Conceptul de Educatie Si Factorii Implicati In Educatie

Locul unde te-ai născut și ai crescut,unde ți-ai petrecut „amintirile din copilărie”,anii tinereții sau chiar toată viața,este locul cel mai iubit și frumos din lume.Este liantul aducerilor aminte, că porți un nume și un prenume,că ești legat de un loc de naștere pe care trebuie să-l cinstești prin fapte,demnitate,muncă și onoare.

Nu este cinste și onoare mai mare decât aceea de a face tot ce poți prin a-ți prețui satul,comuna,orașul în care te-ai născut.Cea mai de preț recunoștință este să-i pomenești oricând numele.

A te apleca asupra rădăcinilor neamului tău,ale localnicilor ori localității din care provii cred că este nu numai un act de deplin respect ,ci una dintre datoriile ce-ți stau în responsabilitate atunci când,la un moment dat,ai un anumit loc și rol de unde toate acestea le poți înfăptui.

Patria constituie sistemul de idei, convingeri și sentimente despre mediul geografic , social-economic, cultural , politic, în care muncește, trăiește și creează poporul nostru. Ea cuprinde de asemeni, limba,obiceiurile , tradițiile, datinile, folclorul, dezvoltate în conviețuirea îndelungată a poporului român împreună cu naționalitățile conlocuitoare stabilite pe teritoriul Romaniei.

Pentru această ,,gură de rai’’ suntem datori să căutam necontenit adevărul istoric, să inspirăm în sufletele micilor vlăstare dragostea și respectul pentru ceea ce au făcut înaintașii noștrii.

Ideea de patrie , patriotism trebuie continuu cultivate în școală, având în vedere contextul nou al dezvoltării contemporane a țărilor și popoarelor, a noilor relații dintre acestea. Pe această bază, educația patriotică rămâne o componentă importantă a formării profilului etnic al tuturor cetățenilor care alcătuiesc poporul român și locuiesc în România, în scopul asigurării condițiilor păstrării și folosirii limbii române, a culturii și tradițiilor românești.

O educație patriotică aleasă, competentă, densă în conținuturi etico-socio-educative, realizată în concordanță cu schimbările produse în viața societății și a oamenilor, va forma un om care nu va manifesta indiferență de popor, față de tradiții și valori culturale, nu le va denigra niciodata nici în situația unor neajunsuri si greutăți inerente în viața de zi cu zi.

Un om cu un astfel de profil moral va lupta pentru înlăturarea neajusurilor fiind preocupat pentru găsirea soluțiilor și mijloacelor de dezvoltare a țării, a prosperității ei materiale si spirituale.

Aruncând un arc peste timp, vom constata că aici, în ținutul de basm numit România, s-au adunat de-a lungul secolelor numeroase fapte de istorie, o bogata zestre de date și evenimente care poartă pecetea muncii și luptei poporului român, iar noi, urmașii acestuia , suntem obligați să ne cunoaștem istoria locurilor, faptele înaintașilor și tradițiile acestor locuri.

Cunoașterea istoriei patriei, precum și a elementelor din trecutul local, este un act de cultură necesar pentru fiecare elev, pentru fiecare locuitor al acestei comune, asfel încât să nu se piardă nimic din trecutul istoric al acesteia, iar transmiterea lui să ramână ca o obligație de căpătâi a generațiilor viitoare.

De aceea , mi-am propus ca redactarea acestei lucrari de istorie locala , a comunei Siriu, sa cuprindă cât mai detaliat posibil istoria acestor locuri , elemente de evoluție istorică a comunei, repere geografice, elementelele de etnografie, tradiții și obiceiuri, viață culturală, socială, economică, toate acestea constituind un ghid pentru cei ce vor sa afle mai multe despre dezvoltarea comunei Siriu.

CAPITOLUL I. CONCEPTUL DE EDUCAȚIE ȘI FACTORII IMPLICAȚI ÎN EDUCAȚIE

De-a lungul timpului,conceptul de educație a fost definit în moduri diferite,primind explicații și interpretări diferite.Educația este o creație continuă a umanității și în mod normal conceptul ce o reflectă sintetic evoluează și el neîncetat,odată cu principalele tendințe ale dezvoltării.

Etimologia cuvântului educație ne conduce la latinescul educatio (derivat din educo-educare) ceea ce înseamnă creștere,hrănire,formare.În acest sens ,a educa presupune a avea grijă de creșterea sau de formarea copilului.De aici și cunoscuta expresie din limba noastră veche pentru care „buna creștere”era totuna cu educația.

Dar educatio mai poate să provină și din alt verb,de origine tot latină,și anume din educo-educere ceea ce înseamnă „a scoate din”, „a ridica”, „a înălța”, „a conduce”.

În virtutea acestor înțelesuri etimologice foarte apropiate ,multă vreme educația a fost definită drept o creștere dirijată,un act de dirijare a dezvoltării psihice și fizice a copilului în conformitate cu un anumit scop,o activitate de conducere a copilului de la stadiu de ființă care are nevoie de asistență și care dispune de posibilități latente spre statutul de persoană formată,autonomă și responsabilă.(Pedagogie-coordonator G.Văideanu-vol I,Universitatea „Al.I.Cuza”,Iași,1982,pag.12)

Dată fiind complexitatea ei, educația este definită din unghiuri diferite de vedere :ca acțiune socială,funcșie socială,proces social și psihologic,fenomen,relație socială, act de comunicare, forță socială, formă a comportamentului uman, ș.a.m.d.

Redată cu alte cuvinte,educația este acțiunea care unește într-un efort comun și conștient cei doi participanți ai săi –educator și educat- primul asumându-și responsabilitatea de al ajuta pe cel ce se educă să cunoască,să știe, să acționeze, să progreseze, cel de al doilea manifestând dorința și voința de a se forma, de a deveni, de a se dezvolta ca personalitate.

Aici, educația apare ca acțiune de conducere a procesului de formare, de dezvoltare, actul de conducere a transformării rămânând totuși fundamentul educației.

          Educația este concepută ca o investiție în om, fiind  compusă din mai multe elemente, aflate în stranse relații, astfel încât, dacă se fac modificări în unele dintre ele , se resimt și în celelalte.De aici ,putem trage concluzia că, fiecare element al acțiunii educative poate fi cauza și efectul altuia. Educația reprezintă o preocupare a întregii societăți prin valorificarea optimă a resurselor sale materiale și umane. La realizarea educației contribuie familia, mediul social, școala, biserica, instituțiile culturale, mass-media și structurile asociative. Factorul principal în educarea tinerei generații,îl reprezintă școala, ea fiind principala instituție socialã specializatã în pregãtirea oamenilor pentru muncă și viațã.

I. 1 Factorii implicați în educație

În dezvoltarea psihofizică a omului, rolul principal revine interacțiunii dintre ereditate, factorii de mediu și educație, aceștia direcționând și condiționând, sub aspect cantitativ și calitativ dezvoltarea personalității.

          Educația,fiind concepută ca o investiție în om este compusă din mai multe elemente, organizate în sistem, care se află în strânse relații. Orice modificare produsă în unul dintre ele se resimte și în celelalte, astfel încât, fiecare element al acțiunii educative poate fi cauza și efectul altuia. Educația reprezintă o preocupare a întregii societăți prin valorificarea optimă a resurselor sale materiale și umane. La realizarea educației contribuie familia, mediul social, școala, biserica, instituțiile culturale, mass-media și structurile asociative.

Ca proces social, educația a apărut odată cu societatea omenească, evoluând odată cu știința,cultura, tehnologia și diversele domenii de activitate umană. Educația vizează formarea-dezvoltarea personalității umane, și dezvoltarea și perfecționarea societății.

I.1.1Ereditatea

Ereditatea este primul factor determinant al dezvoltării psihologice a omului, o însușire biologică generală a tuturor organismelor vii, „ce desemnează complexul de predispoziții care se transmit de la ascendenți la descedenți prin intermediul mecanismelor genetice.”(I.Dumitru, C.Ungureanu,op. cit.,p.28).

Fiecare ființă umană este purtătoare ale trăsăturilor generale ale speciei umane: poziția bipedă, structura anatomo-fiziologică, tipuri de reflexe, și ale caracterelor ereditare transmise pe linie directă de la ascedenți: culoarea pielii, ochilor,părului, conformația feței,etc.

Ereditatea influențează creșterea și maturizarea organelor și funcțiilor, fenomene ce pot indica cât de pregătit este organismul din punct de vedere biologic, pentru a trecerea de la un stadiu la altul al dezvoltării psihice.

În urma unor cercetări asupra componenței ereditare, s-a ajuns la concluzia că, moștenirea ereditară apare ca un complex de predispoziții și potențialități, nu ca o transmitere liniară a trasăturilor antecesorilor. Se pare că diversitatea psihologică are o rădăcină ereditară, dar nu poate fi redusă la aceasta.

Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital, sau ,nu se manifestă imediat, caracteristicile putând să apară la vârste diferite. De cele mai multe ori , nu coincide nici cu trăsăturile familial, care pot fi rezultatul influențelor mediului familial.

Factorul ereditar generează un anumit tip de conduită, și are o mare importanță in procesul de structurare a personalității, dar depinde de acțiunea factorilor de mediu și de influențele educației.

Dacă mediul de viață al individului este unul favorabil, iar acțiunea educativă este una de calitate, posibilele influențe negative ale eredității sunt foarte puțin simțite în personalitatea acestuia. Astfel, se explică faptul că există copii care nu sunt foarte bine dotați intelectual, dar care reușesc să facă față exigențelor școlare, fiind stimulați și dirijați de părinți cât și de cadrele didactice, atingând performanțe neașteptate. De asemenea există și situații contrare, în care copii dotați din punct de vedere ereditar nu se pot ridica la nivelul așteptărilor deoarece nu li se creează condiții favorabile de viață și de studiu.

