Conceptul de Cheltuieli Publice

Abordări teoretice cu privire la conceptul de cheltuieli publice

Evoluția sistemului economic sunt strâns legate de necesitățile tot mai crescânde ale oamenilor în procurarea bunurilor, prestarea serviciilor, asigurarea serviciilor medicale și de învățământ, asigurarea ordinii și apărării colectivității și, deci, de reușita indivizilor în corelarea necesităților nelimitate și în continuă diversificare, cu resurse limitate și tot mai restrictive. Dispunând de resurse limitate și rare, se presupune că oamenii acționează rațional pentru alegerea celei mai bune variante a activității economice, în anumite condiții de timp, cât și pentru crearea unui sistem economic optim, care este considerat, în prezent, a fi „acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii.

În procesul îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale, statul asigură acoperirea necesităților publice generale. Pentru aceasta, statul are nevoie de importante resurse bănești care se mobilizează prin intermediul relațiilor financiare. Folosirea resurselor bănești astfel mobilizate are loc prin intermediul cheltuielilor publice.

În opinia savantului roman I. Văcărel, cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia.

Peggy și Richard A. Musgrave definește cheltuielile publice ca fiind utilizarea direcționată a resurselor sectorului public pentru satisfacerea necesitaților în utilități publice și realizarea măsurilor de redistribuire justificate de pe pozițiile echității sociale.

În prezent, cheltuielile publice nu sunt numai resurse de acoperire a necesitaților statului. Mai mult, ele sunt decizii bugetare de esență politică. Cheltuielile publice sunt un instrument important de influiențare a proceselor economice și sociale atît în sensul activității unora, cît și cu scopul frînarii altora.

Cheltuielile publice se materializează în plăți, efectuate de către stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziții de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului.

În cadrul analizei cheltuielilor publice, este necesară efectuarea distincției dintre cheltuielile publice și cele bugetare:

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul instituțiilor publice (aparatul de stat, instituțiile social-culturale, armata, întreprinderi autonome), care se acoperă fie de la bugetul statului (central sau local), fie din bugetele proprii, pe seama veniturilor obținute.

În componența cheltuielilor publice, intră urmatoarele categorii:

1) cheltuieli bugetare, acoperite din resursele publice constituite la nivelul:

a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor locale;

d) fondului asigurărilor obligatorii de asistență medicală.

2) cheltuieli din fonduri extrabugetare, care sunt acoperite din resursele financiare publice constituite în afara bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale;

3) cheltuieli din fonduri speciale, care sunt acoperite din fonduri cu destinație specială gestionate de guvern sau de alt organ public;

4) cheltuieli ale întreprinderilor, instituțiilor financiar-bancare cu capital de stat;

5) cheltuieli cu caracter public ale organizațiilor internaționale, finanțate din resursele mobilizate de la membrii acestora, respectiv de la statele-membre ale acestor organizații.

Cheltuielile bugetare se referă numai la acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul administrației de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurilor de asigurări obligatorii de asistență medicală. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrînsă decît cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse. Astfel, cheltuielile bugetare sînt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sînt cheltuieli bugetare, din acest punct de vedere trebuie să menționăm rolul și locul pe care-l ocupă cheltuielile bugetare în cadrul cheltuielilor publice.

După modul de efectuare a acestor cheltuieli:

Cheltuieli publice – în baza fondurilor constituite;

Cheltuieli bugetare – incondiționate de prevederile din buget și sunt determinate de îndeplinirea condițiilor legale, nu numai de existența fondurilor bănești;

După modul de aprobare:

Cheltuieli publice – de către ordonatorii de credite;

Cheltuieli bugetare – de către Parlament sau consiliile locale. Complexitatea funcțiilor statului contemporan a condus la diversitatea cheltuielilor publice, perfecționarea metodelor de optimizare și dimensionarea acestora pe obiective și beneficiari.

Cheltuielile publice sunt extrem de diversificate. Influiența economică a cheltuielilor publice variază în timp. Unele se manifestă direct, prin finanțarea de către stat a instituțiilor publice pentru funcționarea acestora. Altele influiențează indirect mediul economic și social, constituind astfel instrumente ale unei politici de transformare a mediului respectiv pentru al ameliora.

