Conceptul de educa ție și proiec ția omului educat în lumea arabă [628180]

Universitatea din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine
Secția de Arabă

Conceptul de educa ție și proiec ția omului educat în lumea arabă

Autor:
Daniela Savu
Profesor coordonator:
Conf. dr. Laura Sitaru

CUPRINS
1. Introducere
2. Istorie si intelesuri ale cuvantului Adab
3. Viziunea lui Ibn Muqaffa ʿ
4. Viziunea lui Al Ǧāḥiẓ
5. Ghidul student: [anonimizat]
6. Rolul moscheii
7. Intelepciune
8. Cuno astere
9. Anti-eroi
10. Concluzie

I. Introducere
―a-ṭ-ṭalabu l -ʿilmi farīḍatun ʿalā kulli muslimin ‖
(http://www.ahlalhdeeth.com/vb/showthread.php?t=100909 , accesat 6/06/2017, 20:58)
Manierele in multe culturi, nu doar cea islamica, sunt determinate de conditiile locale si
astfel de schimbarile suferite de acele conditii. Din nevoile recurente se nasc obiceiuri pentru
individ si traditii pentru grup, dar aceste rezultate sunt consecinte ce nu au fost vreodata
constien te, intentionate sau prevazute. (Marwān Ibrāhim al -Kaysī, 1986, p. 13)
Traditia Profetului alaturi de multitudinea de hadi ṯuri si interpretari care s -au elaborat si
bineinteles, maretul Coran, au contribuit la crearea conceptului de musulman ideal, al omului
care din punct de vedere islamic intruneste toate calitatile pe care le promoveaza religia
musulmana. Ambele surse care au influentat major indeletnicirea adabului, fusesera concepute cu
intentia de a servi drept ghid omului in relatia sa cu Dumnezeu, cu semenii, cu el insusi si
chiar cu viata in aspectele ei cele mai intime.

Astfel, conduita si obiceiurile islamice nu sunt inconstiente , ele sunt deriv ate din doua surse
principale Coran si Sunna si astlfel, in cel mai strict sens, inspirate divin . (Marwān Ibrāhim al –
Kaysī, 1986, p.14)
Coranul si S unna trateaza princi palele probleme care apar in societatile umane in diferite
etape. I slamul acopera atat probleme de ordin economic politic, civic, cat si reguli de conduita
legate de rutina, interactiune umana, r elatii, valori, atitudini. C aracterul div in al bunei conduite in
islam il implica totodata pe cel religios, dar nu atribuie valoare deontica fiecarui detaliu de buna
conduita este obligatoriu. Aceasta cunoastere variaza intre interzis si recomandat, astfel ca unele
practici sunt interzise prin lege sa u pedepsite, al tele sunt dezapr obate de comunitatea musulmana,
iar altele nu aduc dezaprobarea comunitatii daca sunt incalcate. (Marwān Ibrāhim al -Kaysī, 1986,
p.15)
Stilul C oranului tinde sa fie ca un discur s adresat unui ascultator. mesajul e ca o
proclamare, o avertizare pentru cei care aud si inteleg ca ei sa ia imediat masuri si sa se
directioneze spre dumnezeu, tot ei ar trebui sa se lepede de necredinta si scepticism. O femeie sau
barbat musulman, este o persoana care a raspuns la imperativu l coranic \'crede si fa bine \'.
Coranul afirma ca a face bine si a avea credinta sunt fara indoiala legate intre ele, astfel ca
evaluarea finala va avea loc pe baza actiunilor si credintei individului in ziua judecatii. In
contextul vietii pe pamant, nici un individ nu are dreptul de a -i judeca pe altii. Nu exista preoti in
islam, nici alti mediatori intre credinciosi si dumnezeu, fiecare musulman trebuie sa decida pentru
el si sa si asume consecintele. La un anumit moment in istorie o majoritate poate avea anumite
convinger i asupra unui anume tip de comportament, iar de obicei, au. Dar nicio judecata nu e
finala pana la ziua judecatii finale pentru ca Dumnezeu nu poate fi mediat prin istorie si de
asemenea , nici nu exis ta o certitudine ca drumul ales va fi inevitabil accepta t de Dumnezeu ca
fiind cel corect . Din cauza incertitudinii create, nu se poate vorbi de interpreti ai gandirii etice in
islam, pentru ca in final evaluarea finala este doar a lui D umne zeu. (Marwān Ibrāhim al -Kaysī,
1986, p. 18 )
Dintr-o nota explicativa de la pagina 31 a Tratatului despre zgarciti, tradus de Grete
Tartler , ni se explica ca sensurile notiunii de adab include: ―virtutile sufletului si buna creste,
suma cunostintelor, obiceiurilor traditionale, sunna, politetea si bunele maniere, regulile de
purtare, datoria implinita, incepand cu secolul al III -a al h eğirei, mai cuprind si toate stiintele,

artele, profesiile (in afara de fiqh, dreptul musulman), filologia de toate fe lurile, retorica, metrica
etc.‖ (apud Carlo Alfonso Nallino, La litterature ar abe des origines a l'epoque Umeyyade , Paris,
1950)
Cu toate acestea, educatia a fost intr -o majoritate covarsitoare a cazurilor, un
privilegiu, fiind destinata, cateodata chiar exclusiv, doar anumitor paturi sociale, nu oricine invata
sa scrie si sa citeasca, insa o educatie non -formala avea sa fie sustinu ta fara incetare in sanul
familiei, o educatie ce vom vedea ulterior ca isi regaseste radacinile atat in perioada gahiliei, cat
si in perioada de dupa aparitia islamului.
II. Istori e si intelesuri ale cuvantului ʾAdab
Ramura pe care am secționat -o din larg a coroan ă a conceptului de educație în islam,
poartă , în limba arabă, denumirea de ―‘adab‖ , denumire ce are ca prim înțeles echivalentul a ceea
ce ar inseamna pentru noi, literatură, dar urmărind definițiile date de două dintre cele mai
cunoscute dicționare de limba arabă vom face o incursiune în etimologia cuvântului și a celorlalte
înțelesuri pe care le evocă.
Traducand explicatia gasita in ―L‘ encyclopédie de l‘Islam‖, i storia cuvantu lui Adab ,
reflectă într -o dimensiune mult mai clară și mai extinsă evoluția arabismului din preislam până în
zilele noastre, în comparație cu istoria cuvintelor dīn și ʿilm. În sensul sau cel mai vechi, acesta
poate fi considerat că sinonim al cuvântului sunna, al tfel spus, obicei, cutumă, normă ereditară de
conduită, primită de la strămoși sau de la cei ce erau luați drept model, în aceeași termeni în care
a fost adoptată sunna Profetului de către comunitatea să. După etimologia cuvântului propusă de
Vollere și Na llino, plurarul lui adab, ādāb, se consideră a fi format pe baza cuvântului da‘b,
obicei, de unde a derivat singularul adab, deși lexicografia indigenă îl atribuie rădăcinii ‘db ce
poartă sensul de festin sau lucru minunat, fără de seamă . În orice caz, sen sul cuvântului a rămas
acela care i -a fost dat, ceea ce se referă la un obicei, o normă practică de conduită, un efort
merituos, având dublă conotație de a fi util și moștenit de la strămoși, persoane mai în vârstă.
Evoluția a accentuat pe de -o parte conți nutul etic și practic al acestei semnificații primitive.
Sensul cuvântului a căpătat contur în direcția sensului de calitate superioară a sufletului, de bună
educație, de urbanitate și curtoazie, marcând astfel progresul rafinat al etici și ale cutumelor
beduine prin contactul cu islamul și cu celelalte culturi străine din primele secol e ale Heğ irei. La
începutul epoc ii aba sside, adabul echivala cu latinescul urbanitas , civilizatie, curtoazie,

rafinament citadin, in contrast cu asprimea, severitatea, cruzim ea comportamentului beduin, iar in
acest sens, dictionarele si lexicoanele explica notiunea de adab prin intermediul cuvantului zarf
adica curtoazie, eleganta.
Cuvantul si -a conservat semnificatia etica si sociala de -a lungul intregii perioade
medievale a civilizatiei musulmane, unde adab insemna buna purtare in ceea ce priveste
imbr acamintea (libās), mancarea (ṭaʿām), bautul ( šarāb ), adab insemna buna purtare in preajma
unui companion drag, adabul vorbirii si a discursului, purtarea corecta in timpul si vis-a-vis de
studii.
In primul secol al Heğ irei, cuvantul adab a capatat un sens intelectual care s -a adaugat
sensurilor de etic si social inainte de a se diferentia mult mai in profunzime, adab insemnand
astfel cumulul de cunostiinte al unui om care -l influenteaza de asa maniera incat el devine si
adopta un comportament curtoaz si urban, este cultura profana, opusa 3ilmului adica stiintei
religioase, Coran, fikh, ḥadiṯ, si care este fondata in primul rand pe poezie, pe arta oratoriei, pe
traditiile is torice si tribale ale vechilor arabi si nu in ultimul rand, pe stiintele adiacente de tipul
retorica, gramatica, lexicografie si metrica. De aceea stiinta umanista adab este in speci al in mod
strict nationala, adī bul perfect, in epoca omeiada era cel ce excela in privinta in cunoasterea
vechilor poeti, in domeniul poetic istoric si antic al arabismului si cu precadere, in ceea ce
este cuno ascut sub denumirea de ayyam al -ʿarab.
Cu toate acestea, contactul cu civilizatiile vecine a permis extinderea a ceea
ce cuprindea adabul sau stiintele umane arabe humanitas, introducand si parti ale
literaturii gnomice, tehnice de sorginte non araba, ci indiana, iraniana, elenistica, cu care arabii
deja se familiarizasera de la inceputul epocii abaside. in alte cuvinte, adiibul secolului trei,
perioada in care al Ǧāḥiẓ este prototipul omului perfect, nu este cunoascator doar al poeziei si
prozei arabe, al maximelor si cugetarilor, a l genealogiei si traditiei din ğ ahiliya si al arabismului
ce abia se islamizase, ci isi propaga cunoasterea si interesul asupra lumii iraniene cu toate
traditiile sale etice, gnomice si narative, apoi asupra lumii indiene prin intermediul careia cultiva
fabula si al celei grecesti prin care fru ctifica filosofia practica, economica si etica. Prin acest
amalgam civilizational a aparut in secolul trei literatura de adab, literatura eruditiei diversificate
si cu adevarat placuta, care nu reprezinta totusi o stiinta in adevaratul sens al cuvantului, dar care

a inflorit ca atare datorita argumentelor stiintifice, avand totusi ca centru de interes, omul cu toate
calitatile sale, cu pasiunile, cu lumea materiala si spirituala creata de el si cu mediul in care se
desfasoara.
Adevaratul creator al conce ptului de adab a fost genialul Ibn Muqaffa ʿ, alaturi de
versiunile sale de opere istorice si literare la care se adauga tratatele originale de etica si
didactica.
Sensul bogat si complex al termenului de adab, inregistrat ca umanitate, cultura, se
strang e pe de -o parte, incepand cu epoca abasida, la o acceptiune mult mai redusa, iar de la sensul
sau de cultura generala necesara oricarui om superior ajunge sa se focalizeze asupra anumitor
functii sociale si administrative pentru care o cultura generala era necesara sub mai multe aspecte.
Astfel, putem vorbi de un adab al kaatib sau cunoasterea necesara pentru a putea practica munca
de secretar de birou, la fel se poate aminti si de un adab al vizirilor, ceea ce ar lua forma de un
cod moral si etic al viziri lor, al guvernantilor, al judecatorilor sau al oricarei sarcini din cadrul
unei societati.
Cu toate acestea, atat de larga conceptie umanista a termenului de adab incepe sa piarda
teren, limitandu -se la un segment restrans, retoric avand ca denumire 'li teratura de agrement',
literatura cu farmec, despre politete, gentilete si amabilitate care includea poezie, proza artistica,
paremiografie si genul anecdotic. In acest tip de adab un anume Hariirii s-a
remarcat prin iscusinta sa verbala si interesele sale pur formale si puriste in abordarea limbii. Din
humanitas, adab devine academie si va ramane cu acest statut de -a lungul anilor, trecadn prin
decadenta literelor pana la renasterea moderna, moment in care adab si cu precadere pluralul sau,
aadaab, se plia za perfect devenind sinonimele literaturii in sensul cel mai specific al cuvantului,
de unde avem istoria literaturii arabe, facultatea de litere in universitatile organizate. Insa dincolo
de nomenclatura tehnica, utilizarea constienta a unor scriitori pre cum Taha Husayn tinde a
conferi termenului o anumita elasticitate si amploarea din cele ce le avea odata. (traducere si
adaptare dupa Encyclopédie de l‘Islam, Leiden E.J. Brill, Vol. 1, A -B, H. A. R. Gibb, p. 180-181,
apud. C.A. Nallino Scritti VI, 2 -17)
METODOLOGIA INSTRUIRII SI A INVATARII

