Conceptul de Drepturi ale Omului

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. Notiunea de drepturi fundamentale ale omului si clasificarea lor

1. Noțiunea de drepturi fundamentale ale omului si cetățeanului

1.1. Scurt istoric privind evoluția drepturilor fundamentale

2. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale

2.1.

2.2.

2.3.

2.4.

CAPITOLUL II. Instrumentele juridice folosite în plan international pentru promovarea drepturilor omului

1. Principalele documente internaționale care garantează drepturile omului

1.1. Carta Natiunilor Unite

1.2. Carta Internațională a drepturilor omului

1.3. Declarația Universală a drepturilor omului

1.4. Pactele internaționale cu privire la drepturile omului

1.5. Pactul privind drepturile civile și politice

1.6. Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice

1.7. Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice referitor la abolirea pedepsei capitale

1.8. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

1.9. Convenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid

1.10. Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

1.11. Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei

1.12. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante

1.13. Convenția privind drepturile copilului

1.14. Convenția Europeană a drepturilor omului

1.15. Carta Socială Europeană

CAPITOLUL III. Relatia dintre mijloacele interne si cele internationale de protectie a drepturilor omului

1. Situația tratatelor internaționale privind drepturile omului în dreptul intern din România

2. Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Omul, fiinta sociala prin esenta, se raporteaza in mod necesar la semeni, la societate in ansamblu, acesta fiind cadrul care-i asigura existenta si dezvoltarea prin aceea ca ,,fiecare are un statut al sau in care se insumeaza totalitatea drepturilor pe care societatea le acorda sau le pretinde de la fiecare” .

Prin urmare, date fiind implicatiile si consecintele deosebite ale acesteia pentru insasi existenta umana, necesitatea crearii si mentinerii echilibrului in societate, legatura stransa de interese individ – societate a determinat reglementarea juridica a acesteia. Prin norme de drept s-a fundamentat astfel ,,status libertatis” al persoanei, notiune care in timp a avut ca rezultat cristalizarea institutiei numita a drepturilor omului, ce reprezinta o garantie solida a desfasurarii in conditii optime a relatiilor aratate.

CAPITOLUL I. Notiunea de drepturi fundamentale ale omului si clasificarea lor

Noțiunea de drepturi fundamentale ale omului si cetățeanului

Prin „drepturile omului” intelegem drepturile ființei umane, ființă înzestrată cu rațiune și conștiință și căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile și imprescriptibile.

Tematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern, dar este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public.

Notiunile de „drepturi ale omului” și „drepturi ale cetățeanului” necesita o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.

Pentru definirea drepturilor fudamentale cetățenești, trebuie sa luam în considerare următoarele aspecte:

-sunt drepturi subiective: prin natura lor, drepturile fundamentale ale cetatenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite, de celelalte drepturi subiective; ele constituie o anumita facultate recunoscuta de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumita conduita juridica sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a beneficia de protectia si sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime;

-sunt drepturi esențiale pentru cetățeni: datorită importanței economice, sociale și politice pe care o au, drepturile fundamentale ale cetățenilor își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective;

-având în vedere importanța lor, sunt înscrise în acte deosebite si anume, declaratii de drepturi, legi fundamentale (constitutii): deoarece normele constituționale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituționale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute și garantate de Constituție, se ridică prin forța lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetățenilor, spre deosebire de alte drepturi, își găsesc ocrotire și în o serie de documente internaționale, cum ar fi Declarația universală a drepturilor omului și cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.

Conform celor mentionate mai sus, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituția.

Conform unei alte definiții, foarte asemănătoare , drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viata, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi ce sunt stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

O alta definita mai completa, este și cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.

Prin Colocviul de la Aix din 1981, drepturile fundamentale individuale reprezinta „ansamblul drepturilor și libertăților recunoscute atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice în virtutea Constituției, dar și a textelor internaționale și protejate atât contra puterii executive, cât și contra puterii legislative de către judecătorul constituțional”.