În această epocă, în toate țările economice dezvoltate, statul a devenit, într-adevăr, un agent economic esențial. În legatură cu creșterea reală a cheltuielilor publice, trebuie menționat faptul că aceasta este cauzată de un șir de factori, printre care:

Factorii demografici, se referă la creșterea populației și modificarea structurii acesteia pe vîrste și pe categorii socio-profesionale. O astfel de evoluție determină creșterea cheltuielilor publice pentru cheltuieli care privesc factorul uman (asistență socială, învățământ, sănătate și ordine publică) pentru plata salariilor funcționarilor publici, pentru locurile de muncă în sectorul public;

Factorii economici, referitori la dezvoltarea economiei și modernizarea acesteia pe baza cercetării științifice. Din bugetul de stat se asigură finanțarea unor acțiuni economice costisitoare, proiecte economice legate de risc;

Factorii sociali. Creșterea venitului mediu pe locuitor în societate impune statul să depună eforturi financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv și pentru asistența socială;

Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentare pentru crearea și dezvoltarea centrelor urbane cît și pentru finanțarea unor unități publice caracteristice mediului respectiv;

Factorii militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creșterea cheltuielilor publice.

Factorii de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite de cheltuieli și de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori prin împrumuturi publice;

Factorii politici, care se referă la creșterea considerabilă a sarcinilor statului contemporan datorită transformării concepției politice cu privire la rolul și funcțiile autoritaților publice în condițiile actuale.

Creșterea continua a cheltuielilor publice ridică trei feluri de probleme:

Probleme de ordin politic.

Probleme de ordin financiar.

Probleme de ordin științific.

Probleme de ordin politic.Astfel, creșterea cheltuielilor publice exercită presiuni asupra necesității grupării unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun pe care fiecare stat în parte nu le-ar putea suporta.

Problemele de ordin financiarse referă la corelațiile dintre tendințele de creștere a cheltuielilor publice și cele ale creșterii avuției naționale și a PIB.

Punctul optim al acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a impozitelor în PIB care nu poate fi atinsă, pe de altă parte, de avantajele sociale ale creșterii cheltuielilor publice.

Primul aspect se referă la proporția în care produsul intern brut poate fi redistribuit prin cheltuielile publice.

Cel de-al doilea vizează proporția cheltuielilor publice în PIB care trebuie determinate din punctual de vedere al unităților acestora (bunuri și servicii publice).

Ponctul optim este atins atunci, cind avantajul social al creșterii cheltuielilor publece este deposit prin inconvenientul social al prelevărilor publice.

Acest punct optim poate varia în funcție de conjuncture economică. Astfel, perioada de prosperitate poate să fie folosită pentru reducerea cheltuielilor publice în vederea realizării de economii sau pentru rambursarea datoriei publice. În perioada de recesiune, creșterea nivelului cheltuielilor publice poate să fie folosită pentru stimularea economică.

Clasificația cheltuielilor publice

Pentru soluționarea cît mai reușită a problemelor legate de utilizarea mijloacelor publice și în scopul unei mai bune înțelegeri a problemelor privind cheltuielile publice, este necesară clasificarea acestora. Importanța clasificării cheltuielilor publice reiese din faptul că fiecărei categorii de cheltuieli îi este caracteristic un mod propriu de determinare și utilizare a resurselor financiare. Cel mai frecvent în teoria și practica financiară și statistica contemporană se utilizează următoarele tipuri de clasificări:

administrativă;

economică;

financiară;

clasificarea folosită de organismele ONU.

Clasificația administrativă a cheltuielilor este necesară în vederea identificării responsabilităților pentru principalele grupe de cheltuieli publice și administrarea operativă a bugetului. Clasificația administrativă cunoaște mai multe variante, ce diferă una de alta datorită criteriului pus la bază:

instituțională (structura cheltuielilor publice se va întocmi în dependență de ministere , departamente , instituții și alte structuri);

administrativ-teritorială ( reprezintă distribuția cheltuielilor publice între municipii, commune, județe, orașe, raioane).

b) Clasificația economică a cheltuielilor este necesară pentru analizabugetului și punerea la ounct a politicii fiscal la nivel macroeconomic. Clasificația economică împarte cheltuielile publice în:

cheltuieli curente (de personal și material), destinate achitării obligațiilor salariale față de angajați și achiziționării unor bunuri și servicii destinate asigurării funcționării instituțiilor publice;

cheltuieli de transfer, care se concentrează prin punerea unor sume de bani de la buget la dispoziția unor persoane fizice (pensionari, șomeri, elevi ș.a.) și juridice (întreprinderi publice și private). Ele pot avea caracter economic (subvenții acordate agenților economici) sau social (burse, pensii, ajutoare ș.a.);

Cheltuielile curente și cele de transfer dețin ponderea cea mai ridicată în totalul cheltuielilor publice (80-90%) și reprezintă un consum definitiv de PIB, fiind reînnoite anual.

cheltuieli de capital (de investiții), prin care se asigură achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată sau realizarea unor investiții de interes public (construcția de școli, spitale, muzee etc.).

