Conceptul de Cetatenie la Nivel National Si European
CONCEPTUL DE CETĂȚENIE LA NIVEL NAȚIONAL ȘI EUROPEAN
CAPITOLUL I
CETĂȚENIA ROMÂNĂ
1.1 NOȚIUNEA DE CETĂȚENIE
1.2 DOBÂNDIREA CETĂȚENIEI
1.3 PIERDEREA CETĂȚENIEI
1.4 DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE CETĂȚENILOR
1.5 AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU CETĂȚENIE
CAPITOLUL II
CETĂȚENIA EUROPEANĂ
2.1 EVOLUȚIA CETĂȚENIEI EUROPENE
2.2 APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA DREPTURILOR OMULUI PE PLAN EUROPEAN
2.3 DREPTURILE ADUSE DE CETĂȚENIA EUROPEANĂ
2.4 PROTECȚIA ACTUALĂ A DREPTURILOR CETAȚENESTI PE PLAN EUROPEAN
2.5 ABORDAREA CETĂȚENIEI EUROPENE DIN PERSPEC-TIVA GLOBALIZĂRII
2.6 ÎNȚELEGERA NOȚIUNII DE CETĂȚENIE EUROPEANĂ
CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ
3.1 CETĂȚENIA FRANCEZĂ ÎN RAPORT CU CEA NAȚIONALĂ
3.2 TEORIILE CETĂȚENIEI FRANCEZE
3.3 CONCEPTUL DE CETĂȚENIE ÎN FRANȚA ȘI ROMÂNIA
3.4 STATUTUL JURIDIC AL CETĂȚENILOR FRANCEZI ȘI ROMÂNI
3.5 DOBĂNDIREA CETĂȚENIILOR
3.6 DOVADA CETĂȚENIILOR
3.7 PIERDEREA CETĂȚENIILOR
3.8 REDOBÂNDIREA ȘI REVOCAREA CETĂȚENIEI FRANCEZE
3.9 DOBÂNDIREA NAȚIONALITĂȚII FRANCEZE
CONCLUZII
INTRODUCERE
Pentru lucrarea de licență , am ales ca tema “ Conceptul de cetățenie la nivel național și european“deoarece mi s-a parut o tema importantă și de actualitate pentru că exprimă nevoia de organizare și reglementare, atât a vieții interne a unui stat, cât și în ceea ce privește societatea internațională în ansamblul său,având în vedere faptul că pentru o lungă perioadă de timp s-a căutat un termen care să poată justifica relațiile dintre legislația internă cât și cea externă. Astfel, cuvântul “cetățean” are diferite semnificații reprezentând înainte de toate, relațiile social-economice , politice și juridice dintre o persoană și statul de care aceasta aparține , demonstrând astfel apartenența sa la statul respectiv . Într-un stat democratic de drept , cetățeanul nu reprezintă doar un deținator de drepturi individuale , el fiind și deținătorul unei părți din suveranitatea politică.
Conform etimologiei,originea cuvântului cetățenie este legată de starea unei persoane de a se fi născut sau trăit într-un sistem organizat.
Prin lucrarea de față,care este structurată în trei capitole,fiecare dintre acestea prezentând aspecte care au o legatură foarte strânsă cu conceptul de cetățenie ,îmi propun să evidențiez și totodată să analizez noțiunea cetățeniei atât în dreptul constituțional român , cât și la nivelul legislațiilor europene,în dreptul comparat,prin principiile și drepturile care le sunt atribuite cetațenilor români și europeni.
Așadar,în primul capitol este prezentat pe larg sensul pe care cetățenia o are în sistemul constituțional român, cuprinzând astfel o analiză a normelor juridice care permit formularea principiilor legale care stau la baza noțiunii de cetățean . De asemenea, primul capitol mai aduce în discuție atât drepturile cât și obligațiile pe care un cetățean le dobândește într-un sistem democratic de drept, care sunt necesare pentru existența sa fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, cât si pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului. Tot aici mai putem regăsi și modalitățile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române care se fac conform legislației aflate în viigoare prin Legea cetateniei romane nr 21 din 1 martie 1991.
Capitolul al doilea cuprinde evoluția cetățeniei europene,noțiune care a fost introdusă pentru prima dată în Ttratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în anul 1992,precum și drepturile de care beneficiază cetățenii statelor membre,drepturi care se referă la cele patru libertăți fondatoare ale UE care stau la baza creării pieței unice, instituite prin Tratatul de la Roma: libera circulațiea mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor,deoarece între drepturile aduse de cetățenia europeană și între cele patru libertăți fondatoare există o strânsă legătura, fiecare dintre ele vădindu-și importanța proprie în realizarea obiectivelor principale ale Uniunii.
Prin ultimul capitol care cuprinde un studiu de caz și o analiză comparativă a cetățeniei de la nivelul național și cea de la nivelul european, am ales să fac o comparație între cetățenia franceză și cetățenia română,prezentând în paralel cele mai importante aspecte de dobândire și de pierdere a celor două cetățenii.
Obiectivul central al acestei lucrări este acela de a ne familiariza cu ceea ce semnifică înțelegerea noțiunii de cetățenie în sistemul constituțional român , precum și înțelegerea conceptului de cetățenie europeană și drepturile de care beneficiem , fiind cetățenii unui stat democratic de drept , aflat în Uniunea Europeană.
CAPITOLUL I
CETĂȚENIA ROMÂNĂ
NOȚIUNEA DE CETĂȚENIE
Originea cuvântului „cetățenie” este legată de starea unei persoane de a se fi născut sau trăit într-un sistem organizat. Un concept mai complex al cetățeniei este legat de faptul că un cetățean este, atât un subiect politic cât și un subiect de drept.
Diferitele accepțiuni ale noțiunii de „cetățenie” au o explicație istorică clară. Este necesară, prin urmare, menționarea celor mai importante repere ale procesului de evoluție a
acestui concept, pe parcursul mai multor perioade care pot fi localizate în timp în perioadele
Greciei antice, Imperiului Roman și Revoluției Franceze. De asemenea, în America Latină,conceptul în cauză a cunoscut, de asemenea, unele evoluții interesante.
La baza noțiunii de cetățean se află moștenirea greacă. Inventarea Cetății grecești sau „ polis-ul „ reprezintă inventarea ideii de cetățean. Prin intermediul Cetății , grecii s-au gandit la apariția politicului ca la un domeniu autonom al vieții colective. Astfel că, această idee se bazează pe egalitatea cetățenilor în pofida tuturor diferențelor și inegalitățolor care îi separă. Pentru greci , cei care se aseamană pot ajunge să fie uniți reciproc,putându-se asocia în aceeași comunitate , astfel încât , cei care alcătuiesc cetatea , oricât de diferiți ar fi prin rangul sau funcția lor apar asemanatori unii altora.
Grecii , nu numai că au inventat ideea de cetățean , dar tot ei au inventat și principiul respectării legii , întrucat cetățenii nu se supuneau unui om , oricât de puternic ar fi fost acesta, ci ei se supuneau legilor. Legile Cetății reprezentau unicul stapân în fața căruia cetățeanul putea și trebuia să se supună.
În timp ce grecii au creat ideea unei societăți politice, alcatuită din comunitatea cetățenilor liberi și egali,Roma a reprezentat o altă etapa în care cetățenii au fost definiți nu doar ca membrii ai Cetății , ci și ca subiecți de drept. Cetățenii erau definiți prin nașterea și apartenența lor la o demă. Erai cetățean atenian pentru că erai fiul,nepotul sau strenăpotul unor cetățeni atenieni. Străinii,sclavii și femeile erau excluși. Societatea politică a Greciei antice a renunțat la această definiție etnică a cetățeniei deoarece polis-ul nu a fost de acord . Dobândirea cetățeniei ateniene de către străini,reprezenta un caz excepțional, întrucît activitatea politica se limita doar la cei bogați,deoarece grecii erau recunoscuți de către ceilalți în termeni etnici – origine,limbă,zei și locuri sacre pe de-o parte , iar pe de cealaltă parte , datorită concepției lor concrete și directe pe care o aveau asupra ideei de viață publică , și anume ideea de a se reuni intr-o singură organizație politică în care cetățenii să nu ia parte direct la viața politică.
Democrația modernă a moștenit de la Roma concepția unei cetățenii definite pe viitor în termenii statutului juridic. Romanii dispuneau de drepturi civile și individuale precum : dreptul de a se căsători legitim cu un cetățean roman sau cu fiica acestuia, dreptul de a încheia acte juridice conforme cu vechiul drept roman . În Imperiul Roman,nu se mai punea problema organizării vieților și conflictelor între grupuri de indivizi reali,ci aceea de a regla relațiile între subiecții de drept. Înca de atunci s-a stabilit principiul potrivit căruia străinii puteau accede la o societate politică definită in termeni juridici. Includerea progresivă a elementelor străine,a fost determinată de natura juridică a statutului de cetățean, astfel se explică faptul că elitele provinciale au primit cetățenia romană pe masura ce provinciile au fost anexate Imperiului .
Apariția și dezvoltarea imperiului roman au dus în urma edictului împăratului Caracalla, din anul 212, la extinderea sensului noțiunii de cetățean prin atribuirea acestei calități oricărui locuitor al Imperiului roman de răsărit, conferindu-i anumite drepturi și obligații,fundamentându-se astfel ideea potrivit căreia cetățenia era deschisă și avea vocație universală.
Evoluția majoră a conceptului a avut loc însă în Franța. În timpul epocii europene a Evului Mediu, conceptul de cetățenie nu a avut nici o semnificație reală, deși exista o legătură între oameni și feuda în care aceștia trăiau. Conceptul de cetățenie urma să devină din nou relevant odată cu mișcările Republicane care au avut loc sub influența Iluminismului, în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea. Un exemplu important acordat conceptului de cetățean, apare în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de către Adunarea Națională a Franței la 27 august 1789.
În America Latină, conceptul de cetățenie a evoluat în același tipar de mai sus, în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Astfel, mai multe State noi ,consacrau în constituțiile lor conceptul de cetățenie pentru toate persoanele care se regăseau pe teritoriul lor. De exemplu, Constituția Republicii Federale a Americii Centrale din 1824, stabilește atât statutul de cetățean cât și pe acela de cetățean naturalizat pentru toată lumea care s-a născut în America și s-a stabilit în Federație, atâta timp cât își exprimă dorința în acest sens pe lângă autoritățile locale (art. 14 ).
Putem considera că de-a lungul istoriei cetățenia a fost percepută ca un ideal al vieții politice,imaginea unui bun cetățean, care, în afară de a fi subiect de drepturi este, de asemenea, un subiect implicat activ în construirea orașului. Cetățenia, în această abordare, este un ideal care conferă titularului individual o gamă tot mai largă de privilegii sau drepturi pe care comunitatea politică trebuie să le asigure membrilor săi. În concluzie, din punct de vedere conceptual, cetățenia este statutul juridic al cetățeanului, statut câștigat prin naționalitate și care va fi eficientă doar în măsura în care reciprocitatea este respectată în raport cu ceilalți cetățeni.
Așadar,cuvântul de cetățean,își are originea în latinescul ; civis romanus; Cetățeni romani erau doar cei care aveau dreptul de a lua parte la adunările populare și participau, în modul acesta, direct la rezolvarea treburilor publice .
Astfel că,pentru a exista , un stat , trebuie sa aibă asupra cui sa își exercite puterea politică , astfel că aceasta din urmă are un titular , și anume poporul roman care deține suveranitatea . Suveranitatea sau autoritatea politică , este forma superioară de organizare socială.
Cetățenia națională s-a format în interiorul spațiului public ( care este caracterizat de cele trei puteri – legislative,executive și juridice ) din relațiile cu statul și societatea civilă și cei care sunt la putere și opoziția publică.
Naționalitate vs cetățenie
Inițial, cetățenia a fost desemnată prin termenul de naționalitate,termen pe care îl mai intâlnim și astăzi în Constituția Franței, în art 34.Rememorând câteva reglementări juridice din România vom observa că în anul 1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetățeniei române ofițerilor de origine româna care au servit în armata străină . În anul 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea și pierderea naționalității române, urmată de două regulamente, unul privitor la constatarea naționalității române si altul privitor la dobândirea acesteia , în 1939 adoptatându-se legea privitoare la dobândirea și pierderea naționalității române . Începând cu anii 1948,legile s-au referit doar la termenul de cetățenie română.
Renunțarea în timp la termenul de naționalitate poate fi explicată prin faptul că acest cuvânt presupune o abordare subiectivă a noțiunii de popor, în sensul definirii sale ca o comunitate a căror membrii consimt să împărtășească și să respecte același set de valori comune care definesc națiunea respectivă, renunțând de bună voie la identitatea lor etnică .Așadar,acest termen are o categorie politică, care indică apartenența la o națiune,reprezentând legătura juridică dintre o persoană și un stat. Pentru a se evita confuziile și posibilele speculații din punct de vedere juridic,s-a introdus un nou termen , și anume cuvântul cetățenie, care exprimă un anumit statut juridic al omului.
Noțiunea de „naționalitate” este un termen cu mai multe sensuri:
demografic-etnografic
juridic.
Naționalitatea reprezintă:
-în sens demografic/etnografic: apartenența unei persoane la un grup etnic, fără legătură neapărată cu cetățenia – naționalități conlocuitoare, minorități naționale .
-în sens juridic: apartenența unei persoane fizice la o anumită națiune – apartenență ce este susținută prin cetățenie – (după accepțiunea termenului de origine franceză și folosit și în țările anglo-saxone). Termenul este în mare măsură sinonim cu cel de cetățenie
Dar pentru a-și exercita puterea , statul trebuie să fie alcatuit și dintr-un teritoriu bine definit , pe care să se stabilească populația .Astfel , populația este unul dintre elementele constitutive ale statului , fiind alcatuită din oameni care au sau nu cetățenie româna ,respectiv cetățenii români și apatrizii ( cei care nu sunt cetățeni ai vreunei țări ) .
Fondul conceptual și operațional al ideologiei naționale , este format din elementele organice ale națiunii reflectate în conștiința națională,limba comună ,tradițiile ,cultura, religia,specificul vieții sociale,economice și politice. Pe lângă aceasta ideologie, se formează raportul dintre națiune și minoritățile naționale,o ideologie care va încorpora și valorifica sistemul lor axiologic (limba maternă,folclor și tradiții specifice și cultuta).
Este o cerință fundamentală a democrației constituționale, a statului de drept, ca statul să se manifeste-în cadrul raporturilor de cetățenie – în același fel față de toți cetățenii săi, fără nici o discriminare,fără a acorda unora privilegii în dezavantajul altora.
Noțiunea de cetățenie are, în știința dreptului constituțional , două accepțiuni . În primul rând,noțiunea de cetățenie este utilizată pentru a desemna o instituție juridică,adică o grupă de norme juridice , care reglementează legătura dintre stat și cetățeanul său. În al doilea rând, noțiunea de cetățenie este folosită pentru a caracteriza condiția juridică a persoanelor care au calitatea de cetățeni . În cea de-a doua accepțiune, cetățenia are un rol social si se axează in jurul ideii de subiect de drept ,presupunând dezvoltarea anumitor competențe și a unei culturi care fac posibilă exercitarea statutului de cetățean și numai atunci se vorbește de cetățenia unei persoane , dobandirea și pierderea acesteia . Așadar, ca instituție juridică,cetățenia este ansamblul de norme juridice care reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calității de cetățean,adica raporturile sociale de cetățenie. Cât privește aprecierea cetățeniei ca o condiție juridica sau statut al individului,exprimată prin drepturile și îndatoririle sale individuale,aceasta izvorăște din drepturile subiective garantate de stat prin Constituție,propriilor cetășțeni, și nu ca statut al unor indivizi.
Cetățenia este legatura dintre stat și întreaga populație care trăiește pe teritoriul său , indiferent de naționalitate .
Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile subiective recunoscute și garantate de Constituție, cat și de calitatea sa de cetățean al unui stat , în virtutea căruia el dobândește drepturile respective și își asumă anumite indatoriri.
Cetățenia acordă dreptul unei persoane fizice , membru al populației care locuiește într-un anumit stat , să se manifeste politic, adică să voteze și să fie ales în organe reprezentative ale puterii sau ale administrației publice, sau să ocupe înalte funcții și demnități publice în aparatul de guvernământ.
Termenul de cetățenie este definit ca fiind apartenența politică și juridică a unei persoane la un anumit stat. Apartenența unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legatură unilaterală ci una reciprocă între cele doua entități.Nu numai cetățeanul este legat stat,ci și statul este legat de cetățean,astfel că apartenența nu exprimă un simplu raport de subordonare a cetățeanului față de stat, sau un raport de dominație exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport există indiferent de calitatea persoanei care locuiește într-un anumit stat și asupra căreia se exercită prerogativele de comandă.
Cetățenia română exprimă legătura statornică între statul român și o persoană fizică,în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin care se exprimă voința suverană a poporului și beneficiază de drepturile și libertățile fundamentale pe care i le garantează statul, care, în același timp, îi impune anumite îndatoriri fundamentale.