Predarea se făcea prin intermediul lecturării și dictării, pentru studiile legale, discuția avea
un rol central. Studentul treb uia să memoreze în primul rând Coranul , apoi, pe cât posibil
ḥadiṯuri, profesorul, la rândul lui, repetă de trei ori ḥadiṯurile pentru a fi mai ușor reț inute, tot el
purta numele de šay ḫ. Dictarea iml a' și învățarea pe de rost talqī n erau premiate fiind metode
principale de predare, cu toate acestea, înțelegerea textului diraya, era văzută că cea mai înaltă
treaptă a procesului de învățare. Subiectele de jurisprudența erau adesea tratate și în probleme de
lingvistică și literatură.
Științele raționale erau împărțite în șapte subcategor ii, acestea fiind logică al -manṭiq,
aritmetică și calculele ḥiṣab, al handasa -geometria, al hay'a – astronomia, al musiqā -muzică, al
tabiʿiyyat, științele naturale care cuprindeau medicină tibb și agricul tură al falaha, și metafizică,
ʿilm al -ilahiyyat.
Pe la jumătatea secoului opt, în perio ada abasidă, un interes major s -a concentrat asupra
dezvoltării culturii și științei, pornind de la o fundație literară solidă de sorginte grecească, perșa
și indiana. India a acționat că o influență puternică în ceea ce privește matematică și literatură
sapiențială.
În 771, un călător indian a adus cu el în Bagdad, un tratat despre astronomie care prin
ordinul califului al Mansur a fost tradus de către Muhammad al Fazari care a devenit ulterior,
primul astronom din islam. Astronomia îi interesa pe arabi î n măsură doar din interes religios, și
anume pentru a fixă direcția de rugăciune qibla, spre Ka'ba și pentru a află în ce zi va pică Layl
al-Qadr.
Arabii nefiind capabili să citească în greacă, traducerile se făceau mai întâi în siriacă apoi
în arabă, ast fel se poate vorbi de apariția unui sincretism cultural ce a fost alimentat de masivele
traduceri din acea perioada. Toată această preocupare asupra procesului de traducere și
beneficiile pe care le puteau extrăgea din activitatea respectivă s -a concretiza t în instituții publice
educative, printre care cea mai cunoascută fiind Bayt al Hikam, construită în 830, în perioada
califatului lui al Ma 'mun și care de -a lungul anilor s -a arată că cel mai important și prolific centru
educațional din Orient al secolulu i al X-lea.
Traducerea și analizarea textelor lui Aristotel în special al celor două lucră ri ale lui,
Retorica și Poetica au devenit alături de studiul gramaticii arabe baza științelor umanistice (adab).
Adab, ce a ocupat un loc de cinste că ramură a palet ei educaționale arabe și a
mecanismului de perfecționare a caracterului, se fundamenta, în principal, pe studiul literaturii:

proză, poezie, prozodie și pe studiul lingviștii ce cuprindea gramatică, sintaxa și filologie. În
acest anume domeniu, influeta persană a avut o putere covârșitoare, odată prin introducerea în
lumea arabă a povestirilor moralizatoare Kalila wa Dimna, că traducere din Pahlavi și Sanscrită.
Scopul povestirilor moralizatoare era de a -I educa pe prinți și de a -I instrui în artă administrării
prin fabule cu personaje animalice. Traducătorul lucrărilor a fost însuși marele moralist, Ibn
Muqaffaʿ, un zoroastrian covertiti la Islam. Prin erudiția lui lingvistică și aproape nemărginită în
domeniul literelor, Ibn Muqaffa ʿ a dat un exemplu și a pus în lumina importantă elocvenței, a
cuvântului și a stăpânirii gramaticii și semanticii în cadrele administrative, căci numai o minte
ascuțită și un om priceput într -ale făuririi frazelor avea dreptul să activeze în bi rocrația
secretariala. Astfel, literatură administrativă a luat o turnură exponențială care a evoluat în cel
mai sofisticat sens al umanismului arab dezvoltat pe baza adabului. Nu erau însă marginalizate
nici poeziile preislamice ce încă erau în centrului studiului minuțios al filologilor musulmani și al
cărturarilor, dintr -un motiv foarte evident, acela al promitaxii cu stilul regăsit în Coran, al
elocvenței și al rolului benefic ce îl avea în elucidarea unor cuvinte sau locuțiuni greu de înțeles,
obscure și ermetice.
Adab își poate găsi echivalentul din limba greacă în cuvântul padeira ce indică faptul că o
educație de tip holistic contribuie la dezvoltarea morală a individului. Astfel adabul a devenit
știință studiată în moschei, în madrasele de pe lângă moschei și în biblioteci.
Dat fiind caracterul divin și religios al limbii arabe, științele religioasă și științele limbi
erau interdependente în mod necesar. După cum anunță un foarte faimos filolog arab al Anbari,
subiectele științelor limbii arabă și ale arabisticii cuprindeau gramatică, morfologia, metrică,
loxicologia, rimă, prozodia, noțiuni de istorie a triburilor arabe, noțiuni de genealogie, precum și
știință dialecticii și a teoriei și metodologiei gramaticii. 25 -pag 14

III. Viziunea lui Ibn Muqaff aʿ
Morală pe care o propune Ibn al Muqaffa ʿ are ca scop central asigurarea fericirii omului în
lumea 'de jos', lumea terestră, fericire ce are ca fundament dignitatea umană, murū'a, iar că
obiectiv mântuirea pe lumea celalaltă. Pentru a ajunge să cunoas că această fericire pe care o
invocă părintele moralisticii orientale, omul trebuie să se cunoască, în primul rând, pe sine, apoi
să caute să înțeleagă mediul, contextul social de care este înconjurat. Prin cunoașterea celor două
va fi astfel capabil să di scearnă între bine și rău și va putea acționa în consecință.

Cunoașterea naturii umane este un element esențial, iar instrumentul care îi facilitează
traiectoria este observația, el, omul este conștient că are un corp în interiorul căruia sălășluiește
un spirit, o minte. Fiecare dintre cele două aspecte trebuie apreciate la justă lor valoare pentru a le
putea conferi locul pe care îl merită. Morală, spune poetul, nu este fondată pe respectul public, ci
pe aprecierea și valoarea pe care omul și -o estimează în urmă aprofundării și compreensiunii
propriului sine adică odată ce învață care sunt capacități le și limitele sale, punctele ta ri și cele
slabe din caracterul sau.
În accepțiune globală, generală, omul este creația lui Dumnezeu, înzestrat cu misiunea de a
atinge perfecțiunea, de a fi virtuos cu scopul de a fi demn de mântuirea eternă. Pentru a -i parveni
acest ideal religios, Atotcreatorul l -a înzestrat cu 3aql, de o valoare inestimabilă, dar care insasta
sub egida variatiunii, el poate crește, se poate reduce sau chiar dispărea total, în funcție de
alegeri le și comportamentele adoptate.
Viață pământeană e necesară omului căci numai prin intermediul ei acesta se poate mântui,
astfel nu trebuie să fie încercat de sentimente de ura și dispreț, dar nici să -I ofere o prea mare
importantă căci această l -ar îndepărta de Dumnezeu, iar El nu poate fi nici comparat nici exclus
din viețile credincioșilor. Așadar, Ibn Muqaffa ʿ sugerează să fie adoptată o atitudine prudență,
moderată, înțeleaptă, lucidă, rezonabilă în toate circumstanțele, pe cât posibil. Omul trebuie să
cunoască ce tentații și capcane poate întinde viață, iar dintre cele mai importante și totodată
periculoase, moralistul atrage atenția asupra averii și femeilor.
Despre avere, această este perceput ă că imaginea, reflecția, lumii efemere și fragile 3,
metaforă ce desemnează în același răstimp orice lucru instabil și lipsit de constanța, adică atunci
când spunem "umbră unui nor, prietenia dintre oamenii răi, dragostea pentru femei", spunem
practic "gr and fortune"4. După cum afirmă și religia creștin -ortodoxă, la fel sugerează și Ibn
Muqaffaʿ, averea și bogăția nu este de folos omului în lumea de dincolo, pe celălalt tărâm el
poartă după sine doar păcatele pe care le -a comis și pentru care va răspu nde î n ziua judecății
finale 6. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.47)
Un om înțelept știe că bogăția îi este inferioară atât lui cât și cunoașterii sale2, pe de altă
parte, un om obișnuit, condus de instictele și dorințele sale lumești nu va putea trece peste tentația
și fericirea trecătoare pe care I -o oferă avuția, cacii banii înseamnă putere, control și fals respect

3. Un tată grijuliu va strânge avere pentru a -și scuti copiii de la umilire și posibile refuzuri 4. Pe
când săracul va fi subiectul urii, al dis prețului și suspiciunilor, va fi curprins de rele, cunoștințele
vor stagna sau se vor pierde, sufletul îi va fi îmbibat în invidie și gelozie dacă nu -l șlefuiește,
mintea îi va fi alienată, iar dignitatea călcată în picioare 5.
Injustiția omenească se va dezlănțui asupra lui, cel curajos va fi văzut că un orb, celui
generos îi se va spune risipitor, iar cel care e magnanime, va fi crezut slab 6. Însă averea poate
avea și o latura benefică căci ea face loc generozității și este acceptabilă doar în lumina a cestei
condiții8. Opusele sale, avariția bassesse, vilenie9, sunt considerate defecte de către arabi, ba mai
mult, sunt păcate de o gravitate considerabilă. Totuși, generozitatea are și ea limitele sale și
trebuie făcută cu cap, banii și bunurile oferite n u trebuie aruncate în colo și în încoace 10 și nici
date cui nu le merită 11. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.48)
Pentru omul model, generozitatea va deveni un obicei 2, o trasatura definitorie caci ea va
face posibila evitarea exceselor ca in final sa putem exclude total aviditatea cupiditatea,
gloutonnerie 5.
Saracia si bogatia nu vor fi meprisable sau louable decat in masura in care sunt acceptate cu
demnitate -dignite. Viziunea moralistului ne pune pe drumul moderatiei, al sobrietatii si
al temperar ii 9-1, caci omul bogat este adesea prins in mrejele obiceiurilor de mollesse, de
nonsalanta nociva si generatoare de rele. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.49)
Scriitorul constata ca dragostea pentru femei e la fel de efemera si instabila precum lumea
si viata aici pe pamant4. Contrariul acestei efemeritati se regaseste in relatia de prietenie care e
vazuta ca fiind definitiva si viabila.
De ce are dragostea un caracter trecator? In viziunea marelui
moralist, barbatul experimenteaza o insatietate cand vine vorba de femei, el e mereu atras de alta
femeie decat cea pe care o are7, crezand ca va gasi intr -o alta ce nu gaseste in femeia sa, ca
cealalta are ce nu are femeia sa, ca difera de celelalte in se nsul bun al cuvantului, astfel se vede
foarte clar instabilitatea omului si usurinta cu care isi repudiaza sotia 5, neluand in considerare
faptul ca dragostea este fatala mantuirii, extenuanta pentru corp, nefasta bogatiei, mortala pentru
judecata, cea mai rapida cale de pierdere a demnitatii, gloriei si consideratiei 6. (Paule Charles –
Dominique , 1965 , p.50)

O parere destul de misogina a prozatorului si destul de dispretuita, aseamana femeile intre ele
afirmand ca ar fi atat de putine diferente intre doua f emei cate ar fi intre doua feluri de mancare
2.
De-a lungul celor doua trate se recomanda o anume resemnare si prudenta in orice act pe care il
desvarseste omul 2, dat fiind ca lumea pamanteasca ii arata omului inferioritatea fiintei sale
materiale in lu mea de dincolo, insa acest fapt nu ar trebui sa il impiedice sa se bucure de ceea ce
ii ofera lumea terestra, cu toate acestea trebuie sa se evite betia si bucuria neponderata 4 caci
aceasta atitudine il va face sa uite de misiunea pe care o are si de scop ul sau cel mai inalt si va
ajunge in cele din urma sa fie nefericit si sa traiasca pedeapsa eterna pe lumea celalata 5. Ibn
Muqaffaʿ imparte oamenii in 4 categorii: gawaad, bahiil, musrif, muqtaSid 6 (Paule Charles –
Dominique , 1965 , p.51)
Cunoasterea de sine e primordiala pentru Ibn Muqaffaʿ, iar factorul adjuvant este
introspectia cotidiana ceea ce vrea sa faca trimitere la o atentie constienta, la o examinare
scrupuloasa a tuturor actiunilor intreprinse de -a lungul unei zile, fie bune sau rele, ele ar t rebui
constatate si notate intr -o forma exhaustiva, fara a fi tentati sa ne mintim singuri1. Acest examen
al constiintei cum il numeste Charles -Dominique, ii va permite omului sa progreseze avand
inaintea sa schema completa a defectelor pe care le are de indreptat2, astfel va face tot posibilul
sa se lepede de defecte si sa imite calitatile celorlalti 3. E considerat un pacat faptul de a ramane
nepasator in fata defectelor personale, ba chiar mai mult daca nu recunoastem calitatile celorlalti
cand le vedem in ei, caci sa inchizi ochii la defectele tale si la calitatile semenilor tai inseamna sa
nu ajungi sa detii acele calitati 5. Cunoscand aceasta axioma, omul va putea descoperi adevaratul
sens al fericirii si al durerii, fericirea de a se putea perfectiona si a perfectionarii insesi, alaturi de
chinul perseverarii intru greseala7 (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.52)
Morala aceasta poate fi considerata o moarala a efortului, a vointei, a curajului si a
integritatii, omul este ferm in deciziile pe care le ia si isi interzice orice forma de indulgenta4,
este serios5, isi condamna orice capriciu sau fantezie6 si in acelasi timp este umil, accepta cu
demnitate autocritica, nu -si gaseste scuze si stie sa se caiasca 7. Aceasta forma de atentie
constienta, de anal iza a intentiilor in ceea ce priveste puterea de a actiona prin fapte sau vorbe, il
obliga pe omul neglijent, predispus la mecanisme comportamentale automate sau instinctuale sa
se sustraga inactivitatii 9, sa se dedice efortului sustinut, ba chiar sa medi teze asupra conditiei

sale de muritor 11, caci amintirea mortii ii interzice sa cada dintr -o extrema in alta si ii va oferi o
siguranta in fata grijilor.
Dupa impartirea oamenilor in patru categorii, Ibn Muqaffa ʿ imparte societatea in doua clase
si intro duce ideea de cunoastere a societatii ca ultima etapa in desavarsirea cunoasterii omului,
astfel in societatea prozatorului moralist, patura sociala este impartita intre cei intimi, prieteni,
oameni merituosi, de calitate, denumiti al khaaSSa si cei comuni , indiferenti, ostili, al 3aamma.
Prima clasa este foarte mica in numar, o firmitura dintr -o minoritate infima1, ea
fiind compusa din oamenii cu o judecata superioara, care dau dovada de prietenie sincera, de
discretie si loialitate 2. Cea de a doua clasa inspira neincredere, de aici si sfatul bunei -invataturi
care sugereaza adoptarea unei atitudine rece si rezervata, circumspecta si severa, in defensiva si
mereu cu garda ridicata5, distant si atent la fiecare pas si la fiecare vorba, ceea ce contravine in
totalitate fatetei pe care o aratam apropiatilor, acea de familiaritate, de incredere, de camaraderie,
de amabilitate, politete si bunavointa 6 (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.53-54)
O a doua clasificare pe care o face Ibn Muqaffa ʿ asupra societatii consta in 3 straturi dupa
cum urmeaza: cei inferiori, cei egali si cei superiori. Relatiile interpersonale dintre cele trei
straturi identificate vin ca rezultat al legii naturale a eticii si moralei, astfel ca cei ce
sunt superiori vor fi tratati cu respectul cuvenit, insa nu vor fi serviti orbeste, cei slabi si inferiori
vor primi bunavointa si compasiunea ce se cer necesare si nu se va face abuz de ei si, in final, cu
cei cu care omul se afla pe o treapta egala se va promova armonia 7.
Totusi, cum poate cunoaste omul natura umana si societatea daca nu participa activ in cadrul ei,
daca nu cauta compania celorlalti pentru a -si minimaliza solitudinea. (Paule Charles -Dominique ,
1965 , p.55)
In marele tratat de buna -invatatura, conceptul d e prietenie este foarte bine conturat si se
insista asupra faptului ca prieteniile ar trebui legate exclusiv cu oameni sincer si fideli, cu oameni
cu valori inalte, caci prietenia este imperios necesara vietii umane, ea fiind oglinda onoarei si
demnitatii 1. Relatia de prietenie este vazuta ca o chestiune serioasa, profunda si definitiva, astfel
ca ea solicita multa rabdare, precautie, atentie si intelepciune deoarece oamenii se pot dovedi a fi
nestatornici in atasamentele pe care le creeaza2, iar ruptura u nei prietenii este vazuta ca o
dezonoare, moment in care viata devine un infern, in timp ce moartea devine o usurare, o