Clasificația financiară se efectuează în dependență de momentul și modul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare și le grupează în următoarele categorii de cheltuieli:

cheltuieli definitive – finalizează distribuția resurselor financiare publice și înglobează cheltuielile atît cu caracter de investiții, cît și cu caracter de funcționare;

cheltuieli temporare – de regulă, se reflectă în operațiunile de trezorerie: acordarea de împrumuturi, finanțarea rambursării împrumuturilor primite etc.;

cheltuieli virtuale sau posibile – reprezintă cheltuielile care statul se angajează sa le efectueze în anumite condiții: în cazul acordării unor garanții pentru împrumuturi.

d) Clasificarea folosită de instituțiile specializate ale ONU organizează activitățile Guvernului după scopurile lor. Ea este independentă de structura organizatorică a guvernului și este importantă pentru analiza alocării resurselor între sectoare. Pentru a realiza rapoarte și analize cronologice ale cheltuielilor facute de guvern și pentru a compara date din diverși ani fiscali, este necesară o clasificare funcțională stabilă, principalul obiectiv al careia este de a oferi o clasificare standard în vederea comparațiilor internaționale. Clasificația folosită de instituțiile specializate ale ONU are la bază două criterii principale: funcțional și economic:

Potrivit clasificației funcționale (gruparea cheltuielilor dupa destinația lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activități sau obiective care definesc necesitațile publice), cheltuielile publice se împart în funcție de domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice.

Clasificația funcțională folosește drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice:

În domeniul social (învațămînt, sănătate, ocrotiri sociale, cultură, artă, tineret);

Susținerea unor programe prioritare de cercetare în domeniul economic (investiții);

Asigurarea cerințelor de apărare a țării, ordinii publice și siguranța națională;

Finanțarea administrației publice centrale și locale și a cheltuielilor prevăzute de lege;

Dobînzile aferente datoriei publice și cheltuielile determinate de emisiunea și plasarea valorilor mobiliare necesare finanțării acestei datorii.

Clasificarea ONU a cheltuielilor publice după criteriul economic cuprinde următoarele grupe:

Cheltuieli curente:

cheltuieli de personal;

cheltuieli materiale și servicii;

subvenții (alocații de la buget pentru instituțiile publice, subvenții pe produse și activitați, subvenții pentru acoperirea diferențelor de preț);

prime;

transferuri (de la bugetul de stat către bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurile speciale, ajutoarele sociale, alocații, îndemnizații etc.);

dobînzi aferente datoriei publice interne și externe și alte cheltuieli legate de datoria publică.

2) Cheltuieli de capital;

3) Împrumuturi acordate;

4) Rambursări de credite și plăti de dobînzi și comisioane la credite.

Începînd cu 1997 în Republica Moldova, se utilizează o nouă Clasificație Bugetară. Clasificația bugetară reprezintă gruparea, numerotarea și denumirea largă a veniturilor și cheltuielilor bugetului statului, obligatorie pentru conținutul acestui buget și pentru evidența contabilă bugetară de stat. Conform clasificației bugetare cheltuielile publice sunt grupate în funcție de:

Clasificația funcțională a cheltuielilor bugetare;

Clasificația organizațională a cheltuielilor bugetare;

Clasificația economică a cheltuielilor bugetare.

Conform clasificației funcționale cheltuielile preiau următoarea formă:

Cheltuieli pentru acțiuni social culturale – care au ca scop îmbunătățirea condițiilor de viață a populației și calității vieții fiecărui individ. Aceste cheltuieli vizează învățămîntul, sănătatea, protecția socială și cheltuielile pentru cultură artă sport și acțiuni pentru tineret.

