Conceptia Separarii Si Colaborarii Puterilor
INTRODUCERE
Actualitatea temei investigate: La momentul actual se consideră că, Concepția separarii si colaborarii puterilor este considerată ca una dintre cele mai avansate și eficiente idei de organizare a puterii de stat. Fără să intrăm în dezbateri asupra genezei, importanței și esenței principiului separării puterilor, vom menționa că există opinii, conform cărora teoria separării puterilor este depășită și învechită în regimurile pluraliste, iar în condițiile contemporane nu se mai poate vorbi despre puteri decît cel mult din obișnuință și că este preferabil să se vorbească despre funcții separate în stat, fiecare dintre acestea fiind întruchipate de o autoritate anume. Considerăm că expresiile „putere sau funcție”, în acest caz, nu se exclud, deoarece, ele sînt în realitate, o parte din suveranitatea poporului.,
Teoria separației și colaborării puterilor este o teorie celebră, de largă audiență și fregvent invocată. Cunoașterea acestei teorii înlesnește explicarea sistemelor consti-tuționale contemporane deși „a perdut mult din semnificația și din importanța ei și nu mai are importanță în amenanjarea actuală a puterii” (Pier Pactet). A apărut în secolul Luminilor, alături de alte teorii la fel de tulburătoare și penetrante, ea a fost îndreptată înpotriva opscurantismului feudal și a închistării medievale, împotriva abuzului de putere
Oportunitatea și importanța cercetării temei date rezultă din perturbațiile apărute ca urmare a izbucnirii situației de instabilitate în societatea noastră, care amenință toate nivelurile vieții sociale și politice. Actualitatea investigației iese în relief din momentul în care constatăm că tema abordată este una foarte interesantă din punct de vedere științific, și în special din momentul în care constatăm un grad înalt de mediatizare a subiectului.
Principiul separării și colaborării puterilor este recunoscut și pus la temelia organizării și funcționării mecanismului instituțional de stat în multe țări, inclusiv în Republica Moldova, fiind prevăzut în mod expres în art.6 din Legea Supremă.
Gradul de cercetare a temei: În vederea cercetării acestei teme s-au utilizat numeroase lucrări și articole de referință. Țin să menționez că numeroasele studii elaborate în privința cercetărilor de rigoare privind această temă au constituit un suport veritabil în elaborarea tezei respective. Astfel, literatura științifică publicată în domeniul supus discuției prezintă dovada afirmațiilor expuse anterior.
Printre autorii care sau preocupat de tema dat, pot fi numiți: Voiculescu M., Strah D., Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaș R., Drăganu T. etc.
Referindu-ne la motivație, subliniem că tema a fost selectată din cauza unor legături strînse cu realitatea social-politică din Republica Moldova. Transformările care au avut loc în societatea internațională în a doua jumătate a secolului XX, destrămarea URSS și apariția unui nou grup de state independente, deschide speranțe și noi perspective în ceea ce privește utilizarea principiului – separației puterilor în stat – ca formă de realizare a statelor de drept.
Baza metodologică a cercetării științifice. La efectuarea tezei date s-au utilizat atît principii normative cît și metode generale și specifice care au servit drept bază cercetării științifice a acestei probleme. Dintre metodele generale au fost utilizate cea analitică, comparativă și analogică, dintre cele specifice însă s-a găsit de cuviință utilizarea metodei structural-funcționale. Suportul teoretic a conferit lucrării elaborate un caracter științifico-practic.
La fel, la baza metodologică teoretică a prezentei cercetări stau principiile fundamentale ale dialecticii materialiste și ale teoriei cunoașterii. De asemenea, am folosit metoda logico-formală de analiză, statistică și metoda juridică comparativă ceea ce a permis o cercetare riguros științifică, o pătrundere în esența problematicii funcționării principiului separării puterilor în stat.
Scopul și sarcinile prezentei lucrări a fost anume analiza stării actuale a importanței utilizării separației puterilor, fiind chemată să joace un rol de prim ordin, să devină un instrument pentru clădirea statalității moldovenești. Prin această lucrare vom încerca să demonstrăm că echilibrul separația puterilor într-un stat democratic este ceva inevitabil și în mod elocvent traduce în viață interesele naționale ale Republicii Moldova.
