, Praga lui Kafka), ale căror romane meditează asupra posibilului sfârșit al umanității europene: Galiția lui Joseph Roth ori Bucovina lui Paul Celan sunt centre ale unor evrei creatori care au lansat un semnal al existenței „periferiilor” literaturii de limbă germană.

Limba germană a reprezentat, pentru multe dintre popoarele aflate sub dominație (culturală, politică) o limbă care a ajutat la accesarea unor arii mai largi de filosofie, literatură, științe, tehnică, însă, cum am afirmat și mai sus, ea se afla într-o strânsă concurență cu celelalte limbi. Jacques Le Rider oferă exemplul României cu dublă apartenență lingvistică, ca țară central-europeană, care a preluat din franceză accesul spre arte și literatură, iar din germană idei care au dat naștere filosofiei lui Lucian Blaga sau Emil Cioran sau au stimulat poezia lui Eminescu.

Discuția despre literatura central-europeană cunoaște fluctuații pe parcursul secolelor XIX – XX: de la germana ca limbă oficială a literaturii (în concurență cu franceza etc.) anexă a limbii „naționale”, la o limbă de comunicare în interiorul regiunii (odată cu conștientizarea națională și destrămarea imperiilor). După Primul Război Mondial, spațiul central-european de dominație habsburgică începe să își afirme identitatea literară prin scrieri în limba națională, renunțându-se, treptat, la limba germană. Scriitori de limbă germană au cunoscut o alienare după Al Doilea Război Mondial, prin cenzură și/sau antisemitism (cazul perioadei de românizare a Ardealului impusă în epoca Ceaușescu, după primirea Transilvaniei).

Jacques Le Rider distinge, de asemenea, între literatura germanofonă a Europei Centrale și literatura austriacă și identifică puncte de contact în privința periodizării, tematicilor sau sociologiei spațiului literar. Literatura austriacă sub dominație habsburgică este o încercare de afirmare a unei specificități naționale, însă pe un ton fidel tronului. În 1898, se împlineau 50 de ani de la urcarea pe tron a lui Franz Josef I și se lansa, cu această ocazie, Deutsch-österreichische Literaturgeschichte (Istoria literară germano-austriacă) de Nagl, Zeidler și Castle, o lucrare care prezenta peisaje reproduse în literatură din zone aflate în teritoriul de astăzi al Austriei (zona central-estică):

„preocuparea autorilor nu era câtuși de puțin aceea de a scoate în evidență transferurile culturale, ci de a etala catalogul operelor și revistelor de limbă germană, din Tirol și Carniola, din Banat și Bucovina. […] preeminența literaturii germane părea de la sine înțeleasă, dar dezvoltarea culturilor și literaturilor naționale era considerată o evoluție pozitivă; naționalismul cultural antigerman era condamnat, fiind în același timp celebrate binefacerile civilizației de limbă germană pentru toate naționalitățile monarhiei.”

Câțiva factori îl determină pe Le Rider să propună o dihotomie a literaturii Mitteleuropei, în care literatura austriacă se evidențiază – amestecul cu literaturile slave, romantismul atenuat (spre deosebire de celelalte țări central-europene, care dau naștere conștiinței naționale și romantismului în același timp), perioada Biedermeier, care se îndepărtează de spiritul german, apogeul culturii vieneze și emergența creativității artistice în alte zone central-europene. Toate aceste elemente, care înregistrează un crescendo până la sfârșitul secolului XIX, conduc la o perioadă de modernizare și dialog cultural între națiuni.

În literatura central-europeană și de est, se remarcă un alt tip de romantism, modificat, alterat față de Occident, lucru care a generat o problemă în cronologia acestei perioade. Etapele identificate de Virgil Nemoianu în literatura europeană sunt: iluminismul neoclasic, iluminismul preromantic (reprezentat de mișcarea Sturm und Drang), high-romanticism și romantismul târziu (sau Biedermeierul central-european). În legătură cu acest lucru, este de la sine înțeles că în unele zone aceste perioade au fost asimilate sau comasate într-o mult mai mare măsură decât în Germania și Franța.

Perioada Biedermeier este cuprinsă între două evenimente istorice: Congresul de la Viena (de la sfârșitul războaielor napoleoniene, în 1815) și revoluțiile care au frământat Europa, din 1848. Deși termenul în sine are o conotație istorică, el este folosit pentru a desemna un stil artistic în domeniul muzicii, literaturii, artelor vizuale și designului interior. Termenul de Biedermeier a avut, în epoca respectivă, un sens peiorativ (cum se întâmplase, de exemplu, și cu termenul baroc). Gottlieb Biedermeier este un personaj inventat de Adolf Kussmaul și Ludwig Eichrodt, apărut în 1855 într-o revistă din München (Fliegende Blätter), care portretiza caricatura micului burghez, de modă veche, mulțumit de sine, din sudul Germaniei și Austriei.

Transferul termenului Biedermeier în paleta artelor s-a făcut treptat, stilul în sine fiind extrem de semnificativ pentru Europa Centrală. Pictura de tip Biedermeier este una „cuminte, intimă și plăcută” (Carl Spitzweg, Ferdinand Waldmüller fiind exemple potrivite pentru acest tip de pictură), iar literatura acestui stil presupune abordarea unor teme non-politice (datorită sensibilităților perioadei), de exemplu ficțiunea istorică sau viața rurală.

Literatura românească a stagnat pe parcursul secolului XVIII și a asimilat diverse creații literare – traduceri din autori francezi, englezi sau germani. S-au îmbunătățit mijloacele de transmitere a scrierilor (tiparnițe, biblioteci) și genurile literare tradiționale au cunoscut prosperitate (cronici, romane mitice populare etc.). Înspre anul 1790, au apărut primele elemente autentice din literatura românească: poezia anacreontică a fraților Văcărești, care se remarcă prin elemente naționaliste și eroice și un erotism rococo îmbinat cu teme folclorice. Școala Ardeleană vine apoi cu ideea rădăcinilor latine, după studiile reprezentanților ei la Viena și Roma, idee ce dă startul unei dezbateri naționaliste pe parcursul secolului XIX. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior au dat naștere ulterior unor scrieri cu puternică componentă romantică, în care apare obsesia legată de puritatea rasială, lingvistică, întoarcerea la rădăcini, istoria ca fabulă, mitul regenerării după cădere ș.a.m.d.