scapare 5. Astfel omul trebuie sa stie cum sa -si aleaga prietenii, tinand cont ca numai cei cu
adevarat virtuosi, merituosi si cu o jude cata clara 6, ii vor fi prieteni de lunga durata. Atat
cuvantul prieten cat si cuvantul sinceritate deriva de la aceeasi radacina, de unde putem deduce ca
omul nu -si poate alege un mincinos drept prieten, la fel cum nu poate avea nici un ignorant sau
un om rautacios drept camarad, caci ei evoca ostilitatea 8, sub acest aspect se poate conchide
ideea ca e de preferat un inamic dusmanos in locul unui prieten daunator, cu rea -credinta sau cu
comportament defectuos 1. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.56)
Este de preferat ca prietenii cu ca re alegem sa ne intovarasim sa fie de conditie superioara
pentru ca legatura sa fie fructuoasa in sensul in care prin calitatile considerabile pe care le poseda
persoana respectiva, noi insine sa ne putem imbogati in directia capatarii de cunostiinte, de
evlavie, de putere 2 si astfel persoana sa fie un catalizator al tuturor trasaturilor merituoase pe
care le putem ori dobandi ori cristaliza in cazul in care le -am descoperit deja in noi insine. Cat
despre sarcinile, obligatii le ce se impun intre prieteni si care le revine unul si altuia deopotriva se
numara devotamentul total de la sange pana la avere 4, sinceritatea si fidelitatea, asistenta
reciproca in momentele de cumpana 5. Cel mai mare beneficiu care se poate extrage de pe urma
unei prietenii este imbogatirea morala, in virtutea faptului ca un prieten este cel care te impinge
spre progres si perfectionare6, gratie sfaturilor sale intelepte 7, apoi, bineinteles, legatura de
prietenie poarta dupa sine sentimentul de bucurie , de siguranta si liniste 8, de respect si politete 9,
de sustinere si suport in cazul nenorocirilor. Prietenii sunt adevaratele podoabe ale omului in
lumea terestra 10. Este de la sine inteles ca omul nu ar trebui sa piarda nicio ocazie de a castiga
prieteni noi10, insa mereu cu precautia necesara caci in sanul societatii va descoperi si oameni
care vor fi mereu in asteptarea ocaziei de a se descotorosi de el11, in mod natural acestia sunt
oamenii marsavi, ticalosi, uraciosi, miseli, josnici, invidiosi, mincinosi, necinstiti, incorecti, care
nu fac decat sa intruchipeze raul si sa dezorienteze lumea si care in fond, sunt cei care s -ar lasat
seduci de propriile instincte si care au devenit victimele si jucariile Celui Rau. In fata acestor
tipare de oameni si a dusmanilor, Ibn Muqaffa ʿ sfatuieste omul sa ramana neutru, caci dezvaluirea
oricarei forme de ostilitate va face inamicul nevulnerabil 2, asadar, solutia ramane viclenia,
abilitatea de al face pe celalalt sa creada ca ii esti prieten sau chiar sa devii prieten cu amicii
acestuia3, caci sageata noastra tinde spre o schimbare de atitudine venita din partea inamicului
intr-un proces ce necesita rabdare de stanca 5, indrazneala si curaj 4 prin care speram sa -l aducem
inapoi pe calea cea dreapta, tratandu -l cu cinste si dreptate 6 pentru a nu trasnforma o ostilitate

particulara intr -una generala sau una secreta intr -una expusa7. (Paule Charles -Dominique , 1965 ,
p. 57)
Inaltimea demntinatii consta in a nu raspunde cu aceeasi moneda, astfel ca tradarea nu va fi
rasplatita tot cu tradare, cum nici furtul sau injuriile nu vor atrage din partea ta acelasi raspuns2.
Am cazut de acord ca pentru a cunoaste societatea, omul trebuie sa se
implice activ prin participare in cadrul comunitatii , spre exempla la rugaciunea de vineri, in
aceeasi masura, daca omul doreste sa -si cunoasca semenii, calea fara de seaman pentru a avea
succes, este conversatia insasi. Tot musulmanul invata si este constient toata viata de caracterul
divin al limbii arabe , limba sfanta, in care a fost elaborata inimitabilul Coran si a carei unicitate s –
a vazut din generatie in generatie3.
Omul dobandeste arta cuvantului pin studiu 4 si se poate numi elocvent sau original in
momentul in care isi expune ideile intr -o manie ra ademenitoare, captivanta devenind astfel un
mestesugar al cuvintelor care se joaca si creeaza mozaicuri din semnele limbii. In ciuda faptului
ca poate jongla intr -o maniera atragatoare cu cuvintele, el nu va fi considerat creator sau inovator,
caci Dumn ezeu este cel ce a pus limba la dispozitia sa 6. Insa e bine de stiut ca aprecierea limbii
la justa ei valoare trimite totodata si la stiinta de a face apel la tacere in momentele in care aceasta
se cere, caci din ea va de curge respectul si prietenia8. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.58)
Cine nu e stapan pe cuvintele sale va deveni victima inamicului, caci inteligenta ii va servi
doar in cazul prieteniei 1 -2.
Daca si in societate ni se impun reguli de conduita, conversatia va urma acelasi model.
Baza c onversatiei o constituie sinceritatea in vederea faptului de a fi credibil 3, de a nu parea un
om de nimic, cu ascunzisuri, caci opusul adevarului este sursa tuturor pacatelor.
Integritatea, va fi o piatra fundamentala in temelia unei conversatii, dat fi ind faptul ca limba
apartine domeniului public, tot ceea ce reproducem ar trebui sa fie de natura utilitara, sa fie
informatii ce merita sa fie raspandite si sa ne straduim pe cat putem sa evitam orice fel de critice
facute la mod general sau chiar asumare a unor ganduri sau idei ce nu ne apartin, ceea ce
presupune o predeterminare, o preasumare a consecintelor actelor noastre de limbaj 1 –
pag 60. Integritatea vine mana in mana cu sinceritatea, iar dat fiind faptul ca majoritatea

oamenilor au tendita de a deforma realitatea prin7 prin exagerare sau omitere de detalii
importante, nu ar trebui luat de bun tot ceea ce ni se transmite8 fara a fi verificat in prelabil si
fara a ne asigura de autenticitatea celor auzite. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.59)
Un om elevat din punct de vedere moral, spiritual si educational, va stii cand sa vorbeasca si cand
sa taca, dupa cum deja am mentionat, va stii sa se exprime fara sa se precipiteze 4 si va stii si
cand poate glumi, caci nu mereu este loc de g luma, ci exista doar un singur caz in care o atitudine
de luare in deradere este permisa, iar acesta este momentul in care persoana se gaseste fata in fata
cu un om iritat, un om prost -crescut, nepoliticos, grosolan, badaran, necioplit 7.
Toate caracteristicile mai sus ment ionate, adica sinceritatea, integritatea, seriozitatea,
chibzuinta, sunt improprii conversatiei false care nu ia in considerare cautarea adevarului8, insa
au ca scop evitarea caderii intr -o extrema nefasta a conversatiei, aceea a disputei si conflictului.
Carcotasul si certaretul se izoleaza prin atitudinea sa de societate9, el fiind definit ca un mincinos
si un orgolios, nedand dovada de rabdare, blandete sau indemanare. (Paule Charles -Dominique ,
1965 , p.60)
Omul trebuie sa stie sa adapteze la conditiile contextului social, adica la nivelul de intelect
al interlocutorului, sa -I vorbeasca dupa capacitatile sale si dupa conditia sociala, cat si tinand
seama de calitatile morale 1. Arta conversatiei trebuie stapanita si ea pentru a putea sa ne
antrenam intr -o conversatie agreabila cu interlocutorul, pentru a nu -l plictisi 2 si a evita sa fim
dificil sau pretentiosi sau sa repetam aceleasi lucruri mereu3. Un semn de lipsa de ponderatie,
de proasta crestere, de badaranie si chiar de aviditate si prostie 6 este reflectata in dorinta de a lua
cuvantul pentru a ne face remarcati prin cunostintele pe care le avem intr -un domeniu sau altul 4 –
5, insa trebui admis faptul ca limba este veninoasa si loveste mai puternic decat o face
mana 10, astfel trebuie sa ivnatam sa ascultam inainte de deschide gura si sa apelam ,a smerenie
si la carcterul umil7 pentr a putea respecta amorul -prorpiu al celuilalt prin evitarea insinuarilor
injurioasa, judecatilor rautacioasa aruncate asupra unei generatii, unei natiuni sau chiar a un ui
nume propriu 8 -9 caci incidenta cazualitatii poate rani neintentionat un posibil subiect al unor
vorbe de rau, al unei barfe, un cancan. Astfel arta conversatiei se contureaza intr -un mediu in care
domneste inteligenta si nobilitatea sufletului, intr -un relief ce abunda in generozitate si care prin
urmare cunoaste renuntarea la natura primara a egoului, aceea de a avea intotdeauna dreptate
11. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.61)

Omului ii mai raman inca doua cai de atingere a cunoasterii, cai inegalab ile ce sunt
reprezentate de religie si de experienta stramosilor. Religia este si ea un dar de la Dumnezeu,
conferita intr -un scop utilitarist in ideea in care omul nu poate trai fara sa creada, astfel ca religia
se traduce ca fiind un act de credinta 5, f ie ca e credinta in magie si vrajitorie, e mai valoroasa
decat o viziune ateica 6. Acest act de credinta este de asemenea perceput ca un act de
recunoastere si recunostiinta indreptat spre Creator, caci El a fost cel care a dat dovada de
bunatate si bunavo inta fata de creatia sa8. Spunem bunatate caci a creat omul cu un scop precis si
intr-o anumita maniera, nealeatorie9, si de asemenea spunem bunavointa deoarece Dumnezeu nu –
si lasa creatia la voia intamplarii, fara a se preocupa de ea si fara a lua seama l a actiunile pe care
le intreprinde. El vegheaza si este motorul tuturor lucrurilor, de la simpla insamantare a a
granelor pana la inmultirea lor, iar aceasta gestionare divina este insasi dovada ultima a
cunoasterii supreme a lui Dumnezeu si motivul ultim care impinge la credinta totala1.
Unii dintre stramosii, precursorii, strabunii omului au fost alesi spre a fi creati si dotati cu o
putere mult mai mare, cu o viata mai lunga, astfel ca au avut posibilitatea sa adune o experienta
considerabila a vietii, precupandu -se in spacial de domeniul spirtualitaatii si devenind astfel
constienti de darurile cu care au fost inzestrati, de propria superioritate pe care, adoptand un
comportament demn de respect 6, au vrut sa o lase zestre, mostenire generatiilor urmat oare ca
simbol al stiintei si experientei lor 7. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.62-63)
Acesta mostenire lasata este compusa din carti care aproape ca ating perfectiunea 2.
Majoritatea dintre ele ating subiecte precum elocventa si retorica ce celebreaza louanges lui
Dumnezeu, detasamentul de lumea terestra,
Astfel prin experienta si invatatura predecesorilor, omul va putea sa depaseasca anumite etape si
sa ajunga in final la intelepciunea absoluta,6. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.64)
Stiinta si cunoasterea omului consta in capacitatea sa de judecata, in viziunea si experienta
sa 7, astfel ca fara o constiinta vizionara, mintea omului nu ar avea nicio utilitate 8. Omul de
stiinta stie ceea ce stie si stie ca nu stie, 10, ceea ce ii conf era o certitudinea care sta la baza
cunoasterii adevarate1,
Este un om smerit, iar actiunile sale vorbesc mai raspicat decat o fac vorbele 2, asadar are o
baza de scrupule 3. Invatatul isi cunoaste propria persoana, propria fiinta, isi

recunoaste slabiciunile si atuurile, e modest, e corect, e drept si e discret 4, deci stie, asadar, ca
slefuirea si sculptarea caracterului uman implica o munca asidua, de aceea se inarmeaza cu
rabdare si curaj pentru a se inhama la nesfarsitul proces al p rogresului continuu5. Prin puterea
exemplului propriu si al unei conduite morale fara cusur, isi va readuce fratii rataciti pe calea cea
buna.7, iubirea sa pentru stiinta si cunoastere a fost dobandita, daca nu chiar dezvoltata prin
prisma nevoii si indato rii de musulman8.
Cunoasterea inseamna asadar, aprecierea unui lucru ca fiind bun sau rau9 si recunoasterea
calitatii de bun/ bine in tot ceea ce este de durata, a tot ceea ce este universa recunsocut11 si
asupra caruia unanimitatea a cazut de acord asu pra unui sens comun. Dupa cum Charles –
Dominique conchide, omul ce detine cunoasterea este omul cu adevarat fericit, caci el a atins o
intelegere mai profunda a conceptului de eternitate si si-a asigurat practic, fericirea infinita, iar tot
ce-I mai ramane de facut este sa -si duca pana la capat misiunea de a fi demn de conditia sa
14. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.65)
Sub aceasta amprenta s -a lasat inteles si interpretat cuvantul adab, morala gratie careia
mintea se dezvolta si creste, iar comparatia pe care o foloseste autorul, prin intermediul
moralistulul, este inca si mai relevatoare si explicita, astfel mintea fara adab, este la fel ca
samanta in pamant care desi are soare, fara apa ea nu poate creste. Prin paralelism, mintea
necontrolata, nu poate castiga forta, utilitate si nici chiar viata, in absenta adabului, in absenta
efortului sustinut de a o cizela si a o transforma dintr -un carbune negru, intr -un cristal stralucitor,
caci adabul este el insusi fructul mintii1. (Paule Charles -Dominique , 1965 , p.66)
Ibn Muqaffa ʿ isi propune asadar, prin cele doua tratate de buna -invatatura sa cultive mintea
si spiritul omului, sa -I dea luciu inteligentei, sa indrepte gandirea si judecata omului, sa invie
contemplarea si sa scoata in evidenta cu ajutorul lui D umnezeu actiunile care sunt laudabile,
alaturi de bunele moravuri.