În realizarea scopului dat, au fost propuse următoarele sarcini:
Conceptul separării puterilor în stat – evoluții statice și dinamice
Separația și colaborarea puterilor în stat – principiu fundamental al statului de drept
Reglementarea constituțională și interpretarea principiului
Puterea legislativă din RM în contextual colaborării cu autoritățile administrației publice
Raporturile dintre administrația public central și cea locală prin prisma principiului separării și colaborării puterilor
Efectele actelor puterii judecătorești asupra activității administrației publice
Originalitatea științifică a lucrării derivă din faptul că s-a încercat să se trateze acest subiect sub mai multe aspecte. De asemenea au fost expuse și au fost selectate importante idei ale marilor gînditori cum ar fi: Platon, Aristotel, Montesquieu, J.J.Rousseau, Locke. Astfel, originalitatea lucrării se manifestă prin acumularea de diverse materiale și comprimarea lor în cît să se observe importanța separației și colaborării puterilor într-un stat democratic. De asemenea studiul poate fi utilizat în calitate de material instructiv didactic.
Structura tezei de licență: Structura tezei de licență este determinată de obiectul, scopurile și sarcinile, precum și de sfera domeniilor abordate. Lucrarea este structurată astfel: introducere, trei capitole în componența cărora sunt șapte paragrafe, concluzii științifice și bibliografie.
În "Introducere" se analizează actualitatea temei investigate, scopul și sarcinile, suportul metodologic și teoretico-științific, gradul de elaborare a temei de investigare, noutatea științifică a lucrării, semnificația și valoarea ei aplicativă.
Capitolul I. întitulat Aspecte teoretice privind principiul separării puterilor în stat, prezintă: Conceptul separării puterilor în stat – evoluții statice și dinamice; Separația și colaborarea puterilor în stat – principiu fundamental al statului de drept; Reglementarea constituțională și interpretarea principiului separației puterilor în RM
Capitolul II denumit Aplicarea principiului separației și colaborării puterilor în activitatea administrației publice în RM, prezintă: Puterea legislativă din RM în contextual colaborării cu autoritățile administrației publice; Raporturile dintre administrația public central și cea locală prin prisma principiului separării și colaborării puterilor; Efectele actelor puterii judecătorești asupra activității administrației publice
Încheierea tezei reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigației.
Capitolul I.
Aspecte teoretice privind principiul separării puterilor în stat
1.1 Conceptul separării puterilor în stat – evoluții statice și dinamice
Principiul separației puterilor în stat are o largă răspîndire în societățile democratice contemporane reețind din faptul că un stat nu poate fi considerat democratic și de drept, dacă nu are o separare între puterile sale. Acest principiu sau teorie nu este o invenție contemporană sau componentă a democrației, ce ar indica gradul de democratizare a societății, ci îți are sorgintea încă în Secolul Luminilor, apărut ca o necesitate de a se opune abuzurilor de nelimitate de putere ale unei persoane care se identifică cu statul.
Mai exact, teoria separației puterilor în stat a fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal și al închiziției medievale, fiind o reacție împotriva monarhiei absolute, considerate de drept divin, forma de guvernămînt în care regele concentra în mîinele sale puterea supremă, considerîndu-se o personificare a statului, de unde și celebra formulă a regelui Ludovic al XIV- lea “ Statul sunt eu”.
Este și evidentă necesitatea apariției acestui principiu, deoarec orice proces de conducere social-politică ce se desfășoară în vederea atingerii unor scopuri sau pri care se urmărește “binele comun” al unei societăți, națiuni presupune existența unor organe statale, specializate într-un anumit domeniu, care se desfășoară neîntrerupt și conform unor anumite metode sau reguli, același tip de activitate. Chiar și în statele antice au fost stabilite modele de distribuire a autorităților de guvernare anumitor organe specializate, investite cu prerogative de putere, mult sau mai puțin importante.
Aceasta, întrucît oricît de simple ar fi relațiile de putere ce se cer adoptate, reglementate unitar în societate, oricît de puțin numeroasă ar fi o comunitate umană, procesul de conducere nu poate fi realizat nemijlocit de un singur individ sau de un unic organ de conducere, titular al puterii politice.