Moștenirea ereditară se referă mai mult la un complex de predispoziții, decât la o transmitere a însușirilor antecesorilor. Moștenirea ereditară nedescoperită și needucată, rămâne un potențial nevalorificat. Dacă o moștenire este mai puțin favorabilă, aceasta poate fi corectată prin realizarea performantă a unei activități, așa cum și absența unor calități poate fi compensată cu alte calități prin motivație și voință.

În concluzie, putem spune că, la nivelul actual de cunoaștere și control al mecanismelor ereditații, rolul acestui factor în dezvoltare, mai ales in dezvoltarea psihică, este de premisa naturală, constituind un ,,echipament primar" pentru dezvoltarea ulteriora personalității. Din punct de vedere probabilistic, aceasta premisă poate oferi individului o șansă sau o neșansă; în primul caz, ea poate fi ulterior valorificată sau nu (în funcție de calitatea intervențiilor mediului și a educației) iar, în cel de-al doilea caz, în funcție de gravitate, poate fi ameliorată, compensată în diverse grade sau nu, sub acțiunea unor programe specifice de intervenție terapeutică și educativ-recuperatorii.

I.1.2 Mediul

Mediul este constituit din ansamblul condițiilor materiale și sociale ce conturează cadrul de existență și dezvoltare a omului. Mediul poate avea două componente principale: mediul natural și ecologic și mediul social-global și psihosocial.

Mediul geografic este cadrul natural în care se desfășoară viața materială a societății. Cea mai importantă influență o are mediul social, acesta fiind constituit dintr-un ansamblu de factori, relații, condiții, instituții, grupuri și ideologii. Mediul social permite „umanizarea” individului, în afara acestuia omul rămânând la condiția sa inițială.

Forța factorilor mediului social asupra edificării personalității nu este omogenă, de aceea distingem, între două tipuri de influențe pe care le exercită mediul social : informale și formale. Din a doua categorie face parte și educația școlară ,care are un statut specific în cadrul factorilor dezvoltării copilului.

Acțiunea mediului asupra unui individ poate fi favorabilă unei dezvoltări normale dar poate constitui și o frână, un blocaj în dezvoltarea sa.Din perspectiva dezvoltării ontogenetice, este necesară evidențierea unui aspect foarte important și anume: nu simpla prezență sau absența factorilor de mediu este relevantă, ci masura, maniera și rezonanța interacțiunii dintre acei factori și individul uman. Altfel spus, un factor de mediu prezent, dar neutru ca acțiune sau indiferent subiectului uman, este lipsit de relevanță din perspectiva dezvoltării .

În raport cu ereditatea, acțiunea mediului nu este transformatoare, ci modelatoare –permisivă sau restrictivă-dar cu un rol considerabil de stimulare și amplificare a dispozițiilor genetice.Acestea sunt deschise influenței modelatoare a mediului socio-cultural.

I.1.2.1 Mediul natural cuprinde condițiile de climă, relief, vegetație și faună și are o anumită importanță în dezvoltarea personalității, de aceea nu trebuie neglijat nici ca factor de existență și nici ca factor ce influențează dezvoltarea omului.

Dacă condițiile naturale de mediu sunt favorabile, ființa umană se dezvoltă normal, fără dificultăți, dar dacă condițiile de mediu sunt mai puțin favorabile, acestea pot crea dificultăți în dezvoltarea omului. Condițiile naturale influențează caracteristicile psihice și comportamentale ale omului,astfel încât se resimt anumite deosebiri între cei ce trăiesc în medii naturale diferite Aceste deosebiri sunt importante dar nu sunt determinante în dezvoltarea personalității ,deoarece omul, pe baza progresului tehnic și al civilizației, poate interveni să modifice unele condiții nefavorabile de mediu natural în favoarea sa, utilizând progresul tehnico-științific, cristalizându-și astfel gradul de cultură și de civilizație.

Mediul ecologic ,care este într-o strânsă legătură cu mediul natural ,reprezintă condițiile ce determină interrelațiile dintre organismele vii și mediul lor de viață. În concepția lui, mediul de viață trebuie să fie nepoluat, pentru a se putea asigura condițiile necesare vieții organismelor.

În concepție contemporană, mediul ecologic include și preocuparea pentru asigurarea condițiilor psihosociale favorabile vieții. Este cunoscut faptul că în mediul psihosocial poate apărea poluarea psihosocială și morală, care are ca și finalitare: dezordine socială, vicierea relațiilor sociale interpersonale și vicierea a comportamentului oamenilor.

Concepția ecolologică necesită crearea și menținerea unui mediu ecologic favorabil, ferit în cât mai mare măsură de poluarea naturală, psihosocială și comportamentală. În acest context, o valoroasă și eficientă educație ecologică trebuie să se încheie cu o valoroasă și eficientă protecție tehnico-materială a mediului. Această protecție presupune realizarea unei game variate de obiective și măsuri care să asigure gospodărirea rațional a resurselor și a mediului, realizând strategii și mijloace tehnico-materiale, prevenirea și combaterea poluării fizice și respectiv prin strategii și mijloace socio-culturale și educaționale, prevenirea și combaterea poluării psihosociale și morale.

I.1.2.2 Mediul social (mediul social-global și psihosocial)

Mediul social include condițiile sociale în care se trăiește și poate influența direct dezvoltarea psihică a oamenilor. Se poate face distincție între mediul social restrâns al unei persoane (familia, grupul de prieteni, colegi, vecini, etc.) și mediul socio-cultural în sens larg, caracteristic pentru societatea în care trăiește persoana respectivă.

Pentru dezvoltarea personalității, mediul psihosocial reprezintă componenta cea mai imoprtantă a mediului. Omul, ca ființă socială, se dezvoltă, acționează și crează în procesul vieții sociale, în cadrul unor relații sociale, profesionale și interumane de muncă, producție și viață. În cadrul acestor relații sociale, un rol important în dezvoltarea personalității îl are limbajul, care dezvoltat, conturat în condiții școlare și de viață, duce la dezvoltarea tuturor facultăților psihice (intelectuale, afective, motivaționale).

Între mediul social-global și mediul psihosocial există interacțiune. Însă, în timp ce mediul social-global reprezintă un ansamblu de condiții cu caracter pronunțat obiectiv, mediul psihosocial reprezintă ansamblul de condiții cu caracter pronunțat subiectiv.

Mediul psihosocial în care acționează indivizii privește îndeosebi dependențele lor intersubiective, raporturile și procesele interpsihice și de grup. Printre cele mai importante elemente ale mediului psihosocial ce influențează educația amintim: comunicarea verbală a indivizilor, relațiile lor interindividuale, modelele atitudinale și comportamentale ale educatorilor (părinți, cadre didactice, adulți în general care întră în relații interpersonale cu cei în formare).

Relația dintre om și muncă (activitatea școlară, de producție, artistică, științifică) ca o componentă a mediului social, are o finalitate benefică, în condițile în care însă omul nu este subordonat muncii, ci omul crează munca și nu munca pe el.

Mediul, cu toate componentele sale, condițiile de mediu și culturale/ educaționale pot fi modificate în direcția transformării lor în condiții adecvate și favorabile modelării în direcții constructive, elevate și eficiente a personalității.

Comparativ cu ereditatea, mediul are o influență mai mare în formarea și dezvoltarea personalității umane. Omul trăiește și se dezvoltă în societate, iar societatea, influențează sau își lasă o amprentă definitorie asupra acestuia. În funcție de specificul și de nevoile sociale fiecare societate își formează proprii ei indivizi. La nivel național se stabilește idealul educațional al fiecărei societăți, programele de învățământ. Instituțiile, mass-media, biserica și familia își aduc contribuția la dezvoltarea personalității umane. De pildă, influența familiei asupra personalității unui individ nu se oprește niciodată. Pe de altă parte, la vârsta preșcolară, copilul prin contactele multiple pe care le stabilește (cu alți copii, cu cadrele didactice) își completează bagajul de cunoștințe pe care l-a dobândit în familie, își dezvoltă capacitatea de comunicare, sociabilitatea, leagă noi prietenii. Este clipa în care el este supus acțiunii a doi factori diferiți: familie și instituții școlare, iar de măsura în care părinții și cadrele didactice colaborează și acționează în sensul atingerii acelorași obiective și finalități educative, depinde formarea unei personalități armoioase a viitorului individ, a viitorului actor social.

Relația dintre părinți și cadrul didactic depinde în cea mai mare măsură de acesta din urmă, de felul în care știe să comunice cu părinții elevilor săi, de măsura în care se știe face respectat și apreciat de către părinți, de măsura în care știe să se implice în rezolvarea oricărei dificultăți de comunicare ce pot apărea între cei doi agenți educativi. O relație de calitate între părinți și cadrul didactic (cu toate dificultățile existente) asigură evoluția elevului în formare.

Cadrul didactic, prin modelul de comportament pe care îl oferă copilului, prin atitudinea sa față de elevi, prin exigența sau indulgența sa, prin măsura în care se implică în viața celor mici reușește să imfluențeze întregul colectiv de elevi al căror formator este, cultivând relații optime, bazate pe afecțiune, comunicare, încredere și respect reciproc.

In concluzie, interactiunea individului pe tot parcursul existentei sale, dar mai ales in copilaria timpurie, cu elemente ale mediului familial, mediului inconjurator, mediului pedagogic sau al celui social favorizeaza in mod semnificativ progresele si calitatea achizitiilor necesare evolutiei si dezvoltarii sale normale.

