Conceptii Introductive Asupra Genezei, Structurii Si Evolutiei U.e

INTRODUCERE

Integrarea europeană este, deopotrivă, un concept, o condiție a unității continentului și o rezultantă a efortului de unificare.. Principiile democrației și ale drepturilor omului au fost inventate și aplicate, înaintea tuturor, tot pe continentul european. Cele mai mari puteri ale lumii s-au aflat aici și tot de aici au izvorât, s-au exprimat și s-au consolidat marile valori ale civilizației moderne, bazată pe cunoaștere, inteligență, tehnologie și democrație. Și tot pe acest continent, s-au ciocnit, continuu, pe toată scala – de la deosebire, la opoziție, conflict și război -, mai marile sau mai micile interese.

Integrarea și suveranitatea par a fi două concepte ireconciliabile. Bătălia pentru constituirea actualelor state politice durează de mii de ani, iar rezultatele ei nu pot fi neglijate. E drept, o astfel de desfășurare a fost plină, de-a lungul istoriei, de evenimente dramatice și de tragedii, iar rezultatele de imperfecțiuni și prejudecăți. De prea multe ori, în constituirea și, mai ales, în extinderea statelor politice au predominat forța și voința celor puternici. Cel puțin până în acest moment, în esența lor, lucrurile nu s-au schimbat. Forța și voința celor puternici domină și astăzi lumea.

 O seamă de curente de gândire apărute după cel de-al Doilea Război Mondial, animate de năzuința menținerii păcii și stabilității în spațiul european, au constituit terenul fertil pe care s-au așezat, în mod meșteșugit, primele fundamente ale ceea ce cunoaștem astăzi ca fiind Uniunea Europeană. Cercetând istoria formării acestei structuri transnaționale, aflăm că încă din 1946 se dorea crearea unei Europe federale care să răspundă nevoilor comune ale statelor participante, lucru care s-a înfăptuit prin încheierea de tratate succesive, în baza cărora țările membre au consimțit la transferul unor atribuții către instituțiile supranaționale nou create, în scopul exercitării în comun a unei părți din suveranitatea proprie.

Proiectul de înfăptuire a unui stat federal european nu a fost și nici nu este însă în asentimentul multor state membre, majoritatea dintre acestea cu tradiții constituționale trainice, pentru care principiile statului de drept, al suveranității naționale, al ocrotirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului  au constituit o contrapondere în calea tendinței tot mai evidente a Uniunii de a-și însuși domenii din ce în ce mai vaste și mai numeroase de competență. Cu toate acestea, vom arăta că procesul de constituționalizare a Uniunii, adică acel proces prin care Uniunea a reușit să-și făurească un regim constituțional propriu, supraordonat regimurilor constituționale naționale, s-a desăvârșit cu fiecare revizuire a tratatelor constitutive, astfel încât, chiar dacă după eșecul proiectului de Tratat constituțional din 2004 s-a renunțat la conceptul de „constituție a Europei”, precum și la alte simboluri (imn, stindard) care trimiteau la ideea de stat federal, avem acum de-a face cu un adevărat drept constituțional al Uniunii Europene, recunoscut ca atare de o amplă pleiadă de autori din mediul universitar european.

Caracterul constituțional al dreptului primar european este dat mai întâi de structura sa materială, anume de consacrarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, inspirată din dreptul internațional în materie și din tradițiile și valorile constituționale ale statelor membre și de tratatele fondatoare, precum și de principiile consfințite și ocrotite de acestea, al democrației și statului de drept, principiul separației puterilor în stat, al egalității statelor în fața tratatelor, principiul efectului direct și al primatului dreptului Uniunii asupra ordinilor juridice interne. La acestea se adaugă controlul exercitat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene asupra legalității actelor legislative ale instituțiilor europene și a tuturor actelor acestora care produc efecte față de terți, comportându-se ca o adevărată instanță de drept constituțional.

În al doilea rând, într-o serie de cauze, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a referit la tratate ca la o adevărată „cartă constituțională” europeană, care, într-o ierarhie a normelor juridice, ar fi superioară constituțiilor naționale. Nu în ultimul rând, ratificarea tratatelor și a proiectelor de revizuire a acestora se desfășoară în baza unor proceduri greoaie, similar adoptării sau modificării constituțiilor naționale.

În lucrarea de față ne-am propus să arătăm mai întâi că procesul de integrare europeană a fost condiționat, ab initio, de transferul către instituțiile Uniunii a unor prerogative de legiferare, la început în domenii limitate, dar ulterior în aproape toate domeniile, fapt ce echivalează cu o de-construcție a statului național, în care dreptul constituțional intern nu mai poate fi conceptualizat și analizat fără o raportare obligatorie la determinațiile transnaționale ale noii entități.

În al doilea rând, vom căuta să punem în evidență rolul tot mai sporit al instanțelor de drept constituțional în definirea și interpretarea raporturilor dintre ordinea juridică a Uniunii și aceea a membrilor săi, la care se adaugă jurisprudența concurentă a CJUE, aceste grade de jurisdicție fiind suverane în sferele proprii de competență. În acest plan al dialogului între instanțele de drept constituțional național și CJUE s-au dezvoltat două mari aporii ale dreptului Uniunii: problematica primatului/supremației dreptului european asupra normelor interne cu valoare constituțională și dificultatea stabilirii ultimului deținător al competenței competențelor, adică a ceea ce doctrina constituțională germană a consacrat sub denumirea de Kompetenz-Kompetenz.

În al treilea rând, ne propunem să demonstrăm că procesul integrării a adus cu sine o nouă concepție despre suveranitate, una care nu mai întrunește caracteristicile tradiționale privitoare la indivizibilitate și inalienabilitate. Este vorba despre suveranitățile partajate, împărțite sau exercitate în comun de către statele membre la nivelul Uniunii. În acest sens, am urmărit a demonstra că unitatea și coerența ordinilor juridice ale statelor membre nu mai pot fi asigurate în exclusivitate de constituțiile acestora, ci și de către cadrul constituțional al Uniunii, dat, așa cum am arătat deja, de Carta drepturilor fundamentale, de tratatele fondatoare dimpreună cu principiile consacrate de acestea, dar și de jurisprudența CJUE. Pe acest fond a luat naștere ideea de pluralism constituțional ori de constituționalism pe mai multe niveluri și pe acest fond s-a modificat și paradigma modului de conceptualizare a suveranității, unii autori vorbind despre un adevărat „contract social european”, sursă de legitimitate pentru noua construcție europeană. Mai mult decât atât, conceptele de suveranitate și subsidiaritate conlucrează până la un punct, mai cu seamă în interiorul statelor în care subsidiaritatea este un principiu de organizare administrativ-teritorială, însă ele devin concurente atunci când prin delegarea de competențe către instituțiile Uniunii are loc o translație a puterii de legiferare și prin aceasta o renunțare la o parte din suveranitate, astfel încât principiul constituțional al subsidiarității ajunge să se substituie suveranității ori să constituie o alternativă la aceasta. În plus, se observă și o tendință generală de schimbare a modului de exercitare a suveranității, adică o deplasare a acestei puteri din mâinile parlamentelor naționale în acelea ale guvernelor naționale, aceasta în măsura în care Uniunea dobândește din ce în ce mai multe competențe de legiferare, iar în cadrul Uniunii guvernele naționale sunt reprezentate în două instituții extrem de importante ale acesteia: Consiliul European, cel care definește orientările și prioritățile politice generale și Consiliul Uniunii, parte a puterii legislative europene.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE ASUPRA GENEZEI, STRUCTURII ȘI EVOLUȚIEI U.E.

1.1 Geneza U.E

1.1.1 Scurt istoric privind integrarea europeană

Până să se cristalizeze într-un concept politic și să devină țelul pe termen lung al statelor membre ale Comunității Europene, idealul europen a rămas necunoscut tuturor cu excepția filosofilor și vizionarilor. Noțiunea de “Statele Unite ale Europei” a fost parte dintr-un vis umanist-pacifist care a fost zdruncinat de conflicte ce au adus atât de multă distrugere și suferință continentului european în prima jumătate a acestui secol.

Viziunea unei noi Europe care să transceadă naționalismul antagonist a luat naștere în cele din urmă din mișcările de rezistență care izvorâseră pentru a face față totalitarismului din timpul celui de-al doilea război mondial.

Aldiero Spinelli, federalist italian și Jean Monet, sursa de inspirație pentru Planul Schuman care a condus la formarea CECO în 1951, au fost principalii reprezentanți a două moduri de abordare: cel federalist și cel funcționalist, menite să furnizeze imperativul de integrare europeană.

Esențial abordării federaliste este ideea că, ceea ce este local, regional, național, pe de o parte și autoritățile europene, pe de altă parte, ar trebui să coopereze și să se completeze reciproc.

Abordarea funcționalistă pe de altă parte favorizează un transfer gradat al suveranității dinspre nivelul național spre cel comunitar.

Astăzi cele două abordări au fuzionat în convingerea că autoritățile naționale și cele regionale trebuie să se conjuge independent și democratic cu instituțiile europene responsabile pentru aceste teritorii în care acțiunea conjugată este mai eficientă decât acțiunea individuală a statelor: piața unică, politica monetară, externă, piața locurilor de muncă, protecția mediului, politica de apărare, crearea unei arii de libertate și de drept.

Astfel, Tratatul de la Paris care a dus la formarea CECO în 1951, tratatele de la Roma care au stabilit CEE și EURATOM în 1957, îmbunătățite de Actul Unic European în 1986, Tratatul de la Maastricht cu privire la U.E. din 1993, care aduce pentru prima oară în prim plan formula “abandon de suveranitate”, Tratatul de la Amsterdam din 1998, și nu în ultimul rând, Tratatul Reformei Instituționale de la Nisa din 2000, au format baza constituțională a Uniunii, unind membrii săi mai mult decât orice convenție obișnuită între suveranitățile statelor.

În concluzie, U.E. a reușit să genereze o legislație cu aplicabilitate directă și să confere drepturi specifice pe care cetățenii săi se pot baza.

Inițial, activitățile Comunității s-au restrâns asupra creării pieței comune a cărbunelui și oțelului, între Belgia, Italia, Luxemburg, Olanda, Franța și Germania. În perioada postbelică, Comunitatea a fost văzută în primul rând ca o măsură de securitate, deoarece a reușit să adune în structurile sale instituționale atât pe învingători, cât și pe învinși, dându-le posibilitatea de a coopera de pe poziții egale.

În 1957, după ce Adunarea Națională a Franței a respins Comunitatea de Apărare Europeană, cei 6 au decis să creeze o Comunitate economică bazată pe libera circulație a forței de muncă, a bunurilor și serviciilor. Astfel, taxele vamale asupra bunurilor manufacturate au fost anulate pe data de 1 iulie 1968, iar politica agrară și cea comercială au fost încetățenite pânălasfârșitul deceniului.

Succesul celor 6 a determinat state ca Danemarca, Irlanda și
Marea Britanie să ceară statutul de membru al comunității. Ele au fost în final admise în anul 1972, în urma unor negocieri dificile purtate cu Franța, unde generalul de Gaulle a folosit dreptul de veto de două ori, o dată în 1961 apoi în 1967.

Aceasta a fost prima lărgire a Comunităților sporind numărul la 9 în 1973, și a fost corelată cu o accentuare, aprofundare a sarcinilor Comunității, conferindu-i-se responsabilitate pentru chestiuni: ecologice, sociale și nu în ultimul rând politice sau regionale.

Nevoia unei convergențe economice și a unei unități monetare a devenit vizibilă în anii 1970 când S.U.A a suspendatconvertibilitatea dolarului.

Acest lucru a născut începutul unei perioade de instabilitate monetară, agravată și de cele două crize ale petrolului din anii 1973 și 1979.

Lansarea Sistemului Monetar European în 1979 a ajutat stabilizarea ratelor de schimb și a încurajat statele membre să urmeze strict politicile economice, permițându-le să-și ofere suport reciproc și să beneficieze de o arie economică deschisă.

În timp, extinderea Comunității a început să se facă și spre sudul Europei, prin accesul Greciei în 1981, Spaniei și Portugaliei în 1986. Această extindere a făcut chiar mai imperativă nevoia de a implementa programe structurale menite să reducă diferențele dintre cele 12 state membre, în termenii dezvoltării economice.

În această perioadă, Comunitatea a început să joace un rol din ce în ce mai important pe plan internațional, semnând noi acorduri cu țări din sudul Mediteranei, din Africa de Sud, din Caraibe și Pacific, legate de Comunitate prin 4 convenții Lome, încheiate succesiv în anii 1975, 1979, 1984 și 1989.

Odată cu acordul semnat la Marrakesh pe 15 aprilie 1994 între membrii GATT, comerțul internațional s-a lansat într-o nouă fază de dezvoltare. U.E. , negociind ca bloc s-a străduit pe tot parcursul negocierilor să-și pună amprenta asupra acestora și să-și urmeze strict prioritățile.

Deja o putere comercială internațională majoră, uniunea lucrează în această perioadă la dezvoltarea structurilor care să-i confere un rol mai înalt pe scena internațională, scopul fiind de a introduce o politică externă și de securitate comună.

Recesiunea internațională și luptele interne, asupra distribuției sarcinei financiare, a condus la un stadiu de “ Europesimism” la începutul anilor ’80. Aceasta a permis ca începând cu anul 1985 să se abordeze o viziune plină de speranță în sensul revitalizării Comunității.