Termenul de putere are mai multe accepțiuni, într-o accepțiune desemnînd sensul de forță organizată ce aparține unui individ sau unui grup de indivizi, concretiza în aptitudinea sa de a identifica și promova interesele genrale ale grupului, impunînd tuturor membrilor grupului, voința sa, în caz de necesitate prin utilizarea legală a forței de constrîngere a statului. Într-o altă accepțiune prin putere se înțelege autoritatea de stat exercitată de organe specializate după anumite metode și reguli.
Deci, puterea presupune o relație stabilă, ierarhică și bine definită, pe de o parte între titularul suveran al puterii politice și instituțiile de guvernare, iar pe de altă parte între acestea și membrii grupului: relația fiind astfel bivalentă. Deși puterea politicăeste unică, ea poate și trebuie să fie distribuită pentru a fi exercitată unor organe diferite, cărora le sunt încredințate anumite atribuții, prerogative de conducere. Primele informații referitoare la separarea puterilor le găsim la Aristotel, și anume: puterea aparține și era exercitată fie de un singur individ ( monarhul); fie de un corp politic restrîns (aristocrație); fie de către popor (democrație). “Guvernămîntul și Constituțiunea fiind lucruri identice, și guvernămîtul fiind voința suverană a cetății trebuie în chip necondiționat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ sau dintr-o minoritate sau, în sfîrșit din masa cetățenilor”.
În conformitate cu o asemenea ordine, monarhului îi revine autoritea supremă în stat, el putînd legifera după bunul său plac, avînd deplină libertate de a decide punerea în aplicare a legii și de judeca. Totuși nu putem afirma cu certitudine că în statele antice se practica separația puterilor, deoarece distribuirea anumitor prerogative unor instituții specializate era o cerință elementară a actului de conducere, distribuire ce a continuat și după apunerea statelor antice.
În lucrarea sa “ Essay on civil gouvernement”, publicată la 1960, John Lock arată că singura soluție contra tiraniei constă în limitarea puterii monarhului. Lock distingea tre puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea federativă, printre care puterea legislativă este cosiderată a fi supremă, deoarece adoptă norme general-obligatorii, puterea executivăavînd un rol mai limitat este încredionțată monarhului. Tot Lock considera că puterea executivă și cea legislativă nu trebuie să fie concentrate în mîinele uneia și aceleiași persoane, spre deosebire de puterea executivă și federativă care trebuiesc contopite. Prin putere federativă se înțelege dreptul de a declara război, de a încheia pace și tratate cu alte state, deci prerogativele cu caracter diplomatic. Lock considera că puterea judecătoreacscă trebuie încadrată în puterea legislativă.
Justificarea separării celor trei puteri în concepția lui Lock, constă în tentația prea mare a oamenilor de a acapara puterea, dacă aceleași persoane care au puterea de a face legi ar avea în mîinele lor și puterea de a le executa. La fel Lock consideră că puterea legislativă trebuie remisă mai multor persoane care se reunesc în adunări pentru a o exercita, în timp ce celelalte două puteri pot fi exercitate de aceeași persoană, întrucît și una și alta presupun intervenția forței publice.
Totuși, fundamentarea acestui principiu îi aparține ilustrului gînditor francez, Montesquieu, care a și argumentat necesitatea organizării puterii politice în stat, pe baza principiului separației puterilor în stat, pornind de la necesitatea protejării libertății persoanei și a cetățeanului. Libertatea a și stat la baza programelor celor două revoluții din Anglia din sec.XVII, și anume libertatea politică, în sensul dreptului națiunii de a-și alege reprezentanții și de a nu fi guvernată în mod tiranic. În cocepția lui Montesquieu, totul se învîrte în jurul ideii de libertate, de protejare a acesteia și consideră că libertate politică există “doar atunci cînd nu se abuzează de puteri; dar experiența de totdeauna ne învață că orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze de ea și că el merge mai departe așa, pînă ce dă de granițe”.
În conjunctura social-politică, în care lua amploare tot mai mare ideea că instituțiile politice și sociale nu se justifică decît în măsura în care ele protejează interesele și garantează drepturile individului, Montesquieu conchide că “într-un stat, adică într-o societate în care există legi libertatea nu poate consta decît în a putea face ceea ce trebuie să vrei și de a nu fi constrîns de a face ceea ce nu trebuie să vrei”.
