Conceptul De Diplomaţie [611331]

1. Conceptul de diplomație
Pentru a putea intelege conceptu l de diplomatie trebuie sa cunoastem mai intai definitia
si etimologia acestuia.
Etimologic cuvântul diplomație provine din grecescul diplóô ce are ca insemnatate
„dublez”, aceasta reprezenta acțiune a de a redacta actele oficiale sau diplomele în
două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar
celălalt se păstra în arhivă. Celui care i se incredinta aceasta datorie era intitulat
diplomat , iar activitatea sa diplomație .
Utilizarea termenilor „diplomație” sau „diplomatic” provine, însă, nu din studierea
arhivelor, ci din modul de conducere a relațiilor interna ționale. Termenul de „diplomație”
a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645.
De-a lungul timpului, pentru a definii diplomatia, s -au folosit numeroase interpretari,
dintre care le voi aminti pe cele mai reprezena tive:
La începutul secolului al XIX lea, De Flassan scria:
„Diplomația este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, știința
raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani.
Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoașterea
cărților, a vârstei și autenticității lor”.
Charles de Martens, în Ghidul dip lomatic din 1866, definește diplomația ca „știința
relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într un sens mai restrâns, știința
sau arta negocierilor”. Totodată, continuă autorul, „Diplomația, din punct de vedere
teoretic, poate fi consid erată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată
pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinct,
acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În
accepți a cea mai uzitată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale
statelor sau, într un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”.
H. Nicolson dă următoarea definiție10:
„Diplomația este conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; este metoda
utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații”.

Semnificația semantică a conceptului de diplomație s -a modificat de -a lungul timpului.
Constatăm c ă unuia și aceluiași concept i se atașează mai multe semnificații care sunt
uneori complementare, alteori disjuncte.
Vom ilustra această stare de lucruri prezentând atât diversitatea de semnificații
acordate acestui concept în unele dicționare cât și unele definiții date de autori ai unor
tratate dedicate acestei teme. Astfel în Petite Larouse termenul este definit ca “știința
raporturilor internaționale”, în Webster “arta si practica conducerii negocierilor între
națiuni”, în Micul Dicționar Oxford ca “rez olvarea intereselor unei țări de către agenții ei
din străinătate”, iar în DEX ca “activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi
diplomatici în vederea realizării politicii sale externe”
Autorii micului dicționar diplomatic român definesc diplomația ca fiind “activitatea oficială
a organelor de stat pentru relații externe și în primul rând, a diplomaților, desfășurată
prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice pentru înfăptuire a scopurilor și
sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor si intereselor statului
respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a
statelor”.
În ceea ce ne privește afirmăm că diplomația este un complex de acte și manifestări cu
caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional exprimate prin
autoritățile desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele
organizațiilor internaționale cu gestionarea pol iticii externe a acestora; ea este mijlocul
prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice în cadrul unei comunități
internaționale; diplomația asigura colaborarea politică bilaterală sau multilaterală dintre
aceste subiecte, pe cale pașnic ă.
În toate dicționarele menționate este prezentată și o semnificație secundară sinonimă
cu conceptul de tact (în Webster ”capacitatea de a manevra afacerile fără a genera
ostilitate”), semnificație cu care nu ne vom ocupa în cele ce urmează.
Termenul de d iplomație are diferite înțelesuri, raportat la domeniul științific care îl
folosește: istoricii desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale
statului; în jurnalistica termenul se folosește pentru a desemna ministerul de externe,
atunci câ nd este implicat în promovarea unei poziții față de un eveniment extern; în
vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situație conflictuală.
Putem vorbi nu de o diplomație universală ci de una specifică, de o diplomație franceză,
romanească americană, specificul fiind dat de maniera exercitării ei de fiecare stat și de
interesele ce urmează a fi promovate. Mult timp noțiunea s -a folosit pentru documentele
oficiale de relații internaționale, încheiate pe bază de împuterniciri date de s uverani.
Abia în secolul XIX se conturează ideea ca diplomația este activitatea prin care se
realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor.
Charles des Martens, în lucrarea sa “Le guide diplomatique”(1866), considera că
diplomația este “Știința rapoartelor și intereselor reciproce ale statelor sau arta de a
concilia interesele popoarelor între ele”. P. Pradier – Fodere, în anul 1899, sublinia ca
diplomația reflectă ideea de gestiune a afacerilor externe, de administrare a intereselor

națiunilor sau popoarelor de către guvernele care intră în relații internaționale, fără ca
acestea să fie ostile.