Natura juridică a cetățeniei
Cetățenia este o parte componentă a capacității juridice. Persoana fizică sau cetățeanul poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetățenie, adică al acelor raporturi juridice al căror conținut îl formează drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.
Apartenența unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze: nașterea, adopțiunea,repatrierea, autorizarea cererii adresate autorităților statale competente de către o persoană fizică.
Izvorul juridic al cetățeniei este fie faptul natural al nașterii, căreia legiuitorul îi predetermină efecte juridice în ceea ce privește raporturile de cetățenie între cel născut și stat, fie faptul juridic al adopțiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetățeniei la cerere.
În rândurile care vor urma, vă voi prezenta câteva concepții a termenului de cetățenie, din perspectiva marilor autori.
Marshall (1973): „Cetățenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunității. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce privește respectarea drepturilor și a obligațiilor consecutive. Cetățenia presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitatea față de civilizația pe care o împărtășesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi și protejate de o legislație comună.“
Kymlicka și Norman (1995): „Cetățenia nu este doar un statut, definit de un set de drepturi și responsabilități. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenenței la o comunitate politică.“
Barbalet (1988): „Cetățenia constă în participarea la viața publică a celor dotați cu drepturi cetățenești.“
Ichilov (1998): „Cetățenia este un concept complex și multidimensional. Ea consă în elemente juridice, culturale, sociale și politice care conferă cetățenilor anumite drepturi și obligații, un sens al identității și interacțiunii sociale.“
Janowitz (1983): „Cetățenia se referă la relațiile dintre indivizi și stat.“
Turner (1993): „Cetățenia se referă la drepturile legale și la expresia lor politică în viața publică.“
Dahrendorf (1994):„Cetățenia este un concept non-economic care presupune practica atât a drepturilor civice sau fundamentale, cât și a drepturilor generice (drepturile politice și sociale).“
Hayek (1967): „Cetățenia este practica unui cod moral – un cod care este orientat spre interesele celorlalți – fondat mai degrabă pe dezvoltarea personală și cooperarea voluntară decât pe puterea și intervenția Statului.“
În opinia lui Cezar Birzea , cetățenia este apartenența și participarea activă la viața publică a cetățenilor beneficiari de drepturi și responsabilități,care au astfel capacitatea de a influența politicile publice.
Din această definiție rezultă urmatoarele caracteristici
apartenența la o comunitate politică,ceea ce oferă un sens comun identitaților personale și colective
participarea activă,prin cetățenie și acțiuni civice
statutul juridic rezultat din setul de drepturi și responsabilități,recunoscute oficial ( este ceea ce se numeste de obicei naționalitate )
capacitatea de a influența decizia politică,ceea ce presupune un minimum de competențe civice și conștiința acestei capacități.
Principiile generale ale cetățeniei române
Analiza normelor juridice care formează instituția juridică a cetățeniei, permite formularea unor principii care stau la baza cetățeniei române.
Cadrul juridic și general de dobândire și exercitare a calității de cetățean sunt stabilite de principiile legale ale cetățeniei. Astfel că, ele decurg atât din Constituție cât și din alte legi, în primul rând din Legea cetățeniei române.
Principiile generale ale cetățeniei române:
egalitatea cetățenilor români fără deosebire de naționalitate, rasă sau origine etnică,apartenență politică, avere sau origine socială (art.4 alin.2 din Constituție).
cetățenia se dobândește pe baza principiului ius sangvinis; dobândind automat cetățenia română indiferent de locul nașterii sale, copilul ai cărui părinți, sau numai unul dintre ei,este cetățean român.
stabilirea modului de dobândire a cetățeniei, ca și drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusiv și suveran al statului.
cetățenii români au o singură cetățenie dar, potrivit legii române, pot dobândi o a doua cetățenie.
căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetățeniei soților iar schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce efecte asupra cetățeniei celuilalt soț.
cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.
stabilirea modului de dobândire a cetățeniei, ca și drepturile și indatoririle fundamentale ale cetățenilor,reprezinta un atribut inerent,exclusiv și suveran al statului
1.2 DOBÂNDIREA CETĂȚENIEI ROMÂNE
Cetățenia română se dobândește prin
naștere
adopție
acordare la cerere
Nașterea
Modul de dobândire a cetățeniei se face conform principiului ius sangvinis, iar în stabilirea cetățeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acestuia cu părinții săi. Dacă părinții au cetățenia română, automat persoana respectivă va dobândi la naștere cetățenia pe care o posedă și parinții.
Potrivit Legii Cetățeniei române : „ Copii născuți pe teritoriul României din părinți cetățeni români,sunt cetățeni români” Cei care s-au născut pe teritoriul statului român,chiar dacă doar un parinte este cetățean al acestei țari , au calitatea de cetățean român,precum și cei care s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei au cetățenie română.
Legea stabilește și o prezumție de cetățenie română care precizează că minorul gasit pe teritoriul statului român,este cetățean român,daca niciunul dintre părinți nu este recunoscut.
Adopția
Copilul care este cetățean străin sau este apatrid , poate adopta calitatea de cetățean român prin adopție, în cazul în care cei care îl adoptă , sunt cetațeni ai statului român. În cazul în care copilul este major,este necesar consimțământul acestuia.
Dacă numai unul dintre adoptatori este cetățean român,cetățenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord de catre adoptatori.Dacă aceștia nu ajung la un consens,instanța judecatoreasca competentă să incuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei minorului,ținând seama de interesele acestuia . Legea cetățeniei prevede că se cere și consimțământul minorului,daca aceste a împlinit vârsta de paisprezece ani.
Declararea nulității sau anulării adopției
În cazul declarării sau anulării adopției,copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român,daca are domiciliul în străinătate sau dacă parăsește țara pentru a domicilia în străinătate.
În cazul desfacerii adopției,copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetățenia româna pe data desfacerii adopției,dacă minorul are domiciliul în străinătate sau dacă părăsește țara pentru a domicilia în străinătate.
Persoana care a pierdut cetățenia română , o poate redobândi prin efectul repatrierii,dacă își exprimă dorința în acest sens.
Acordarea la cerere
Cetățenia română se poate acorda ,la cerere,cetățeanului străin sau persoanei fără cetățenie dacă îndeplinește următoarele condiții :
S-a născut și domiciliază,la data cererii pe teritoriul României sau,deși nu s-a născut pe acest teritoriu,domiciliază în condițiile legii pe teritoriul statului român de cel puțin 7 ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani;
Dovedește prin comportament,acțiuni și atitudine,loialitatea față de statul român,nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva oridinului de drept sau a securității naționale și declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acțiuni.
Este major
Are asigurat pe teritoriul statului ,mijloace decente și legale pentru o existență în condiții stabile de legislație,privind regimul străinilor
Este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedem de a fi cetățean român
Cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească,în măsură suficientă pentru a se putea integra în viața socială
Cunoaște prevederile Constituției României
Termenele de mai sus pot fi reduse până la jumătate dacă solicitantul este o persoană cunoscută pe plan internațional ,dacă este cetățean al unui stat membru U.E ,dacă a dobândit statutul de refugiat potrivit prevederilor legale în vigoare,dacă a investit în România ,sume care depășesc 1.000.000 de euro.
Cetățenia română se poate acorda și persoanei care a avut această cetățenie și care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă a împlinit vârsta de 18 ani, și dovedește prin comportarea și atitudinea sa, atașament față de statul și poporul român și dacă este cunoscută ca având o bună purtare și nu a fost condamnată în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care o face nedemnă de a fi cetățean român.
Foștii cetățeni români care au dobândit cetățenia română prin naștere sau prin adopție și care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetățenie le-a fost ridicata fără voia lor,precum și descendenții acestora până la gradul III,pot redobândi ori li se poate acorda cetățenia română la cerere,cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acesteia în străinătate,dacă îndeplinesc condițiile prevăzute de lege.
Persoana majoră care redobândește cetățenia română prin repatriere, precum și soțul acesteia, căruia cetățenia i s-a acordat la cerere, depune în termen de 6 luni în fața autorităților române competente, jurământul de credință față de țară.
Depunerea cererii
Cererea de acordare a cetățeniei române se depune personal la sediul Direcției de Cetățenie din str. Petofi Șandor, nr. 47, sector 1, București.
Cererea mai poate fi depusa și prin mandatar, datorită motivelor temeinice justificate . Președintele Comisiei pentru Cetățenie fixează termen (nu mai mare de 6 luni) pentru soluționarea cererii și dispune prin rezoluție completarea dosarului, publicarea, pe cheltuiala solicitantului, a extrasului de cerere în Monitorul Oficial Partea a III-a, solicitarea de relații pentru verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 8 lit. b) și e).
Soluționarea cererii de către Comisia pentru Cetățenie. Interviul.
La termenul stabilit pentru dezbaterea cererii, Comisia verifică îndeplinirea condițiilor necesare acordării cetățeniei române, potrivit dispozițiilor art. 8 lit. a) – e) din Legea nr. 21/1991.
În cazul în care sânt întrunite condițiile pentru acordarea cetățeniei române, Comisia stabilește, într-un termen ce nu va depăși 6 luni, programarea persoanei la interviul organizat pentru verificarea condițiilor prevăzute de art. 8 alin. 1 lit. f) și g), respectiv cunoașterea limbii române (scris și citit), cunoștințelor de cultură și civilizație românească, cunoașterii prevederilor Constituției și Imnului Național.
Raportul Comisiei
Comisia pentru Cetățenie va întocmi un raport care se adresează Ministrului Justiției și care cuprinde propunerile motivate ale Comisiei pentru acordarea cetățeniei române sau respingerea cererii de acordare a cetățeniei române.
Emiterea ordinului Ministrului Justiției de acordare a cetățeniei române sau
respingere a cererii de acordare a cetățeniei
Ministrul Justiției, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 21/1991, emite ordinul de acordare a cetățeniei române.
Ordinul de acordare a cetățeniei române se publică în Monitorul Oficial Partea I.
În cazul în care Ministrul Justiției constată neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 21/1991, respinge, prin ordin, cererea de acordare a cetățeniei române.
Ordinul Ministrului Justiției de respingere a cererii de acordare a cetățeniei române se comunică solicitantului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Ordinul Ministrului Justiției de respingere a cererii de acordare a cetățeniei române poate fi contestat în termen de 15 zile de la comunicare la Secția de Contencios Administrativ a Curții de Apel de la domiciliul sau reședința solicitantului.
Dacă solicitantul nu are reședința sau domiciliul în România, ordinul poate fi atacat în același termen la Secția de Contencios Administrativ a Curții de Apel București.
Hotărârea Curții de Apel este definitivă și irevocabilă.
Depunerea jurământului.
Din examinarea legii cetatniei romane se observa ca doua sunt situatiile in care
solicitantul cetateniei romane trebuie sa depuna juramantul de credinta fata de Romania, anume in cazul dobandirii cetateniei romane la cerere si, respectiv, prin repatriere. Prin, continutul sau, juramantul de credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei respective de a fi devotata patriei si poporului roman, de a apara drepturile si interesele nationale, de a respecta constitutia si legile.
Din punct de vedere procedural, juramantul de credinta trebuie depus in termen de
6 luni de la data comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana. Juramantul se depune in fata ministrului justitiei sau a secretarului de stat delegat anume in acest scop. Dupa depunerea juramantului, ministrul justitiei, ori dupa caz, seful misiunii diplomatice sau consulare, va elibera persoanei careia i s-a acordat cetatenia certificatul constatator. Juramantul de credinta are ca efect juridic faptul ca cetatenia romana se dobandeste pe data depunerii sale. El este deci o faza obligatorie in procedura dupa care cetatenia romana se dobandeste la cerere sau prin repatriere, faza cu care de altfel aceasta procedura se incheie.
Nedepunerea juramantului de credinta in termenul prevazut din vina persoanei careia i s-a acordat cetatenia romana conduce la incetarea efectelor horararii Guvernului de acordare a cetateniei fata de persoana in cauza.
După depunerea jurământului, Comisia pentru Cetățenie eliberează certificatul de cetățenie română.
În situația în care copiii minori dobândesc cetățenia română odată cu părinții sau cu unul dintre părinți, aceștia vor fi înscriși în certificatul de cetățenie al părinților și nu vor depune jurământul.
În cazul în care copilul devine major în timpul procesului de soluționare a cererii și până la data dobândirii de către părinți a cetățeniei române, Comisia pentru Cetățenie, la sesizarea persoanei interesate, va analiza cazul, putând decide în legătură cu depunerea de către acesta a jurământului și cu eliberarea unui certificat de cetățenie separat pentru copilul devenit major.
1.3 PIERDEREA CETĂȚENIEI ROMÂNE
Cetățenia română se poate pierde prin :
Retragerea cetățeniei române
Aprobarea renunțării la cetățenia română
În alte cazuri prevăzute de lege
Retragerea cetățeniei
Cetățenia română se poate retrage persoanei care :
aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează interesele României
aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
a obținut cetățenia română prin mijloace frauduloase.
este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit sub orice formă,ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța națională.
Potrivit Legii cetățeniei române, retragerea acesteia nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia. De asemenea , cetățenia nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naștere.
Aprobarea renunțării la cetățenia română
Legea prevede că,pentru motive temeinice,se poate aproba renunțarea la cetățenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani și care :
nu este învinuită sau inculpată intr-o cauză penală sau nu are de executat o pedeapsă cu inchisoarea
nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din țară, sau având astfel de debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare achitării lor.
A dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie
Pierderea cetățeniei prin aprobarea renunțării nu produce efecte juridice asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori, dar în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate sau părăsește împreună cu ei țara, acesta pierde cetățenia română odată cu părinții săi, iar dacă ei au pierdut cetățenia română la date diferite, minorul va pierde cetățenia română pe ultima dintre aceste date.
În alte cazuri prevăzute de lege
Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde cetățenia română pe data plecării sale din țară. Copilul minor, cetățean român, adoptat de un cetățean străin, poate pierde cetățenia română dacă înfietorii solicită aceasta în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetățeniei înfietorului de către cel adoptat.
În cazul declarării nulității sau anulării adopțiunii, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română. Pierde cetățenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiația față de ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini.
Cetățenia română se pierde și în cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățeanstrăin, celălalt părinte rămânând necunoscut.
Procedura retragerii și aprobării la cetățenia română :
Guvernul Romaniei dispune, prin hotarire, retragerea sau, dupa caz, aprobarea renuntarii la cetatenia romana, la propunerea ministrului justitiei, facuta potrivit procedurii prevazute la art. 14-19.
Orice autoritate sau persoana care are cunostinta de existenta unui motiv pentru retragerea cetateniei romane poate sesiza, in scris, comisia de pe lânga Ministerul Justitiei, avind obligatia sa produca dovezile de care dispune.
Comisia sesizata poate cere date sau informatii de la orice autoritate sau persoana care are cunostinta despre existenta situatiei prevazute la art. 25.
Cererea de renuntare la cetatenia romana se face personal sau prin mandatar cu procura speciala si autentica si se depune la comisia care functioneaza pe linga Ministerul Justitiei, care va proceda potrivit prevederilor art. 14-19.
Data pierderii cetateniei romane prin retragere sau aprobarea renuntarii la aceasta este data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei a hotaririi Guvernului.
Dovada cetățeniei române
Dovada cetățeniei române se face, potrivit legii,cu cartea de identitate/buletinul de identitate,cu pașaportul sau cu certificatul constatator al cetățeniei române.
Cetățenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedește cu certificatul său de naștere, însoțit de B.I. sau pașaportul oricăruia dintre părinții săi.În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în pașaportul unuia dintre părinți, dovada cetățeniei se face cu oricare dintre aceste acte.Dovada cetățeniei copiilor găsiți se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naștere.
În caz de nevoie,misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează la cerere, dovezi de cetățenie pentru cetățenii români aflați in străinătate.
CETĂȚENIA DE ONOARE
Reprezintă o cinste oferită de o societate unei persoane fizice, drept consecință a
calităților persoanei în cauză, care i-au fost recunoscute.37 Se acordă de către stat unui
străin, însemnând că i s-au oferit drepturi politice ori un titlu onorific fără a avea drept
consecință drepturi și obligații cetățenești, ori aceea în care i se ușurează dobândirea
cetățeniei până la momentul în care i se recunoaște de drept imediat ce spune că primește, acceptă cetățenia cu obligația să renunțe la cetățenia anterioară, astfel acordarea cetățeniei de onoare înseamnă și o ofertă de cetățenie.
Un stat poate oferi, acorda cetățenie de onoare propriilor cetățeni. Cetățenia de
onoare pe care o acordă similar unitățile nestatale precum instituții administrative , instituții sau asociații.