Observam ca, in documentele internationale si interne sunt frecvent utilizati termenii drept sau libertate. Constituția folosește termenul drept, atunci când este consacrat dreptul la viată și la integritate fizică și psihică, dreptul la învățătură, dreptul la informații, dreptul la apărare, etc. Totodata, Constitutia folosește și termenul libertate atunci când se reglementeaza libertatea individuală, libertatea de exprimare, libertatea de conștiință, libertatea întrunirilor, etc. Această terminologie constituțională deși astfel nuanțată, desemnează decat o singura categorie juridică și anume dreptul fundamental, asadar literatura de specialitate ne spune ca, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept, neexistand deosebiri de natura juridica intre cele doua concepte. Putem gasi explicatia acestei nuantari, in evolutia istorica privind conceptia asupra drepturilor omului.

In cadrul Constituției României din 1991, reglementând drepturile fundamentale ale omului, le cuprinde sub titlul “Drepturile și libertățile fundamentale” nu precizeaza că este vorba despre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, deoarece exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale incluse în acest titlu nu este condiționată de calitatea de a fi cetățean român. Cu toate acestea, strainii si persoanele fara cetatenie, apatrizii, care se află pe teritoriul României nu se bucură de drepturile și libertățile, prevăzute de Constituție și de legi, care sunt strâns legate de activitatea de cetățean al țării noastre, cum ar fi dreptul de a alege și de a fi ales. Dar, cetățenii străini și apatrizii beneficiază de un drept specific condiției lor: dreptul la azil politic, în situația în care, ca urmare a persecuțiilor la care sunt supuși în țările lor de origine pentru activitățile lor politice democratice, se refugiază pe teritoriul statului nostru. Acest drept constă în faptul ca cetățenii străini sau apatrizii sunt asimilați cu cetățenii români din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extrădați.

Atunci cand există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

1.1 Scurt istoric privind evoluția drepturilor fundamentale

Aparitia conceptului de drepturi ale omului a fot rezultat al evolutiei ideilor umaniste si a receptarii acestora din ce in ce mai intense. Debutul, din punct de vedere cronologic poate fi pozitionat in antichitatea preocupata de definirea omului si a pozitiei sale in societate si de formularea inaltelor principii morale, a ideii de justitie. In timp, conceptii noi au fost cristalizate, datorita in principal evolutiei societatii, a mutatiilor produse in plan politic si juridic, a teoriilor filosofice reflectate pregnant in acte si documente ale vremurilor. Se poate aprecia deci ca ,,elaborarea conceptului de drepturi ale omului a fost rezultanta unor acte juridice cu un bogat continut moral si politic, a consacrarii sub forma unor documente redactate de juristi de mare prestigiu, a unor principii de organizare politica, fundamentate in opere teoretice de valoare universala, care au rezistat timpului. Conceptul in sine de drepturi ale omului a reprezentat prin urmare, o sinteza a tot ceea ce gandirea umana a avut mai bun, ridicand pe trepte noi principiile umaniste, reluand elemente din gandirea religioasa si din nazuintele generale de libertate care se facusera cunoscute cu atata vigoare in secolele XVII si XVIII” .

Conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima data în secolul al XVIII-lea, insa a fost concretizat în timpul a două mari evenimente: revoluția burgheză din Franța din anul 1789 și rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii din 1776.

Primele documente constituționale au apărut în Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de regele Ioan fără de Țară, la 15 iunie 1215, baronilor si episcopilor englezi – avand din acest punct de vedere o prioritate absoluta asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat in lume, in decursul timpurilor, in aceasta materie. Punctul 39 al acestui importanta document prevedea, de pilda, că “Nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării.” Marea Britanie a cunoscut inaintea altor tari inca trei importante documente privind drepturile omului: „Petitia drepturilor” din 7 iunie 1628, „Habeas Corpus Act” din 26 mai 1679 si „Bill of Rights” din 13 februarie 1689.

Declarația drepturilor din statul Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toți oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute.”