2. Evolutia in timp a diplomatei

Diplomația a apărut în antichitate, germenii ei existând încă din societatea gentilică. "În societatea
sclavagistă caracterizată prin formarea și destrămarea imperiilor, dobândirea de sclavi și bogății străine
prin cuceriri, războiul prevala asupra diplomației ca mijloc al politicii externe. Cu toate acestea, datorită
necesității de a stabili con tacte între state în cadrul confruntărilor armate, ca și în colaborarea lor
pașnică care nu a lipsit nici în perioda antichității, a existat și s -a dezvoltat într -o măsură destul de
însemnată și o activitate diplomatică"1.
O intensă activitate diplomatică au desfășurat împărații Chinei antice, mai ales cei din dinastia Han, care
făceau dese schimburi de solii cu regii Iranului, cu monarhii Asiei Mijlocii, cu stăpânitorii Insulelor
Japoneze, etc.
Deci, în teocrațiile Orientul ui antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în timp ce în Grecia
antică, de către adunările populare, iar în Roma, de către senat și mai târziu de către împărați.
În legătură cu diplomația grecească, primele mențiuni se intâlnesc în Iliada lu i Homer – misiunea
diplomatică a vechilor ahei, sau ambasada, era alcătuită din două -trei persoane care vorbeau pe rând și
se completau reciproc. Ambasada în Grecia era aleasă din persoanele mai în vârstă și cu reputație de
respectabilitate și înțelepciune , membrii ai mai multor partide politice. La întoarcere, ambasadorii
trebuiau să dea rapoarte publice asupra felului cum și -au îndeplinit misiunea.
"Diplomația greacă a determinat enunțarea a diferite principii care se referă la numeroase aspecte
esențiale pentru relațiile dintre state, ca: declararea de război, arbitrajele, neutralitatea, regulile de
umanizare a războiului."2
Ca forme de colaborare între cetăți, s -au cunoscut: symahia (lupta comună, epimahia (lupta contra
altuia), syntaxis (armist ițiu temporar), etc. "Tot la greci găsim elemente de etică internațională pe care
după aceea, istoria le -a dezvoltat și diplomația le -a fixcat în anumite convenții internaționale."3
La Roma se cunostea din cele mai vechi timpuri dreptul de ospitalitate. Ex ista și un colegiu al fetialilor,
preoti care rezolvau conflictele și neînțelegerile ce se iveau între triburi și între uniunile tribale. În
domeniile politicii externe nu se putea lua nici o inițiativă mai importantă fără aprobarea fetialilor.

1 Grigore Geamanu – "Drept internațional public", vol. 2, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983, pag. 4
2 Mircea Malița, op. cit., pag 72
3 Mirc ea Malița, op. cit., pag 73