1.4 DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE CETĂȚENILOR
Drepturile fundamentale cetatenesti sunt acele drepturi ale cetatenilor care sunt esentiale pentru existenta fizica, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora, precum si pentru asigurarea participarii lor active la conducerea statului. Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, si au scopul de a proteja interese individuale.Astfel ca, principala caracteristică a acestor drepturi este justițiabilitatea lor, adică posibilitatea titularului de a le invoca în fața judecătorului, și a acestuia din urmă de a impune respectarea lor. Așadar, drepturile fundamentale nu sunt simple idealuri, ci creează obligații clare, uneori chiar obligații pozitive, din partea autorităților publice.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948 și are un caracter sumar al Cartei ONU, cu privire la consacrarea expresă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Declarația Universală a Drepturilor Omului pornește de la premisa, exprimată în Preambul, potrivit căreia „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, al dreptății și al păcii în lume”
Redactata în 30 de articole ale , Declarația enunță atât drepturi cu valoare de principiu cât și drepturi civile și politice sau drepturi economice, sociale și culturale.
Principalele drepturi – principiu formulate de Declarație sunt următoarele:
– principiul egalității în demnitate și drepturi a tuturor ființelor umane (art.1);
– principiul egalității în drepturi a tuturor ființelor umane, fără nici deosebire, de rasă, culoare, sex, limbă, religie, de opinie politică, sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă situație (art.2)
Drepturile civile reprezinta totalitatea de imputerniciri ale individului ce-i asigura individualitatea si originalitatea in relatiile cu societatea. Din acest grup fac parte : dreptul la egalitate in drepturi, dreptul la viata, libertate si securitate personala, dreptul la inviolabilitatea vietii private, dreptul la apararea onoarei si a bunului nume etc.
Drepturile politice determina posibilitatea participarii oamenilor la administrarea statului si societatii, la cetatenie, dreptul la uniune, dreptul de a organiza mitinguri, de a crea sindicate, dreptul de a participa la demonstratii, manifestatii, dreptul de a alege si de a fi ales etc.
Drepturile economice reflecta aspectele economice ale drepturilor naturale ale omului. Printre drepturile economice ale omului se enumera dreptul la proprietate privat, dreptul de a poseda, folosi si dispune de propria avere etc.
Drepturile sociale reflecta nivelul dezvoltarii materiale intr-un stat concret, intr-o societate data si capacitatea acestora de a asigura omului un nivel decent de viata si protectie sociala, cum ar fi : dreptul la munca, asigurarea sociala, dreptul la locuinta, dreptul la odihna, ocrotire a sanatatii.
Drepturile culturale au o importanta deosebita pentru dezvoltarea multilaterala a omului si influenteaza nemijlocit relatiile spirituale care conditioneaza independenta si originalitatea in formarea conceptiei spirituale a personalitatii. Aici se includ : dreptul la studii, libertatea creatiei literare, artistice, stiintifice, dreptul de a utiliza limba materna
Potrivit articolului 22 al.1 , cetățenii au dreptul garantat la viață astfel că pedeapsa cu moartea este interzisă,iar sănătatea cetățenilor este și ea protejata și ocrotita potrivit art 33 al1. Integritatea fizică și psihică a cetațenilor este garantată și aceștia nu pot fi supuși unui tratament degradant, inuman care le-ar putea afecta sanatatea fizică cât și cea mentală.
Potrivit Legii fundamentale a statului,cetățenii au dreptul de a dispune de libera exprimare și de libertatea transmiterii gândurilor,opiniilor și credințelor personale,libertatea de a scrie,de a exprima prin cuvinte sau imagini creații proprii de orice fel.
În conformitate cu art 27 al 1, domiciliul unui cetațean este inviolabil,accesul în locuință facându-se doar cu acordul proprietarului.
Dreptul cetățeanului la muncă nu poate fi îngradit , acesta avand dreptul de a-si alege profesia pe care și-o dorește , cât și locul în care dorește să profeseze, munca forțată fiind interzisă prin lege.
Orice cetățean are dreptul de a circula liber în interiorul statului său,cât și în afara lui , neputând fi constrâns de nimeni și având dreptul de a-si întemeia o familie și a-și construii o locuință.
După cele prezentate mai sus, aș dorii sa fac o clasificare a cetegoriilor de drepturi ce aparțin tuturor cetățenilor:
Astfel că prima categorie de drepturi include acele drepturi care au ca scop apărarea ființei umane și a vieții ei private față de orice implicare din exterior.Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la viață și la integrarea fizică și psihică, libera circulație, inviolabilitatea domiciliului și reședinței/locuinței, secretul corespondenței și a celorlalte mijloace de comunicare,libertatea conștiinței, dreptul la informație.
Cea de a doua categorie de drepturi se referă la asigurarea dezvoltării
culturale sau materiale ale persoanelor, de aceea aceste drepturi poartă denumirea de drepturi social-economice potrivit Declarației Universale a drepturilor omului: dreptul la muncă, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la grevă, dreptul la proprietatea privată, dreptul de moștenire, dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate publică, liberul acces la justiție.
A treia categorie de drepturi se refera la libertatea cetațenilor de a alege și de a fi aleși la nivel național și local , dreptul de a vota în cadrul referendumurilor, aceste drepturi intrând în sfera drepturilor politice.
Cea din urmă categorie , face referire la posibilitatea cetățenilor de a se comporta
fără reținere în contactul lor cu ceilalți indivizi, în limitele acordate de lege . Din această categorie fac parte urmatoarele drepturi : libertatea
de exprimare, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de periționare.
ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligații ale cetățenilor, considerate esențiale de către popor pentru realizarea scopurilor societății, înscrise în Constituție și asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a statului . Existența unor îndatoriri fundamentale este o cerință firească într-o societate democratică care asigură existența unor valori de bază,cum ar fii :libertatea,dreptatea și egalitatea ân fața legii,transparența.
Constituția României prevede fidelitatea față de țară ca o primă indatorire fundamentală a cetățeanului . Constituția spune că fidelitatea fața de țară este sacră . Această îndatorire fiind consacrată celor cărora le sunt încredințate funcții publice sau funcții de comandament militar,depunând astfel un jurământ cerut de lege.
O altă îndatorire, este obligația cetățenilor de a respecta Constituția, indiferent dacă aceștia sunt străini sau apatrizi,fiind obligați să își respecte drepturile și obligațiile cu bună-credință.
O cea de-a treia îndatorire prevăzută de Constituție în art 55 , este însemnată de obligația de apărare a țării , care le impune cetățenilor sa fie pregatiți în cazul unei agresiuni armate sau a altor acțiuni indreptate impotriva țării. Această obligație aparține tuturor cetățenilor, fără deosebire de origine națională, religie, ocupație și pregătire . Apărarea țării reprezintă o îndatorire dar și o obligație în același timp și presupune participarea tuturor la formele de pregătire a populației pentru apărare, printre care poate fi și efectuarea stagiului militar obligatoriu.
Cea din urmă indatorire prevăzută in Legea fundamentală a statului,este obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice,prin plata taxelor și impozitelor. Obligația se referă la orice fel de cheltuieli publice și nu doar la cele legate de constituirea veniturilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat.
Statul trebuie să asigure condițiile pentru ca toți cetățenii lui să poată să își atingă propriile obiective, fără a încălca libertatea celorlalți, respectându-le demnitatea. A respecta regulile înseamnă să ții cont de propria persoană și de semenii tai având în vedere regulile sau normele care prevăd exercitarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale esențiale în cadrul societății.
Așadar, îndatoririle sunt responsabilitățile pe care le au cetățenii față de statul de care aparțin, și au o mare importanță pentru asigurarea ordinii publice și pentru existența statului.
ABORDĂRI CU PRIVIRE LA CETĂȚENIE
Ca orice subiect de actualitate,cetățenia,are și ea câteva abordări clasice care fac referire la teoria liberală,republicană și cea comunitară pe de-o parte , iar pe de cealaltă parte , se concentrează asupra noilor teorii multiculturale și cosmopolite.
Teoria liberală a cetățeniei
Construcția acestei abordări liberale,plasează cetățeanul în centrul teoriilor liberale, având o viziune optimistă cu privire la natura umană.Astfel că cetățenii sunt egali și liberi , fiind capabili să își gestioneze propria viață fiind orientați spre satisfacerea propriilor interese.
Teoria comunitară a cetățeniei
Această teorie se bazează pe termenul de comunitate ,care este elementul de bază in jurul căruia cetățenia este construită, termen care este anterior statului și ordinii politice. Teoria comunitară așează binele societății deasupra intereselor personale ale indivizilor.
Teoria republicană a cetățeniei
Cea de-a treia teorie pornește de la premisa confom căreia omul este prin natura sa un animal social și politic care trebuie să coabiteze într-o asociație politică . Conform Dianei Neaga „cetățenia republicană se așează undeva între cea liberală și cea comunitariană, încercând să găsescă un echilibru între drepturi și obligații, între individ și comunitate, promovând în același timp cooperarea și competiția.”
1.5 AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU CETĂȚENIE
Autoritatea asigura aplicarea procedurii legale de acordare, redobandire, renunțare si retragere a cetățeniei romane , fiind instituție publică de interes național, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiției.
Autoritatea este condusa de un presedinte, cu rang de secretar de stat, ajutat de 2 vicepresedinti, cu rang de subsecretar de stat. Presedintele si vicepresedintii Autoritatii sunt numiti si eliberati din functie prin decizie a primului-ministru. Numirea se realizeaza pentru un mandat cu durata de 4 ani, cu posibilitatea reinnoirii o singura data. Presedintele este ordonator tertiar de credite și conduce intreaga activitate a Autoritatii, pe care o reprezinta in relatiile cu autoritatile administratiei publice, cu institutiile publice centrale si locale, cu persoanele juridice si fizice romane sau straine, precum si in justitie.
In exercitarea atributiilor sale, presedintele emite ordine, decizii si instructiuni, in conditiile legii. Astfel are dreptul de a delega atributii, cu exceptia celei de emitere a ordinului pentru acordarea, redobandirea, retragerea sau renuntarea la cetatenie, care nu poate fi delegata.
In caz de imposibilitate de exercitare a functiei de catre presedinte, ordinul pentru acordarea, redobandirea, retragerea sau renuntarea la cetatenie va putea fi emis numai de ministrul justitiei. Starea de imposibilitate a exercitarii functiei se constata prin ordin al ministrului justitiei, la sesizarea presedintelui sau a unuia dintre vicepresedintii Autoritatii.
Vicepresedintii conduc si raspund de activitatea structurilor pe care le coordoneaza. Astfel ca ei indeplinesc atributiile presedintelui in caz de imposibilitate temporara de exercitare a functiei de catre acesta.
Calitatea de presedinte sau de vicepresedinte al Autoritatii este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior, precum si a celor de instruire din cadrul institutiilor de formare profesionala.
Organigrama si regulamentul de organizare si functionare ale Autoritatii se stabilesc prin ordin al ministrului justitiei, in termen de 30 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta.
Autoritatea dispune de un aparat administrativ propriu, organizat la nivel de directii, servicii, birouri si birouri teritoriale. Numarul maxim de posturi la nivelul Autoritatii pentru anul 2010 este de 126 si se va constitui in conditiile art. 19. Dupa data de 1 ianuarie 2010, acest numar poate fi majorat sau diminuat, prin hotarare a Guvernului, in functie de necesitatile Autoritatii, prin reorganizarea acesteia. Astfel că personalul ANC este format din angajați de specialitate juridică asemanător cu judecătorii și procurorii.
ANC are urmatoarele functii principale:
a) În realizarea scopului său fundamental, Autoritatea are funcțiile și îndeplinește atribuțiile principale prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.5/2010 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie și de dispozițiile Legii cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
b) Autoritatea desfasoara, prin structurile de specialitate, activitate de consiliere cu privire la problemele in materie de cetatenie, precum si cu privire la drepturile si obligatiile ce decurg din calitatea de cetatean european, in conditiile regulamentului de organizare si functionare stabilit prin ordin al ministrului justitiei;
c) Autoritatea propune Ministerului Justitiei si participa la elaborarea proiectelor de acte normative care vizeaza domeniul sau de activitate.
d) Autoritatea transmite Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și structurilor județene datele referitoare la persoanele care au dobândit, redobândit sau pierdut cetățenia română, în vederea îndeplinirii procedurilor de transcriere a actelor de stare civilă, respectiv înscrierea mențiunilor în registrul de stare civilă, în condițiile legii.
e) Autoritatea transmite Direcției Generale de Pașapoarte datele referitoare la persoanele care au dobândit, redobândit sau pierdut cetățenia română, în vederea înscrierii în Registrul Național de Evidență a Pașapoartelor, în condițiile legii.
Autoritatea Națională pentru cetățenie îndeplinește urmatoarele atribuții :
ține evidența cererilor de acordare, redobândire, renunțare și retragere a cetățeniei române, alcătuind dosare pentru fiecare caz în parte;
asigură condițiile necesare pentru desfășurarea activității Comisiei pentru cetățenie
asigură secretariatul Comisiei pentru cetățenie;
păstrează și organizează arhiva Comisiei pentru cetățenie
întocmește proiectele de ordine ale președintelui Autorității privind acordarea, redobândirea, retragerea și renunțarea la cetățenia română, precum și proiectele de ordine de respingere a acestor cereri;
redactează certificatele de cetățenie și îndeplinește procedura de rectificare a acestora;
asigură solemnitatea depunerii jurământului de credință față de România și păstrează evidența persoanelor care au depus jurământul de credință;
colaborează cu autorități ale administrației publice centrale și cu instituții internaționale cu atribuții în domeniul cetățeniei, fiind abilitată să încheie protocoale de colaborare;
comunică, la cerere, autorităților administrației publice centrale datele referitoare la persoanele care au dobândit, au redobândit sau au pierdut cetățenia română, potrivit legii;
răspunde solicitărilor cu privire la problemele cu care a fost sesizată, dacă intră în sfera sa de competență;
informează cu caracter general publicul cu privire la drepturile cetățenilor români, inclusiv cele care decurg din calitatea de cetățean european;
asigură participarea personalului la programe de formare și perfecționare profesională, în limita bugetului aprobat;
realizează orice alte obiective corespunzătoare domeniului de activitate al Autorității, în limita bugetului aprobat și a planului de activități.
în cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie funcționează Direcția contencios și relații publice.
Comisia pentru cetățenie, entitate fără personalitate juridică din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renunțarea la cetățenia română.
Comisia are un secretariat tehnic constituit în cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie. Membrii Comisiei și președintele acesteia se numesc prin ordin al ministrului Justiției, pentru un mandat de 2 ani, și pot fi revocați pe toată durata mandatului prin ordin al ministrului Justiției. Comisia are activitate permanentă, este formată dintr-un președinte și din 20 de membri, personal din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie.
Lucrările Comisiei nu sunt publice, se desfășoară în prezența a cel puțin 3 membri și sunt prezidate de președinte, iar în lipsa acestuia, de către un membru desemnat de acesta. Îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea ori redobândirea cetățeniei române se constată printr-un raport motivat, care se adoptă de Comisie cu votul majorității celor prezenți. În caz de paritate, votul președintelui Comisiei sau al înlocuitorului acestuia este decisiv.
CAPITOLUL II
CETĂȚENIA EUROPEANA
2.1 EVOLUȚIA CETĂȚENIEI EUROPENE
Noțiunea de cetățenie europeană , a fost introdusa pentru prima dată în Ttratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht în anul 1992. Cetățenia europeana include și ea drepturi,obligații precum și participarea la viața politică și implicarea cât mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare, vizând consolidarea și imaginea Uniunii Europene.
Dupa cum am spus în capitolul anterior,conceptul de cetățenie este strâns legat de naționalitate și stat , astfel că noțiunea de cetățenie europeană este un concept nou datorita caracterului său supranațional.Acest concept reunește elemente locale,naționale și supranaționale,simbolizând comuniunea de scopuri și de mijloace care există intre popoarele statelor membre ale Uniunii Europene.In opinia lui Cezar Birzea, ea vizează o cetățenie postnațională care, se referă la un set de valori și instituții, în locul aparteneței obligatorii la teritoriu, la o cultură și un stat național. Ceea ce iși propune ea ,este să construiscă o comunitate politică transteritorială și să facă din Uniune un spațiu public comunitar.
Conform Tratatului de la Amsterdam,poate fi cetățean al Uniunii Europene,orice persoană care are naționalitatea unuia dintre statele membre,deoarece această cetățenie a U.E,vine în completarea cetățeniei naționale avand posibila exercitarea unora dintre drepturile cetateanului Uniunii pe teritoriul statului membru in care locuieste . O realizare fundamentală a U.E este reprezentată de creearea unui spațiu făra frontiere , unde cei care sunt cetățeni europeni, se pot deplasa liberi, alegându-și statul membru în care doresc să trăiască.
APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA DREPTURILOR OMULUI PE PLAN EUROPEAN
Deși conceptul de cetățean european pare a fi un concept care a existat încă de la nașterea UE,posibilitatea reală de a exercita drepturile legate de acest statut nu a putut fi asumată cu mult
timp în urmă și s-a susținut că, în ciuda intenției autorităților europene de a plasa cetățeanul
de rând, în centrul politicilor europene, dezvoltarea cetățeniei europene a trebuit să treacă printr-un lung și lent proces de evoluție .