Declarația de independență a S.U.A., din 14 iulie 1776 subliniaza și ea ca “oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viata, libertatea și căutarea fericirii. O idee deosebit de valoroasa pe care o consacra acest document este aceea ca toate guvernarile au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi: “Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ”.

Privind retrospectiv, se poate aprecia ca declaratiile de drepturi au reprezentat – atat la timpul respectiv, cat si mai ales dupa trecerea unor secole – documente fundamentale, de o incomparabila relevanta pentru definirea continutului politic si juridic al institutiei drepturilor omului.

În Romania, instituția drepturilor fundamentale a fost consfințită pentru prima oară într-o concepție modernă în Constituția din 1866, ce cuprindea drepturile și libertățile cetățenilor într-o abordare politico-juridică ce era caracteristică gândirii politice și filozofice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al XIX-lea .

2. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale

O primă categorie de drepturi fundamentale va cuprinde acele drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane și a vieții ei private față de orice amestec din afară. Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, libera circulație, inviolabilitatea domiciliului și reședinței, secretul corespondenței și a celorlalte mijloace de comunicare, libertatea conștiinței, dreptul la informație. Drepturile fundamentale din această primă categorie au o trăsătură comună și anume faptul ca ele pot fi exercitate independent de un raport social, în cadrul căruia alți cetățeni să fie implicați într-o atitudine participativă. Cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în mod individual, motiv pentru care drepturile din prima categorie pot fi grupate sub denumirea de libertăți individuale.

O a doua categorie de drepturi fundamentale are ca obiect asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetățenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice. Fac parte din această categorie următoarele drepturi: dreptul la muncă, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la grevă dreptul la proprietatea privată, dreptul de moștenire, dreptul la învățătură, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică, liberul acces la justiție.

Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea participării cetățenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentative locale sau naționale, de a vota în cadrul referendumurilor, etc. Datorită specificului, aceste drepturi constituie o categorie distinctă de libertățile individuale și de drepturile social-economice, căreia i s-a dat denumirea de drepturi politice.

A patra categorie de drepturi fundamentale se caracterizează prin faptul că pot fi exercitate de cetățeni, la alegerea lor, atât în vederea participării lor la conducerea de stat, cât și în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale. În această categorie intră următoarele drepturi: libertatea de exprimare, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiționare. Datorită caracterului complex al obiectului lor, acestor drepturi li s-a dat denumirea de drepturi social-politice.

Aceste drepturi social politice garantează posibilitatea cetățenilor de a acționa fără constrângere în raporturile lor cu alți cetățeni în limitele stabilite de lege. Ceea ce este specific pentru unele din aceste drepturi este faptul că cetățeanul nu le poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în categoria libertăți individuale, ci doar în concurs cu alți cetățeni, care în acest mod își exercită propriul lor drept fundamental (spre exemplu, dreptul de asociere). Datorită acestor caracteristici, drepturile din această categorie sunt denumite și libertăți publice.

În ceea ce privește egalitatea în drepturi, aceasta trebuie considerată o categorie distinctă de drepturi fundamentale cetățenești, examinate până acum, deoarece obiectul ei îl constituie toate drepturile garantate de Constituție și legi, asigurând aplicarea lor în condiții identice pentru toți cetățenii.

CAPITOLUL II. Instrumentele juridice folosite în plan international pentru promovarea drepturilor omului si corelatia dintre mijloacele interne si cele internationale

1. Principalele documente internaționale care garantează drepturile omului

Al doilea razboi mondial i-a determinat pe învingători să încerce să creeze o alianță, în primul rând, pentru a rezolva câteva din problemele ce decurgeau din război, dar mai ales pentru a căuta un mijloc de a împiedica repetarea unor evenimente atât de îngrozitoare pe viitor. Astfel a fost creată Organizația Națiunilor Unite. Importanța acestui deziderat a fost și rămâne evidentă, iar strădaniile depuse în vederea adoptarii diferitelor declarații universale ale drepturilor omului continuă să fie în centrul acestei organizații.