Cheltuieli pentru obiective și acțiuni economice sunt destinate finanțării regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor și altor mici întreprinzători, sau vizează acțiuni sau obiective importante pentru fiecare țară; reflectă funcția statului de reglare a proceselor economice și se realizează prin intervenția acestuia, utilizînd forme și instrumente specifice. Pentru o mare perioadă de timp, cheltuielile publice pentru acțiuni economice au fost alocate întreprinderilor de stat sau cu capital majoritar de stat, care s-au creat în anumite ramuri strategice ce necesitau resurse financiare importante dar ofereau o rentabilitate mică. În afara sectorului public statul finanțează și întreprinderile particulare în caz de dificultăți financiare, le acordă ajutoare pentru dezvoltare sau susține financiar anumite sectoare.

Cheltuielile pentru obiective și acțiuni economice sînt destinate:

Agricultura, gospodăria piscicolă și gospodăria apelor;

Industria și construcțiile;

Transporturile, gospodăria drumurilor, comunicațiile și informatica (inclusiv Fondul Rutier);

Gospodăria comunală și gospodăria de exploatare a fondului de locuințe;

Complexul pentru combustibil și energie;

Protecția mediului înconjurător și hidrometeorologia;

Știința și inovare;

Alte servicii legate de activitatea economică.

Cheltuieli pentru cercetare – dezvoltare:

Cercetarea fundamentală (de bază) – este o activitate experimentală sau teoretică care urmărește împingerea limitelor cunoașterii omului și acumularea de cunoștințe, fără ca cercetătorii să-și propună un scop al cercetării ;

Cercetarea aplicativă – corespunde muncii de inovație; este orientată spre un scop practice-crearea de noi produse, procese sau servicii, sau îmbunătățirea semnificativă a celor existente;

Cercetarea de dezvoltare – reprezintă activitatea de cercetare care se bazează pe cunoștințe deja existente provenite din cercetări sau experimente practice și care servește dezvoltării, aplicării și transferului rezultatelor cercetării în economie și societate.

Cheltuieli pentru ordinea public internă și securitatea civilă

În fiecare stat există instituții publice chemate să asigure funcționarea în bune condiții a administrației publice, care asigură ordinea publică internă, securitatea civilă.

Aceste instituții publice sunt:

Organele puterii și administrației publice

– Instituția prezidențială;

– Organele puterii legislative central și locale (parlamente – unicamerale sau bicamerale, consilii sau autorități locale);

– Organele puterii judecătorești;

– Organele executive central și locale (govern, ministere, prefecture, primarii șialte instituții).

Organele de ocrotire publică

– Poliția, jandarmeria, securitatea națională, servicii de informații, servicii speciale de pază și protecție.

Cheltuielile militare (de apărare) sunt acele cheltuieli care au ca destinație menținerea și dotarea forțelor armate al căror principal scop este apărarea națională.

Cheltuielile militare sunt de 2 feluri:

Cheltuieli directe – cuprind cheltuieli cu întreținerea forțelor armate (procurarea de bunuri și servicii pentru întreținere, dotarea cu echipamente, tehnică de luptă);

Cheltuieli indirecte – sunt cheltuieli legate de lichidarea urmărilor razboaielor sau pentru pregătirea unor viitoare acțiuni armate.

Cheltuielile militare sunt cheltuieli neproductive, ele reprezentînd un consum definitiv de PIB, de aceea, ele ar trebui să prezinte o tendință de reducere.

Cheltuielile reprezintă micșorarea valorii nete a activelor în rezultatul tranzacțiilor economice. Tranzacțiile economice de cheltuieli derivă din funcțiile autorităților publice de a presta servicii pe bază necomercială (educație, apărare, protecție a mediului etc.) sau de a redistribui veniturile prin intermediul transferurilor.

Clasificația bugetară este instrumentul de bază necesar pentru planificarea, executarea, monitorizarea, controlul și raportarea finanțelor publice. În prezent clasificația bugetară conform ordinul ministrului finanțelor 91 din 20.10.2008 este structurată astfel:

clasificația organizațională;

clasificația funcțională;

clasificația programelor;

clasificația economică;

clasificația surselor bugetare.

Clasificația funcțională reprezintă gruparea funcțiilor autorităților publice, conform căreia se prezintă cheltuielile bugetare. Clasificația funcțională constă din două părți: grupă principală și grupă, care formează o totalitate de 4 semne. Clasificația funcțională este conformată la clasificația funcțiilor Guvernului elaborată de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică și utilizată în practica mondială în calitate de standard.

