Concepție: Profesor Eugenia- Georgiana Alecu (Stoica) Prezentare generală „Romanul adolescentului miop” prezintă experiența de licean a lui Mircea… [305754]

GHIDUL DE STUDIU

Romanul adolescentului miop

Concepție: [anonimizat] (Stoica)

Prezentare generală

„Romanul adolescentului miop” prezintă experiența de licean a [anonimizat], [anonimizat]. Prima operă autobiografică a [anonimizat] 1921, când autorul avea numai 14 ani, romanul a [anonimizat]. Forma definitivă a fost redactată în 1925, sub titlul „Romanul adolescentului miop”.

În 1988 [anonimizat], prezentate și sub alte aspecte „decât cele atât de duios evocate de Ionel Teodoreanu” (Eliade, 1988).

Ediția din 1988 [anonimizat] 1989 [anonimizat].

Acest roman se voia o carte „științific exactă” asupra „acestei misterioase perioade de trecere de la copilărie la tinerețe” (M. Eliade), [anonimizat]. Totodată, opera este un bildungsroman (formarea personalității eroului) [anonimizat], [anonimizat], precum și efectele provocate de eros ori de alegerea lecturii și a prietenilor.

[anonimizat] a sinelui, deci și într-o profundă criză identitară. [anonimizat], [anonimizat] a fi prea mare (precum în cazul întâlnirilor cu fetele de vârsta lui).

Opera de față conține trei părți și treizeci și șase de capitole ([anonimizat], câte opt). Titlurile sunt sugestive pentru conținutul lor: [anonimizat], Premianții, Vacanța, Mansarda, [anonimizat], [anonimizat], Bacalaureatul etc.

Mircea Eliade propune o [anonimizat] a autorului și reflectată în propria conștiință. [anonimizat], [anonimizat] a personajului- narator, care ilustrează adolescența ca pe o [anonimizat], în încercarea de a-și găsi echilibrul interior.

[anonimizat]. [anonimizat] a-și scrie romanul tinereții. [anonimizat], meditează, inventează, totul pentru că romanul lui să redea cât mai exact evenimentele și trăirile ce-l străbat la vârsta lui. [anonimizat], [anonimizat] o poveste de dragoste ar avea succes la public. [anonimizat]. Singura dată când încearcă să se bucure de o [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. Un ins care ia în considerare inclusiv varianta sinuciderii și râvnește la dragostea Soniei din cartea lui Ionel Teodoreanu.

„Doctorul” vrea să o scrie o biografie și o frescă a liceului la care învață. Însă, în loc de scrierea romanului în sine, el notează în propriul jurnal ceea ce și-ar dori și cum și-ar dori să apară în cartea lui. Scrie ce gândește, ce simte, cum se pregătește pentru scris, ce va fi adevărat și ce nu, ce personaje vor trece din real în imaginar, astfel încât romanul adolescentului lasă impresia că se scrie singur.

Corigent la matematică și la germană, materii pe care le detestă, la fel că și chimia, singurele lui plăceri rămân cititul și scrierea articolelor. Romanul începe cu iminența corigențelor și termină cu absolvirea liceului, în sesiunea din toamnă a bacalauretului.

(http://www.tomatacuscufita.com/2009/04/14/romanul-adolescentului-miop/ )

Context socio-cultural

Primul Război Mondial a avut drept rezultat prăbușirea unei lumi și apariția alteia și s-a creat o barieră între aceste două lumi: cei de acasă și cei din tranșee. Războiul modifică realitățile, caracterele, provoacă puternice traume colective, iar experiența de pe front nu poate fi uitată prea ușor. Societatea post- război era profund afectată nu doar de efectele psihologice, ci mai ales de cele vizibile. Distrugerile provocare de rãzboi erau vizibile și trebuiau refãcute, potențialul economic trebuia restabilit, precum și producția industrială sau cea agrară. Când toate păreau a recăpăta sens și funcționalitate, Marea Criză Economicã își face simțită prezența, iar șomajul și inflația sunt vedete ale perioadei 1929-1933.

Societatea interbelică este caracterizată de contraste. Pe când automobilele cu bărbați îmbrăcați după ultima modă europeană se plimbau pe străzile cu noroi ale Bucureștiului, iar doamnele își beau ceaiul în saloane frumos amenajate, majoritatea populației României locuia încă în mediul rural.

Pe la 1930, în București trăiau 640 de mii de oameni, capitala era în plină industrializare, concentra multe dintre întreprinderile cu pondere importantă în economia țării: Uzinele Malaxa prosperau, se înființează Aeroportul Băneasa (1921) și Liniile Aeriene Romane (1933), care aparțineau statului, la fel ca și Uzinele Grivita, Pirotehnica Armatei, Societatea Comunală de alimentare cu lapte a Bucureștiului, Abatorul, Atelierul S.T.B. și fabricile de gheață.

Apar bănci noi, se deschid zeci de noi cinematografe, pe străzi circulă din ce în ce mai multe automobile.

Bucureștiul se reorganizează administrativ, se demolează, se asanează și se construiește după principii moderne, învățate la școli de arhitectură din străinatate, se ridică clădiri înalte și primul zgârie-nori, Palatul Telefoanelor (1933), și se amenajează parcuri noi.

În același timp, în lumea mahalalelor, în zona halelor și a Pieții Bibescu, pe cheiul Dâmboviței, la Obor sau în cartierul evreiesc, unde trăiau aproape 70 de mii de evrei, lumea era săracă, ulițele și străzile pline de noroaie, se spălau rufe în apa Dâmboviței, și erau oameni care tăiau cu ce se găsea la groapa de gunoi din spatele cimitirului Bellu, numită Valea Plângerii.

Treptat, orașul este curățat, refăcut, extins și înfrumusețat, Dâmbovița este asanată, lacurile și parcurile amenajate. Totul luase avânt în doar două decenii, de la primul la al doilea război mondial.

Bucureșteanul este locuitorul privilegiat al unui Centru care se impune pe de o parte drept pivot al modernizării, un oraș în plin proces de preluare și adaptare a modelelor culturale apusene, iar pe de altă parte, ca un fervent exportator de modele urbane în afară. Tărgurile și orașele provinciale devin tributare Centrului prin preluarea de modele. Metropola se dorește mereu prezentă în mijlocul schimbărilor și un permanent exponent al acestora.

În perioada interbelică mentatitățile din spațiul balcano-oriental au pendulat ușor către spațiul european, iar Bucureștiul s-a aflat la întrepătrunderea dintre modelul cultural european și cel balcano-oriental, granița fiind mereu instabilã.

Timpul liber

Trebuie reținut faptul cã bucureștenii erau oameni veseli cărora le plăcea să-și petreacă timpul liber într-un mod cât mai variat. Grădinile de vară, cabaretele și barurile erau și ele frecventate de locuitorii capitalei. Cabaretele erau localuri care funcționau după ora 22:00, la intrare se plătea o taxă pentru fiecare persoană, iar lumea venea îmbrăcată în toalete de seară. Bãrbații purtau smochinguri sau frac, femeile rochii lungi și consumau bãuturi scumpe: whisky, coniac, cocteiluri. În aceste locuri se putea lua și masa, dar se serveau numai preparate reci la prețuri foarte ridicate. Interesant era programul artistic, cu dansatoare, iluzioniști, torsioniști, soliști vocali, pentru o seară cât mai animată. La bar, pe scaunele înalte, stăteau “damele de consumație”, care puteau fi invitate la dans, să facă conversație și să bea ceva, la bar sau la masă. “Chat Noir” era un cabaret intim, pe Sărindar, cu dame de consumație deosebite și cu public ales.

Lumea bună mergea la spectacolele de la teatru sau Ateneu, la restaurante și baruri sau la Cafeneaua Capșa, pe Calea Victoriei, colț cu strada Edgar Quinet, peste drum de Cercul Militar Național, unde a ramas până azi.

Înființată pe la mijlocul secolului XIX de frații Capșa – Vasile, Anton, Constantin și Grigore, urmași ai cojocarului Dumitru Capșa, devenise în doar câteva decenii cel mai select local al Bucureștilor și celebră în toata Europa. Grigore Capșa era furnizorul Casei Regale Române, al casei principelui Milan Orbenovici al Serbiei și, din 1908, avea să fie și furnizor al principelui Ferdinand al Bulgariei, iar Casa Capsa găzduia recepții fastuoase la care participasera mari personalitati politice și artistice ale Europei.  Capșa aducea regulat de la Paris mostre din cele mai noi produse de cofetărie, care erau repede introduse în fabricație, astfel că apăreau mereu noutăți, iar lumea bună a Bucureștiului se oprea la cofetărie pentru o prăjitură cu ciocolată, bombonuri, sau pentru un pahar de vin, coniac sau lichior fin, provenite și ele din toata Europa.

Spre deosebire de Bucureștiul de astăzi, în perioada interbelică verdeața te înconjura peste tot. Erau copaci pe aproape toate străzile, mici grădinițe cu flori, dar și parcuri mari, precum: parcul Carol, parcul Cișmigiu, parcul Herăstrãu, parcul Ioanid și Grădina Icoanei.

În zilele toride de vară sau în zilele de sărbătoare, la Paște, la Sfântul Gheorghe sau la 10 Mai, bucureștenii obișnuiau să se răcorească și să petreacă la iarbă verde. Lumea venea în grupuri de prieteni sau pe familii, în Grădina Bordeiului sau în locurile umbrite de pe malul Dâmboviței, în timp ce protipendada scăpa de căldura la Lido,  în marele bazin cu valuri maritime, situat în centrul Capitalei, în bulevardul Brătianu colț cu strada Franklin.

Viața cotidiană

Orașul anilor ’20-’40 era curat, oamenii erau educați, iar bunul simț se transmitea în familie. Era o lege nescrisă să nu se vorbească urât sau să se înjure în fața femeilor sau a copiilor. Viața de zi cu zi decurgea firesc, oamenii își vorbeau politicos, numai cu dumneavoastră, sau chiar cu domnia voastră iar între prieteni, sau chiar în familie, cu dumneata. Glumele deocheate nu erau permise în prezența domnișoarelor. Femeile purtau, pe străzile Bucureștiului, pălărie, rochii și fuste, nu pantaloni și își coafau părul cu bucle. Tinerii purtau ochelari negri, nu-i numeau ochelari de soare, petreceau cu banda, nu cu gașca, mergeau la dancing și flirta. Se asista la matchuri, nu la meciuri, se ascultau plăci la patefon, și nu discuri.

Bucureștenii se bucurau de plimbările în aer liber, de cele cu trăsura. Odată cu apariția automobilului, seara, pe răcoare, practicau “plimbarea la șosea”, mai ales într-o mașinã decapotabilă.

Nunțile și botezurile, numite încuscriri și cumetri, erau prilej de mare sărbătoare și pentru bogați și pentru  săraci, onomasticile, zilele numelui, se sărbătoreau de cei mai vârstnici, în timp ce pentru copii sau cei foarte tineri se sărbătoreau zilele de naștere.

Înmormântările se făceau cu dricul, pentru cei nevoiași, dricul era tras doar de de doi cai, iar familiile care puteau plăti ceva mai multi bani își înmormântau rudele cu dric tras de patru cai și cu trăsuri pentru preot și familie, iar înmormântările de clasa I erau somptuoase, dricul fiind tras de șase sau opt cai mascați și cu pompon înalt, negru.

Viața culturală

Viața culturală a Bucureștiului a început să se dezvolte după Primul Război Mondial și se desfășura în muzee, săli de expoziție, teatre, opere, cinematografe, săli de concerte, biblioteci, edituri, librării. Repertoriul teatrelor s-a schimbat la început de interbelic, piesele din literatura universală prunzând și pe lista actelor artistice din România. Înaintea Primului Război Mondial, din cauza publicului neavizat și lipsit de cultură, se jucau doar piese amuzante, cu scenete de amor, comedii sau drame lacrimogene și chiar și în aceste condiții participarea publicului era una redusă. Mulțumită tineretului școlit în universitățile din străinătate, gustul oamenilor începe să se schimbe, iar pe scena teatrul românesc pătrund piese din literatura universală. Celebre piese din teatrul universal au început să se joace și în Bucureștiul interbelic:“Maria Stuart” de Schiller, “Visul unei nopți de vară, “Hamlet”, “Romeo și Julieta”, “Macbeth” de Shakespeare, “Pescărușul” de Cehov, “Anna Karenina” de Tolstoi.

Nu doar piesele autorilor străini umpleau sălile de teatru, ci și piesele autorilor autohtoni: ”O noapte furtunoasă”, “O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, “Titanic vals” de Tudor Mușatescu sau “Act venețian” de Camil Petrescu.

Apariția teatrului radiofonic la începutul anilor ’30 a sporit dorința oamenilor de a merge la teatru și a contribuit la popularizarea culturii.

Se crease o viață politică normală, cultura era liberă și presa vigilentă. Bucureștenii citeau gazete, nu ziare- cea mai populară gazetă centrală era „Universul” care își avea sediul În Palatul Universul de pe strada Ion Brezoianu, inaugurată pe 2 noiembrie 1930, fiind celebră agitația din jurul ei, când vânzătorii de ziare strigau în gura mare titlurile edițiilor.

Se mergea la muzeu, în 1908 se deschisese oficial noul edificiu al Muzeului de Istorie Naturală "Grigore Antipa", în  1914 se înființase și Muzeul Militar Național, iar în anul 1936 sociologul Dimitrie Gusti înființa Muzeul Satului, unul dintre primele muzee etnografice din lume.

Bucureștenii se obișnuiseră să telefoneze, de la cabinele telefonice publice din Oficiile poștale, dar și de acasă- pe la sfârșitul anilor 1920 în București erau deja 3.000 de abonațila serviciul telefonic și se dă în folosință o centrală telefonică automatizată.

Răspândirea radiourilor începe să crească din 1928, când se inaugurează și emisiunile românești, iar în gazeta Dimineața se puteau citi toate programele dre tramsmisii radiofonice din marile orașe ale Europei, pe care le prindea si Bucureștiul. Aparatele de radio, vândute de noi magazine specializate, erau aduse din străinătate și costau enorm. Anul 1935 aduce și o știre de senzație, la 23 martie, la Berlin se făcuse prima transmisie de televiziune, și în anii care au urmat discuțiile despre televiune și noua cutie magică sunt la ordinea zilei în saloanele Bucureștiului.

În 1921 a fost inaugurată Opera Română, prima piesă fiind “Lohengrin” de Richard Wagner, dirijată chiar de către George Enescu. Opera avea un repertoriu variat și cântăreții de la noi și din străinătate ofereau publicului spectacole de calitate. Operele din repertoriul internațional care se cântau au fost: “Nunta lui Figaro”, “Don Juan” de Mozart, “Aida”, “Othello” de Verdi, dar și opere aparținând lui Rossini sau Ceaikovski.

Sãlile de concerte au început să prindă viață după înființarea Operei Române, iar George Enescu este cel care a dat un nou impuls concertelor de muzică simfonicã. Serii de concerte ale faimoșilor Beethoven, Bach, Mozart, Schubert, Ceaikovski umpleau sălile, iar oamenii și-au cizelat gustul pentru muzica simfonică.

În anii ’30, muzica jazz ajunge în București, apar formații, deși este un gen de muzică nu tocmai ușor și e nevoie de instrumente anume și de multă iscusință. Este bine cunoscut artistul Johnny Răducanu pentru solourile lui la contrabas și pentru atmosfera creată.

Erau la modă tangourile, romanțele și melodiile populare românești și existau localuri pentru toate buzunarele, unde se putea petrece pină dimineața, iar ca să aibă cât mai mulți clienți, patronii de restaurante angajau o orchestră faimoasă și un cântăreț îndrăgit de public.

În acești ani au apărut marii cântăreți Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraș Dinicu, Rodica Bujor sau Ion Luican.

Jean Moscopol, înainte de a ajunge faimos, fusese un modest funcționar de bancă la „Chrissoveloni”, dar, din 1929, se lansase în muzică la barul Zissu. Au început apoi turneele la Berlin sau cântările la celebrul bar Ciro. Și-a înregistrat cântecele pe discurile Columbia, His Master’s Voice, Homocorde și Parlophon. Făcea furori cu melodia “Noapte buna, Mimi!”. Cristian Vasile a rămas celebru cu „ Iubesc femeia” sau “Zaraza”.

„Cântecele Bucureștilor de odinioară reflectă totul, cu candoarea simplități, toate răsunau pretutindeni, înviau din pâlnia patefoanelor, se înălțau spre bolta teatrelor de revistă și făceau bucuria tineretului epocii” – spunea criticul muzical George Sbârcea.

La începutul anilor ’30 filmele sonore ajung și în capitala noastră, iar cinematografele sunt în mare vogă. În București erau 30-40 de cinematografe care proiectau filme, menționate și în paginile gazetelor, la rubrica „calendarul zilei“.

Inimile spectatorilor au fost foarte ușor cucerite de actorii și actrițele americane, industria de film americanã fiind cea mai apreciată. Erau filme foarte dinamice, cu multã muzică, dans. Este perioada lui Fred Aster, a lui Frank Sinatra și a Ellei Fitzgerald. Pânza ecranului ocupă mai întâi Bulevardul Elisabeta, numit, mai în glumã, mai în serios, “Hollywoodul românesc”. În 1933 Bucureștiul avea deja 50 de cinematografe, iar în zilele bune acestea dădeau și câte șapte reprezentații.

Modernizări

Între anii 1918-1940, Bucureștiul a avut zece primari, unii dintre ei, Emil Costinescu, Anibal Teodorescu, Dem I. Dobrescu sau Alex. Donescu, cu un rol important în administrarea orașului.

Prin Legea pentru organizarea administrației orașului București din 7 februarie 1926, Capitala a fost împărțită într-o zonă centrala, patru sectoare, păstrând numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru și Sectorul IV Verde, și o zonă periferică constituită din teritoriului celor 12 comune suburbane, până la limita forturilor.

Interesele generale ale orașului și ale comunelor suburbane erau administrate de Consiliul General, format din 36 consilieri aleși, 24 consilieri numiți și până la 7 consilieri cooptați. Conducerea administrației era asigurată de Primarul General, ales de consiliu.

În 1923, în zona centrală, erau iluminate electric mai mult de 20 de străzi, alte zeci cu gaz aerian sau petrol.

În 1925 se înaugurează prima linie de autobuz, între Bariera Călărași – Piața Sfântu Gheorghe, și încep să dispară de pe străzi căruțele și cărucioarele trase cu mâna de negustorii ambulanți, iar în 1929 se scot din uz ultimele șapte vagoane de tramvai cu cai și din 1930 apar tramvaiele electrice.

Lumea bună mergea însă cu automobilul, nu cu mașina, și prin anul 1933 erau deja înregistrate ceva mai mult de 8000 de automobilele. Circulau încă și destule trăsuri și pe străzi mirosea, așadar, și a benzină, și a bălegar. Se mătura cu târnul și mașinile de salubritate stropeau, de două ori pe zi, bulevardele și străzile din centru.

Străzile nu erau marcate, dar la intersecțiile de pe bulevarde apăruseră semafoarele, plasate nu pe trotuare, ci chiar în mijlocul străzii, însoțite însă și de un agent de circulație, cu chipiu cu cozoroc, fluier și mănuși de piele întoarsă, care dirija circulația care începuse să se aglomereze.