Vă voi prezenta în cele ce urmează câteva puncte importante ce au contribuit la dezvoltarea drepturilor omului, astfel că noțiunea de drepturi ale omului cuprinde un sistem de valori care semnifică anumite concepții cu privire la ființa umană , la societate și la puterea statală care incurajează egalitatea cetățenilor și respectarea demnității lor. Din punct de vedere juridic,drepturile omului au fost definite ca ( ansamblul de norme juridice internaționale prin care îi sunt recunoscute individului atribute care îi asigură deminitatea,libertatea și dezvoltarea personalității sale .
Câteva puncte de referință importante pentru istoria drepturilor omului sunt ideile iluministe care au fost preluate de Declarația revoluției franceze a drepturilor omului și a cetățeanului,adoptată de către Adunarea națională a Franței la 28 august 1789.Această declarație oferea drepturilor omului un caracter de universalitate deoarece era aplicabilă tuturor oamenilor și proclama valorile esențiale unei societăți democratice , egalitatea și libertatea.
Un alt moment important pentru consolidarea drepturilor omului,este reprezentat de adoptarea de către Adunarea generală a O.N.U la 10 decembrie 1948,a Declarației Universale a Drepturilor Omului. Acest act reprezintă un loc foarte important atât pe plan juridic cât și politic, deoarece prevede că este eesențial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns,la revolta împotriva tiraniei.
Cu toate că este un act de drept internațional public, Declarația din 1948 nu are forță obligatorie pentru state,deoarece nu este un tratat semnat si ratificat de către acestea,ci reprezintă un ideal comun ce se dorește a fi atins de către toate popoarele așa cum a proclamat însăși Adunarea Generală O.N.U. Cu toate acestea , ea ocupă primul loc pe plan european în dobândirea drepturilor omului,deoarece a impulsionat adoptarea de către O.N.U a Pactului internațional cu privire la drepturile economice,sociale și culturale ,precum și a Pactului internațional privitor la drepturile civile și politice. Dupa cum spune Mihaela Vrabie ,pe plan regional-european,acest act a deschis drumul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Așadar,Carta drepturilor fundamentale reprezinta un fel de lege deja stabilită,deoarece ea adună într-un singur document drepturile fundamentale recunoscute de Tratate.Ea are de asemenea un statut constituțional,protejând drepturile fundamentale ale indivizilor în raporturile acestora cu instituțiile Uniunii Europene.
CETĂȚENII ȘI EXERCITAREA PUTERII ÎN SPAȚIUL EUROPEAN
Conform autorului Cezar Bîrzea, condiția de cetățean se bazează pe o relație contractuală între stat și indivizi, cetățeanul având de respectat obligațiile civice, oferind loialitate statului de care aparține și participând la alegeri,în schimbul recunoașterii drepturilor fundamentale de către stat. Aceste drepturi recunoscute de stat , reprezintă statutul juridic de cetățean atestat în documente oficiale care insoțesc individul pe întreaga durată a vieții-cărți de identitate,certificate de naștere..
Cetățeanul are puterea de a influența puterea politică,devenind un element al principiului suveranității,având puterea de a decide asupra guvernării.
STATUTUL JURIDIC AL CETĂȚEANULUI EUROPEAN
Cetățenia europeană este un concept complex,deoarece reunește elemente locale,naționale și supranaționale,având la bază cele patru libertăți fundamentale ( libertatea de circulație a persoanelor,a capitalurilor ,bunurilor și a serviciilor ) simbolizând astfel comuniunea de scopuri și mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene,provenind din ideea fondatoare a construcției europene, și anume asigurarea păcii în Europa astfel încât națiunile să conviețuiască în virtutea unor reguli și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este directa implicare a cetățenilor în viața politică și economică a Uniunii , prin recunoașterea oficială a unor serii de drepturi de care aceștia pot beneficia,indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul de care aparține.
Cetățenia reprezintă în același timp un statut și un rol. Ca statut juridic și politic , ea reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi,un echilibru între drepturi și îndatoriri,un contract civic între stat și individ. Ca rol social,cetățenia reprezintă una dintre identitățile individului și pressupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea statutului de cetățean.
Conținând drepturi , obligații și participarea la viața politică,cetățenia europeană are ca scop fundamental consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene,precum și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană.
La baza cetățeniei europene , se află principiile statelor membre care sunt incluse în Tratatul de la Amsterdam : principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, principiul libertății, principiul statului de drept, și principiul democrației.
DREPTURILE ADUSE DE CETĂȚENIA EUROPEANĂ
În primul rând, drepturile de care beneficiază titularii cetățeniei europene se referă la cele patru libertăți fondatoare ale UE care stau la baza creării pieței unice, instituite prin Tratatul de la Roma: libera circulațiea mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Cele patru libertăți nu pot exista însă decât într-o strânsă interdependență, fiecare dintre ele vădindu-și importanța proprie în realizarea obiectivelor principale ale Uniunii Europene.Numai dacă sunt înfaptuite toate cele patru libertăți se poate vorbi de realizarea pieței unice.
În al doilea rând, cele patru libertăți nu pot fi realizate fără o puternică afirmare a drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni, în special a drepturilor de natură socială și economică care conferă acestora posibilitatea de a pune în practică aceste libertăți. Printre celelalte drepturi individuale și politice supranaționale care sunt complementare cetățeniei naționale, care le permit cetățenilor Uniunii să-și exercite cele patru libertăți sau să și le apere dacă ele sunt încălcate , se numără acele drepturi care sunt incluse în cele trei categorii, dupa cum urmează..
Cele mai importante drepturi supranaționale aduse de cetățenia eurpeană , pot fi clasificate în 3 categorii, dupa cum urmează
Categoria drepturilor politice din care fac parte dreptul de vot și dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European și la alegerile locale în statul de rezidență
1Prin intermediul acestui drept la participarea alegerilor politice, este permisă desemnarea unor aleși care au datoria de a prezenta interesele cetățenilor. Datorită recunoașterii acestui drept s-a eliminat interdicția care îi privea doar pe cei care nu aparțineau de un stat.Deschiderea acestui domeniu si pentru persoanele fizice sau juridice care aparțineau unui statsau unui teritoriu aflat sub administrația altui stat sau sub protecția altui stat,a reprezentat un progres care a dus spre unificarea politică necesară care asigura successul Uniunii.
Prin participarea cetățenilor europeni la aceste alegeri , se vede o ameliorare a reprezentabilității cetățenilor europeni,în interiorul marilor instituții europene și reducerea unui deficit demografic.Tratatul de instituie Comunitatea Europeană ,prevede in art 8B(19-în noua redactare) că „ toți cetățenii Uniunii care rezidează într-un stat membru și care nu au calitatea de resortisant al acelui stat,au dreptul de a vota și de a fi aleși în alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care rezidează , în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat ”. Principiul care stă la baza acestui drept , este acela al non-discriminării deoarece cetățenii altui stat își pot exercita aceste drepturi ca fiind cetățeni europeni.
Din categoria libertăților cu caracter economic fac parte urmatoarele drepturi : dreptul la sejur și dreptul la libera circulație,accesul liber la locurile de muncă și libera circulație a lucrătorilor,precum și stabilirea pe orice teritoriu dintr-un stat membru.
Aceste drepturi,să zicem secundare,din punctul meu de vedere,le permite cetățenilor statelor membre să își dezvolte aria de interes,atât pe plan personal prin vizitarea celorlalte mari orașe ,cât și pe plan interpersonal, prin posibilitatea de a-și gasi un loc de muncă temporar , deoarece aceste drepturi impică anumite condiții prin care este necesar un certificat de sejur, daca șederea este mai lunga de 3 luni de zile .
Esența acestor libertăți constă in micșorarea discriminarilor între cei care vin sa muncească sau poate chiar să se stabilească intr-un anumit stat și cetațenii care locuiesc deja acolo.
Cea de-a treia categorie de drepturi instituită de cetățenia europeană, sunt drepturile garanții, din care fac parte dreptul de a se adresa mediatorului european și dreptul de petiționare.
2Dreptul la petiție își are originea în Tratatul Comuniunii Europene si este reprezentat de articolele 21 și 194. În aceste articole se vorbește despre petiție ca fiind o cerere adresată de către o persoană sau un grup de persoane unei instituții politice , pentru a putea prevenii o injustiție . Pe această cale se asigură protecția drepturilor omului atât la nivel european cât și la nivel european.
Potrivit art.194 ,acest drept este recunoscut oricărei persoane fizice sau juridice care rezidează sau își are sediul în orice stat membru, și poate fi adresată unui deputat, Comisiei sau Președintele Adunării.Petiția are de îndeplinit unele condiții de fond și de formă,fiind scrisă și redactată intr-una din limbile oficiale ale Uniunii.ea trebuie să aibe legatură cu unul din domeniile de activitate din cadrul Uniunii Europene cum ar fii- Tratatele constitutive,evoluția dreptului privat și comunitar,libertatea de circulație a persoanelor,bunurilor,serviciilor și capitalurilor.În cazul celorlalte drepturi ale omului , cel care dorește să inainteze o petiție,va fi direcționat să se adreseze organelor abilitate de Convenția europeană a drepturilor omului.Problema ridicată în petiție trebuie să se adreseze in mod cert persoana cetățeanului,conform Tratatului de la Maastricht.
Din punctul meu de vedere acest drept are rolul de a-l apropia pe cetățean de administrația europeană și acoperă deficitul de transparență democratică europeană.
3Dreptul de a adresa o plângere mediatorului european,ca și cel de mai sus ,a fost introdus tot prin Tratatul CE din art.8 și 138 și face referire la funcționarea și rolul instituției de Ombudsman European. În caz de proastă administrare sau a cazurilor care pun în pericol desfășurarea cât mai corectă a activității instituțiilor,Ombudsmanul ,poate fi solicitat de către orice persoană fizică sau juridică care are reședința într-unul din statele membre.
Un ultim drept european care vine în completarea celorlalte drepturi supranaționale , este protecția diplomatică și consulară a cetățeanului european.Acest ultim drept a fost și el introdus tot prin Tratatul CE care prevede că „ orice cetățean al Uniunii beneficiază pe teritoriul uni stat membru al cărui resortisant este, de dreptul la protecție din partea autorităților diplomatice si consulare in aceleași condiții ca un național „ . Aceasta protecție nu poate fi exercitata decât de autoritățile unui stat membru. Nu trebuie sa se confunde cu protecția pe care o solicita un cetățean european din partea instituțiilor europene. In ordinea juridica internațională nu se realizează o distincție notabila intre cele doua tipuri de protecție : una este asigurata de consul iar cealaltă de alte organe ale statului (Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 asupra relațiilor diplomatice). Concretizarea acestui drept recunoscut cetățenilor europeni s-a dovedit a fi dificila deoarece statele membre nu s-au înțeles decât asupra faptului ca cetățeanul va primi asistenta consulara in caz de deces, accident, boala grava, arestare precum si asupra unui ajutor pentru repatriere in caz de dificultate.
Pe langă drepturile enumerate mai sus,Carta drepturilor fundamentale mai vine cu câteva completari pentru cetățenii europeni , unul dintre cele mai importante aspecte fiind introdus de către Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, în scopul asigurării unei protecții sporite pentru cetățenii europeni, fiin reprezentat de consolidarea și garantarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, Tratatul a introdus art. 1a, conform căruia “Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
Tratatul de la Lisabona nu constituie doar un pas înainte pe calea întăririi protecției acestor drepturi prin garanțiile obligatorii, din punct de vedere juridic, prevăzute de legislația comunitară, ci introduce și alte drepturi suplimentare, care nu apăreau în Convenția europeană a drepturilor omului, precum protecția datelor cu caracter personal, bioetica și dreptul la o bună Administrare.
Un principiu cu relevanță directă pentru domeniul socio-economic este principiul solidarității, care stă la baza unor drepturi economice și sociale cum ar fi: dreptul la informare și consultare a salariaților, dreptul de a negocia contracte/acorduri colective și de a iniția acțiuni colective (inclusiv dreptul la grevă), dreptul de a avea acces la servicii de plasare a forței de muncă și de protecție împotriva concedierilor nejustificate, dreptul la securitate și la asistență socială
Dreptul care ocupă primul loc în ierarhia drepturilor fundamentale statuate de Cartă este demnitatea umană pentru că din respectarea acestui drept, stipulat în art. 1, rezultă și celelalte drepturi și libertăți fundamentale. Carta nu aduce însă în nici un fel atingere dreptului statelor membre de a legifera în domeniul moralității publice, al dreptului familiei, precum și în domeniul protecției demnității umane și al respectării integrității fizice și morale al ființei umane.
Conform art. 15 din Cartă, orice persoană are dreptul la muncă, iar dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber este garantat. Dreptul la muncă exprimă „într-o corelație juridică necesară, exigențele libertății cetățeanului cu economia de piață și cu caracterul social al statului”. Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru. În ceea ce privește condițiile de muncă, orice lucrător are dreptul la condiții care să respecte sănătatea, securitatea
și demnitatea sa. De asemenea, orice resortisant al unei țări terțe, autorizat să lucreze pe teritoriul unui stat membru, are dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii UE. Autoritățile comunitare au depus eforturi susținute pentru a armoniza, în sânul statelor membre, condițiile de angajare și de muncă. Aceste condiții sunt de o mare
diversitate deoarece ele depind nu numai de sistemul juridic în care se înscriu, ci și de nivelul de dezvoltare economică și socială al fiecărei țări.
Art. 12 din Cartă recunoaște dreptul la întrunire pașnică și asociere la toate nivelurile, în special în domeniile politic, sindical și civic. Principala formă asociativă bazată pe criteriul profesional o constituie sindicatele. Sindicatele se constituie în scopul apărării drepturilor și promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor acestora (salariați, funcționari publici sau persoane care prestează o activitate în baza unui raport juridic de muncă). Unul dintre principiile fundamentale care guvernează dreptul muncii este principiul negocierii, negociere care poate fi individuală sau colectivă. Dreptul la negociere este recunoscut, în art. 28 al Cartei, atât lucrătorilor, cât și angajatorilor, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale. Pe lângă dreptul de a negocia și de a încheia convenții (contracte) colective, art. 28 prevede și dreptul de recurge la acțiuni colective, inclusiv la grevă.Dreptul la grevă constituie însă un mijloc de apărare a intereselor profesionale care aparține indivizilor.
Solidaritatea presupune, de asemenea, dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care se acordă în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență de alte persoane sau bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă, în conformitate cu normele prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale. Securitatea
socială este definită ca fiind “protecția pe care societatea o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziții publice contra mizeriei economice și sociale care îi amenință în caz de pierdere sau reducere importantă a câștigurilor datorită bolii, maternității, accidentului de muncă, șomajului, invalidității, bătrâneții sau decesului, precum și acordarea de îngrijiri medicale și de alocații familiilor cu copii”. Astfel, orice persoană care are reședința și se deplasează în mod legal pe teritoriul UE are dreptul la prestații de securitate socială și la avantaje sociale. De asemenea, orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
Din punctul meu de vedere , aceste drepturi sunt mai mult drepturi politice care sunt în raport cu instituțiile europene. Se observă o ameliorare a cetățeniei supranaționale datorită raporturilor dintre cetățeni și structurile publice care sunt la guvernare.
2.4 PROTECȚIA ACTUALĂ A DREPTURILOR CETAȚENESTI PE PLAN EUROPEAN
Schimbările majore intervenite în relațiile internaționale în ultimele decenii, prin extinderea proceselor globalizării și integrării, au determinat o amplificare și o diversificare fără precedent a relațiilor internaționale, creându-se condițiile, în contextul libertății de mișcare a persoanelor, pentru creșterea deplasărilor internaționale de persoane .Începutul noului mileniu , fiind marcat de evenimentele militare din diferitele părți ale lumii, a intensificat
Protecția cetățenilor aflați pe teritoriul unui alt stat este o regulă a dreptului internațional public, în temeiul căreia statului i se recunoaște dreptul de a acționa prin mijloace diplomatice și juridice, adecvate raporturilor interstatale, în apărarea intereselor cetățenilor săi aflați pe teritoriul unui stat străin. În cadrul dimensiunii externe a conceptului de cetățenie a Uniunii Europene, Tratatele Uniunii Europene garantează tuturor cetățenilor Uniunii dreptul la un tratament egal în materie de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, atunci când călătoresc sau locuiesc pe teritoriul unei țări terțe.
Așadar, condiția juridică a persoanelor fizice, aflate în limitele teritoriului unui stat, indiferent dacă sunt cetățeni sau străini, este stabilită potrivit dreptului intern al acelui stat, pe baza competenței sale teritoriale.Cu toate acestea, oricare dintre acești străini (cu excepția apatrizilor) sunt cetățenii unui alt stat și păstrează, în temeiul acestui statut personal, o legătură juridică permanentă cu statul de origine. Această legătură se poate manifesta în două direcții: pe de o parte, statul de origine poate să impună cetățenilor săi aflați pe teritoriului altui stat, anumite obligații decurgând din constituție sau alte legi interne (ex. chemarea în țară pentru satisfacerea serviciului militar, inculparea și condamnarea lor de instanțele statului de origine) dar, în același timp, statul este obligat să acorde propriilor cetățeni, aflați pe teritoriul altui stat, protecție diplomatică și consulară, în cazul în care drepturile sau interesele lor patrimoniale, morale sau de alt ordin sunt prejudiciate pe teritoriul statului de reședință.