IV. Viziunea lui Al Ǧāḥiẓ

Al Ǧāḥiẓ a scris doua carti importante despre omul perfect, moral, complet, lucrari ce au fost
compuse in perioada califatului al Mutawakkil. Maniera de gandi re a lui Ǧāḥiẓ era pe linie

muctazilita, ceea ce insemna ca rezultatul final trebuia sa fie ’Ictizal. Autorul expune in
special , conceptia sa despre om, despre faptele sale, despre relatia cu Dumnezeu si de asemenea,
vorbeste despre justitia divina. Pune in lumina tot ceea ce il face unic pe om si il distinge de
celelalte creaturi, ceea ce ev ident, se rezuma la constiinta, ʿaql, la religia monoteista islamica , la
libertatea de a actiona si de a -si putea cauta fericirea spirituala in acelasi timp in care -si poate
asigura o bunastare materiala. ( Ibrahim Geries, 1982, Le système éthique d'al -Ǧāḥiẓ, Studia
Islamica, No. 56 (1982), p. 52)
În accepțiunea lui Al Ǧāḥiẓ, omul nu ar trebui să se lase controlat de instincte pentru a nu
comite acte impulsive, negândite, iraționale, dictate de instinct. Omul ar trebui să -și păstreze în
inima dorința de aprofundare continuă a cunoștiințelor, a culturii sale și de a întoarce s patele
ignoranței, obstinării. Creatorul ne -a dat libertate și forță de acțiune, în definitiv, omul are toate
ustensilele necesare pentru a alege calea cea dreapta. Dacă legea a fost respectată și a acționat
corect în toate circumstanțele, va câștigă mântu irea veșnică, în caz contrar va fi dur pedepsit. Al
Ǧāḥiẓ demonstrează că sistemul judiciar divin este de departe, perfect și foarte categoric. Operele
lui Ǧāḥiẓ degajează o etică filozofică foarte originală și nemaintalnite în lumea islamică, după
cum not ează Ibrahim Geries. Inspirată din trei surse fundamentale: religia islamică, etică și
filosofia elenistă, alături de etică indo -persană care apare și la Ibn Muqaffa ʿ.
Bucuria celestă, necesitatea intervenției divine și a moralei pentru a putea obține fer icirea
Originalitatea, spune Ibrahim Geries îi parvine lui al Ǧāḥiẓ prin accentuarea voită a importanței
moralei și a legilor divine în accesarea fericirii și lumii înconjurătoare la cel mai optim nivel.
Totodată Ǧāḥiẓ nu se îndepărtează de teoriile aristoteliene sau platoniene cu privire la condiția
umană pe care o descrie că o acțiune a omului de căutare perpetuă a ceea ce îi este pe plac și de
îndepărtare față de ceea ce îi dăunează sau îi provoacă neplăcere. Singură idee care trage linia de
demarcație între al Ǧāḥiẓ și Aristotel este că pentru moralistul oriental, omul este creația lui
Dumnezeu și tot el l -a înzestrat cu această natură, însă căutarea binelui nu coincide neapărat cu
aceeași acțiune de a căutare fericirea, căci în accepțiune a Ǧāḥiẓistă, binele pe care noi îl căutăm
poate să nu conducă către Fericire, fiind eventual chiar contrariul sau și drumul ce îl va înstrăina
pe om de fericirea vieții de dincolo. Accepțiunea lui Ǧāḥiẓ oferă omului o imagine egoistă și
ostilă, punând -o pe seama unei atitudini dictate de lupta ființei umane pentru propria existența, un
loc unde semenii devin inamici și o continuă amenințare pentru ceea ce își dorește sau are n evoie
la nivel personal. Ego ismul anulează orice idee de reciprocitate și caritate ce s -ar putea insamant a

vreodată între oameni, lăsând loc legii junglei unde cel mai puternic, cel mai abil, cel mai capabil
își asigura cele necesare mergând până într -acolo încât își va anula adversa rii pentru a capătă ceea
ce-și dorește pentru sine. Situația descrisă pare desprinsă din normele regnului animal, ceea ce îi
conferă un statut nedemn ființei umane, de aceea, în viziunea lui al Ǧāḥiẓ, Dumnezeu a vrut să -l
scoată pe om din acest stadiu anim alic ce nu I -ar fi permis omului să transceadă la nivelul optim ,
al aslah, iar că acesta să fie lucru posibil, Dumnezeu s -a relevat și I -a îmbogățit pe oameni cu
legile sale divine, dotandu -i cu o minte și o conștiința prin intermediul cărora le -a parvenit
informația existenței unei vieți viitoare, a unei pedepse în iad și a unei recompense în paradis, la
fel cum le -a comunicat și despre imortalitatea sufletului. E unanim acceptat faptul că Dumnezeu
știe tot despre natură umană, dat fiind faptul că el este însuși creatorul acestei minunății înzestrare
cu putere de acțiune, minunată creație ce funcționează după principiile educației și educării,
principii care sunt în număr de două, adică ordine și apărare care nu își vor găsi eficientă decât
prin ispirarea p lăcerii și fricii ceea ce introduce ideea că oamenii pot fi motivați din frică sau din
plăcere, dându -le ordine sau interdicții. E că într -o târguială în piață, ca un schimb cu reguli
strict e, bine -definite, o balanță ce se inclin ă la fiecare măsură depăși tă, astfel Dumnezeu
cunoascand atât de bine n atură umană, îi va face pe oamen i să se supună voinței sale și legilor
divine prin momeala ce poartă numele de Paradis și care va reprezenta recompensa finală pentru
ceea ce au abandonat executându -i porunca, ia r pe de altă parte îi va împiedica să nu respecte
porunca Să într -o manieră pe cât de simplă, pe atât de terifiantă și amenințătoare precum este
perspectiva Judecății finale și a flăcărilor iadului.
Omul înzestrat cu rațiune vede deschizându -se în față să o viață efemeră și una eternă.
Alegerea paradisului nu este o responsabilitate facilă spre a fi îndeplinită, încercările sunt
multiple, omul trebuie să facă sacrificii, să renunțe la viață lumească și plăcerile aferente, să
adopte o conduită de natură soc iabilă, generoasă și supusă. Pe de altă parte, dacă preferă viață
materială, devine victima tentațiilor, viciilor, cade pradă pasiunilor și instinctelor sale neînfrânate
și astfel nu respectă învățăturile lui Dumnezeu, omul nu va primi mântuir ea veșnică și nici nu va
câștiga Paradisul/ Împărăția cerurilor.
Revelația divină este cea care îi arată omului calea pe care trebuie să o urmeze pentru a se
lepăda de condiția animalică și pentru a ținti cu putere spre perfecțiune, spre o viață angrenată de
legea div ină și nu de legea junglei, fiind astfel liantul către Binele Absolut.

Astfel fiind dată situația, Dumnezeu nu poate fi acuzat de nedreptate *gaa'ir) pentru natură pe
care a conferit -o oamenilor, căci prin prisma relativității pe care al Ǧāḥiẓ o atribuie conceptelor
de bine și rău, natură umană are un rol bine definit în relația univers -creatură divină și
demonstrează că binele nu poate exclude răul, neputând fii posibilă nici o relație în sens invers,
căci altfel al -takliif, obligațiile devine ar fi lipsi te de utilitate, omul nu ar putea fi supus acestora,
iar justiția divină n -ar avea sens, ba chiar nu ar există, dacă omul ar rămâne veșnic prins în natură
să animalică și nu s -ar diferenția de această prin rațiune și pri n revelația divină care i -a fost
transmisă. Așadar, fără intervenția divină omul nu ar putea fi în măsură să acceseze sau să
înțeleagă principiile fundamentale ale religiei monoteiste, ne referim mai ales la cea islamică,
care au rolul de orienta omul spre Fericirea eternă. Ibn Muqaffa ʿ exprimă aceeași idee în lucrările
sale, precum Risalat a ṣ-ṣahāba 2.
Însă se pune întrebarea cum putem obține Fericirea absolută în viață de dincolo, iar al
Ǧāḥiẓ ne propovăduiește un răspuns pe cât de probant, pe atât de înțelept și moralizator, el spune
că teamă față de Dumnezeu însumează toate aspectele binelui, fiind o sursă embletica și
permanentă de mântuire și izvorul, generatorul unei bune conduite.
Al Ǧāḥiẓ nu delimitează îndatorirea omului față de Dumnezeu doar asupra rugăciunii și a
celor cinci stâlpi ai islamului, acesta face un apel subtil ce atrage atenția credinciosului asupra
tuturor acțiunilor pe care le întreprinde aici pe Pământ.
Ǧāḥiẓ nu percepe bucuria, fericirea, bunăstarea aici pe pământ că un scop final, ci că un
mediator spre o Fericirea mult mai mare, mult mai cuprinzătoare ce va fi descoperită doar în viață
de dincolo și care prin măreția ei va asigura în aceeași măsură și bucuria vieții pe Pământ.
O viață optimă, în accepțiunea lui al Ǧāḥiẓ, salaah ad -dunyaa, nu poate fi obținută decât
prin acțiunile omului, prin nivelul sau de elevare comportamentală, cu alte cuvinte, rafinitatea și
virtuozitatea conduitei ne poate asigura fericirea pe lumea de dincolo, bucurându -ne cu rezultate
frumoase, c u alte cuvinte puritatea propriei valori morale este garantul perfecțiunii și al fericirii
mult-râvnite, alături, bineînțeles, de învățătură.
Filozoful arab, analizează ādāb, că niște precepte valabile atât în viață spirituală cât și în
cea de pe pământ ș i care au fost stabilite în funcție de caracterul firesc, înnăscut al omului.
Relațiile cu aproapele
După cum am menționat ulterior, scriitorul arab ne pune în lumina tehnică performată de
Dumnezeu pentru a controla viață ființelor omenești, astfel cunos când natură, evident inerentă, a

omului de a se atașa strâns și de a dori un număr tot mai mare de posesiuni materiale, El a aplicat
legea fricii și a dorinței.
Sub aceleași principii ar trebui să acționeze omul inteligent și în deobște, omul politic și
înaltul funcționar, singură regulă e că el însuși să fie deja posesorul lucrurilor ce ar putea genera
sentimentul de dorința și aspirație în alții, spre exemplu, înțelepciunea, dreptatea, inteligență,
spiritul etic, eticheta, iar pe de altă parte, ceea ce a r putea evocă teamă și anume, bogăția și
puterea. Dualitatea celor două trăsături trebuie adaptată și adoptată cu inteligență și fermitate în
relațiile cu ceilalți. Omul are datoria de a se interacționa cu ceilalți în concordanță cu meritele pe
care le au și ar trebui să evite orice pată de subiectivitate, astfel favorul îi va fi returnat. Omul
proiectat de al Ǧāḥiẓ trebuie să arate modestie și cordialitate, poetul arab atrăgând atenția asupra
ușurinței prin care omul devine răuvoitor și chiar invidios în f ață unei ființe superioare lui și
orgolioasă. Exact cum propovăduiește și Ibn al Muqaffa ʿ, sfatul lui al Ǧāḥiẓ este să abandonăm
dorința de a ne afirmă într -o discuție înafara faptului în care tăcerea noastră va suscită interesul
celorlalți. Numai prin acț iunile pe care le întreprinde omul se poate aliena de josnicia geloziei, de
ranchiună și chiar ura față de celălalt.
La fel cum sfătuiește Ibn Muqaffa ʿ, al Ǧāḥiẓ trage un semnal de alarmă în ceea ce privește
verosimilitatea lucrurilor care ne ajung la ure chi, astfel că faimosul scriitor ne sfătuiește cum și în
ce măsură să ne încredem în vorbele altora. În primul rând și în mod automat, oamenii cunoscuți
și demni de încredere vor prima și le vom putea întoarce încrederea față de ceea ce transmit, apoi
e de la sine înțeles că o inforamtie ce a fost răspîndită de mai mult timp va capătă valoare de
adevăr așa cum o informație similară provenită din diferite surse va avea același statut.
Însușirea cunoașterii adevărate va fi conturată de capacitatea omului de a cunoaște
oamenii, de a fi conștient de natură originară a omului, de obiceiurile sale, de motivele pentru
care simte nevoia de interacțiune și chiar scopurile și cauzele care îl trasnpun medii de raportare
la alte ființe umane. Prin prisma unui adevăr un iversal valabil, al Ǧāḥiẓ conchide următorul fapt:
un act de deține un oarecare grad de utilitate va da naștere afecțiunii, în timp ce un acțiune
nocivă, va trezi ura și disprețul. Opunerea va provoca ostilitate, sinceritatea creează loc încrederii,
minciu nea conduce la neîncredere, loialitatea și fidelitatea sunt garanțiile morale ale linsitii,
dreptatea generează înțelegere deplină și unitate, în timp ce nedreptatea cauzează opusul, un
caracter moral favorizează afecțiunea, iar unul îmbibat în răutate pro duce un sentiment de
răceală, lejeritatea stării de spirit atrage oameni calitativi, în timp ce un umor încrâncenat va