Mediul social acționează prin intermediul diferiților factori educaționali (familia, școala, instituții și organizații culturale (și/sau educative), mass media etc.), neomogen (influențele pot fi spontane sau organizate) dar acționează fundamental. Putem trage concluzia că , principalele medii educaționale sunt: familia, școala, instituțiile de ocrotire socială, instituțiile extrașcolare culturale, mediul și comunitatea profesională, comunitatea religioasă, extracomunitatea, comunitatea națională și cea internațională.

I.1.2.3 Mediul familial este primul factor care contribuie la formarea personalității umane în perspectivă multidirecțională. Familia este grupul social de bază cu funcții definite în plan social care are ca responsabilitate fundamentală creșterea și educarea copiilor.( Niculescu,1996,p.282).

Fiind familiarizat cu valorile și normele grupului de referință, copiii vor face sau vor crede ceea ce vor face sau vor spune părinții, imitând comportamentele acestora. Familia, văzută ca un mediu educațional și socializator, este considerată de Stănciulescu (2002):„unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație naturală sau socială”. Așa cum preciza Murdock, familia este „un grup social caracterizat printr-o locuință comună, cooperare economică și reproducere”. (apud Băran-Pescaru, 2004, apud Panțuru, coord., 2008, p.94).

Familia se caracterizează prin: respectarea codului valoric la care se raportează în majoritatea situațiilor de viață (Crețu, 1999); relații strânse între mediul familial și caracteristicile societății căreia îi aparțin; influențarea atitudinilor părinților și conduitelor copiilor asupra concepțiilor despre viață, lume și muncă.

Printre funcțiile ce definesc o familie se regăsesc: creșterea numărului de membri prin naștere sau adopție; susținerea și grija față de membrii familiei; controlul social al membrilor; socializarea copiilor pentru rolurile de adulți; păstrarea moralității familiei și a motivației de a obține performanță în tot ceea ce întreprinde; producerea și consumul de bunuri și servicii. ( Băran-Pescaru, 2004, apud Panțuru, coord., 2008)

După cum susținea Stan Panțuru (2008, p.96) „mediul familial ocupă un loc aparte în ansamblul mediilor educative.Cronologic vorbind, el este primul mediu educațional pentru ființa umană, extinzându-se pe tot traseul vieții.Pentru că a existat problema pregătirii părinților în vederea educării copiilor, s-au înființat organizații care să se ocupe de educarea acestora: asociațiile părinților și profesorilor;școlile părinților; consiliile de administrație școlară cu rol informațional, consultativ și decizional; comitetele de părinți pe clase și școli;  revistele și programele radio-tv.

 „Asociațiile de părinți au ca finalitate, protecția copilului prin educație. Pe lângă acest țel fundamental, ele se constituie în grupuri de susținere a școlii în probleme needucaționale, grupuri de cooperare între părinți și profesori și nu în ultimul rând grupuri de apărare a intereselor celor care îi reprezintă”. (Ilisoi, 2007, p.70)

Unele studii„au dovedit că orice copil crește mai bine în familia sa, dacă aceasta este ajutată să-și realizeze rolurile”. (Păun, Potolea, 2002,p. 218). Ținând cont de aceste studii, se caută soluții de îmbunătățire a condițiilor unei familii în procesul de educare a copilului, în spiritul drepturilor pe care le are oricine la dezvoltare. (Conventia cu privire la Drepturile copilului, traducere UNICEF, 1990). Familia poate fi sprijinită material și socio-educațional prin: alocații, asistență în sarcinile domestice, consiliere și programe speciale. Încă din copilărie fiecare este informat și format în legătură cu ceea ce înseamnă să fii părinte sau să ai o familie.

Emil Păun si Dan Potolea (2002, p.237) susțin că „dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relațiilor dintre el și părinții lui”. Prima grijă a părintelui trebuie să o reprezinte identificarea nevoilor copilului. Cunoscându-și bine copilul, părinții vor ști ce să investească în dezvoltarea lui. Următoarea grijă a părintelui ar fi aceea de introducere a copilului în forme de instruire și educare specifice caracteristicilor lui. În final, părintele trebuie să își ajute copilul să se educe și singur. Ajungând să fie responsabil de propria formare părintele și-a dus la bun sfârsit rolul său. „Părintele bun este încrezător în copilul său și competent în măsurile pedagogice pe care le ia în diferite situații”. (Păun, Potolea, 2002,p. 24)

Nu toate elementele influențează în aceeași măsură evoluția copilului. O serie de cercetări asupra reușitei școlare au evidențiat că, statutul economic al familiei are un impact mai redus decât aspectele socio-culturale, cele atitudinale și ale normalității afective (Revista de pedagogie nr. 4/1979). 

I.1.2.4 Școala

Școala este un factor important al educatiei sistematice și continue și semnifică principalul cadru si mediu educațional, infuzat permanent de noi cunoștințe, metode, mijloace, valori, orientat de finalități și susținut de o asistență psihopedagogică profesionistă și conceput ca o „activitate de educare a generației tinere”, ca un „sistem complex de influențe organizate și exercitate sistematic asupra copiilor și tinerilor”. (Radu, 1981, apud Panțuru, coord., 2008,p. 98).

        Deoarece este o instituție în care educația este programată și planificată, conținuturile care se transmit „sunt selectate cu grijă după criterii psihopedagogice și principii didactice clare”. În cadrul activității didactice foarte importante sunt și relațiile dintre cadrul didactic si elevi. „Profesorul, fără a relativiza valoarea cunoștințelor, trebuie să procedeze în așa fel încât să respecte convingerile elevilor”. (Cucoș, 2006,p.49).În cadrul școlii elevii se obișnuiesc să se supună autorității profesorului, ceea ce implică o familiarizare a lor cu normele și regulile. Elevul își însușește valorile elementare ale vietii morale prin experiențele oferite de școală. (Doltrens, 1970). În cadrul școlii se oferă copiilor o „situație socială de înalt nivel calitativ, astfel că din relațiile umane să ia tot ce este mai avantajos pentru educația lor”. (Bartolomeis, 1981, apud Ștefan, 2003,p. 52)

        În cadrul activităților de învățare, profesorul trebuie să țină cont în orice moment de elevii săi, trebuie sã-i ajute să găsească soluții la problemele lor și să-i orienteze pe drumul cel bun, stimulându-i să se autodepășească.

Doltrens (1970,p.18) susține că :„A spune că o plantă crește nu însemnează că are libertatea de a se plimba unde îi place, ci de a trăi ascultând de legile naturale ale dezvoltării ei. De fapt, libertatea acordată elevului înseamnă eliberarea lui progresivă de instinctele si înclinările sale. Ea constă într-un dozaj individual de permisiuni și interdicții, de liber-arbitru si disciplină, de autoritate bazată pe constrângeri și de autoritate bazată pe îndrumare. Ea este o pregătire permanentă spre echilibrul interior, spre satisfacție, spre dezvoltarea personalității”. 

Deoarece profesorul și elevii aparțin unei instituții școlare, Emil Păun (1999) susține că este necesar să se țină cont și de particularitățile acesteia, care constau în:

Desfășurarea simultană a două activități, cea managerială-administrativă și cea educatională;

Participarea mai multor membrii la activitățile organizației;

Manifestarea puternică a dimensiunilor formale și informale. (apud Panțuru, coord., 2008,p. 106)

 „Calitatea școlii și calitatea dezvoltării sociale sunt aspecte solidare, puternic corelate” pentru că școala mobilizează energiile umane ale unei societăți. Școala este considerată axul „esențial al dezvoltării sociale”. (Păun, 1999,p. 5). Pentru a se obține „rezultate educative superioare”, școala trebuie să acționeze într-o societate în care membrii ei contribuie la propria sa perfecționare. (Stanciu, 1995,p. 342). Școala trebuie să ofere individului cunoștințele și capacitățile care să-i permită integrarea cu succes în societate și continua adaptare la schimbările ce apar în cadrul acesteia.

I.1.2.5  Biserica

         Un alt factor important care contribuie la dezvoltarea personalității umane îl constituie biserica. Ea „compenseazã nevoia de filiație activă pe o linie ideatică, prin excelență spirituală”. (Cucoș, 2006,p. 49) .Biserica are o mare influență educativă, care se realizează prin intermediul orelor de religie desfășurate la nivelul școlii-ore care în momentul de față sunt opționale, prin ceremoniile religioase din cadrul locașelor de cult și prin activitățile caritabile organizate la nivel de societate.Până în momentul de față, odată cu intrarea copilului în școală, biserica instaura o educație sistematică, explicită, în perspectiva valorilor credinței.

        Ca instituție în formarea cetățeanului din punct de vedere moral, rolul bisericii este primordial în formarea conștiinței enoriașului.La începutul secolului al XVI-lea, societatea a redus sfera de influență a bisericii datorită unor factori de ordin politic și cultural care au condus la apariția fenomenului de „secularizare”.Chiar dacă ,până atunci religia era considerată „știința supremă ce subordona toate celelalte domenii ale cunoașterii”, în urma schimbării raporturilor dintre societate și biserică, rolul religiei a fost limitat. Secularizarea a însemnat diluarea valorilor morale și religioase, „valori ce până nu demult erau considerate generatoare de unitate socială”.