Conform spuselor de mai sus, una dintre cele mai importante funcții ale misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, constă în sarcina de a proteja în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor acestuia, atunci când ei se află în interiorul frontierelor statului acreditar, în limitele admise de dreptul internațional public. De aici rezultă că, ori de câte ori, drepturile și interesele legitime ale străinilor vor fi încălcate pe teritoriul statului de reședință, statul național va avea dreptul să intervină în scopul protecției cetățenilor săi, însă această protecție trebuie realizată numai în limitele admise de dreptul internațional public, fapt ce determină aprecierea că exercitarea dreptului de a acorda protecție diplomatică și consulară nu este discreționară și nelimitată.
Vă voi prezenta in cele ce urmeaza ,caracteristicile celor doua tipuri de protecții, dupa cum urmează :
Protecția diplomatică
Protecția diplomatică este o expresie a relației politice care se menține între stat și cetățenii săi, oriunde s-ar afla aceștia, fiind definită ca aceea regulă a dreptului internațional public în temeiul căruia statului i se recunoaște dreptul de a acționa prin mijloace diplomatice și juridice adecvate raporturilor interstatale, în apărarea intereselor cetățenilor săi, prejudiciate pe teritoriul unui stat străin.
Obiectul protecției diplomatice se realizează prin operațiunea de a substitui un subiect de drept internațional public unei persoane private, victimă incapabilă juridic de a obține dezdăunarea în ordinea internațională, persoana fizică nefiind subiect al acesteia. În conformitate cu prevederile convențiilor multilaterale și ale tratatelor bilaterale, această protecție se realizează prin intermediul reprezentanțelor diplomatice ale statului de origine, acreditate pe teritoriul statelor unde se află asemenea cetățeni.
În conformitate cu prevederile dreptului internațional public, există o serie de condiții cu privire la exercitarea protecției diplomatice, și anume: actul de care se plânge cetățeanul lezat trebuie să fie ilicit în raport cu dreptul internațional public: violarea unui tratat sau a regulii standardului minim, condiția cetățeniei, epuizarea recursurilor interne, facultatea statului protector de a se abține sau a acționa.
Protecția consulară
Protecția consulară este funcția esențială a oficiilor consulare, ce constă în acțiunea funcționarilor consulari pe lângă autoritățile locale ale statului de reședință pentru apărarea intereselor statului reprezentat sau ale cetățenilor acelui stat, atunci când autoritățile locale încalcă regulile dreptului internațional privind tratamentul ce trebuie acordat străinilor.
Ea se se materializează prin demersurile funcționarilor consulari pe lângă autoritățile locale, în scopul reclamării situațiilor de încălcare a drepturilor cetățenilor statului trimițător, aflați pe teritoriul statului de reședință, drepturi consacrate în tratate multilaterale sau bilaterale, precum și în legislația internă a statului de reședință. Totodată, funcționarii consulari au dreptul să acorde și asistență consulară, care este un complex de acțiuni menit să faciliteze șederea pe teritoriul statului de reședință a cetățenilor statului trimițător. Activitatea de asistență consulară se realizează atât sub forma contactelor stabilite de funcționarii consulari cu cetățenii statului trimițător aflați în circumscripția consulară și consilierii acestora, cât și sub forma acțiunii funcționarilor consulari pe lângă autoritățile locale în vederea obținerii cooperării lor pentru apărarea conaționalilor.
Pe lânga protecția consulară și cea diplomatică, cetățenia europeană,datorită construcției sale duble, vine în întâmpinarea indivizilor cu încă doua mecanisme juridice și non juridice ,capabile să apere drepturile cetățenești.
Cetățenia europeană poate fi vazută ca o construcție cu doua niveluri- naționalitatea sau cetățenia națională care va fi recunoscută de un stat membru și cetățenia supranațională care este reprezentată de cele patru drepturi aduse cetățenilor europeni.Astfel că cetățenia europeană, completează cetățeniile naționale deoarece resortisanții statelor Uniunii,au dublă cetățenie.
Mecanismele non-juridice sunt reprezentate de
Avocatul Poporului
Comitetul pentru petiții ale Parlamentului European
Instituția Avocatului Poporului a fost introdusă în prin unul din tratatele ce au contribuit la instituirea Uniunii Europene , mai exact , Tratatul de la Maastricht.Avocatul poporului de la nivelul European,zis și Ombudsman,primește reclamațiile cetățenilor Uniunii,care pot fi personae fizice sau juridice,rezidente în statele europene,care se referă la proasta funcționare sau organizare a unei instituții,sau organ comunitar,Curtea de Justiție sau cea de Primă Instanță ,facînd excepție. Avocatul Poporului,nu are competențe în privința proastei aplicări a dreptului comunitar de către statele member,ci doar în ceea ce privește funcționarea defectuoasă a instituțiilor Uniunii,care poate afecta exercitarea drepturilor cetățenilor. Plângerea trebuie făcuta la cel mult doi ani de când reclamantul și-a dat seama de respective iregularitae. Dacă se constată nerespectarea funcționării instituțiilor, Avocatul Poporului informează respective instituție și în termen de 3 luni aceasta trebuie să se justifice.După aceea, Aparatorul Poporului face un raport către instituția reclamată și Parlamentul European,în care este prezentată situația reclamantului.
Parlamentul European primește plângerile cetațenilor din statele member, și le rezolvă cu ajutorul instanțelor naționale ( Avocatul Poporului,comitetele pentru petiții ale parlamentelor naționale) din statele care sunt incluse în Uniune. Pe lână competențele legislative,bugetare și politice, el are și competențe în ceea ce privește apărarea dreptului comunitar. Aceste competențe de apărare a dreptului comunitar se realizează prin anchetele Parlamentului European,acest drept exercitându-se prin comisiile de anchetă , ce pot fi sesizate și de către cetățenii europeni care observă nereguli în ceea ce privește aplicarea dreptului comunitar. Obiectivul acestor comisii de anchetă este legat de obținerea de informații în legatură cu aplicarea dreptului comunitar de catre statele member.
Mecanismele juridice de protecție a drepturilor cetățenilor europeni,fac referire la sistemele de judecată de la nivelul unei uniuni,respective la Curtea Europeană de Justiție, care își are sediul la Luxembourg. Pe lânga obligațiile pe care le are în verificarea legalitații deciziilor europene,ea are atribuții care constau in vegherea respectării drepturilor și obligațiilor care sunt înscrise în Constituția Europeană.
2.5 ABORDAREA CETĂȚENIEI EUROPENE DIN PERSPECTIVA GLOBALIZĂRII
Schimbările majore intervenite în relațiile internaționale în ultimele decenii, prin extinderea proceselor globalizării și integrării, au determinat o amplificare și o diversificare fără precedent a relațiilor internaționale, creându-se condițiile, în contextul libertății de mișcare a persoanelor,pentru creșterea deplasărilor internaționale de persoane. Astfel, cu toate că aceste deplasări de persoane nu reprezintă ceva nou, sfârșitul secolului al XX-lea și începutul noului mileniu au intensificat migrația internațională,determinând deplasarea a zeci de mii de persoane și stabilirea lor pentru perioade mai lungi sau mai scurte în alte state decât cele de origine.
Toate acestea au fost în măsură să determine numeroși specialiști să aprecieze că, în mare măsură, trăim într-o eră în care cea mai mare parte a vieții sociale este determinată de procesele globale, în care culturile, economiile și granițele naționale au început să dispară, fiind, în general, recunoscut faptul că migrația a devenit un fenomen global. În aceste condiții, atâta timp cât persoanele fizice, cetățeni ai unui stat, își circumscriu viața și activitatea înlăuntru frontierelor naționale, raporturile juridice în care acestea sunt părți se derulează exclusiv în interiorul statului și sunt supuse dreptului intern. Însă, odată cu trecerea frontierei de stat pe teritoriul altor state, acești cetățeni devin străini, iar asupra lor se răsfrâng reglementările statului pe teritoriul căruia se află.
Așadar, condiția juridică a persoanelor fizice, aflate în limitele teritoriului unui stat, indiferent dacă sunt cetățeni sau străini, este stabilită potrivit dreptului intern al acelui stat, pe baza competenței sale teritoriale.
Cu toate acestea, oricare dintre acești străini (cu excepția apatrizilor) sunt cetățenii unui alt stat și păstrează, în temeiul acestui statut personal, o legătură juridică permanentă cu statul de
origine. Această legătură se poate manifesta în două direcții: pe de o parte, statul de origine
poate să impună cetățenilor săi aflați pe teritoriului altui stat, anumite obligații decurgând din
constituție sau alte legi interne (ex. chemarea în țară pentru satisfacerea serviciului militar,
inculparea și condamnarea lor de instanțele statului de origine) dar, în același timp, statul
este obligat să acorde propriilor cetățeni, aflați pe teritoriul altui stat, protecție diplomatică și
consulară, în cazul în care drepturile sau interesele lor patrimoniale, morale sau de alt ordin
sunt prejudiciate pe teritoriul statului de reședință.
La începutul anului 2008,ceretătorii au identificat statele dezvoltate care practicau integrarea imigranților care cautau condiții de muncă și de trai mai bune.Studiul a fost realizat în contextul în care tările își întareau securitatea la granițe și le impuneau cetațenilor reguli foarte stricte, mai ales în ceea ce privea obținerea cetățeniei. Analiștii au identificat câteva țări cum ar fi Spania,Israel,Canada,Irlanda și Noua Zeelandă ale căror politici de integrare par a fi perfecte pentru aplicarea principiului liberei circulații,chiar dacă trei dintre țări nu sunt state membre ale Uniunii Europene.
Studiul arată că în Irlanda, imigranții reprezentau in anul 2008, 14% din totalul populației,ei proveniind mai mult din Asia și Africa de sud.Politica pe care irlandezii o practicau se baza pe faptul că există resurse pentru toată lumea,dând o serie de drepturi celor care nu aveau cetățenia irlandeză,precum și dreptul de angajare în forțele de poliție cât și în administrația publică.
Financial Times, confirmă faptul că Spania constituie cea mai atractivă destinație din lume și pentru forța calificată de muncă din Marea Britanie, Germania, Italia și Franța. Spania este cunoscută datorită politicii „ușilor deschise” pentru imigranți, absorbind peste 3 milioane dintre aceștia, mai ales în sectorul construcțiilor și agriculturii. Astfel că aici imigranții provin din Africa de Nord și America Latină,reprezentând 11% din populația Spaniei.
Datorită numărului scăzut al polulației și al îmbătrânirii acesteia ,rata de fertilitate fiind sub nivelul de înlocuire al cetățenilor, în Canada există un deficit pe piața muncii.Populația acestei țări era de 33.566.290 de locuitori la care se adăuga un procent de doar 19% de imigranți care proveneau din Asia de Sud și de Est. Cei de la puterea statului iau în calcul îmbunătățirea legislației cu privire la imigranți,cu toate că legislația lor era una dintre cele mai liberale din lume.
Israelul este intr-o situație asemănătoare Canadei ,dar cauzele sunt complet diferite. Una din cauze ar fi stagnarea ratei natalității care determină scaderea populației ,și emigrarea tinerilor israelieni care pleaca în alte țări datorită mediului ostil de securitate.
Într-o situație similară celor 5 țări pe care le-am enumerat mai sus , se află și SUA , a cărei economie pare să devină dependentă de forța de muncă a străinilor.Cercetătorii americani arată că în SUA cineva se naște la fiecare șapte secunde ,cineva moare la fiecare 12 secunde,iar un imigrant intră pe teritoriul țării la fiecare 33 de secunde. Studiile arată că partea nenăscută în străinătate a forței de muncă va crește pâna în 2050 cu 23%.Imigrația va crește cu o pondere de 82% din întregul populației,ceea ce va însemna 117 milioane de locuitori dintre care 67 de milioane vor fi imigranți,50 de milioane vor fi locuitori din noile generații.
Deschiderea granițelor și libera circulație a cetățenilor va avea un impact deosebit de mare asupra activităților economice și sociale,astfel că statele pot avea avantaje datorita locurilor de muncă pe care le oferă imigranților. Avantajele economice pot duce la creșterea productivității în țările de destinație,dar și intrarea în țările de origine a capitalului ce ar putea sporii nivelul de trai al emigranților.
Un dezavantaj economic al acestui fenomen ar fi că imigranții contribuie fără voia lor la reducerea accesului pe piața muncii pentru cetățenii de origine.
De asemenea, închiderea granițelor pentru imigranți poate avea urmari economice dezastruoase în țările în care populația este îmbătrânită,deoarece muncitorii activi nu pot susție financiar numărul pensionarilor și al minorilor.
Țările europene au înregistrat un numar mare de imigranți ilegali deoarece legislația comunitară care este în vigoare asigură dreptul la libera circulație a cetățenilor țărilor din U.E. În privința lor, Parlamentul European a adoptat o lege asupra standardelor si procedurilor care sunt valabile pentru toate statele membre,în care se cere returnarea imigranților ilegali în țările de origine.
UE estimează că numărul imigranților ilegali care trăiesc în Europa este între 8 și 12 milioane, iar primirea cetățeniei este problematică pentru un asemenea număr. De altfel, obținerea cetățeniei este adesea văzută ca un indicator-cheie al integrării cu succes în țările de destinație, deoarece, de cele mai multe ori, implică o bună cunoaștere a limbii țării respective, a culturii și societății acesteia, precum și un anumit nivel de contribuție la activitatea economică de aici, însă, din păcate, mare parte a imigranților ilegali nu corespund acestor condiții. Cu toate acestea, numărul persoanelor care au dobândit cetățenia unei dintre cele 27 de țări ale UE continuă să crească, dar cu o rată mai mică decât cea a deceniului anterior.
Numărul imigranților care au dobândit cetățenie în țările UE-27, în perioada 2001-2006
Începând cu anii 90,obținerea cetățenieu aproape că s-a dublat.
Numărul imigranților care au obținut cetățenia
în fiecare dintre țările UE în perioada 2001-200
Printre țările care au acordat cel mai mare număr de cetățenii se număra Germania cu 844.593 ,Marea Britanie cu 805.000 și Franța cu un număr de 704.011 noi locuitori. Numărul total de patru miloioane de noi cetățeni care au ajuns în țările membre în doar șase ani, nu provin în totalitate din afara granițelor Uniunii, mișcarea migratoare avănd loc și în interiorul acesteia , dintr-un stat membru în altul.
2.3Obținerea cetățeniei de către imigranții europeni sau noneuropeni, 2006
Această imagine reprezintă procentele în care, în fiecare țară UE, au primit cetățenia respectivă atât imigranți comunitari, cât și din afara comunității europene.
Principalele țări UE de origine pentru imigranții care au primit cetățenia într-unul dintre celelalte state ale Uniunii în anul 2006
Se prezintă distribuția după regiunea de origine a celor care au primit cetățenie într-unul dintre statele membre ale UE în anul 2006 .
Din acest grafic reiese ca Polonia este pe primul loc cu un număr de 7.584 noi locuitori, în răndul țărilor europene care au primit imigranți în anul 2006 și cărora le-a acordat cetațenia , urmată de România și Portugalia, pe ultimul loc situându-se Italia cu un număr de 2.709 cetățenii noi acordate.
Imigranți care au intrat în UE-27 în anul 2006, în funcție de două
criterii: regiune de origine și obținerea sau nu a cetățeniei în țara de
destinație
Din cei 3.5 milioane de imigranți care au intrat pe teritoriul Uniunii în 2006, doar 735.033 persoane au reușit să obțină cetățenia într-unul din statele membre. Discrepanța dintre cei care au obținut cetățenia unuia din statele membre și cei care nu au primit-o , este foarte mare și poate fi datorată faptului că printre imigranți se află și persoane cu antecedente penale care săvârșesc infracțiuni în țările de origine , nefiind eligibili pentru primirea cetățeniei.
ÎNȚELEGERA NOȚIUNII DE CETĂȚENIE EUROPEANĂ
Datorită faptului că cetățenia europeană este una de reciprocitate deoarece se bazează pe egalitate și pe nediscriminare,venind în completarea cetățeniei naționale,un procent de 32% de cetățeni nu au auzit în anul 2002 de termenul de cetățean european.
Sondajul de opinie al celor de la EB Flash , arată ca 87% dintre cetățeni consideră ca Uniunea Europeană le alocă dreptul de a aparține uniunii și statului lor.
În ceea ce privește libera circulație a cetățenilor, același sondaj de opinie arată că 89% dintre respondenți spun că au fost informați în privința dreptului de a lucra în orice stat membru.
CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ
CETĂȚENIA FRANCEZĂ ÎN RAPORT CU CETĂȚENIA NAȚIONALĂ
Uniunea Europeană,a fost sortită încă de la început să capete un contur politic,deoarece a fost construită din ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial, din dorința de a opri razboaiele de pe continent,fiind reglementată de dreptul Uniunii , drept în care își are originile , în timp ce cetățenia națională aparține dreptului național.
Conform spuselor din capitolele de mai sus și Tratatului de la Amsterdam , cetățenia europeană este diferită de cea națională,deoarece cea dintâi o completează și nu o inlocuiește pe cea din urmă, având la bază principiile comune statelor membre , principii introduse în Tratatul de la Amsterdam- principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale și principiul statului de drept , decurgând din drepturile fundamentale ale omului și drepturile specifice acordate cetățeanului european – drepturi de liberă circulație și drepturi civice, descrise în Tratat.
Cetățenia națională nu mai este demult singura care poate oferii un statut legal și drepturi cetățenilor săi. Instituțiile europene vor construii o nouă cetățenie care poate oferi străinilor aflați pe spațiul țărilor membre, cât și cetățenilor europeni un statut social care va devenii un veritabil statut politic.
Cetățenia europeană i se adaugă astfel cetățeniei naționale, deoarece ea nu suprimă drepturile aduse de cea din urmă ci doar conferă căteva drepturi suplimentare cetățenilor aflați pe teritoriul european,ca de exemplu –dreptul de a fi ales în Parlamentul european. Astfel cetățenii statelor membre pot beneficia de o dubla cetățenie,un cetațean francez putând fi în același timp și cetățean european dar și francez.
În cazul în care un resortisant al unui alt stat membru dobândește drepturi care anterior erau rezervate doar naționalilor,anumite elemente ale cetățeniei europene pot distruge echilibrul care a fost creat de cetățenia națională,în cadrul oridinii interne juridice. Dreptul de sejur și dreptul de vot în alegerile municipale ,au creat o concurență între cele doua sfere,deoarece mai multe state au fost reticente cu privire la dezvoltarea cetățeniei europene,Danemarca afirmând că un cetățean european nu va dobândi dreptul de a obține naționalitatea sa în virtutea statutului său de cetățean european.
Calitatea de cetățean european este subordonata posesiei sau dobândirii naționalității unui stat membru ,dreptul național determinând care sunt condițiile în care o persoana poate dobândi naționalitatea sa. Acesta soluție a fost consacrată prin Declarația relativă la naționalitatea unui stat membru anexata Tratatului de la Maastricht conform căreia” de fiecare data când un tratat al Uniunii se refera la resortisanți statelor membre, condițiile de obținere sau pierdere a cetățenei naționale releva exclusiv de dreptul național”. Anumite dificultăți pot surveni în cazul în care o persoană posedă mai multe cetățenii și dintre care una este a unui stat non-membru al Uniunii.
Dificultăți pot surveni în practică, mai ales în considerarea faptului că diferitele state al Uniunii prezintă diferențe notabile în ceea ce privește modul de acordare și de retragere a naționalității ( unele recunosc sistemul ius soli sau ius sanguinis). Statele care limitează acordarea cetățeniei accepta cu greu deschiderea frontierelor, a pieței muncii sau acordarea acelorași drepturi civile si politice resortisanților altor state.
Acestea fiind spuse, mi-am propus ca în cele ce urmează să vă prezint o comparație între cetățenia franceză și cetățenia de la nivel național. Având în vedere faptul că multe persoane din ziua de azi ,își doresc un trai mai bun pentru ei dar mai ales pentru persoanele din jurul lor,mulți aleg să plece intr-o altă țară,pentru a evolua pe plan economic dar și pe plan social.
Franța este este o republică constituțională unitară si are un regim semi-prezidențial, capitala sa fiind Parisul și limba oficială fiind franceza . Deviza națională este „Libertate, Egalitate, Fraternitate”, iar drapelul ei este format din trei benzi verticale colorate, respectiv în albastru, alb, roșu,Imnul național fiind La Marseillaise.
În cele ce urmează , vă voi prezenta câteva concepții ale cetățeniei franceze , care au fost create de marii autori contemporani, după cum urmează Ș
CETĂȚEANUL LUI BODIN
Jean Bodin ( cunoscut pentru teoria suveranității ) și-a elaborat această teorie despre suveranitate și cetățenie în perioada în care Franța își revenea după războiul de 100 de ani. În percepția lui Bodin, cetățenia era necesară pentru suveranitatea statului, astfel că cetățeanul era un subiect liber care aparținea Republicii,și care avea o relație particulară cu suveranul și care se bucura de anumite drepturi. În vederea condițiilor de a deveni cetățean francez, Bodin luase în calcul doua posibilități, si anume: cetățeanul natural, născut fie din doi “cetățeni adevărați”, fie doar din unul și naturalizarea cerută suvernanului.
Ca teoretician,acesta nu leagă cetățenia de egalitatea între cetățeni sau de libertatea politică. El considera că singura egalitate posibilă între cetățeni era cea juridică, căci toți cetățenii erau supuși acelorași obligații. Statutul de cetățean nu conferea niciun drept politic, noțiunea de libertate politică apărând mult mai târziu.
CETĂȚEANUL LUI JEAN JACQUES ROUSSEAU
Rousseau,se desprinde de teoriile suveranității absolute în care cetățeanul nu era mai mult decât un subiect de drept, explicând în lucrarea sa „ Du contrat social ou principes du droit politique” opinia lui legată de cetățenie.Astfel că, în opinia lui , individul devine pentru prima dată cetățean,în adevaratul sens al cuvântului, considerând că omul s-a născut liber,și că o posibilă renunțare la libertate,ar însemna pierderea calității a finței umane. Așadar, era necesară asigurarea unei libertăți proprii tuturor, prin găsirea unei forme de asociere, a unui contract social, care să apere și să protejeze de orice forță comună persoana și bunurile fiecărui asociat și prin care fiecare, unindu-se cu toți, să nu se supună totuși decât sieși și să rămână la fel de liber ca înainte.
Libertatea, asa cum era ea văzută de Rousseau, înseamna participarea la deciziile politice, urmărind ca unic scop interesul general. Voința generală face din oameni cetățeni liberi, căci îi protejează de orice supunere la o voință particulară.
Ideeile dezvoltate de Rousseau, au avut o mare contribuție pentru Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului,fiind unul din simbolurile revoluției franceze care a ridicat omul la rangul de cetățean,conferindu-i drepturi politice.
Declarația Drepturilor Omului cuprinde 17 articole în care este evidențiată dorința de a obține bunăstarea tuturor cetățenilor,fiind plasată în ierarhia legislativă franceză.
Preambulul,arată necesitatea drepturilor omului, considerând cǎ ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupției guvernelor. El are ca punct de plecare dreptul natural, pentru a putea explica drepturile și îndatoririle omului și ale cetățeanului. Acest concept de drept natural „ este universal în măsura în care aceste drepturi aparțin tuturor ființelor umane, independent de statutul lor social și cetățenilor care fac parte dintr-o anumită societate.
Articolele Declarației se subordonează și consacră supremația legii,punând accentul mai mult pe drepturile și libertățile de care pot beneficia cetățenii în mediul social.Astfel că se realizează o distincție între om și cetățean. Așadar, cetățeanul nu este altceva decât omul care trăiește în mediul civil. Pe de altă parte, nu toti oamenii sunt cetățeni, întrucât nu toți patricipă la exprimarea voinței generale, și anume la viața politică. Cetățeanul poate fi identificat astfel ca fiind titular al tuturor drepturilor, atât ale drepturilor omului , cât și ale cetățeanului.
CONCEPTUL DE CETĂȚENIE ÎN FRANȚA ȘI ÎN ROMÂNIA
În această parte a studiului de caz , mi-am propus sa fac câteva comparații între cetățenia franceză , cât și despre cea de la nivelul național.
Cetățenii francezi sunt acele persoane care au naționalitate franceză și care beneficiază de drepturi politice și civile. Noțiunea de cetățean francez este strâns legată de deținerea naționalității,această legătură fiind foarte puternică în Franța, față de alte state democratice, printre care se numără și România , unde de-a lungul timpului s-a renunțat la noțiunea de naționalitate deoarece acest termen presupune o abordare subiectivă a noțiunii de popor, în sensul definirii sale ca o comunitate a căror membrii consimt să împărtășească și să respecte același set de valori comune care definesc națiunea respectivă. Astfel. În România, acest termen are o categorie politică, care indică apartenența la o națiune,reprezentând legătura juridică dintre o persoană și un stat. Pentru a se evita confuziile și posibilele speculații din punct de vedere juridic,s-a introdus un nou termen , și anume cuvântul cetățenie, care exprimă un anumit statut juridic al omului. Pe când în Franța, naționalitatea este o condiție esențială, dar nu este suficient fiind nevoie ca persoana ce deține naționalitate franceză să se bucure și de drepturi civile și politice. Aceasta condiție, pare că din punct de vedere juridic, privează de cetățenie, minorii, majorii aflați sub tutelă . Așadar, copilul care a obținut naționalitate franceză, nu devine cetățean francez decât la împlinirea vârstei de 18 ani, vârstă la care se bucură de dreptul de a vota,în timp ce în România,copilul dobândește calitatea de cetățean încă de la naștere,dobândind dreptul de a vota tot de la vârsta de 18 ani,ca și în Franța.
În ambele state democratice, cetățeanul activ ( cetățeanul care alege să participe la viața politică) joacă un rol esențial, în special în ceea ce privește exercițiul dreptului de a alege și de a fi ales, demonstrându-și astfel punctul de vedere, schimbând sau alegând guvernanții , putând prin referendum să decidă care sunt orientările politicii naționale. Lăsând deoparte latura politică, cetățeanul poate face parte din asociații, sindicate, patronate sau partide politice
STATUTUL JURIDIC AL CETĂȚEANULUI FRANCEZ ȘI ROMÂN
Statutul juridic al cetățenilor reprezintă totalitatea ansamblului de norme juridice care reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calității de cetățean,semnificând raporturile sociale de cetățenie. Cât privește aprecierea cetățeniei ca o condiție juridica sau statut al individului,ea este exprimată prin drepturile și îndatoririle sale individuale,ce izvorăsc din drepturile subiective garantate de stat prin Constituție,propriilor cetățeni.
Cei care sunt cetățeni ai Franței, se bucură de drepturi civile și politice, dar au și anumite obligații față de stat,ca oricare dintre cetațenii celorlalte state europene.
Din categoria drepturilor civile ale francezilor fac parte următoarele drepturi principale Ș dreptul la căsătorie, proprietate, egalitate în fața legii, libertatea de gândire, opinie, libera circulație . După cum putem observa,si cetățenii români au drepturi civile care reprezinta totalitatea de imputerniciri ale omului, ce-i asigura individualitatea si originalitatea in relatiile cu societatea ,avaâd drepturi egale , de a dispune de libera exprimare și de libertatea transmiterii gândurilor,opiniilor și credințelor personale,libertatea de a scrie,de a exprima prin cuvinte sau imagini creații proprii de orice fel. Orice cetățean român are dreptul de a circula liber în interiorul statului său,cât și în afara lui , neputând fi constrâns de nimeni și având dreptul de a-si întemeia o familie și a-și construii o locuință.
Categoria drepturilor politice includ următoarele drepturi: dreptul de a vota, de a fi ales, dreptul de a participa la deciziile legislative prin reperezentanții săi (articolul 6 din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului). Dupa mențiunile făcute în primul capitol ,în România, drepturile politice determina posibilitatea participarii oamenilor la administrarea statului si societatii, la cetatenie, dreptul la uniune, dreptul de a organiza mitinguri, de a crea sindicate, dreptul de a participa la demonstratii, manifestatii, dreptul de a alege si de a fi ales.
Cea din urmă categorie de drepturi , este reprezentată de categoria drepturilor sociale, din care fac parte următoarele : dreptul la muncă, dreptul la grevă, dreptul la educație și la securitate socială , de care beneficiază atât cetățenii români , cât și cei francezi.
Din punctul meu de vedere, de categoria drepturilor politice, beneficiază doar cetățenii francezi,deoarece un străin nu se poate bucura decât de drepturile și libertățile fundamentale, de drepturile sociale și nu în ultimul rând, trebuie să își achite obligațiile.
DOBÂNDIREA CETĂȚENIEI FRANCEZE
După cum am spus în primul subcapitol al studiului de caz , cetățenia franceză este strâns legată de deținerea naționalității franceze. Naționalitatea fiind legătura juridică care leagă un individ de un stat, din acestă legătură decurgând atât drepturi, cât și obligații.
A deveni un cetățean al Franței,este o acțiune importantă pentru cei care doresc să se stabilească în străinătate,deoarece există multe beneficiii de a devenii un membru al cetățeniei franceze pentru că poți beneficia de numeroase drepturi, printre care se numără și dreptul de a vota și de a evita numeroase procese birocratice ale juridicului prin care non-cetățenii ar trebuii să treacă pentru a duce o viață obișnuită.Pe de cealaltă parte, există și numeroase reguli prin care se reglementează procesul de naturalizare a celor care doresc să devină cetățeni ai Franței.
În cele ce urmează, vă voi prezenta modalitățile de dobândire a naționalității franceze , mergând în paralel și făcând o comparație cu dobândirea cetățeniei de la nivel național.
Astfel că modalitățile de dobăndire a cetățeniei franceze sunt următoarele :
Prin filiație sau Ș droit du sang -fiind considerat francez fiul nelegitim sau legitim care are cel puțin un părinte de naționalitate franceză, ( acest lucru mai numindu-se în Franța și Ș le double droit du sol Șfiliația copilului neavând vreo influență asupra naționalității sale dacă acest lucru nu este stabilit in perioada în care copilul este minor. În ceea ce privește copilul născut în Franța din părinți născuți în străinătate, menționez că naționalitatea franceză îi revine automat ("droit du sol simple différé") doar dacă părinții copilului sunt necunoscuți sau apatrizi. Compa
Prin naștere-această modalitae fiind una de dobândire de plin drept prin Ș droit du sang Ș
Începând cu 1 septembrie 1998, dată la care a intrat în vigoare legea din 16 martie 1998 a naționalității, orice copil născut în Franța din părinți străini, dobândește naționalitate franceză la vârsta de 18 ani, dacă la data repectivă, acesta își are reședința în Franța, sau dacă a avut-o timp de 5 ani, începând cu vârsta de 11 ani.
Copilul născut în Franța, din părinți străini, poate deveni cetățean francez, înainte de vârsta de 18 ani. Începând cu vârsta de 16 ani, acesta poate reclama naționalitatea franceză, prin declarație, respectând condițiile enunțate de legea din 16 martie 1998.
Naționalitatea franceză poate fi cerută, respectând anumite condiții, în numele minorului născut în Franța din părinți străini, începând cu vârsta de 13 ani si cu consimțământul acestuia .
Putem observa că acestui mod de dobândire a naționalității franceze , îi sunt atribuite câteva deosebiri față de modul de dobândire a cetățeniei române.Așadar, modul de dobândire a cetățeniei române se face conform principiului ius sangvinis, iar în stabilirea cetățeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acestuia cu părinții săi. Dacă părinții au cetățenia română, automat persoana respectivă va dobândi la naștere cetățenia pe care o posedă și parinții.
Potrivit Legii Cetățeniei române : „ Copii născuți pe teritoriul României din părinți cetățeni români,sunt cetățeni români Ș Cei care s-au născut pe teritoriul statului român,chiar dacă doar un parinte este cetățean al acestei țari , au calitatea de cetățean român,precum și cei care s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei au cetățenie română.
Legea stabilește și o prezumție de cetățenie română care precizează că minorul gasit pe teritoriul statului român,este cetățean român,daca niciunul dintre părinți nu este recunoscut. În România,copii născuți aici , dobândesc automat calitatea de cetățeni,neefind nevoie de acordul acestora și de împlinurea vârstei de 18 ani.
Prin declarație-în urma căsătoriei cu un francez,declarația facându-se în fața unui judecător de instanță sau în fața unui consul francez ( dacă partea interesată locuiește în străinătate),pentru fiecare strain sau apatrid care se căsătorește cu un cetățean francez.Această declarație poate fi solicitată la un an dupa ceremonia căsătoriei,cu condiția ca cei doi soți să trăiască împreună,iar cel care este cetățean francez să nu își fi pierdut naționalitatea.
Legea intrată în vigoare la data de 26 iunie 2006 din 24 iulie 2006, referitoare la imigrare și integrare și condițiile de dobândire a naționalității spune că
căsătoria trebuie să fie validă, nu dizolvată ;
actul de căsătorie întocmit în străinătate, trebuie întregistrat și la Starea Civilă Franceză ;
soțul/soția persoanei care urmărește obținerea naționalității, trebuie să aibă naționalitate franceză, la data căsătoriei și să fi fost conservată, fără întrerupere între data căsătoriei și data depunerii cererii pentru obținere a acesteia de către soțul/soția sa ;
cererea pentru obținere naționalității, poate fi depusă după un termen de 4 ani, de la data căsătoriei, cu condiția ca traiul în comun să nu fi fost întrerupt în această perioadă ;
acest termen, este prelungit la 5 ani, dacă petentul nu a locuit în Franța neîntrerupt timp de 3 ani, de la data mariajului sau dacă soțul/soția de naționalitate franceză nu a fost întregistrat în Registrul Francezilor stabiliți în afara teritoriului francez, pe perioada traiului în străinătate;
persoana care dorește să obțină naționalitate franceză, trebuie să cunoscă limba franceză la nivel mediu;
naționalitatea franceză nu va putea fi acordată dacă persoana care dorește să o obțină a fost condamnată pentru o crimă sau un delict împotriva intereselor fundamentale ale națiunii sau daca a săvârșit un act de teorism sau în situația în care a fost condamnată la cel puțin 6 luni de închisoare.