degenra în solitudine, orgoliul hrănește ura, iar modestia tandrețea, generozitatea fără bariere
reprezintă calea sigură spre laudă de si ne, iar avariția spre vină, lenea sfârșește prin risipire, iar
sârguință, silința facilitează asumarea și îndeplinirea îndatoririlor, la fel precum încetineală este
opusă tenacității, având aceleași rezultate, nepăsarea este imediat urmată de regret și căi nță.
În momentul în care calitățile descrise vor fi apropriate în caracterul moral al omului,
Ǧāḥiẓ sfătuiește adoptarea unei cai de mijloc al -wasaT, căci înclinațiile de tip exces ifraaT sau
lipsa taqsiir vor avea consecințe nedorite. Marele filozof defi nește acțiunea că o conduită dictată
de reguli morale precise, dar care nu pot fi definite că bune și rele decât prin analiză intrinsecă a
motivului și intenției care au stat la baza actului propriu -zis, cât și a circumstanțelor, manieră în
care au fost pe rformate și scopul lor final. Cu această viziune în minte, Ǧāḥiẓ consideră că nicio
trăsătură de caracter unanim acceptată că fiind lăudabilă nu este considerată astfel în momentul în
care se manifestă în cele mai inoportune și nepotrivite situații, în exc es sau din perspectiva unor
motive ce nu sunt valide. Deși afirmă chestiunea anterior menționată, al Ǧāḥiẓ insistă asupra
cultivării, dezvoltării și preocupării asupra unui caracter ideal, ocupându -te de sufletul tău,
întărindu -l și ținându -l la distanță d e tot ceea ce ar putea deplorabil, creând milă sau comp ătimire,
cu alte cuvinte, al a ḫlaq al madmū ma.
Scriitorul scoate în evidență patru trăsături de caracter majore care vin în opoziție cu
perechea -defect, ele fiind: îndurarea și mania, răbdarea și pedeapsa directă, sicneritatea și
minciună, fidelitatea și invidia. Orgoliul, ar fi bine să ne ferim de el, mai ales să ne dăm laoparte
din calea orgoliului de sorginte etnică și naționalistă, căci tot omul a fost creat din același
amestec. Generozitatea nu ar trebui să se dezlănțuie în mod haotic, ba chiar acuză dărnicia în
sensul extremei opuse, de cheltuiala excesivă, risipă, punând -o pe aceeași treaptă cu avariția și
zgârcenia, calea de mijloc într -o situație similară fiind îndeplinirea datoriilor și obligațiilor
mergând doar puțin peste ceea ce se cere.
Tot ceea ce trasează autorul cu ajutorul sfaturilor e ste condiția imperativă pe care omul
animat de rațiune și cu simțul dreptății, al eticii și moralei ar trebui să urmeze pentru a câștigă și
formă prietenii de lungă durata, odată crearea fericirii în viață trăită prin experiență corpului, apoi
cea sufletea scă, de dincolo. La fel că și Ibn Muqaffa ʿ, al Ǧāḥiẓ încurajează întovărășirea cu
oameni sinceri, zugavrind prietenul precum un soldat ce este mereu pregătit să -și apere patria și
să o servească și care difuzează virtuți. (apud. c omp. Avec l'attitude d'Ari stote, Ethique a
Nicomaque, pp381 -383; Hardie )

E de preferat să căutăm compania oamenilor loiali și fideli, căci comportamentul nostru se
va ajută în consecință, de aceea atitudinea în raport cu dușmanii va fi una duplicitară, de
disimulare și de ipocrizi e.
Un paralelism se produce în momentul în care abordăm subiectul bogăției, în ceea ce îi
privește pe cei doi moraliști, irakian și persan. Bogăția nu ar trebui disprețuia căci joacă un rol
capital în ceea ce privește finalizarea unor îndatori atât de ord in social, cât și de ordin religios, în
virtutea faptului în care un om neavut nu poate să țină seama de cel de lângă el, astfel aflându -se
în neputință de a inspiră frică sau dorința, ceea ce rezultă că bogăția se înfățișează că un adjuvant
în atingerea f ericirii.
Îndemnul pe care îl da al Ǧāḥiẓ, este așadar, că omul să se îngrijească de averea să, să o
sporească, să își diversifice investițiile în bunuri ținând mereu cont de faptul că în orice moment
poate fi deposedat sau își poate pierde averea. Scriit orul reunește etică religioasă cu etică
aritoteliana, acționând că un scriitor de adab care nu identifica drumul spre fericire cu executarea
rugăciunilor sau performarea celor cinci stâlpi ai islamului, ci că stare ce își găsește sursă în
conduită morală a omului, iar faptele omului pot fi morale doar în măsură în care urmează legea
divină și gestionate de o minte antrenată prin aadaab ceea ce în final, evidenția convingerea
muʿtalizita cum că moralitatea rezidă în ascultarea intelectului.

V. Ghidul Studentului
Instruction of the student the method of learning, by imam al Zarnūğī, original tanslation by GE
von GRUNEMBAUM an d Theodora M Abel, foreword by Yusuf H amza, Starlatch press, 2001,
2003

Capitolul 1
Natură și meritul cunoașterii și a învățătur ii
Profetul a spus, căutarea cunoașterii este incumbată fiecărui musulman bărbat sau femeie,
dar nu este obligatoriu pentru musulman să atingă toate aspectele învățăturii, ci să acumuleze
informația necesară și permanentă. Cunoașterea meritu oasa este acee a prin care -și păstrează
statutul, rangul, reputația și cea de care are cu adevărat nevoie, spre exemplu, pe ntru a săvârși
rugăciunile, ṣalāt, el trebuie să cunoască suficient de bine ritualul acestora pentru a -și putea
îndeplini obligația, la fel cum și c elelalte obligații religioase presupun o anumită cunoaștere

pentru a le putea performa și în aceeași măsură îndeplinirea unei datorii este în sine o datorie, iar
stabilirea unei obligații este în sine o obligație, această cons tatare se aplică postului, zak āt, în
cazul în care cineva are o mare avere.
Oricine activează într -un dom eniu trebuie să cunoască maniera prin care va face posibilă
evitarea a ceea ce este interzis în domeniul respectiv, același lucru se aplică și cunoașterii
sufletului și a stărilor inimii, intrând în această categorie încrederea deplină în Dumnezeu, căință,
frică și satisfacerea în limite le impuse de Creator. Caracteristica nobilă a cunoașterii nu este ceva
străin oamenilor, din contra, este o trasa tura proprie acestora, iar prin caracterul nobil ce -l aduce,
cunoașterea duce la frică de Dumnezeu ce garantează primirea binevointei acestuia pe pământ și
binecuvântarea eternă în viață de dinco lo, Muḥammad ibn al Hasan Abū ʿAbdallāh a spus:
―Învață! ‖, căci cunoașterea este o p odoabă pentru cel ce o posedă, p rofită de fiecare zi prin
sporirea cunoașterii și prin plonjarea în apele ei benefice. De asemenea, el ne sfătuiește să ne
adâncim în studiul jurisprudenței căci ea este cel mai bun îndrumător către evlavie și frică de
Dumnezeu, iar o persoană versată în ș tiință jurisprudenței este mai puternică în față Diavolului
decât 1000 de închinători. Cunoașterea influențează trăsăturile umane precum generozitatea și
avariția, lașitatea și curajul, aroganță și smerenia, castitatea, risipă și cumpătarea, cunoscându -le
pe ele și opusele lor ne vom putea proteja împotriva a ceea ce este rău.
Astronomia era descurajată și chiar avea o poziție egală cu cea a unei boli, studierea ei era
interzisă pentru că se credea că nu aduce niciun beneficiu. Se studia atât încât individ ul putea
deterina direcția Qiblei și timpurile pentru rugăciune.
Pe de altă parte, studiul mediciniei era permis, căci imp lică studiul nevoilor lumești și
chiar și Profetul se trata medical. Al -šāfiʿī împărțea știința în două ramuri, știința doctrinei le gale
care ap arținea domeniului religie, adyā n, și știința medicinei care ținea de corp, abdā n
Abū Hanīfa spunea că jursiprudenta este cunoaștere a care -i permite omului să -și cunoască
drepturile și obligați ile, iar scopul acesteia este ca individul să acți oneze în concordanță cu ea, în
timp ce scopul acțiunii este de a abandona lucr urile efemere pentru ceea ce este etern.
Omul trebuie să caute ceea ce este util și să evite ceea ce e dăunător sufletului ca nu
cumva inteligența și cunoașterea lui să devină a rme indrep tate împotriva propriului sine în lumea
cealaltă, iar pedeapsa să crească.
Capitolul doi, țelul studiului

Intenția este o necesitate de baza în studiul oricărei disciplini, din moment ce orice fapta
are ca punct de pornire intenția, ceea ce con firmă spusa profetului ―Acțiunile sunt măsurate după
intenție ‖.
Supraviețuirea islamului depinde de cunoaștere, căci o viață disciplinată și pioasă nu este
completă dacă se face simțită prezența ignoratei. Omul trebuie să aibă intenția, prin cunoaștere,
de a-i fi recunoascator lui Dumnezeu pentru faptul de a avea o minte sănătoasă și un corp
viguros, el nu ar trebui să intenționeze să atragă oamenii spre el, să culeagă mândrie sau să o bțină
onoare din parte Regelui, indemn ce il reintalnim si la I bn Muqaff aʿ. Deoa rece acest lucru
contravine direcției naturale a omului deprins cu cunoașterea și care nu va dori să posede bunurile
lumești.
Abū Hanīfa avea un poem în care zicea Cel care lupta pentru cunoaștere pentru viață de
dincolo, va obține un mare beneficiu, câștig în justețe, air cel care va caută să atingă cunoașterea
pentru a profită de oameni, acesta va fi în pierdere, singură excepție ar fi în cazul în care această
pledează pentru bine, pentru promovarea adevărului și consolidarea credinței rel igiei și pentru
interzicerea a ceea ce este considerat drept rău, astfel este de preferat, dacă nu chiar obligatoriu să
reprimăm orice impulsiune egoistă. Cunoașterea ar trebui căutată și atinsă într o manieră asiduă și
personală și nu ar trebui aplica tă în această lume perisabilă. Omul ar trebui de asemenea să fie
modest, căci modestia este situată între aroganță și auto înjosire, la fel și castitatea.
Alegerile învățatului
Când începem să ne preocupăm și să urmăm calea spre cunoaștere, este necesar să a legem
dintre multitudinea de ramuri care sunt cuprinse în acest vast concept doar pe cele mai benefice
pentru noi, să alegem ceea ce este esențial pentru nivelul de religiozitate la care ne aflăm și în
final, ceea ce este esențial și ne -ar putea facilita v iitorul. Mulți musulmani susțin alegerea
tradițiilor în favoarea noului.
În ceea ce privește alegerea profesorului, este important să -l alegem pe cel mai învățat, cel
mai pios și cel mai avansat în vârstă. Nu este considerat rușinos faptul de a cere sfat în orice
subiect, chiar Allāh Preamăritul îl sfătuia pe Profet, în ciuda faptului că nu mai există persoană
mai inteligență sau deșteaptă decât acesta. Profetul a fost instruit să se consulte cu ceilalți și să
caute sfaturi chiar și în problemele de ordin domestic, privat. 3Alii ibn Abii Taalib 16 consideră
că niciun om nu a dispărut doar pentru că a cerut un sfat. El credea că oamenii sunt divizați în trei
categorii, om întreg, om înjumătățit și nimic. Un om întreg reprezenta omul care avea o judecată

sănătoasă și caută să se consulte cu ceilalți, un om pe jumătate era acela care deși avea o judecată
sănătoasă, nu caută sfat din partea nimănui, iar în final, omul care era nimic, era persoană care nu
avea nici o judecată sănătoasă și nici nu cerea sfat din p artea nimănui. O perioada de două luni ne
este recomandată pentru a putea alege un profesor bun din a cărui grijă nu va trebui să ne
sustragem ulterior, de aceea este de preferat să cerem sfaturile altora în acesta privința.
Două calități rare și care rep erzinta fundația tuturor lucrurilor importante sunt răbdarea și
perseverență. E absolut necesar că cel care a ales calea cunoașterii să aibă răbdare atât cu
profesorul cât și cu textul pe care -l studiază pentru a evita neterminarea sau abandonarea
studiilo r. Răbdarea ar trebui exercitată și în sensul în care disciplinele ar trebui studiate pe rând,
una câte une, pentru a minimiza posibilitatea de a fi distras de un alt subiect înaintea încheierii
complete a primului.
Capitolul 4 respectarea cunoașterii și a celor care o posedă
Pe calea învățăturii, individul ar trebui să fie conștient că nu va putea acumula destulă cunoaștere
și nici un beneficiu substanțial înainte de a fi cunoscut respectul, stimă și considerația pentru cei
ce deja o dețin. Astfel studen tul trebuie să -și venereze profesorul, să -I poarte un profund respect,
căci respectul este mai presus de obediență. 3Alii ibn Abii Taalib spunea Sunt sclavul celui care
m-a învățat până și o litera a alfabetului.
Date fiind aceste aspecte, respectul purta t pentru un profesor se va înfățișa sub formă unor gesturi
precum cel de a evita să mergi în față lui sau să îi ocupi locul, să se păstreze liniștea în prezența
lui și să nu răspunzi decât în măsură în care îți este permis. Nu ar trebui puse întrebări când acesta
este obosit și nici să nu batem la ușa acestuia, ci să așteptăm până iese de bună voie. Modalitatea
de a înțelege, aprofunda și cunoaște respectul este prin venerarea Coranului, mai precis este de
datoria studentului sau a celui care se află pe cal ea cunoașterii să nu ridice Cartea Sfânta decât
într-o stare de puritate, să nu întindă piciorul în direcția Coranului și nici să nu pună cărți
deasupra Lui sau deasupra Cărților de interpretare.
Adulația e condamnabilă, vrednică de dojană, cu excepția mo mentului când devine necesară
slăvirea cuiva pentru a putea beneficia de cunoștințele respectivului. În căutarea cunosterii e
imperios necesar să ascultăm cu admirație și respect informațiile și înțelepciunea transmise, chiar
dacă întrebările și cuvintele se repetă de mai mult de o mie de ori. Se spune că în momentul în
care respectul celui care a auzit aceeași informație de o mie de ori nu este egal cu respectul pe
care l -a purtat când a auzit -o prima oară, individul nu este vrednic de acesta cunoaștere.