Astăzi, se caută coeziunea pornind de la valori civice si idealuri politice. “Structura societății din zilele noastre a căpătat un puternic caracter subiectiv, iar acum ea pare să-i domine pe oamenii care inițial au creat-o”. (Lakatos,2010,http://semneletimpului.ro/revista/Biserica–punct-de-reper–pierdut–78.html) .Atât viziunea estetică și filosofică a afirmării „marilor idei generale ale umanității” și a proclamării „nobleței omului sub forma cultivării sufletului”, (Patapievici, 2008, apud Lakatos, 2010) cât și viziunea moral-creștină a vieții au fost înlocuite cu pragmatismul și relativismul ideologic postmodern. Totuși, în această lume modernă, plină de probleme și situații solicitante, este nevoie de un punct fix, de repere stabile, de valori care nu se schimbă. Este nevoie de biserică, pentru că oamenii nu pot exista fără Dumnezeu.

I.1.2.6 Institutele culturale

         Ca un factor complex al educației, institutele culturale, reprezentate prin muzee, teatre și case de cultură, își aduc aportul pe linia dezvoltării personalității umane. În cadrul acestora se organizează programe eficiente de îmbogățire a culturii generale si de petrecere a timpului liber.

Institutele culturale sunt centre competente de promovare a cunoștințelor despre țara pe care o reprezintă, prin intermediul activităților de informare și educare. Printre îndatoririle lor principale se numără introducerea culturii în cele mai importante centre ale țărilor respective, grija pentru asigurarea unei prezențe însemnate în acțiunile internaționale, precum și crearea unor relații durabile între partenerii diferitelor țări, activi în sfera schimbului cultural internațional.

Cea mai avantajoasă formă de organizare a evenimentelor de promovare constă în colaborarea dintre institutele culturale exercitând o influență eficientă asupra mediilor locale artistice și asupra experților în domeniu. Crearea și menținerea unor relații bune și permanente cu reprezentanții mass-media poate fi una dintre prioritățile activității institutelor culturale. Prin intermediul lor se promovează cultura. Institutele culturale urmăresc și construirea unui grup de viitori aliați în opera de popularizare a patrimoniului cultural.

Țările europene au o lungă tradiție în diplomația culturală iar schimburile culturale sunt în general privite ca fiind una dintre cheile cooperării și întreținerii unui climat de înțelegere și toleranță.

         Eliberată fiind de comunism, România e pe cale să-și construiască și ea o astfel de diplomație culturală care îi va aduce enorm de multe avantaje. Fiind una dintre țările mici care nu au o cultură dominantă în Europa, România se poate conecta la tot ceea ce se întâmplă astăzi la nivel global.

“Toată această lume virtuală care s-a construit în jurul nostru constituie o realitate pe care nu o mai putem neglija și care nu mai are nici o legătură cu tipul de schimb cultural tradițional pe care îl făceam înainte. Acel tip de schimb nu era, bineînteles, accesibil foarte multor oameni. Astăzi, el s-a democratizat și s-a generalizat. De asemenea, schimbul acela cultural era foarte dirijat. La ora actuală, schimburile culturale trebuie să țină cont de faptul că oricine poate să-și prezinte cultura pe cont propriu, într-un mod natural și ieftin, și poate avea un impact extraordinar de mare”.

Românii sunt un popor extrem de creativ, cu un potential artistic și intelectual foarte important, așa că au ce oferi lumii în materie de inteligență emotivă, de potențial creativ și de conținut academic. Institutele culturale pot contribui la valorificarea acestui potențial.

I.1.2.7 Mass-media         
Amplificarea, continuarea și diversificarea experiențelor cognitive sunt realizate prin mass-media. Cu spirit critic, cu circumspecție interpretativă și competentă valorizatoare se selectează doar ceea este benefic pentru dezvoltarea personalității. Impactul mass-mediei asupra fiecăruia dintre noi este puternic, ceea ce implică o bună cunoaștere a efectelor acesteia asupra felului nostru de a fi și de a acționa.

„Educația se dovedește de neînlocuit în ceea ce privește dezvoltarea capacității de discernământ. Ea face posibilă înțelegerea evenimentelor, care depășeste imaginea distorsionată și simplificată ,redată uneori de mass-media”. (Delors, 2000,p. 49, apud Panțuru, coord., 2008, p.102)

Corelând acțiunile și funcțiile educative ale mass-mediei contribuim la o „informare spiritualã autentică a omului și a comunității”. (Delors, 2000, p.50)

„Prin structură, obiective și conținut, educația trebuie să răspundă necontenit exigențelor cerute de evoluția realității naționale și internaționale. Ca factor al dezvoltării ființei umane, educația valorifică optim premisele ereditare și condițiile de mediu într-un context situațional deschis, favorabil unei activități eficiente”. (Cristea, 2003, p.102)

         Caracterul determinant al educației implică organizarea și conceperea activității într-un context situațional deschis ce implică optimizarea raporturilor cu ereditatea și cu mediul. În acest context, valorificarea educabilității reprezintă o direcție fundamentală de evoluție a educației care angajează raporturile existente între cei trei factori implicați în dezvoltarea ființei umane: ereditate – mediu – educație. Clarificarea acestui raport se face prin utilizarea conceptului de educabilitate, care în concepția pedagogilor desemnează „potențialul de formare umană sub influența factorilor de mediu sau educaționali”. (Jinga, Istrate, 1998, p.91)

Concluzie

Să reliefăm faptul că toți acești factori ( la care se pot adauga și alții) actionează simultan, corelat, prin impletirea funcțiilor lor, și nu independent, izolat. Important este că intre aceste instanțe ale educației să se instaureze relații de mutualitate și coerența acțională, și nu raporturi de concurență sau inconsecvență valorică ( ce se spune în biserică, de plidă, să se nege în școală, familie, etc.). Numai printr-o ingemănare a acțiunilor și funcțiilor eductive se poate spera la o reformare spiritual autentică a omului și a comunității.

CAPITOLUL II.ELEMENTE MONOGRAFICE ALE COMUNEI SIRIU

II.1.Scurt istoric al comunei Siriu

Poienile și luminișurile împestrițate de o mulțime de flori i-au îndemnat să se ocupe și cu creșterea albinelor, găsite uneori prin scorburile copacilor, înfiițând adevărate prisăci. Numele străvechi, ca Poiana Florilor de pe valea Harțagului și Preseacă, pentru întinsa poiană de la Sasu, folosite și astăzi, sunt o mărturie că oamenii aveau și această minunată îndeletnicire care s-a prelungit până în ziua de astăzi.

Comuna Siriu are o imagine aparte între localitațile buzoiene și, poate, cea mai completa între așezările din zona montană.

Consemnarea documentară a comunei Siriu este din secolul al XVI-lea, când apare într-un hrisov scris în Divanul Domnesc de către Nan, că „Sin Petru și Lupu aveau carte de la Radu Voievod (1535 – 1545) ca să stăpânească la Bâsca și la Vârful Zmeuretului și la Lupoaia până la obășia schipului și de acolo sus până la Plaiul Siriului”. La începutul secolului XVI ,Episcopia Buzaului obținea de la Radu de la Afumați dreptul să aibă “casării” în Munții Buzăului: “burdufe – 6 si 16 cașcavaluri”. Actul atesta ocupația de baza a locuitorilor din Siriu– creșterea animalelor și prelucrarea primara a laptelui. Tehnicile folosite s-au dovedit a fi deosebite, brânzeturile obținute aici ajungând pe mesele împăraților austro-ungari. Localnicii făceau negoț la târguri cu „donițe, doage, putine, putinee, facalețe, site.”

Din documente reiese că așezările din aceasăa zonă sunt mult mai vechi decât actele

care întăresc unele posesiuni. Denumirea de “Casoca”, după cum afirmă învățătorul pensionar

Alexandru Dumitrescu, ofițer în rezervă, participant activ la cele două conflagrații mondiale ale secolului nostru, se păstrează din moși – strămoși.

Documentar, Cașoca este pomenită într-un hrisov de la 11 decembrie 1534, dat de Vlad Vintila, care întărea ocina mai multor localnici în urma unei judecăți „Io Vlad Voevod… dat-am domnia mea aceasta forma domniei mele lui Slivila si Stanciu si lui Nan ca sa le fie lor mosie la Sibicii pentru ca iaste a, lor batrana si muntele ce se cheama Tega si Caseuca”. Acest document, scris în târgul Buzăului a fost tălmăcit în românește de dascălul Vasile în iulie 1740. În sprijinul afirmației că satul de azi Cașoca este unul și același cu Casauca, pomenit documentar în 1534 amintim și alte denumiri de sate: Biseasca, Biseuca azi Bisoca, Sapeuca azi Sapoca etc.

Ca așezare omenească, comuna Siriu a existat probabil de pe la anii 1850-1860, dacă

nu chiar mai înainte. Ea a fost înființată de câteva familii de “târlași”, adică locuitori din alte

comune: Nehoiaș, Păltineni, Mlăjet etc., care aveau aici târle de vite, regiunea fiind muntoasă

și prielnică creșterii vitelor, pe care însă trebuiau să le păzească de primejdia fiarelor sălbatice.Această permanentă grijă de animale i-a statornicit de la o vreme pe târlași, care s-au așezat definitiv pe aceste meleaguri, înmulțindu-se și creînd satele ce alcătuiesc astăzi cadru

administrativ-teritorial al acestei localități.

Localitatea cu intindere istorică de 4 veacuri de trecut, presărate cu chipuri și fapte

voevodale sunt rămășițele “ d-nei Neaga” de la “Jețiu”și “Înșelata”, ori cele ale luptelor aprige

purtate de Mihai Viteazu cu ungurii pe Valea Harțagului, ea s-a nascut din framântarea și

durerea poporului român și se dezvoltă hrănindu-se din pilda marilor eroi ai neamului. De la

Mihai Viteazu și până la I și al II-lea Război Mondial, mii de vieți omenești și-au întrerupt firul pe crestele acestor munți rămânând doar oasele ce stau și astăzi cu cinste în “Cimitirul Eroilor”, ca mărturie vie a acestui clocotit trecut.