Spre sfârșitul anilor '20 se construiesc primele imobile conform principiilor arhitecturii modernise. După planurile arhitectului George Matei Cantacuzino se ridică Palatul Băncii de Investiții (1923-1928), fostul sediul Uniunii Arhitecților (1925-1928), devenit  mai târziu restaurantul Mărul de Aur.

Între anii 1929 și 1934 se construiește, pe Calea Victoriei, Palatul Telefoanelor, o clărire înalta de 52,5 metri, în stil Art Deco, asemănător zgârie-norilor americani.  Era  prima clădire cu schelet metalic din România și a rămas până în anii 1970 cea mai înaltă construcție din București.

A fost construit după planurile lui Edmond van Saanen Algi, un arhitect de origine olandeză stabilit în România, autor și al Palatului Academiei Comerciale din Piața Romană, inaugurat în 1926, sediul Academiei de Studii Economice.

După planurire arhitectului Horia Creangă, nepotul lui Ion Creangă, se construiesc mai mult de 70 de clădiri, între care Teatrul Giulești, Uzinele Malaxa, Grupul Școlar Mihai Bravu, Blocul Burileanu-Malaxa, celebrul imobil ARO, construit în 1929 sau Hala Obor ridicată începând din 1936, cu structura din oțel sudat învelit cu beton și fundații din beton.  Doi ani mai târziu, lângă Hala Centrală Obor, a fost deschisă și Piața agroalimentară Obor. Se încheia atunci epoca Târgului Obor, atestat documentar încă din secolul XVII, și unde, cu două secole înainte,  se desfățuraseră și execuțiile condamnaților la moarte prin spânzurare.

Monumentala clădire a Facultății de Drept a Universității din București a fost zidită între anii 1933 și 1935 după planurile altui mare arhitect, Petre Antonescu, cel care a fost și arhitectul Arcului de Triumf, monumentul închinat Unirii Tuturor Românilor din 1918. Arcul, construit inițial din lemn și stuc în anul 1922, este refăcut și inaugurat la 1 decembrie 1936.

Athénée Palace, cel mai elegant hotel al Capitalei, construit după planurile arhitectului Teophile Brădeau în 1912, prima clădire din București în care s-a întrebuințat betonul armat, a fost transformat în 1937 și modernizat de arhitectul Duiliu Marcu.

Se construia intens, în special în centrul orașului, pe o parte și alta a bulevardelor, clădirile de șapte-opt etaje, ca blocul Carlton de la capatul Străzii Regale, dărâmat de cutremurul din 1940, blocul Wilson, cele două blocuri simetrice de lângă Biserica Italiană, cele din spatele lor, pe strada Vasile Conta, Hotelul Union sau Blocul Adriatica de pe malul Dâmboviței, se numeau în epocă blockhausuri, și nu blocuri.

Aveau fațade albe și curate, holuri încăpătoare și apartamente bine împărțite- cu oficiu, două water-closet, cameră de serviciu cu intrare separată și balcoane.

În 1936 se amenajează Parcul Național Carol al II-lea, astăzi Parcul Herăstrau, pe un teren de 187 de hectare, o fostă zonă mlăștinoasa asanată. Se amenajează și un teatru de vară și un lac, de 77 de hectare, pentru practicarea sporturilor nautice; în incinta parcului se deschide și Muzeul Satului. La 8 iunie 1938, la intrarea dinspre Arcul de Triumf, se deschide Pavilionul Televiziunii. Emisiunile începeau seara la ora 7 și orice vizitator își putea transmite  vocea și imaginea pe un ecran, plătind o mică taxă.

În anul 1937 se termina construcția Palatului Regal, început în 1930, construit după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu, pe locul fostei Case Golescu, transformată în Palat Domnesc, pentru Alexandru Ioan Cuza și apoi pentru Regele Carol I. Regele Carol al II-lea și principele moștenitor locuiseră în Casa Nouă, o mică vilă de pe strada Pictor Grigorescu, pe locul unde se află astăzi Sala Palatului. În Sala Tronului din Palatul Regal, la 6 septembrie 1940, urma să aibă loc ceremonia de depunere a jurământului de către regele Mihai. Astăzi  în Palatul Regal functioneaza Muzeul Național de Artă.

La 10 mai 1939, în fața Palatului Regal, era inaugurată statuia ecvestră a Regelui Carol I, în prezența Regelui Carol al II-lea și a principelui Mihai Marele Voevod de Alba Iulia. Lucrarea, realizată de marele sculptor și artist croat Ivan Mestrovic, ca multe alte monumente a fost distrusă în perioada comunistă.

Concluzie

Bucureștiul era un oraș plin de zumzet, de mișcare, de preocupare și de bună dispoziție. Oamenii erau plini de viață după ce trecuseră de Primul Război Mondial, și, deși se îndreptau vertiginos spre ce-l de-al doilea, fără a fi conștienți, se bucurau de fiecare clipă și evoluau constant. Poate aceasta este explicația faptului că bucureștenii de astăzi suspină dupã vremurile din perioada interbelică.

Cele două decenii dintre marile conflagrații mondiale au avut un impact deosebit asupra omenirii. Interbelicul nu a fost un paradis, își are “păcatele lui”, dar a fost perioada în care Bucurestiul părea a fi mai aproape ca oricând de occident, perioada “tuturor posibilităților. A fost o perioadă de inovații, noutăți în materie de petrecere a timpului liber și a modului de a te îmbrăca, o perioadă a politeții, în care oamenii s-au dezvoltat și după care unii nostalgici încă mai suspină.

Bibliografie
Majuru, Adrian (2009), “București. Diurn și nocturn”, Curtea Veche, București
Doicescu, Graziella (2008), “Captivantul București Interbelic”, Vremea, București
Pârvulescu, Ioana (2003), “Intoarcere în Bucureștiul Interbelic”, Humanitas, București

( Livia-Irina Alexandru,

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/aspecte-socio-culturale-ale-bucurestiului-interbelic, aprilie 2017)

(Liliana Teică,

http://stiri.tvr.ro/doua-decenii-de-prosperitate-bucurestiului-interbelic_49646.html#view, aprilie 2017)

3.2.2.3. Geneza romanului – context

„Romanul adolescentului miop” prezintă experiența de licean a lui Mircea Eliade, care, sub forma adolescentului în căutarea sinelui, își începe cariera de scriitor. Prima operă autobiografică a lui Eliade, inițiată în 1921, când autorul avea numai 14 ani, romanul a cunoscut mai multe variante, având ca titlu inițial Jurnalul unui om sucit. Forma definitivă a fost redactată în 1925, sub titlul „Romanul adolescentului miop”.

În 1988, postum, vede lumina tiparului Romanul adolescentului miop, primul roman «autenticist», în care Mircea Eliade ilustrează propriile trăiri adolescentine și întâmplări din anii de liceu, prezentate și sub alte aspecte „decât cele atât de duios evocate de Ionel Teodoreanu”.

Ediția din 1988 are un text stabilit de Adriana Bota și postfață de Mircea Handoca, iar cea din 1989 are text stabilit, cuvânt înainte și tabel cronologic de Mircea Handoca.

Receptare critică

I. Daniela Sitar-Tăut

”Romanul adolescentului miop, început în preajma anului 1921 și definitivat în 1925, anterior deci celebrului Falsificatorii de bani al lui A. Gide (1926), este catalogat drept „un exemplu de autoreferențialitate într-un roman rămas în manuscris”. Inserarea eseului în epică va fi o găselniță naratologică dezvoltată ulterior de G. Călinescu, Al. Ivasiuc și, mai abracadabrant până înspre prolix, de N. Breban. Similar lui Camil Petrescu, în epocă, și el este un partizan al anticalofiliei stilului, „reacție motivată într-o proză preponderent lirică”. Uneori, aprecierile eseistului devin subiective și injuste. Astfel, meritul de a fi introdus în literatura română „personajul care trece printr-o dramă a spiritului și poate muri din dragoste pentru un concept” este arondat lui M. Eliade, și nu „spadasinului onoarei”, deși dramele de idei camilpetresciene Jocul ielelor (1918) și Suflete tari (1921) au fost elaborate anterior anilor ’30, atunci când are loc impunerea orientalistului în câmpul beletristic.”

(Daniela Sitar-Tăut „Eliade nu pune mare preț pe scriitură […], dar scrisul devine  o formă a existenței sale”, NORD LITERAR, nr.6 (121), iun 2013,

http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=1345&Itemid=9)

II. Dan C. Mihăilescu- Prefață la ediția din 2006, Editura Cartex

”Mircea Eliade este cea mai puternică, mai tenace și mai captivantă energie autoconstructivă din cultura română. Sigur, multe au fost personalitățile care au avut din copilărie conștiința propriei valori și viziunea împlinirii lor sociale, profesionale, politice etc., însă nimeni nu s-a mai forjat și cizelat cu atâta luciditate și insistentă, cu atâta siguranță și sistemă. Iar asta presupune – aparent – eforturi teribile, oricât ar părea de "inumane" tentativele de privare de somn, de claustrare și înfrângere a instinctelor și ispitelor. La un capăt de biografie, elevul de 15 ani care umple sute de pagini cu întâmplări și cazuistică adolescentină, conștient că demiurgul din el este dator să însuflețească literar lumea și că, undeva, într-o "Academie din Apus", o "sală imensă, plină de lume, a venit să asiste la încoronarea mea". La celălalt capăt, savantul respectat Mircea Eliade avea 23 de ani când C. Noica (mai tânăr cu doi ani) scria despre acest "caz sufletesc înzestrat cu o posibilitate de creație în afara de ordinea comună". Eliade, scria Noica în Vremea din 5 decembrie 1929 "e un om care a trăit, care trăiește, care lovește ideile, pentru a suferi de replica lor brutală, care se agasează spiritual, zdruncinându-și și menținându-și totuși un echilibru, prabușindu-se și crescând. Niciodată un cuget de aici n-a simțit mai aproape minunea experienței plurale și indisciplinate. I-a plăcut să se joace ideal, să se distrugă prin chin, să încerce și să se aventureze.[…]

Tradiția exegetică îl situează pe Mircea Eliade – pe bună dreptate – în suita Cantemir-Hasdeu-Eminescu-Iorga-Blaga, fiecare dintre aceștia însemnând mereu altceva, potrivit perspectivei de valoare: istorică, estetică, politică, didactică, spirituală. Pentru unii, Eliade este marele istoric al religiilor, pentru care literatura a fost un capriciu, o nostalgie, un "gagne-pain" efemer. Pentru alții, dimpotrivă, opera savantului a fost doar mască oficială a literaturii, când nu chiar a "doctrinarului". Unii încearcă să vadă dincolo de sinteza știintifică și universul epic, o filozofie a culturii, o antropologie, în vreme ce pentru alții Eliade ramâne un diletant în toate, important ca instanța formativă pentru tânăra generație dintre războaie și atât! Mai sunt și cei pentru care eseistul și gazetarul din Oceanografie, Fragmentarium, Insula lui Euthanasius are, într-un fel, o bătaie mai lungă decât romancierul și istoricul religiilor! " (în vol. Semnele Minervei, Publicistica, I, 1927, 1929, ediție de Marin Diaconu, editura Humanitas, 1994, p. 462)

Dintre multele exemple de verdicte superlative, prefer să citez acum relația Eliade-C.G.Jung facută de Gilbert Durând: "Comme Jung de-couvre la terra incognito des archetypes qui animent la psyche in-dividuelle, l' ouvre d' Eliade met au jour la terre si occultee par la de-myhologisation trop chere pozitivisme […] Eliade comme Jung est â la tete de cette lente mais sure entreprise de remythologisation…" (Eliade ou l' anthropologie profonde, în vol. omagial Mircea Eliade, ed. de l' Herne, 1978, p. 39).

Pentru imensul, stufosul dosar al generației '27 și pentru ce a însemnat "activismul din disperare" al membrilor acesteia1, în sfârsit, între omul absolut și omul "fără destin"2 exista o întreagă ierarhie de polarități. Ei bine, pentru toate cheia o constituie Romanul adolescentului miop. Aici (vorba lui Eminescu: "Viitorul si trecutul/sunt a filei doua fețe/vede-n capăt începutul/cine știe să le-nvețe"), aici se află în starea cea mai pură și mai limpede exprimată suma de contrarii-în-armonie care compun personalitatea lui Eliade, definind-o totodată ca însumare exponențială a generației. Dacă pentru detaliile istorico-literare, strict editoriale, tânarul nostru cititor are a consulta obligatoriu capitolul Primul roman din monografia lui Mircea Handoca4, pentru circumstanțele elaborarii. "Nu sunt două saptamâni de când a aparut cartea acelui tânar prodigios de luciditate în care ne place, celor mai mulți dintre noi, să recunoastem pe șeful spiritual al generației noastre. Vorbesc de întoarcerea din rai a lui Mircea Eliade. E un roman al ratarii generației această carte! Al irosirii ei fără sens, fără finalitate, incapabilă până și să se sinucidp" (Mircea Vulcanescu, op.cit, p. 35). Cărți esentiale rămân, bineînțeles, capitolele IV si V ("Tentațiile unui tânar miop" și "Navigare necesse est…") din Memoriile autorului: "în toamna acelui an, 1921, intram în clasa a V-a. Terminasem gimnaziul și începeam cursul superior […] Convins că voi studia la Universitate științele fizico-chimice, alesesem realul. Dar nu mi-a trebuit mult ca să-nțeleg că mă-nșelasem, că alesesem greșit…" Acolo sunt descrise mansarda bibliomanului, complexele puberului, experiențele fizice de autopenitență întru cunoaștere, rolul jurnalului ca oglindă a fantasmelor compensatorii, creuzet al realității și athanor de neliniști, "umilința și ura" generate de palmele primite de la profesorul de matematică Vanciu, ca și prieteniile cu "eroii" romanului: Dinu Sighireanu ("băiat frumos, brun, cu ochii verzi, după care suspinau multe fete"), Radu Bossie ("miop ca și mine, destul de urât, cu buze imense, cu un nas mare și borcanat, dar avea un umor și un farmec fără pereche"), Haig Acterian ("de o frumusețe leneșă, orientală"), Petre Viforeanu ("înalt, mândru, ironic, izbutind să fie premiant fără pedanterie"), J.V. Vojen ("bălai, rivaliza în frumusețe, eleganță și succese feminine cu Dinu Sighireanu"), întâlnirile-cenaclu de la Mircea Mosuna-Sion, descoperirea (decisivă) a lui Giovanni Papini5, experiența bordelurilor din Dudești, în tovărășia lui Mircea Mărculescu ("țăndărică") alături de care cunoaște "îndeaproape viața evreilor săraci" s.a.m.d.

"Romanul unui om sucit". Mai este oare cazul să spun cât de etern valabile și de general raspândite în lume sunt mai toate simptomele adolescenței eliadesti și ce formă vitalizantă are acest roman pentru cititorul copleșit de sfintele furii, complexe și disperari… acneice de aici ?!? în plus, tot în pomenitele capitole din Memorii, găsim câteva mărturisiri esențiale pentru ce ne interesează acum: "Mă simțeam superior tuturor colegilor mei, măcar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi lărgi și adânci cultura […] Dar eram mai mult decât atât. Mă aflam în plină criză de pubertate, mă descopeream în fiecare dimineață mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fete de vârsta mea, cât sunt de timid și de neatragător, în comparație cu unii din prietenii mei. Criza aceasta a mers agravându-se până la sfârșitul liceului. Probabil că datorită ei n-am mai ajuns să termin romanul. La un moment dat, am simțit că nu mai pot scrie decât la persoana I, ca orice fel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-avea niciun sens. Asa am început Romanul adolescentului miop […] Pe timpul când luam parte asiduu și entuziast, la întrunirile societății noastre, începusem deja să-mi iau în serios urâțenia și – în bună parte, închipuita – solitudine. Eram singurul care veneam la “Muza” în uniforma de liceu, toți ceilalți purtau de mult costume “civile”. Singurul care nu încercam să-mi camuflez parul tuns, ci, dimpotrivă, mă tundeam cu mașina numarul zero […] în plus, aveam o mare scădere: nu știam să dansez […] Dar mă complăceam din ce în ce mai mult în această situație care mi se părea că face parte din destinul meu de adolescent excepțional. Mi se părea că toate eșecurile mondene, întocmai ca și umilințele pe care le înduram la liceu, aveau menirea să mă izoleze de lume, să mă păstreze exclusiv pentru “opera” pe care eram chemat s-o scriu, opera pe care trebuia să o inaugureze Romanul adolescentului miop". În fine, "am devenit cercetaș la timp. Aplecarea mea spre “aventură”, satisfacuta atâția ani pe maidane și în pivnițele Universității alături de haimanale și vagabonzi, își găsise acum o ieșire care îi îngăduia să se disciplineze și să se adâncească…" "Romanul unui om sucit" – așa se intitula initial romanul de față.

Topirea Jurnalului în roman este cea mai stimulativă și mai fermecatoare "lecție" de extras din aceste pagini. Chiar dacă astăzi tânarul de 15-18 ani navighează pe Internet prin Cyber spații și realități virtuale, experiența edificării de sine prin alchimia realității în jurnalul personal rămâne una de disciplinare fundamentală. "Durerea adolescentului miop" ("sunt și eu ca toți ceilalți: adolescent sentimental și visător. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voință, de virilitate, de personalitate" etc), jurămintele pentru sine ("trebuie să muncesc mult și să sufăr"; "mi-am făgăduit năprasnic că voi desface sălbatec pulpele celor mai frumoase femei"), "tristetea celui care înțelege", așteptarea "cu pumnii strânși, între cărți" a bătăliei cu viața, apoi puseul egofil, inevitabil ("ei mă socotesc creat pentru a asculta confesiuni. N-au înțeles niciodată cât de puțin mă interesează sufletele lor"; "cel care e ispitit de amintiri se dovedește sensibil. Cel care se înfrânge, senin, depășește sensibilitatea de elită"), trânta cu credința/necredința ("presimt că întreaga mea viață lăuntrică se va darui. Cui? Nu pot să mă gândesc la biserică. Nu sunt un mistic și nici un ateu satanic, cinic, disperat. Cum aș putea ajunge atunci la Isus?"), tipicele viziuni răzbunător compensatoare ("mă închipuiam mort"; "m-am gândit mult dacă trebuie să plec, să fug pentru totdeauna"; "m-am închipuit trist, disprețuit de prieteni, batjocorit de rude și dusmani și am înțeles că6 numai așa am să pot scrie titlul Romanul adolescentului miop care mă va face celebru într-o noapte, și bogat…"; "cândva voi pași pe străzi cu strălucirea biruinței oglindită în ochi…"), febrila, permanenta oscilație eliadescă între supremația livrescului și triumful senzorialității ("ascentismul meu fu în curând înfrânt. Mă resemnai să accept fiziologia […] Niciodata nu voi izbuti să mă cunosc așa cum îmi cunosc biblioteca") – nimic nu lipsește din acest Manual de sinceritate. O panoplie a sincerității ce slujește perfect ca exercițiu de identificare pentru generația confruntatp astpzi cu confesiunile lui Mircea Cartarescu și H.R.Patapievici. "înțelegeam că ursita sensibilitășii e suferința, că cea a creierului e neputința, că ursita cărnii e dorința întreruptă numai de dezgust și niciodatp potolitp. Înțelegeam toate acestea și mă bucuram că nu le bănuiește nimeni. Primăveri înapoia mea, primăveri înainte. Și iată că acum nu ma mai tem de ele. Și scriu aici, nebănuit de nimeni, într-un caiet pe care îl ascund. Și nimeni nu poate să afle dacă sunt trist. Și nu sunt trist, nici de toamnă, nici de povestea cu amintiri". Iar dacă nu vă recunoașteti în personaj, nu vă iluzionati: însăși delimitarea, nerecunoașterea, este o lectie perfectă de autocunoaștere".