Prin adopție sau prin găsirea unui copil
Un copil străin poate dobândii naționalitatea franceză, prin declarație, în cazul unei adopții simple, în cazul în care a fost încredințat serviciului de protecție al copilului, sau dacă a fost găsit pe teritoriul francez. Adopția nu permite copilului să dobândească în mod automat naționalitatea franceză. Copilul care a fost adoptat de un cetățean francez și dorește să dobândească naținalitatea franceză, trebuie să o solicite, printr-o declarație. Copilul care a fost adoptat de o persoană de naționalitate franceză, poate reclama primirea naționalității franceze până la vârsta de 18 ani, cu condiția ca, la data depunerii cererii să locuiască în Franța.
Copilul încredințat serviciului de protecție al copilului, poate solicita, de asemenea, prin declarație, obținerea naționalității franceze. Este necesar ca acesta, să se afle în grija autorităților franceze de cel puțin 3 ani și să aibă reședința în Franța.
Naționalitatea franceză poate fi cerută, de asemenea, de copilul, care de cel puțin 5 ani este găsit pe teritoriul francez și crescut de o persoană de naționalitate franceză, sau de un organism public sau privat ( în afara serviciului de protecție a copilului).
Declarația de solicitare a naționalității, se poate face până la împlinirea vârstei de 18 ani. Înaintea împlinirii vârstei de 16 ani, părintele adoptiv sau persoana sub tutela căreia se află, poate depune declarația în numele său. După împlinirea vârstei de 16 ani, copilul poate depune declarația, fără acordul părintelui sau a tutorelui legal. În timp ce în România, copilul care este cetățean străin sau este apatrid , poate adopta calitatea de cetățean român prin adopție, în cazul în care cei care îl adoptă , sunt cetațeni ai statului român. În cazul în care copilul este major,este necesar consimțământul acestuia.
Dacă numai unul dintre adoptatori este cetățean român,cetățenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord de catre adoptatori.Dacă aceștia nu ajung la un consens,instanța judecatoreasca competentă să incuviințeze adopția va decide asupra cetățeniei minorului,ținând seama de interesele acestuia . Legea cetățeniei prevede că se cere și consimțământul minorului,daca aceste a împlinit vârsta de paisprezece ani.
Prin naturalizare
Un străin major, care rezidă pe teritoriul francez de cel puțin 5 ani poate cere să fie naturalizat. A rezida pe teritoriul francez, presupune pentru persoana în cauză, dincolo de domiciliu, existența unor interese materiale, în special profesionale în Franța, precum și a legăturilor familiare. Astfel, persoana care rezidă în Franța, însă a cărei copii, respectiv soț/soție rezidă în străinătate, îi poate fi refuzată naționalitatea franceză.
Durata de rezidență poate fi diminuată la doi ani dacă persoana în cauză :
a absolvit cu succes doi ani de studii superioare într-o instituție franceză sau dacă a adus servicii importante statului francez ;
are talentul sau capacitățile necesare prin care a oferit sau poate să ofere servicii importante Franței ;
are un parcurs de integrare excepțional, privit din punct de vedere civic, științific, economic, cultural sau sportiv.
Nu este supus condițiilor de rezidență de 5 ani, străinul care se regăsește în una din următoarele situații:
a efectuat servicii militare în armata franceză, sau s-a înrolat voluntar, pe timp de război în armata franceză sau a aliaților;
a oferit servicii excepționale Franței, sau în cazul în care naturalizarea sa prezintă un interes major pentru Franța ( în acest caz, decretul de naturalizare intervine după avizul Consiliului de Stat, pe baza raportului ministrului competent);
a obținut statutul de refugiat în Franța;
aparține entității culturale și lingvistice franceze, dat fiind faptul că este resortisant al unui teritoriu sau al unui stat unde una din limbile oficiale este franceza, în situația în care limba sa maternă este franceza sau poate justifica școlarizarea de cel puțin 5 ani într-o instituție de învățământ franceză.
Persoana care dorește naționalitatea franceză, trebuie să dea dovadă de o cunoaștere suficientă a limbii franceze, prin întelegerea limbajului necesar vieții curente și prin capacitatea de a se exprima în subiectele familiare domeniului său de interes. Acesta trebuie, de asemenea, să justifice asimilarea la comunitatea franceză prin adeziunea la principiile și valorile esențiale, precum și prin cunoașterea istoriei și a culturii franceze, la nivel mediu.
De la 1 februarie 2012, o Cartă a drepturilor și îndatoririlor cetățeanului francez, trebuie să fie semnată de către solicitanții de naturalizare sau de reintegrare, iar o copie va fi înmânată persoanei în cauză.
Străinul care dobândește naționalitatea franceză, trebuie să indice naționalitatea sau naționalitățile de care beneficiază, cea sau cele pe care le păstrează, precum și accea sau acele la care intenționează să renunțe.
Persoana care solicită naționalitatea franceză, trebuie să dea dovadă de bună credință și de bune moravuri. Aceste aspecte se verifică printr-o anchetă prefecturală și se bazează pe conduita și loialitatea postulantului. Sunt verififcate, de asemenea, condamnările pronunțate în Franța sau în străinătate. Naționalitatea franceză nu va putea fi acordată dacă a existat o condamnare de cel puțin 6 luni de închisoare pentru o crimă, un delict sau daca a săvârșit un act de teorism.
DOVADA CETAȚENIILOR
Dovada cetățeniei franceze se face prin Certificatul Național Francez,care este cunoscut ca fiind singurul document care atestă cetățenia din Franța. Numai funcționarii de seamă ai judecătoriilor au competența de a emite un certificat de cetățenie franceză sub autoritatea Ministerului Justiției. Documentul național de identitate și pașaportul,sunt doar câteva elemente care demonstrează apartenența la guvernul francez.
Posesia a uneia sau mai multor naționalități nu a afectat naționalitatea franceză. Franța a denunțat Capitolul 1 al Convenției Consiliului Europei din 6 mai 1963,privind reducerea cazurilor de pluritate de cetățeniei,denunțarea intrând în viigoare la 5 martie 2009.Ca urmare,începând cu această dată,achiziționarea voluntară a cetățeniei unuia dintre statele părți la prezenta convenție,de către un cetățean francez , nu mai duce la pierderea dreptului de naționalitate franceză.
Pe când în România ,dovada cetățeniei se poate face ,potrivit legii cu cartea de identitate/buletinul de identitate,cu pașaportul sau cu certificatul constatator al cetățeniei române.
Cetățenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedește cu certificatul său de naștere, însoțit de B.I. sau pașaportul oricăruia dintre părinții săi.În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în pașaportul unuia dintre părinți, dovada cetățeniei se face cu oricare dintre aceste acte.Dovada cetățeniei copiilor găsiți se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naștere.
PIERDEREA CETĂȚENIEI FRANCEZE
Dupa cele menționate în capitolele anterioare,cetățenia se referă la capacitatea individului de a avea drepturi politice,de a alege prin vot,și a fi ales.Astfel că cele doua modalități de pierdere a cetățeniei franceze,care pot priva un individ de aceste drepturi sunt Ț
anumite infracțiuni penale, în funcție de gravitatea lor, sunt sancționate nu numai cu pedepse precum amenzi, inchisoarea, ci și cu privarea de aceste drepturi esențiale ale cetățeanului.
drepturile politice pot fi retrase și în cazul pierderii capacității de exercițiu. În urma degradării stării psihice, aceste persoane sunt puse sub tutelă, căci terțe persoane se pot folosi de starea în care acestea se află pentru a le influența din punct de vedere politic, după îndeplinirea pedepsei și respectiv, ridicarea tutelei, persoana în cauză, se poate bucura din nou de drepturile sale politice.
Nu în ultimul rând, trebuie reamintit principiul conform căruia, cetățenia oricărei persoane este legată de deținerea naționalității franceze.Astfel, constăm că, în cele mai multe cazuri, pierdrea naționalității franceze este voluntară și se realizează prin :
prin declarație
În ceea ce privește renunțarea la naționalitatea franceză, codul civil francez prevede expres care sunt cazurile și condițiile. Astfel, orice persoană majoră, care are reședința în străinătate, și care dobândește naționalitatea unui alt stat, poate, în anumite condiții, să renunțe la naționalitatea franceză, printr-o declarație expresă.
În plus, în cazul căsătoriei cu un străin, soțul/soția de naționalitate franceză, poate renunța la naționalitatea sa, dacă a dobândit-o pe cea a partenerului de viață, și dacă reședința lor se află în străinătate.
prin drecret
Persoanele care nu îndeplinesc cerințele referitoare la pierderea naționalității franceze prin declarație, pot fi autorizare prin decret, numit „liberare de obligațiile de loialitate”, doar dacă posedă o altă naționalitate
În acest caz,modurile de pierdere ale cetățeniilor franceze și române sunt diferite , deoarece în România există mai multe posibilități în care un individ își poate pierde cetățenia , după cum urmează Ș
Cetățenia română se poate pierde prin :
Retragerea cetățeniei române
Aprobarea renunțării la cetățenia română
În alte cazuri prevăzute de lege
Retragerea cetățeniei
Cetățenia română se poate retrage persoanei care :
aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează interesele României
aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
a obținut cetățenia română prin mijloace frauduloase.
este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit sub orice formă,ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța națională.
Potrivit Legii cetățeniei române, retragerea acesteia nu produce efecte asupra cetățeniei soțului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetățenia. De asemenea , cetățenia nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naștere.
Aprobarea renunțării la cetățenia română
Legea prevede că,pentru motive temeinice,se poate aproba renunțarea la cetățenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani și care :
nu este învinuită sau inculpată intr-o cauză penală sau nu are de executat o pedeapsă cu inchisoarea
nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din țară, sau având astfel de debite, le achită ori prezintă garanții corespunzătoare achitării lor.
A dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie
Pierderea cetățeniei prin aprobarea renunțării nu produce efecte juridice asupra cetățeniei soțului sau copiilor minori, dar în cazul în care ambii părinți obțin aprobarea renunțării la cetățenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate sau părăsește împreună cu ei țara, acesta pierde cetățenia română odată cu părinții săi, iar dacă ei au pierdut cetățenia română la date diferite, minorul va pierde cetățenia română pe ultima dintre aceste date.
În alte cazuri prevăzute de lege
Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăsește țara după ce ambii părinți au pierdut cetățenia română, pierde cetățenia română pe data plecării sale din țară. Copilul minor, cetățean român, adoptat de un cetățean străin, poate pierde cetățenia română dacă înfietorii solicită aceasta în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea cetățeniei înfietorului de către cel adoptat.
În cazul declarării nulității sau anulării adopțiunii, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetățenia română. Pierde cetățenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiația față de ambii părinți, iar aceștia sunt cetățeni străini.
Cetățenia română se pierde și în cazul în care filiația s-a stabilit numai față de un părinte cetățeanstrăin, celălalt părinte rămânând necunoscut
REDOBÂNDIREA CETĂȚENIEI FRANCEZE
Redobândirea naționalității franceze prin declarație se referă la persoanele care si-au pierdut naționalitatea franceză în urma căsătoriei cu un străin sau în urma dobândirii unei alte cetățenii, prin voință individuală.
Pentru a putea redobândii naținalitatea franceză, aceștia trebuie să fi conservat legături cu Franța, de natură culturală, profesională, economică sau familiară.
Petentul trebuie să se adreseze printr-o declarație instanței competente din raza sa teriotorială, sau dacă au domiciliul în străinătate, la consulatul Franței din raza teritorială competentă.
REVOCAREA CETĂȚENIEI FRANCEZE
În ianuarie 2015,Consiliul Constituțioanal validează privarea de naționalitate. Astfel ,articolul 25 spune că revocarea cetățeniei franceze este posibilă pentru persoana care a dobândit statutul de francez și care a fost condamnată pentru o faptă,un act calificat ca și crimă sau delict și care constituie o încălcare a intereselor fundamentale a națiunii franceze sau constituie un act de terorism. Fapele trebuie să se fi comis la 10 ani dupa naturalizare sau 15 ani în caz de terorism. Această procedură este folosită în mod excepțioal,și astfel 14 persoane au fost lipsite de cetățenia franceză între anii 1989 și 1998, 7 persoane între 1998-2007.
DOBÂNDIREA NAȚIONALITĂȚII FRANCEZE
Dobândirea naționalității franceze se poate efectua prin naturalizare sau prin căsătorie,în ambele cazuri fiind nevoie de o procedură prealabilă care să reunească condițiile necesare pentru depunerea dosarului cu documente,în raza teritorială a domiciliului individului,sau după caz,în străinătate la consulat. Declarația prin care se face adresarea,trebuie făcută în doua exemplare,datate și semnate de persoana care dorește să obțină naționalitatea franceză, cât și de autoritatea la care s-a adresat.
Procedura de dobândire a naționalității franceze prin căsătorie
Cererea de înregistrare a declarației de obținere a naționalității franceze, în urma căsătoriei poate fi favorabilă, refuzată sau să facă obiectul unei contestări de înregistrare sau al unei opoziții guvernamentale.
Studierea dosarului
După primirea declarației, împreună cu ansamblul justificativelor necesare, persoana care dorește să dobândească naționalitate franceză, primește la domiciliul său, de la prefectură, respectiv de la consulat, o confirmare de primire a documentelor.
Cu scopul de a verifica dacă există continuitate în mariajul soților, precum și pentru a constata daca exista situații de neintergare, o anchetă este efectuată, după depunerea dosarului. Dosarul este transmis, după efectuarea anchetei prealabile, ministrului însărcinat cu problemele de imigrare, acesta dispunând de un termen de 1 an pentru a comunica decizia luată. Termenul decurge de la data primirii confirmării de către persoana care a depus dosarul.
Decizie favarorabilă
Decizia favorabilă survine, dacă condițiile necesare sunt respectate, precum și dacă Guvernul francez nu se opune. Ministrul însărcinat cu problemele de imigrare, înregistrează declarația, persoana în cauză dobândind naționalitate franceză.
O copie a declarației, menționând avizul favorabil îi este furnizată persoanei interesate, aceasta constituind o probă pe baza căreia se va întocmi certificatul de naționalitate franceză și cartea de identitate.
Refuzul declarației
Dacă una din condițiile prealabile nu este îndeplinită, ministrul însărcinat cu imigrarea nu va întregistra declarația. Acesta îsi va motiva decizia în scris, persoana care dorește să dobândească naționalitatea franceză putând să o conteste în termen de 6 luni, la tribunalul din raza teritorială a domiciliului său.
Opunerea din partea Guverunului
Guvernul francez poate să se opună dobândirii naționalității franceze, prin decret al Consiliului de Stat, pe motiv de nedemnitate sau neasimilare. In acest caz, se consideră că persoana interesată nu a dobândit niciodată naționalitatea franceză.
Procedura de dobândire a naționalității franceze prin naturalizare
După primirea cererii de naturalizare, prefectul poate lua o decizie defavorabilă, de respingere, de amânare sau de emitere a unei propuneri favorabile de naturalizare, urmată de un decret de naturalizare.
Termene
În oricare dintre situațiile prezentate anterior, dosarul este transmis, în termen de 6 luni de la livrarea confirmării ministrului însărcinat cu procedurile de naturalizare, iar administrația dispune de un termen de 18 luni pentru a răspunde petentului. Acest termen poate fi redus la 12 luni dacă petentul demonstrează că domicilia în Franța de mai mult de 10 ani la data primirii confirmării.
Decizia defavorabilă
Prefectul analizează dacă condițiile impuse sunt îndeplinite. În caz contrar, cererea este defavorabilă. Pe de altă parte, ministrul poate, la rândul său, să examineze dosarele care i-au fost transmise de către prefect și appreciate în mod favorabil și să le declare, în urma unor verificări, nefavorabile.
Decizia nefavorabilă, fie că emană de la prefect, fie de la ministru, trebuie să fie motivată, fie în mod direct prin convocarea la prefectură, fie prin trimiterea unui curier poștal, cu aviz de primire.
Amânarea deciziei
Prefectul, motivându-și decizia, poate amâna cererea de naturalizare, prin precizarea exactă a termenului și a condițiilor. Aceasta trebuie să îi fie adusă la cunoștință petentului, fie în urma convocării la prefectură, fie prin curier cu aviz de primire.