Istoria nouă a acestei localități este atestată documentar după 1944. Analizând cele

spuse mai sus deprindem că satele de pe valea Buzăului s-au format prin roire și inițial au

apărut ca sate de moșneni. Pentru început casele au fost risipite în grupuri mici pe toată valea

Buzăului în funcție de poziția proprietăților moșnești sau în funcție de rudenie. Grupurilor

mici, cu timpul li s-au adăugat noi și noi case dând naștere la mai multe cătune. În câteva cazuri ,cătunul era format din membrii aceleiași familii, ca de exemplu „Cătunul Leieștilor, Cristieni,Fercani, format în majoritate din locuitori ce poartă numele de Leau, Cîrstian, Fercu.

Vechea așezare a Siriului era renumită pentru calitatea pășunilor, creșterea oilor și

fabricarea cașcavalului – ocupație seculară care a atras atenția domnitorilor și a unor feudali din vestita familie a Cândeștilor. Printr-un hrisov din 1525 Episcopia Buzăului obținea de la Radu de la Afumați “ să aibă Casării în munții Buzăului, burdufe 6 și 16 cașcavaluri”. Creșterea oilor și prelucrarea laptelui, îndeletniciri de bază ale moșnenilor din aceasta parte s-a dezvoltat treptat.

Monumentul eroilor de la Siriu a fost construit începând cu 1936 și a fost dezvelit în

1938, de către Societatea Cultul Eroilor.

Statuia ostașului erou este confecționată din bronz, pe un soclu din blocuri de piatră, în

înălțime totală – soclu si statuie – de 6 m. Soldatul este reprezentat în poziție de atac, cu o

pușcă în mâna stângă și cu o grenadă în mâna dreaptă, simbolizând marea înclestare care a avut loc aici pentru oprirea înaintării armatelor germane în 1916 pe dealul Șoimul Siriului. Pe soclul statuii este inscripționat: „Pentru proslăvirea eroilor morți din Regimentul 3 Vânători și

Divizia 6 și celor care au luptat în 1916 pe aceste meleaguri barând pătrunderea armatelor

dușmane în spatele frontului armatei române”.

Osemintele celor căzuți au fost strânse și îngropate aici, într-o nisă săpată sub soclul de

piatră al statuii, constituindu-se astfel Cimitirul Eroilor. În 1966 au fost ridicate, în acest cimitir, două cruci mari din piatra. Pe cea din partea stângă a fost inscripționat: „Ostașii din

Regimentul 34 Infanterie. Sublocotenent Ștefanescu Gh. Ion, un plutonier și nouă soldați cazuți la 20 octombrie 1916, apărând vitejește acest pisc”. Pe crucea din partea dreaptă a cimitirului este inscripționat: „1916-1918. Pentru patrie. Aici odihnesc ostașii necunoscuți, căzuți vitejește pe aceste locuri în războiul 1916-1918”.

Amplasat inițial pe teritoriul comunei Siriu, pe prima terasă de pe partea stângă a

pârâului cu același nume – afluent al râului Buzău – ansamblul monumental a dăinuit aici până în 1975, când s-a început construcția barajului hidroenergetic de la Siriu. Atunci a fost mutat pe un amplasament deasupra șoselei care leagă județele Covasna și Buzău – D.N.10 Buzău –Brașov – pe malul stâng al barajului, pe o terasă care trebuia să îi pună în valoare toată măreția,dar care l-a îndepărtat, se pare, de cei cărora le era adresat.

Evoluția economică și demografică a comunei a început de la sfârșitul secolului trecut

prin înființarea unității de exploatare si prelucrare a masei lemnoase din zonă, în legătură cu

fabrica de mobilă de la Nehoiu, precum și coloana de transport a lemnului.

Odata cu începerea lucrărilor de hidroameliorare pe râul Buzău și construirea Barajului,

teritoriul satului Gura Siriului a fost dezafectat în proporție de 90%, construirea barajului și a

lucrărilor legate de acesta, drumuri, lac de acumulare, organizare de șantier, au adus modificări importante în configurația satelor Gura Siriului și Cașoca.

II.2 LOCUITORII

Locuitorii comunei Siriu sunt 99% români curați, munteni născuți și crescuți aici, în freamătul pădurilor de brad și fag, ori veniți din comunele vecine,avînd proprietăți aici.

În momentul de față ,comuna Siriu se încadrează în categoria unităților administrativ-teritoriale de talie medie. Potrivit Recensământului Național al popolației din anul 2011 numărul total de locuitori este de 3.211 din care 1.590 femei si 1.621 barbați, aflați în cele 1.012 gospodarii.

Structura populației dupā religie: Ortodoxă: 98.36 %;Romano-catolică: 0.03 %; Baptistă: 0.12 %; Creștină după Evanghelie: 1.44 %; Altă religie: 0.03 % .În Lunca Jariștei se află un număr de 350 gospodării, Cașoca 223 gospodării, Gura Siriului 22 gospodării, Colțu Pietrii 216 gospodării, Mușcelușa cu 201 gospodării.

II.2.1 Casele

Casele gospodarilor sunt așezate în pâlcuri, formând mici cătune, înlănțuite atât de-a lungul Râului Buzău, cât și pe văile laterale, cum ar fi, în dreapta Buzăului sunt cătune pe văile Siriul, Bonțul Sec și Bonțul Mare, iar pe stânga pe văile Giurca, Cășoca și Groșetul. În 1970 erau 1 061 de clădiri.

Majoritatea caselor erau mici și modeste, costruite din bârne, lipite cu pământ și văruite, acoperite cu șindrile de brad sau de fag și numai puține dintre ele aveau mai mult de două camere, o tindă, prispă și beci. Pe toată această întindere dacă erau 10% acoperite cu țiglă sau cu tablă. Deși locuiau în zonă de munte,cu mult lemn, unde se putea procura ușor dușumele, totuși erau foarte multe case cu pământ pe jos, care nu era nici practice, dar nici igienic.

Erau și case caracteristice zonei, care aveau două camere principale în față, numite „de curat” sau „casa mare”, cu dușumea pe jos, de regulă nelocuite și încărcate cu teancuri de țesături, plăpumi, perne, iar pe perete o scoarță frumoasă și un ștergar cu modele la nelipsita icoană. În fața lor era prispa, lată de 1-2 m, cu stâlpi și fațadă prelucrată în diverse moduri. În spate era polata, din două camera mai joase, care erau lăsate cu pământ pe jos, considerând că e mai potrivit pentru intrările dese cu murdărie de afară, pe încălțăminte. Aici se locuia și se pregătea hrana. Casa era construită pe un soclu înalt de piatră în care se delimita beciul.La o distanță apreciabilă era instalată private (closetul,latrina), deseori motiv de supărare între vecini, o cabină din scândură, cu un scaun de lemn și o groapă în pământ.

Familiile sărmane construiau căsuțe din nuiele împletite între stâlpi și lipite cu pământ, cum erau și târlele.Pe lângă aceste case, au existat bordeie, o simplă cămăruță, cu o intrare și cu o ferestruică, așa cum se aflau multe în cătunul Groapa Vântului.

Acum, în satele de pe valea Buzăului ,căsuțele și bordeiele au fost înlocuite cu vile, case mari și moderne. Din loc în loc,în satele lăturalnice, se mai găsește câte o căsuță cu prispă sau câte un bordei aproape dărâmat.

II.2.2 Portul

Portul bărbaților și al femeilor era cel caracteristic de munte. Bărbații purtau ițari (ceoareci) din dimie albă, țesută în casă și bătută bine în piuă (chiuă). Cămașa era din in sau cânepă, mai târziu din bumbac, ba chiar și din lână pe timpul războiului. Avea mânecă largă și guler îngust, drept, iar în loc de nasturi se puneau „băiri” de ață. Cei mai avuți, considerați fruntașii satului, purtau fustă peste ițari. Peste mijloc erau încinși cu brâu roșu și bête, iar unii cu chimire frumos dantelate și bătute în alămuri. În icioare purtau opinci din piele de porc, mult mai târziu și din cauciuc, fixate cu nojițe negre din păr de capră, peste obiele albe din aceeași dimie cu ițarii. Cu timpul, nojițele au fost înlocuite cu, curele, în special la opincile din cauciuc.

Pe cap aveau pălărie sau căciulă alungită (țuguiată), de regulă îndoită într-o parte. În vechime,bătrânii aveau căciuli cu fundul lat. Pe corp puneau vestă de dimie, numită „lăibărică” sau „jiletcă”,apoi „mintean”sau „zeghe”, care se mai numea și „zăbun” .

Mai toată lumea matură purta „glugă”de dimie albă, cu dungi negre, acoperită de capac de ciucuri, pe care în vreme ploioasă o punea pe cap.

Femeile purtau fotă și cămașă albă,cu mînecă largă, de in, cânepă sau bumbac, din pânză țesută în casă ți înălbită la soare după mai multe înmuieri în apă. Peste mijloc, brâu roșu și bete cu dungi colorate. În picioare opinci, cu nojițe negre din păr de capră, peste ciorapii și „gleznarii”de lână albă, făcuți cu „model” și terminați de jur-împrejur cu „colți”. Pe cap cașmir negru ori tulpan alb.Pe corp „lăibărică” și mintean.