Note:

1. v. grupajul respectiv din Mircea Vulcănescu, Către știința spiritualității românești, din Dimensiunea românească a existenței, ediție de Marin Diaconu și Zaharia Balica, vol. III, 1996, p. 5-55.

2. Formula "Eliade – omul fără destin" îi aparține lui Emil Cioran, într-un text acid și nedrept, apărut în Vremea, din 1 octombrie 1933 (v. vol. Singuratate și destin, ed. Humanitas, 1991, p. 240 s.u.): "Mobilitatea excesiva a omului fără destin nu se poate sesiza mai bine decât în maniera lui de a gândi prin alții, în raport cu gândurile altora…". Articolul, avea să mărturisească peste ani Cioran, se datora tulburării pricinuite de suferința erotică a Soranei Topa (v. cap. Eliade în Cioran, Exercitii de admiratie, Eseuri și portret, trad. Emanoil Marcu, ed. Humanitas, 1993, p. 115 s.u., de unde se cuvin extrase, acum, rândurile despre dualitatea lui Eliade, "atras deopotrivă de esența și accident, de atemporal și cotidian, de mistică și de literatură. Aceasta dualitate nu produce la el nici o sfâșiere: este natura și șansa lui să poată trăi simultan sau rând pe rând la niveluri spirituale diferite, să poată, fără dramă, să studieze extazul și să urmărească anecdoticul").

3. Ca să nu repet ceea ce am scris, nu o dată, în ultimii ani, despre acest subiect îmi îngădui să fac trimitere la capitolul II (La scoala generatiei 27) din volumul subsemnatului, Scriitorincul, editura Dacia, 2001.

4. Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalitati proteice, editura Minerva, 1992, pp. 230-248.

5. "O asemenea întâlnire – decisivă și pentru mine și pentru soarta Romanului adolescentului miop – a fost Un om sfârșit al lui Giovanni Papini. Citisem, ca atâția din colegii mei, L'Histoire du Christ, dar nu mă cucerise. Dimpotrivă, Un om sfârșit a căzut ca un trăznet. Nu-mi putusem închipui până atunci că pot semăna atât de mult cu altcineva. Mă regaseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Papini. Ca și el, eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce și fără margini, voiam să citesc tot, visând că pot scrie despre toate. Ca și el, iubeam singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii inteligenți sau erudiți" (v. continuarea afinităților în Memorii, ed.cit., vol. I, p. 92).

6. Și tot de acolo: "începuseră crizele de melancolie […] Mult timp, condiția singuratății mele mă apărase ca o platoșă launtrică împotriva tuturor eșecurilor și umilințelor. Și, dintr-odată, singurătatea care mi se părea predestinată mă apăra ca o lespede de mormânt. Aș fi încercat orice ca s-o sparg…" (op.cit., p. 81 s.u.) în sfârșit, pentru comparații și nuanțări, a se vedea, alături de destăinuirile din Memorii și cap. Mansarda din cartea de convorbiri cu Claude Henri Roquet, Proba labirintului, trad. Doina Cornea, ed. Dacia, 1990, p. 19 s.u.)

(Dan C. Mihăilescu, Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Cartex 2000, București, 2006

http://bookspot.ro/file.axd?file=2011%2F10%2FMircea+Eliade+-+Romanul+Adolescentului+Miop.pdf

III. Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, Editura Demiurg, 1995

Biografia autorului

Mircea Eliade s-a născut la ora 5 dimineața, pe 13 martie(stil nou)/28 februarie (stil vechi) 1907, în București, după cum spune certificatul său de naștere. Scriitorul va considera 9 martie ca dată a nașterii sale probabil pentru a coincide cu ziua celor 40 de mucenici . Tatăl său, Gheorghe, era ofițer. Inițial, numele de familie al tatălui era Ieremia. Admirația nestăvilită pentru Ion Heliade Rădulescu l-a făcut să adopte numele de Eliade.

Corigent la școală, eminent acasă

În timpul școlii, Mircea Eliade nu a fost deloc un elev ieșit din comun. Din contră, a avut câteva corigențe la limba germană și matematică. Ceea ce îi lipsea era voința, nicidecum capacitatea intelectuală. Acasă era tot timpul cufundat în lectură. Pasiunile copilăriei nu s-au rezumat doar la cărți, ci au cuprins și alte domenii, precum chimia, biologia. Spiritul enciclopedic se manifesta încă de atunci. Interacțiunea cu ceilalți era un domeniu dureros pentru tânărul Eliade. Comunicarea era mai dificilă pentru că nu reușea să își învingă timiditatea.

Debutează în clasa a IV-a de liceu cu o proză fantastică (Cum am descoperit piatra filosofală), trimisă la un concurs al „Ziarului științelor populare” (1921). Tot acolo publică un ciclu intitulat Convorbiri entomologice.

Instalat la mansarda casei părintești, ține un jurnal personal (la 13 ani), înregistrând cu precădere experiențele sale de entomolog. Sunt notațiile unui adolescent care pune experiența lui de observator al micilor viețuitoare într-un scenariu epic: „Mișcai un lemn de stejar și văzui că între coajă și lemn e un spațiu mic, gol. Din el curgea o pulbere fină de lemn. Încercai să cojesc lemnul […] însă ce văzui? Niște omizi albe, fără păr, formate din inele…”.

La 15 ani este deja conștient, ca Titu Maiorescu, de personalitatea sa și a jurnalului pe care îl ține; scrie pe coperta caietului secret: Mon journal d’ecole și fixează în opt puncte un program de viață: să cunoască concepțiile dialectice pentru a le putea combate, să citească zilnic o carte românească, să traducă tot zilnic dintr-o carte nemțească, să învețe în fiecare dimineață trei cuvinte franțuzești, să scrie în fiecare zi cel puțin zece pagini de literatură sau de știință, să nu neglijeze pianul și fanfara, seara, înainte de culcare, să citească o pagină de teologie etc. Nu exclude posibilitatea de a-și redacta memoriile. Are convingerea că este destinat să scrie „cu multă imaginație și libertate”. Nu se bizuie pe Dumnezeu, ci pe voința proprie. Lucrează deja la un roman fantastic (Memoriile soldatului de plumb) și la proza autobiografică Romanul adolescentului miop (1924-1925, neterminat).

Superior celorlalți

Singurul domeniu în care ceilalți trebuiau să îi recunoască superioritatea era cel cultural. Eliade declara: „Mă simțeam superior tuturor colegilor mei, măcar pentru enormul efort pe care-l cheltuiam pentru a-mi lărgi și adânci cultura (…) Dar eram mai mult decât atât. Mă aflam în plină criză de pubertate, mă descopeream în fiecare dimineață mai urât, mai stângaci, descopeream, mai ales la întâlnirile cu fete de vârsta mea, cât sunt de timid și de neatrăgător, în comparație cu unii dintre prietenii mei. Criza aceasta a mers agravându-se până la sfârșitul liceului. Probabil că datorită ei n-am mai ajuns să termin «Romanul adolescentului miop». La un moment dat am simțit că nu mai pot scrie decât la persoana I, că orice fel de literatură, în afară de cea direct sau indirect autobiografică, n-avea nici un sens. Așa am început «Romanul adolescentului miop»“ („Memorii“). Dificultățile de comunicare au continuat și după terminarea liceului, dar au început să fie depășite în facultate, încheindu-se odată cu călătoria în India.

Călătoria în India. Maitreyi

În 1925 se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universității bucureștene (licența în 1928). Fondează „Revista universitară” (1926), suprimată după cinci numere, ca urmare a unei recenzii negative la o lucrare a lui Nicolae Iorga. Colaborează la „Cuvântul” (1926), mai târziu la „Universul literar”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea”, „România literară”, „Vremea”, „Viața literară”, „Sinteza”, „Azi”, „Revista Fundațiilor Regale” etc.

Începe să scrie Gaudeamus, alt roman rămas în manuscris, călătorește în Italia, unde îi vizitează pe Giovanni Papini, Alfredo Panzini, Giovanni Gentile etc. La Roma pregătește teza de licență cu subiectul Filosofia italiană de la Marsiglio Ficino la Giordano Bruno. Citește, în timpul șederii la Roma (martie-aprilie 1927, aprilie-iunie 1928), A Hystory of Indian Philosophy, opera profesorului Surendranath Dasgupta, și se hotărăște să plece în India. Îi scrie în acest sens lui Dasgupta și, în același timp, maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, care sprijinise debutul lui Dasgupta. Acesta din urmă îi acordă o bursă de studii. Eliade pleacă (20 noiembrie 1928) spre India. Vizitează în drum Egiptul și Ceylonul.

La 21 decembrie ajunge la Madras (aici îl întâlnește pe Dasgupta), apoi se instalează la Calcutta într-o pensiune anglo-indiană, situată pe Ripon Street la numărul 82 (pensiunea apare în Maitreyi și în Șantier). Studiază sanscrita și se inițiază în practicile hinduse, călătorește la Benares, Allahabad, Agra, Jaipur (martie 1929), apoi la Darjeeling și Sikkim (iulie 1929). Scrie în acest răstimp un roman (Isabel și apele diavolului, terminat în august același an), cu intrigă, tipologie și atmosferă indiană, prima carte dintr-o serie cu această tematică. Cartea apare peste un an la București.

În ianuarie 1930 se mută în casa mentorului său, profesorul Dasgupta, și sub supravegherea acestuia face zilnic analiză de text. Tot acum își fixează tema lucrării de doctorat: Istoria comparată a tehnicilor yoga; publică în „Revista de filosofie” (București) și „Ricerche religiose” (Roma) primele studii privitoare la spiritualitatea indiană; în septembrie 1930 intră în conflict cu Dasgupta (conflict reluat sub formă de ficțiune în romanul Maitreyi) și pleacă spre Hardvar, în Himalaya Occidentală; se instalează într-un „kutiar”, la Rishikesh, și timp de 6 luni face exerciții de yoga îndrumat de Swamy Shivananda. Îi vizitează pe yoghinii de la Lakshmanjula.

În aprilie 1931 se întoarce la Calcutta; lucrează o vreme (aprilie-noiembrie) la biblioteca de pe lângă Asiatic Society of Bengal și se împrietenește cu bibliotecarul, tibetanistul Johan van Manen. În decembrie 1931 pleacă în România pentru a-și satisface serviciul militar; este încorporat într-un regiment de artilerie antiaeriană din București (ianuarie-noiembrie 1932); începe să traducă în românește teza sa de doctorat, redactată în engleză. Este deja cunoscut în mediul intelectual românesc prin articolele publicate în presa timpului, prin studiile savante privitoare la filosofia și religia indiană și prin romanul tipărit în 1930. În același an apar în câteva reviste literare primele fragmente dintr-un roman joycian (Lumina ce se stinge), publicat 4 ani mai târziu. Experiențele lui epice merg paralel cu studiile indiene (o premieră în cultura românească).

În 1933 i se editează Maitreyi, nutrit ca și cel precedent din experiența indiană. Romanul are un mare succes de public și de critică (comparat cu Le Grand Meaulnes de Alain-Fournier și fixat într-o serie epică mare: Manon Lescaut, Paul et Virginie).

Experiența acestei călătorii își pune amprenta pe existența ulterioară. „India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în Univers: aceea de a exista liber“ („Încercarea labirintului“). În casa profesorului Dasgupta, Eliade trăiește o frumoasă poveste de dragoste cu fiica acestuia, Maitreyi, dar este alungat fără prea multe explicații în momentul în care profesorul descoperă legătura lor. Legat de mentalitatea asiatică, Eliade scria: „Asiaticii au nenumărate păcate; sunt cruzi, câteodată imbecili, adesea nebuni, altădată murdari; dar au două mari însușiri: nu idealizează femeia și nu cred în evoluție“ („Isabel și apele diavolului“). Eliade l-a înțeles pe profesorul Dasgupta. Legile Indiei nu erau asemenea Europei. Maitreyi nu ar fi putut ajunge niciodată nevasta lui, deoarece sistemul castelor interzicea lucrul acesta. Eliade s-a consolat scriind povestea lor de dragoste, realizând astfel cel mai bun roman al său, „Maitreyi“. Peste aproape 40 de ani, Maitreyi a scris și ea versiunea proprie, iar răspunsul ei a reprezentat încă o dovadă că timpul acoperă multe, dar distruge puține.

Eliade și elita interbelică

Mircea Eliade a făcut parte din elita intelectuală interbelică, iar printre prietenii lui apropiați s-au numărat Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu. Noica ne-a lăsat un portret succint al lui Eliade: „Este un om care a trăit, care trăiește, care lovește ideile, pentru a suferi de replica lor brutală, care se agasează spiritual, zdruncinându-și și menținându-și totuși un echilibru, prăbușindu-se și crescând. Niciodată un cuget n-a simțit mai aproape minunea experienței plurale și indisciplinate. I-a plăcut să se joace ideal, să se distrugă prin chin, să încerce și să se aventureze. A înțeles cel mai bine dintre noi acest resort spiritual: aventura“ (Vremea, 5 decembrie 1929). La momentul notării acestor gânduri, Noica avea 21, iar Eliade 23 de ani. Un titan al filosofiei prefigura viitorul unui titan enciclopedic. Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învață limba italiană și, cu ocazia unor călătorii în Italia, îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor.

Eliade obține doctoratul în filosofie la Universitatea din București (cu teza despre yoga; comisia este formată din Dimtrie Gusti – președinte, P.P. Negulescu și Constantin Rădulescu-Motru) și în noiembrie 1933 este numit asistent la Catedra lui Nae Ionescu, profesor de logică și metafizică, modelul intelectual al lui Eliade și, în genere, al generației tinere (numită ulterior de unii publiciști „generația criterionistă”, apoi „generația în pulbere”). Legăturile spirituale și afective cu Nae Ionescu sunt puternice și așa vor rămâne pentru Eliade până la sfârșit. „Dacă am fost sincronici cu Europa – va spune el mai târziu – am fost prin cursurile lui Nae Ionescu.”

Deschide la Universitatea din București cursul său cu o temă inedită pentru învățământul românesc, Problema răului în filosofia indiană. Colaborează la „Credința” sub pseudonimul Ion Plăieșu.

În 1934 se căsătorește cu Nina Mareș și publică patru cărți: un volum de articole (Oceanografie), o carte de amintiri (India) și două romane: întoarcerea din rai și Lumina ce se stinge. Deschide în noiembrie 1934 un curs nou, cu tema Salvarea (mântuirea) în religiile orientale, ține apoi (1935) un seminar despre Docta ignorantia a lui Nicolaus Cusanus, iar în 1935 dă la iveală studiul Alchimia asiatică și Șantier, un jurnal intim despre experiența indiană.

Prozatorul nu ezită să vorbească despre lucruri despre care, de regulă, scriitorul român nu vorbește niciodată.

Are, în continuare, o producție literară uluitoare: Huliganii (I-II, 1935), Domnișoara Christina (1936), Șarpele (1937), Nuntă în cer (1939), Secretul doctorului Honigberger (1940), paralel cu opera lui de știință: Yoga. Essai sur Ies origines de la mystique indienne (1936), Cosmologie și alchimie babiloniană (1937), ediția critică B.P. Hasdeu (Scrieri literare, morale și politice, I-II, 1937) și opera eseistică: Soliloquii (1932), Oceanografie (1934), Fragmentarium (1939) și  Insula lui Euthanasius (1943), unde își formulează ideile despre culturile arhaice și moderne, despre roman și despre misiunea spirituală a generației tinere.

De aici și din alte articole, rămase în presa din epocă, pot fi deduse filosofia și modelele intelectuale ale „trăirismului”, varianta românească a existențialismului european, precum și ideile politice ale tânărului Eliade, obiect de controversă și azi. Citite acum toate, de la articolele din ciclul Itinerar spiritual, când autorul avea 20 de ani, până la eseurile savante din Insula lui Euthanasius, se vede că pe Eliade îl urmăresc câteva fantasme (ale lui și ale generației pe care o reprezintă). Clară este la el obsesia înnoirii prin experiența spiritului. Jurnalistul exprimă de o mie de ori această idee, acum și mai târziu, în articolele din anii ’30, mult mai coerente și cu o bătaie filosofică mai lungă.

În faza din Itinerar spiritual, întocmește un repertoriu de teme (generația tânără, experiența mistică, desmarginalizarea culturii române, valorizarea creștinismului răsăritean, descătușarea energiilor tinere, despărțirea de stilurile și ritmurile generațiilor anterioare, complexate, retardatate, provincializate) și le dezvoltă în propoziții nervoase, dezarticulate de multe ori, agresive și juvenil profetice. Ce uluiește azi la lectură este credința tânărului de 20 de ani că odată cu el se naște o generație care va înnoi totul, o mare generație spirituală, o generație întemeietoare. Ea va scoate cultura română din inerțiile răsăritene și-i va aduce filosofia care îi lipsește.

Articolele scrise după întoarcerea din India au mai multă coerență și se concentrează asupra câtorva teme: contestarea politicianismului românesc, primatul spiritului, cultul tinerilor (vârsta când spiritul obține contactul cu mitul), dorința panică de a trăi, respingerea spiritului de resemnare, elitele creatoare ale nației, soterie și „sympathie” etc. Sunt și altele (interesul, de pildă, față de stilul sau „formularea” românească) în concordanță cu preocupările metafizice ale generației. Mircea Vulcănescu și Constantin Noica descoperă ființa românească în limbaj. Eliade o caută în miturile ei și îi judecă aspru lipsa de stil în politică. Tânărul mistic coboară mai des decât învățații săi colegi din sfera speculației în câmpul istoriei imediate. De aici suspiciunea, care l-a urmărit până la moarte, de a nu fi un veritabil filosof. Filosof sau nu, el vrea să creeze un stat cultural și este de părere că adevărații eroi ai nației sunt creatorii ei. Este alergic la ideea despre primatul politicului în societate, și când este să-și spună o părere despre politica românească, mânia lui nu mai cunoaște margini. Ce arătăm noi străinilor? întreabă el și tot el răspunde: „Inconștiență politică, țigănie electorală și conștiințe care se cumpără ieftin”. Nici viața intelectuală românească nu-i place: parazitism, o gazetărie cu pretenții intelectuale, „alexandrinism fără erudiție”, „diletantism fără mobilitate interioară”, „feminism cerebral fără resurse sentimentale”. Sunt și alte idei. De pildă, el este, în epocă, unul dintre teoreticienii „autenticității” și ai „experienței”.