Exponentul romantismului în spațiul românesc este Mihai Eminescu, care, între 1870-1880, a încercat o recuperare a vizionarismului romantic (clandestin, totuși, prin manuscrise și proiecte nepublicate). Filosofia lui Eminescu este o combinație între ideile lui Schopenhauer, Herbert, Buckle, Herbert Spencer și Hegel (remarcăm, așadar, puternicul fundament german), care au determinat un aspect „schizofrenic” al operelor sale: latura rațional-socială, discursivă, opusă subiectivismului nocturn, vizionar, mitic. Formarea lui Eminescu la Viena și atitudinea lui față de Imperiul Austro-Ungar (articolul „În Unire e tăria”) demonstrează, pe de o parte, aspirația și admirația față de ceea ce înseamnă cultura central-europeană, și pe de altă parte dorința de a afirma o identitate distinctă a României în cadrul Europei Centrale. La nivelul publicisticii lui Eminescu, se remarcă un anume subconștient imperial, care persistă în scrierile sale. Dacă la Slavici itinerariul său din Arad la Timișoara, Budapesta sau Viena are o anumită rațiune, la Eminescu totul se leagă de un anume eveniment, carte sau amintire care îl împinge spre noi experiențe, un imbold pasional, simbolic, după cum afirmă Cornel Ungureanu. La Viena, poetul găsește un mediu românesc, aproape singurul mediu universitar de la acea dată în care se putea găsi o structură panromânească, astfel că înțelege mai bine problema Centrului, pe care chiar și membrii Junimii o dezbăteau (de remarcat articolul lui Eminescu din Federațiunea, nr. 33, 5-17 aprilie 1870, cu privire la trecerea sub jurisdicție maghiară a Transilvaniei și Banatului, din 1867. Federațiunea era instrumentul presei românilor din Imperiu, al căror scop era lupta împotriva federalizării popoarelor român, croat, sârb, slovac din Austro-Ungaria).

Mai târziu, după Primul Război Mondial, literaturile „periferice” ale fostului Imperiu abundă în forme epopeice. Statele naționale au nevoie de o epopee definitorie – Migrațiile lui Crnjanski, E un pod peste Drina a lui Ivo Andrić, Antichristul lui Stanev, dar și Peripețiile bravului soldat Švejk de Jaroslav Hašek afirmă acest lucru. În spațiul românesc, agonia Primului Război Mondial se definește prin reversul epopeicului – figura antieroului din Pădurea spânzuraților, a omului fără calități, în contrast cu Slavici în Budulea Tachii (un testament al unei generații de preoți și învățători, în care putem regăsi atmosfera vechiului Imperiu).

Capitolul 2.3. Miturile Europei Centrale

Mitul habsburgic despre Europa Centrală este un subiect sensibil în discursul identităților popoarelor aflate sub dominație, o „minciună politică”, căci nu erau dorite niciun fel de afirmări culturale, politice, naționale sau identitare sub un asemenea sistem multiculturalist (dar nu pluralist, așa cum Giovanni Sartori ține să diferențieze). Michael Pollak consideră, de exemplu, că relevantă este descendența arhitecturală barocă specifică centrului european (Praga, Viena, Cracovia etc.) – clădirile din centrele istorice care au un aspect vizual oarecum similar, dar și arhitectura de tip neo-rusesc din perioada comunistă care denotă o moștenire vizuală comună.

Aceste elemente de mit și evoluția lor în creația central-europeană ies la iveală în secolul al XIX-lea, sub incidența teoriilor lui Herder, încurajând o reconsiderare, o regândire a mitologiei identitare. Este un proiect al popoarelor Europei de mijloc, care își caută o rădăcină antică (asemenea Occidentului), în ciuda mitului celor trei frați: Leh, Ceh și Rus (Polonia, Boemia, mai târziu popular doar în Ucraina). Genealogia marilor familii poloneze tinde spre alăturarea lor romanilor și formațiunilor statale specifice, fapt concretizat în instaurarea „republicii” (asemenea Romei) din 1573 – Confederația de la Varșovia și toleranța religioasă. Românii fac trimitere la daci, dar și romani, astfel că se consolida mai bine identitatea unitară a moldovenilor, muntenilor și transilvănenilor (concretizată în 1878). Balanța se înclină, în cazul discursului românesc, înspre dorința de occidentalizare latină și de îndepărtare de Bizanț, ortodoxism și de specificități identitare comune cu Rusia.

În construcția identitară și a dezvoltării sentimentului de apartenență la Europa Centrală, miturile au jucat un rol deosebit de important, pe lângă participarea centrului Europei la anumite epoci culturale ale Occidentului. Importanța perioadei „luminilor”, de exemplu, a generat coridoare culturale ce pornesc din Franța și fac o escală în Berlin sau în Viena (pentru români). Identitatea colectivă culturală s-a articulat, astfel, în mod independent față de stucturile politice și alte mize.

Stefan Zweig, Milos Crnjanski și Johannes Urzidil văd în Viena un spirit cu o mare putere de proiecție culturală, mai ales la începutul secolului al XX-lea – o alternanță între puterea creatoare și tulburările perioadei vârstei de aur a Imperiului. Viena este un reper nu doar pentru vorbitorii de germană, ci și pentru elitele din statele vecine, precum România, Lvov, Sebeș (Lucian Blaga amintește de o trupă de teatru înființată, cu un puternic specific german), Vilnius, Trieste sau Praga fiind și ele centre culturale de referință în creațiile culturale din Europa Centrală de sfârșit de secol XIX, periferiile care păstrează un spirit vienez puternic, o anticipare a cooperării europene de sfârșit de secol XX.

Mitologia Europei Centrale cuprinde și alte descendențe – mitul sarmat (războinici, simboluri ai vitejiei) al Poloniei și cel scit al Ungariei. Trecutul ambelor popoare și afinitatea lor pentru mitologia națională sunt interesante din două puncte de vedere – este o căutare a propriei identități, dar și o dorință de a imprima unei națiuni puternice (cum a fost Polonia) o tradiție istorică veche și prestigioasă. Se poate discuta și despre un mit slav, prezent nu numai în țările mai sus menționate, care restrânge comunitățile etnolingvistice la un numitor comun, idee popularizată în cronicile care argumentau similaritatea lingvistică și proveniența popoarelor (cehii, polonezii, ungurii etc.) dintr-un trecut mitic unic. De fapt, nu este vorba de o origine comună cât despre o condiție de dezvoltare comună (concordanța intereselor politice ale unor țări cu limbă înrudită), idee care a fost folosită împotriva altor forme de dominație ce amenințau zona lor de influență (un caracter hegemonic).

În spațiul românesc, Ioana Bot discută despre mitul cultural al lui Mihai Eminescu, în perioada comunistă și despre ecourile acestei imagini în perioada post-decembristă. Conturarea portretului mitic al lui Eminescu începe curând după moartea sa (1889), iar imaginea continuă să fie distorsionată aproape până la identificarea cu un cult – fraze precum „Cristos al românilor”, „cel mai mare poet al literaturii române”, „geniu”, „Luceafărul poeziei” etc. demonstrează această valență mistică. Sunt fraze invocate deseori în mass-media, în zilele festive de comemorare a poetului, care pun acest mit într-un continuu proces de (re)apropriere a imaginii sale în mentalul colectiv. Eminescu este un „poet național”, unde „național” este cuvântul dominant, astfel că acesta devine o imagine pe care românii vor să o propage despre ei.

La începutul acestui proces, se remarcă o legătură între cultul popular, de stat al unui mare scriitor (precum Eminescu) și emergența unei istorii literare, însă la începutul secolului XX apare un punct de inflexiune care devine „mai mult decât o formă populară a cultului marilor bărbați sau a procesului de constituire a memoriei naționale”. Eminescu întruchipează un fenomen ce depășește domeniul literar, tocmai din două motive identificate de Lucian Boia – autohtonismul și mesianismul: „La români, mitul eroului providențial tinde să se identifice cu mitul unității naționale în jurul personajului salvator, trăsătură a conștiinței istorice și politice românești extrem de relevantă pentru tot ce a urmat în privința raporturilor națiune-conducător.” Mircea Eliade vorbește despre Mihai Eminescu, în contextul instaurării recente a comunismului în România: „Neavînd cum să-l suprime din conștiința neamului românesc, ocupantul și uneltele lui pregătesc lui Mihai Eminescu o comemorare triumfală.”