Clasificația economică a cheltuielilor bugetare reprezintă gruparea cheltuielilor bugetare de toate nivelurile potrivit conținutului lor economic. Clasificația economică constă din două părți: articol și alineat, care formează o totalitate de 5 semne. Fiecare parte a clasificației economice are semnificație separată. Articolul reprezintă categoria economică majoră de cheltuieli (retribuirea muncii, mărfuri și servicii, transferuri și cheltuieli capitale) în scopul exercitării funcțiilor autorităților publice. Alineatul este o detaliere pe elemente și domenii de influiență a categoriilor economice majore. Clasificația economică este structurată astfel:

Cheltuieli curente:

Marfuri și servicii

Plata dobînzilor

Transferuri curente

Alte cheltuieli curente

Transferuri curente pentru implementarea proiectelor finanțate din surse externe

Cheltuieli capitale:

Investiții capitale și reparații capitale

Crearea rezervelor de stat

Procurarea de pămînt și de active nemateriale

Transferuri capitale

Alte cheltuieli capital

Transferuri capitale pentru implementarea proiectelor finanțate din surse externe

Procurarea de acțiuni

Creditarea netă

Clasificația programelor cuprinde trei nivele și are următoarea structură:

Nivelul Numărul de semene digitale

Nivelul I Program XX

Nivelul II Subprogram XX

Nivelul III Activitate XXXXX

Figura 1.1. Clasificația programelor

Sura: elaborate de autor în baza ordinului Ministrului Finanțelor 91 din 20.10.2008

Program reprezintă misiunea generală sau altă declarație a scopurilor care determină direcția general de dezvoltare adoptată de o autoritate public pe termen scurt, mediu sau lung. Dacă programul este prea general, vast și respective dificil de gestionat, atunci acesta poate fi divizat în subprogram.

Activitate reprezintă o detaliere pe activități în cadrul programelor și subprogramelor care oferă o informație mai cuprinzătoare despre programe. Din punct de vedere practice, activitatea reprezintă serviciile prestate de către o instituție bugetară pentru atingerea obiectivelor programului și subprogramului din care face parte. Programele și subprogramele sunt nivele dependente între ele și sunt în stînsă legătură cu clasificația funcțională, pe cînd activitățile reprezintă o listă de coduri independente și poate fi aplicată oricărui program și subprogram.

1.3. Cheltuielile pentru acțiuni social culturale.

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor și presupune folosirea pe scara largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației, a calității vieții fiecărui individ. Aceste nevoi sociale vizează învățămîntul, cultura, sănătatea, protecția socială ș.a. Ele se realizează pe perioade mari de timp și reclamă importante resurse bănești din partea societății, îndeosebi din partea statului. Aceste acțiuni sunt prevăzute în programe sociale care stabilesc și urmăresc în mod sistematic realizarea lor. Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plată redusă sau sub formă de transferuri bănești (alocații bugetare, pensii, ajutoare și alte indemnizații). De prestațiile social-culturale beneficiază anumite categorii sau grupuri sociale, în unele cazuri chiar întreaga populație. Aceste cheltuieli îndeplinesc un important rol economic și social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educația și instrucția copiilor și a tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistența medicală indivizilor, ridicarea nivelului cultural, artistic și de civilizație al membrilor societății. În același timp, rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă și în acțiunea lor asupra consumului, în sensul că influențează cererea de bunuri de consum și, pe această cale, stimulează sporirea producției.

Figura 1.2. Destinația cheltuielilor pentru acțiuni social-culturale.

Sursa: Elaborat de autor în baza sursei Văcărel I., Finanțe Publice,Ediția IV, Editura didactică și pedagogică, București,2004.

Dezvoltarea învățămîntului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială și ale egalizării condițiilor de instruire și educare a tuturor membrilor societății. Învățămîntul este chemat să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de ansamblu al societății. Dezvoltarea și modernizarea învățămîntului au condus la creșterea resurselor alocate acestuia, în toate țările, atît dezvoltate, cît și în curs de dezvoltare.