Cea mai limpede definiție se află într-o însemnare din Fragmentarium: „Autenticitatea tinde întotdeauna să exprime «concretul»: este deci o tehnică a realului, o reacțiune împotriva schemelor abstracte (romantice sau pozitiviste), împotriva automatismelor psihologice. «Autenticitatea» este un moment în marea mișcare către «concret», care caracterizează viața culturală a ultimului sfert de veac (succesul fenomenologiei, Proust, noul hipocratism în medicină, valoarea acordată «experienței iraționale» în cercetarea religiilor, interesul pentru etnografie și folclor). «Autenticitatea» nu poate fi integrată mentalității secolului XIX, căci nu confundă «realul» cu «pipăibilul». Acordă importanță documentelor, experiențelor, numai pentru că acestea participă la «real»; evită, astfel, automatismele, schemele formale, iluziile. Departe de a trăda o atitudine antimetafizică, autenticitatea exprimă o puternică sete ontologică de cunoaștere a realului.”

Romanul, așa cum îl gândește tânărul Eliade, trebuie să pornească de la această formă de cunoaștere și de la trăirea actelor fundamentale în sfera existențialului și a vieții spiritului. Ce înseamnă, mai exact, acest lucru poate fi aflat în eseurile din Soliloquii, Oceanografie, Fragmentarium, Insula lui Euthanasius și în interviurile date la apariția romanelor sale. Unele idei sunt originale, altele sunt curente într-o epocă în care este descoperit Proust și începe să fie cunoscut Joyce. Eliade aduce în discuție și experiența romanului italian (Italo Svevo, Giovani Papini).

În martie 1940 este numit atașat cultural la Londra, iar în 1941 este transferat consilier cultural la Lisabona, unde rămâne până în 1945. Ține aici un jurnal (Jurnalul portughez) care a fost editat, de curând, în limba spaniolă; în românește n-au apărut decât câteva fragmente publicate de Mircea Handoca în volumul Eliade și Noica (2002). Un alt jurnal, început după întoarcerea din India, a fost încredințat în 1940 unui prieten din țară și s-a pierdut. În 1944 moare Nina, prima lui soție.

În 1945 se stabilește la Paris. În fapt, Eliade alege exilul, unde rămâne până la sfârșit. Georges Dumezil, marele lui prieten, specialist eminent în culturile vechi, îl invită să țină un curs liber la Ecole Pratique des Hautes Etudes pe teme de istoria religiilor (1946-1948); colaborează la revistele „Critique”, „Revue de l’histoire des religions”, „Comprendre”, „Paru” etc., în 1947 ține un curs despre Le Mythe de l’eternel retour, care va lua forma unei cărți publicate în 1949; în 1948, Editions Gallimard îi publică Techniques du Yoga; în același an se căsătorește cu Cristinel Cotescu, cu care va rămâne până în final. Intrat în cercul orientaliștilor și al istoricilor religiilor, este invitat la Ascona, unde îi întâlnește pe C.G. Jung, G. van der Leeuw și Louis Massignon.

La Paris se împrietenește cu Henry Corbin, Jean Danielou, R.P. Jean Bruno etc. Mai înainte (septembrie 1945) își regăsise vechii prieteni din țară (Emil Cioran și Eugen Ionescu); întâlnirea s-a petrecut în Place Furstenberg; după 22 de ani (1977) se vor reîntâlni în același loc pentru a face o fotografie care, ulterior, va căpăta un caracter emblematic: cei trei români deveniseră, între timp, celebri în Occident. Eliade nu este întâmpinat, în Franța, totdeauna cu mare simpatie în mediile intelectuale postbelice, dominate de o stângă dornică de răzbunare; ca și Cioran, el are de întâmpinat ostilitatea celor care îi reproșau atitudinea lui politică din 1937-1938.

Lucrează enorm în condiții materiale foarte modeste. Jurnalul intim din acea perioadă dă informații elocvente în acest sens. Conferențiază la Roma, Padova, Strasbourg, Munchen, Freiburg, Uppsala și reușește să publice câteva studii ce-i aduc celebritatea în lumea specialiștilor: Le Chamanisme et les techniques archaique de l’extase (1951), Images et symboles (1952), Le Yoga (1954), Forgerons et alchimistes (1956) etc. Redactează, în același timp (1949-1954), un roman care vrea să fie capodopera lui: Noaptea de Sânziene, reluând un roman mai vechi, abandonat (Apocalips), o continuare a Huliganilor. Elaborare grea, cum se deduce din jurnalul intim.

Eliade începuse ceva mai devreme, în 1945, un nou ciclu epic, și în 1963 reușește să publice într-o editură românească din Madrid (Destin) volumul Nuvele, în care intră câteva povestiri excepționale, adevărate capodopere ale genului (de pildă, La țigănci). Împreună cu Noaptea de Sânziene (publicată întâi în 1955, în traducerea franceză a lui Alain Guillermou, sub titlul La Foret interdite) formează ciclul narațiunii mitice. În septembrie 1956 Eliade pleacă în Statele Unite, dând curs unei invitații făcute de Universitatea din Chicago; în 1957 devine visiting professor, apoi titular al Departamentului de istorie a religiilor, funcție pe care o va îndeplini până la retragerea sa din învățământ.

În 1959 i se editează tot la Gallimard Naissances mystiques; în 1958, călătorește în Japonia; vacanțele și le petrece în fiecare an la Paris. Scoate împreună cu prozatorul german Ernst Jiinger, pasionat entomolog, revista „Antaios” (Stuttgart, 1960-1972). În anii următori îi apar, în traducere engleză, mai toate studiile publicate în Franța. Primește numeroase titluri științifice, participă la congrese, marile universități îi acordă diploma doctor honoris causa (inclusiv Sorbona, 1976). Continuă să scrie prozele, memoriile și jurnalele în limba română, cu dorința expresă de a rămâne scriitor român.

Publică Amintiri (I, 1966), micul roman Pe strada Mântuleasa (1968), Noaptea de Sânziene (MI, 1971), În curte la Dionis (1977), Tinerețe fără tinerețe (1978-1979), Nouăsprezece trandafiri (1980). Acestea încep să apară, cu intermitențe, și în România. Povestirile lui au un mare ecou în cercurile de prozatori tineri și creează realmente o școală a epicii fantastice (Ștefan Bănulescu, D.R. Popescu, mai târziu optzecistul Tudor Dumitru Savu). La o vârstă destul de înaintată, Eliade începe o mare sinteză a studiilor sale despre credințele religioase și mituri: Histoire des croyances et des idees religieuses (I-III, 1976-1983). Tot acum coordonează o altă lucrare dificilă: Encyclopedia of Religions (16 volume).

În ultimii ani are mari probleme de sănătate. Cea mai mare neliniște a sa este că lucrează din ce în ce mai greu. Scrisorile lui arată o grafie chinuită, abia lizibilă. Este un om prietenos, răspunde la toate scrisorile primite, citește aproape tot ceea ce se scrie în țară despre el, când este la Paris primește mulți intelectuali români, în interviurile pe care le dă (unul dintre ele a devenit o carte indispensabilă: L’Epreuve du labyrinthe, 1978) elogiază cultura română și spune că, dacă a devenit un specialist cunoscut și în lume, acest fapt se datorează universității bucureștene. Acum își publică memoriile: Memoires I (1907-1937). Les Promesses de l’equinoxe (1980).

Profesor de Istorie a religiilor

Domeniile în care Eliade a activat au fost extinse. A fost profesor, consilier cultural, romancier, dar a întâmpinat multe momente dificile în viață. A fost demis de la universitate după ce realizase ediția completă a operelor lui Hașdeu, considerat trădător, după ce a simpatizat pentru o perioadă de timp cu mișcarea legionară. Occidentul a primit cu brațele deschise ceea ce românii au respins, iar Eliade și-a continuat cariera fabuloasă în Franța și Statele Unite ale Americii. Și-a petrecut o mare parte din viață departe de țara natală pentru că mediul român devenise imposibil pentru orice intelectual în perioada comunistă. Timp de peste 20 de ani conduce catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago, care îi va purta numele după retragerea sa. În toată perioada petrecută la Chicago, Eliade, împreună cu un grup de cercetători, va crea imensa Enciclopedie în 20 de volume de istorie a religiilor.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este, în concepția lui, centrul Universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca fiind „orizontul“ unui anume grup religios. În această concepție, ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne fiind dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase.

Opera- caracter confesiv

Opera lui Eliade cuprinde și un bogat compartiment confesiv: Șantier, Amintiri, Memorii, Fragmente de jurnal și Proba labirintului. Nu el a inventat jurnalul intim, dar este scriitorul care a dat acestui gen, socotit neesențial pentru literatură, o anumită legitimitate. Mai mult: a avut chiar curajul să-și publice jurnalul intim în timpul vieții. L-a definit ca „un roman indirect” (Șantier), ceea ce este corect. Totdeauna într-un jurnal sunt ascunse un roman de epocă, un roman de familie, în fine, un roman de moravuri. În cazul lui Eliade este vorba de un roman erotic și de unul exotic (Șantier). Celălalt jurnal (început în 1940) nu este cunoscut decât parțial.

Există un jurnal portughez. Există apoi un jurnal de 5.000 de pagini (1940-1986), din care Eliade a selectat circa 1.500 de pagini în Fragmente de jurnal. O idee clară despre valoarea acestor pagini confesive se va putea constitui atunci când vor fi publicate integral scrierile sale intime.

Într-un eseu cuprins în volumul Briser le toit de la maison (1986), Eliade distinge două modele în literatura diaristică: modelul Leautaud (spontaneitate, istoria faptelor mărunte, dezinteres pentru stil, indiscreție) și modelul Junger (jurnalul redactat cu grijă, pregătit pentru întâlnirea cu un cititor exigent, eludarea micului infern interior etc.).

În Șantier nu-și cenzurează prea sever intimitățile, așa că modelul spre care tinde este Leautaud. În jurnal schimbă stilul, temperează ardoarea confesiunii, elimină faptele prea intime, lasă loc teoriilor și preocupărilor sale intelectuale. Optează, așadar, pentru modelul Junger. Jurnalul lui Eliade este, tot indirect, și istoria unui mare destin intelectual într-un secol în care violențele istoriei se țin lanț.

Pe 22 aprilie 1986, Mircea Eliade trecea la cele veșnice la Chicago. Imensa moștenire spirituală avea să fie continuată de numeroșii săi ucenici, printre care Ioan Petru Culianu, un alt savant român de talie internațională, care i-a urmat la catedra de Istoria religiilor, la Chicago.

(http://crispedia.ro/mircea-eliade/, aprilie 2017,

https://www.istorie-pe-scurt.ro/mircea-eliade-de-la-adolesecentul-miop-la-maitreyi/#more-4701, aprimie 2017)

Tabel cronologic

1907, 9 martie – Se naște, la București, Mircea, fiul Ioanei și al lui Gheorghe Ieremia (ofițer). Din admirație pentru Ion Heliade Radulescu, își va schimba numele în "Eliade".

1913 – 1914- Urmează la Cernavodă clasa I primară.

1914-l917 – Își continuă studiile la Școala Primară de Băieți Nr.10, din București.

1917-l925 – Urmează cursurile liceului "Spiru Haret" din București.

1921 – Debutează cu proza fantastică Cum am descoperit piatra filosofală la Ziarul științelor populare și al călătoriilor. Tot aici va publica și ciclul Convorbiri entomologice.

1924-l925 – Lucrează la proza autobiografică Romanul adolescentului miop, lucrare rămasă neterminată.

1925 – Se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, pe care o va absolvi în 1928.

1926 – Fondează Revista universitară, dar, după o recenzie negativă la o lucrare a lui N. Iorga, revista va fi oprită.

1927- Face prima sa vizită în Italia, unde îl vizitează pe scriitorul Giovanni Papini, care a avut o deosebită influență asupra lui.

1928-l932 – Primește o bursă de studii și pleacă la Calcutta (India).

1928 – Obține licența în filozofie cu lucrarea Contribuții la filosofia Renașterii.

1929 – Definitivează romanul Isabel și apele diavolului.

1932 – Publica lucrarea de eseuri Solilocvii.

1933 – În țară, va fi numit asistent la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, unde va iniția un curs despre Problema răului în filozofia indiană. I se tipărește romanul Maitreyi, inspirat din experiența din India. Obține doctoratul în filozofie, primind titlul Magna cum laudae, cu teza Istoria comparată a tehnicilor Yoga.

1934 – I se tipăresc romanele Întoarcerea din rai și Lumina ce se stinge și eseurile India, Alchimia asiatică și Oceanografie. Se căsătorește cu Nina Mareș.

1935 – Publică romanele Șantier și Huliganii (în două volume).

1936 – Apare romanul Domnișoara Christina. Primește premiul Societății Scriitorilor Români.

1937 – Tipărește romanul Șarpele. Editura Fundațiilor Regale publică Scrieri literare, morale și politice de B.P.Hasdeu, lucrare îngrijită de Mircea Eliade. Ministrul Educației Naționale cere consiliului profesoral al Facultății de Litere din București îndepărtarea din învățământ a lui Mircea Eliade, sub pretextul că ar fi autor de literatură pornografică.

1938, 14 iunie- Este arestat și întemnițat la Siguranța Generală, iar în iulie este întemnițat în lagărul de la Miercurea Ciuc, pentru că refuză să semneze declarația de desolidarizare de legionarism. I se publică romanul Nuntă în cer.

1939 – Publică eseul Fragmentarium. Editeaza revista Zalmoxis.

1940 – Este numit atașat cultural la Londra. Scrie nuvelele Secretul doctorului Honigberger și Nopți la Serampore.

194l- l943 – Este consilier cultural la Lisabona.

1942 – Îi apare volumul Mitul reintegrării.

1943 – Publică eseul Insula lui Euthanasius.

1944- Moare soția sa Nina Mareș.

1945 – Se stabilește la Paris.

1946-l948 – Susține, la L'ecole Pratique des Hautes Etudes, un curs liber cu tema istoria religiilor.

1948 – I se tipărește lucrarea Tehnici de Yoga.

1948, 9 ianuarie- Se căsătorește cu Cristinel Cotescu.

1949 – Publică Tratatul de istoria religiilor și Mitul eternei reîntoarceri.

1950 – Apare, la Paris, traducerea romanului Maitreyi sub titlul La Nuit bengali.

1951 – I se publică Le Chamanisme et les Techniques archaiques de l'Extase.

1952 – Editează, la Paris, lucrarea Imagini și simboluri. Scrie nuvela fantastică 12.000 capete de vite.

1954 – Publică volumul Le Yoga. Immortalité et liberté

1956-l957 – Este invitat la Universitatea din Chicago, Illinois, unde, ulterior, devine profesor titular și coordonator al Catedrei de istoria religiilor.

1959 – Scrie nuvela fantastică La țigănci.

1961 – Împreună cu Ernst Jünger înființează, la Stuttgart, revista Antaios.

1963 – Publică volumul de proză Nuvele.

1966 – Publică volumul Amintiri, I (Mansarda) . Devine Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale. Membru al Academiei Americane de Arte și Științe.

1968 – Apare nuvela Pe strada Mântuleasa.

1969 – Este Doctor Honoris Causa la Universitatea din La Plata, Argentina.

1970 – Publică Noaptea de Sânziene. Este membru corespondent al Academiei Britanice. Este numit Doctor Honoris Causa al Universității din Loyola, Chicago. Apare, la Paris, lucrarea De la Zalmoxis la Gengis-Han.

1973 – Devine membru corespondent al Academiei Austriece de Știință.

1975 – I se acordă titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Laitancasterf. Este membru al Academiei Belgiene.

1976 – Este numit Doctor Honoris Causa al Universității Sorbona din Paris.

1976-l978 – Lucrează la monumentala Istorie a credințelor și ideilor religioase.

1977 – Publică, la Paris, În curte la Dionis.

1978-l979 – Scrie și publică nuvela fantastică Tinerețe făra tinerețe.

1980 – Tipărește, la Paris, nuvela Nouăsprezece trandafiri.

1984 – Primește, la Sorbona, Cordonul Legiunii de Onoare.

1985 – Catedra de istoria religiilor de la Universitatea din Chicago, condusă de Mircea Eliade, îi va purta numele. Primește titlul Doctor Honoris Causa al Universității din Washington.

1986, 22 aprilie – Se stinge din viață, la Chicago, incinerarea având loc a doua zi. La serviciul funerar de la Capela Rockfeller din Hyde Park, au citit din opera sa în diferite limbi cei apropiați: Ioan Petru Culianu, Saul Bellow și Paul Ricoeur.

(http://bookspot.ro/file.axd?file=2011%2F10%2FMircea+Eliade+-+Romanul+Adolescentului+Miop.pdf )

Rezumatul pe părți/ capitole (material prelucrat/ preluat de pe sursele menționate mai jos)

Rezumat pe părți

Partea I

Incipitul anunță ambiția adolescentului de a scrie un roman, hotărât fiind să aștearnă pe hârtie propria viață, pe care crede că o cunoaște foarte bine: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi «Romanul adolescentului miop». Voi lucra în fiecare după-amiază. Nu am nevoie de inspirație; trebuie să scriu, doar, viața mea, iar viața mi-o cunosc, și la roman mă gândesc de mult”. De altfel, primul capitol se intitulează sugestiv „Trebuie să scriu un roman”, prezența naratorului fiind atestată de mărcile lexico-gramaticale concretizate prin desinența verbelor și pronumele la persoana I singular, ceea ce denotă implicarea totală a autorului-narator-personaj la desfășurarea acțiunii și dezvăluirea propriilor trăiri, stări și emoții.

Decizia adolescentului de a scrie un roman, al cărui „erou sunt eu, firește”, este umbrită de îndoiala că cititorii nu vor fi interesați de „durerea unui adolescent miop” neînțeles, de aceea va trebui să imagineze o poveste de iubire, încărcată de înfiorare și suferință. Novice în dragoste, personajul-narator nu-și poate reprezenta modelul de fată care ar fi în stare să străbată „sufletul adolescentului miop”, așa că Dinu, prietenul său cel mai bun, își oferă „experiența” sentimentală, însă totul devine și mai complicat, întrucât naratorul nu poate descrie „o eroină cunoscută de Dinu”.

Cu toate acestea, neclintirea că „romanul trebuie scris” are ca motivație și ambiția de a se face respectat de către profesorii care, an de an, îl lăsau corigent: Vanciu la matematică și Faradopol la germană. Atunci când se află la școală, adolescentul-personaj este deprimat, considerându-se lipsit de noroc: „Alții au noroc și la fete, și la cărți, și la școală. Eu am renunțat bucuros la jocul cu fete și la jocul de cărți numai ca să am noroc la școală. Dar nu am”. Parcă pentru a-i confirma ghinionul, profesorul Vanciu îl ascultă la matematică și îi dă „insuficient”, fapt ce-l îndârjește și mai mult în ideea că singura soluție ca să scape de corigentă este scrierea romanului.

Adolescentul decide ca, înainte de a scrie romanul propriu-zis, să țină un jurnal în care să consemneze „o serie de scene, de impresii, de portrete și de concluzii asupra mediului școlăresc și sufletului adolescenților”, iar personajele să fie colegii săi, pe care îi cunoaște și-i poate contura prin intermediul întâmplărilor sau propriilor opinii. Naratorul este frământat de încă o problemă ce ține de consistența viitorului roman, intriga, fără de care subiectul devine neinteresant, iar găsirea unui conflict care să reunească toate personajele devine o permanentă preocupare.