Este recomandat să avem încredere în contcontinutul predat de profesor, Imaam Burhaan al Diin
obișnuia să spună că în vremurile de dedemult, studenții care se încredeau în chestiunile și
problematica abordată de profesor își atingeau țelurile.
Capitolul 5
Seriozitate, zel, perseverență, asiduitate sunt elemente indispensabile în urmarea caii cunoașterii.
E esențial că în procesul de atingere a cunoașterii să ne menținem vigilența și în timpul nopții,
precum relatau poeții dignitatea unui om rezidă în menț inerea stării de veghe de -a lungul nopții
căci oricine dorește să ajungă la elevare fără oboseală își irosește viață într -o căutare absurdă.
Există o expresie foarte frumoasă care personifică noaptea într -o cămilă ce ar trebui să fie văzută
că un mijloc d e delăsare spre atingerea speranțelor, căci cel care se chinuie pentru a -și atinge
scopurile și țelurile va stă treaz și noaptea și -și va utiliza zilele din tinerețea timpurie și
adolescență pentru a ajunge la cel mai înalt nivel al cunoașterii, din moment ce aspirațiile omului
sunt că aripile unei păsări fără de care ea nu poate zbura.
Sfaturile relatate introduc astfel ideea că lenea reprezintă o calamitate, ghinion și nenorocire.
Al Marghiinaanii 37 afirmă următoarele lucruri Ignorantul este mort înain te de a -I veni vremea
morții, în timp ce omul învățat va trăi chiar și după moartea trupească. Un alt poet declara
următoarele Cunoașterea este însăși esență vieții inimii, așa că du -te și caut -o, căci moartea inimii
o reprezintă ignoranța, ferește -te de e a.
Imaam Burhaan al Diin recită următoarele
Cunoașterea este lumina cea mai perfectă, este cea care ghidează oamenii departe de cecitate, în
timp ce omul ignorant își petrece viață în tenebrele obscure ale ignoranței.
Cunoașterea este vîrful înălțimilor , ce-l protejează pe cel ce caută refugiu în ele, iar prin
auspiciile ei omul simte siguranță
Prin cunoaștere omul este purtat către credință divină, în timp ce omul ordinar trăiește în nepăsare
Prin cunoaștere omul are speranța vieții eterne chiar dacă sufletul lui este captiv în piept cât
trăiește.
Așadar cel care aspiră să învețe, aspiră la toate lucrurile necesare, iar cele care le posedă, posedă
toate lucrurile care merită osteneală.
Închid e ochii la plăcerile vieții căci cunoașterea este cel mai mare dar.
În tradiția Profetului sunt menționate lucrurile cele mai demne de ura, printre care se numără
lăcomia, zgârcenia și aroganță. Lenea este și ea blamată alături de un stomac plin, căci mân catul

fără măsură distruge inteligență, fiind acceptat doar în cazul unei munci dificile sau pentru a
rezistă în timpul postului
Capitolul 6
Începerea studiului, cantitatea și organizarea acestuia
După exemplul profesorului Burhaan al diin, care -și înce pea studiile miercurea, ziua respectivă
era ziua în care lumina a fost creat, ceea ce pentru necredincioși era o zi ofensatoare, iar pentru
credincioși o zi providențială.
Repetiția era esențială, astfel că pentru un material de studiu de dimensiuni mai m ari era nevoie
să fie repetat de zece ori și abia după memorarea lui se putea transcrie o parte din material pentru
a putea repetă și mai mult, ceea ce reprezenta în sine o metodă fructuoasă. Ideea era că un student
nu putea notă nimic în scris până nu era înțeles pe deplin, căci această ar fi însemnat timp pierdut,
inteligență ravagita, iar caracterul știrbit. Discuția, dezbaterea și chestionarea erau cele mai bune
metode de înțelegere a materialului ce trebuia digerat. Utilitatea acestora era considerată mult
deasupra repetiției, se spunea că o luna de repetiție nu valora cât o sesiune de întrebări, însă
trebuia luat în considerare faptul că discuția era benefică numai dacă era purtată cu o persoană
dreapta, corectă, candida, în timp ce dacă avea loc împre ună cu o persoană cu o atitudine
malițioasă, un caracter indezirabil se infiltrează pe furiș.
Studentului îi este impus să cântărească și să reflecte asupra problemelor mai subtile, căci prin
analiză și reflecție acesta poate găsi o soluție, însă acest lu cru implică și reflectarea și alegerea
cuvintelor înainte de a vorbi pentru a spune ceea ce este corect, vorbirea fiind că o săgeata ce
trebuie indreaptata spre țintă potrivită având viteză și precizia corespunzătoare. În ceea ce
privește principiile juris prudenței uSuul al fiqh, una dintre marile axiome spune că discursuk unui
jurist este bazat pe reflectare , acesta fiind și unul dintre principiile inteligenței, adică practicarea
discursului bazându -te pe considerație și circumspecție.
Sentimentul de rec unoștință și gratitudine față de darul inteligenței și al cunoașterii va produce
automat o creștere în cunoaștere. Abuu Haniifa spunea că el dobândi -se cunoaștere prin a -I
mulțumi lui Dumnezeu în mod repetat, de fiecare dată când înțelegea și asimila un lu cru nou. E
important să înțelegem că bună starea, înțelegerea și cunoașterea vin din partea lui Allāh
preamaretul, la fel și în cazul în care îi cerem ajutor și ghidare Lui, implorandu -L și rugându -L
fierbinte, căci el va dărui îndrumare celor ce o caută l a El. Cei care caută adevărul sunt ceoi ce -l
urmează pe Profet, și comunitatea lui de credincioși 46, iar Dumnezeu, protectorul, îi va păzi de

greșeală. Mintea umană nu cuprinde totul în toate aspectele, precum nici revelația nu relevă totul
vederii.
Cel ce se cunoaște pe sine, îl cunoaște pe Dumnezeu, căci cel care -și cunoaște limitele,
recunoaște puterea absolută a lui Allāh și învață să nu depindă de el și intelectul lui, ci să aibă
încredere în Dumnezeu și să caute adevărul la El.
În căutarea cunoaște rii este esențial că individul să nu râvnească la averea altuia, dimpotrivă, să și
folosească averea pentru a -și spori inteligență și cunoașterea, adică să -și caute refugiu la
Dumnezeu împotriva zgârceniei. Oamenii devin săraci din cauza fricii de sărăcie, la fel cum cel
care vrea să devină îmbelșugat prin bogățiile lumești, va deveni sărac.
Lecția de ieri ar trebui repetată de 5 ori, lecția de alaltăieri de 4 ori, iar lecția din prima zi de 3 ori,
metodă ce va asigura păstrarea în memorie. Nu trebuie să t e acomodezi cu repetarea în liniște, în
gând a materialului, căci repetiția ar trebui să fie făcută cu vigoare și entuziasm, că nu cumva să
se renunțe la obiceiul repetiției. De asemenea, nu ar trebui repetat materialul nici cu voce tare
căci îngreunează î n aceeași măsură repetiția, astfel după recomandarea lui Abuu Yuusuf, cea mai
bună cale, este calea de mijloc.
Capitolul 7, Încrederea în Dumnezeu
În momentul în care țintă o reprezintă cunoașterea, indiviul nu ar trebui să se bazeze decât pe
Dumnezeu și să nu se îngrijoreze de absența mijloacelor de existența. în momentul în care unul se
preocupe și se dedică aprofundării cunoastiintelor religioase și rafinamentului comportamentului,
Dumnezeu îi va da suficient și îl va răsplăti prin mijloace nebănuite, după cum relatează Abuu
Haniifa, auzindu -l pe 3Abdallaah ibn al Hasan al Zabiidii Pag 34
Pag 35. Este de bun augur că în momentul în care pornim pe calea cunoașterii să renunțăm la
atașamentul pentru lucrurile lumești, Quran 18 -61, găsim citatul lui Moise care spune în
următorul fel: într -adevăr, în acest drum al nostre spre cunoaștere am fost extenuați. Ceea ce
preschimba în evident faptul că dificultățile în calea spre cunoaștere vor fi multe și ostenitoare, că
drumul va fi anevoios, însă cu toate aceste a superior bătăliilor împotriva inamicilor. Totodată,
urmarea acestei cai implică dedicare totală, neputință de abandonare sau renunțarea pentru
totdeauna dacă perseverență și atitudinea stoica nu primează.
Capitolul 8, timpul oportun de asimilare a cunoa șterii

După spusele lui Hasan ibn Ziyaad 54, perioada în care un om învață este din leagăn până în
mormânt, iar cea mai bună perioada a vieții este cea a adolescenței, iar cea mai bună perioada din
zi este odată cu răsăritul soarelui până în momentul dint re apus și prima rugăciune nopții.
Este recomandat că odată ce un text extenuează, să se treacă la un alt subiect, o anecdotă a lui
MuHammad ibn al Hasan, poveste cum respectivul alungă starea de somnolență utilizând apă
rece pentru că somnul era indus de căldură și astfel studia toată noaptea, iar în momentul în care
obosea din cauza unui text, trecea la un altul.
Capitolul 9. Ajutor și sfaturi bune
o persoană ce det ine cunoaștere ar trebui să fie empatică, simpatică și gata să sară în ajutor decât
să se arate gelos, căci invidia și gelozia sunt crăpături în caracterul individului. El ar trebui să
aibă numai gânduri bune îndreptate spre ceilalți, să nu gândească rău căci nu este un lucru
permis, după formularea Profetului Gândește bine despre credincioși .
Capitolul 10. Metode ajutătoare în atingerea cunoașterii
Orice om ce a ales să se așterne pe calea cunoașterii ar trebui să fie în căutarea ei tot timpul
pentru evenualitatea în care va ajunge la a atinge excelență. Shams al Diin a fost sfătuit de tată l
sau că fiecărei zile să îi dedice o parte pentru înțelepciune și să -și exerseze memoria cu câte o
mică cantitate din vastă cunoaștere. Încă o dată ni se sugerează și recomandă de către YaHyaa ibn
Mu3aadh al Raaz că noaptea este lungă și ar bine să nu o s curtăm prin somn, precum ziua este
luminoasă și nu ar trebui să o întunecăm prin păcatele noastre. Cunoașterea este nobilă, nu ar
trebui să o pătăm prin degradare, înjosire sau devalorizare. Un citat anonim exprimă într -o
manieră încurajatoare că deși îți dorești să -ți inobilezi sufletul, această nu va putea fi posibil decât
dacă vei cunoaște smerenia.
Capitolul 11. Abstinență în urmărirea acumulării cunoastiintelor
Abstinență crește utilitatea și valoarea cunoașterii acumulate. În pare partea ea se refer ă la a ne
proteja și a evita sațietatea, somnul îndelungat sau conversațiile lungi și superflue despre subiecte
neimportante. Cei care făceau întocmai ajungeau cu success la o vastă cunoaștere și o
împărtășeau și altora, numele lor dăinuind până în ziua Ju decății Ultime.
Când studiază, individul ar trebui să fie poziționat în direcția Qiblei.
Capitolul 12 memorie și uitare
Pentru întărirea memoriei, hărnicia și dedicarea sunt cei mai influenți factori. Reducerea hrănii,
rugăciunea îndelungă noaptea și citirea Coranului sunt, în schimb, factori ce facilitează și

dezvoltă memoria. se spune că nimic nu sporește memoria mai mult decât citirea Coranului în
liniște. E recomandat că în momentul în care cineva ridică Coranul, acesta să zică următoarele:
pag 47
Utilizarea siwaak, ingurcitarea de miere, mâncatul spânzului, kurdus, și a 21 de boabe de struguri
negri sunt metode recoman date pentru îmbunătățirea memorie, fiind utilizate și în tratamentele
medicale.
Capitolul 13. Despre mijloacele de trăi și viață individului
Există anumite comportamente și acțiuni care după tradiția islamică conduc către sărăcie, dintre
acestea se număr ă: un somn îndelung care îl va dirija pe individ spre sărăcie atât în plan material,
cât și spiritual, apoi dormitul și urinatul în pielea goală, mâncatul într -o stare de impuritate sau în
pat, să arunce resturile de la masă, să ardă foile de ceapă
Să repe te după ṣalāt al -maġrib wa al -fağr de 33 de ori: Alhamdulillah , Subḥān Allāh , lā ʾilāha
ʾillā-llāh, Allahu Akbar
Să spună în fiecare vineri de 70 de ori:
Să spun ă în fiecare diminea ță și seară de 100 de ori: lā ʾilāha ʾillā-llāh, Al-Malik, Al -Haqq, Al-
Māğid

VI. Rolul Moscheii
―Scoala elementara (kuttā b) functiona pe langa moschee, daca nu era chiar moscheea
insasi, iar Coranul reprezenta principalul manual. Se invatau cititul si scrisul. Cand a vizitat
Damascul in 1184 Ibn Gubayr a remarca ca pentru exercitiile de scriere elevii nu foloseau
Coranul ci poezii laice, fi indca stergerea cuvantului Allā h ar fi fost o blasfemie. In afara de scris
si citit se predau si gramatica araba, povestiri despre profeti – in special hadithuri despre
Muḥammad – aritmeti ca elementara si poezii, dar nu cu character erotic. S e insista foarte mult pe
memorare. Elevii merituosi din scolile de la Baġ dad erau adeseori purtati pe strazi calare pe
camile, iar trecatorii aruncau in ei cu migdale. Scene asemanatoare in cinstea unor elevi care au
memorat Coranul au loc frecvent in tinuturile musulmane de astazi. In alte cazuri, invataceii
primeau cateva zile de vacanta cand unul dintre ei reusea sa retina o parte din Coran.