Principalele acte internaționale referitoare la drepturile omului cu caracter de universalitate au fost adoptate după cel de-al doilea război mondial sub egida Organizației Națiunilor Unite. Aceste acte stau la baza întregii construcții juridice internaționale referitoare la drepturile omului. Ele influențează legislațiile naționale ale statelor în această materie, prevederile lor constituind standarde internaționale ale drepturilor omului.

Actul decisiv în domeniul practicii privind problematica respectării drepturilor omului și libertăților sale fundamentale a avut-o Proiectul Cartei Națiunilor Unite, elaborat în cadrul conferințelor din perioada 28 august-7 octombrie 1944, cu participarea experților din S.U A, Marea Britanie,U.R.S.S,China. În cadrul Conferinței de la San Francisco delegații americani, sovietici, englezi și chinezi au căzut de acord să inființeze o Comisie a drepturilor omlui. Această comisie s-a constituit la 16 februarie 1948. S-a stabilit, în principiu, ca la activitatea comisiei să participe atât instituțiile specializate cât și organizații neguvernamentale.

Pactele si alte forme concrete de manifestare juridica, esentiale sunt:

Carta Natiunilor Unite: a fost adoptată în scopul creării condițiilor necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale, a justiției și a respectării obligațiilor care decurg din tratatele internaționale. În realizarea acestor țeluri, se reafirmă credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.

Carta internațională a drepturilor omului: Carta internațională a drepturilor omului este denumirea sub care documentele O.N.U. reunesc principalele acte internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului. Aceste documente sunt: Declarația universală a drepturilor omului din 1948, cele două Pacte internaționale privind drepturile omului din anul 1976 si Protocolul facultativ la Pactul privind drepturile civile și politice.

Declarația universală a drepturilor omului: Declarația Universală a Drepturilor Omului este documentul politic cel mai dezvoltat, mai substanțial și mai complet, în raport cu declarațiile de drepturi și cu prevederile constitutionale care au precedat-o, ea reflectă o concepție globală a drepturilor și libertăților; reprezinta rezultatul acțiunii concentrate a forțelor progresiste din întreaga lume pentru triumful ideii respectului demnității umane, pentru recunoașterea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului în condițiile lumii contemporane.

Declarația, reprezintă primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului adoptat de o organizație internațională universală. Datorită importanței juridice și politice dobândite de-a lungul timpului, Declarația constituie alături de Magna Charta (1215) , Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului (1789) și Declarația de independență a Americii, un reper important în lupta omenirii pentru libertate. Deși cuprinsă într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declarația are meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentale o gamă foarte largă de drepturi și libertăți. Din punctul de vedere al sferei acestor drepturi și libertăți, Declarația universală este mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât oricare altă declarație de drepturi ale omului elaborată până în acel moment pe planul legislației interne.

Declarația universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului este de a oferi un mod de înțelegere comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor drept standard comun de înfăptuire.

Însă, odată cu trecerea timpului, situația s-a schimbat, Declarația transformându-se dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică. Ceea ce a determinat acest lucru este faptul că O.N.U., organizațiile internaționale sau guvernele, de fiecare dată când doreau să invoce prevederi referitoare la drepturile omului sau să reclame o încălcare a acestora, făceau referire și se bazau pe Declarație ca reprezentând standardul ce trebuia respectat.

Declarația Universală cuprinde două categorii de drepturi: drepturi civile si politice pe de o parte si drepturi economice, sociale și culturale, pe de altă parte.

Pactele internaționale cu privire la drepturile omului: Pactele internaționale cu privire la drepturile omului au fost adoptate de către Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1966, trecând apoi un deceniu până când acestea să intre în vigoare în 1976.