Un prim personaj este Jean Victor Robert, „un adolescent fără sprâncene, cu buze de țărancă tânără, cu bărbie lustruită, cu obrajii moi și frunte îngustă”, care i se pare naratorului „un băiat frumos”, dar „sentimental, mărginit și încrezut”. Ascunzându-și suferința „din pricina miopiei și a urâțeniei mele”, adolescentul-narator încearcă o primă experiență de cuceritor, sub îndrumarea directă a prietenilor săi, Robert, Perri și Dinu, care stabilesc, în Parcul Carol, o întâlnire cu patru fete.

Grupându-se în cupluri, protagonistul se trezește alături de o fată „brună […] cu obrajii albi și ochii negri” și, de teamă să nu pară naiv, vorbește mult simțind o dorință inexplicabilă de a fi „necioplit, incult, brutal”. După consumarea acestei întâlniri pline de agresivitate, adolescentul miop este furios pe sine, pentru că spusese lucruri străine sufletului său, comisese gesturi care nu-l defineau și întâmplarea rămâne „o amintire de coșmar”.

Poreclit de colegii săi „doctorul”, pentru că este „miop” și citește „cărți cu coperte cenușii”, adolescentul-narator este, la rândul său, malițios cu prietenii. Mărturisindu-i lui Robert că intenționează să scrie un roman, îl previne că va întruchipa un personaj ridicol, naiv și neghiob, spre disperarea acestuia care își vede în pericol „cariera și gloria” la care visa cu toată energia și speranța împlinirii. Efectul este comportamentul controlat și bine stăpânit al lui Robert, care „încearcă să pară schimbat, superior, modificat de lecturi” și care pășește „abătut”, pentru că o astfel de atitudine este potrivită pentru un adolescent introvertit, dominat de neliniști existențiale.

Naratorul se amuză observând efortul prietenului său de a părea un „erou nordic” și este foarte interesat de „toate măștile pe care Robert și le-a pus față de mine […] ca să-mi schimb părerile și să nu mai fac din el un erou ridicol de roman”. Îngrijorat că Robert se credea „un altul”, adolescentul miop nădăjduiește că în vacanță, singur la Târgoviște, prietenul său va redeveni el însuși, același adolescent „mărginit și frumos, care tânjea gloria”.

Sub titlul Jurnal de clasă, naratorul consemnează diferite secvențe din viața colectivului de elevi, între care se desprinde portretul lui Pake, tovarășul său de excursii în munții Făgărașului, aflat în situația disperată de a rămâne repetent. El fusese surprins de Vanciu la bodegă, având în față „câteva sandwich-uri și o litră de țuică”, din care cauză primise la purtare calificativul „insuficient”.

Profesorul de muzică, Boloveanu, poreclit „Maestrul”, compune romanțe pe care le vinde elevilor contra sumei de șase lei, apoi devine agresiv și amenințător cu băieții („încetați odată, măgarilor!”), silindu-i să cânte. Aguletti, disperat că nu învățase la chimie, îl minte, plângând, pe profesorul Toivinovici că este tulburat de moartea tatălui, atitudine ce degajă un sentiment „stânjenitor, penibil” în rândul întregii clase. Fănică, un alt coleg terorizat de chimie, deși învăța lecțiile cu disperare, îndată ce este scos la tablă se emoționează atât de tare, încât se înroșește, se bâlbâie, își pierde cumpătul, uitând cu desăvârșire totul.

Cei doi prieteni, Robert și Dinu, sunt rivali în ceea ce privește succesul la fete, preocupare primordială la cei șaptesprezece ani, fiecare dintre ei încercând să-și compună o imagine care să-l individualizeze: Dinu caută să fie cinic, ca să pară „drăguț și ironic”, iar Robert oftează ca un geniu, ducându-și mâna la frunte de îndată ce se așează pe un scaun. Ei bravează, inventând experiențe erotice, adesea luând modele din literatură și-l compătimesc pe adolescentul miop, acest „doctor” nefericit, pentru că nu avea parte de iubire, de femei, de aventuri.

Un alt prieten apropiat naratorului-personaj este Marcu, un adolescent „înalt, uscat, cu ochii mari și bulbucați, părul creț, mâinile lungi, picioarele lungi”, care citește romane franțuzești și este evreu, două motive pentru care băieții să-l considere prost și să-l poreclească „Țăndărică” sau „Marcălă”. Iubitor de literatură, Marcu citește tot timpul, chiar în orele de curs, uneori această plăcere aducându-i necazuri. Profesorul de istorie îl prinde citind și-l elimină trei zile, care au fost o perioadă fericită pentru Marcu, deoarece el pleca dimineața cu ghiozdanul, se ducea în Cișmigiu și citea până când se făcea ora de întors acasă.

Fascinat de Balzac, Marcu îl atrage și pe protagonist către opera marelui scriitor francez și această pasiune comună le consolidează prietenia. Marcu avea o satisfacție nedisimulată în a contrazice, situându-se în mod constant de cealaltă parte ori de câte ori se isca o controversă, bucurându-se când îi „turba” pe aristocrați. El afirmă că „nu crede în nimic, că se îndoiește de toate”, dar tenacitatea cu care își susține argumentele îi contrazice spusele.

Protagonistul se îndrăgostește pentru prima oară de Sonia, o tânără din cartea lui Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei. Impresionat de personalitatea personajului feminin, adolescentul miop se imaginează „frumos, interesant și glorios” ca să-i placă Soniei, uitând că în realitate el este „lipsit de bani și de trup frumos, și de ochi frumoși, și de obraji frumoși”. Îi adresează scriitorului o rugă fierbinte, din dorința tăinuită și devoratoare de a fi iubit de o fată: „Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu știe ce vrea, e trist din pricina ochilor ei. […] Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie și să nu se înspăimânte de mine”.

Pentru că nu învățase nimic tot anul, teza la matematică din acest ultim trimestru provoacă mustrări de conștiință protagonistului, care devine conștient că dacă s-ar fi străduit cât de cât ar fi știut să rezolve subiectele. În fiecare an, profesorul Vanciu îl lăsa corigent, din care cauză adolescentul miop se condamnă cu vehemență, autocaracterizându-se ca „cel mai leneș, mai neglijent și mai răutăcios din clasă”, mai ales că avea pe toate trimestrele media „insuficient”.

Hotărât să învețe în trei zile ce „n-am învățat într-un an”, el își face imediat un plan de pregătire intensivă și exclamă cu entuziasm: „în noaptea asta nu se doarme, băieți!”. Acasă găsește tot felul de pretexte și scuze ca să nu se apuce de matematică. Face un efort de voință și reușește să citească douăzeci și șapte de pagini din cele 118, apoi iarăși se ocupă cu tot felul de activități inutile: citește o revistă, i se face sete, ascute creionul, se simte deprimat, aprinde lampa, simte nevoia să se odihnească, este chemat la masă și descifrează la pian o partitură până când se face târziu.

Dimineața îl mustră conștiința și se autoblamează: „Nu sunt decât un adolescent ca și toți ceilalți. N-am să ajung niciodată nimic. Nu-i nimic de capul meu. Păcat de timpul pierdut cu școala. N-am voință nici cât un clapon”. În cele din urmă, băiatul se consolează și-și promite că o să învețe temeinic matematica „la vară”, pentru a nu mai rămâne corigent nici anul viitor și nici în clasa a VIII-a. Până atunci poate citi liniștit tot ceea ce vrea, având libertate deplină în a-și organiza timpul în vacanța de vară.

Capitolul Premianții aduce în prim plan serbarea de sfârșit de an, cu care prilej sunt răsplătite „munca elevului, stăruința lui, inteligența și perseverența”, după cum anunță directorul. Corigentul miop îi disprețuiește pe „acei adolescenți cu frunțile înguste, inculți și impersonali, care își învață lecțiile” fără pasiune, pe când el învață „numai ce-mi place mie”. Pe lista corigenților la matematică sunt patru elevi, dar acasă el anunță că rămăseseră șaisprezece corigenți și se străduiește să pară trist în fața părinților sau poate „sunt cu adevărat trist.

Vacanța îi aduce o bucurie extatică, întrucât este liber să citească ce-i place, fiind stăpân pe timpul său, plănuind să se apuce de învățat la matematică pe la sfârșitul lunii august. Ar vrea să plece în lumea largă, să fugă de acasă pentru a se putea lupta cu viața: „Simt nevoia să viețuiesc așa cum vreau eu, luptând. Aici, în mansardă, mă lupt numai cu mine. […] Dar trebuie să lupt cu oamenii. […] Dacă aș fugi, aș fi atât de puternic…”. O întâmplare care-l tulbură se petrece într-o dimineață la Șosea: pe când citea o nuvelă de Panait Istrati, cunoaște un tânăr evreu „prost îmbrăcat, care rătăcise mult și îndurase multe”.

Bărbatul, fugit din Basarabia, cutreierase multe locuri și avusese diverse meserii: picolo în Brașov, ucenic într-o ceainărie din Constantinopol, apoi practicase alte îndeletniciri în Cairo, Hamburg și Franța. Deși neîncrezător și suspicios, adolescentul este totuși fascinat de povestirile aventurierului, care îl sfătuiește ca, atunci când va mai crește, să se angajeze pianist pe un vapor de categoria a treia, pe ruta Alexandria-Nagasaki. Cu tot miracolul aventurii, naratorul își dă seama că îl leagă încă „multe doruri de casă: mansarda, cărțile, romanul”. Ca să se aventureze în lume are nevoie de bani, de curaj și de certitudinea că nu-i va lipsi biblioteca. Atras de necunoscut, consideră că nu are totuși „o voință adevărată, care să aleagă anumite năzuinți și să se consume satisfăcându-le…”.

La sfârșitul lunii iulie pleacă în tabăra de la Dumbrava Sibiului, dar se întoarce mai devreme decât colegii săi, cu sufletul tulburat de stări necunoscute și inexplicabile. Și-ar dori să învețe la matematică astfel încât să-l umilească pe Vanciu, dar știe că n-are voință, este trist pentru că nu se poate autoanaliza în mod serios, ca să se înțeleagă pe sine. Pe 20 august află că examenul de corigentă începe pe 15 septembrie și convine cu Dinu să înceapă pregătirea pe 1 septembrie.

Citește cu lăcomie autori de literatură universală, Gourmont, Jack London, Samain și, pe 4 septembrie îl chinuie iarăși mustrările de conștiință, autoflagelându-se: „Parcă eu nu știu? Sunt cel mai desăvârșit leneș, măgar, neputincios, mincinos și laș din România Mare!”. Toți prietenii lui se pregătesc pentru corigente: Dinu învață patru ore pe zi cu un meditator, Jipescu a repetat de mai multe ori materia la chimie, însă Marcu „se află la același capitol al clorului” și dacă este întrebat ce o să facă, el răspunde calm că „are să promoveze sau are să rămână repetent”, altceva nu i se poate întâmpla.

Adolescentul-narator se gândește că dacă ar rămâne repetent ar fi mai bine, pentru că s-ar ambiționa, aceasta fiind „scânteia care să aprindă toată pulberea sufletului meu”. Durerea și rușinea repetenției ar putea constitui imboldul de a scrie „Romanul adolescentului miop” și să devină astfel celebru și bogat. Așa că se hotărăște să nu mai învețe nimic pentru corigentă, însă Vanciu îi promovează pe toți, ceea ce stârnește admirația adolescentului, care decide că, după ce se odihnește două săptămâni, se va „adânci” în matematică și germană.

Partea II

Partea a doua este mult mai complexă, deoarece naratorul-personaj, pe lângă faptul că relatează întâmplări din viața de elev, își dezvăluie frământările, neliniștile, incertitudinile, ale căror cauze și soluționări ar dori din răsputeri să le limpezească și să le cunoască. Mansarda în care locuiește și în care și-a petrecut copilăria a căpătat suflet, a devenit prietena lui intimă, îi știe visurile, speranțele, suferințele și eșecurile, nădejdea ascunsă că va deveni frumos și fermecător ori că va cutreiera India.

El s-a considerat mereu „amantul, logodnicul și soțul”, iar biblioteca fascinanta lui „amantă” și, chiar dacă „n-am ajuns fermecător, dacă n-am cutreierat încă India, dacă nu s-a îndrăgostit nicio Marie Bashkirtseff de mine”, cunoaște sufletul mansardei: „Cum să nu-l cunosc și să nu-l îndrăgesc, când am lăcrămat în atâtea amurguri aproape de el?”. În acest loc sacru a scris „cel dintâi caiet” având ca titlu pe copertă Nuvele, vol. I. Tristețea îl cuprinde la gândul că mansarda ar putea fi locuită de altcineva: „Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de altul!?…”.

Ca elev în clasa a VII-a, participă la cenaclul literar „Muza”, o societate cultural-dramatică prezidată de domnișoara Tanief-Alexandrescu, o colegă din clasa a VIII-a. Sediul ocupa trei camere la subsolul locuinței colegului său, Noschuna și naratorul merge cu bucurie la întâlnirile organizate, mai ales că veneau aici domnișoare „drăguțe, voioase și foarte îndrăznețe”, al căror farmec îl comentau apoi băieții ore întregi.

Adolescentul miop joacă pentru prima oară în piese de teatru și susține o conferință despre profetul indian Rama, care stârnește comentarii furtunoase, cu atât mai mult cu cât Lia îi făcuse o reclamă incitantă: „un băiat urât și rău crescut, care nu vorbește franțuzește, nu pricepe engleza, nu sărută mâna domnișoarelor și nu știe cum se bea ceaiul, care citește multă filozofie, vorbește repede, dă din mâini și tutuiește domnișoarele și care, cu toate acestea, roșește de zece ori pe ceas și e foarte timid”.

Prima reprezentație susținută în cadrul societății este piesa de teatru Don Juan de Victor Eftimiu, în care rolul principal, Don Juan, îl are Robert, pajul acestuia, Castagnete, este interpretat de Dinu, iar adolescentul miop îl întruchipează pe părintele Ieronim. Deși emoționați, „actorii” au avut succes, fiind chemați la rampă de două ori și răsplătiți cu aplauze furtunoase.

Un alt eveniment cultural este pregătit în vederea grandioasei manifestări ce se organiza în fiecare an de Sf. Spiridon. Fănică, un coleg de clasă al adolescentului miop, scrie un text pentru un spectacol de revistă, intitulat „Un liceu model”, în care personajele sunt elevii și profesorii lor. Fănică, autorul, avea să joace două roluri: unul al unui părinte revoltat împotriva taxelor, iar celălalt personaj era chiar el. adică un elev bolnav de gălbenare din cauza chimiei. Episodul fusese inspirat din propria pățanie petrecută în primăvară când, chinuit de formulele chimice și înspăimântat de profesorul Toivinovici, „s-a îmbolnăvit de gălbenare și a zăcut până la sfârșitul lui aprilie”.

Adolescentului miop i s-a dat rolul profesorului de chimie, iar băieților frumoși și eleganți li s-au repartizat rolurile elevilor mondeni: Robert, Gianni, Locusteanu și Morariu. Dinu se mutase la alt liceu, „Matei Basarab”, pentru că voia să poarte părul mare și acolo îi lăsau pe elevi să vină „fără uniforme și fără șepci…”. Spectacolul de revistă a avut un succes răsunător, fiecare și-a cântat cupletul cu talent și s-a aplaudat la scenă deschisă.

În capitolul Domnul Redactor, naratorul-personaj relatează dezamăgirea suferită din cauza refuzului de a fi plătit pentru mai multe articole care-i apăruseră în revista literară a domnului Ilie Leontescu. Convins că este student la Litere, redactorul îi laudă talentul cu care scrie, admiră „orizontul meu larg” și „felul meu de a mă exprima”, însă, deși îi promite, nu îi dă niciodată vreun ban.

În dorința de autocunoaștere și cuprins de tristețe, protagonistul se consideră „sentimental și visător”, iar faptul că scria zilnic, ceasuri întregi, într-un caiet „pe care nu-l va citi nimeni”, îl face să simtă durere și oboseală în tot trupul, dar și mândria că poate păstra în sine, „până la desăvârșire, tot ce năzuiam să împart mai târziu celorlalți”. Un capitol definitoriu pentru intimitatea sinelui este intitulat sugestiv Drumul către mine însumi. Însetat de autocunoaștere și de identificarea propriului suflet, adolescentul miop trăiește drama confuziei: „Și cum se putea recunoaște adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”.

O întreagă după-amiază se străduiește să se găsească pe sine, cel adevărat, dar constată că „eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut și cu atât mai puțin celui din ziua trecută”. Se teme că propria persoană nu se definește prin esența sufletului, ci este mai degrabă rezultatul unui proces de voință. Se întreabă ce este de făcut dacă va descoperi că tot ceea ce a construit până acum în sine nu este în conformitate cu adevăratele trăsături ale personalității sale și nu știe dacă va avea curajul să ia viața de la capăt. Tulburat și dezorientat, adolescentul trăiește melancolia introspecției de sine: „Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături streine, contradictorii. Iată de ce nu voi putea scrie niciodată Romanul adolescentului miop, singura mea nădejde”.

În clasa a VII-a, elevul-narator se mută de la real la modern, urmând să dea diferența la limba latină în luna mai, dar este fericit că a scăpat de matematică. Atmosfera este mult mai relaxată, profesorul de latină este „blând, erudit și ironic”, îi disprețuiește pentru incultura lor, însă îi place să-i audă discutând și comentând texte, să le cântărească argumentele. Brătășanu este cel mai priceput, traduce cu ușurință orice text și știe toate excepțiile gramaticale, drept care a fost numit „cestor la modern”. Naratorul povestește cu entuziasm despre colegii de la modern, unii dintre ei vorbind ca niște adevărați „oratori”, purtând dezbateri de stârnesc interesul tuturor.

Partea III

Partea a treia dezvăluie un adolescent evoluat, mai aproape de tinerețe, aflat în ultimii ani de liceu. Toți prietenii așteptau cu nerăbdare ziua de sâmbătă, pe care o numeau „ziua trupului”, ziua „dragostei” sau ziua „femeilor isterice”. Băieții, „lipsiți și de fascinație personală, și de timp, și de bani”, nu se încumetau să cucerească femei, ci își cumpărau, cu bani puțini, „sfertul de ceas datorit dragostei”.

Capitolul Papini, eu și lumea reflectă, poate, împrejurarea cea mai însemnată care-i determină personalitatea. Citirea cărții Omul sfârșit a lui Giovanni Papini îl tulbură peste măsură, întrucât se regăsește integral în paginile acestui roman. Mai întâi îl urăște pe autor pentru că transmisese lumii ceea ce ar fi dorit el să comunice. L-a iubit totuși, pentru că „mi-a scris viața”, i-a descris copilăria „înveninată de furie ascunsă, de invidie pe cei cu chip frumos, de ură pe cei bogați și puternici, și fericiți”, i-a înfățișat adolescența „chinuită de miopie și de obsesii cerebrale, roasă de nebunești ambiții, biciuită de neputință, consumată în plâns, pe care nu l-a auzit nimeni și nu l-a bănuit nimeni, și nu l-a mângâiat nimeni”.