Cheltuielile pentru învățămînt sunt considerate investiții intelectuale – componentă a investițiilor în resurse umane, care prezintă unele caracteristici față de investiția materială:

Investițiile intelectuale sunt investiții pe termen lung, pentru că rezultatele, efectele lor apar după o perioadă relativ îndelungată;

În cazul investițiilor intelectuale nu intervine uzura morală, din contra, ele oferă posibilitatea adaptării continue și permanente la dezvoltarea științei și tehnicii. Perioada de obținere a efectelor în cazul investițiilor intelectuale coincide cu viața activă a omului (35-40 ani), pe cînd la investițiile materiale perioada de obținere a efectelor durează mai puțin de 10 ani;

Efectele investițiilor intelectuale sunt multiple (economice, sociale, umane), însă sunt mai deficil de cuantificat.

Conform Legea nr. 547 din 21.07.1995 învățămîntului, sistemul de învățământ este structurat în felul următor:

Preșcolar – constituie prima treaptă a sistemului de educație și instruire. El reprezintă un sistem de instituții antepreșcolare și preșcolare de diverse tipuri, de stat și private, cu diferite programe de funcționare, ce corespund standardelor educaționale. Învățămîntul preșcolar are drept scop principal pregătirea multilaterală a copilului pentru viață, în vederea integrării în activitatea școlară, dezvoltarea capacităților creative prin valorificarea potențialului psihofiziologic și intelectual al acestuia. Statul garantează susținerea materială și financiară a educației copiilor în creșele și grădinițele de stat.

Primar – Învățămîntul primar contribuie la formarea copilului ca personalitate liberă și creativă, la dezvoltarea capacităților intelectuale, a deprinderilor trainice de citit, scris și calcul, asigurînd dezvoltarea aptitudinilor de comunicare și a competențelor de examinare într-o limbă modernă. Învățămîntul  primar cuprinde clasele I-IV și se organizează ca învățămînt de zi  și în școli primare, care pot funcționa ca unități separate sau în cadrul școlilor secundare generale. Școlarizarea devine obligatorie la atingerea vîrtei de 7 ani.

Secundar

 1. Învățămîntul secundar general:

 a) învățămîntul gimnazial – Învățămîntul gimnazial este obligatoriu și se organizează ca învățămînt de zi cu clasele V – IX. Învățămîntul gimnazial asigură dezvoltarea aptitudinilor și capacităților intelectuale ale elevului, concepute drept nivel definitoriu în formarea personalității, orientarea profesională și pregătirea către învățămîntul liceal sau profesional. În învățămîntul gimnazial este încurajat studiul aprofundat  al unor discipline de bază și opționale, inclusiv de orientare profesională. În învățămîntul gimnazial se înscriu fără probe de concurs toți elevii care au absolvit școala primară. Modul de organizare a examenelor de absolvire a învățămîntului gimnazial este stabilit de Ministerul Educației.

b) învățămîntul liceal –  Învățămîntul liceal asigură o pregătire teoretică fundamentală și formarea unei ample culturi generale, necesare pentru continuarea studiilor în învățămîntul superior, mediu de specialitate sau în instituții de învățămînt secundar profesional. Durata învățămîntului  liceal cu frecvență la zi este de 3 ani (clasele X – XII). Învățămîntul liceal se încheie cu examen de bacalaureat, care se organizează în modul stabilit de Ministerul Educației. În caz de nepromovare, examenul de bacalaureat poate fi susținut de cel mult două ori în decursul următorilor 3 ani.

2. Învățămîntul secundar profesional –  Învățămîntul secundar profesional asigură pregătirea într-o meserie (profesie), precum și  perfecționarea și  recalificarea muncitorilor calificați și a persoanelor disponibilizate. Statul garantează pregătirea profesională într-o meserie pentru absolvenții de gimnazii care nu au atins vîrsta de 16 ani și nu urmează studiile în licee.

Învățămîntul mediu de specialitate (colegiu).

Învățămîntul superior.

Învățămîntul postuniversitar.

Sistemul de învățămînt include și alte forme de învățămînt:

  – învățămîntul special;

  – învățămîntul complementar;

– învățămîntul pentru adulți.

Mijloacele bugetare constituie principala sursă de finanțare a sistemului de învățămînt de stat. Instituțiile de învățămînt primar și secundar general se finanțează în bază de cost standard per elev, cu utilizarea coeficienților de ajustare în modul stabilit de Guvern. Instituțiile din sistemul învățămîntului de stat pot  beneficia și de alte surse legate de finanțare, cum ar fi:

Fonduri bugetare;

Surse ale instituțiilor de învățământ;

Donații și sponsorizări;

Fonduri externe.

Surse de finanțare bugetară

Bugetul de stat;

Bugetele locale;

Venituri proprii ale instituțiilor publice.