Cele două Pacte conțin unele prevederi comune. Astfel, în preambulul lor se enunță principiul general că “recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume” (alin.1). Tot o prevedere comună o constituie și obligația statelor părți de a asigura egalitatea în drepturi a bărbatului și femeii. Ele interzic de asemenea discriminarea pe bază de rasă, cultură, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, avere sau naștere. Având statut de tratat, aceste Pacte instituie obligații juridice pentru statele părți, în acest fel problemele legate de recunoașterea și respectarea drepturilor garantate de cele două Pacte reprezentând probleme de interes internațional.

Pactul privind drepturile civile și politice: consacră mai multe drepturi decât Declarația Universală și cu o specificitate mai mare.

Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice referitor la abolirea pedepsei capitale: adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1989.

Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale: el recunoaște următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice; dreptul de a înființa și de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială, inclusiv asigurare socială; dreptul la protecția familiei; dreptul la un standard de viață satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică și psihică; dreptul fiecăruia la educație; dreptul de a participa la viața culturală.

Convenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid: a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, fapt determinat de exterminarea a milioane de evrei și a altor membri ai unor grupuri naționale în timpul celui de-al doilea război mondial. Convenția declară că genocidul reprezintă o crimă de drept internațional, indiferent dacă este săvârșit pe timp de pace sau pe timp de război. Crima de război diferă de simpla încălcare a dreptului internațional, aceasta din urmă atrăgând răspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate fără a implica răspunderea penală a unei persoane, în timp ce crima de război reprezintă o infracțiune gravă pentru care făptuitorul individual poate fi pedepsit.

Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială: a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965.

Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei: acest tratat a fost adoptat de Adunarea generală a O.N.U. în 1979 și a definit discriminarea față de femei ca fiind orice distincție, excludere sau restricție bazată pe sex și care are ca efect sau scop de a compromite sau distruge recunoașterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială pe bază de egalitate a femeilor și bărbaților, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural și civil, sau în orice alt domeniu.

Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante: Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest tratat în anul 1984. Ea

prevede că nici o circumstanță excepțională nu poate fi invocată pentru justificarea torturii, precum nici ordinul superiorului sau al unei autorități publice.

Convenția privind drepturile copilului: a fost adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1989. Convenția prevede următoarele obligații care revin statelor părți la ea: să vegheze ca funcționarea instituțiilor, serviciilor și lăcașelor care au responsabilități față de copii și asigură protecția lor, să fie conforme cu normele fixate de către autoritățile competente; să vegheze ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi, cu excepția cazului când această separație este în interesul copilului; să garanteze copiilor protecția și îngrijirile necesare; să protejeze copiii împotriva folosirii ilicite a stupefiantelor sau substanțelor psihotrope; să protejeze copiii împotriva oricărei forme de exploatare sexuală și violență sexuală; să împiedice răpirea, vânzarea și comerțul cu copii în acest scop, etc.

Convenția Europeană a drepturilor omului: a fost adoptata în anul 1950 în cadrul Consiliului Europei si reglementează numai drepturi civile și politice. De-a lungul timpului care a trecut de la adoptarea ei, Convenția a fost completată prin mai multe Protocoale adiționale, acestea consacrând printre altele unele drepturi cum ar fi: dreptul la proprietate; dreptul la învățătură; nimeni nu poate fi lipsit de libertate pe considerentul că nu poate îndeplini o obligație contractuală; este interzis exilul forțat al propriilor cetățeni, precum și expulzarea colectivă a străinilor; abolirea pedepsei cu moartea.

Carta socială europeană: la fel ca și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completează Convenția, care garantează numai drepturile civile și politice, stabilind un sistem european regional de protecție pentru drepturile economice și sociale. Carta a intrat în vigoare în anul 1965.

Carta proclamă o listă de 19 categorii de drepturi și principii, incluzând dreptul la muncă, la condiții prielnice de muncă, la muncă în condiții de siguranță, la remunerație echitabilă, la organizare în sindicate și la negociere colectivă.

CAPITOLUL III. Relatia dintre mijloacele interne si cele internationale de protectie a drepturilor omului

1. Situația tratatelor internaționale privind drepturile omului în dreptul intern din România