Adolescentul miop constată, cu surprindere, că a „viețuit viața lui Papini”, că „Omul sfârșit” era el însuși, însă nu vrea să fie Giovanni Papini, așa că va trebui să devină altcineva, cu totul deosebit de scriitorul italian: „De acum, altă lumină îmi va lumina chipul meu schilod. Alte priviri se vor scurge prin ochii mei tulburi și altă viață va izbucni în adâncurile sufletului meu”.

Ca și el, eroul lui Papini „e urât, e spaimă, e miop” și naratorul este hotărât să devină frumos, să cucerească femeile și să-și limpezească vederea. Totuși, cartea italianului l-a ajutat să-și găsească șinele, „să fiu eu însumi”, să afle cine este acel „EU” și decide că nu-l vor mai înspăimânta șuvoiul gândurilor, „asfințiturile de toamnă, nici năluciri stupide”. Devine mai sigur pe sine și ajunge la concluzia că el este singurul „stăpân al trupului, și eu sunt Dumnezeul sufletului meu. Unicul și atotputernicul stăpân, Dumnezeu”.

În cartea de Memorii, Mircea Eliade descrie impactul real pe care l-a avut asupra lui citirea romanului „Un om sfârșit” al lui Giovanni Papini: „Nu-mi putusem închipui până atunci că pot semăna atât de mult cu altcineva. Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în copilăria și adolescența lui Papini. Ca și el, eram urât, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce și fără margini, voiam să citesc tot. visând că pot scrie despre toate. Ca și el, iubeam singurătatea și mă înțelegeam numai cu prietenii inteligenți sau erudiți”.

Consecința asemănării propriei identități cu trăirile adolescentine descrise de Papini este că, timp de un an, naratorul n-a mai scris nimic în jurnal, iar „Romanul adolescentului miop” i se părea inutil, recitirea notelor din ultimii doi ani îi dezvăluie un adevăr tulburător: „cât de mult ne-am schimbat noi și cât de mult sufletele noastre”. Cu toate acestea, după un an, se hotărăște să continue jurnalul, „îndurerat ca un adolescent”, dar se încurajează să lupte cu viața, cu oamenii, cu lumea, în speranța că „după luptă, va veni izbânda”.

În ultimul an de liceu, băieții simțeau cum „rosturile noastre ne rup și ne leagă de alte vieți”, se adună în mansarda adolescentului-narator, fiind vizibil tulburați de această, probabil, ultimă întâlnire: nu avea niciunul curajul să plece: „Ne tulbura senzația unei despărțiri definitive”. Corigent și în acest an la matematică, adolescentul nu va putea susține bacalaureatul în vară, ci abia după ce va lua corigenta, în sesiunea de toamnă. Ca urmare, cheful proiectat să aibă loc după bacalaureat nu mai are rost, deoarece mulți dintre elevi sunt corigenți, dar se consolează cu promisiunea că se vor întâlni după cinci ani.

Vara îi aduce protagonistului singurătatea pe care, uneori, și-o dorea, este copleșit de amintiri, prietenii s-au risipit, iar o dată cu ei „se rup fâșii din sufletul meu”, simțindu-și inima pustiită și „mai stearpă iubirea către oameni…”. Tristețea îl cuprinde când devine conștient că s-a încheiat o etapă a vieții sale: „adolescența aceasta în care am viețuit m-am bălăcit și m-am revoltat acum o voi lăsa în urmă, ca să pătrund în grupuri de tineri păroși și îngâmfați”.

Își dorește să știe „ce voi simți și voi gândi eu în vara viitoare…” și hotărăște să renunțe la scrierea în jurnal, convins că nu va putea realiza un roman din consemnările făcute până atunci: „Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rând o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am viețuit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adolescență. Nu voi izbuti”. Romanul nu trebuia să aibă doar un singur personaj, adolescentul elev la Liceul „Spiru Haret”, ci ar fi trebuit să fie „o carte de viață efectivă, o confesiune personală, o răfuială”.

La examenul de corigentă, Vanciu iese biruitor, deoarece adolescentul miop și prietenul său, Marcu, învățaseră matematica, la teză rezolvând toate problemele. Pentru bacalaureat a repetat în grabă, răsfoind manualele „aspre și reci”, pe care nu le deschisese niciodată în anii de liceu. Lectura atâtor cărți și experiențele științifice pe care le făcuse în mansardă l-au ajutat să răspundă la majoritatea disciplinelor și naratorul-personaj este singurul care promovează examenul de bacalaureat în sesiunea din toamnă.

Este felicitat de colegi și de profesori, dar el se simte copleșit de melancolie, gândindu-se la liceul pe care-l părăsea definitiv: „Cine ar putea înțelege tristețea sălbatică a acestui sfârșit pentru totdeauna?… O viață se închide”. Mansarda îl primește „blândă, singură, tristă”, dar la fel de prietenoasă. Se hotărăște să scrie romanul sub forma unui jurnal de autor și notează, emoționat, prima frază: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop…”.

Pe capitole

Partea I

I. Primul capitol, intitulat „Trebuie să scriu un roman”, îl înfățișează pe adolescentul Eliade, copleșit de îndatoririle școlare care nu-i satisfăceau nicidecum curiozitatea intelectuală. Aflat în prag de corigență la matematică și germană, el găsește soluția evadării din această situație: va scrie un roman de succes care, odată apărut în librării, îi va oferi notorietatea de care are nevoie pentru a nu se mai ocupa cu asemenea activități triviale.

II. În capitolul al doilea („Gloria lui Robert”) facem cunoștință cu Robert, unul din prietenii lui Eliade, a cărui personalitate este mereu schimbătoare și adaptabilă. Pe parcursul acestui capitol ni se relatează prima aventură a lui Eliade în parcul Carol, alături de prietenii săi, Robert, Perri si Dinu, care urmau să se întâlnească cu patru fete. Caracterizat de o timiditate socială ieșită din comun, Eliade rămâne ultimul în cursa pentru formarea perechilor, rămânând cu o fată care, după ce tânărul s-a aplecat să o sărute, „s-a ridicat, și-a scuturat rochia și mi-a spus, lăcrămând, că pleacă să-și caute sora”. Astfel, s-a sfârșit interesul tânărului Eliade pentru alte întâlniri cu fetele în parc alături de Robert.

III. „Jurnal de clasă” este numele celui de-al treilea capitol, în care asistăm la un episod petrecut în timpul orei de muzică. Alături de Eliade, participăm la procesul de cunoaștere în profunzime a colegilor, fiindcă de aceasta depindea procesul de alegere și construcție a personajelor, inspirate din mediul social al autorului. Cunoaștem astfel și alți colegi ai lui Eliade: pe Fosil, care „nu e simpatizat, pentru că e șchiop, pârăște băieții, e zgârcit, învață bine, copiază la teze, cunoaște chimie, și – pe deasupra – e și evreu”, precum și pe Fănică, elevul „terorizat de chimie”, care reprezintă cel mai vizibil exemplu al învățământului bazat pe teroare și rigiditate.

IV. În capitolul al patrulea, „Între Don Juani”, asistăm la confesiunile lui Dinu și Robert. Aflați în parcul Cișmigiu, încep să discute despre Sylvia, „o frumoasă și veche simpatie de-a lui Dinu”. Eliade nu împărtășește opinia lui Dinu despre Sylvia, considerând-o vulgară. Totul se petrece într-o atmosferă englezească, specific masculină. Robert vorbește despre posibilitatea de a se simți fericit împreună cu o femeie, ținând-o de braț. Dinu povestește o întâmplare fantezistă în care era răpit de pe stradă de o servitoare și dus unei tinere dornice să îl cunoască.

V. Pe parcursul capitolului al cincilea („Un prieten”), Eliade ne vorbește despre prietenul său, Marcu. Suferind, la rândul său, de pe urma unei înfățișări mai puțin atractive, acesta cade victimă colegilor săi, care îl iau mereu peste picior, poreclindu-l „Țăndărică” din pricina nasului său lung. Asemenea lui Eliade, el realizează că, din punct de vedere intelectual, se află cu mult deasupra colegilor săi, și se distanțează de obișnuitele îndatoriri școlare. Asistăm, în același capitol, la o scenă în care, după lecturarea romanului „Ulița copilăriei”, Eliade se întristează. El realizează că duce lipsa existenței „la țară”, care servise drept inspirație multor scriitori români. Căzând în melancolie, îndrăgostit de Sonia, personaj feminin în „Ulița copilăriei”, Eliade trăiește drama psihologică a inadecvării.

VI. Deși citea foarte mult el nu era un elev strălucitor,și ca toți elevii nu se descurca la anumite materi cum ar fi: franceză, română și, mai ales, germană. Considerându-se persecutat de profesorul de germană, adolescentul trebuie să ia meditații pentru a nu rămâne corigent. Între timp, profesorul ajunge director și are un comportament intimidant, chiar pălmuind elevii când se înfuria sau făcându-i „dobitoci” și „tâmpiți”. El termină întotdeauna cu „insuficient”, deoarece nu știe să pronunțe corect cuvintele.

VII. În următorul capitol (VII) se prezintă cum se petrece inevitabilul- tânărul rămâne corigent și la germană, și la matematică. Știa că dă examen așa că și-a făcut un program destul de riguros pe care ar dori să îl aplice, dar întotdeauna există ceva care să-l deranjeze. Constată că nu poate să învețe matematică în trei zile așa că își propune să învețe la toamnă pentru că are mai mult timp.

VIII. Capitolul al VIII-lea, ”Luni, 8-9, germana”, prezintă ziua de decernare a premilor pentru cei mai buni elevi, dar și ziua în care corigenții își vedeau numele pe listă. Unii copii aveau premii cu coroniță- dovada faptului că existau elevi foarte buni în acea școală, deci și în clasa lui. De la clasa a IX-a erau șaisprezece corigenți printre care se aflau și el și prietenul lui, Dinu. Undeva, în mintea lui, știa că trebuie să învețe la matematică. După ceremonia de premiere de la sfârșitul anului școlar, se simte trist.

IX- X. Pe parcursul următoarelor două capitole aflăm despre vacanța de vară, pe parcursul căreia acesta a citit, a visat și a fost într-o tabără, de unde s-a întors mai devreme. Reîntors la școală, află data examenului de corigență și împărtășește, alături de Dinu și Robert, întâmplările petrecute de-a lungul verii. Bineînțeles vacanța este așteptată de toții copiii dar era mai fericită și mai distractivă dacă nu rămânea corigent la matematică la matematică.El mergea cu prieteni lui în Cișmigiu,dar gândul îi fugea la matematica care i-a scricat vacanța,cum este vara foarte cald el stătea în casă și citea. Din nefericire, demersurile pentru scrierea romanului care avea să-l scutească de aceste neplăceri nu progresaseră deloc. Deși a amânat învățatul, nu rămâne repetent, dat fiind faptul că profesorul hotărâse să-i promoveze pe toți.

Partea a II-a

I. Cea de-a doua parte a romanului începe cu descrierea locului în care Eliade își petrece cea mai mare parte a timpului: mansarda. Aceasta are o semnificație deosebită, ținând loc de refugiu și reprezentând o oază de liniște pentru adolescentul Eliade.

II- III. Două capitole sunt dedicate vieții culturale bogate a adolescenților, care nu doar învățau și jucau teatru în societatea culturală locală, dar și încercau să scrie piese, precum Fănică. Aflăm apoi că tânărul Eliade trimitea adesea articole scrise de el însuși, spre publicare, unui anume domn Leontescu, prefăcându-se că este deja student, și nu licean. Din nefericire însă, nu îi mai fuseseră publicate articole în ultima perioadă, iar acesta decide să renunțe la colaborarea cu revista unde lucra domnul Leontescu.

V. În capitolul intitulat „Noiembrie” asistăm la o mărturisire mai mult decât neobișnuită, legată de exercițiile de voință executate de Eliade, care, adolescent fiind, recurge la durerea fizică pentru a-și alunga somnul și a se autoeduca în privința muncii sale intelectuale.

VII. În „Drumul către mine însumi”, el scrie despre lupta pentru regăsirea de sine. Accentuează apoi, odată cu descrierea vieții de liceu în București, neajunsurile sistemului de învățământ, precum și diferența dintre cunoașterea adevărată și cea superficială, obligatorie, școlărească.

IX. Cea de-a doua parte se încheie cu unul dintre puținele episoade cu adevărat fericite întâlnite pe parcursul acestui roman, și anume, mersul la colindat în Ajunul Crăciunului, alături de prieteni. O astfel de atmosferă este rar întâlnită pe parcursul acestei opere, tânărul părând a se bucura cu adevărat de toate acestea.

Partea a III-a

I. Ultima parte a romanului începe cu un eveniment semnificativ, și anume, vizita la un bordel, ce marchează inițierea tânărului Eliade de către prietenii săi în tainele plăcerilor carnale.

II. În capitolul intitulat „Papini, eu și lumea” asistăm la inițiativa reconstruirii sinelui. Drept consecință a lecturării operelor scriitorului italian, Eliade cade pradă unor sentimente puternic contradictorii, deoarece se regăsea complet în scrierile lui Papini. Astfel, el ajunge la concluzia că, pentru a evita suspiciunile cum că ar fi plagiat romanul pe care-l plănuia, trebuie să adopte o nouă personalitate.

IV. Adolescentul realizează că a trecut un an de la ideea romanului, care acum i se pare îndepărtată și fără sens. Prietenii se distanțaseră, lucrurile se schimbaseră, din nefericire, nu în mod pozitiv. Aflăm că Robert se simte izolat, privat de experiența iubirii pe care o trăiseră toți prietenii săi, cu excepția lui.

V. Apropierea bacalaureatului ocupă gândurile adolescentului, care spera să promoveze examenul, cel puțin în toamnă. Realizează că însemnările adolescenței se apropie repede de sfârșit. Nemaifiind adolescent, nu poate scrie „Romanul adolescentului miop”. Amintirile devin din ce în ce mai dureroase, iar nostalgia, din ce în ce mai profundă.

VI. Treptat, gândurile sale se modifică, se simte altul, iar jurnalul nu mai prezintă interes. Subiectele care odată îl fascinau (istoria, filosofia) sunt inutile, marcă a depresiei. Nu acceptă credința tradițională, exprimată dogmatic, încercând să găsească adevăratul sens al credinței.

VII. Odată cu bacalaureatul, pentru care și el, și Marcu învățaseră de această dată, este marcat sfârșitul perioadei de școlarizare.

VIII. Ultimul capitol, intitulat „Final”, marchează tristețea neașteptată la gândul acestui sfârșit. Atunci, hotărăște să scrie, totuși, romanul, să surprindă realitatea, firesc și dramatic, așa cum a fost resimțită. Nostalgic, privind ploaia, adolescentul începe să-și scrie jurnalul de adolescență.

Surse:

http://crispedia.ro/romanul-adolescentului-miop-de-mircea-eliade-comentariu-literar-rezumat-literar, aprilie 2017

file:///C:/Users/Georgiana/Downloads/Romanul-adolescentului-miop-Rezumat-3251.pdf , aprilie 2017

https://liceunet.ro/mircea-eliade/romanul-adolescentului-miop/comentariu , mai 2017

http://www.tomatacuscufita.com/2009/04/14/romanul-adolescentului-miop/ , iunie 2017

Lista personajelor

Principale: adolescentul miop

Secundare: Dinu, Robert, Fănică ,Vanciu

Colective: băieții, profesorii,părinții

Episodice: Maria (fata cizmarului vecin), Vally (verișoara adolescentului), Perri, Caleia, Noisil, Pake, Sylvia, d-ra Alexandrescu, Morariu, Domnul Leontescu, Tolihroniade, directorul, Filimon, Gianni

Personajele principale și secundare

Mircea Eliade deține, fără îndoială, arta portretistică a personajelor, pe care le conturează cu detalii fizice și înzestrări naturale, dar cu puține referiri la caracterul acestora. Ca modalități de caracterizare, cele mai frecvente sunt cele directe din partea naratorului sau a celorlalte personaje. Dinu Sighireanu este un „băiat frumos, brun, cu ochii verzi, după care suspinau fetele” și spuneau despre el că este „drăguț și ironic”, de aceea el se străduiește să fie cinic. Radu Bossie este la fel de miop ca și naratorul, „destul de urât, cu buze imense, cu un nas mare și borcănat, dar avea un umor și un farmec fără pereche”. Jean Victor Robert este „un adolescent fără sprâncene, cu buze de țărancă tânără, cu bărbie lustruită, cu obrajii moi și frunte îngustă”, considerat de către narator „un băiat frumos” dar mărginit.

Naratorul este în același timp și protagonistul romanului, de aceea autocaracterizarea este principala modalitate de construire a personalității sale. Ca orice adolescent, personajul este nemulțumit de sine, își găsește o groază de cusururi, din care cauză suferă enorm, deși se străduiește din răsputeri să nu se observe stările dureroase: „Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voință, de virilitate, de personalitate”.

„Durerea unui adolescent miop” este cauzată de conștientizarea timidității excesive și a firii șovăitoare, lipsite de voință. De câte ori este umilit de profesori sau colegi, se străduiește să pară superior și disprețuitor, deși își dă seama că această atitudine este infantilă și izvorăște din nesiguranța de sine. Este poreclit „doctorul” pentru că este miop și citește cărți „cu coperte cenușii”, recunoscând și el trăsăturile simptomatice: „urâțenie, miopie precoce și desfiguratoare, preocupări erudite”.

Protagonistul se autointrospectează, se analizează și își observă cu sinceritate stările și neputințele: „sunt sentimental și slab și lipsit de voință”, „sunt imbecil”, „sunt cel mai nătâng dintre toți, orișicât m-aș ascunde”, „eram cel mai leneș, mai neglijent și mai răutăcios din clasă. Și eram miop”. Alte personaje își exprimă în mod direct opinia despre adolescentul-narator. Robert îl consideră „nefericit”, pentru că nu avea succes la fete, iar Lia îi face un portret incitant: „un băiat urât și rău crescut, care nu vorbește franțuzește, nu pricepe engleza, nu sărută mâna domnișoarelor și nu știe cum se bea ceaiul, care citește multă filozofie, vorbește repede, dă din mâini și tutuiește domnișoarele și care, cu toate acestea, roșește de zece ori pe ceas și e foarte timid”.

Adolescența este o etapă complicată, sensibilă și sentimentală din viața omului, pe care Mircea Eliade o dezvăluie sincer, cu toate stările sufletești, neliniștile cerebrale și spirituale, cu entuziasta curiozitate pentru cele mai diversificate probleme, cu tulburările erotice și cu bravările născute din timiditatea și nesiguranța vârstei. De altfel, „nimic nu lipsește din acest Manual de sinceritate”, nici „durerea adolescentului miop”, nici Jurămintele pentru sine”, nici „tristețea celui care înțelege” și nici „puseul egofil, inevitabil”, toate compunând „adevăratul meu suflet între miile de suflete pe care le purtam în mine?”. (Dan C. Mihăilescu – Romanul unui om sucit)

Personajul principal

Ne dăm seama de nemulțumirile lui personajului privind fizicul său prin intermediul portretului fizic (autocaracterizare). Astfel, acesta se vede ca având un aspect neplăcut, fapt căruia i se adaugă miopia, pe care o interpreta ca pe un handicap, o limitare. Din această cauză, adolescentului îi lipsește complet încrederea în sine când are de-a face cu o fată. Dovada este episodul întâlnirii cu fata din parc, care a fugit când acesta a sărutat-o.