Pe baza Cartei Albe încheiată în 1986 de către Comisia condusă, prezidată de Jacques Delors, Comunitatea avea ca obiectiv crearea“pieței unice” până la data de 1 ianuarie 1993. AUE semnat în februarie 1986, a confirmat ambițioasele ținte ale Comunității și a introdus noi procenturi pentru adoptarea legislației asociațiilor. Acesta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

Căderea zidului Berlinului, urmată de unificarea Germaniei la data de 3 octombrie 1990, amplificată și de eliberarea de sub dominație sovietică și de democratizarea țărilor din centrul și estul Europei ca și dezintegrareaURSS în decembrie 1991, a transformat structura politică a Europei.

Statele membre au decis să-și consolideze legăturile și au negociat un nou Tratat, ale cărui principale trăsături au fost aprobate în Consiliul European de la Maastricht pe 9 și 10 decembrie 1991.

Tratatul U.E. , recunoscut la scară largă pe 1 noiembrie 1993 a fixat pentru statele membre un program ambițios, uniunea monetară până în 1999, noi politici comune, cetățenie europeană, o politică externă de apărare comună și de securitate internă.

Aplicând clauzele revizioniste ale Tratatului de la Maastricht, statele membre au negociat un alt tratat, semnat la Amsterdam pe 2 octombrie 1997, care a adoptat și a consolidat politica și forțele Uniunii, în special în domeniile cooperării judiciare, al deplasării libere a persoanelor, al politicii externe și al sănătății publice. Parlamentul European, vocea democrată a Uniunii, i s-au garantat noi puteri, conferindu-i-se rolul de legislator comun.

La 1 ianuarie 1995, alte trei țări s-au alăturat U.E. Austria, Finlanda și Suedia, care au extins Uniunea prin particularitățile lor și au deschis alte perspective în centrul și nordul Europei.

În acest moment, Uniunea celor 15 s-a confruntat cu două provocări majore:

1. Succes în extinderea, prin integrarea celor 10 țări din centrul și estul Europei, plus Cipru cu care Consiliul Europei a decis la Luxemburg pe 13 decembrie 1997 să înceapă negocierile de aderare.

2. Folosirea cât mai eficientă a dinamicii uniunii monetare, bazată pe crearea monedei ”euro” la 2 mai 1998, pentru a ajuta economiile statelor membre la sporirea locurilor permanente de muncă.

Nici una dintre aceste provocari nu se va realiza fără un efort considerabil.

Ne punem atunci firesc întrebarea : cum se poate ca u.e. , o entitate cu mai mult de 25 de state membre , să opereze fără ca mecanismele de luare de decizii să fie fortificate și fără să prevadă că politicile de solidaritate și de acțiune conjugată să beneficieze din fonduri puse la dispoziție? .

În termeni mai generali, în vreme ce extinderea va spori natura eterogenă a intereselor și percepțiilor din interiorul Uniunii: cum se va menține consensul statelor membre asupra obiectivelor majore , fixate de europeniși asupra modului de realizare a lor ?

Comisia Europeană prezidată de Jacques Santer a înaintat “ agenda 2000 ” în Iulie 1997 , pe baza căreia guvernele s-au lansat într-o revizuire la scară largă a politicii structurale și a politicii agrare comune .

Prin urmare, Uniunea nu are altă șansă decât să progreseze încă și mai departe pe drumul spre o organizație care să fie și eficientă și democratică și capabilă să ia decizii și să acționeze conservând în acest fel identitatea statelor din care este constituită.

Fără săîși consolideze structurile și să-și raționeze mecanismul de luare de decizii, Uniunea se va confrunta cu perspectiva dizolvării sau paraliziei . O Europă mai mare în stare gestantă , nu se va putea dezvolta într-o putere organizată decât dacă va fi construită într-o asemenea manieră încât să fie capabilă să vorbească și să acționeze ca un tot unitar.

Aproape 50 de ani de integrare europeană au avut un efect profund asupra dezvoltării continentului și a locuitorilor săi, au schimbat de asemenea balanța puterii, toate guvernele indiferent de culoarea politică recunosc acum că epoca suveranității naționale absolute s-a consumat.

Doar unindu-și forțele și conlucrând spre un “ destin împărtășit ” ca să cităm tratatul CSCE, vor putea statele “ bătrâne ” ale Europei să se bucure de progres economic și social și să-și mențină influența în lume .

Metoda comunitară care implică un echilibru permanent al intereselor naționale și comune , respect față de diverse tradiții naționale , este mai valabilă astăzi ca oricând. Concepută ca un mod de a tempera ostilitățile adânc înrădăcinate , complexe de superioritate și tendințele beligerante atât de caracteristice relațiilor dintre state , metoda comunitară a ținut unite națiunile democrate ale Europei , în dorința de libertate de-a lungul războiului rece.

Eclipsarea antagonismului dintre E și V și reunificarea politică și economică a statelor de pe continent , constitue un triumf al spiritului european , de către europeni, cu ochii ațintiți spre viitor au acum mai mare nevoie ca niciodată .

1.1.2 Planul Schuman piatra de temelie a UE.

Consacrat de istorie drept “ Planul Schuman “ strategia de soluționare a eternelor divergențe franco-germane și de contopire a producțiilor de cărbune și oțel , a fost inițial trasată în liniile esențiale de către Jean Monnet .

Acesta îi prezintă ministrului de externe al Franței , în acel moment , Robert Schuman , planul convingându-l să ia asupra sa paternitatea unei instituții complexe , bazată pe un principiu simplu – “Europa nu se va face dintr-o dată într-o construcție de ansamblu”, ci ea se va contura treptat , “prin realizări concrete , creând mai întâi o solidaritate de fapt”.

Comisarul Planului Francez concepuse o instituție numită : “ Înalta Autoritate a Cărbunelui și Oțelului “ , însărcinată să desființeze barierele vamale la cele două produse, foarte importante pentru producția de armament . Privind lucrurile din această perspectivă, putem spune că aceste două materii prime nu au fost alese arbitrar, inițiatorul planului dându-și seama că organizând o arie comună de producție și de desfacere a acestor materii prime în care să fie parteneri foștiibeligeranți , ar duce la crearea unui climat de stabilitate .

Deoarece această“micro-Europa “ nu se referea decât la un domeniu foarte restrâns , guvernele țărilor participante puteau accepta să renunțe la prerogativele lor din acest sector , în folosul instituțiilor supranaționale .

Având aceste obiective Înalta Autoritate purta o semnificație istorică , în stare să mobilizeze opiniile publice : Germania și Italia se aflau pe picior de egalitate cu învingătorii lor , se întorcea astfel cu mare răsunet o pagină memorabilă , prin mesajul ei , a istoriei .

Totuși , crearea unui pol al industriei grele în Europa fusese deja sugerată .

Pe 1 Ianuarie 1949 cancelarul Adenauer, preocupat să vadă ridicat controlul unilateral asupra Ruhrului , exercitat de la sfârșitul conflictului de către învingători , propusese înlocuirea lui cu“ o asociație de drept internaționalpe bază cooperativă. În această asociație, Germania ar intra cu feroasele din Ruhr , Franța cu minereul din Lorena , … , Belgia cu industria ei grea “ .

Aceeași idee fusese reluată apoi de deputatul laburist Frederic Lee, în fața Adunării Consultative a Consiliului Europei; ea figura în recomandările făcute de Adunarea Comitetului de Miniștri .

Însă Planul Schuman găsește răspunsul ideal întrebărilor formulate până atunci , el combinând această soluție tehnică cu un proiect politic mult mai vast și cu implicații mult mai serioase pentru statele participante .

Robert Schuman aduce unele modificări de substanță planului primit și în ziua de 9 mai 1950 îl prezintă guvernului francez obținând suportul necondiționat al acestuia .

Cu toate că planul reprezenta o ofertă și generoasă pentru Germania ,el rămânea deschis tuturor celorlalte țări europene ,primul stat care face un pas în acest sens este Italia .

Avându-se în vedere scopul urmărit prin promovarea planului Schuman, guvernul francez propune “plasarea ansamblului producției franco-germane a cărbunelui și oțelului sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizație deschisă participării altor țări ale Europei”.

Unirea producției de cărbune și oțel , este susținută și într-o declarație a guvernului francez: ” … va oferi imediat o bază comună pentru dezvoltarea economică , ca un prim pas în federalizarea Europei și va schimba destinele acelor regiuni care multă vreme au fost hărăzite producțiilor de armament pentru războaie și ale căror victime constante au fost chiar ele.”

În viziunea guvernului francez solidaritatea în producția astfel realizată ,va face ca orice război între fostele beligerante , Franța și Germania , să fie imposibil în viitor din punct de vedere material .

Constituirea unei puternice unități de producție, deschisă tuturor țărilor doritoare să participe la ea și capabilă într-un anumit moment să ofere tuturor statelor în condiții identice ,elementele de bază ale producției industriale ,a pus bazele ,a lansat ipotezele unei reale unificări economice .

Metodele inspirate din teoria funcționalistă și care trebuiau să realizeze federația erau următoarele :

începutul să se facă prin crearea unei solidarități de facto între țările europene , prin intermediul unei realizări concrete și în etape renunțându-se la încercările de a uni dintr-o dată statele Europei de Vest ;

să se pună bazele unei unificări economice , în prima instanță ,prin stingerea laolaltă a producției de bază , cărbune , oțel ;

să se înființeze o “ Înaltă Autoritate “, care să fie independentă de guverne , dar ale cărei decizii să fie obligatorii pentru acestea .

În opinia partizanilor integrării vest – europene , Declarația lui R. Schumann este considerată a fi prima abordare realistă a problemelor privind integrarea , ea rămânândpentru multă vreme”Charta integrării europene “.

Propunerile guvernului francez sunt amplu dezbătute și analizate de mai toate guvernele vest – europene , ele fiind urmate de aprinse discuții interguvernamentale pentru încheierea unui tratat ale cărui baze le-ar fi reprezentat principiile enunțate în Declarația lui Schuman. Rezultatele concrete încep să apară când principiile declarației mai sus amintite sunt acceptate de către 5 țări : Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. După ce acordul oficial al acestor state s-a dat, vor urma nouă luni de negocieri care au avut drept finalizare , semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Înfiițare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.

Evenimentul petrecut la 18 aprilie 1951 reprezintă primul și cel mai important pas spre ceea ce vom numi mai târziu U.E. Acest tratat reprezintă o victorie morală a tuturor statelor semnatare înpotriva voinței egocentrice și individualiste a propriilor guverne, el deschizând drum diplomației acolo unde se credea că rezolvarea e războiul.

Caracteristica principală a tratatului ar fi ca prin intermediul lui , statele semnatare transferă anumite puteri unei instituții, compusă din 9 membri, membri care au activitate independentă față de guvernele țărilor pe care le reprezintă.

Tratatul semnat la Paris a dus la crearea de organisme care să promoveze și să protejeze interesele statelor semnatare. Astfel amintim: Adunarea Comună, modelată după Parlamentul Consiliului Europei, un Consiliu de Miniștri (ce reprezenta interesele statelor membre) și nu în ultimul rând o Curte de Justiție.

Un eveniment demn de reținut este faptul că Anglia a refuzat încă de la început să participe la acest proiect, dar acest lucru nu a influențat desfășurarea ulterioară a evenimentelor.

Prin ratificarea tratatului, parlamentele celor șase țări și-au creat prima organizație supranațională cu caracteristici federale, pentru prima oară a fost înființată o autoritate europeană comună (CECO), căreia guvernele membre i-au transferat o parte din puterile lor suverane.

Se trece astfel de la Europa “cooperării” la Europa “integrării”, căutându-se astfel domeniile cele mai potrivite care să fie alăturate.

Ajungându-se în acest punct, Franța considera că cele mai potrivite domenii ar fi: transporturile și energia, în special energia nucleară. Germania federală și țările Benelux-ului opinează că cel mai potrivit segment îl reprezintă comerțul.

Printr-un memorandum prezentat pe 18 mai 1955, guvernul olandez sugerează că liberul schimb aplicat cărbunelui și oțelului să se extindă la toate produsele, punându-se accentul pe realizarea unei piețe comune a transporturilor și a energiei.

Ulterior prezentării acestui memorandum, miniștrii afacerilor externe ai celor 6 țări s-au întâlnit pe 1 și 2 iunie la Messina, unde au aprobat o rezoluție prin care consideră că a sosit momentul să se deschidă o nouă etapă pe drumul construcției europene, etapă ce putea fi realizată în primul rând în domeniul economic. Ei apreciază că trebuie continuat procesul de creare a Europei unite, în primul rând prin dezvoltarea instituțiilor comune și prin înființarea altora, prin fuziunea progresivă a economiilor naționale, prin crearea unei piețe comune și armonizarea politicii sociale, politică indispensabilă menținerii Europei pe locul pe careîl ocupă în lume.

Totodata, cei 6 miniștri au decis să organizeze o conferință interguvernamentală, care să studieze crearea unei uniuni vamale între cele 6 țări și a unei organizații comune pentru dezvoltare și utilizarea energiei atomice.

Conferința interguvernamentală s-a ținut la Bruxelles în iarna anilor 1955-1956, sub președinția lui Paul Henri Spaak, și în aprilie 1956 sunt prezentate guvernelor concluziile finale și modul în care uniunea vamală și exploatarea în comun a energiei atomice ar trebui organizată. Toate acestea au luat forma unui raport care a fost aprobat de către miniștrii de externe întruniți la Veneția în 1956, trecându-se apoi la elaborarea proiectelor de tratate, necesare pentru ca aceste propuneri să prindă viață. Conferința și-a reluat lucrările la Bruxelles în primăvara lui 1957, astfel că la 25 martie 1957 la Roma au fost semnate cele două documente: “Tratatul pentru înființarea Comunității Economice Europene” și“Tratatul pentru înființarea EURATOM”.