La sărbători, mai ales la cele mari cum sunt Paștele,Înălțarea Domnului, Rusalii și altele, precum și la sărbătorile naționale se împodobeau cu ii din pânză de bumbac, cusute cu râuri de arnici de diferite modele și culori, cu modele și cu fluturi, încheiate cu un fel de ajur. Tot postul Paștelui coseau fetele la ii și a doua zi de Paște îmbrăcau ceea ce aveau nou.

Acum portul este modern, în toate felurile. Costumele naționale se mai îmbracă numai la serbări și întreceri artistice, ca o podoabă de plăcută amintire a trecutului uitat!

II.2.3 Hrană

În Munții Siriului, foarte rar se făcea pâine în casă, toată lumea mânca mămăligă-alimentul de bază.Între cele două războaie era o brutărie la Broasca de la care se distribuia pâine cu căruța trasă de un cal.

Lângă mămăligă și pâine stătea cartoful, sau cum spunea omul obișnuit „cartoafa”, folosită atât în hrana oamenilor cât și a animalelor. Aici erau specifici „pârpălacii”,cea mai simplă și sănătoasă mâncare de cartofi. Se spală cartoful și se taie în felii groase, se sărează și se coc bine pe ambele fețe, pe plită. Se consumă ca atare. Cartofii reprezintă furajul de bază pentru porci.

Dintre „legume”,pe primul plan erau laptele și produsele lactate. Hrana cea mai obișnuită, luată la muncă de zi cu zi, era mămăliga cu brânză.

Carnea era nelipsită în meniul zilnic. Era vorba de carne de porc, de pasăre, de miel, oaie, capră, vițel, crescute în curtea țăranului.Surse de carne erau și vânatul și pescuitul, care odinioară erau practicate frecvent pentru mistreți, căprioare, cerbi și urși, respective pentru păstrăv, lipan, clean, mreană.

Și vegetalele erau consummate frecvent în zilele sau perioadele de post, cum ar fi fasolea, varza, urzicile, cartofii, prunele, știrul.

Despre știr se spunea pe la Băile Siriu:

„Dragomir fuge de bir,

Dă peste oala cu știr:

Varsă știrul,

Plătește birul.”

O altă delicatesă a zonei este și acum buretele murat în saramură sau în oțet.În Munții Siriu, consătenii colectează „negrișori,păstrăvi,mitarca,hribul,roșcovelul de brad,pâinea pădurii,etc.”

II.2.4 Limbaj

Limbajul folosit la Siriu, de oameni fără sau cu puțină carte, era de tip arhaic și asemănător cu cel din Moldova.Majoritatea oamenilor, de bună credință, încă își mai deapănă păsurile sau amintirile în graiul părinților și al bunicilor, dar totdeauna caută să nu rezulte din cele spuse ceva urât. În mod curent f este exclamat prin h (herăstrău), p în chi(chiatră,chicior), m trecut într-un sunet special, reprezentat de n (miere-niere,mic-nic),etc.

Apelativele din familie sunt:tăticu,mămica,nenea,țața, mai vechi dada și rar lelea. Pentru bunici se utilizează tata-mare,mama-mare, dar și mamaie, tatae, bunicul, bunica. Foarte frecventă în conversația dintre două persoane de vârste diferite, în familie și în afara ei, este nelipsită vorba bre, provenită din limba turcă.

II.3 INSTITUȚII

Orice comunitate de oameni, mai mare sau mai mică, este dependentă de anumite instituții prestatoare de diverse servicii, din domeniul material, instructive-educativ sau spiritual. Comuna Siriu, atât de lungă și ramificată, prezintă impedimente serioase care adesea taie interesul oamenilor de a intra în contact cu astfel de instituții. Distanțele foarte mari, adesea cu urcușuri și coborâșuri, lipsa mijloacelor de transport și vremea capricioasă determină omul ajuns la bătrânețe să pregete să plece la drum, chiar atunci când este presat de anumite interese.

II.3.1 Școala

Pentru o populație, lipsită în bună parte de mijloace de trai, cum a fost și mai ales este cea de la Siriu, școala nu s-a bucurat prea mult de interesul părinților, cum s-a bucurat biserica. Școala avea în vedere numai populația tânără, în timp ce biserica se adresa tuturor. Copiii învățau 3-4 clase și apoi se ocupau de-ale vieții. Generații și generații au procedat astfel, de aceea răsăreau puțini oameni de seamă. Numai în perioada socialist, când condițiile de școlarizare au fost foarte favorabile și copiilor de la Siriu, mai mulți dintre aceștia reușind să treacă pragul universităților.

Aproape toți copiii au învățat la „Școala Lt. Gh. Dumitrescu” de la Broasca, așezat în amonte de Gura Cașocii, care avea două clase mari, cea din dreapta era prevăzută cu șcenă, un culuar de intrare în fundul căreia era cancelaria. În perioada 1934-1937 se fac „Reparațiuni și îmbunătățiri la școala din satul Siriu, în valoare de 13 000 de lei”( Tegăneanu 1937).

Dar nu acest local a fost cel mai vechi. Din spusele vârsnicilor, reiese că primul local de școală a fost un han nou, nelocuit, situate vizavii de școala amintită. Casa ar fi fost a lui Dumitru Popescu, bunicul preotului Costică, fie primit de zester de la socrul său, fie construit de el, ceea ce este mai verosimil pentru că lipsea din foaia de zestre.

Primul învățător în acest local inițial a fost Ion Gh. Dumitrescu („Domnu Ion”), fiul preotului Giurgea Dumitrescu, pe atunci de 17 ani, adică prin 1900. Ca învățător era plătit de părinții copiilor, câte un leu pe lună de fiecare copil și cursurile erau frecventate de circa 40 de copii de pe întreg teritoriu devenit mai târziu comună. Între timp nu se știe ce s-a întâmplat cu hanul, cert este că școala s-a mutat în central satului Broasca, în casa lui N.G. Popa, apoi în casa lui Iacob Sandu. Din nou s-a mutat în amonte, în casa lui Mihai Ologu. În acest răstimp de peregrinări s-a construit localul „Școlii Lt. Gh. Dumitrescu”,cunoscută apoi de toată lumea ca Școala de la Broasca.

După I.Dumitrescu, care a funcționat doi ani, a urmat fratele său, Nicolae Dumitrescu, înlocuit repede de fratele său mai mic, Emil Dumitrescu, după care vine Ioan I. Popescu, paroh de la Bâsca Rozilei. Este evident că acești „învățători” știau carte, dar nu aveau o pregătire instructive-educativă adecvată acestei profesii, de aceea și școlarizarea copiilor era pe măsură.

Prin anii 1905-1907 se instalează ca învățător Alexandru Popescu, din comuna Șotrile, Județul Prahova, care a profesat la început tot în casa lui Mihai Olaru și apoi în localul nou. Era un învățător destoinic, bine pregătit și conștiincios, dar tot pe atât de aspru și pretențios.

Din „mâna”lui au ieșit elemente bune, care au făcut cinste școlii, satului și în cele din urmă învățătorului. Foștii lui elevi își aminteau cu respect și recunoștință de el. După vreo doi ani face transfer reciproc cu Constantin Dumitrescu, un alt fiu al preotului Giurgea, care fusese numit învățător la Șotrile și astfel fiecare ajunge învățător în satul său natal. Nu profesează decât doi ani pentru că se transfer la Mărunțiș, unde se căsătorise. Îi urmează fratele său, Ștefan, zis Gheorghe Dumitrescu, care a murit în primul război mondial. După război, numele lui a fost pus pe frontispiciu școlii până în 1945, când a devenit Școala Elementară Broasca.

În timpul ocupației germane (1916-1918) a revenit ca învățător Ion Dumitrescu până s-a demobilizat fratele său Alexandru Dumitrescu și s-a transferat aici, de la Nehoiașu, funcționând până la pensionare. El a rămas un pivot demn de reținut al școlii de la Siriu.

A urmat Ștefan Dumitrescu, un bărbat brunet, înalt și subțire, de mare omenie, delicat cu elevii, regretat de toată suflarea când s-a înecat (1943) la Piatra Husului, făcând baie.

În 1941 s-a creat un nou post de învățător pe care a fost numită Maria C. Popescu (1920-2004), soția preotului Costică, cunoscută sub numele „Preoteasa”, model de coștinciozitate și comportament, dar și un ușor spirit de severitate care are rol didactic benefic, de respect în fața elevilor.

Cu timpul, populația a sporit și în zonele periferice, de unde cu greu se ajungea la școala de la Broasca. Pentru acei copii, supuși zilnic la efort fizic, școala devenea ineficientă. Cum la Băile Siriu se întemeiase un sat destul de consistent, cu populație parțial imigrantă și cum nu departe de acesta se afla un sat de rudari, a sporit repede numărul copiilor care trebuia școlarizați. Astfel a apărut necesitatea înființării unui post de învățător la Băile Siriu. A fost numit învățător Constantin D. Gojman, din Gura Teghii. Inițial a funcționat în una din camerele casei lui Ion G. Dihoru. După aceea s-a mutat într-o cameră a Cantonului Direcției Generale a Drumurilor, de lângă podul de peste Buzău, cu învățătorul Nicolae Briciu din Nehoiașu, mai apoi cu suplinitoarea Doamna Repede. Un timp , școala nu a mai funcționat la B. Siriu, iar elevii trebuiau să meargă la Broasca.

Ceva mai târziu, prin 1944-1945, la Băile Siriu se primește un local nou de școală, vizavi de Băi, cu diferiți învățători, între care prima a fost Doamna Mița , apoi o basarabeancă refugiată din cauza războiului, cu numele Nedelcu Milka și, mai târziu Nadbai Marian, care locuiau în clădirea școlii.