Respingerea cererii
Chiar dacă condițiile sunt îndeplinite, prefectul sau ministrul poate respinge cererea de naturalizare, dacă aceasta nu îi se pare oportună. Decizia se comunică în aceleași condiții ca cele prezentate anterior.
Decizia favorabilă
În urma declarării favorabile a cererii, ministrul poate acorda naturalizarea. În acest caz, persoana interesată este informată în mod direct, iar decretul de naturalizare este semnat și publicat în Monitorul Oficial. Decretul devine efectiv la data semnării acestuia. După publicare, o copie după decret și după actele de natură civilă sunt trimise de către prefectură beneficiarului.
Recursul
În cazul deciziei luate de prefect, fie că aceasta privește declarația defavorabilă, de amânare sau respingerea declarației, persoana interesată dispune de un termen de 2 luni de la data primirii notificării referitoare la acea decizie, pentru a formula un recurs administrativ înaintea ministrului însărcinat cu naturalizarea. Acesta nu va putea înainta un recurs grațios.
Acest recurs, constituie o procedură prealabilă obligatorie recursului în contenciosul administrativ.Recursul în contenciosul administrative, împotriva deciziei defavorabile a ministrului, se face la tribunalul administrativ din Nantes.
Acestea fiind spuse, consider că cetățenia franceză se definește prin câteva valori specifice , care le oferă indivizilor posibilitatea de a atașa aceste valori conceptului de cetățenie.
Una dintre cele mai importante valori atașate conceptului de cetățenie franceză, este politețea,face referire la respectul față de ceilalți membrii ai statului ,dar și la respectul față de spațiul public francez. Este emanată o recunoștință reciprocă a indivizilor între ei, și o toleranță, în numele respectului demintății persoanei, ce permite armonia în societate.
Spiritul civic al cetățenilor francezi, este o a doua valoare care ii pune în evidență ca o națiune unită , spirit care se referă la respectul normelor în vigoare, cât și la faptul de a fi conștient de îndatoririle față de societate. În mod general, spiritul civic determină un comportament activ al cetățeanului la ceea ce înseamnă viața publică, precum și capacitatea de a pune interesul public, în mod necondiționat, înaintea celui personal.
Cea din urmă valoare pe care un cetățean francez o dobândește , este solidaritatea, care alătură cetățenii și îi îndeamnă să se unească pentru a îndeplinii un scop comun. Solidaritatea corespunde unei atitudini deschise și ilustrează principiul republican al fraterintății.
CONCLUZII
Ca o concluzie finală ,după cele analizate anterior în această lucrare, am realizat că fiecare stat are legiile si Constituțiile proprii, având un sistem diferit,complex de reguli,în ceea ce privește acordarea drepturilor cetățenești.
După cum reiese din primul capitol intitulat Cetățenia Română, există moduri diverse în care statul poate reglementa viața cetățenilor , prin drepturile pe care le oferă dar și prin obligațiile pe care un individ le poate avea,într-un stat democrat.
Din punct de vedere al originii,am realizat faptul că la originea noțiunii de cetățenie se află moștenirea greacă,prin inventarea Cetății grecești,care a reprezentat inventarea ideeii de cetățean.Este mai mult decât evident faptul că grecii au avut o mare importanță,ei fiind cei care au inventat cetățeanul,și i-au conferit dreptul de apartenență la o comunitate,fiind cetățeni liberi și egali, dar care trebuiau să respecte legea.
Cetățenia națională s-a format în interiorul spațiului public național,și s-a caracterizat
prin cele trei puteri (executivul, legislativul și juridicul), prin relațiile dintre stat și societatea civilă, precum și între guvernanți și opoziția politică. Ea fiind inițial, desemnată prin termenul de naționalitate,termen pe care îl mai intâlnim și astăzi în Constituția Franței, în art 34.Sunt de părere că renunțarea în timp la termenul de naționalitate poate fi explicată prin faptul că acest cuvânt presupune o abordare subiectivă a noțiunii de popor, în sensul definirii sale ca o comunitate a căror membrii consimt să împărtășească și să respecte același set de valori comune care definesc națiunea respectivă.
Având ca puncte de plecare , noțiunea și etimologia noțiunii de cetățenie,am identificat prin analiza normelor juridice care formează instituția juridică a cetățeniei,că există câteva principii care stau la baza cetățeniei romane ,prin care sunt stabilite cadrul juridic și general de dobândire și exercitare a calității de cetățean. Astfel că, ele precum și modalitățile de dobândire și se pierdere a cetățeniei decurg atât din Constituție cât și din alte legi, în primul rând din Legea cetățeniei române.
Din punctul meu de vedere ,drepturile fundamentale cetatenesti sunt acele drepturi ale cetatenilor care sunt esentiale pentru existenta fizica, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora, precum și pentru asigurarea participarii lor active la conducerea statului. Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi.
Un alt subcapitol pe care am ales să îl introduc în cel de-al doilea capitol, a fost Autoritatea Națională pentru Cetațenie , autoritate ce asigura aplicarea procedurii legale de acordare, redobandire, renuntare si retragere a cetateniei romane , fiind o institutie publică de interes național, cu personalitate juridica, aflată în subordinea Ministerului Justitiei.
Așadar, prin intermediul primului capitol,am vrut să evidențiez,înțelegerea naturii juridice a noțiunii de cetățenie,în sistemul constituțional român, prin drepturile și obligațiile indivizilor.
Cetățenia UE , cea despre care am ales să vă vorbesc în capitolul al doilea,conferă cetățenilor din toate statele membre ,drepturile pe care le avem,ca fiind membrii ai Uniunii. Prin Tratatul de instituire a Uniunii Europene (Tratatul UE), cetățenia europeană a fost destinată să facă procesul de integrare mai relevant pentru cetățeni, permițând creșterea participării acestora în viața Uniunii, sporirea protecției drepturilor lor și promovarea ideea unei identități europene. Cu toate acestea, procesul a fost lung, dar în cele din urmă și-a atins obiectivele, chiar dacă există încă o serie de provocări pentru viitorul Europei.
Ca statut juridic și politic , cetățenia europeană reprezintă ansamblul de drepturi și libertăți pe care statul le acordă cetățenilor săi,un echilibru între drepturi și îndatoriri,un contract civic între stat și individ. Ca rol social,cetățenia reprezintă una dintre identitățile individului și pressupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea statutului de cetățean.
Consider că,drepturile suplimentare pe care le aduce cetățenia europeană, sunt fondate pe baza celor patru libertăți fondatoare ale UE care stau la baza creării pieței unice, instituite prin Tratatul de la Roma: libera circulațiea mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor , deoarece drepturile nu pot exista fără aceste patru libertăți.
Astfel ca, mi-am permis să împart aceste drepturi suplimentare,în trei categorii . Din prima categorie a drepturilor suplimentare aduse de U.E fac parte drepturile la sejur și dreptul la libera circulație,accesul liber la locurile de muncă și libera circulație a lucrătorilor,precum și stabilirea pe orice teritoriu dintr-un stat membru care le permite cetățenilor statelor membre să își dezvolte aria de interes,atât pe plan personal prin vizitarea celorlalte mari orașe ,cât și pe plan interpersonal, prin posibilitatea de a-și gasi un loc de muncă temporar.
Cea de-a doua categorie este cea a drepturilor politice care prin participarea cetățenilor europeni la aceste alegeri , se vede o ameliorare a reprezentabilității cetățenilor statelor membre,în interiorul marilor instituții europene și reducerea unui deficit demografic.
Ultima categorie de drepturi,sunt acele drepturi garanții din care fac parte dreptul de a se adresa mediatorului european și dreptul de petiționare. Consider că această categorie de drepturi are rolul de a apropia cetățenii europeni de instituțiile europene ,acoperind deficitul de transparență democratică.
Protecția consulară și protecția diplomatică, sunt doua elemente pe care am ales să le introduc în cel de-al doilea capitol, ele având rolul de a proteja drepturile unui cetățean străin care vor fi încălcate pe teritoriul statului de reședință, statul național având dreptul să intervină în scopul protecției cetățenilor săi, însă această protecție trebuie realizată numai în limitele admise de dreptul internațional public, fapt ce determină aprecierea că exercitarea dreptului de a acorda protecție diplomatică și consulară nu este discreționară și nelimitată.
Pri abordarea cetățeniei europene din perspectiva globalizării,am vrut să arăt care au fost schimbările care au intervenit în relațiile internaționale în ultimele decenii, determinând o mișcare continuuă a persoanelor. Așadar, condiția juridică a persoanelor fizice, aflate în limitele teritoriului unui stat, indiferent dacă sunt cetățeni sau străini, este stabilită potrivit dreptului intern al acelui stat, pe baza competenței sale teritoriale.
Prin cel de-al doilea capitol am vrut să evidențiez, care sunt drepturile principlale care vin în completarea drepturilor naționale, și pe care noi,ca cetățeni europeni, le dobândim de drept.
Cel de-al treilea capitol vine în completarea primelor două, pentru a demonstra care este diferența dintre cetățenia națională și cea de la nivelul european,pri intermediul comparației celor două tipuri de cetațenii.
Astfel, cetățenia europeană i se adaugă celei naționale, deoarece ea nu suprimă drepturile aduse de cea din urmă ci doar conferă căteva drepturi suplimentare cetățenilor aflați pe teritoriul european. Calitatea de cetățean european este subordonata posesiei sau dobândirii naționalității unui stat membru ,dreptul național determinând care sunt condițiile în care o persoana poate dobândi naționalitatea sa.
Acestea fiind spuse,am ales sa fac o analiză comparativă a cetățeniei din Franța cu cea de la nivelul național , pentru a demonstra care suntdiferențele și asemănarile dintre cele doua tipuri de cetățenii ale celor doua state democratice de drept. Față de România ,noțiunea de cetățean francez este strâns legată de deținerea naționalității,această legătură fiind foarte puternică în Franța.
Cei care sunt cetățeni ai Franței, se bucură de drepturi civile și politice, dar au și anumite obligații față de stat,ca oricare dintre cetațenii celorlalte state europene. Din punctul meu de vedere, de categoria drepturilor politice, beneficiază doar cetățenii francezi,deoarece un străin nu se poate bucura decât de drepturile și libertățile fundamentale, de drepturile sociale și nu în ultimul rând, trebuie să își achite obligațiile.
La fel ca și drepturile pe care le dețin , și modalitățile de dobândire dar și de pierdere a cetățeniilor sunt diferite între cele doua state democratice, cea franceză,dobândindu-se prin naturalizare cât și prin căsătorie,pe când cea română se poate dobândii și prin adopție. Copilul care este născut pe teritoriul francez,nu poate dobândi automat această naționalitate până la vârsta majoratului când va avea și dreptul de vot, față de copilul român , care de la naștere poate dobândii automat cetățenia românească.
În final,menționez faptul că cetățenia franceză se definește prin câteva valori specifice ( spiritul civic, politețea cât și solidaritatea) , care le oferă indivizilor posibilitatea de a atașa aceste valori conceptului de cetățenie.
În ceea ce privește partea de surse de documentare, în cadrul acestei lucrări au fost utilizate , atât surse web, cum ar fi dicționarele juridice online, site-ul oficial al Agenției Naționale pentru Cetăețenie pentru o parte din atribuțiile acesteia, cât mai ales surse bibliografice care atestă opiniile teoreticienilor din sistemul constituțional român ,privitor la acest termen de cetățenie esențial în orice stat de drept .
BIBLIOGRAFIE
Autori români
Alexandru Bolintineanu / A. Năstase (1995) Drept internațional contemporan, București Regia Autonomă „Monitorul Oficial”
Berceanu , Barbu B (1999) Cetățenia – monografie juridică, București, Editura All Beck
Babu Vasile / Rotaru D (2007) Drept constituțional, Constanța ,partea I, Editura Europolis
Benone Pușcă (2009) Drept constituțional și instituțiipolitice ,București, Editura Sylvi
Bodgan A.(2007) Drept Internațional Public, Craiova ,Ed. Universitaria
Cezar Bîrzea (2005),Cetățenia Europeană, București ,Ed.Politeia-SNSPA
Corneliu Bîrsan (2005) Convenția europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole, Ed All Beck,București
Constantin St. Tomulescu (2011) Drept privat roman, BucureștiTipografia Universității din
Crina Rădulescu (2010)Bazele constituționale ale administrației publice ,București,Ed.Economică
Diana Elena Neaga (2013) Gen și cetățenie în România,București ,Ed Polirom
Deleanu Ion ( 1996) Drept constituțional și instituții politice, Tratat, vol.2, București, Editura
Nova
Diaconu N (2007) Dreptul Unității Europene, partea generală,București, Ed. Lumina Lex
Eduard Dragomir(2010) Cetățenia Europeană ,București, Ed. Nomina Lex
Elena Simona Tanasescu (2011) Drept constituțional și institușii politice, vol 1 .Editura C.Hbeck,București
Horia Bechet (1999) Originile gândirii grecești,București,Ed Symposion
Iancu G (2003) Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale in Romania, Bucuresti,Ed All Beck
Ioan Muraru/ Elena Simina Tănăsescu (2008) Drept Constituțional și Instituții Politice, București,ediția 13 vol.I ,Ed. C.H. Beck
Ion M. Anghel (2011) Dreptul diplomatic și dreptul consular,București, Ed. Universul Juridic
Ion Filipescu / A Fuerea (1999) Drept Instituțional Comunitar European,București, ediția a 4-a, Editura Actami
Ioan Filipescu/ A. Filipescu (2005) Tratat de drept internațional privat,București, Ed. Universul Juridic
Ioan Alexandru / Mihaela Cărăușan/ Sorin Bucur (2005) Drept administrativ,București, Ed. Lumina Lex
Ion Bodunescu (2001) Drept internațional public,Alexandria, Ed. Tipoalex
Ion Diaconu (2007) Drept internațional public, București,Ed. Lumina Lex
Mihaela Vrabie (2007)Cetățenie și Drepturi Europene,București,Ed.Tritonic
Maftei Jana (2008) Dimensiunea europeană a protecției consulare, Proceedings of International Conference on European Integration – Realities and Perspectives of Danubius University of Galați,vol. 3
Nicoleta Diaconu (2007) Dreptul Unității Europene, partea generală, București,Editura Lumina Lex
Raluca Miga-Beșteliu (2005) Drept internațional public, București,vol. I, Ed. C.H. Beck
Paul Magnette (2003)Europa Politică, Iași ,Ed.Institutul European Iași
Prof.univ.dr.Marin Voicu (2003)Drept comunitar,București, Ed. Meridian
Viorel Marcu (2001) Drept instituțional comunitar,București,Ed.Luminalex,
Autori străini
Chantebout B (2010) Droit constitutionnel et science politique, Paris: Armand Colin
Danielle Lochak (2002) Les Droits de l homme,Paris, Ed La Decouverte
Dominique Schnapper (2001) Ce este cetățenia?, Iași,Ed.Polirom
Garot Marie José (1999) Cetățenia Uniunii Europene L'Harmattan
Jean Bodin(1986) Les six livres de la République,Paris, Ed. Fayard, Livre I
Michael Ganzin, La Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen : Droit naturel et droit positif, Les Principes de 1789, Presses Universitaires d’Aix Marseille, Marseille
Paul Hirst / Grahame Thompson (2009) Globalization in Question, Ed.Polity Press
Rousseau Jean Jacques (1762) Du contrat social ou principes du droit politique, G.F.Glammarion, Paris
Russell Hardin (1999) Liberalism, Constitutionalism and Democracy (New York: Oxford University Press
Vasilieva Katya / Fabio Sartori (2008)Achiziționarea de cetățenie în Uniunea Europeană, în populația și condițiile sociale. Eurostat. Statistics in Focus, no. 108
Articole și studii de specialitate
Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu (2005) Drept constituțional și instituții politice,București, vol. I, ed. 12, Ed. AII Beck
Duculescu Victor (2003) Dreptul integrării europene, tratat elementar, București, Editura Lumina Lex
Anghel I.M., Ratificarea Convenției Europene asupra cetățeniei – prin legea nr.
396/2002 și consecințele acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetățeniei
române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002
Legi
Legea nr 21/1991. Legea cetățeniei române,republicată în Monitorul Oficial nr 576/13.08.2010
43. Legea 51/1991 privind siguranța națională a României.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 septembrie 1948
OUG 5/2010 pentru infiintarea, organizarea si functionarea Autoritatii Nationale pentru Cetatenie
Tratatul consolidat de constituirea Comunității Europene art 194
La loi no 98-170 du 16 mars 1998 relative à la nationalité
Referințe web
www.assemblee-nationale.fr
www.cdcip.ro/ioan-muraru-3
www.constitution.org
www.diplomatie.gouv.fr
www. epp.eurostat.ec.europa.eu
www.e-juridic.ro
www.foreignpolicy.com
www.ines.es
www.info-droits-etrangers.org
www.just.ro
www.legislatie.ro
www.legifrance.gouv.fr
www.uniuneaeuropeana.ro
www.vie-publique.fr/decouverte-institutions/citoyen
www. vosdroits.service-public.fr
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptul de Cetatenie la Nivel National Si European (ID: 106483)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.