Sub aspectul instituțional cele două tratate sunt asemănătoare cu cel privind înființarea CECA, în sensul că prevăd organe: executive, parlamentare, judiciare și interguvernamentale.

Puterile organelor executive sunt însă mai reduse decât ale Înaltei Autorități, lipsindu-le și caracterul supranațional.

Aceste tratate au avut ca efecte: abolirea barierelor vamale, a restricțiilor cantitative și instituirea tarifului vamal comun.

În decursul anului 1957 cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele statelor membre și au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

Următorii pași spre U.E trebuiau făcuți în sensul unificării instituțiilor similare ale celor trei comunități europene, astfel principalele probleme erau depășite, singura preocupare pentru viitor fiind cooptarea de noi membri și continuareastrategiei de perfecționare și adaptare a instituțiilor deja existente.

1.2 Evoluția U.E.

1.2.1 Comunitățile și Europa Centrală și de Est.

Transformările radicale ce au avut ca scenă de desfășurare estul Europei la finele anilor ’80 au făcut din această regiune un partener de prim rang al U.E. Acordurilede comerț și cooperare economică încheiată cu TECE în 1988-1990 le-au succedat negocieri pentru încheierea unor cuprinzătoare acorduri de asociere, care au în intrat în vigoare în intervalul 1994-1996.

Statutul TECE de membrii asociați ai U.E reprezintă un jalon important în procesul de apropiere a celor două părți ale aceluiași continent, separate în mod artificial de mai multe decenii.

Obiectivul final al integrării TECE în structurile U.E a fost recunoscut formal de Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993): “Țările asociate care doresc acest lucru pot deveni membre ale U.E.,…, de îndată ce vor fi în măsură să-și asume obligațiile statutului de membru”. Principalele condiții ce trebuiesc satisfăcute de candidați la aderare se referă la : stabilitatea instituțiilor care garantează buna funcționare a democrației, supremația legii și drepturile omului; capacitatea de a prelua în întregime așa-numitul “acquis communitaire”: existența unei economii de piață funcționale și posibilitatea de a acționa în direcția îndeplinirii Uniunii Economice Monetare.

Aderarea TECE la U.E este un proces multiform și interactiv ale cărui coordonate vor depinde de modul în care cele două părți vor gestiona propriile lor tranziții. Pentru U.E, aceste coordonate au fost mai precis definite de Conferința Interguvernamentală începute în martie 1996 la Torino, ale cărei lucrări s-au încheiat la mijlocul anului 1997.

Negocierile formale cu TECE se bazează pe aplicarea prevederilor Acordurilor Europene și pe dialogul structurat dintre instituțiile europene și țările candidate. Comisia Europeană a elaborat o Carte Albă a preaderării destinată să orienteze și să sprijine pregătirea TECE pentru aderare, iar Consiliul European de la Cannes a împuternicit Comisia să inițieze consultări cu TECE asupra programelor acestora de punere în aplicare a recomandărilor cuprinse în Cartea Albă.

Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) a prevăzut posibilitatea începerii negocierilor de aderare în baza unor opinii formulate de către Comisia Europeană pentru fiecare țară europeană în parte.

Aceste documente sunt menite să evalueze fiecare progres făcut de TECE în pregătirea lor pentru accesiune. În acest scop, Comisia Europeană a transmis și a întocmit pentru fiecare țară candidată un cuprinzător chestionar asupra celor mai importante domenii care țin de "aquis communitaire”, în aprilie 1996.

Acordurile Europene cuprind numeroase prevederi destinate să pregătească aplicarea principiilor “celor patru libertăți” (libera circulație a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor și serviciilor). Aceste prevederi nu sunt însă exhaustive și nu pot determina progrese la fel de importante în toate domeniile. Ele sunt mult cupinzătoare în ceea ce privește libera circulație a bunurilor, schițează doar un cadru de pornire pentru liberalizarea circulației serviciilor și capitalurilor și nu abordează în mod concret problematica liberei circulații a persoanelor.

Cartea Albă a preaderării vine să completeze lacunele inerente ale acestor acorduri, al căror obiectiv era limitat.

Politica U.E de susținere a eforturilor de reformă întreprinse de TECE, absolut indispensabilă pentru atingerea unor performanțe economice care să le permită asumarea calității de membri ai U.E se bazează pe doi “stâlpi” importanți: promovarea comerțului reciproc și asistența tehnică și financiară acordată pentru TECE.

În ceea ce privesc schimburile comerciale dintre U.E și TECE, acestea au înregistrat o evoluție foarte dinamică după 1989. În relația cu primele 6 semnatare ale Acordurilor Europene (Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia și Ungaria), exporturile U.E au crescut în ultimii ani într-un ritm anual mediu de 22.3% iar importurile s-au majorat în medie, cu 18.3% pe an.

O contribuție însemnată la această dinamică și-a adus-o cadrul juridic mult ameliorat al relațiilor bilaterale. Acordurile Europene au drept obiectiv crearea unei zone de liber schimb în comerțul cu produse industriale între U.E. și fiecare stat asociat, cu toate că pentru produsele agricole, acordurile prevăd concesii pe o scară mai puțin extinsă. Faptul că regimul agricol prevăzut în Acordurile Europene este mai puțin liberal, trebuie pus pe seama faptului privind incertitudinile din evoluția regimurilor agricole ale ambelor părți, aflate într-un proces complex de restructurare. Acordurile prevăd însă acordarea reciprocă a unor concesii tarifare destul de semnificative, constând esențialmente din admiterea fără aplicare de taxe vamale sau cu taxe vamale reduse față de nivelul lor de bază, a unor cantități predeterminate de produse. Așa se prezintă relațiile dintre U.E. și țările din Europa centrală și de est după 1980, însă relația dintre Comunități și țările est-europene datează încă din anii ’60.

Pași concreți în sensul cooperării dintre Comunități și Est au început să se facă din noiembrie 1974 când, Comisia a propus un acord general de comerț cu fiecare membru al CAER , însă , cea care a pregătit terenul pentru relațiile oficiale dintre CE și membrii CAER a fost Declarația Comună din iunie 1988. Aceasta a avut drept consecință, deschiderea de misiuni diplomatice pe lângă Comisia Europeană . Rezultatele nu s-au lăsat prea mult timp așteptate și Ungaria a fost prima țară din est cu care s-au pornit negocieri în domeniul acordurilor comerciale și de cooperare.

În cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris din cadrul Grupului celor Șapte, la 14 iulie 1989, relațiile dintre Comunitățile Europene și Europa Centrală și Răsăriteană au căpătat o nouă dimensiune deoarece atunci s-a hotărât acordarea unui ajutor financiar Poloniei și Ungariei. Această misiune de coordonare a ajutorului a fost încredințată Comisiei CE. Aceste două țări nu au fost alese nemotivat, ele începuseră deja să pornească pe calea economiei de piață, devenind societăți deschise. În cadrul ajutorului din partea “G-24” acordat Poloniei și Ungariei, Comunitățile și-au cristalizat un mecanism propriu de ajutor, programul PHARE.

În prezent, pe lângă Ungaria și Polonia, de acest program beneficiază și țări ca Bulgaria, Albania, Cehia, Slovacia, Estonia, Lituania și Latvia.

După 1992, programul PHARE pentru Polonia, Ungaria și Cehoslovacia este continuatîn cadrul Acordurilor Europene, care reunesc cele trei țări cu CE, fiind semnate la Bruxelles pe 16 decembrie 1991. Acorduri similare sunt negociate cu Bulgaria și România, urmând a fi puse în aplicare.

Ziua de 9 noiembrie 1989 a adus o noua “problemă” pe ordinea de zi a CE,

deoarece zidul Berlinului s-a prăbușit și se punea întrebarea : “Ce o să se întâmple cu

RDG-ul?”. Datorită faptului că statele occidentale nu au fost niciodată de acord cu divizarea Germaniei, RDG-ul a fost integrat foarte rapid în C.E. (numai după câteva luni), integrarea lui venind ca un simplu gest reflex.

Faptul că CE era foarte implicată în procesul de reconstrucție la centrul și estul Europei reiese foarte ușor din acordurile comerciale și de cooperare pe care CE le-a încheiat între octombrie 1988 și martie 1991 cu Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, URSS, Bulgaria și România. Acestea fiind urmate în 1992 de acorduri negociate și cu țări din Balcani, inclusiv cu Albania. Aceste acorduri includeau: dispoziții comerciale, dispoziții de cooperare comercială și economică și stabilirea unui comitet comun cu rol de forum pentru consultări curente. Pentru a înlesni accesul la piață, Comunitățile au hotărât în 1989 să acorde un tratament special produselor importate din Polonia și Ungaria și să elimine ori să suspende restricțiile cantitative din data de 1 ianuarie 1990.

Măsurile au fost extinse ulterior și asupra importurilor din Cehoslovacia, Bulgaria și România, iar Albania și țările balcanice aveau să beneficieze de aceste avantaje din 1992.

Un rol deloc de neglijat îl va avea CECA care va contribui la restructurarea industriei de cărbune și oțel în Europa Centrală și de Est prin politica acordurilor de cooperare și al împrumuturilor. Astfel balanța totală a comerțului dintre Comunitate și Europa Centrală și de Est este în favoarea celor din urmă.

Acordurile încheiate între cele două părți mai sus menționate sunt mai multe decât niște simple acorduri de comerț și cooperare. Ele oferă cadrul instituțional necesar dialogului politic. Astfel un Consiliu de asociere va fi înființat în scopul constituirii unui forum pentru discuții asupra politicii externe.Cooperarea dintre Parlamentul European și partenerii săi din țările asociate se va realiza prin intermediul unor organisme comune prevăzându-se și o cooperare culturală. Orientarea statelor către un comerț reciproc liber este tot una din prevederile acordurilor. Țările semnatare având obligația să-și revizuiască domeniul prețurilor, subsidiilor , taxelor , politicile monetare , sistemul de comerț exterior,aducând astfel economiile lor în primul plan al competiției internaționale. Acordurile europene favorizează și legăturile economice , științifice , tehnice.

Zonele de cooperare cuprind domenii ca : agricultura ; industria și tehnologia ; pregătirea profesională ; cercetarea și știința ; energia ; minele ; transporturile ; telecomunicațiile și chiar mediul înconjurător .

În perioada 1991 -1993 , UE a semnat Acorduri de asociere cu șase țări din Europa Centrală și de Est : Polonia , Ungaria,Republica Cehia , Slovacia , România și Bulgaria. Prevederile acordurilor au fost în întregime aplicate în cazul Poloniei și Ungariei în anul 1994 , iar celelalte patru state în anul 1995.

Întrunirea de la Essen din decembrie 1991 a Consiliului European a fixat mijlocul anului 1995 ca data pentru încheierea de Acorduri de asociere cu Republicile Baltice și Slovenia , lucru deja concretizat în acest moment .

Acordurile europene deschid calea țărilor asociate către obținerea calității de membru al Uniunii în cele din urmă. Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a confirmat posibilitatea țărilor democrate din acest cadru geografic al Europei de a deveni membru al UE , după ce își asumă obligațiile economice și politice impuse de calitatea de membru .

Un caz concret este acela al Ungariei și Poloniei care având deja calitatea de membre asociate și-au depus deja cereri oficiale de aderare .

În acest sens , la întrunirea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994 șefii de stat și de guvern , din țările membre ale U.E. au adoptat o strategie de pregătire a țărilor asociate în vederea accederii lor la statutul de stat membru U.E. Nu au stabilit nici o dată pentru aderare , dar au hotărât ca negocierile propriu-zise în vederea aderării ar putea începe imediat ce ia sfârșit conferința interguvernamentală de revedere a Tratatului de la Maastricht.

Conferința la vârf de la Essen a inclus și Republicile Baltice și Slovenia pe lista țărilor candidate , cu toate că la acea vreme ele nu încheiaseră Acorduri de asociere cu U.E.

În concluzie, trebuie reținut faptul că strategia elaborată are în vedere micșorarea decalajului dintre țările asociate și U.E. pentru pregătirea primirilor în scopul integrării pe piața internă a Uniunii.

Această pregătire este ajutată printr-o serie de măsuri menite să promoveze integrarea cum ar fi : dezvoltarea unor elemente în infrastructura în transporturi, în energie, în mediu , în tehnologie , precum și cooperarea în politica externă și de securitate în domeniul justiției și al afacerilor interne.

Prin condițiile puse de C.E. și prin intermediul acestor acorduri care vizează toate segmentele sociale și industriale, C.E. urmărește să aducă și țările din această parte vitregită a Europei la un nivel aproximativ egal cu statele sale din Vest.

1.3 Instituțiile U.E.

1.3.1 Prezentare generală

Ceea ce deosebește U.E de celelalte organizații internaționale este structura sa instituțională unică.

În spiritul tratatelor constitutive , statele membre abandonează măsurile , tendințele suverane în favoarea unor instituții independente care să reprezinte în același timp și interesul national, dar și interesul comun. Astfel instituțiile se completează una pe alta, fiecare având un rol bine determinat în procesul de luare a deciziilor.

Având în vedere terminologia specifică tratatelor, numai cele patru organe întrunesc criteriile necesare pentru a putea fi numite instituții, o Adunare (Parlamentul); un Consiliu; o Comisie și o Curte de Justiție, la acestea adăugându-se și Curtea de Conturi (după Tratatul de la Maastricht).

În cadrul Comunităților, puterea legislativă este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Adunarea putând contesta Comisia , dar Comisia este executivă.

Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.

Conformarticolului 4 din Tratatul instituind C.E.E. cele patru instituții comunitare sunt :

a.Consiliul – instituție cu atribuții decizionale

b. Comisia – organ executiv

c.Parlamentul -este instituție cu atribuții de control

d.Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională.

a. Consiliul are sediul la Bruxelles și întruchipând interesele naționale asigură integrarea în sistemul comunitar atât a statelor membre , cât și a guvernelor acestora.