Cheltuielile pentru cultură, artă, sport și acțiuni pentru tineret contribuie la creșterea calității factorului uman prin îmbogățirea gusturilor și idealurilor morale și estetice, educarea spirituală, activități sportive menite a păstra o anumită stare a individului din punct de vedere moral, estetic, al condiției fizice, altfel spus aceste acțiuni își aduc aportul la formarea personalității umane. Eficiența cheltuielilor pentru acțiuni din domeniul culturii și artei poate fi apreciată prin următorii indicatori:

Creșterea numărului de vizitatori la muzee;

Creșterea numărului de spectatori în instituțiile teatrale muzicale etc.

În Carta de la Tallinn, sistemul sănătății reprezintă ansamblul organizațiilor publice și private, instituțiilor și resurselor destinate îmbunătățirii, întreținerii și revitalizării sănătății. Sistemele de sănătate includ serviciile personale și publice, precum și activitățile menite a influența politicile și acțiunile altor sectoare în vederea abordării determinantelor sociale, de mediu și economice ale sănătății.

Sistemul de ocrotire a sănătății este constituit din unități curativ-profilactice, sanitaro-profilactice, sanitaro-antiepidemice, farmaceutice și de altă natură, avînd la bază următoarele principii:

conducerea descentralizată;

responsabilitatea autorităților administrației publice centrale și locale, unităților economice și a factorilor de decizie pentru promovarea politicii statului în domeniul asigurării sănătății populației;

responsabilitatea organelor și unităților medico-sanitare pentru accesibilitatea, oportunitatea, calitatea și volumul prestațiilor medico-sanitare, pentru calitatea pregătirii profesionale și perfecționarea calificării personalului medico-sanitar și farmaceutic;

utilizarea realizărilor științei, tehnicii și practicii medicale moderne în activitatea unităților medico-sanitare;

apărarea drepturilor personalului medico-sanitar și controlul asupra exercitării obligațiunilor lui profesionale;

orientarea profilactică a asigurării sănătății populației în toate sferele de activitate vitală;

diversitatea formelor de asistență medicală (de stat, prin asigurare, privată);

garantarea de stat în apărarea intereselor populației în domeniul ocrotirii sănătății prin sistemul asigurărilor obligatorii de asistență medicală, acordarea de asistență medicală primară de către medicii de familie, de asistență medicală urgentă la etapa prespitalicească, de asistență medicală spitalicească, în limitele și în volumul stabilit;

libertatea pacientului de a alege medicul de familie și instituția medicală primară;

responsabilitatea fiecărei persoane pentru sănătatea sa.

Finanțarea sistemului ocrotirii sănătății reprezintă modul în care sunt colectate fondurile necesare desfășurării activității în sistemul de sănătate, precum și modalitatea în care aceste fonduri sunt alocate, apoi utilizate. Modalitatea de finanțare aleasă și tipul de organizare a sistemului ocrotirii sănătății determină accesul la serviciile medicale, costul acestor servicii, eficiența productivă și calitatea serviciilor oferite. Toate aceste rezultate intermediare, la rândul lor, determină rezultatele finale ale oricărui sistem de ocrotire a sănătății: starea de sănătate a populației, protecția financiară contra riscurilor, precum și gradul de satisfacție a consumatorilor de servicii.

Figura 2.1. Etapele mecanismului de finanțare a sistemului ocrotirii sănătății

Sursa: elaborată de autor în baza Strategiei de dezvoltare a sistemului de sănătate

Deci, în cadrul primei etape colectarea surselor de finanțare a sistemului de sănătate presupune mai multe surse, și anume: contribuțiile medicale obligatorii achitate de asigurat și asigurător, impozitele directe și indirecte, prime private de asigurări medicale și plata directă a serviciilor medicale de către consumatori. Din prima etapă derivă cea de a doua, adică etapa de alocare, conform căreia resursele colectate printr-unul din mecanismele menționate anterior sunt alocate sectoarelor de ocrotire a sănătății (nivelul primar, secundar și terțiar) și prestatorilor de servicii medicale (spitale, dispensare, policlinici, cabinete private). Cea de a treia etapă o considerăm ca un instrument de reglementare și corelare a primei etape și celei de-a doua, deoarece prin efectuarea controlului riguros și integral al utilizării resurselor financiare vom obține performanțe noi în finanțarea sistemului de finanțare, precum și omiterea situațiilor de utilizare ineficientă a resurselor financiare.