Interesantă este și evoluția imnurilor naționale, ca embleme ale statelor, într-o Europă Centrală frământată de mișcări și schimbări de frontiere culturale, politice etc. Maria Delaperière consideră că „o dată cu apariția statelor-națiuni, imnurile se desacralizează și intră în istorie: unul dintre cele mai notorii exemple este, fără îndoială, acela al imnului La Marseillaise. Ele fac deseori trimitere la un moment istoric precis și mărturisesc o conștientizare a istoriei evenimențiale.” În secolele XIX-XX, statul național nu reprezenta o realitate politică, ci mai degrabă un scop, iar tematica imnurilor naționale este influențată de absența independenței statale. Se remarcă existența imnurilor regale: Trăiască regele de Vasile Alesandri și Dumnezeul Dreptății (Boze pravde, la sârbi) de Jovan Djordjevic, pe modelul God Save the King (sau Queen).

Se deosebesc două tipuri de imnuri naționale ale Europei Centrale:

Poeme de elogiu pentru patrie, limbă, care au un element mitic, atemporal, etern: peisaje asemănătoare paradisului, inexistența personajelor din istoria reală. Spre exemplu, imnul ceh din 1834 – Unde este patria mea? (Gde domov muj) prezintă Boemia ca un peisaj idilic – un pământ plăcut și binecuvântat de Dumnezeu. Timpul verbal al răspunsurilor date interogațiilor retorice este prezentul, care denotă dorința de a rămâne în același stadiu al începutului, de a fi în permanență pur.

Poeme care invocă trecutul triumfător, în care sunt expuse acte glorioase, eroi, unde istoria joacă un rol de exemplu pentru viitorul națiunii. Aici sunt puse în lumină valorile, originile, gloria de altădată, caracteristica cea mai importantă a existenței patriei fiind istoria și conștiința istorică. Aici, avem exemplul imnului polonez al lui Józef Wybicki, Polonia n-a murit…(Jsezcze Polska nie zginela, 1797), unde este prezentat momentul celei de-a treia dezintegrări a țării, un moment istoric încojurat de personaje, locuri și simboluri.

Când vine vorba de reperele identitare central-europene, se insistă pe ideea de geografie simbolică, de paradigmă fluidă, care să nu decupeze subiectivitatea fiecăruia, de aici născându-se ideea de mit (habsburgic, slav etc.) a statelor centrale. În trecerea de la Europa la Asia, de exemplu, se remarcă un număr de țări care, prin intermediul acestei granițe, se numesc, după caz, „europene” și se definesc în raport cu această frontieră culturală, mitologică.

Așa cum afirmă Valentin Mihăilescu, „atunci cînd vorbesc sau scriu despre români, maghiarii nu fac altceva decît să reproducă modelul occidental de reprezentare a «orientalului» și «răsăriteanului», cu toate că ei înșiși sînt priviți de apuseni ca niște «est-europeni» subdezvoltați și înapoiați. Această periferie răsăriteană a Europei, aceea a «străinilor din vecinătate», de la frontierele vetrei civilizaționale a Occidentului, a fost imaginată de acesta ca o lume ambivalentă, unde Celălalt este succesiv sau simultan străinul și ruda săracă, barbarul și bunul sălbatic, alteritatea și identitatea sechestrată de istorie, ce poate să fie salvată însă, recuperată, reintegrată «civilizației». Aceeași geografie simbolică ce se configurează pe axa Occident – Orient este reprodusă apoi, printr-un soi de «orientalizare internă», de către micile națiuni ale acestui spațiu omogenizat al «Răsăritului», care reproduc în nume propriu discursul Occidentului, «orientalizîndu-și», la rîndul lor, vecinii. Fiecare «tînără națiune» bătea la ușile Occidentului civilizat, împingînd frontiera «Orientului» necivilizat mai spre est, dincolo de Elba – pentru «Europa Centrală», peste Carpați – pentru unguri, dincolo de Dunăre – pentru români etc. Tocmai această definire ambiguă a «răsăritenilor», ca locuitori ai unui spațiu aflat între barbarie și civilizație, între Europa și Asia, le oferă șansa popoarelor răsăritene să se salveze și să se strecoare în spațiul securizant al unei Europe extinse, cu prețul inventării altor barbari.”

Granița culturală orientală a Europei Centrale se conturează în funcție de abordare: distincția dintre Mitteleuropa specifică Austriei și Germaniei și conceptele „Europe Centrale” (în franceză) sau „Central Europe” (în engleză), care exclud țările vorbitoare de limbă germană (presupuse ca aparținând Europei Occidentale). Din 1990, Germania reprezintă limita occidentală a Europei, iar apartenența Germaniei la Europa Centrală devine o idee vulnerabilă. „Astăzi, centrul Europei nu mai este axa Berlin – Praga – Viena – Budapesta, ci axa Rotterdam-Milano. Ceea ce este echivalent cu a spune că, în ciuda reunificării germane și a prăbușirii imperiului sovietic, Europa numită „centrală” nu se mai află în centru, ci la marginea Europei fondate prin tratatele de la Roma.”

Mitul central-european se fondează pe niște reprezentări simbolice și ajută să se înțeleagă mai bine anumite decizii legate de sistemul politic european, de alianțele formate. Imaginarul politic european poate să devieze sau să degenereze în funcție de aceste aspecte simbolice, dacă nu există un discernământ între mythos și logos. Cadrul politic în care s-a discutat despre Europa Centrală (totalitarismul și transformarea regiunii într-un câmp de bătălie) a creat nevoia de a depăși realitatea, de a tinde către un ideal cultural, simbolic, irațional, care să ignore utopia politică și acțiunile sale.

Capitolul 2.4. Un caz: Viena fin-de-siècle

Crnjanski consemna despre Viena începutului de secol XX: „am văzut cum la Viena un imperiu și o capitală se destramă. Viena era deja, în toamna lui 1915, un uriaș bordel. […] Existau aici două Viene. Una: sănătoasă, tânără, care pleca pe front […] cealaltă: bogată, știrbă, a hodorogilor, chiulăilor.” Viena anilor 1900 era compusă din contradicții – vis și realitate, moarte și eros – creativitatea literară, aristică, arhitecturală și muzicală erau concentrate într-un oraș în care politicul se prăbușea.

La 1900, Viena evolua pe scena central-europeană ca fiind vârful de lance al acestei regiuni, din punct de vedere cultural, artistic. În această perioadă, au trăit și au lucrat cele mai strălucite minți – Sigmund Freud în psihologie, Ernst Mach în fizică, Gustav Mahler în muzică sau Stefan Zweig în literatură. Pe lângă acest corp artistic și științific, apare și Georg von Schönerer, primul care va face din antisemitism un principiu fundamental al partidului său. Din acest creuzet de explozie intelectuală și pasiune politică a apărut și Adolf Hitler, care caracteriza Viena sfârșitului de secol ca fiind „cea mai dificilă și intrinsecă școală.”