Consiliul European a fost înființat în 1974 de către șefii de stat și de guvern, deoarece aceștia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniștrii lor de externe și cu președintele și un vice-președinte al Comisiei Europene. Studiul materiei cu privire la Consiliul European se găsește în articolul 1 al Actului Unic European și în articolul 8 al Tratatului de la Maastricht.

Nefiind prevăzut în tratatele institutive ale C.E. Consiliul European a cunoscut o evoluție începând cu anul 1975 , când s-a semnat pentru prima oară în această formulă la Dublin și până în zilele noastre, ajungând să fie unul dintre cele mai importante organisme U.E.

Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul European este cel ce va oferi dinamica necesară dezvoltării europene și cel ce va trasa liniile politice cele mai importante ale acesteia. Are competențe îndeosebi în domeniul cooperării politice, la nivelul comunităților și nu numai, dar și în domeniul construcției comunitare .

b. Comisia este cel de-al doilea organ instituțional care, în sistemul Tratatului C.E.C.A. s-a numit ”Înalta Autoritate “ și urmărește ca scop principal pe acela de a asigura Comunității identitatea sa proprie. Pune în valoare interesele comunitare, mai presus de cele ale statelor membre , exprimând practic interesele fiecărei Comunități în parte .

Deci, Comisia Europeană este elementul executiv al Comunităților și este compusă din 20 de membri care au un statut de independență față de guvernele naționale cu toate că sunt numiți de acestea .

Repartiția celor 20 de locuri ale Comisiei între cele 15 state se face după cum urmează: Franța, Germania, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Spania dispun de câte 2 locuri, urmând ca Belgia, Danemarca, Olanda, Grecia, Austria, Portugalia, Finlanda și Suedia să-și desemneze câte un singur membru .

Comisia europeana funcționează reunindu-se o dată pe săptămână și ori de câte ori este necesar. Ședințele Comisiei nu sunt publice, iar în ceea ce privește desfășurarea lor deosebim două proceduri speciale : procedura scrisă și procedura orală.

Rolul Comisiei ar fi sintetizat după cum urmează :

-asigurarea respectării prevederilor tratatelor comunitare ;

-inițiativa legislativă, sub forma propunerilor de regulamente șidirective ;

-chemarea în judecată a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare .

c.Parlamentul European pune la dispoziție un for democratic pentru dezvoltare, el are de asemenea un rol foarte important în procesul legislativ.

După depășirea mai multor obstacole de ordin tehnic și politic, la 20 septembrie 1976, Consiliul a fost în măsură să adopte “Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare“ cu sufragiu universal direct. Realizarea acordului asupra numărului de reprezentanți ce compun Adunarea și repartizarea între diferite state membre a fost destul de dificilă. Astfel de la ultima lărgire (01.01.1995), Parlamentul European numără 626 de membri.

Adunarea își stabilește singură regulamentul interior, capacitatea folosită este nu numai pentru a organiza funcționarea internă, ci și pentru a optimiza condițiile de exercitare a puterilor sale și a relațiilor cu alte instituții.

În cadrul lucrărilor Adunării, ca și în domeniul relațiilor externe, Președintele joacă un rol determinant .

Parlamentul are în compunerea sa comisii permanente și temporare care urmăresc problemele în detaliu și pregătesc avizele pe care le cere Consiliul, ca și rezoluțiile de inițiativă ale Parlamentului .

Parlamentul este singura instituție căreia i-au sporit considerabil puterile atât prin modificarea formală a tratatelor institutive, dar mai ales prin acordurile interinstituționale. Redactorii Tratatelor de la Roma îi stabiliseră în special “competențe de control și deliberare”. În prezent, Parlamentul European a reușit să obțină, pe lângă competențe bugetare, și un rol important în materie legislativă și de relații externe.

Parlamentul este primul atribut al puterii, el deținând controlul politicii având putere bugetară, în materie legislativă, în materie de relații externe. Prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărât, de asemenea, ca mandatul Parlamentului să coincidă cu cel al Comisiei.

d. Curtea de Justiție are sediul la Luxemburg și are în compunere 15 judecători și 9 avocați.

Rolul Curții este acela de aasigurainterpretarea și implementarea normelor de ordin juridic ale comunității în deplină concordanță cu litera de bază a tratatelor. Aceasta a fost concepută ca un organism comun al C.E.C.A., C.E.E.S.I., C.E.E.A., atât pentru rațiuni de ordin practic , cât mai ales pentru facilitarea unității de aplicare și interpretare a tratatelor și pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre Comunități.

Așa cum am menționat mai devreme, Curtea este astăzi formată din 15 judecatori și 9 avocați generali , și unii și ceilalți sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre .

Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot secret, președintele Curții de Justiție, pentru un mandat de 3 ani care poate fi reînoit. Președintele conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Camera Consiliului.

Curtea de Justiție este organul jurisdicțional comun al celor 3 organizații al integrării vest –europene, dar are competențe specifice și îndeplinește atribuții proprii fiecărei Comunități în conformitate cu tratatul institutiv.

Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicție internațională, este obligată să tranșeze litigii și între particulari, persoane fizice sau juridice resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau între particulari și organele comunitare.

1.3.2 Consiliul de Miniștri

Are o poziție interguvernamentală, fiind principalul organ cu atribuții în materie decizională ce aparține comunităților europene. Consiliul reprezintă toate statele membre , el exprimând totodată, legitimitatea comunităților Consiliului Comunităților Europene. Consiliul de Miniștri nu trebuie confundat cu Consiliul European format din șefii de state și de guverne , acesta din urmă fiind un organ politic, și cu atât mai mult nu trebuie confundat cu Consiliul Europei .

Consiliul își desfășoară activitatea pe suportul legislativ dat de mai multe tratate, aici trebuie să reținem mai ales Regulamentul interior elaborat în baza articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles. Consecințele de natură juridică ce decurg din prevederile conform cărora : “Consiliul se constituie din reprezentanții statelor membre și fiecare guvern deleagă în Consiliu pe unul din membrii săi’’ sunt următoarele :

numai persoanele având calitatea de membri ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliu ;

nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu ;

fiecare stat poate să desemneze numai un membru în Consiliu.

Funcționarea Consiliului ridică trei probleme ce ar trebui să ne rețină atenția. Acestea sunt : problema președinției, a modului de deliberare și a existenței organelor auxiliare. Astfel, președinția Consiliului este asigurată, prin rotație, de fiecare stat membru, pentru o perioadă de șase luni în ordinea fixată prin ultimul act de adeziune.

Mai multe decât tratatele, care nu-i conferă decât responsabilități secundare și procedurale, găsim dezvoltările practice care au dat un statut veritabil președinției.

Rolul președinției s-a întărit treptat pe măsura înmulțirii “Consiliilor specializate“ și, de asemenea, prin relațiile din cadrul comisiei ca “ajutor de compromis”. Rolul extern se dezvoltă în raporturile cu Adunarea, ca și în domeniul relațiilor externe.

În jurul Consiliului gravitează mai multe organe auxiliare, care completează activitatea consiliului, punând accentul pe diferite domenii de activitate. Menționăm aici Secretarul General al Consiliului, care asigură suportul logistic al acestuia și Comitetul Reprezentanților Permanenți.

Pe lângă acestea există și alte organe auxiliare cum ar fi: grupurile de experți – Comitetul special pentru agricultură ; Comitetul pentru vize ; Comitetul regiunilor ; Comitetul monetar și Comitetul economic și social .

Consiliul se reunește la convocarea Președintelui sau la solicitarea făcută de unul dintre membri.

Reuniunile Consiliului au loc cu ușile închise, numai membrii comisiei având acces și drept la cuvânt. Deciziile Consiliului nu pot fi luate decât de miniștri.

Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituțiilor Comunităților europene prin Tratatul de la Maastricht din 1992, alături de celelalte 4 organisme principale. Până atunci o regăsim între organele complementare comunitare cu caracter tehnic. Este o instituție care, prin activitatea pe care o desfășoară, urmărește scopuri financiare, realizează controlul financiar.

Ca organ , acesta este format din 15 membri, numiți pe o perioadă de 6 ani, de către Consiliu cu unanimitate de voturi după consultarea Parlamentului. Membrii Curții trebuie să fi aparținut sau să fi exercitat atribuții în cadrul instituțiilor financiare de control financiar având pregătirea în domeniu. Fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de activitate, diviziunea riguroasă a muncii răspunzând întrutotul caracterului colegiului instituției. Pentru o mai bună funcționare, Curtea de Conturi își alege dintre membrii săi un președinte pe un mandat de trei ani, mandat ce poate fi reînnoit.Competențele Curții sunt foarte largi, ea ocupându-se cu examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și a tuturor cheltuielilor. Totodată , Curtea își exercită controlul pe domenii și asupra instituțiilor și statelor membre în măsura în care acestea au beneficiat și au folosit fondurile comunitare. De asemenea, Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor. Pentru a-și realiza cu succes deplin atribuțiile ce îi revin și pentru a-și onora obligațiile față de Comunități, Curtea de Conturi nu neglijează colaborarea cu alte instituții internaționale similare și cu organismele de control.

CAPITOLUL II

SUVERANITATEA ROMÂNIEI ÎN PERSPECTIVA
INTEGRĂRII EUROPENE

2.1 Influențele Uniunii Europene asupra suveranității politico-economice României

Ipoteza de la care pornim, verificată deja în extinderile de până acum ale Uniunii, e că sistemul și-a pus amprenta asupra noilor intrați într-o mai mare măsură decât au reușit noii membri să modifice sistemul. Logica clubului european a fost că ultimii veniți trebuie să adopte acquis-ul comunitar, așadar să se supună regulilor deja uzitate și să intre într-o logică instituțională prestabilită. Au fost, însă, și cazuri în care un stat a reușit să impună o normă, o instituție sau un concept Uniunii, atunci când acestea nu existau în legislația europeană sau erau mai bune, mai practice, mai coerente și mai democratice în sistemul legislativ al statului respectiv. Un exemplu de acest fel îl constituie promovarea de către statele nordice a modelului "avocatului poporului", renumita instituție a Ombudsman-ului, un adevărat protector al intereselor cetățeanului în fața abuzurilor administrației sau altor instituții de stat. Rigurozitatea financiară germană și-a pus amprenta asupra Băncii Centrale Europene. Franța a impus la nivel european sistemul reprezentării și negocierii intereselor între grupurile patronatului, sindicatelor și terțelor interese reunite sub tutela Comitetului Economic și Social de la Bruxelles, copie fidelă a organismului similar francez. Apoi, vocea fiecărei țări este ascultată, iar majoritatea deciziilor în forurile europene se iau prin consens. De fapt, procesul decizional în Uniune este o negociere continuă între interesele generale și cele naționale care țin uneori doar de anumite chestiuni, pe moment în atenția unor State Membre.

România nu va putea eluda această logică a clubului. Influențele pe care ea le va „suferi" în procesul de aderare și integrare în Uniune vor depăși cu mult posibilitățile ei de a-și impune punctul de vedere. Și totuși, România va trebui să-și proiecteze o identitate proprie în Uniune iar, în cazul în care anumite sectoare din domeniile politic, economic sau social, sunt mai dezvoltate decât în Uniune, să încerce să le susțină astfel încât UE să copieze la nivel continental aceste modele românești. Dar oare există aceste atuuri? Vom încerca, spre finalul acestui capitol, să identificăm câteva avantaje pe care România va putea să-și construiască o ofertă făcută Uniunii.

În primul rând, România va trebui să adopte o abordare modernă a suveranității și să realizeze că partajarea atributelor suveranității cu Uniunea este un câștig mult mai mare în comparație cu transferarea unor puteri ce țin de controlul activităților economice sau comerciale către instituțiile de la Bruxelles. Accentul va cădea pe componentele politico-economice ale suveranității. Alegerea pe care o are de făcut puterea în România, și pe care trebuie s-o explice corect populației, este între a continua să rămână în afara jocului, calendarului și geografiei decizionale europene, sau să participe prin negocieri – care presupun și adoptarea unor măsuri contrare planurilor României – la construcția europeană în care își poate face auzită vocea.  

Provocarea e de o importanță deosebită, tocmai pentru că ar duce la schimbarea mentalității actuale a românului – construită diacronic pe conflictul dintre preluarea tardivă, de multe ori incorectă, a influențelor externe și tradiționalismul prost înțeles – cu una a atingerii obiectivelor prin compromisuri și negocieri neîntrerupte, într-un cadru mult mai larg și cu mai multe posibilități de afirmare și influență. Cu alte cuvinte, trebuie să aibă loc o translație de la logica „rezistenței seculare împotriva cotropitorilor" la o „proiectare a influenței naționale la nivel european". În acest sens, un punct de pornire ar trebui să fie tratarea problematicii integrării europene cu maximă seriozitate și la nivelul politicilor interne. Integrarea României în Uniune ține de întreaga societate, de afacerile interne ale țării, și nu de agenda Ministerului de Externe.

Apelurile UE cu privire la continuarea privatizării și a reformei (ca să nu mai amintim aici aceleași partituri aproape inutil repetate de FMI și Banca Mondială) au fost și ele rezolvate în tipicul românesc al lui: "da, da, vom face, vom rezolva, cât mai curând, dar fără să ne pripim".  