Portretul său moral este mai complex decât cel fizic. Deṣi era un tânăr neîncrezător, retras, timid, din punct de vedere intelectual, își cunoștea prea bine capacitățile și superioritatea, dorind, totuși, să progreseze cât mai mult în această privință. Pentru a uita de imperfecțiunile proprii, acesta se refugia în cărți, reprezentând astfel tipul cititorului înrăit. El ia drept modele personalități literare, cum ar fi Giovanni Papini, față de care are sentimente contradictorii, urându-l fiindcă a avut ideile sale înainte de el, și iubindu-l pentru că se identifica atât de mult cu experiența proprie încât părea că „i-a scris viața”. În cadrul acestui roman, Papini joacă rolul forței oarecum abstracte în legătură cu care Eliade se formează pe sine însuși, fie în contradicție, fie în adorație, gândindu-se la Papini ca la un mentor. Așa cum se întâmplă cu orice învățăcel ambițios, tânărul și-a propus să-și depășească mentorul, urmând astfel calea spre progres și autodezvoltare.

Principala sa temere era frica de a fi banal, comun: „Nu vreau să fiu comun. Aceasta este spaima trupului și a sufletului meu”. Conștient fiind de trăsăturile sale excepționale, adolescentul este neobișnuit de exigent cu sine însuși, forțându-și limitele cu putere (inclusiv cele fizice, aspirând astfel la dezvoltarea forței intelectuale). Din acest motiv, el ignoră programa școlară pe cât posibil, aflându-se nu o dată în prag de corigență la matematică și germană. În schimb, se retrăgea în mansardă (refugiul său de pretutindeni) și citea tot ceea ce îl interesa, de fapt.

În prezența prietenilor săi afișează adesea o atitudine superioară, mascându-și complexele, îndoielile și neîncrederea în sine. Din acest motiv, precum și fiindcă „citea cărți cu coperte cenușii”, prietenii l-au poreclit „doctorul”. Cu toate acestea, prieteniile trăite, împreună cu atașamentele, lasă o amprentă atât de puternică asupra lui, încât tânărul nu suportă gândul că ar putea uita această perioadă hotărâtoare în procesul devenirii de sine. Acesta este sentimentul care îl determină, în final, să înceapă scrierea romanului de față: confruntarea cu ideea încheierii unei perioade de care acesta s-a atașat profund, în ciuda dificultăților întâmpinate pe parcursul ei.

Sensibil și contradictoriu, tânărul se află într-o veșnică luptă, atât cu sine însuși, cât și cu lumea. Astfel, el declară: „Trebuie să lupt mereu, trebuie să mă apăr împotriva sufletului meu, pe care nu-l cunosc și care mi se dezvăluie la răstimpuri, contradictoriu. Niciodată nu mi-am găsit sufletul același, în fiecare zi, altul”.

Fiind un bildungsroman, „Romanul adolescentului miop” nu îl prezintă pe erou într-o singură ipostază, ci în plină formare. Astfel, observăm cum, cu fiecare parte a lucrării, personajul se maturizează și își modifică atitudinile. De exemplu, dacă pe parcursul primei părți, insuccesul în rândul fetelor îl zdrobea, în partea a doua decide că va găsi o fată care „îl va plăcea așa cum este”. Adolescentul se caută pe sine pretutindeni și se autodescoperă cu fiecare capitol al cărții: „E foarte ușor să spui: <<Cunoaște-te pe tine însuți!>> Dar aș vrea să-l știu pe acela care a priceput ceva când a încercat să se cunoască pe sine”.

În concluzie, adolescentul miop reprezintă un personaj cu care mulți dintre adolescenții de pretutindeni se pot identifica din varii puncte de vedere: crize existențiale, dorința de individualizare, aflată în contradictoriu cu dorința de adaptare socială, neîncrederea în sine. Personajul nu este, deci, o tipologie unică, însă este o tipologie excepțională prin forța sa autodidactă, un element prin care Eliade se remarcă vizibil.

Temele romanului

Tema o constituie vârsta derutelor adolescentine, a întâlnirilor decisive pentru formarea personalității, așa cum i se întâmplă autorului-narator-personaj care este influențat zdrobitor de cartea lui Giovanni Papini, intitulată Un om sfârșit.

Simboluri

Mansarda – metaforă a vârstei adolescenței

Date generale/ Jurnal de lectură

Titlul operei: Romanul adolescentului miop (titlul inițial: Jurnalul unui om sucit, apoi Romanul unui om sucit)- scris în 1924-1925, publicat postum, în 1987.

Autorul- Mircea Eliade, erudit în istoria comparata a religiilor, prozator, eseist, filosof; născut la 8 martie 1907, la București; decedat la 22 aprilie 1986, la Chicago-Statele Unite; personalitate de renume mondial. Este autorul a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

Referințe critice: „Scriitorul realist urmărește lucid desfășurarea mecanismului declanșat, fără a încerca, prin trucuri ieftine, să rupă evoluția firească, înnodând caracterele.” (Paul Georgescu)

Genul/ specia:

Genul epic. Poate fi încadrat în mai multe tipuri de roman: metaroman, roman indirect, antiroman, roman despre scrierea unui roman, bildungsroman.

Referințe critice:

Richard Reschika, Introducere în opera lui Mircea Eliade: „Începutul carierei literare a lui Eliade este marcat de proza autobiografică, sub formă de jurnal, intitulată Romanul adolescentului miop. Scris între 1921 și 1925, acesta reprezintă proiectul literar ambițios și precoce al unui tânăr între paisprezece și optsprezece ani […]. Textul întins, alcătuit din 27 de capitole, intitulat inițial Romanul unui om sucit, a fost publicat postum, în 1987, în România […]. Romanul adolescentului miop oferă o imagine subtilă a problemelor sufletului juvenil și a dramei adolescenței cu toate ispitele și îndoielile ei. În centrul romanului se află un elev al liceului „Spiru Haret" din București – școala lui Eliade – care scrie despre sine, despre colegii, prietenii și profesorii săi cu o sinceritate necruțătoare, șocantă pentru acele vremuri […].

Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic: „Sub multe privințe, Romanul adolescentului miop este un veritabil antiroman, în primul rând, datorită faptului că prezintă viața cotidiană a unui antierou și pentru că din narațiune lipsește conflictul vechiului tip de proză. Scriitorul ne mai oferă o «definiție» a romanului său, pe care îl concepe ca un Jurnal al autorului. Cartea proiectată nu va fi un roman în sensul tradițional al cuoântului, ci va fi alcătuită din «comentarii, note, schițe pentru roman», acesta constituind singurul mijloc de a surprinde realitatea în mod «firesc și dramatic» […]

Mircea Handoca, Cuvânt înainte la ediția din 1989 a Romanului adolescentului miop: "Romanul adolescentului miop e un jurnal deghizat […]. Viața de licean nu constituise până în 1924-1925 cadrul niciunei cărți din literatura noastră. Școala, adolescența, experiențele erotice le vom întâlni cu mult mai târziu în Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș și Cișmigiu et Comp. de Grigore Băjenaru, devenite bestseller-urile câtorva generații. Romanul adolescentului miop precedându-le cu câteva decenii, le e indubitabil superior prin sinceritate și autenticitate, prin fervoarea și febrilitatea unor capitole care ne familiarizează cu preocupările enciclopedice de orientalism, istoria religiilor, filozofie și literatură universală, prin felul cum foarte iânărul autor trece pe nesimțite, cu dezinvoltură, de la o tonalitate la alta. Nu trebuie să uităm că avem în față opera unui adolescent, elev de liceu, care anterior se exersase în scrierea câtorva nuvele, povestiri fantastice și articole științifice de popularizare."

Eugen Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii: „Romanul adolescentului miop trebuie judecat, desigur, în funcție de biografia lui Eliade și de opera sa ulterioară. Numai în această perspectivă el are o anumită însemnătate. Ca scriere autonomă, romanul este fragil și, în latura epică, inconsistent. Plac, totuși, la lectură paginile mai direct confesive, mai ales acelea despre tulbura adolescență care se observă și se judecă pe sine fără menajamente. La 17-18 ani, Mircea Eliade descoperise o schemă de roman și, cu inerente modificări, schema trece și în primele romane din anii '30."

Tema: prezentarea veridică, autentică a tinerei generații din vremea scriitorului și a problemelor specifice vârstei, din perspectiva unui adolescent.

Referințe critice:

Eliade mărturisește în cartea sa de Memorii: ,,Era mai mult decât un roman autobiografic. Voiam să fie în același timp un document exemplar al adolescenței. Îmi propusesem să nu inventez nimic, nici să nu înfrumusețez – și cred că m-am ținut de cuvânt […]. Asta era, de altfel, marea mea ambiție: să arăt că noi, adolescenții de atunci, nu eram asemenea fantoșelor pe care le întâlnisem sporadic in literatură; eram treji spiritualicește și trupește, dar lumea în care ne-ar fi plăcut să intrăm nu mai era lumea părinților noștri. Voiam altceva, visam la altceva – deși singurul care părea a ști ceva precis despre acel «altceva» era autorul romanului."

Conflictul: frământarile unui adolescent, ce trebuie să treacă peste multe obstacole pentru a se regăsi. Conflictul specific tipului clasic de roman lipsește: „Conflict între cine? Iată ceea ce mă împiedică să încep primul capitol. Nu mi-am hotărât intriga. Eroul sunt eu; aceasta e tot ce știu. Romanul va cuprinde crizele și sfârșitul adolescenței mele, firește. Mă voi zugrăvi și analiza alături de atâți prieteni și tovarăși de școală. Dar subiectul romanului meu trebuie să-I inventez. Și pentru că nu cunosc subiect fără eroine, trebuie neapărat să introduc pe vară-mea. Am incercat. N-am putut scrie nici o pagină. Mi se părea că trebuie să scriu ca într-un roman: atent, înflorit, exagerat [ … ]. Aș fi fericit să găsesc un conflict. Atunci, planul de lucru ar fi mult mai simplu. M-aș mulțumi să prezint, rând pe rând, personagiile, nici unul trecând de șaptesprezece ani. Aș lămuri apoi conflictul. Romanul s-ar continua și sfârși din propriile lui necesități. Când … " (Mircea Eliade)

Timp: în decursul a câtorva ani, în perioada interbelică , în decursul anilor adolescenței naratorului;

Spațiu: în București, în cadrul Liceului “Spiru Haret”, în sala de clasă, în mansardă, în parc , "la casa cu felinare roșii", la "Muza" , La Valea Călugărească, în Via lui Morariu etc.;

Structura:

– Părți și capitole: trei părți (partea I- 10 capitole, partea a II-a- 9 capitole, partea a III-a- 8 capitole).

Capitolele au titluri reprezentative, astfel:

Partea I- Trebuie să scriu un roman, Gloria lui Robert, Jurnal de clasă, Între Don Juani, Un prieten, Luni 8-9, germana, Corigența, Premianții, Vacanța, Jurnal de vară;

Partea a II-a- Mansarda, ”Muza”- Societate cultural- dramatică, Fănică, Domnul redactor, Noiembrie, Repetiții, Drumul spre mine însumi, Incipit vita nova, Cu Moș- Ajunul;

Partea a III-a: Sâmbăta, Papini, eu și lumea, Un an, Prietenii, Tristeți în vară, Mă clatină vânturile, Bacalaureatul, Final.

– Incipitul și finalul dau simetria romanului. Fraza inițială, reluată simetrie în final, este: „Pentru că am rămas singur, m-am hotărât să încep chiar azi Romanul adolescentului miop". Caracterul de „metaroman'' este declarat în precizarea din final: ,,Eu am să scriu Romanul adolescentului miop. Dar am să-l scriu ca un Jurnal al autorului. Cartea mea nu va fi un roman, ci comentarii, note, schițe pentru roman. E singurul mod de a surprinde realitatea, firesc și dramatic."

Naratorul – protagonistul (narator subiectiv, personaj, narațiune la persoana I)

Personajele:

Principale: adolescentul miop;

Secundare: Dinu, Robert, Fănică ,Vanciu.

Colective: băieții, profesorii,părinții;

Episodice: Maria (fata cizmarului vecin), Vally (verișoara adolescentului), Perri, Caleia, Noisil, Pake, Sylvia, d-ra Alexandrescu, Morariu, Domnul Leontescu, Tolihroniade, directorul, Filimon, Gianni.

Procedeele narațiunii: se folosesc predominant narațiunea, dialogul și monologul interior, dar sunt prezente și fragmente descriptive (de exemplu, descrierea mansardei).

Instanțele comunicării: sunt reprezentate de concepțiile autorului despre adolescența ca experiență trăită, el identificându-se total cu personajul-narator, care transmite naratarului propriile emoții, sentimente și permanenta neliniște existențială.

Perspectiva narativă: subiectivă.

Perspectiva narativă unică se definește prin narațiunea la persoana I, sub forma unui jurnal, în care autorul-narator-protagonist autodiegetic destăinuie naratarului propriile trăiri din anii adolescenței, perioadă caracterizată prin derută spirituală și intelectuală. Situația diegetică implică anumite caracteristici gramaticale și semantice ale textului reprezentate de verbe și pronume la persoana I, focalizarea internă „împreună cu”, frecvența monologului interior, organizarea subiectivă a secvenței temporale, argumentând astfel caracterul subiectiv al romanului. Modalitatea narativă se remarcă, așadar, prin prezența mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese implicarea acestuia în evenimente, până la substituirea lui de către personaj.

Perspectiva psihologică este realizată prin mijloacele de analiză a conștiinței și procesele psihologice ale protagonistului, naratorul autodiegetic apelând la dialog, monolog interior, autointrospecție, flashback, retrospecție, cuvinte cu valoare de simbol, observație atentă și profundă a propriei conștiințe. Instanțele comunicării sunt reprezentate de autor prin aspectele autobiografice, de narator prin confesiunea de tip jurnal și de protagonistul care participă la întâmplări și care se autoanalizează cu luciditate.

Perspectiva temporală este continuă și reală, evenimentele și frământările interioare consemnate în jurnalul intim reflectă anii adolescenței autorului-narator-personaj, iar perspectiva spațială reflectă un spațiu real, deschis – Bucureștiul natal, școala, casa, tabăra etc. -, dar mai ales un spațiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor și zbuciumului din sufletul și conștiința personajului.

Teme și motive

Adolescența, ca vârstă a contrastelor și a căutărilor

Citate reprezentative:

Căutarea identității. Proiectul romanului

,,Aș vrea să știu cine sunt, și nu știu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudați. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit până acum un asemenea suflet printre adolescenți. Dar nu-mi voi putea analiza personagiile, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înțelege în adâncurile sufletelor. Mă privesc. Privesc În mine. Atâtea trăsături streine, contradictorii … Iată de ce nu voi putea scrie niciodată Romanul adolescentului miop, singura mea nădejde."

,,Dar am pierdut iar firul. Adevărul e că Romanul adolescentului miop va fi o serie de scene, de impresii, de portrete și de concluzii asupra mediului școlăresc și sufletului adolescenților. Dar aceasta pare perdant și rece."

Autoportretul adolescentului miop

,,Eu sufăr din pricina miopiei și a urâțeniei mele. Aș suferi mai mult dacă aș fi respins. Iar eu vreau să înving întotdeauna. De aceea mă arăt retras, disprețuitor. Nădăjduiesc Într-un timp când munca mă va înălța destul ca să atrag privirile. Suferințele mele – până atunci – nu le va cunoaște nimeni."

Eroul din romanul Un om sfârșit de Giovanni Papini- un model pentru adolescentul miop

,,Am citit astăzi Omul sfârșit al lui Giovanni Papini. De-acum, sunt și eu sfârșit. Romanul meu nu se va mai închega niciodată în pagini și capitole. Iar eu trebuie să mă schimb. Trebuie, ca să nu mi se spună că am imitat pe Giovannni Papini. L-am urât și l-am iubit o după-amiază întreagă. L-am urât pentru că el cuvântase lumii întregi ceea ce voiam să cuvânt eu. Și l-amiubit pentru că mi-a scris viața. Copilărie înveninată de furie ascun să, de invidie pe cei cu chip frumos, de ură pe cei bogați și puternici, și fericiți. Adolescență chinuită de miopie și de obsesii cerebrale, roasă de nebunești ambiții, biciuită de neputință, consumată în plâns, pe care nu l-a auzit nimeni și nu l-a bănuit nimeni, și nu l-a mângâiat nimeni."

Mansarda – metaforă a vârstei adolescenței

„… Dar de unde am plecat? De la sufletul mansardei, poate. Ce fericit mă simt că uit tristețea. Și ce fericit sunt că voi scrie despre sufletul mansardei mele. Cum să nu-l cunosc și să nu-l îndrăgesc, când am lăcrămat în atâtea amurguri aproape de el? Mi se descoperă numai mie. Îl ghicesc în fiecare carte, în fiecare cadră, în fiecare amintire. E întipărit pe ziduri, pe rafturi. Când apropii, iarna,jețul de sobă, mă zăresc cu mulți ani În urmă, lângă aceeași sobă dezid, așteptând noaptea Sfântului Vasile. Lungit în patul roșu, mă copleșește tristețea celui dintâi plâns neștiut mamii. Lângă ferestruici,mă aflu toamna. La masă îmi amintesc cel dintâi caiet scris clandestin, cu o copertă indicând: Nuvele, voi. Viețuiesc cu toate aceste umbre străvezii lângă mine, iar eu pășesc înainte, și ele rămân în aceleași locuri, stinghere, când mansarda e luminată de prieteni. Atunci le zăresc, le zâmbesc numai lor. Nimeni nu le bănuiește farmecul. Nimeni nu știe că eu m-aș sufoca respirând alt văzduh decât acela al odăiței în care am învățat slovele pe o tăblie de carton. Când mă întorc din stradă, mângâi cu ochii zidurile. Sufletul lor se topește alături de al meu. Ce se va întâmpla dacă mansarda vafi stăpânită de altul!? … "

Romanul adolescentului miop – document al adolescenței

„Dar, scriind acestea, mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman așa cum l-am înțeles eu, ca o răsfrângere completă și reală a adolescenței mele, a adolescenței noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul rând o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am viețuit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adolescență. Nu voi izbuti."

Sancționarea hazardului din sistemul de învățământ

,,Am plecat fără nici o bucurie, fără să țip, fără să alerg pe străzi, așa cum îmi făgăduisem. Am povestit prietenilor furia mea cu profesorul de naturale. M-au socotit naiv. Și cinciul e bun. Am făcut, pe un colț de zid, media. Îmi da, în orice caz, șase. Sunt aproape sigur trecut. Și nu simt nici o bucurie și asta mă doare; mult, mult. Și de aceea scriu in caiet: ca să nu uit durerea din ziua examenului meu. În roman, dacă îl voi scrie vreodată, voi culege toate stupiditățile, toată absurditatea bacalaureatului. Voi dovedi ca atâtea pilde că trec cei norocoși, cei favorizați, cei tâmpi. Eu n-am văzut selecția despre care ni se vorbește. Dacă mă întreba la naturale insectele, la franceză romantismul, iar la geografie originile geologice ale munților, luam cea mai mare notă. Dacă mă întrebau altceva, poate luam la toate «insuficient». Am avut noroc, am avut și nenoroc. Dacă voi promova, voi promova mediocru, printr-o întâmplare. Păcatele mele n-au fost surprinse, însușirile mele n-au fost răsplătite. Penibil …"

Citate/ fișe de lectură (personajul principal)

”Dar e atât de dureros și greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulți, fericirea ajunge chiar un sens dat existenței. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată și stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea.”