Odată cu reforma învățământului (1948) s-a proclamat și laicizarea lui, prin Constituția Republicii Populare Române, din 13 aprilie 1948, eliminându-se deci religia din programele de învățământ și separându-se biserica de stat. Preoții, intelectuali de frunte ai satelor, au fost îndepărtați de școală, de tineret.

Tot în anul 1948 s-a înființat încă un post de învățător, cu destinația „Școala Elementară Gura Bonțului”, la care , după un an, s-a mai adăugat unul și mult mai târziu cel de al treilea. La această școală nouă participă copii din centru satului Broasca, din Mușcelușa, Înșelata, Priporul Bonțului și Bonțul. Neavând local propriu, respectiva unitate de învățământ a funcționat un an de zile în Cantonul Direcției Generale de Drumuri din punctul Pițigoiul și mai mulți ani în casa lui Gicu Sandu, agent sanitar al comunei, până în anul 1958, când s-a putut folosi o singură clasă din noua clădire de la Gura Bonțului.

Creșterea numărului de copii și tendința populației locale către învățătură, încurajată de regimul respectiv, s-a aprobat și al treilea post la Gura Bonțului.

Prin anul 1949 s-a înființat școala „Gura Siriului”, cu un post de învățător, care a funcționat în casa unui localnic, la care participau copii de la Siriu, Valea Siriului și Giurca. Cu timpul s-a mai aprobat un post. La această școală au funcționat ca dascăli Leonte Ion și Leonte Maria.

Până în anul 1974 funcționau următoarele școli:

Școala Siriu-Băi, clasele I-IV,

Școala Gura Siriului, clasele I-IV,

Școala Gura Bonțului, clasele I-IV,

Școala de centru Broasca (acum Lunca-Jariștei), clasele I-VIII.

După începerea construcției barajului (1974) au dispărut școlile Siriu-Băi și Gura Siriului, situate în amonte de baraj , ca efect al evacuării populației.

În perioada 1977-1978 s-a construit un nou local de școală în centru satului Broasca (Lunca-Jariștei), cu 22 săli săli de clasă, cu opt cabinete de specialitate, înzestrate cu aparatură și material didactic moderne, prevăzut cu încălzire centrală și instalații sanitare interne. La această școală , cu clasele I-VIII, profesează 6 învățători și 14 profesori. Este prima dată când se vorbește la Siriu de cadre didactice profesori. În noua școală s-au prelungit studiile la 10 clase pentru că muncitorii specializați la diferite șantiere hidrotehnice au venit cu familiile în care erau mulți copii ce trebuia să urmeze școala. Urmau cursurile circa 500 de elevi. A funcționat și o școală profesională pentru pregătirea cadrelor necesare construcției barajului, care avea peste 150 de cursanți. La grădinițe mergeau circa 200 de preșcolari. Tot în aceeași perioadă (1974-1994) s-a construit și o grădiniță cu program prelungit, în special pentru familiile lucrătorilor la baraj.

Localul vechii școli, prin care au trecut generații și generații, a fost transformat în atelier de remediat țesăturile unei interprinderi, actualmente devenind o adevărată ruină.

În momentul de față, în comuna Siriu funcționează 5 unități de învățământ (3 grădinițe cu program normal, și două școli) ce își desfășoară activitatea în clădiri proprii, corespunzătoare din punct de vedere funcțional și au dispunere unitară pe intreg teritoriul comunei.

În rețeaua de unități școlare din comuna Siriu își desfășoară activitatea cadre didactice

de specialitate, fapt ce dă posibilitatea copiilor de la vârsta preșcolară până la nivelul

învaățământului profesional să urmeze forma de învățământ corespunzătoare vârstei.

II.3.2 Biserica

Parohia Siriu, ca unitate administrative-bisericească s-a înființat în anul 1893, prin legea lui Tache Ionescu, deși așezarea se estimează a se fi înfiripat pe la 1850-1860. Inițial, ca filială a comunei Nehoiașu, se numea Parohia „Cășoca” de la pârâul cu același nume, la vărsarea căruia s-a construit biserica, și era păstorită de preotul grămătic, Ion Crăciun.

Cum din 1930 se delimitase Comuna Siriu de Comuna Nehoiașu, s-a modificat și numele parohiei. Prin decizia nr.55.528 din 1942, Ministerul Cultelor a aprobat noul nume, Parohia Siriu.

Biserica era construită din bârne și căptușită cu scânduri pe ambele părți, fiind învelită cu șindrilă. Era mică și joasă, și avea formă de cruce ,cu o turlă mare și două mici. Modestia ei arhaică, camuflată oarecum de coronamentul molizilor din jur, grăia parcă despre credința primilor enoriași care au construit-o. La 1870, oamenii existenți atunci, îndemnați de păstorul lor, au ridicat-o din temelii pe un teren „dăruit de Isar R.Titulescu și Gavriil Mușa”,după cum se scria în pisania de deasupra ușilor.

Picturile sfinților aveau o valoare artistică deosebită deoarece fuseseră executate de doi pictori buni cunoscători ai iconografiei bisericești ortodoxe. Clădirea a fost sfințită de Protopopul Petru Iconomu la 8 iunie 1872.

În afară de altar , naos și pronaos, în 1906, când păstorea Giurgea Dumitrescu, s-a atașat un pridvor cu geamlâc, în care se citeau „lepădăturile” de la botez, se vindeau lumânările și cărțile sfinte.

După decesul pr. C.M.Popescu, bisericuța de lemn a fost demolată pentru că fusese atacată de o ciupercă și înlocuită cu una din ciment. A fost sfințită de episcopul Epifanie la 19 septembrie 1999. Noua clopotniță este construită din cărămidă. Din materialele recuperate de la vechea biserică, inclusive din clopotniță, s-a construit un muzeu parohial.

II.3.3 Primăria

Este instituția principal care asigură funcționarea unei comunități ai cărei componenți trebuie să-și știe drepturile și obligațiile. Buna funcționare a acestei instituții depinde nu numai de nivelul de civilizație al populației, ci în mare măsură de inteligența și pregătirea primarului, de înțelegerea lui că trebuie să-i servească pe cei care l-au ales și nu propriile interese, cum se întâmplă adesea.

După oficializarea Comunei Siriu(1931), aceasta apare deja semnalată în anul 1932, prin primăria sa, în actele oficiale ale județului.

În perioada interbelică, erau aleși primari numai oameni de vază, cu stare materială bună și cu ceva cultură pentru a-și înțelege rolulț astfel ca să nu considere funcția public doar o cale de înavuțire.În această categorie trebuie să-i amintim pe foștii primari Costache Briciu, Tache Sandu, Ștefan Ciuntu și Petre Tănăsescu, au urmat Ion Gherghe și Constantin Pelmuș.

În perioada 1950-1960 au fost aduse la conducerea primăriei persoane din rândul muncitorimii (din fabrici și uzine), care s-au dovedit a fii mai omenoase decât unele localnice. Au urmat Gheorghe Gorân-colectivizatorul, Elena Pană, Ion Leau ,etc. Din anul 2008 este primar Cornel Dumitrescu care a fost dorit de populație și pare a fii un bun gospodar.

II.3.4 Căminul cultural

A fost înființat în mai 1942 la parterul unei case ,care cuprindea birou, bibliotecă cu multe cărți, farmacie și sală de lectură. Căminul era abonat la 16 ziare și reviste, avea joc de șah, de table, țintar și aparat de radio. Localul era împodobit cu tablourile scriitorilor români. Toate acestea s-au distrus în timpul războiului din 1944.

După 1960 a fost construită actuala clădire a Căminului Cultural care începuse să se năruie, dar a fost renovat prin anul 2008/2009.

Biblioteca comunală și-a mărit treptat fondul de carte ajungând acum la 7.100 de volume și 10 calculatoare.

II.3.5 Sfatul de împăciuire

A fost înființat la începutul anului 1943, cu scopul de a ușura munca magistraților și de ai ajuta pe cetățeni în problemele judiciare. Sfatul de împăciuire era compus din preotul satului, care era președinte, doi membrii titulari și un învățător mai în etate. Membrii erau recunoscuți și întăriți în funcție pe un an, de către judecătorul „Plășii” respective. Activitatea Sfatului de Împăciuire a dat roade , împăcând peste 200 de împricinați. Arhiva a rămas la primărie, unde se țineau și ședințele , dar în timpul războiului s-a distrus în totalitate.

II.4 OCUPAȚII

Cele mai vechi informații privind ocupațiile celor care trăiau în lungul văii montane a Buzăului ni le oferă C.Aricescu (1872) cu prilejul excursiei făcute până la Crasna:

„Întâlnind cotige sumă cu scânduri de brad și fag,

Și bătrâni cu barbe albe rezimați de un toiag;

Herăstrae înecate,altele funcționând,

Și odăi, și mori, și pive, și oameni șițe lucrând

Și bușteni, și bile multe pe al albiei torent,

Ce sălta din piatră-n piatră, cu zgomot surd și strident.”

Cred că este potrivit să citez și pe A. Vlăhuță care a exprimat și el, în puține cuvinte, principalele preocupări tradiționale practicate la Siriu:„În depărtare, cât gonesc ochii, se desfac podișuri verzi, plaiuri luminoase ce se lasă în cascade pe stepenele (treptele) munților, către satele răslețite pe văi- târle de oi se zăresc pe sub poalele codrilor, mori și herăstraie de-a lungul apelor”. Despre preocupările oamenilor de la munte scrie și învățătorul Sârbescu-Lopătari (1913), „În munți cu păduri, ei se ocupă cu tăierea pădurilor, din care fac scânduri, grinji, căpriori, șindrilă, doage, hârdaie, putini,etc.” Trebuie menționați rudarii de la Groapa Vântului care prelucrau lemnul moale în coșuri, găvane, copăi, fuse și linguri, iar alții prelucrau fierul, în special pentru potcoave, și potcoveau animalele de tracțiune.