Momentul 1995, când a intrat în vigoare Acordul European semnat cu Uniunea, ar fi trebuit să se constituie într-un semnal de alarmă pentru guvernanți. Influențele europene începeau să se facă simțite, iar calendarul colaborării intra de acum într-o logică a termenilor limită până la care România trebuia să permită implementarea celor patru libertăți fundamentale de care am vorbit în capitolele anterioare. Cu alte cuvinte, începea numărătoarea inversă a liberalizării serviciilor, circulației persoanelor și comerțului cu Uniunea și a concurenței directe cu o piață mult mai rentabilă și mai eficientă decât cea a unei foste țări comuniste în care statul dorea să facă totul, de la producție, la comerț și la normativizarea cadrului general. Liberalizarea graduală a exporturilor și importurilor între cele două piețe a scos la iveală foarte repede incapacitatea României de a concura Uniunea, în toate sectoarele.

Incoerența politicii economice a României în anii 90 a accentuat și mai mult discrepanțele: România nu și-a identificat nici o industrie drept posibil avantaj comparativ pe Piața Unică și nu a investit strategic în nici un sector pe care să-l dezvolte în vederea integrării în Uniune. Nici cea mai simplă lecție din viața cotidiană a Uniunii nu a fost învățată sau măcar înțeleasă. Și, în plus, criticile sau observațiile care veneau din partea Uniunii, insistând pe reforma economiei, erau privite fie cu indiferență, fie cu adversitate, pentru că erau considerate "amestec din afară în treburile interne ale României". La fel au fost tratate și observațiile din Rapoartele Anuale ale Comisiei, pe care acest organism le-a emis după începerea negocierilor pe capitole cu România.

Am insistat asupra economicului deoarece acest sector va fi în continuare principalul instrument al influențelor europene asupra României. E de altfel normal, atâta vreme cât Uniunea însăși a fost creată pornind de la cooperarea economică. Deja comerțul României cu Uniunea reprezintă principala acțiune economică externă. La ora actuală circa 70% din exporturile românești sunt destinate Uniunii135, iar peste 65% din importuri au ca proveniență UE. Gradul de integrare va crește pe măsură ce România va adopta acquis-ul comunitar în domeniile standardizării, calității produselor și liberalizării complete a schimburilor comerciale, care va avea loc la începutul anului 2003. Însă adoptarea acquis-ului va determina ce, cum și cât va produce România pentru UE.

Analiza Rapoartelor și inițiativelor Uniunii de a ajuta România merită o abordare pe larg. Vom începe cu un exemplu din cea de a doua categorie. Încă din 1999 a existat o inițiativă pornită de la nivelul Comisiei, prin care Gunter Verheugen, Comisarul pentru Extindere, propunea

2.2 Efecte politice ale globalizării și modernizării.

Sursa principală a unui euroscepticism difuz în rândul populației, exprimat în cel mai bun caz în indiferență politică, este dată de faptul că "România actuală este țară săracă, odată ceaproape 70% dintre locuitorii săi sunt săraci, comparativ cu cei din țările dezvoltate și mediudezvoltate". În acest context, după cum remarcă și Jozsef Borocz, una din ironiile procesului de negociere este aceea că, după zece ani de liberalizare extremă a economiilor est-europene, UE impune revenirea la sisteme de securitate socială, anterior demantelate datorită presiunilor globalizării neo-liberale. Această tendință critică la adresa consecințelor negative ale tranzițiilor est-europene, orientată social, găsește de această dată o nișă și pe plan extern,datorită „înmuierii consensului Washingtonian" și recunoașterii de către principalele organisme economice mondiale a necesității stabilirii în Europa de Est a unor standarde sociale minime, pentru asigurarea unei creșteri economice susținute.  Efectele sociale negative ale tranziției nu trebuie însă atribuite numai presiunilor neo-liberale externe, ci și unui anume gen de conservatorism intern, identificat cel mai clar de către Mihaela Miroiu. Anarhia socio-economică a fost efectul conservatorismelor românești însumate, având ca obiectiv un model abstract al unui Occident inexistent. Punctul de plecare în dezvoltarea și impunerea acestui tip de conservatorism cu efecte sociale, îl constituie, în opinia autorilor, genul de revoluție în Europa de Est, așa-numitele "revoluțiile conservatoare", după formula lui Ralf Dahrendorf . Dacă obiectivul revoluțiilor din 1989 a fost într-adevăr, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient, restaurarea unei stări de fapt pre-comuniste, odată cu racordarea la sistemul economic mondial, atunci delimitarea conservatorismelor românești în categorii cum ar fi conservatorismul deschis și cripto-conservatorismul nu se justifică181. Urmând criteriul lui Ralf Dahrendorf, ambele tipuri de conservatorism, și cel deschis, care dorește o reformă moderată, și cel „cripto", care dorește păstrarea standardelor occidentale, au în fapt aceleași consecințe și același obiectiv. În continuare vom analiza impactul social al conservatorismelor românești, cu accent asupra posibilelor efecte nedorite ale acestui tip de ideologie mascată asupra apropierii reale a României de standardele UE.

Dacă așa-numitul neo-comunism a fost îndeosebi analizat până în prezent drept tendință conservatoare care frânează reforma și prin aceasta blochează integrarea, acest tip de analiză este în mod evident în contrast cu realitatea politică actuală, când acest gen de curent gerează procesul de negociere a României cu UE. Unde anume trebuie deci căutată eroarea de analiză? S-a schimbat atât de radical curentul neo-comunist, sau catalogarea sa ca atare a fost o eroare de la bun început? Ce este mai grav, această analiză, furată de retorică și de reducerea fenomenului comunismului românesc la stalinismul anilor 50, a ignorat prezența unui fenomen comun în Europa de Est, și anume apariția unei clase tehnocratice din rândurile generației tinere a partidului comunist, care nu mai poate fi catalogată drept stânga și care, cel puțin în Ungaria, a devenit partenerul natural al organismelor europene, preferat dreptei, care devine din ce în ce mai mult promotoarea unui conservatorism naționalist. Dacă în România ar fi existat numai dizidenții izolați ca alternativă la puterea comunistă, această nouă clasă managerială n-ar fi trebuit să apară.  

Conflictul între generații în cazul elitelor provenite din fostul partid comunist a devenit clar în cazul României abia în urma alegerilor din 2000, la fel și împărțirea „bipolară" artificială a scenei politice românești. Pentru analiza noastră, elementul esențial este că nu trebuie să ne așteptăm la măsuri sociale spectaculoase din partea acestei noi clase manageriale, care se prezintă încă sub eticheta de stânga. Dar, în mod paradoxal, deși obiectivul principal urmărit este aderarea la UE, tipul de reforme necesare au consecințe sociale semnificative, care ar putea avea efecte negative tocmai asupra aderării la UE. Nici măcar nu este în întregime vina acestei noi clase, ci mai degrabă a incoerenței interne a UE în probleme sociale, manifestă în documentele Comisiei Europene.

Aceleași consecințe sociale negative le generează un alt tip de conservatorism, o formă derivată a conservatorismului românesc tradițional al elitelor din fostul regat, caracterizat în general de distanță, chiar indiferență față de populație. Acest tip de conservatorism este, după analiza Mihaelei Miroiu, "tendința cripto-conservatoare în raport cu standardele democrațiilor liberale avansate, care conțin proiecte de emancipare, dar hrănesc tendințele de excludere sau marginalizare socială a unor categorii de oameni". Această tendință dusă la extremă generează elitism, dublat de iresponsabilitate față de masa largă, o tendință antebelică remarcată de mulți analiști ai fenomenului modernizării în România secolului al XlX-lea.

2.3 Suveranitatea juridică în România

Schimbarea în acest domeniu trebuie să plece de la înțelegerea de către juriști și politicieni a faptului că natura suveranității juridice pe continent a suferit unele schimbări și că noțiunea absolutistă gen suveranitate westfalică sau chiar cea de secol XIX este de mult depășită. Primii trebuie să explice noile concepte studenților și mediului academic, ceilalți au sarcina mai grea a aplicării noului concept în realitățile politico-economice ale societății.

O concentrare asupra atributelor externe și interdependente ale suveranității este absolut necesară. La fel, o mai bună conștientizare a faptului că dreptul internațional și cel european trebuie aplicate și respectate în România. Sistemul juridic național trebuie să permită pătrunderea influențelor europene pentru a adapta societatea la prezentele cerințe pentru a deveni membru al Uniunii.

Tendința de a pune semn de egalitate între cele trei categorii – suveranitate a poporului, suveranitate națională și suveranitate de stat – poate avea, dintr-un anume unghi de vedere, consecințe contrare adevărului și periculoase pentru democrație. Astfel, când într-o constituție se vorbește de "limitarea suveranității", nici într-un caz nu am putea înțelege limitarea puterii poporului. Limitarea nu apare cu privire la popor, ci la competențele privind conducerea acestuia, competențe tradițional etatice, dar care azi pot fi, cum precizam mai înainte, exercitate de stat, delegate de acesta pe seama structurilor comunitare sau exercitate în comun la cele două nivele – ale statului și ale Uniunii Europene.

De altfel, din practica actuală atât a Uniunii Europene, cât și a Consiliului Europei, ni se impune cu valoare de axiomă "mondializarea" drepturilor omului, pe de o parte, și restrângerea, limitarea "drepturilor" statului, a competențelor sale, pe de altă parte. Dar, această restrângere trebuie privită mai întâi ca o consecință a manifestării suverane de voință a statelor ce formează Uniunea Europeană, care numai astfel pot realiza și perfecta integrarea în cât mai multe domenii.  

În al doilea rând, dacă nu pierdem nici o clipă din vedere faptul că "orice putere vine de la popor, de la națiune", va trebui să anvizajăm fenomenul de care vorbim, nu ca pe o partajare a suveranității de stat și nici ca o limitare a ei, ci de o altă manieră, care ține, după părerea noastră, și de demnitatea popoarelor și de adevăr. Tot ce s-a realizat și urmează a fi perfectat pe planul integrării europene presupune exercitarea în comun a atributelor suveranității de stat și exercitarea unor astfel de atribute de către instituțiile Uniunii Europene, ca urmare a delegării lor de către statele naționale. În felul acesta, afirmăm un adevăr: națiunile integrate rămân suverane; ele vor decide dacă vor înainta pe drumul integrării până la federalizare sau dacă vor acționa într-un alt sens. "Suveranitatea" este un drept natural. Este un drept imprescriptibil și inalienabil. Acest drept poate fi "confiscat" temporar, dar titularul poate oricând să-l revendice.

2.4 Influențele UE asupra juridicului

În primul rând, România va trebui să modifice o serie de acte normative, începând cu a sa Constituție, pentru a insera în dreptul intern principiile de bază din teoria dreptului comunitar: -întâietatea dreptului comunitar asupra dreptului intern; aplicarea și efectul direct al normelor europene; egalitatea între cetățenii Uniunii și solidaritatea între Statele Membre.

Una dintre primele probleme care trebuie abordate este introducerea în Constituție a recunoașterii primatului dreptului european și a aplicabilității sale directe. Supremația dreptului comunitar impune autorităților Statelor Membre să se abțină de la adoptarea unor norme care ar contraveni dreptului comunitar, iar dacă astfel de acte normative sunt în vigoare Statele Membre trebuie să le modifice pe toate cele care contravin dreptului comunitar și să nu mai adopte astfel de acte! Apoi, un alt aspect ar fi acela al recunoașterii posibilității delegării exercițiului anumitor competențe naționale către nivelul Unional . Pentru aceasta e necesar ca autoritățile române din diferite domenii de activitate să cunoască în profunzime munca Uniunii pentru a ști ce și mai ales cât trebuie delegat Bruxellesului.

Recunoașterea celor patru libertăți fundamentale atestate de tratatele europene trebuie și ea statuată în lege pentru a permite Libera Circulație a Mărfurilor, a Persoanelor, a Capitalurilor și a Dreptului de a desfășura Servicii și în România. În acest sens, o primă modificare ar trebui adusă, de exemplu, în normele care statuează profesia avocatului în România, permițând colegilor din UE să pledeze în fața curților românești, de altfel o cerere amintită în Rapoartele de țară privind România, din 2000 și 2001, pe care Comisia le-a făcut publice.

Din seria modificărilor pe care le vor suferi atât Constituția cât și alte legi ale țării ar trebui să amintim aici garantarea dreptului oricărui cetățean european de a alege și de a fi ales în funcții publice naționale și locale în România, în cazul în care se stabilește aici; garantarea dreptului oricărui european de a achiziționa imobile și terenuri oriunde în România; garantarea proprietății private; modificarea Codului Penal și a Codului de Procedură Penală în sensul clarificării prerogativelor Procurorilor; adoptarea unor tarife vamale externe pentru terțe state, în conformitate cu politica europeană; favorizarea la consum a produselor de origine europeană; etc.

De asemenea, vor trebui transpuse în legislația românească și celelalte principii care se regăsesc în acquis, și anume principiul subsidiarității, principiul proporționalității, principiul răspunderii Statelor Membre ale Comunității față de naționalii lor pentru încălcarea dispozițiilor de drept comunitar, etc. Dintre toate acestea, principiul subsidiarității stă la baza funcționării UE și explică cel mai bine relația dintre Uniune și instituțiile sale, pe de-o parte, și între Uniune și Statele Membre pe de alta. Astfel, și România va delega Uniunii doar acele competențe prevăzute de tratate și care pot fi rezolvate mai bine prin acțiunea directă a instituțiilor europene. Principiul afirmă că rezolvarea oricărei probleme trebuie făcută la nivelul cel mai apropiat cetățeanului și numai în cazul în care acest lucru este imposibil să se apeleze la forul superior, în cazul nostru, Uniunea. Pentru români este foarte important să înțeleagă că Uniunea nu le va face ordine în satul sau în orașul de reședință, dar le va permite ca, în cazul în care au fost nedreptățiți de autoritățile naționale, să fie protejați de drepturile conferite prin tratatele europene, iar autoritățile române vor fi în final obligate să aplice decizia Curții Europene de Jusitiție. Referitor la principiul proporționalității, România va trebui să-și adapteze mijloacele folosite de autoritățile naționale la obiectivele concrete urmărite pe baza prevederilor comunitare .