Carl E. Schorske este preocupat în mod special de această perioadă, mai exact 1848-1914, o perioadă a interdependenței dintre cultură și politică. Această interdependență este prezentată de-a lungul a trei generații identificate de Schorske, fiecare generație reprezentând o detașare din ce în ce mai mare față de experiența culturală. Schorske vede în liberalism o formă a rațiunii, pe care o pune în contrast cu aristocrația catolică (a cărei caracteristică era esteticul) și consideră că eșecul liberalismului din Austria s-a manifestat prin afirmarea iraționalității.

Prima generație este cea a liberalilor, care vedeau o coeziune între politică și cultură. Pentru ei, progresul raționalității deliberate reprezenta o față a ordinii politice și economice, și considerau că și cultura trebuie să reflecte acest progres. Din moment ce progresul implică o continuitate a prezentului și a trecutului, arta trebuie să reflecte trecutul în aceeași măsură în care valorifică prezentul, cu stabilitatea lui. Liberalii doreau să exercite o influență politică importantă în societatea austriacă și, în același timp, să aibă un avantaj în fața tradițiilor culturale catolice, baroce învechite. În anii 1870, totuși, stabilitatea și caracterul rezonabil al Imperiului au început să se diminueze. Odată cu înfrângerea Austriei de către Prusia în 1866, cu unificarea Germaniei ce excludea Austria în 1871 și cu criza economică din 1873, prima generație eșuează să mai prospere prin stabilitate și siguranță.

A doua generație, cea a fiilor de liberali, a avut de combătut iraționalitatea din viața politică. Unificarea Germaniei și naționalismul cu ecouri în Europa au dat naștere unui partid pan-germanist, al cărui imagine era Georg von Schönerer (1842-1921). Un fost liberal, Schönerer s-a detașat de Partidul Liberal, din cauza refuzului alianței politice de a acționa împotriva creșterii numărului de slavi și evrei care optau pentru ajutoarele sociale din partea habsburgilor. El nu a încercat să facă niciun fel de lobby pentru a-și susține ideile, ci a preferat să cadă în extrema obstrucționismului și a unui antisemitism și anti-slavism strident.

Iraționalitatea politică a lui Schönerer și a celor din jurul lui a dat naștere acestei generații post-liberale de intelectuali vienezi, care vedeau în acțiunile lui Schönerer o manifestare a instinctului uman de apărare. Natura acestui instinct, considerau ei, constituia forța politicii din Austria. Această a doua generație nu era pregătită, însă, să renunțe la tot patrimoniul pe care liberalii îl lăsaseră în politică și cultură și ea se va retrage în ceea ce Schorske numește „grădina în transformare” – un simbol artistic concentrat pe estetică, ignorând antisemitismul, naționalismul și toate derivatele sale. Iraționalitatea este cel mai bine reprezentată în scrierile lui Sigmund Freud, a cărui biografie reflectă această dorință de retragere din viața publică.

A treia generație, născută în grădină, a fost atrasă de această natură instinctuală pe care a doua generație a evitat-o. Intelectualii nu au respins această idee, ci din contră – au acceptat alienarea individului din societate, o idee predominantă în secolul XX. Deși Schorske nu specifică exact, singurul rezultat pe care această generație l-a obținut a fost destabilizarea ordinii politice, care a avut loc în 1918. Reprezentanții acestei generații sunt arhitectul Adolf Loos, compozitorul Arnold Schönberg sau pictorul Oskar Kokoschka.

Dezvoltarea urbană, arhitecturală au încurajat sosirea imigranților, iar între 1870-1900, populația s-a dublat de la 900,000 oameni la peste 2 milioane. Un proiect grandios de la mijlocul secolului XIX era construirea celebrului Ringstrasse și a clădirilor monumentale de pe acest bulevard, proiect al primei generații identificate de Schorske. Ringstrasse dorea să separe Viena medievală de Viena secolului al XVII-lea (și toată întinderea sa), ca expresie culturală a burgheziei liberale, exprimând triumful legilor constituționale asupra absolutismului, secularizarea culturii asupra religiei și a succesului datorat meritului, nu originilor. Această discuție despre liberalismul austriac și cultura rezultată va fi reluată în ultimul eseu (Grădina în transformare) din lucrarea lui Schorske, în care se prezintă romanul lui Adalbert Stifter, Der Nachsommer (Vară târzie) ca o expresie a idealului burghez – acela conform căruia o educație bazată pe cultură va reflecta adevăratele calități ale burgheziei vieneze.

Între 1860-1890, s-au ridicat importante edificii culturale – Opera de Stat din Viena, Teatrul de Stat, diferite muzee, blocuri de apartamente, clădiri comerciale și instituții academice – Rathaus, Parlamentul, Universitatea din Viena etc. În același timp, vechile clădiri erau distruse, renovate sau relocate, iar ca rezultat al acestui proces a apărut o arhitectură cu recunoaștere internațională și cu o reputație importantă. Responsabili pentru această reactualizare arhitecturală a Vienei au fost Otto Wagner (1841-1918), Josef Hoffman și Adolf Loos. Apariția Stadtbahn-ului (tramvaiul vienez), stațiile de tren, podurile de peste dunăre și alte edificii precum Oficiul Poștei din Viena au fost imaginate de către Otto Wagner.

Fiind capitala Imperiului Austro-Ungar, alcătuit din 15 națiuni și peste 50 milioane de locuitori, prosperitatea Vienei a condus la o creștere masivă a industriei în perioada „renovării”, până la marea criză din 1873. Locurile de muncă atrăgeau diverși imigranți, iar circumstanțele sociale au dus la conflicte interetnice – termenul de Völkerker (închisoarea națiunilor) sugerează cel mai bine problema naționalităților, din punctul de vedere al slavilor. Împărțirea în două monarhii componente ale Imperiului Austro-Ungar în 1867, unde Ungaria devenea a doua monarhie importantă, a fost un teren fertil pentru izbucnirea conflictelor între diferitele națiuni (cehii, polonezii, sârbii, românii etc. nu beneficiau de același statut).

La nivel artistic, pictorii, muzicienii, arhitecții, poeții sau jurnaliștii care formau intelectualitatea Vienei se întâlneau în cafenele – Griensteidl, Café Central sau Café Museum. Griensteidl a fost înființată în 1899, fiind locul de întâlnire a grupului Jung-Wien, grup inițiat de Hermann Bahr. Karl Kraus, un alt personaj care frecventa această cafenea, era un oponent al modernismului literar de sfârșit de secol pe care grupul îl promova, considerând că nu exista niciun element de noutate în operele lor, ci mai degrabă ele făceau parte din atmosfera de decadență generală (culturală, politică), o caracteristică a Imperiului aflat pe cale de dispariție.

Tot în această perioadă se dezvoltă și psihanaliza lui Sigmund Freud, născut în Moravia în 1856, și care ajunge la Viena în 1860. Folosește pentru prima dată termenul de psihanaliză în 1896, iar în 1899 publică Interpretarea viselor. Faptul că Freud vede sexualitatea ca fiind forța motrice din spatele acțiunilor și dorințelor umane a condus la o adevărată reacție de confuzie a publicului de atunci, și chiar și de astăzi. Schorske analizează descrierile viselor lui Freud, demonstrând că sunt cazuri de respingere subconștientă a idealurilor liberale vieneze, care nu i-au permis să își împlinească ambițiile sale personale sau profesionale. Schorske sugerează, de asemenea, că toate decepțiile personale ale lui Freud – cauzate de realitățile politice – sunt reduse la un singur conflict: cel dintre tată și fiu (complexul Oedip).