La Siriu, se scrie într-o carte mai veche,că „Meseriașii sunt puțini, un potcovar, un cismar foarte priceput și….cam atât”(Rașcu 1930). Din relatările autorului din urmă mai rezultă și alte preocupări importante, anume că „locuitorii de la Cășoca și Broasca, toți români, sunt foarte gospodari și ospitalieri. E greu până ce le faci cunoștință, că pe urmă te simți ca în familie. Pe malul Buzăului muncesc toată ziua la prășitul popușoiului, la strâns inul sau cânepă și la pășunat cu vitele. Merii,nucii, cireșii și mai ales prunii, îi întâlnești la fiecare pas. Gura Siriului, sat cu mori și herăstrae, dar mai sărac decât Broasca și Cășoca. La Băile Siriu vin adesea țărani cu păstrăvi proaspeți aduși tocmai de la Bâsca sau Arțag. Pânea se adduce cu căruța din Broasca și poșta vine zilnic cu mașina. Deși ținutul Buzăului e renumit prin fabricarea țuicei, n-am văzut nici la iarmaroace în zile de sărbătoare, oameni în stare de ebrietate.” Putem deduce din cele spuse că pomicultura, mai ales în privința prunului, era de mult o preocupare destul de important, dar limitată de spațiul cultivabil.

Dintr-o statistic rezultă că circa jumătate din populația comunei era activă în următoarele domenii:

45% -diverse ramuri industrial 2% -în școală,cultură,sănătate

43% -în agricultură 6% -alte preocupări

2% -în construcții (Briciu 1980)

2% -în comerț

II.4.1 Creșterea animalelor

Ocupația lor principală, de la început a fost creșterea animalelor. Baza furajeră este destul de întinsă și variată, nu degeaba se spunea, „Siriu, a cărui earbă rivalizează cu cea din Penteleu”(Iorgulescu 1881). Și alți autori (Sârbescu-Lopătari 1913) recunosc condițiile excelente de la munte pentru creșterea animalelor, „Pe golurile munților, unde sunt pășuni cu iarbă grasă, pasc numeroase turme de oi ale sătenilor din județ. Din laptele lor se fac brânzeturi, cum rar se găsesc în altă parte; astfel e cașcavalul de Penteleu.”

II.4.2 Exploatarea pădurilor

Munca la pădure era cea mai grea, dar și cea mai prost plătită. Viața forestierilor se petrece în izolare și sălbăticie, dar multe familii de localnici și-au asigurat existența muncind la pădure. Moșnenii stăpâneau pădurea, dar nu o distrugeau, pentru că „Lor le era milă de codrii întunecoși, căci acești codrii erau adăpostul lor, aici era casa lor , și tot codrul era apărătorul lor contra urgiei păgâne”(Sârbescu-Lopătari 1906)

II.4.3 Industria lemnului

În trecut ,în lungul pâraielor sau mai ales la gura lor se aflau ferăstraie care, folosind forța apei, despicau buștenii în cherestea pentru nevoile personale sau pentru vânzare. Oricine înjgheba o gospodărie avea nevoie de cherestea, inclusive pentru gard. De la primitivele fierăstraie s-a ajuns la cunoscutele fabric de cherestea, „Furnica” și „Manolescu”. Prima se aproviziona cu bușteni de la Harțagu, a doua de la Giurca.

II.4.4 Cooperativa Agricolă de Producție (C.A.P)

Pentru că o parte din populația din Siriu avea pământ arabil la câmpie, a avut ca urmare comas area în Cooperativa Agricolă de Producție „8 Martie” Siriu, ceea ce a nemulțumit profund populația mai ales pentru includerea fânețelor locale. O familie rămânea numai cu un lot de folosință. Aici se potrivesc minunat versurile talentatului poet dat de Siriu, L. Mănăilescu (2009):

„Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în șoaptă

Iar cireșii bunicului, înscriși în CAP,

Se lepădau ca satana, de floare….”(Vremea filmelor rusești).

Inițial (1957-1960) a fost Întovărășirea Siriu unde se lucra cele 200 ha de teren arabil de la câmp. După încheierea colectivizării (1962), cooperative a funcționat mult timp, iar populația deja se obișnuise cu acest system de agricultură, care convenea mai ales persoanelor mai în vârstă.

Cooperativa a avut ca președinte pe Nicolaie Șerban până în anul 1989, apoi din 1991 pe Nicolae Olteanu până în 1998, când a trecut președinte la Primăria Siriu.

Pe teritoriul comunei se punea accent pe creșterea animalelor la care lucrau mai ales femeile.

Între timp terenurile au refenit la proprietari, doar cele de la câmp fiind într-o formă de cooperativă.

II.4.5 Munca intelectuală

Intelectualitatea reprezintă acea parte a populației care își câștigă existența în cea mai mare măsură prin muncă cu mintea (ingineri, contabili, preoți, profesori și învățători, medici etc.).La Siriu procentul lor era extrem de redus, abia după reforma învățământului (1948) și mai ales după înființarea școlii generale din Broasca, procentul acestei populații a mai crescut. Nici locuri de muncă specifice nu erau prea multe.

Intelectualitatea s-a rezumat mult timp la preoți și învățători care au contribuit la educarea tineretului. Cu înființarea Școlii Gimnaziale și cu obligativitatea studiilor școlare, numărul persoanelor școlite a crescut considerabil. Mulți tineri au reușit să absolve liceul și facultatea.

Din cât cunoaștem, înainte de 1944 nu erau cu studii superioare decât medicii frați, Gheorghe și Nicolae Briciu. După aceea, prin înlesnirile și seriozitatea cu care era privită școala de regimul socialist, numărul intelectualilor cu studii superioare din rândul sătenilor cu gospodărie mijlocie a crescut.S-a înregistrat atunci generația de aur a intelectualilor cu studii superioare, compusă din tineri care au dus spiritual muncii cinstite al părinților departe la locul lor de muncă, unii dintre ei afirmându-se în meserie.

Iată ce a notat un reporter în anul 1970 despre intelectualii noștrii:„Siriul se mândrește cu faptul că a dat țării șase ingineri, zece cadre didactice, patru ofițeri, că unul dintre locuitorii comunei este cercetător la Academia Republicii Socialiste România, iar altul primarul orașului Făgăraș, că artistul liric Benone Sinulescu duce peste mări și oceane frumusețea cântecului românesc….”(Băciucu 1970).

Mulți școlari de la Siriu s-au despărțit greu de ambianța, chiar sărăcăcioasă fiind, a locului natal, cu dorul în suflet, pe care unii îl păstrează viu și la vârsta senectuții, precum a simțit și poetul nostru (Mănăilescu 2009):

„Mi-am îmbrăcat aripile cu urși și căprioare,

Strâmte de duminică, Apoi am zis:

Apa sfâșiată de păstrăvi Săru mâna mamă și tată,

Am vârât-o într-o lacrimă, eu plec să învăț cititul,

Am îndesat munții în buzunare și socotitul,și muritul !…”

și ghiozdanul l-am umplut (Plecarea din copilărie)

A urmat o pleiadă de alți intelectuali proveniți de la Siriu care au împânzit țara. În present, numărul tinerilor intelectuali este iar în scădere din cauza cheltuielilor școlare și a intensificării sărăciei părinților.

II.5 Datini și obiceiuri

Datinile și obiceiurile locului sunt multe și menținute din moși strămoși. Cele mai importante în istoria comunei sunt Nașterea Domnului și Anul Nou, Nunta și Ziua Eroilor.

5.1 Crăciunul

Ajunul Crăciunului este pentru toți copiii un prilej așteptat cu mare bucurie și nerăbdare, fiind vorba de mersul cu „Colindul”. În Ajunul Crăciunului, copiii merg din casă în casă să anunțe, să reamintească Nașterea Domnului , cântând colinde la ferestrele luminate ale creștinilor care îi răsplătesc cu „colindeți”.

5.2 Ajunul Anului Nou

Dimineața vin copiii „cu plugușorul”, având în mână câte o ramură bifurcată, între ramurile căreia este situat un clopoțel. De obicei umblă câte doi copii, unul având plugușorul iar celălalt sorcova și cântă la ferestre colinde cu caracter moral-creștin, din care se desprind idei sănătoase, luate din creștinism și din practica vieții și difuzate pentru îmbunătățirea morală a societății.

Buhaiul . Seara veneau flăcăii cu „Buhaiul” sau „Plugul Mare” , organizați în cete de 10-12 inși, cu multe clopote,bici pentru pocnit și cu buhaiul propriu-zis, o putină goală, cu fundul din tasma (piele de oaie rasă) prin care trece o șuviță din păr de coadă de cal, degresată cu leșie , care se trăgea printre degete, iar tasmaua vibra și scotea un sunet asemănător cu mugetul de taur,de unde și numele de „buhai”.

Astfel organizate, cetele se instalau la ferestrele gospodarilor, iar unul dintre ei recita urări bune celor din case, pentru anul următor. Cea mai veche și aproape unică urare a fost aceea în legătură cu întemeierea neamului românesc, prin participarea împăratului Traian, continuată cu frumusețile și bogățiile țării noastre, care dau românilor posibilitatea unui trai îmbelșugat, prin muncă voioasă în gospodărie și pe ogor. Recitarea se încheia cu urări de sănătate, copii buni belșug de grâne, de vite și de bani. Aceste obiceiuri se mențin și în zilele noastre.

5.3 Paștele