Constituțiile statelor europene au reprezentat cel mai propice cadru pentru definirea și afirmarea suveranității ca normă de drept intern, iar Carta ONU și tratatele internaționale și europene au conferit noi valențe acestei norme în dreptul internațional, respectiv, european.

Astfel, constituțiile europene stabilesc că suveranitatea (unele adăugând și sintagma "națională"), sau puterea, aparține poporului. Regăsim aceste afirmații în constituțiile Spaniei, Franței sau Suediei.

În accepțiunea altor constituții, suveranitatea aparține națiunii, așa cum apare formulat în textele românesc și belgian. Instituțiile sunt chemate apoi să reprezinte poporul, apărându-i această suveranitate pe care tot ele au construit-o, legiferat-o și afirmat-o. Pentru a servi cât mai bine interesele poporului, într-un sistem democratic, puterea trebuie să-și împartă atribuțiunile în consacrata triadă a Executivului, Legislativului și puterii Judecătorești. În doctrina Revoluției franceze toate aceste puteri erau considerate fracțiuni ale suveranității naționale. Jean Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social, că "suveranitatea este inalienabilă și indivizibilă", dar recunoștea apoi că politicienii "neputând împărți suveranitatea în principiul ei, o împart în obiectul ei, o împart în forță și voință, în putere legislativă și în putere executivă, în drepturi de impozite, de justiție și de război, în administrație interioară și în puterea de a trata cu străinul; uneori confundă toate aceste părți, alteori le separă".

În dreptul internațional statul suveran este primul subiect de drept în ordinea importanței.

Statul are competențe legale exprimate în sens material și formal . Cele materiale sunt în primul rând de ordine interioară și țin de suveranitatea internă, și anume capacitatea de a-și organiza puterea sa politică, sistemul său economic și social . Competențele în sens formal se referă la jurisdicția statului și capacitatea sa de a acționa în vederea garantării respectării regulilor juridice edictate de el.

Apoi, statele au o competență personală care se manifestă în acțiunea lor față de proprii cetățeni, în vederea reglementării statutului cetățeniei, protecției lor în străinătate și acordarea corelativă a drepturilor și obligațiilor. Totuși, cea mai accentuată dintre competențe a fost cea teritorială, acea putere generală, deplină și exclusivă asupra gestionării teritoriului unui stat.  

Pentru controlul teritoriilor s-au dus războaie, s-au făcut alianțe, s-au promovat tratate de pace, s-au creat instituții internaționale. Până la inovația Uniunii Europene, competența teritorială părea a fi cel mai drag atribut al suveranității statelor europene, exercitat atât pe continent cât și în multe colțuri ale lumii. Autonomia în abordarea acestor competențe conferă statelor dreptul a decide singure asupra folosirii lor. Ca atare, nu se exclude posibilitatea ca statele să delege unele competențe sau materializarea lor, din proprie inițiativă și voință, potrivit angajamentelor asumate prin tratate. Este și calea pe care au ales-o statele Uniunii Europene când au hotărât că unele atribute pot fi servite mai bine prin efortul comun, realizat sub tutela instituțiilor europene. Ne vom referi mai târziu la acestea, explicând și rațiunile care au dus la demersurile amintite.

Trebuie reținut, însă, că pentru statele europene teoria suveranității se bazează pe binomul drepturi/obligații. În virtutea conținutului teoretic acceptat de europeni și de comunitatea internațională, statele au dreptul la o personalitate internațională, dreptul de a li se respecta integritatea teritorială și dreptul la autoapărare, dreptul de a-și stabili singure regimul social politic, dreptul de a-și folosi resursele, de a-și stabili sistemul economico-social și legislația, dreptul de a-și conduce în mod liber relațiile cu alte state, dar și obligațiile corelative de a respecta personalitatea internațională a celorlalte state și suveranitatea acestora și de a-și îndeplini cu bună credință obligațiile internaționale.

Abordarea din dreptul internațional a căutat și o identificare a suveranității cu independența. O speță a Curții Permanente de Arbitraj consființea chiar această similitudine: "Suveranitatea în relațiile dintre state înseamnă independență. Independența în legatură cu un teritoriu este dreptul de a exercita asupra acestuia funcțiile statului, cu excluderea (drepturilor) oricărui alt stat" . Pornind de la independență ca precondiție a suveranității, aceasta din urmă, odată recunoscută, devenea garant al celei dintâi . Recunoașterea calității de stat independent și suveran avea loc numai la întrunirea cumulativă a trei condiții constitutive: entitatea să aibă teritoriu, populație și guvern. Trebuie remarcată și aici preeminența politicului, care declanșa procedurile juridice de recunoaștere a unui nou stat, instrumentul fiind deseori folosit discreționar de monarhii sau guvernele unor țări europene.

Un alt pilon al suveranității juridice îl constituie egalitatea în drepturi a statelor în relațiile internaționale, introdusă de Vattel prin Le droit de gens, publicată prima dată în 1758. Respectarea egalității suverane s-a dovedit a fi cea mai eficace modalitate de protejare a suveranității statale în sistemul internațional.

Dreptul internațional cunoaște noi dezvoltări în secolul XX, cu precădere după cel de-al Doilea Război Mondial. Este perioada în care apar organizațiile internaționale ca noi subiecte de drept, iar multitudinea tratelor internaționale impun această nouă formă de colaborare, care inventează o serie de norme stricte ce trebuiau respectate de către statele care aderau la respectivele organizații sau tratate. Membrii ONU, NATO sau ai UE erau și sunt legați convențional printr-un singur sau mai multe instrumente juridice. Introducerea tratatelor care produceau efect și pentru terți a reprezentat un alt punct important pe calea colaborării internaționale, dar în același timp a modelării unei conduite internaționale care trebuie respectată de toate statele comunității internaționale.

Regimul internațional al Antarcticii din 1959, cu privire la denuclearizarea acestei regiuni, tratatele de pace sau comunicații sunt câteva dintre exemplele grăitoare în acest sens. La fel, tratatele care constituie dreptul internațional spațial sau aerian, cele privitoare la strâmtori sau canale maritime internaționale, bazate toate pe denuclearizare și demilitarizare, chiar dacă zonele respective includ teritorii aflate sub suveranitatea unor state. Probabil cea mai importantă contribuție adusă teoriei suveranității în relațiile internaționale și dreptul internațional public, în secolul XX, a fost tocmai atestarea documentară că suveranitatea statelor nu poate fi absolută, iar guvernelor nu trebuie să li se permită abuzuri săvârșite la adăpostul "scutului" suveranității. În dreptul internațional au fost introduse anumite limitări ale suveranității teritoriale a statelor, determinate de principiile și normele Cartei ONU și de obligațiile asumate de statele membre:

statul trebuie să garanteze străinilor aflați pe teritoriul său drepturile prevăzute de normele cutumiare și convenționale ale dreptului internațional public;

statul are obligația să nu admită săvârșirea, pe teritoriul său, a unor acte care pun în pericol securitatea altui stat;

statul are obligația de a respecta imunitățile statelor străine – în sensul că actele unui stat nu pot fi supuse jurisdicției interne a altui stat – și imunitățile de execuție de care beneficiază bunurile de proprietate ale altui stat aflate pe teritoriul său. Mai mult chiar, statele nu pot invoca imunitatea lor de jurisdicție în cazul tranzacțiilor comerciale, contractelor de muncă încheiate între un stat și o persoană fizică, în cazul acțiunilor de reparații pecuniare sau daune. Tribunalele unui stat nu pot lua măsuri de constrângere împotriva bunurilor unui stat străin.

  În strânsă legătură cu acest aspect, dreptul internațional public a marcat și demitizarea teritorialității prin admiterea în practica internațională și în doctrină a excepțiilor condominium-ului, servitutilor internaționale și cesiunii de teritorii. Ilustrat de exemplu Andorrei, condominiumul presupune exercitarea autorității politico-jurisdicționale de către două state, în mod egal, asupra unui teritoriu terț determinat.

Servituțile internaționale au consacrat restrângerea independenței unui stat pe a cărui teritoriu un alt stat exercită o competență de reglementare legislativă sau administrativă. Cesiunea de teritoriu reprezintă o operațiune juridică convențională pe baza căreia un stat renunță la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat care-și întinde el suveranitatea asupra acelui teritoriu.

Nu în ultimul rând, statelor li s-a atras atenția, printr-o serie de acte internaționale (Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, Declarația Drepturilor Omului, etc.), că drepturile omului nu pot fi și nu trebuie încălcate sub masca suveranității naționale. Toate aceste exemple vorbesc despre conferirea reciprocă a unor drepturi de folosire a căilor de comunicații sau ape internaționale, de limitarea ad pactam a suveranității naționale pentru binele omenirii, întărind convingerea că o colaborare pașnică va profita tuturor.

Cele mai importante imperative ale dezvoltării sistemului internațional în ultimile decenii au fost, pe de o parte, presiunea popoarelor pentru păstrarea păcii și evitarea catastrofelor de tipul războaielor mondiale, iar pe de altă parte, necesitatea cooperării între state, la nivel internațional sau regional, întărind interdependența actorilor statali.

Actualmente există peste 360 de organizații internaționale de tip interguvernamental, din care 30 cu caracter universal, 50 intercontinentale, 280 regionale și aproximativ 13000 de organizații internaționale non-guvernamentale, care acoperă vaste domenii de activitate de la sănătate până la lansarea și gestiunea sateliților.

Concluziile principale sunt că statele au descoperit că au fost mult mai câștigate dacă au realizat tratate, înțelegeri și acorduri între ele, decât dacă ar fi acționat pe cont propriu, iar pe de altă parte, că restrângerea volitivă a unor atribute ale suveranității contribuie la binele comun.  Este foarte important să subliniem că delegarea unor competențe derivate din suveranitate către organizații sau instituții internaționale nu antrenează renunțarea la suveranitate, care rămâne indivizibilă și inalienabilă (nu poate fi înstrăinată), ci reprezintă doar o convenție prin care deținătorul său de drept, poporul, o delegă spre o altă autoritate. Prin colaborările internaționale statele și-au întărit suveranitatea, împărțind atât costurile cât și beneficiile.

Spre deosebire de cazul interpretării suveranității sub aspect politico-economic, suveranitatea în sens juridic păstrează înțelesuri conservatoare, unele fiind in dezacord cu realitatea actuală a UE. Particularitatea Uniunii este dată tocmai de inexistența unei definiții care să lămurească natura acestui conglomerat de state: este o federație sau un suprastat? Convingerea autorilor este că sistemul dreptului constituțional din Statele Membre va trebui re-interpretat pentru a lua în calcul fenomene de tipul "Constituției Europene", a căror fundamentare pe conceptele dreptului internațional și comunitar se va realiza, probabil, în contextul Convenției Europene.

CAPITOLUL III

INTEGRAREA EUROPEANĂ ȘI SUVERANIATEA DE STAT

3.1 Soluții și perspective ale integrării României în U.E.

Asocierea României la structurile integrative ale U.E este privită drept un proces istoric dezvoltat în cadrul tendințelor simbolice de creștere în complexitate și dimensiune spațială ( geografică ) a fenomenului integrării vest-european. Ea poate fi interpretată drept o etapă de tranziție spre integrare, etapa în cadrul căreia parțile, România și U.E., trebuie să-și stabilească prioritățile, capacitatea și în ultima instanță să-și exprime voința fermă de a se angaja în procesul complex și nu lipsit de dificultate al integrării.

Dobândirea statutului de membru asociat nu a impus îndeplinirea unor criterii certe de ordin economic sau politic, altele decât cele generale privind apartenența geografică la continentul european sau existența democrației, iar statutul de membru asociat conferă statelor care l-au dobândit dreptul de a deveni membru cu drepturi depline, dar nu obligă Uniunea la a accepta cererea de aderare.

O țară candidată care a dobândit acest statut poate să rămână în afara schemelor integrative o perioadă de timp îndelungată, cum este cazul Greciei care a avut statutul de membru asociat încă din anul 1961, fiind admisă doar în anul 1981, sau al teritoriilor asociabile din Commonwealth-ul britanic, care au devenit membrii asociați ca urmare a intrării Marii Britanii în Comunitate.

Realizarea stabilității statelor asociate din generația anilor ’60 -’70 s-a bazat în esență pe intensificarea cooperării comerciale pe baza liberalizării schimburilor de bunuri și pe asistența financiară, fie sub forma unor împrumuturi nerambursabile, fie sub forma unor împrumuturi acordate de Banca Europeană de Investiții în condiții preferențiale.

Rezultatele aplicării prevederilor Acordurilor de Asociere menționate au fost modeste în privința țărilor asociate, a căror putere economică a rămas în linii mari aceeași, însă au permis Comunității accesul la o piață de mari dimensiuni pentru resursele naturale și umane ; materiile prime și sursele de energie furnizate de fostele colonii, exact in momentul în care aceasta se afla in faza de expansiune ce a urmat recesiunii de după cel de-al doilea război mondial.

Pentru țările asociate din Centrul și Estul Europei , Consiliul European de la Copenhaga a stabilit criteriile economice și politice pe care trebuie să le îndeplinească orice țară asociată pentru a dobândi statutul de membru cu drepturi depline, in condițiile în care exista capacitatea U.E. de a primi noi membrii fără a dilua esența, profunzimea și complexitatea actului integrativ vest-european.