Gustav Klimt, un alt exponent al perioadei și reprezentant al celei de-a doua generații, descoperea bogății ornamentale în lucrări medievale creștine, astfel că lucrările sale au fost puternic influențate de aceste mozaicuri – cea mai celebră fiind Sărutul (1907-1908). Portretele feminine, nuditatea, femeile însărcinate, diversele poziții denotă temele morții și erosului, ciclul vieții ce reprezenta o noțiune importantă a epocii – chiar Freud și Schnitzler au lucrat cu această idee în domeniile lor. Toate aceste detașări și efervescențe alcătuiau Secesiunea vieneză (Otto Wagner construiește și un palat al expozițiilor Secesiunii, în 1898), o mișcare inspirată din Germania (München, Berlin), care presupune detașarea de normele artistice promovate de școlile de artă și crearea unui cadru de manifestare liberă a expresivității.

„Secesiunea” era o formulă germană a curentului Art Nouveau prezent în Europa secolului XIX și începutului de secol XX, numită și Jugendstil (de la revista Die Jugend, expresia secensionismului de la München), iar în Viena apare sub numele de Wiener Sezession, în 1897 (această mișcare s-a răspândit și în alte provincii ale Imperiului – vezi Palatele Berde și Elian din Cluj-Napoca). Acest stil s-a dezvoltat până la forma expresionismului de dinaintea Primului Război Mondial, iar primul președinte al acestei „uniuni” a artiștilor a fost chiar Gustav Klimt.

Principalele trăsături ale acestui stil sunt pregnanța formelor geometrice, în special pătratul, mai ales după 1900. Încă de la începuturile sale, Jugendstilul vienez se lovea de anumite bariere – economice și urbanistice. Planurile de renovare ale Vienei propuse de Otto Wagner acopereau deja edificiile principale ale unui oraș, astfel că arhitecții progresivi ai acestui stil erau în dezavantaj față de tradiționali (de aici și lipsa de clădiri care să promoveze idealurile Jugendstil). Clerul avea și el probleme în adoptarea acestui stil, pentru că acest gen de estetică era considerat aristocratic (aristocrația fiind formată din mulți evrei, de altfel). În multe cazuri, noutatea în arhitectură derivată din acest stil se rezuma la decorații. Faptul că sfârșitul de secol XIX aducea mai multe stiluri și suprapunea multiple idealuri estetice împiedică periodizarea mișcării Jugendstil și, mai ales, nominalizarea clădirilor din Viena care aparțin acestui stil.

În muzică, genul romantic (mai ales romantismul german tipic al lui Brahms sau Wagner) era ceva familiar pentru scenele sălilor de concerte din Viena, însă muzica lui Arnold Schönberg (cu rădăcini evreiești) și a studenților săi (Berg, Webern sau Wellesz) din „A doua școală vieneză” venea cu ceva nou – atonalismul (un procedeu muzical prin care fraza muzicală nu este dominată de o gândire tonală rațională, fiind greu de urmărit și uneori incomprensibilă; germenele acestei metode se poate identifica și în operele lui Liszt sau Wagner). Schönberg, care ulterior a dezvoltat o metodă de compoziție dodecafonică, a fost aspru criticat de către publicul vienez pentru modelul nonconformist pe care îl promova în muzică, dar și din rațiuni antisemite. Ca o formă de detașare pe care a treia generație o adoptă, ei resping ideea că arta ar trebui să fie o cosmetizare a realității și reafirmă adevărurile instinctuale pe care oamenii de tipul lui Klimt le descoperiseră, dar nu puteau să le accepte. Este o resemnare, o îmbrățișare a violenței pe care orice om o conservă în sine, concretizată, în anii următori, prin Primul Război Mondial.

Viena anului 1900 este doar unul din exemplele pe care le putem distinge în Europa Centrală, ca formă simbolică de manifestare intelectuală central-europeană. A fost un moment născut din frustrări politice, cu ecouri în secolul XX, perioadă a recunoașterii identităților naționale aflate sub dominație străină. Fermentul care a păstrat conotațiile Europei Centrale vii a fost Germania, sub toate aspectele, o țară care a rămas și astăzi cu o puternică nostalgie imperială. Destrămându-se, Imperiul Austro-Ungar a lăsat un spațiu gol în mijlocul continentului european – „Imperiul nu era numai un mozaic spiritual care s-a destrămat. El a mai lăsat în urma lui un vid politic, căci prezența materială și morală a acestui ansamblu istoric a rămas de neînlocuit.” Într-o Vienă slăbită, „slăbiciunile majore ce caracterizează declinul și căderea monarhiei habsburgice au afectat în mod profund viețile și experiențele cetățenilor săi, modelând și condiționând preocupările centrale ale artiștilor și scriitorilor în toate domeniile gândirii și culturii”, iar după cum afirma și Carl Schorske, valsul lui Ravel devenea o metaforă a lumii care se dezintegrează. Kundera atrăgea atenția, câteva decenii mai târziu, că Europa Centrală a fost uitată, tăiată în două, îndepărtată de Occident, însă ea a adus marile impulsuri intelectuale are secolului XX – psihanaliza vieneză sau structuralismul praghez. Nostalgia pentru Parisul lui Proust și Londra lui Edward al VII-lea reprezintă niște realități (adică ne sunt accesibile), în timp ce Viena lui Freud sau Praga lui Kafka sunt asociate cu niște regrete, înfrângeri, amintiri ale Imperiului, în toate studiile legate de acest spațiu al luminilor și umbrelor. Se vorbește despre o Europă Centrală ca structură politică (din rațiuni evidente), iar valul de întâlniri consacrate Vienei (congrese, publicații, reeditări) și identificarea succeselor unor filosofi, pictori, sculptori denotă un spațiu cvasi-sacralizat.

„Regăsirea adevăratei Viene putea să se întâmple atunci când optimismul legat de sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial începea să facă loc altui spirit; atunci când omenirea obosise să mai creadă în victorie. Roadele victoriei erau amare, finalul războiului anunța mai degrabă o agonie decât un triumf. Războiul nu s-a terminat, războiul rămâne, supraviețuiește, se eternizează. Lecția Vienei putea fi conștientizată atunci când omenirea începea să resimtă nu doar nevoia modelului triumfal-utopic, ci când începea să resimtă nevoia unui model al «repetiției pentru iminenta noastră prăbușire».”

Spațiul sacru vienez a rămas un gol bun de umplut – Germania, Al Doilea Război Mondial, utopia politică (cu un același final tragic, al prăbușirii) – și un mit comemorat, sărbătorit, un spirit distrus de Cortina de Fier, de destinul politic. Viena este numită acum, ironic, Inima Europei, în unele ghiduri turistice, tocmai pentru a evoca acel trecut glorios (dar cu final tragic). Pentru unii cercetători, însă, Europa Centrală avea doi poli: Viena culturii și Auschwitzul morții, unde Viena paradisiacă este subminată mereu – prin kitsch, prin ideea casei imperiale denegerate, prin formarea lui Hitler și rădăcinile antisemitismului. Voi încerca, în studiul de caz din capitolul următor, să arăt cum ideea de Europă Centrală este un subiect necunoscut pentru periferiile fostului Imperiu și cum anume România a asimilat literatura, ideile, curentele și istoria din mișcările de genul Viena 1900 sau din cadrul Mitteleuropei.

CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ – ROMÂNIA CA PARTE A EUROPEI CENTRALE ȘI GRUPUL „ A TREIA EUROPĂ”.

Capitolul 3.1. Aspecte istorice ale periferiei Europei Centrale

După cum am stabilit în capitolele anterioare, a discuta despre spațiul Europei Centrale înseamnă a delimita marginile unor imperii care se resping. O imagine completă a unui centru nu se poate defini fără marginile sale, după cum și Joseph Roth afirma că „singurii care mai cred în Împărat sunt națiunile «marginilor»” – cei care vedeau în împărat un uns al lui Dumnezeu erau națiunile ce trăiau sub religia imperiului, zonele arhaice, primitive, ale periferiei. Orașele din provincie aveau o dublă identitate: se închinau Vienei, valorilor imperiale și cântau imnul național, dar păstrau și valorile naționale, pe care încercau să le conserve, să le păstreze vii. Miturile naționale rămâneau valențe vii – Ardealul avea în trecut o Dacie eroică, Croația o Panonie imensă – iar amintirea Vienei trezește ideea policentrismului atât de promovat de habsburgi (imnul Imperiului era cântat în 12 limbi, fiind o lecție solidă a multiculturalismului).

În Transilvania, stăpânirea habsburgică apare în 1688 de facto (și în 1699 oficial, prin Tratatul de la Karlowitz, prin care Imperiul Otoman cedează Austriei teritorii), o zonă în care turcii și împărații încercau să păstreze o influență. Transilvania a fost întotdeauna aproape de Europa Centrală, prin influențele lumii catolice și protestante, prin mobilitatea culturală și cormețului, o punte între Orient și Occident (o punte disciplinată de lumea germanică). Importantă din punct de vedere cultural pentru această zonă este Școala Ardeleană, fondată în momentul în care o parte a Bisericii Ortodoxe din Transilvania dominată de habsburgi a acceptat unirea cu Biserica Greco-Catolică. Mai târziu, vizitele împăratului Iosif al II-lea în Banat și Transilvania, de la sfârșitul secolului XVIII, au dus la crearea unei imagini de „bun împărat” – el lua în considerare orice tip de solicitare, de petiție în legătură cu problemele lor (inclusiv Supplex Libellus Valachorum – de aici, și o tradiție a memorandumurilor în istoria României – Memorandumul Transilvaniei din 1892, petițiile lui Iuliu Maniu adresate mareșalului Antonescu etc.).

În discursul despre Europa Centrală, după cum afirmă Cornel Ungureanu, se remarcă o oarecare reticență din partea românilor, polonezilor sau slovacilor de a folosi termenul de Mitteleuropa, deoarece el amintește despre politica anexărilor teritoriale. Mitteleuropa a impregnat în memoria colectivă o amintire cu dublă valență a Imperiului – românii, de exemplu, optau pentru Imperiu în momente de răscruce ale istoriei Transilvaniei, în care vedeau un sprijin, dar în același timp își doreau o autodeterminare. Calitatea unor scriitori precum Ioan Slavici, Lucian Blaga, Aurel C. Popovici sau Emil Cioran se înscrie în graficul literaturii central-europene, avându-l ca numitor comun pe Mihai Eminescu (prietenia lui Eminescu cu Slavici, contactul cu Viena etc.).

Acești autori sunt generatori de identitate națională, însă vin din zone precum Ardeal sau Banat (provincii ale Imperiului), un spațiu care le contesta dreptul de a exista. Studiile asupra maghiarilor (1871-1873) ale lui Slavici au fost scrise într-un moment în care harta politică a Europei Centrale se modifica, când Ardealul și Banatul trec sub dominație maghiară, părăsind astfel Viena (1867). Mai târziu, Bismarck câștigă tot mai mult teren prin victoriile din jurul anului 1871 și o nouă putere mocnește: Germania. Slavici, în vârstă de 23 ani în acea perioadă, scrie sub presiunea evenimentelor și schimbărilor politice, Viena în care fusese format fiind un paradis al civilizației. Atât Slavici, cât și Aurel C. Popovici (care a scris câteva studii politice și exprima idei federative pentru Imperiu, asemenea lui Eminescu) sunt scriitori care au trecut prin închisorile Imperiului și României unite:

„În timpul multiplelor și grelelor crize, care sapă la temelia marelui nostru Imperiu – a acestui Imperiu chemat la o înaltă misiune – rareori s-a auzit glasul unui nemaghiar, venit din Ungaria sau din Transilvania […]. Pentru că – pe la 1890 – am scris o lucrare obiectivă asupra poporului meu, jurații maghiari din Cluj m-au condamnat la nu mai puțin de patru ani de închisoare. Din exilul în care sunt silit să trăiesc, socotesc, deci, ca pot să-mi spun modesta mea părere asupra stărilor din Imperiul nostru. Cu atât mai mult o pot face, cu cât am fost, în mod permanent, și am rămas și astăzi, un convins partizan al ideii unei Austrii Mari și unitare.”

La nivelul literaturii, Sorin Titel este unul dintre „cei mai importanți” scriitori al periferiei Europei Centrale, ale cărui opere din anii 1970 (Pasărea și umbra sau Clipa cea repede) abundă de personaje, de români, maghiari sau polonezi care redescoperă Viena începutului de secol XX, fiind solidari cu valorile „imperiale”. Slavici, Eminescu aparțineau acestor valori „imperiale”, făceau parte dintr-o generație care vedea în Viena chiar centrul culturii Europei. Budulea Taichii este o poveste a educației într-o lume de țărani, în care Huțu Budulea, un tânăr promițător, cu rezultate bune, urcă pe treptele sociale și își întemeiază o familie, însă nu poate accede la elitismul românesc (adică central-european). Legat de această generație veche, se poate ridica problema modelului imperial promovat de Școala Ardeleană, problemă nestudiată până în prezent.

Anul 1918 leagă mulți autori de aceeași speță de un alt destin – bănățenii sau ardelenii care scriau în maghiară sau germană sunt inutili definirii spațiului național, într-un astfel de moment precum 1 decembrie 1918. Autori precum Victor Neumann și Cornel Ungureanu văd în Banat o zonă în care contactul cu dominația străină s-a manifestat diferit față de Transilvania – patru națiuni, culturi cu patru tipuri de afirmare spirituală: „Banatul are, într-adevăr, un aer propriu, motiv pentru care l-am socotit […] a fi deținut un loc aparte în geografia istorică central-sud-orientală. I-am urmărit repetatele sale tentații europene.”

După 1918, fiecare regiune își dorea să își afirme specificul, să își păstreze valorile, iar orașe precum Timișoara, Lugoj, Novi Sad sau Sibiu au direcții culturale diferite față de București sau Praga, fiecare grup etnic încercând să își afirme propria identitate în zonă – „eroii culturali ai Europei Centrale sunt, după 1918, ființele migratoare, încercând a se așeza într-un centru nou, căutându-și o identitate nouă în locul celei imperiale.”