Sfera împut ernicirilor lor cuprindea: respectarea acordurilor internaționale, ritualul proclamăririi
formale a războiului și al încheierii păcii. În timpul imperiului, se stabilise și o anumită procedură pentru
primirea în audiență a solilor străini.
Ambasadorul roma n – legatus – era numit de senat, de la care primea imputerniciri și instrucțiuni,
ocupând un loc însemnat în viața publică romană. După instaurarea puterii imperiale, senatul este lipsit
de prerogativele sale în sfera politicii externe, acestea fiind prel uate de către împărat.
În evul mediu, diplomația a fost un instrument pentru realizarea scopurilor politicii externe a statului
feudal, însă conținutul, caracterul activității și metodele diplomatice medievale au evoluat de -a lungul
diferitelor etape ale d ezvoltării sale.
Cucerirea Imperiului Roman, formarea statelor barbare și lupta dintre ele, conflictele acestora cu
Imperiul Roman de răsărit au creat o situație internațională extrem de instabilă, complicată și mai mult
prin lupta împotriva nomazilor – huni, avari, pecenegi, poloretieni – care pătrundeau în Europa prin
stepele din jurul Mării Negre.
În secolul al VIII -lea, puternicul stat arab a cotropit o mare parte a posesiunilor bizantine iar la începutul
secolului al VIII -lea a cucerit Spania – regatul vizigotilor – și a încercat să supună și Galia – regatul
francilor.
Aceste conflicte internaționale complexe se rezolvau nu numai prin forță, ci și prin tratative și acorduri.
Așa a luat ființă diplomația statelor barbare, care îmbină trăsăturile diplomaț iei rudimentare cu unele
elemente ale tradiției romane.
"Diplomația Bizanțului caracterizată prin rafinament și eficacitate pradică și bucurându -se de
binemeritat prestigiu a fost luată ca exemplu de arta subtilă și arta negocierilor de către reprezentanți i
diplomației ai statelor medievale.
Se stabilesc raporturi diplomatice mult mai ample, se instituie un departament al afacerilor externe și un
ceremonial specific lumii bizantine"4
"Biserica catolică prin intermediul papalității (…), a fost un alt instr ument prin care tradițiile romane au
influiențat diplomația evului mediu"5
"Richelieu a susținut că diplomația nu este o operație ad -hoc, ci o activitate continuă. Chiar tratativele
pierdute sunt folositoare, spunea el, pentru că printr -o bună diplomație s e urmăresc nu rezultate
incidentale, ci relații durabile"6
În epoca modernă, burghezia în ascensiune introduce un vocabular propriu de concepte și principii,
enunțând ideea suveranității națiunii și a unui sistem modificat de raporturi între state. Institu țiile

4 N. Tatomir – "Drept internațional contemporan", partea I, Univ. A.I. Cuza, Iași, Facultatea de drept, 1972, pag. 368
5 "Istoria diplomației", vol 1, pag. 84
6 Mircea Malița, op. cit., pag. 102

diplomatice regale devin naționale. Ambasadele și trimișii diplomatici nu se mai prezintă în numele
suveranului, ci în numele statului.
În secolul al XIX -lea diplomatul devine un funcționar cu o profesie specifică și joacă un rol însemnat în
desfășur area negocierilor dintre state, purtate nu atât între șefi de state și oameni politici, cât prin
intermediul ambasadorilor și al altor diplomați.
Pe teritoriul României, diplomația are o vechime de peste două milenii. Herodot și alte izvoare
contemporane l ui se referă la tratativele născute prin conviețuirea coloniilor grecești cu autohtonii.
Activitatea diplomatică, ce se regăseste și în mileniul migrațiunilor, ia amploare și se dezvoltă după
întemeierea Țărilor Române, constituind un instrument de mare în semnătate în lupta pentru asigurarea
ființei naționale și a independenței de stat.
Odată cu constituirea statului național modern în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, începe și organizarea
aparatului diplomatic propriu -zis, înființându -se agenții diplomatice permanente la Paris (1860) și
Belgrad (1863), iar cea de la Istambul a fost reorganizată.
În ajunul cuceririi independenței s -au stabilit relații mai mult cu marile puteri europene, iar după 1878 și
cu celelalte state europene la nivel de legații.
"Secolu l al XX -lea (…) înregistrează, îndeosebi după cel de al doilea război mondial și o modificare a
trăsăturilor diplomației.
Aceasta încetează, în general, să mai fie un corp inchis. De asemenea, spre deosebire de trecut, profesia
de diplomat presupune un c âmp larg de cunoștințe de specialitate în domenii economice, științifice și
tehnice"7
Ca reprezentativ pentru diplomația românească a secolului al XX -lea, il putem aminti pe Nicolae
Titulescu, care a fost "în toate domeniile în care a activat, dar mai ales în diplomație, un vizionar militant
înarmat cu logica progresului, un luptător umanist și un patiot profund"8
Putem spune că secolul nostru, departe de a diminua sarcinile și răspunderile diplomatului, îi conferă
acestuia, datorită complexității relațiilo r internaționale, atribuții și o valoare sporită în realizarea
sarcinilor politicii externe a statelor.

7 Grigorea Geamanu – "Drept internațional public", Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983, pag. 6
8 Mircea Malița, op. cit., pag. 449