Acestea sunt:

asigurarea stabilității instituționale garantând democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea drepturilor minorităților ;

existența și funcționarea economiei de piață care să aibă capacitatea de a face față presiunilor exercitate de competiția și forțele pieței din interiorul U.E. ;

capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru cu drepturi depline, inclusiv pe cele ale uniunii politice, economice și monetare.

Pregătirea statutului de membru cu drepturi depline trebuie îndreptată spre creșterea graduală a integrării, în condițiile în care poziția Uniunii este aceea că: “o economie va fi capabilă să-și asume mai bine obligațiile ce decurg din calitatea de membru cu drepturi depline, cu cât gradul de integrare a acesteia înainte de acces va fi mai ridicat.”

Consiliul de la Madrid a accentuat nevoia ca structurile de preaderare să pregătească condițiile pentru integrarea armonioasă a țărilor candidate, în special prin :

– dezvoltarea economiilor de piață ,

– ajustarea structurilor administrative ,

– crearea unui mediu economic și monetar stabil.

Pentru a monitoriza modul în care economia românească este capabilă să răspundă criteriilor cerute, Comisia Europeană a elaborat un program cadru, adresat oficialităților române, cu privire la evoluția principalelor aspecte economice și politice care privesc aderarea .

În cadrul lui au fost detaliate elemente ce concură la încadrarea unei economii în categoria economiilor de piață, precum și modul în care se poate măsura capacitatea economiei românești de a face față presiunilor competitive și forțelor pieței din Uniune:

nivelul general de dezvoltare economică măsurat prin PIB pe cap de locuitor ;

funcționarea economiei de piață, analizată prin prisma aportului firmelor private la crearea veniturilor ;

nivelul protecției sociale ;

controlul inflației ;

politica financiar-monetară, inclusiv convertibilitatea, stabilitatea monedei naționale, liberalizarea capitalurilor, existența unui sistem bancar eficient ;

gradul de deschidere al economiei măsurat prin ponderea comerțului exterior în PIB;

capacitatea autorităților de a armoniza legislația națională cu cea monetară ;

existența unui sistem fiscal modern .

Pe baza răspunsului la chestionar, motivat prin documentele oficiale puse la dispoziție de către partea română, Comisia Europeană a elaborat AGENDA 2OOO, care cuprinde punctul de vedere al Comisiei cu privire la cererea de aderare adresată de România UE , pe baza analizei modului de împlinire a criteriilor stabilite la Copenhaga.

Documentul recunoaște împlinirea într-o măsură însemnată a criteriilor de natură politică : separația puterilor în stat și stabilirea instituțiilor care garantează democrația ( Parlament bicameral, a cărui funcționare se bazează pe prevederile Constituției din 1991, Președintele Republicii ales în mod liber și democratic prin sufragiu universal, puterea executivă centrală și locală desemnată pe baza propunerii Președintelui confirmată de Parlament, Consiliul Suprem al Magistraturii și Avocatul Poporului cu atribuții în garantarea, respectarea drepturilor omului în raport cu administrația publică, Curtea Constituțională cu atribuții în domeniul respectării legalității constituționale, controlul autorităților civile asupra funcționării armatei, serviciilor secrete și a poliției).

Respectarea drepturilor omului și a protecției minorităților a constituit cel de-al doilea criteriu de natură politică analizat. Semnarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului, a Covenției Europene pentru Prevenirea Torturii și Convenției Cadru a Consiliului Europei privind Drepturile Minorităților Naționale, conferă capacitatea României de a îndeplini cu succes acest criteriu .

La acestea se adaugă existența unei reprezentări corespunzătoare a minorităților în cadrul puterii legislative și a celei executive.

Democrația și deschiderea politică s-au manifestat și în relațiile României cu țările vecine și cu celelalte state candidate la aderare, din Centrul și EstulEuropei .

În ultimii 8 ani au fost semnate o serie de tratate și înțelegeri de colaborare și bună vecinătate cu fostele state membre ale URSS : Tratatul de cooperare și buna vecinătate cu Ungaria , Tratatul de asociere la CEFTA .

Summit-ul de la Bruxelles din mai 1998 a reconfirmat progresul real făcut de România în îndeplinirea criteriilor de natură politică, reliefând necesitatea ca atenția autorităților române să se concentreze spre îndeplinirea criteriilor economice, fără de care intregarea în U.E. nu este și nu va fi posibilă .

Îndeplinirea criteriilor de ordin economic este analizată prin prisma progreselor realizate in transformarile economiei, a liberalizării prețurilor, a cursului de schimb și a regimului comercial, a stabilității interne, dar și în relațiile cu mediul extern, a schimbărilor structurale produse în cadrulschimburilor comerciale, a finanțelor publice și a pieței muncii, a restructurărilor și privatizării, a eliminării diferențelor sectoriale și regionale .

Concluzia raportului privitoare la aceste aspecte este aceea că România a făcut progrese considerabile în privința creării economiei de piață, dar nu poate fi încă încadrată în categoria economiilor de piață. În susținerea acestui punct de vedere se aduc următoarele argumente :

Cu toate că Decretul numărul 52/1990, care prevede dreptul la libera inițiativă a generat o adevarată explozie de agenți economici privați, sub forma întreprinderilor mici și mijlocii inexistența unui cadru legislativ suficient pus la punct, coroborată cu lipsa de experiență în conducerea unei afaceri a condus intr-o perioadă scurtă de timp la eliminarea lor de pe piață. La acestea s-a adăugat faptul că privatizarea firmelor de stat, în special a celor de mari dimensiuni, reprezintă un proces greoi și de durată, care s-a desfășurat pe mai multe etape și care a fost supus unor presiuni contradictorii care au condus la alternanța dintre perioadele de accelerare cu cele de declin ale acesteia. Costurile materiale și sociale pe termen scurt au frânat transformarea firmelor aflate în proprietate publică în firme private, iar instituțiile create în scopul ducerii la îndeplinire a acestui demers ( Fondul Proprietății Private și Fondul Proprietății de Stat) au suferit de fragilitate și lipsă de experiență care le-au oprit să-și exercite atribuțiile în mod ferm .

3.2 Perspectivele relațiilor dintre România și U.E

România a intrat cu aproape două secole mai târziu în ciclul european al modernizării. Esența procesului de modernizare, cu relevanță contextuală de natură istorică, ține de declanșarea revoluției industriale și a revoluțiilor naționale încă din secolul al XVII-lea.

Tentativa de a se întoarce sensul opțiunilor majore dinspre tradiția dependenței de ritmurile naturii spre adecvarea la schimbările inovative în plan randamental și social n-a fost nici radicală și nici nu s-a soldat cu anularea condiției de periferie. Modernizarea care a fost însoțită în Occident de civilizația industrială s-a rezumat în România la declanșarea procesului de industrializare, ale cărui efecte nu s-au maturizat pe deplin niciodată. Bunăoară, reperul elocvent îl reprezintă configurația socioocupațională a populației, care păstrează o componentă specifică economiei de tip preindustrial.

La modul real, modernizarea, în sensul de asimilare a efectelor revoluției industriale, s-a dovedit un proces sinuos, incomplet, lent. În linii generale, se poate constata o capacitate redusă de adaptare la modern, de asimilare a procedurilor sociale generatoare de performanță. Nu s-a reușit să se instituie o stare autostimulativă a modernizării, ca evoluția să se regăsească permanent în reperele modernității, să reproducă invariabil sursele și resursele moderne.

Modernizarea a înregistrat permanent în România un deficit de modernitate, resimțit ca înapoiere, decalaj, desincronizare, inadaptare.

Dacă admitem că modernizarea pornită prin revoluțiile industriale și naționale s-a soldat cu prima modernitate, iar actualmente ne găsim în pragul ciclului celei de-a doua modernități, definibilă în spectrul de semnificații ale globalizării, strategia modernizării are pentru România provocări excepționale:

evaluarea consecințelor nematurizării unor procese specifice primei modernizări;

limitarea fenomenelor, mai ales la nivel sociocultural, de blocare în buclele deviante ale primei modernizări, percepute drept universul dilematic al postmodernismului (Lyotard, 2003);

proiectarea efectelor de coliziune dintre procesele întârziate ale primei modernizări și procesele declanșate ale celei de-a doua modernizări;

stabilirea posibilităților de recuperare pe tendințele primei
modernizări, a oportunităților de substituție și a prioritizării în abordarea
proceselor compensatorii și/sau a proceselor noi;

e) secvențializarea proceselor specifice celei de-a doua
modernizări.

În esență, ne aflăm în situația de a gestiona suprapunerea unor tendințe și procese care pot avea efecte turbionare. Dintre acestea, sunt importante mai ales cele care vizează recuperarea decalajelor, de natură temporală, structurală sau de performanță, fără de care nu ar putea fi susținute procesele specifice celei de-a doua modernizări.

Evident că în absența unei decelări coerente a ghemului de procese de la intersecția marii treceri de la o modernizare la alta orice strategie care să producă modernitate ar fi irelevantă. Confluența modernizărilor riscă să fie conflictuală. Evitarea acestui risc constă în conceperea strategiei de modernizare ca platformă de activare a potențialului de convergență. Adică de aducere în prim-planul acțiunii sociale a procesului specific integrării: convergența reală.

O analiză atentă a „modelului economic european", aplicat în cadrul țărilor membre ale UE, relevă că prin Strategia de la Lisabona, obiectivele acestuia sunt focalizate asupra creșterii, coeziunii sociale și ocupării pe seama progreselor în educație și inovare, a creșterii cheltuielilor cu CD, a liberalizării industriei serviciilor, creșterii ocupării și, implicit, reducerii șomajului.

Acest model poate fi un reper eficient și de durată pentru România, astfel încât să evităm fie lipsa de strategii, fie schimbarea prea frecventă a acestora, ca semn al slăbiciunii, neprofesionalismului, instabilității și impredictibilității politice.

Într-o lume globală, a tehnologiei interdependente și bazată pe cunoaștere, modelele economice neoliberale trebuie revizuite în ceea ce privește scara de valori a acestora. PNB-ul nu mai este relevant, bunurile comune și publice trebuie redefinite și conservate, discrepanțele provocate de sărăcie și noile inechități trebuie rezolvate la nivel global.

Vectorii dezvoltării durabile și ai societății bazate pe cunoaștere repun pe ordinea de zi întreaga structură a modelului economic contemporan.

Comunicatul Comisiei Europene „Valorile europene într-o lume globalizată", referindu-se la specificul modelului economic european, subliniază importanța cu totul deosebită pe care o au „solidaritatea și coeziunea, oportunitățile egale și combaterea tuturor formelor de discriminare, sănătatea și siguranța adecvată la locul de muncă, accesul universal la educație și îngrijirea sănătății, calitatea vieții și calitatea muncii, dezvoltarea durabilă și implicarea societății civile. Aceste repere stau la baza mai multor modele economice europene și sunt incluse în opțiunea Europei pentru o economie socială de piață", pe baza aplicării Tratatelor UE, a legislației și Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei drepturilor fundamentale.

Modelul economic european nu reprezintă o schemă rigidă, ci constituie un reper care vizează următoarele aspecte:

principii, criterii și valori comune, bazate pe diferite modele sociale, care sunt generate de „unitate prin diversitate" ;

Modelul economic european este apreciat favorabil nu numai de europeni, dar și de specialiști americani, între care menționăm pe Jeremy Rifkin care consideră ca avantajul competitiv al Europei constă în „pregătirea unei noi ere în timp ce America încearcă să o păstreze pe cea veche… combinând diferite mix-uri formate din drepturile universale ale omului, rețele și guvernare multinivel". Rifkin consideră că Europa este mai bine pregătită în soluționarea unor probleme cum sunt calitatea vieții, ecosistemele, sistemele de gândire, capacitatea de adaptare ale unei societăți informaționale pentru toți, inclusivă și sustenabilă, strategia competitivității generale care promovează coeziunea socială, combaterea sărăciei și creșterea economică durabilă.

Chiar dacă nu este clar de partea cui va fi reușita în viitor, alternativa europeană a unui model de guvernare mai inovativ, concordant cu interesele tuturor „stakeholder"-ilor, care promovează crearea de valori pe termen mai lung, precum și performanța de ansamblu, pare să submineze poziția dominantă în prezent a modelului economic american care vizează termenul scurt și valoarea în termeni preponderenți monetari.

Modelul economic european, prin instrumentele și politicile preconizate, încearcă să consolideze criteriul justiției sociale stabilindu-și ca obiective prioritare:

creșterea ocupării și reducerea șomajului care în unele țări membre ale UE atinge niveluri foarte mari mai ales în rândul tinerilor, imigranților, femeilor și persoanelor mai în vârstă;

mai bună adecvare între structura sistemului educațional și nevoile de locuri de muncă, în societate, în cercetare;

Modelul economic european conștientizează totodată limitele actualului capitalism în cadrul căruia se aplică și propune o serie de amendamente ale acestuia, unii autori pledând pentru un „nou capitalism" în care să se acorde o atenție mai mare sustenabilității pe termen lung, protecției mediului, conservării resurselor, îmbunătățirii infrastructurii și consolidării culturii.

Acest model impune o regândire a noțiunilor de stat-națiune și suveranitate, în strânsă legătură cu termenul de guvernare la nivel național, european și internațional, unii specialiști considerând că regimurile de „stat-națiune" ar compromite viitorul „visului european", iar alții, dimpotrivă, susținând că „statul națiune" își menține rolul său în infrastructura acestui vis. Deși este lăudat, modelul economic european are și foarte mulți critici.

Jurgen Habermas, în lucrarea „Apres l'Etat-nation" (Fayard, 2000), este de părere că „întârzierea în reformarea guvernării supranaționale provine în principal de la guvernele naționale care au dificultăți în a gândi dincolo de statul-națiune".