La fel ca Viena, odată cu destrămarea Imperiului, Banatul devine o zonă în care activitatea culturală prosperă. Se remarcă puternica dorință de repolarizare culturală – Viena este gata, după 1918, să devină roșie, iar Banatul încearcă să medieze mai multe identități: revistele trilingve ale lui Camil Petrescu (revista Banatul, activă și astăzi), apoi revista Vrerea (inaugurată în 1932, avea să devină cea mai populară publicație din Banat, patronată de Ion Stoia-Udrea). Unirea României aduce valențe noi asupra raporturilor dintre români, germani, maghiari și sârbi. Robert Reiter (1899-1989), unul dintre vârfurile avangardei din Ungaria, colaboratorul lui Kassak Lajos la revistele de prestigiu ale Europei Centrale (Der Sturm sau Ma), traduce baladele românești (Miorița, Meșterul Manole) în limba germană.

După destrămarea Imperiului, Europa Centrală nu a primit niciun răgaz pentru afirmarea culturală, identitară, iar Al Doilea Război Mondial a început peste noapte (brusca invadare a Poloniei de către Germania din 1939). O nouă defragmentare geopolitică și un nou freamăt al morții au inspirat literatura central-europeană, muzica și arta, toate ascunse de Cortina de Fier, după 1945 – tragedia despre care vorbește Milan Kundera. Reafirmarea idetității Mitteleuropei va fi impiedicată de cenzura comunistă, însă chiar și atunci apar grupuri precum Aktionsgruppe Banat (Grupul de acțiune Banat, 1972-1975): „o grupare a unor tineri autori care, în mod programatic, încercau să creeze o literatură neconvențională, angajată în sensul adevărat al cuvântului, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă unui estetism elitarist, apolitic și distanțat față de realitatea imediată. Ideologia grupului era tributară scrierilor stângii nedogmatice occidentale, iar textele literare urmau o linie comună […] din experimentele avangardiste ale «Grupului Vienez» sau a poeziei muzicii rock. Atitudinea politică a grupului nu a fost una principial anti-comunistă, ci doar critică față de socialismul real-existent.”

În perioada post-comunistă, la sfârșitul anilor 1990, încep să se reediteze și să se traducă romane, texte și studii legate despre Europa Centrală – de exemplu, romanul Viena, Banat de Richard Wagner (un membru al Grupului de acțiune Banat, alături de Cornel Ungureanu), lucrare tradusă de colectivul de Limbă și Literatură Germană al anului IV, promoția 1996, a Facultății de Litere din Timișoara. În roman, este prezentată povestea unui inginer al cărui itinerariu este Timișoara – München – Viena, descriind lumile pe care le descoperă, Banat-Viena fiind de altfel un drum foarte des străbătut de scriitorii Europei Centrale de Est, după cum afirmă autorul.

Capitolul 3.2. Descoperirea Banatului în proza românească (1919-1930)

„În trecutul nostru literar, Banatul are o contribuție deosebită de cea ardeleană, care n-a fost luată în seamă, fiind totdeauna confundată cu contribuția Ardealului la dezvoltarea literaturii și istoriografiei românești. Dacă pătrundem cu atenție atât literatura, cât și istoriografia bănățeană, vedem că scriitorii bănățeni au alt mediu de inspirație decât cei ardeleni: mediul satului sau al orașului bănățean; ba și alt vocabular decât cel ardelean. Tot așa și cu istoriografia bănățeană.”

Ion Dimitrie Suciu își continuă ideea și consideră că, în definirea epocilor importante ale Banatului, perioada de dominație otomană a fost una „fericită”, iar cea a colonizării germane mai puțin fericită, însă istoricul nu specifică exact în ce sens a fost afectată evoluția culturală a regiunii. În perioada domniei Mariei Tereza, s-a dispus ca „în fiecare sat unde există 6 familii să fie școală și învățător pentru luminarea poporului” și înființarea de școli pentru pregătirea profesorilor, fiind singurul moment identificat de I.D. Suciu cu adevărat edificator în istoria Banatului.

În cronologia evoluției literaturii bănățene, Cornel Ungureanu prezintă mai multe perioade în lucrarea Geografia literaturii române, azi (Volumul IV, Banat), din perspectiva ecourilor sfârșitului de secol XIX transmise în spațiul românesc. În lucrarea sa, Cornel Ungureanu sugerează că Banatul a reprezentat o oază a inspirației pentru mulți dintre exponenții literaturii românești, iar printre reprezentanții acestei perioade se remarcă Cora Irineu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, George Călinescu și Liviu Rebreanu, fiecare dintre ei asociați unui proiect sau unui grup literar specific Banatului.

Cora Irineu, deși nu se înscrie în curentul literar al autorilor enumerați mai sus, este afiliată revistei Ideea europeană și aduce o contribuție prin scrisorile sale din timpul călătoriei din Banat, nu datorită valorii lor literare, ci prin simpla prezentare a realităților de început de secol XX într-o perspectivă anticipatoare a evenimentelor care puteau fi transformate în romane de succes. Revista și grupul Ideea europeană au luat naștere în 1919, iar primul număr prezintă un articol al lui Constantin Rădulescu-Motru, care afirma: „Poporul român s-a întâlnit cu ființa Europei la toate răspântiile vieții sale istorice. În toate momentele lui hotărâtoare, «Europa» era adusă în conștiința noastră publică”. Scrisorile Corei Irineu sunt adunate de către Petre Pascu într-un volum, probabil pentru a semnala potențialul creator al autoarei. Câteva imagini redate merită atenția:

„Pe bulevarde largi, clădiri monumentale. Peste drum de cazarma ardeleană, redutele vechi cu hrube boltite, cu firizi adânci și porți grele de fier. Sfântul Ion Nepomuk își pleacă capul sub cununa de stele, chip smerit în vecinătăți urgisite de amintiri. În centru prăvălii aurite, în sticlă, în porțelan albastru. E un lux de ordine și o ordine în plan și-ți mângâie ochii pajiști și parcuri întinse, livezi și porumbiști înconjurând clădirile elegante, cu verdele lor odihnitor […]. Orașul e cu adevărat frumos; în partea Cetății, unde se află școala mea, e încântător. Sunt de partea asta numai palate și cazărmi mărețe zidite pe vechile întărituri, înca de pe vremea Mariei Tereza.”

Scrierile lui Camil Petrescu preced textele Corei Irineu din punct de vedere cronologic, însă modul în care au fost receptate este invers: epistolele Corei Irineu au fost mai la îndemână publicului (revista Ideea europeană și numele lui Rădulescu-Motru), iar Camil Petrescu a început să fie citit abia după ce acesta a devenit cunoscut. Plecarea lui din București și stabilirea la Timișoara este surprinsă în numărul revistei Banatul, din 30 iulie 1919. În diversele articole ale publicațiilor pe care acesta le conduce (Banatul și Țara), Camil Petrescu descoperă Timișoara și caracterizează orașul ca fiind artificial, incompatibil cu realitățile, aparținând unei „contese bolnave” (un titlu al unei nuvele apreciate la acel moment, în care Petrescu încearcă să pună un diagnostic și să identifice problemele locului). O idee obsesivă, recurentă în articolele sale, este cea a geometriei orașului, prin care Camil Petrescu pune accentul pe diferențele dintre acest oraș și altele:

„Cafenelele, cu dublul lor aspect, de zi și de noapte – de gheșeft și de petrecere-, în care se acumulează toată viața «liberă» a Timișoarei și care înlocuiește aproape complet pe cea de stradă! Cafenelele cu masivitatea eleganței lor, alternând între confortabil și luxos, cu mesele «intelectualilor», «nobililor»… și celor neetichetați, cafenelele sunt un sfert din oraș… (…) Iată o Timișoară cu aspecte exotice pentru călătorul din vechiul «regat» pe care orașul cu înfățișarea lui de «operă» a unui inginer îl izbește imediat.”