”Amintirile sunt icoanele timpului pierdut.”

”Cine știe de ce lăcremez? Poate iubesc sau poate aștept; și nădejdele mele încep să le irosească anii. Cine știe de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieții care cere să fie viețuită toată.”

„Aș vrea să scriu cine sunt, și nu știu. Am scris caiete multe ca să descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudați. Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întâlnit până acum un asemenea suflet printre adolescenți. Dar nu-mi voi putea analiza personajele, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înțelege adâncurile sufletelor. Mă privesc. Privesc în mine. Atâtea trăsături străine, contradictorii…”

”Știu că există un singur suflet, răsfrânt în mii de atitudini trecătoare.”

”Dacă sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-aș putea cunoaște pe cel adevărat?”

„Am ieșit din mine ca să pășesc mai departe.”

”Trebuie să mă cunosc. Trebuie să știu odată sigur cine sunt și ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?”

”Iată ce simt: că sunt ridicat din mine și izbit de colțuri dureroase, și lăsat iar în suflet, și iară înălțat. Și nu știu nimic altceva, și nimic nu înțeleg.”

”Căsnicia e cel mai perfect fapt omenesc, când e concretizarea permanentă și vie a unei fericiri etice. Și e cel mai dezgustător când se înfăptuiește prin lașitatea unuia dintre soți.”

”Am plâns. Când am pus cartea pe raft, am râs. Am râs de mine. Încă mai sunt sensibil și visător.”

”Se spune că până acum nu a murit nimeni din dragoste… oare oi fi eu primul?”

”În prudență stă fericirea.”

”De multe ori, încercând să aflu cine sunt, m-am înspăimântat. Nu mă recunoșteam în multe fapte împlinite.”

”După ce o perioadă e depășită, durerile și neliniștile sunt uitate.”

”Îmi simt sufletul sfâșiat, rupt în fâșii străine una, de alta. Nu știu cum să îmi acopăr disperarea, tristețea care mă copleșește. Îs atât de departe, îs amintiri atât de îndepărtate.”

”Cărțile te silesc să-ți pierzi inteligent timpul. Și, totuși, această pierdere inteligentă nu e mai puțin absurdă, prin faptul că te consumă și te înstreinează.”

”Tu nu ai biruit, ci ai fugit din luptă.”

”Pe noi ne legau creierele, nu sufletele.”

”Cărțile te silesc să-ți pierzi timpul inteligent.”

”Aș vrea să-mi găsesc sufletul cum găsesc pancreasul unui câine la anatomie. Să-l măsor, să-l cântaresc și să-l prețuiesc în valori.”

”Dar aș vrea să-l știu pe acela care a priceput ceva când a încercat să se cunoască pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge ceea ce e firesc în sufletul meu de ceea ce nu există decât prin imaginație. Nu mă recunosc în multe gânduri și nu pricep rostul multor sentimente. Nu pricep de ce sunt câteodată trist și de altă dată îmi place să umplu cu fleacuri glumețe și superficiale caietul acesta, care ar trebui să fie înțesat numai de analize făcute pe îndelete și cu toată seriozitatea.”

”Acum știu. Sunt și eu ca toți ceilalți: adolescent sentimental și visător. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental. Sunt ridicol. În după-amiaza aceasta de noiembrie, sunt trist. Și nu am de ce să fiu trist. Nu trebuie să fiu trist…Privesc plopii prin fereastra mea și cad pe gânduri. Gânduri naive, idioate și revoltător de naive. Cât m-am trudit eu să-mi smulg din suflet slăbiciunea aceasta care se numește melancolie.”

”Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voință, de virilitate, de personalitate. De ce să fiu melancolic?  Pentru că soarele strălucește printre copacii desfrunziți?”

”Trebuie să mă cunosc.Trebuie să știu odată cine sunt și ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta,pentru că îmi era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi lumineze sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze.”

”De unde să încep să mă caut? Unde aș putea fi eu însumi? Ce căutam eu? Sufletul meu. Și cum se putea recunoaște adevăratul  meu suflet întru miile de suflete pe care le purtam în mine? Gândurile se risipeau. Mă deșteptam cugetând la alte lucruri. Începeam din nou încăpățânat, închizând ochii, astupându-mi urechile, astupându-mi tâmplele. Același întuneric. Și nu întâlneam, nicăieri, nici o lumnină, nici un sprijin. Cum să ajung la mine însumi? Cum să-mi cunosc eu sufletul și să viețuiesc tocmai dupa nevoiile lui?”

”Pentru că eu vreau să mă cunosc pentru a înțelege calea pe care va trebui să pășesc.”

”Și cu toate acestea, și eu încerc la răstimpuri nevoia de a-mi deschide sufletul. Dar mă înfrâng. Și nu vorbesc niciodată, nimănui, despre cele ce bănuiesc că se petrec înăuntrul sufletului meu. Pe mine mă supără confesiunile. Sunt o slăbiciune. Eu nu înțeleg cum un bărbat poate avea nevoie de sprijinul altuia. Chiar cel mai bun prieten e un dușman în ceasurile grele. Atunci, trebuie să rămâi singur. Trebuie să izbândești sau să fii înfrânt, singur.”

…Eu știu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aș fi acum întristat. N-am niciun motiv să fiu întristat. Eu am înțeles de ce nu sunt mulțumit. Pentru că nu "mi-am deschis sufletul" prietenilor. Sunt și eu ca toți ceilalți. Am și eu nevoie de prieteni. Zadarnic mă mințeam. Și eu, ca toți ceilalți. Vreau adevărul, până la capăt. Vreau să fiu sincer. Parcă eu nu știu ? Nu știu că sunt sentimental și slab, și lipsit de voință ? Nu visez și eu fecioare blonde, cu care să mă plimb prin parc, sub lună, sau pe lac, într-o luntre albă ? Nu mă visez săvârșind fapte eroice și culegând laurii odată cu săruturile frumoaselor necunoscute care…? Dar toate acestea sunt lucruri triste și stupide. […] Sunt caraghioase. Ar trebui să fac altceva. Ar trebui să-mi caut frânghia și să mă biciuiesc. Pentru că sunt imbecil. […] Mai mult. Sunt cel mai nătâng dintre toți, orișicât m-aș ascunde. Sunt atât de nătâng, încât nici nu mă revoltă noapte aceasta pierdută, și slăbiciunea sufletului meu și ruina voinței mele, și pustiul minții mele. Și scriu aici, în loc să mă biciuiesc și să mă purific. Sunt dezgustat de tot, chiar și de durere. Căutam durerea trupului. Acum.. Și nici acum nu mi-e somn. Și nici nu pot citi. Ceea ce înseamnă că sunt imbecil.”

”Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: "Ulița copilăriei" și am plâns. Nu mi-a fost rușine: am plâns. […] Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft și am râs. […] Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriți. Eu mi-am mușcat buzele, pentru că nu știam cine sunt. Eu mă întrebam și mă chinuiam să răspund și mă ofileam negăsind răspunsuri. […] Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu știe ce vrea, e trist din pricina ochilor ei. Spune-i să vină să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere și să nu se înspăimânte de mine. Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vând cărțile lui Felix Le Dante și am să mă duc să mă mângâie Sonia…

”Știu că nu mi-e îngăduit să fiu trist și să-mi șterg lacrimi. Dar aceasta nu o va afla nimeni. Voi rupe paginile și le voi arde. Lasă-mă acum să strig pentru mine fericirea asfințită aici, în odăița cu pereții scunzi și cu două ferestruici. Eu voi scrie și mă voi ruga Domnului ca tu să plângi, iar atunci voi putea plânge și eu, cu lacrimi multe și neștiute. Nu le va afla nimeni. Lasă-mă să-și destăinuiesc ție fericirea singurătății mele. Știu, aceaste e o mare slăbiciune. Știu cât de abătut mă voi afla mai târziu. Dar mă simt acum atât de singur și de trist în odăița mea…”

”Visez acum vise noi și dulci. Iar visele se strecoară în viața mea, și mie îmi par viață și altora vise. Sunt încă trist ?”

”…Dar de unde am plecat ? De la sufletul mansardei, poate. Ce fericit mă simt că uit tristețea. Și ce fericit sunt că voi scrie despre sufletlu mansardei mele. Cum să nu-l cunosc și să nu-l îndrăgesc, când am lăcrimat în atâtea amurguri aproape de el ? Mi se descoperă numai mie. Îl ghicesc […] în fiecare amintire. Viețuiesc cu toate aceste umbre străvezii lângă mine, iar eu pășesc înainte, și ele rămân în aceleași locuri, tinghere, când mansarda e luminată de prieteni. Atunci le zăresc, le zâmbesc numai lor. Nimeni nu le bănuiește farmecul. Nimeni nu știe că eu m-aș sufoca respirând alt văzduh […]. Când mă întorc din stradă, mângâi cu ochii zidurile. Sufletul lor se topește alături de al meu. Ce se va întâmpla dacă mansarda va fi stăpânită de altul ?!…”

”Câțiva dintre colegii mei se îndrăgostesc în vacanțe. Iubesc și suferă. Dar aceasa nu dureayă mult timp. Încep să calce alături de dragoste. Se socotesc nătângi dacă nu obțin sărutări și îmbrățișări prelungite. Ceea ce se reduce tot la fiziologie. La petreceri se dansează. Dansurile nu sunt artistice. Și cu atât mai puțin sentimentale. Trupurile se apropie, își potrivesc simetric formele și se învârtesc, ritmic. Urmează încordări și dintr-o parte și din cealaltă. Adică, fiziologie. Faptul poate supăra pe moraliști. Dar există. Din pricini felurite, noi nu ne putem satisface nici senzualitatea, nici impulsul sentimental. Acestea se aștern straturi, straturi în suflet și așteaptă. Sau deviază, în forme neașteptate, curioase. Sau se pervertesc, înfiorând.”

”M-am schimbat, acum, mult. Am înțeles că trebuie să duc o viață dublă. De aceea, altul sunt față de prieteni și altul față de mine însumi. Am încercat de multe ori să aflu cine sunt. Dar n-am izbutit, și în ziua aceea am fost cumplit de trist. Dimineața, însă, am avut perfecta conștiință de mine însumi. Ceea ce m-a mângâiat.”

”Când am văzut eu cea dintâi floare ? Și când am zâmbit eu, urmărind cu ochii un fluture alb. Când m-am întristat, copleșit de apusuri reci și roșietice, care se preling pe ziduri, însângerând bulevardele ?…”

”După un an, aproape toți prietenii mei au iubit. N-a scăpat nimeni. Numai eu. Eu mă bucur de aceasta și îmi spun ă e dovadă de virilitate. Dar parcă eu nu știu că atunci mă mint și că îmi mușc buzele că nu plâng ? Și nu știu că zâmbesc întotdeauna silit și batjocoresc pe cei îndrăgostiți, dar că și eu vreau să încerc iubirea, pentru că în inima mea clocotește iubirea și se revarsă?”

”E drept, sunt și eu câteodată obosit. Și atunci sunt slab și scriu aici pagini duioase, triste, dulci. Dar acestea sunt false. Dimineața, în zori, când mă deștept, dacă aș reciti, aș râde. […] Simt clocotind în vine, în piept, la tâmple, viața. O viață pe care niciunul dintre tovarășii mei nu o simte. O viață care crește și se tulbură, și spumegă, și se înfierbântă, și crește, și amenință, și zguduie temeliile făpturii mele. O viață pe care cu greu o acopăr și o ascund. Dar pe care o simt când sunt singur și care mă înfioară.”

”Și fiecare mă învinuiește de monotonie și îmi spune șoarec de bibliotecă. Dar ei nu cunosc patima mea, nici îndoielile, nici zbuciumul, nici lupta, nici biruința mea.

Sunt obosit și trist, și sunt singur în casa aceasta, grea de amintiri. De ce mă năpădesc amintirile? Și de ce mă învăluie noaptea de vară cu tânguiri de greieri și asfințit de patimi? Și nu mai am deloc puteri în mine? Și sufletul meu e cu adevărat năruit? Trebuie să mi-l schimb? Trebuie să mă schimb? Trebuie să mă pogor în stradă și să întind brațele, culegând ajutor și dragoste? Trebuie să-mi câștig prietenni? Ceea ce nu înțeleg eu acum îmi îndurerează ființa până la măduvă. Oare am ajuns atât de neputincios, încât o noapte de vară să mă destrame într-atât? Cât aș vrea să știu ce voi simți și voi gândi eu în vara viitoare… Și cât aș vrea să știu dacă atunci sufletu-mi va îngădui să plâng…”

”Schimbări de temelii s-au înfăptuit în suflet, aproape fără să iau în seamă. Ceea ce prețuiam mai înainte privesc acum cu nepăsare. […] M-am deșteptat îmbogățit, împlinit și, totuși, chinuit de sentimentul absenței unor lucruri despre care nu știu nimic. Oh ! cât mi-e de greu să scriu ceea e nu am învățat din cărți; nu aflu cuvinte, nu ghicesc procedeele…”

”Cine ar putea înțelege tristețea sălbatică a acestui sfârșit pentru totdeauna ?…”

Fotografii

Bucureștiul interbelic

Calea Victoriei București interbelic

Jean Moscopol

Mircea Eliade

Anii adolescenței

Eliade și discipolul său Ioan Petru Culianu

Constantin Noica în tinerețe

Întrebări și teme de eseuri

Cum se scrie un eseu/ caracterizare de personaj (plan)

Propuneri de analize de personaje propuse pentru adolescentul miop și pentru Otilia

Materiale preluate din notele de curs ”Didactica lecturii”

Profesor Florentina Sâmihăian

COLAJUL

Contextul producerii textului trebuie văzut în complexitatea lui, atât ca raportare a textului la contextul social cât și ca relaționare a textului cu autorul. De asemenea, relația text-autor cunoaște un dublu sens deoarece autorul determină apariția operei literare dar și acestea, prin tematică, ideologii, contribuie la o luare de atitudine, o modificare a autorului. Metoda propusă se numște colaj, nefiind altceva decât o recuperare a unor intertexte care se regăsesc implicit în operă, situate pe două axe, sintagmatică și paradigmatică:

Contextul producerii textului (al autorului) Contextul operei

1938, perioada interbelică debutul secolului XX

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI………………………………………..

OPERA…………………………………………………………………..

AUTOR………………………………………………………………….

PALIMPSESTUL

Personajul literar implică faptul că, în actul lecturii în mod involuntar și instantaneu se actualizează „aspirația spre identificare”. Mizând pe fireasca aspirație spre identificare, valorificați-vă experiența, setul de valori, atitudinile, comportamentele, propria viziune, temperament, trăsătura dominantă, suprapunându-le pe schița de personaj a Otiliei. În acest sens se poate realiza un palimpsest menit să „coboare” personajul printre contemporani, să-i facă accesibile interpretării intențiile, reacțiile, modul de abordare a realității ei.

Un prim exercițiu ar fi o paralelă între adolescentul de atunci și cel de acum. Această etapă se poate sintetiza într-o diagramă Venn:

CV

Pasul următor în contextualizarea personajului este fixarea „statutului” său, lucru realizat prin întocmirea unui CV al adolescentului și, în paralel, al unui CV personal al vostru. Concluziile surprinse aici sunt că, deși aparțin epocilor diferite, adolescentul se aseamănă cu voi, cu adolescenții de azi în ceea ce privește pasiunile (călătoriile, muzica, plimbările, lectura), competențele (abilitatea de comunicare, în special), experiența profesională (zero).

ZODIACUL

Găsirea trăsăturilor dominante ale personajului se poate realiza prin intermediul unei fișe, numite Zodiac. Intenția acestui tip de exercițiu nu este identificarea zodiei personajului, ci identificarea unor aspecte care definesc caracterul lui, dublate de un discurs argumentativ care să le susțină.

FIȘA Y

Relaționarea cu intriga poate, de asemenea viza două aspecte: unul al comportamentelor vizibile, care definesc personajul prin categoria pozitiv/ negativ, și prin atitudini, izvorâte din valori pe care personajul le revelează prin intermediul faptelor.

METODA SWOT

Dacă o analiză SWOT poate fi aplicată unei persoane reale, de ce nu ar putea fi aplicată și unui personaj literar? Fiindcă aceasta din urmă poate suporta cele patru determinări: Strengths (puncte tari), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities (oportunități) și Threats (amenințări). Înainte de a aplica o astfel de metodă la activitățile didactice de literatură, este necesar ca să înțelgeți și să experimentați voi înșivă o analiză SWOT în mod real.

FIȘA X

Acțiunile personajului se bazează pe un anumit temperament, care poate într-un fel justifica reacții și atitudini. Apoi, definitorii sunt valorile în care personajul crede, pe care le actualizează în fiecare gest al său. Aceste aspecte pot fi evidențiate prin file de tipul Fișei X și a Fișei ruletă:

FIȘA DE VALORI/ RULETA

FIȘA PROCES

Relația cu „ceilalți” se relevează în analiză prin surprinderea punctelor de vedere ale celorlalte personaje despre cel aflat în discuție. Cu cât acestea sunt mai diverse, cu atât personajul capătă densitate, seamănă mai mult cu a reală ființă umană. Fișa Proces se poate exploata, după completare, într-un proces de inculpare/ disculpare a personajului.

Cerință: Identificați replici/ monologuri definitorii pentru personaj și explicați ceea ce acestea scot în evidență despre personaj.

TEHNICA BLAZONULUI

Cerință: Completați o stemă schematică cu diferite caracteristici personale (calități, amintiri, dorințe etc.). O posibilă formă a acestei scheme poate fi următoarea:

FEREASTRA CARACTERIZĂRII

Metoda reprezintă o strategie de gândire ce presupune realizarea analizei unui personaj prin proiectarea ei în cadrul unei ferestre. Scopul acestei metode este acela al explorării unui personaj din multiple perspective.

Informațiile deținute despre personaj se încadrează în patru cadrane care formează fereastra caracterizării. Fiecare dintre acestea presupune o abordare distinctă a subiectului respectiv:

caracterizarea directă realizată de narator;

caracterizarea directă realizată de celelalte personaje;

caracterizarea realizată în mod indirect prin faptele și acțiunile personajului;

caracterizarea realizată în mod indirect prin vestimentație, mediu.

Un exemplu de grafic realizat de un grup pentru Vitoria Lipan:

Note:

Materialul este permanent supus modificărilor.

Referințele sunt cuprinse în lista prezentă în lucrarea de diserație.

O parte dintre referințe se regăsește și la finalul fiecărui capitol din ghid.

Ghidul astfel prezentat în acest volum va fi încarcat pe site-ul www.lecturighidate.ro