Dezbaterile în jurul Tratatului Constituțional reflectă tocmai o serie de aspecte insuficient conturate și aplicabile ale guvernării europene, ale valorilor care se creează ca urmare a „unității în diversitate", precum și a discutării acestor probleme la nivelul cetățeanului, în contextul guvernării multinivel.

În viitor, modelul european are nevoie de noi instrumente și metode de integrare și guvernare. Creșterea în diversitatea internă a UE, prin procesul de extindere, a condus la mărirea heterogenității interne, precum și la nevoia de restructurare internă a sistemului de guvernare și de consolidare a guvernului central. Orizontul de timp limitat al Strategiei de la Lisabona (10 ani) a intrat în contradicție cu procese strategice care necesită perioade mai lungi de timp.

Modelul economic european bazat pe dezvoltarea durabilă reflectă evoluția sistemului de valori, aducând „omul înapoi la natură", creând o conștiință globală și o nouă viziune asupra politicilor publice și afacerilor. El este o provocare pentru capacitatea inovațională în domeniul guvernării și găsirea de noi reguli de guvernare, de noi instrumente de compatibilizare a unității cu diversitatea crescândă.

3.3 Suveranitatea de stat in contextual integrarii europene

În același timp și faptul că, în teoria suveranității naționale, poporul apare ca o entitate abstractă – "națiunea" – care constituie o persoană morală distinctă de indivizii care o compun, cu voință proprie. Dincolo de deosebirile dintre aceste două teorii – cea a suveranității populare și cea a suveranității naționale – și în special de cele privind natura mandatului parlamentar – reprezentativ sau imperativ, după caz – reținem un lucru important pentru problema care ne interesează: ambele consideră inalienabilă suveranitatea. În aceste condiții, concluzia care se impune este că, în cazul statelor integrate în Uniunea Europeană, nu putem vorbi de "partajul suveranității", cu toate că ideea este întâlnită relativ frecvent, ci de 1) delegarea competențelor de exercitare a unor atribuții ce țin de suveranitatea statelor membre sau 2) exercitarea lor în comun cu instituțiile Uniunii Europene. Nu se pot înstrăina drepturile suverane ale statelor, ale națiunilor, care sunt, în ultimă instanță, și autorul constituțiilor europene. În acest sens, trebuie să precizăm că cel ce poate să adopte o constituție poate în același timp să o modifice sau să o abroge.

Referindu-se la constituțiile statelor naționale, părintele doctrinei suveranității populare admitea revizuirea, spunând că este contra naturii corpului social de a-și impune legi pe care să nu le poată revoca. Dar, preciza el, nu este nici contra naturii, nici contra rațiunii, ca el să poată revoca aceste legi cu aceeași solemnitate cu care le-ar stabili. Deci, ni se pare corect ca, cel puțin teoretic, să admitem că statele integrate rămân titulare ale dreptului de suveranitate.

Susținând ideea că cele mai fericite "formulări" sunt cele deja amintite și care, în esență, se bazează pe distincția între "dreptul de suveranitate" și "exercitarea" acestui drept, numai cel de-al doilea putând fi înstrăinat, am dori să mai facem o precizare, și anume cu privire la natura deosebită a unor atribuții aparținând instituțiilor Uniunii Europene. E vorba de acele competențe care sunt specifice entităților politice ce iau naștere prin integrarea statelor naționale și care nu sunt preluate – nici măcar ca "exercitare" – de la acestea.

Sunt competențe exclusive ale Uniunii Europene, determinate de alte cerințe funcționale decât cele care au dus la formarea statelor naționale. În lumina celor afirmate, am putea face o distincție între trei situații: 1) aceea în care Uniunea Europeană exercită sarcini ca urmare a înstrăinării exercitării unor atribute de suveranitate de către statele membre; 2) aceea în care Uniunea Europeană exercită unele atribuții ce țin de suveranitate în comun cu statele membre și 3) aceea în care Uniunea Europeană exercită atribuții specifice, ce nu sunt întâlnite în mod obișnuit la statele naționale.

Cu privire la suveranitate, observăm că aproape în toate constituțiile întâlnim afirmat principiul suveranității poporului sau, după caz, al suveranității naționale sau ambele (dar într-o formă confuză), pe când principiul suveranității de stat, sub forma unei "afirmații categorice", nu-l întâlnim decât în două din cele cincisprezece constituții: în Constituția Finlandei, în preambul și în art.1, și în Constituția Irlandei, în art.5. Alte două legi fundamentale – a Luxemburgului și a Portugaliei – consacră doar "suveranitatea externă", afirmând independența celor două state. Fără doar și poate, însă, că din economia textelor celorlalte constituții, care încredințează organelor statului toate puterile – de a face legi, de a le executa și de a le aplica prin soluționarea de litigii -, se poate deduce categoric că avem de-a face cu state suverane.

În privința raportului care există între suveranitatea populară, suveranitatea națională și suveranitatea de stat, se poate observa mai întâi faptul că, din modul în care sunt utilizate sintagmele respective, atât în textele constituționale cât și în doctrină, cel mai adesea se pune semn de egalitate între primele două – "suveranitate a poporului" și "suveranitate națională" -, uneori toate trei fiind considerate sinonime.

În aceste condiții, o discuție asupra distincțiilor amintite apare ca necesară, fără a spera, însă, că vor fi însușite unanim concluziile noastre.

Chiar dacă teoria suveranității populare și teoria suveranității naționale au consecințe deosebite – cum sunt, de exemplu, cele cu privire la vot, la forma de guvernământ, la revocarea mandatului, la formele democrației etc. – în general se admite ideea că deosebirile dintre ele s-au estompat în condițiile în care peste tot s-a introdus votul universal, distincția dintre monarhii și republici nu mai are nimic comun cu regimul politic, formele democrației directe sau semidirecte putând fi întâlnite și ele alături de democrația reprezentativă.

În ceea ce privește suveranitatea de stat, credem că trebuie să pornim de la constatarea că, în limbajul de specialitate, ca și în cel comun, noțiunea de stat este folosită concomitent în două sensuri: în sens larg, de "societate organizată având un guvernământ autonom", și în sens restrâns, de sistem organizațional care realizează în mod suveran conducerea unei societăți (a unei populații stabilizate pe un anumit teritoriu), deținând în acest scop atât monopolul creării, cât și monopolul aplicării dreptulu.

În cazul în care noțiunea de stat este utilizată în sens larg, nu se mai pune problema raportului dintre cele trei sintagme decât dacă nu admitem că putem, în general, pune semn de egalitate (măcar egalitate de situații) între suveranitatea poporului și suveranitatea națională.  

Dacă, însă, folosim noțiunea de stat în sens restrâns, va trebui să clarificăm cine este "suveranul", poporul sau sistemul organizațional care îl conduce. În acest sens, însă, putem apela la textele constituționale. De iure, "toate puterile emană de la națiune, de la popor". Instituțiile politice în totalitatea lor – ca stat în sens restrâns – sunt suverane dacă sunt legitime, dacă respectă statutul națiunii, adică constituția. În clipa în care regulile jocului politic sunt brutal încălcate, poporul se manifestă ca suveran, "aparatul" care îl conduce putând fi înlăturat. La o astfel de răscruce – ca, de exemplu, în decembrie 1989 la români – tranziția de la un "stat" la altul, de la un regim politic la altul se face, desigur, prin manifestarea suverană de voință a poporului. Statul respectiv, ca titular al suveranității, dispare. Un altul vine să-i ia locul. Dar poporul… rămâne.

  În acest sens, trebuie să facem precizarea că toate statele membre ale Uniunii Europene sau cele mai multe au fost preocupate de soarta "suveranității de stat" în condițiile integrării, noile reglementări constituționale putând fi interpretate în acest sens, pe când documentele comunitare nu reflectă o astfel de preocupare, ele făcând referire în special la "identitatea națională" a statelor membre și nu la suveranitatea de stat.

Dacă admitem – și noi credem că trebuie să facem acest lucru – că la baza tuturor "construcțiilor politice" – de la cea mai de jos până la nivelul instituțiilor Uniunii Europene – trebuie pus principiul suveranității poporului, atunci acesta trebuie anvizajat în lumina a cel puțin trei exigențe: 1) crearea unor forme organizaționale etatice sau de integrare a statelor aptesă exprime și să traducă cât mai fidel voința poporului sau a popoarelor din statele integrate, 2) crearea și ameliorarea formelor existente de reprezentare, pentru ca aceasta să fie cât mai fidelă și 3) recunoașterea dreptului poporului, al popoarelor, în cazul integrării etatice, de a interveni pe căile democrației directe sau semidirecte în problemele cheie ale națiunii sau ale națiunilor integrate.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Conceptul suveranității a avut o evoluție ireversibilă de-a lungul anilor, înțelesurile rigide, "clasice", de nivel maximalist cedând treptat locul unor interpretări mai suple, accentuând cooperarea între state și respectarea obligațiilor lor internaționale. Latura politico-economică a suveranității a fost întotdeauna motorul schimbării, îndeplinind din acest punct de vedere un rol "revizionist", în timp ce componenta juridică avea rolul de a da valențe normative situației nou-create, revenindu-i, deci, sarcina "conservatoare".

Pornind de la împărțirea făcută de Stephen Krasner, în suveranitatea westfaliană, internă, externă și suveranitatea interdependenței avem azi o imagine foarte variată în care nu toate statele se bucură de această structură complexă a suveranității. În unele state structura amintită poate fi doar bi sau tripartită.

Istoria a demonstrat că soluția cooperării internaționale, inventată în cadrul UE și perfecționată în ultimii 50 de ani, a fost cea mai bună: statele UE se găsesc într-o poziție mai bună decât dacă nu ar fi avut conglomeratul de contracte și înțelegeri (acquis communautaire) prin care au transpus la nivel continental unele dintre atributele suveranității naționale. Pentru viitor, una dintre cele mai viabile soluții pentru Uniune ar fi adoptarea și legiferarea unui sistem al suveranității partajate cu Statele Membre, dar centrat pe cetățenii Europei. Dacă preluăm teza mandatului reprezentativ, atunci Europa ar trebui să se îndrepte spre un nou model transnațional în care depozitarul suveranității să fie cetățeanul și nu statele. O coagulare a puterilor în jurul Parlamentului European și o implementare a principiilor propuse în Carta Albă a Guvernării Europene sunt necesare dar nu și suficiente pentru întărirea caracterului democratic al construcției europene.

Este foarte important să subliniem că delegarea unor competențe derivate din suveranitate către organizații sau instituții internaționale nu antrenează renunțarea la suveranitate, ci reprezintă

doar o convenție prin care deținătorul său de drept, poporul , o delegă spre o altă autoritate.

O Constituție Europeană este necesară, iar legiferarea în cadrul Dreptului European trebuie să se facă în sistemul bicefal al Consiliului și Parlamentului, cu un arbitru independent în persoana unei Curții Constituționale. Actuala Curte Europeană de Justiție va trebui împărțită în două, o parte urmând a asigura funcția unei Curți Constituționale, iar cealaltă rămânând să judece disputele dintre instituțiile europene și țările Uniunii și cele intra-instituționale. Ponderea puterilor trebuie plasată la nivelul colaborării între Uniune și membri și în palierul exclusiv al instituțiilor europene.

Considerăm că împărțirea competențelor în cadrul UE trebuie să cuprindă (A) Competențe exclusive ale Uniunii, (B) Competențe partajate [împărțite între instituțiile europene și Statele Membre] și (C) Competențe exclusive ale Statelor Membre. Această structură tripartită va întări principiile subsidiarității și al proporționalității, punând majoritatea deciziilor în pilonul B, decizii care ar urma să se ia printr-o majoritate calificată.

Situația de astăzi în UE ilustrează perfect suveranitatea partajată. S-a demonstrat că realizarea suveranități naționale a Statelor Membre – în sensul de capacitate – este cel mai bine, mai ieftin și mai sigur realizabilă prin colaborarea care a asigurat gradul ridicat de interdependență între membrii clubului. Uniunea a fost creată printr-o serie de tratate, îmbunătățite și modificate în mai multe rânduri, la care au aderat treptat aproape toate statele Europei Occidentale. Uniunea și-a stabilit politici și aranjamente instituționale proprii, multe dintre acestea având o forță politico-juridică ce transcede granițele naționale. Suveranitatea partajată reprezintă, în opinia autorilor, un concept implementat pragmatic, care poate fi cheia dezvoltării construcției europene în viitor. În sensul celor demonstrate anterior, suveranitatea partajată nu presupune pierderea totală a unor atribute ale suveranității interne, ci dezvoltă capacitățile externă și interdependentă ale suveranității naționale, în sensul întăririi capacității de a reglementa chestiuni economico-politice de o manieră mai coerentă, mai ieftină și mai eficientă. Statele Membre sunt chemate și în viitor să întărească această suveranitate în comun.

Transferul de suveranitate dinspre Statele Membre înspre instituțiile UE a avut deja loc și este o iluzie să ne imaginăm că este reversibil . Costurile unei reversibilități ar fi insuportabile, iar prăbușirea construcției Unionale ar echivala cu prăbușirea Europei, fapt de care sunt conștiente toate guvernele Statelor Membre: dovada irefutabilă este că nici cele mai sceptice state (vezi Irlanda, Marea Britanie sau nordicii) nu au cerut și nu doresc ieșirea din Uniunea Europeană, pentru că avantajele depășesc cu mult costurile cooperării. Totuși, transferul suveranității nu permite instituțiilor europene o acțiune separată de deciziile luate în cadrul național, specific fiecărei țări membre.