Pe lîngă finanțarea unor acțiuni importante pentru calitatea vieții membrilor societății ca învățămîntul, cultura, sănătatea, statele moderne îndreaptă importante resurse financiare publice pentru securitatea socială.

Protecția socială reprezintă obiectivul central și strategic al politicii sociale a statului și instrument de realizare a unor scopuri sociale bine definite, care urmăresc realizarea stării de siguranță socială la nivel individual, de grup sau de țară, precum și protejarea deosebită a unor categorii de populație defavorizate sau marginalizate social și economic.

Sistemul protecției sociale a Republicii Moldova prevede acordarea cetățenilor a următoarelor tipuri de servicii:

îndemnizații de asigurări sociale, inclusiv pensiile de invaliditate;

pensiile acordate din mijloacele vugetului de stat;

diferite tipuri de îndemnizații achitate din mijloacele bugetului de stat;

compensațiile nominative;

întreținerea în casele – internate a invalizilor, pensionarilor, copiilor;

deservirea socială a persoanelor inapte de muncă.

Asigurările sociale reprezintă un sprijin bănesc, cu caracter contributoriu, rezultat în urma funcționării mecanismului distinct de transfer financiar realizat de către stat prin intermediul procesului de redistribuire. Asigurările sociale se fundamentează în majoritatea cazurilor pe ideea de risc.

Asistența socială face parte din categoria sprijinului noncontributoriu. Principiul constituirii sistemului de asistență socială este dimensionarea nevoii existente. De aceea, sprijinul material și/sau financiar este în raport cu nevoia respectivă ca mărime și intensitate, pe termen scurt și/sau lung.

În baza Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr. 52 din 01.02.1991 cu scopul separării sistemului de asigurări sociale de la sistemul bugetar de finanțare, a fost înființat Fondul Social al Republicii Moldova. Odată cu adoptarea Strategiei de reformare a Sistemului de Asigurări sociale, în anul 1999, prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 128, Fondul Social a fost transformat în Casa Națională de Asigurări Sociale (CNAS). În componența CNAS a intrat fostul Fond Social, Departamentul de pensii și îndemnizații, Centrul de Calcul din componența Ministerului Muncii și Protecției Sociale.

Casa Națională de Asigurări Sociale este o instituție publică autonomă de interes național, cu personalitate juridică ce administrează și gestionează sistemul public de asigurări sociale. Casa Națională este condusă de un președinte, desemnat de Guvernul Republicii Moldova. Activitatea Casei Nationale este supravegheată de către Consiliul de Administrație, compus din 12 persoane: Ministrul muncii și a protecției sociale, reprezentanți ai Guvernului, Sindicatelor, Patronatul Republicii Moldova și al organizațiilor de pensionari, înaintați în funcția de membri ai Consiliului de Administrație de către institușiile și organizațiile respective în baza principiului de proporționalitate.

Sistemul public de asigurări sociale se organizează și funcționează avînd la bază următoarele principii:

principiul unicității, potrivit căruia statul organizează și garantează sistemul public bazat pe aceleași norme de drept;

principiul egalității care asigură tuturor participanților la sistemul public de asigurări sociale – contribuabili și beneficiari – un tratament nediscriminatoriu în ceea ce privește drepturile și obligațiile prevăzute de legislație;

principiul autonomiei, potrivit căruia sistemul public de asigurări sociale se administrează de sine stătător, în baza legilor;

principiul solidarității sociale, inter și intragenerații conform căruia participanții la sistemul public își asumă conștient și reciproc obligații, și beneficiază de dreptul pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de legislația în vigoare;

principiul obligativității, care presupune că persoanele fizice și juridice au obligația de a participa la sistemul public de asigurări sociale, drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ îndeplinirii obligațiilor;

principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie în baza contribuțiilor datorate de către persoanele fizice și juridice participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale se cuvin în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite;

principiul repartiției, potrivit căruia fondurile acumulate privind asigurările sociale se redistribuie pentru plata obligațiilor ce revin sistemului public.

Surse de finanțare a cheltuielilor cu securitatea socială:

Surse bugetare;

Contribuții ale angajaților și angajatorilor la formarea resurselor Bugetului asigurărilor sociale de stat;

Venituri proprii ale persoanelor fizice;

Donații și sponsorizări;

Fonduri externe;

Venituri ale ONG.