Fetele erau binevenite la toate cursurile elementare de rel igie, pentru care erau sufficient
dorate intellectual, dar nu exista o dorinta speciala de a le indruma mai departe pe calea
cunoasterii.
Copiii celor instariti aveau preceptor (mu‘addib) care ii invatau religie, literatura, si arta
versificatiei. Frecven t, aces t preot erau de origine straina.
―Nu fi sever in asa masura incat s ail sperii sau atat de ingaduitor incat s ail faci sa ii placa
lenevia sis a se obisnuiasca asa. Corecteaza -l pe cat poti cu blandete, dar fii asporu daca altfel nu
merge.
Nuiaua era considerata un instrument absolut necesar in dotarea unui invatator si, dupa
cum reiese din cele de mai sus, califul insusi accepta folosirea ei. In capitolul despre educatia in
familie din lucrearea sa Risīlat al siyāsa, ibn Sī na vorbeste despre nepr etuitul ―ajutor al palmei‖
in arta educatiei.
Invatatorul din scoala elementara, numit mu‘allim, cateodata faqī h datorita studiilor sale
de teologie, avea un statut social destul de scazut. ‗Nu cere sfaturi de la invatatori, pastori si cei
care stau prea mult printre femei‖, se spunea adeseori. Un judecator in timpul lui al Ma‘muun a
ajuns pana intr -acolo incat a refuzat sa accepte in instant marturiile invatatorilor, ca fiind
neconcludente. Literatura araba abunda de anecdote despre invatatori natangi. ― Mai natang decat
un invatator de scoala elementara‖ a devenit deja o expresie proverbiala. In schimb, educatorii de
la nivelele superioare eraou in general foarte respectati. (erau in breasla si ofereau ijaza -certificat –
acelor student cu rezultate satisfa catoare) In tratatul sau de pedagogie, scris in 1203, al Zarnūğī
dedica un capitol stimei pe care un elev ar trebui sa o manifeste fata de profesia de invatator,
citand urmatoarele cuvinte atribuite lui ‗Ali: ―Raman vesnic sclavul celui care m -a invatat ch iar si
o litera‖. Dintre zecile de tratate arabe de pedagogie, multe pastrate pana astazi in manuscris, cel
al lui al -Zarnūğī este cel mai cunoscut.
Prima institutie importanta de invatamant superior a fost Bayt al Hikma (casa
intelepciunii), intemeiata d e al-Ma‘mun (830) in capital sa. Aceasta era destinata nu numai
traducerilor, dar functiona si ca academie s i biblioteca publica si dispunea de un observator.
(spitalele=centre de studii medicale, observatoarele=scoli de astronomie) Prima academie
adevarat a din lumea islamica, devenita un model pentru alte institutii de invatamant superior, a
fost Nizamiiya, intemeiata in 1065 -1067 de luminatul Nizam al -Mulk, vizirul person al sultanilor
selgiukizi Alp Arslān si Malikšā h si protector al lui ‗Umar al -ḫayyaam . Nizamiya era destinata

unui seminar teologic (madrasa), in special pentru studii de rit shaafi‘it si ash‘arit orthodox.
Stiintele umane (‗ilm al -adab) se bazau pe studierea Coranului si a poeziei vechi, la fel ca,
ulterior, in universitatile europene. Ni zamyia era o institutie teologica recunoscuta de stat, la
nizamiya a tinut prelegi al -ġazzā li timp de patru ani (1091 -1095).
Intemeierea unei madrasa a fost considerate intotdeauna o fapta meritorie in islam. Asa se
xplica numarul mare de asemenea instit utii remarcate de calatori, Ibn Gubayr vorbeste de peste
30 la Bagdad, la Damasc, aproximativ 20, iar la Mosul 6 sau mai multe.
Peste tot in procesul de predare se punea accentual pe stiinta traditiei, iar in procesul de
invatare pe memorie. In acele zile , cand nu exista posibilitatea de a se face insemnari, capacitatile
de meorare trebuie sa fi fost exploatate la maximum. Al Gazzali si -a castigat titlul de huggat al –
islam (autoritatea islamului) prin memorarea a 300 000 de traditii. Se spune ca ibn Hanbal stia pe
dinafara un million de traditii. Al Bukhaari a dovedit a cunoaste o suta de traditii in care lantul
transmitatorilor (isnaad) avea o legatura imediata cu textul (matn), redandu -le pe toate din
memorie.
Educatia adultilor nu se desfasura intr -un mod sistematic, dar in majoritatea oraselor
islamice msocheile serveau drept centre de invatamant importante. Cand un calator venea intr -un
oras nou, el avea certitudinea ca la moschee va afla prelegi despre hadit. Exact asta ne relateaza al
Maqdisi din ti mpul vizitei sale in indepartatul al Suus. Cercurile de la moschei aveau o variant
aristocrata in cenaclurile organizate in casele mebrilor inaltei societati, incepand chiar cu prima
parte a perioadei abbaside, si care se numeau magaalis al -adab, saloane l iterare. Librariile, ca
institutii comerciale si educationale, apar tot la inceputul perioadei abbaside.‖ (Hitti, Philip,
Istoria Arabilor, 2008, Editura All, p. 259 -262)

VII. CUNOASTERE
Pentru mistici cunoasterea suprema isi gasea fundamentele in ascetism zuhd, adica prin
practice spiritual si experiente proprii, dar si uniunea cu divinul fanaa \hamza care impreuna ar fi
dus a o descoperire a adevarului supreme kashf si haqq,
Literatii udaba, pe de alta parte intelegeau cunoasterea ca fiind utilizarea core cta a limbii,
incluzand aici regulile de gramatica si normele de retorica si compozitie balagha, iar aceasta
cunoastere culturala si literara adab conducea conducea catre o anume formare morala
tahamzaaddub

Filosofii aveau intentia de a aduna la un loc ex perientele metafizice si fizice pentru a ajunge
si a compune regulile logicii care urma sa stranga toata cunoasterea prin intermediul inteligentei
umane ghidace de logica mantiq, alaturi de un inteligenta activa universala al 3aql alfa33aal
Intrebarea e d aca poate cunoasterea sa fie insumata intr un singur concept, intr un sigur cadru, iar
Paul Heck a incercat prin definirea limbii sa raspunda la intrebare, intrebandu se daca limba este
un produs al naturii sau al unei culture anume . Raspunsul lui afirma ca stiinta si cunoasterea ce
apartine unei culture este inglobata in limba ei alaturi de ideile si identitatile asmaa‘ celei dintai.
\pag 28 -29 si ar putea fi tradusa in alta limba printr o gramatica universal \\
Stratificarea cunoasterii a preocupat mai m ulti scolastici musulmani, Heck face referire la
cateva texte din secolul 9 -10
Secretarii denumi al kuttā b au jucat un rol important in primele incercarri de
a clasifica cunoasterea, intr o perioada in care controlul cunoasterii era asociat cu
monopolul puterii ; T Richards the imperial archive. Knowledge and the Fantasy of Empire
London 1993
Acesti secretary aveau tendinta de a da o mai mae importanta stiintelor arabo islamice , avand in
vedere ca statul Islamic, un conglomerate heteromogen , de la acea v reme unde califul avea
functia central, guvernatorii se ocupau de provincii, iar emirii
de dinastiile independente sau semi -independente , fiind organizati in birou, depertamente si
posturi oficiale, cresterea, dezvoltarea si astfel elaborarea organelor de guvernare, in alte cuvinte,
administratia, oamenii statului sau oamenii penitei ahl al qalam, intruchipau insasi calea de
coeziune a statului cat si edificiul acestuia prin maiestria scrierii Sinaa3at al kitaaba exista ca o
functie a limbii si a stiintelor ei auxiliare –gramatica, lexicografia, retorica, arta discursului si a
compozitiei ;
Rolul limbii era unul es ential pentru autoritate si ordinea legii dat fiind faptul ca sistemul
de guvernare nizaam, depindea si chiar corespondea cu ordinea limbii nahw ; M carter ―Language
control as people control in medieval islam the aim of the grammarians in their cultural context‘‘
al AbHaath 31 1983, 65 -84
Functionarii statului deprindeau reglile limbii si ale scrisului, la fel si a stilisticii b ayaan, si alte
ortografiei ḫaṭṭ
Secretarii de stat coordonau toate afacerile prin limbaj, limba, munca lor presupunea o
buna stapanire a artei de a scrie un document administrativ , contract sau taxa, ce purta greutatea

legii, de a inregistra hotararile judecatoresti pentru a nu exista dubii in executarea justiei, sa
inregistreze conturile financiare, – pag 30
Pag 31-32
sa descrie in detalii precise diferite trasaturi fizice ale soldatilor, registrele de salariu, descrierea
posturilor obligatiilor si functiilor afere nte. Opusul acestei performante lingvistice ar fi insemnat
si ar fi fost asemanator cu haosul produs in legenda turnului babel

VIII. INTELEPCIUNE
Classical arabic wisdom literature: nature and scope, dimitri gutas, yale university, journal of
the american oriental society 101.1 (1981)
Profetul spunea ca modestia nu poate sa aduca decat bine, dupa cum relateaza 3imran b. Husayn,
un companion de al sau. E de la sine inteles ca pentru un comportament moral, bazat pe ratiune si
etica, o persoana cu maniere, cu o anumita conduita ce impune respect, frica si dorinta, trebuie sa
posede si o anumita intelepciune ca rezultat direct al ratiunii sale si al mintii din care porneste
fiecare act.
Cuvantul hikma este asociat cu literatura sapientiala, iar ca definitie est e acordat cu termenul de
maxima, proverb. In mod cert, literatura cu substrat intelept, a existat inca din preislam, dinaintea
profetului si revelatiei divine, insa s -a bucurat de foarte putina atentie savanta probabil, datorita,
abundetei sanatoase, prag in care se afla datorita omniprezentei sale in viata arabilor.
O radiografie semnatica a cuvantului hikma ar putea fi chiar utila, insa sensul sau specific ramane
aproape in totalitate nedefinit, multe personalitati ale epocilor trecute au incercat sa -I gaseasca o
definitie atotcuprinzatoare, multe dictionare standard esuand in aceasta tentativa. Ibn
Durayd definea termenul de hikma ca fiind fiecare cuvant sau vorba rostita ce avea puterea de a
trezi in tine o caracteristica nobila, ceea ce te indemna, te determina si te stimula sa te indepartezi
si te impiedica sa urmezi calea trasaturilor ce puteau fi considerate drept rusinoase, scandaloase
sau dezonorante. O vorba profetica spunea precum urmeaza: unele poezii sunt hikma, iar alt stil
elocvent este magi e9. Pag 49-50
Omul care poseda hikma, hakiim, intruchipeaza persoana care poate prin propria
autonomie rationala sa extraga concluziile cele mai multumitoare si benefice pentru sufletul lui,

pe baza experientelor trecute, asadar el cauta in fiecare situa tie o solutie si un beneficiu de care
poate profita de pe urma contextului dat. Sensul tocmai atribuit notiunii de hakiim isi gaseste
originea deja din preislam, fapt argumentat si intarit prin sursele existente, revelator in acest sens
fiind chiar unele d in spusele lui Luqman, omul care nu stie sa se exprime corect in comunicare si
care nu poate deduce, nu poate vedea cursul evenimentelor si nu se gandeste la consecinte va
respinge oamenii prin trancaneala lui continua, iar eventualitatea spiritului sau sa rac va fi maracta
de lipsa tacerii. Desi si un om experimentat poate fi etichetat drept hakiim, nu cunoasterea il
va trasnforam in hakiim, ci capacitatea si abilitatea mentala si rationala de a putea spune ceea ce e
corect si potrivit la momentul oportun, demonstrand asfel o putere de analiza si observatie ce
permit infranarea instinctelor daunatoare, dar indeamna spre tacere, spre o minte agera si mereu
constienta, spre intentie pura si care face referire asadar la omul care trage foloase prin folosirea
privirii, adica a observatiei, a atentiei constiente si prin urmare cel care profita de greselile
experientelor traite si trecute spre a se purifica si cai, spre a -si cizela si resculpta caracterul, spre a
putea fi mereu capabil sa suporte autocritica in pri vinta comportamentului sau.
In alta ordine de idei, o persoana care are capacitatea de a specula ceea ce considera a fi
de bun augur atat din experienta personala, cat si din experienta altora datorita cuvintelor si
spuselor pe care si le atribuie si ca re actioneaza asadar prin prisma invataturilor extrase, este
considerat hakiim, la fel si persoana care putea sa pronunte astfel de vorbe de duh. In definitiv,
hakiimul preislamic se caracteriza prin tacere si folosirea cuvantului doar cand era
cazul, lua aminte si rostea maxime bazate pe experienta fata, in comparatie cu hakiimul
preislamic care rostea vorbe intelepte din invataturile pe care I le relevase Dumnezeu in
mod divin.
Ulterior, in perioada de dupa aparitia islamului, sensul cuvantului a ramas nealterat,
insa sursele bineinteles s -au schimbat in sensul ca experienta oamenilor era pusa pe un
loc secundar, iar ceea ce a surclasat -o a fost revelarea entitatii divine absolute, Dumnezeu si
datoria oamenilor fata de El, veneratia Lui.
Intelesul de intelepciune a fost acceptat, cat si pur intentionat in Coran, cu toate acestea,
Tabari's Tafsiir listeaza printre multitudinea de intelesuri ca fiind practica profetului, sunna,
cunoasterea religioasa, supunerea fata de religie, intelegerea religiei, lucrul pe care Dumnezeu in
pune in inimile noastre pentru a ne ilumina, profetia, intelegere, frica de Dumnezeu, cunoasterea

sunnei, revelatia insasi, sunt faptele si vorbele corecte, bune, mangaitoare. Ibn Qutayba pe de alta
parte, defineste hikma ca fiind co mbinatia, simbioza dintre gand si fapta, dintre vorba si fapta,
nimeni nu poate fi considerat hakiim daca actiunile sale nu releva un grad inalt de cunoastere pe
care respectivul l -a atins.
Urmarind insa rationamentele lui Tabari, el descrie etimologia cuvantului hukm ca fiind
inzestrat cu sensul capacitatii de a discerne raul de bine, adevarul de fals, insa sensul literar al
cuvantului a curprins intr-un rastimp initial toate conceptele islamice de cultura si cunoastere. Tot
Tanbari sustine ca implicati ile termenului hikma se refera si la distinctia dintre permis si
nepermis, porunci si interdictii, amenintarile si promisiunile pe care Dumnezeu le -a mentionat in
Carte, si nu in ultimul rand, regulile de purtare, ceea ce este foarte similar cu definitia l ui Ibn
Durayd in legatura cu hikma. Exista insa si posibilitatea ca termenul sa ia intelesul de versuri, de
maxime rostite in casa, astfel el nu poate insemna intelepciune, caci intelepciune nu se rosteste ca
facultate a mintii.
In avantajul sensului term enului hikma drept intelepciune, sursele de limba araba presilamica si
coranica ne demonstreaza ca intelesul respectiv a fost surprins foarte bine de un altul provenit din
aceeasi radacina, cuvantul fiind hukm, care insemna judecata si chibzuinta.
Dupa d ocumentatia lui Gutas, hikma si hakiim sunt cuvinte imprumutate din aramaica, el
preluand informatia din Horovitza 1926:72 -73, Jeffrey 1938:111, Bloch 1954:221.
Profetul a predicat ca modestia este in totalitate buna, ea este o parte slabici une duʿuf si o parte
impotenta ʿağz.
Pag 58-61
Literatura sapientiala araba s -a manifestat prin mai multe mijloace printre care se numara, in
primul rand si in mod covarsitor, poezia araba, care abundea inca din cele mai vechi timpuri de
material gnomic, spirit de p revedere si o cunoastere profunda a realitatii, avand totusi diferite
grade in ceea ce priveste justetea celor reclamate. Proverbele reprezentau si ele o buna parte din
calupul intelectual sapiential al arabilor, amtaal, studiat atat de arabi cat si de sav anti si carturari,
facultatea omului de a observa mediul inconjurator si oamenii sa livreaza atat cunoastiinte, cat si
experienta ce cantaresc mult mai mult decat anii traiti.