Un alt aspect identificat în scrierile lui Camil Petrescu este abudența culturii rurale din această zonă. S-au scris foarte puține studii referitoare la geografia literară rurală a Banatului și a Bucovinei, fenomen pe care Camil Petrescu îl surprinde pe parcursul acomodării sale în această regiune: „este un lucru neîndoios că dintre toți țăranii români de pretutindeni, bănățenii sunt cei mai citiți și cunoscători de carte. Aici în Banat se desfăceau cu sutele și miile revistele românești și broșurile diferitelor biblioteci.” Cultura rurală bănățeană are, conform lui Petrescu, un extraordinar simț artistic, nu numai nivel casnic, dar și prin felul prin care ei joacă piese de teatru, asamblează grupuri muzicale, coruri (prezente, de altfel, în orice sat). Poeți nedescoperiți, a căror creație nu ajunge niciodată să fie recunoscută de public sau care rămân fără autor (exemplul Mioriței fiind invocat aici de către Camil Petrescu).

Camil Petrescu nu a vrut să se afirme niciodată ca scriitor în Banat, visa la o personalitate de om politic, dar nu prin puterea unui partid, ci mai degrabă singur, prin forță morală, asemenea eroilor creați de el mai târziu. Nu reușește să câștige alegeri electorale, astfel că va abandona orice vis politic, dar și proiectele culturale privind zona de periferie a Mitteleuropei (proiecte ce făceau parte din programul său electoral): își dorea ridicarea numărului de biblioteci, școli existente, cerea înființarea cercurilor literare, ziarelor, promovarea zonei Banatului ca spațiu cultural distinct etc. Pare că își imagina, asemenea lui Platon, o cetate ideală, în care el să aibă rolul central, să dirijeze și să ilumineze această zonă de frontieră culturală. Un plan eroic, am putea spune, concretizat mai degrabă prin personajele și destinele create de realistul Camil Petrescu.

Pe Lucian Blaga relația cu Banatul l-a făcut să afirme aceeași idee despre originalitatea țărănimii bănățene – „plugarii din Banat nu s-au rezumat la coruri și fanfare, ci au creat o presă țărănească, în calitate de autori și editori, și au publicat volume de nuvele și romane manifestându-se ca o țărănime cultă.” Această țărănime cultă este „barocul etnografiei românești”, idee sintetizată și într-un eseu omonim, care invită la o dezbatere și chiar la un program de cercetare asupra acestei teme. Între 1924-1925, locuiește la Lugoj și este redactor la revista Banatul, în care punea multă încredere, iar pe măsură ce descopera regiunea, își dădea seama că „în satul bănățean dai la fiecare pas peste izvoarele unei imaginații în abundentă izbucnire; aici, în șes sau la munte, mai aproape sau mai departe de oraș, ai prilejul excepțional de a asista la o prodigioasă «generație spontanee» de forme: în cântec, în joc, în vers, în port, în obiceiuri și în vertiginoasa diferențiere dialectică a graiului însuși.”

George Călinescu are primele contacte cu Banatul atunci când devine colaborator la diverse reviste timișorene, iar primele însemnări ale sale țin de un program literar, pe care acesta voia să îl dezvolte acolo. Într-un număr mai puțin cunoscut al publicației Opoziția, Călinescu nota fascinația pentru oraș:

„Piețe imense cu peluze însângerate de flori, clădiri monumentale de un clasicism austro-italic, între helenismul neo-germanic și barocul austerizat, un aer triestin, o liniște arhitectonică mediteraneană, înveselită de țigla roșie a veselelor acoperișuri […] Nimic ungaric, nimic tudesc în acest oraș. Nu vezi nicăieri bocalul cu bere, cornul cu sare sau voluminosul vurșt. Se consumă vinul ușor sau cafeaua italică.”

Pe lângă activitatea literară, George Călinescu publică pentru Banatul sau Viața literară articole despre impresiile lăsate de Timișoara – va scrie despre „frivolitatea vieneză a timișoreanului” și despre „oportunismul său facil și lipsa de identitate”: „[…] putem conchide că bănățeanul, ca și ardeleanul sunt încă în faza etică, adică culturală. Stăpânit mereu de mentalitatea defensivă a comunității, românul de aici n-a căpătat acea răutate critică ce respinge nonvalorile fără cruțare[…].”

Proiectul la care Călinescu lucra presupunea strângerea unei arhive care să cuprindă toate „documentele spirituale” ale Banatului, tocmai pentru a contabiliza acest regionalism inteligent, despre care vorbesc Camil Petrescu și Lucian Blaga. Asemenea lui Camil Petrescu sau Aron Cotruș, Călinescu părăsește Timișoara, iar proiectul său se vrea a fi rescuscitat de pulicații precum Revista Institutului Social Banat-Crișana, apoi Vrerea lui Stoia-Udrea (longevivă după 1945), dar și revista Luceafărul (de Arad), apărută în 1935 sub îndrumarea lui Aurel Cosma.

La lista autorilor mai sus menționați se adaugă mulți alții, pe larg dezbătuți în lucrarea lui Cornel Ungureanu, însă prezentarea lor exhaustivă nu constituie obiectul cercetării mele. Pe parcursul perioadei comuniste au existat publicații cu țintă literară în toată țara, care au afirmat specificul unei zone, reviste bruiate (mai mult sau mai puțin) de cenzura comunistă, fapt care a determinat apariția unui germen al afirmării care urma să se manifeste după căderea Cortinei de Fier.

Capitolul 3.3. Grupul „A Treia Europă”

Zona Banatului rămâne un intens punct de focalizare al acestui tip de publicații cu țintă culturală și după dispariția factorilor care amenințau identitatea, astfel că la Timișoara apare, în 1998, o fundație numită A Treia Europă, asociată unui Centru de Studii Comparate Central și Sud-Est Europene, care se ocupă, în principal, de culegerea și sintetizarea istoriei regiunii, dar și a Europei Centrale în ansamblu. Este primul proiect de anvergură (și poate singurul de acest fel) după căderea comunismului, al cărui scop este familiarizarea publicului cititor cu studiile și realitățile sociale, istorice, culturale ale Europei Centrale, realități umbrite de dominația sovietică.

Principalii protagoniști ai acestei fundații sunt Adriana Babeți și Cornel Ungureanu, profesori la Univesitatea de Vest din Timișoara, alături de studenți din diferite domenii. Din 1998 până în prezent, acest centru de activitate a organizat seminarii, colaborări cu diverse edituri (Polirom, Univers, la care publică sub egida „A Treia Europă”), dar și un program de masterat și congrese internaționale.