Adabul asadar, dupa cum am prelucrat informatia din articolul lui Dimitri Guta s, este amestecul
dintre proverbe si poezie, dintre anecdote, maxime si diferite zicale ale mai multor oameni
considerati ca fiind de seama; amestec ce a dat nastere unor antologii edificatoare si chiar hazlii
141.
Colectiile de adab erau fie generale, f ie axate pe anumite subiecte si tratau in special
un anume domeniu. Dintre colectiile generale cele mai cunoascute erau cele ale lui Ibn Qutayba
3uyun al ak hbar, alaturi de cea a lui Ibn ʿAbd Rabbihi, al ʿiqd al farīd, fiind probabil si cele
mai faimoasa , 142. Di ferenta dintre ele se mai face si la nivelul surselor de inspiratie, cele
generale avand o arie de provenienta mult mai extinsa decat cele particularizate pe un
domeniu, existand posibilitatea ca ideile expusa sa apartina chiar unei secte si numai u na.
Un anumit tip de adab se adresa in exclusivitate conducatorilor, Mirrors for Princes,
si furniza pentru acestia sfaturi sub forma unor povestioare de origine greaca, persa sau din
repertoriul inteleptiolor arabi si ai regilor. Pentru fiecare pozitie sociala exista un set de reguli de
conduita, pentru viziri, entru cadii, pentru secretari. Compilatiile de tip masiv si popular erau
dedicate strict pentru scopuri literare si critice, in timp ce compilatiile specializate apartineau
anumitor secte, spre ex emplu Ibn al Mu3tazz cu lucrarea Kitaab al Adab 151.
In traditia shiita, una din cartile de amntuire a lui Alii a fost Nahj al Balaga, alaturi
de creatiile si opere lui al Ǧāḥiẓ.
In pofida maretiei si excelentei ce ar putea fi deduse la contactul cu sc rierile sapientiale arabe, se
va resimti influenta straina, mai precis, greaca si persana in modul de gandire asa -zis filosofic al
poporului oriental. Cea mai mare parte a materialului gnomic tradus in araba provine din limba
greaca. Activitatea de traduce re a fost asociata si echivalata ca fiind ultima ramasita ce a ramas in
urma influentarii directe a traditiei
administratiei bizantine asupra biroccratiei omeiade. Calupul de texte ce a fost tradus
in perioada respectiva a avut o influenta semnificativa, a totpatrunzatoare si universala in adabul
politic.
Hikma se referea, in esenta la un comportament adecvat, iar impreuna cu poezia, literatura
sapientiala a constituit baza adabului arab, peideia.

IX. Antieroi
―Daca vrei sa vezi unde stau pacatele gramada, uita-te la pacatosul care cauta defecte
semenilor sai. ‖ (Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere Grete Tartler, 1985, p. 29)
Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, editura Univers, traducere Grete Tartler, 1985.
In lucrarea mentionata, Al Ǧāḥiẓ, clasifica si po rtretize aza zgarcitii printr -o definire
expresiva si diversa a categoriilor existente, prin relatarea de mici povestioare. Diferenta dintre
termenul de zgarcit si darnic se vede cu ochiu liber , prin chiar incercarea autorului de a da
oricaru i sinonim cate un antonim, realizand astfel un contrast semantic si egal ca termeni. Pentru
zgarcit, s -au regasit in text sinonimele: ba ḫil, la'im, ša ḥiḥ, mumsik, ḥirriṣ, manuʿ, in timp ce un
numar identic de termeni a fost regasit in cazul cuvantului "dar nic", fiind dupa cum urmeaza,
sahiyy, ğawwad, munfiq, mu ṣrif, karim, mubaddir. (Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere
Grete Tartler, 1985, p. 11)
In araba, muršid, p rincipala virtute a unui invatat e cautarea neintrerupta, -dar cautarea
devine rat acire fara un dascal bun. ―Valea cautarii‖ este prima dintre cele sapte trepte ale
spiritualitatii, care au fost identificate si cu cele sapte ceruri pe care Mohamed le -a parcurs in ziua
ascensiunii sale. (Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere Grete Tartler, 1985, p. 29)
O piramida a zgarceniei este frumos, sugestiv si indelung schitata in explicatiile oferite in
Tratatul despre zgarciti. Paleta de intruchipari pe care o infatiseaza creativitatea umana, este atat
de difersificata prin insasi uni citatea ei. Astfel, am preluat lista unor modalitati de a califica un
anumit tip de actiune umana ce se rasfrange a supra cersetorilor, zgarcitilor si hotilor.
―Mukaddi, fals -cersetor, desemneaza un cersetor travestit in cersetor. E vorba de un invatat
ratacitor, care isi castiga existenta prin snoave, siretenie, imaginatie si elocventa, jocuri de
cuvinte; cel care cerseste neincetat
Kağar, Kaġani, varianta a cuvantului kahar sau kahan, cersetor care se preface epileptic.
Mustaʿrid, cuvant de origine bedu ina, aplicat nu numai cersetorilor ci si hotilor, ba chiar
ucigasilor. Al Ǧāḥiẓ, il explica in lista de termeni ca denumire a unui cersetor in aparenta bine
imbracat si sfios.
Muḫṭarani, "cersetor care se preface ca nu are limba"
Banwan, milog care se opreste din poarta -n poarta
Qarasi , cersetorul care se preface bolnav de gandrena

ʿAwwaʾ, cel care cerseste seara cantand intre apusul soarelui si masa de seara, daca are un glas
frumos;
Mušaʿʿib, cel care schingiueste copii pentre cersit
Falwar, cel care se preface ca are o buba rea
Isṭil, cel care face pe orbul
Zakuri, mancarea hotilor si cersetorilor, deoarece cuvantul se trage dintr -o denumire persana a
hotilor si zgarcitilor.‖ (Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere Grete Tartler, 1985, p . 79)
(apud v. Steingass, Persian English Vocabulary)
Zgarcenia este metaforic definita ca fiind "cererea de maduva din calcai", retorica e
"magie ingaduita", graba e "a lui šayṭan‖ (Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere Grete
Tartler, 1985, p. 15)
In carte se evidentiaza numeroasele virtuti ale rasului si adesea se vor intalni nume
precum Ḍaḥḥak (razatorul), Bassam (surazatorul), ṭalq (Seriosul), ṭaliq (Jovialul). Insusi profetul
glumea, la fel ca sfintii. Pentru a exprima aceasi idee, arabii au anumite expresii spunand "E
darnic si plin de voaia nelisnite" "e razator la dinte", "e surazator catre seara", or pentru a blama
"e intunecat, e ursuz, e incruntat, e respingator la chip, e mereu sumbru, e acru, are fata stransa de
suparare, parca are ot et pe fata". Cu toate acestea rasul cat si glume au locul si masura lor, cel
care trece dincolo, cade in usuratate; iar cine nu ajunge la ele, n -are echilibru si
stabilitate. (Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere Grete Tartler, 1985, p. 26)
―Lamur iri ale cuvintelor vechi folosite de Abu -l Fatik si al Hariti, prin care ilustreaza
cateva dintre gesturile pe care un om adevarat nu le -ar infatisa intr -un context social, putand fi in
unele cazuri interpretate precum un semn de purtare incongruenta. Prin tre exemplele expuse in
carte avem:
Našš al: Barbatul care inhat a mancarea din ceaun inainte sa fi dat in fiert, inainte ca oala sa fie
luata de pe foc si sa se fi adunat cu mesenii.
Našš af: Cel care ia o lipie, o rupe si o inmoaie in ceaun, ca s -o imbibe cu grasime, pe care, astfel,
o fura tovarasilor sai.
Mirsal: cel care inghite fara sa mestece
Lakkam: cel care nu asteapta sa inghita ce are in gura, ci pe data arunca pe gat o noua
imbucatura.

Maṣṣaṣ: cel care suge oasele lungi ca niste trestii dupa ce le-a scos maduva, fara a se gandi la
tovarasii sai;
Naffaḍ: unul care, pentru a -si curati mainile, le inmoaie intr -un lighean si le scoate pline de apa
si stropeste cu nepasare pe cei din jur.
Dallak: unul care nu -si spala mainile ci numai le sterge;
Muq awwir: Cel care tare painisoarele, tine pentru el miezul si da ortacilor numai cojile.
Musawwiğ : Cel care ia inghitituri atat de mari, ca aproape se sufoca si nu le mai poate face sa
alunece pe gatlej decat cu apa
Muḥalqim: cel care vorbeste cu gura plina
Laṭṭaʿ: cel care isi linge degetul si apoi il baga in castronul comun cu sos, lapte sau altele. ‖
(Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere G rete Tartler, 1985, p. 107 -108)
Din patrimoniul semnatic al expresiilor care fac refenrinta la zgarcenie, gasim intr-o alta nota
explicativa in Tratatul despre zgarciti, o expresie arabeasca ce desemneaza apogeul zgarceniei,
―laʾim ar -raḍiʿ‖, ―expresie care dupa explicatiile lui al Ǧāḥiẓ si ale lui In Qutayba, ar desemna una
din cele mai josnice specii de zgarciti, aceaia care beau laptele direct de la uger, de frica ca s -ar
putea sa se piarda vreun strp sau ca altcineva le -ar putea cere o inghititura din ce au muls.‖
(Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere Grete Tartler, 1985, p 178)

X. Concluzie
Din multitudinea de surse, atat religioase, de specialitate, cat si literare, conceptul
musulmanului ideal reprezinta o complexitate echivalenta cu cea a firii umane. Putem discerne si
separa ca litatile meritoase de cele ce nu duc la innobilarea sufletului si a omului in lumea fizica.
Astfel, un caracter care se muleaza pe cerintele idealului musulman, aspira catre trasaturi printre
care se enumera: a fi umil fara sa te lauzi in fata altora, in momentul in care este intr -o pozitie de
putere, trebuie sa dea dova da intotdeauna de incredere, sa spuna mereu adevarul si sa actioneze in
conformitate cu el, sa ierte atunci cand se afla intr -o pozitie de putere si autoritate, sa sfatuiasca
sincer cand este consultat, sa nu vorbeasca despre altii ceea ce nu -l priveste pe el, sa nu ceara
decat in cazul in care e urgent sau foarte necesar, sa se abtina de la furie si sa se sustraga

emotiilor negative, sa ataseze o importanta speciala relatiilor cu cei ce practica islamul, sa fie
intotdeauna rabdatoare, sa il salute pe cel c u care a avut o cearta inainte, sa fie modest, sa fie
multumit cu ceea ce Dumnezeu ii ofera, sa fie intelept in momentul in care are de a face cu
oamenii cu suflet rau, sa mediteze asupra doua parti care se afla in contradictoriu, sa reflecteze
asupra acti unilor sale inainte de a le pune in aplicare, sa ceara iertare unui musulman caruia I -a
afectat onoarea, sa se amestece cu altii, daca acest lucru e spre binele lui, sau sa aleaga
solitudinea in cazul in care oamenii nu au un caracter favorabil, sa fie gen eros, dar fara sa fie
extravagant, sa arati bunatate fata de cei slabi si afectiune fata de parinti.
Un comportament necizelat ar fi descris printr -o stare de nervozitate, relatii nefaste cu cei din
jur, prin discutarea subiectelor care nu -l vizeaza, (Morals and manners in Islam, A guide to
Islamic ādāb, 1986, Marwān Ibrāhim al -Kaysī)

BIBLIOGRAFIE

1. Islamic Ed ucation Philosophy Development : Study Analysis on Ta'lim al -Kitab al -Zarnuji
Muta'allim Works, Dr. H. Achmad Asrori, Journal of Education and Practice Vol.7, No.5, 2016 ;
2. Le système éthique d'Ibn al -Muqaffaʿ d'apres ses deux epiîtres dites "al -ṣaġiīr" et "al -Kabir",
Paule Charles -Dominique, Arabica, 1965 ;
3. Ibrahim Geries, 1982, Le système éthique d'al -Ǧāḥiẓ, Studia Islamica, No. 56 (1982) ;
4. Classical Arabic Wisdom Literature: Nature and Scope, Dimitri Gutas, Journal of the American
Oriental Society, Vol. 101, No. 1, Oriental Wisdom, 1981, pp. 49 -86;
5. Instruction of the student the method of learning, by Imam al Zarnūğī, original tanslation by GE
von GRUNEMBAUM and Theodora M Abel, foreword by Yusuf Hamza, Starlatch press, 2001,
2003 ;
6. The Hierarchy of Knowledge in Islamic Civilization, Paul L. Heck, Arabica, T. 49, 2002. pp. 27 –
54;
7. Hitti, Philip, Istoria Arabilor, 2008, Editura All ;
8. Morals and m anners in Islam, A guide to Islamic ādāb, 1986, Marwān Ibrāhim al -Kaysī
9. Encyclopedie de l‘Islam, Leiden E.J. Brill, Vol. 1, A -B, Edited by an Editorial Committee
Consisting of H. A. R. Gibb, J. H. Kramers, E. Lévi -Provençal, J. Schacht, Assisted by S. M.

Stern (pp. 1 –320); — B. Lewis, Ch. Pellat and J. Schacht, Assisted by C. Dumont and R. M.
Savory (pp. 321 –1359)., 1960. Pag180 -181, apud. C.A. Nallino Scritti VI, 2 -17 (TRAD FR 7 -28);
10. Tratatul despre zgarciti, Al Ǧāḥiẓ, traducere Grete Tartl er, 1985.