Explicînd conceptul de separare a puterilor în stat Montesquieu, scrie: “ În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă, privitoare la chestiunile ce țin de dreptul ginților, și puterea privitoare la cele ce țin de dreptul civil. În virtutea cele dintîi, principele sau autoritatea face legi. În virtutea celei de-a doua declară război sau încheie pace, trimite sau primește soli, ia măsuri de securitate, prîntîmpină năvălirile. În virtutea celei de-a treia, pedepsește infracțiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur și simplu, putere executivă a statului.
Autorul francez D. Turpuin susține că în general, Montesquieu este interesat, îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucît de modul în care acestea sunt separate și se exercită, se realizează sau nu libertatea politică. “Atunci cînd în mîinele acelorași persoane sau aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se naște teama că același monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le splice în mod tiranic. Nu există de asemenea libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea executivă ți de cea legislativă”.
Părintele teoriei clasice a separației puterilor în stat susține că între cele trei puteri trebuie să existe o colaborare, necătînd la faptul că ele sunt separate. Colaborarea constă în special în intervenția sau participarea unei puteri la înfăptuirea celeelalte. La fel stabilește și anumite relații între cele trei puteri. Astfel referitor la puterea executivă, dat fiind faptul că cere totdeauna acțiuni prompte, este mai bine exercitată de unul decît de mai mulți. Dacă ea ar fi încredințată unei persoane luate din corpul legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, deoarece cele două puteri ar fi contopite, aceleași persoane paricipînd și la exercitarea uneia cît și a celeilalte. Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului legislativ și durata sesiunilor sale în raport cu împrejurările pe care le cunoaște.
De asemenea puterea executivă trebuie să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto; astfel ea va fi curînd deposedată de prerogativele sale. Referitor la puterea legislativă, deși nu ar trebui “să aibă la rîndul ei, dreptul de a ține în loc puterea executivă, căci activitatea executivului fiind limitată prin natura ei, este inutil de ao îngrădi”, are dreptul “trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce fel au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”.
Montesquieu contestă puterii legislative dreptul de a ancheta și pedepsi miniștrii. Ca atare “examinarea modului de aplicare a legii nu are finalitate sancționatorie. Oricare ar fi această examinare, corpul legislativ nu trebuie să aibă puterea de a judeca persoane, și , ca atare conduita celui împuternicit să pună în aplicare legile. Persoana lui trebuie să fie inviolabilă, căci, fiindu-i necesar statutului pentru ca corpul să nu devină tiranic, din momentul în care ar fi cauzată sau judecată, nu ar mai exista libertate”.
Deci, din celebra lucrare “Spiritul legilor”, rezltă că totul ar fi pierdut, dacă același om sau același corp de fruntași, fie al nobililor, fie al poporului ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărîrile obștești și pe cea de a judeca infracțiunile și litigiile dintre particulari.
Referitor la teoria separației puterilor în stat, Ioan Muraru evidențiază mai multe idei. În orice societate organizată în stat există trei funcții: de edictare a regulilor juridice sau funcția legislativă; de executare a acestor reguli sau funcția executivă; de judecare a litigiilor sau funcția jurisdicțională. Fiecărei funcții îi corespunde o putere: puterea legislativă; puterea executivă; puterea judecătorească. Fiecare putere este conferită inor organe distincte: puterea legislativă – parlamentului; puterea executivă – guvernului, șefului statului; puterea judecătorească – organelor judiciare. Deci, cele trei puteri în stat sunt exercitate de autorități independente, cărora le revin porțiuni aprximativ egale de putere.
În virtutea competențelor ce le sunt conferite fiecare puteredeține și exercită o serie de atribuții proprii, prin care realizeză de fapt activități specifice (legislativă, executivă, judecătorești), și totodată contrabalansează raporturile reciproce dintre ele. Nici una din cele trei pzteri nu prevalează și nu se subordonează față de cealaltă, și nu-și pot asuma prerogative care nu le revin.
Avantajul principiului separației puterilo în stat constă în faptul că indică direct: modul de organizare al autorităților care vor exercita una din cele trei puteri; modul lor de funcționare; mecanismul de interferență al acestora. În așa fel, poporul știe cum trbuie aleasă sau cum trebuie numită o anumită autoritate, cum funcționează aceasta și ce atribuții are.
După cum ne afirmă V. Șterbeț, principiul separației puterilor în stat și-a găsit reflectare și în Declarația Universală a Dreturilor Omului și Cetățeanului, adoptată la 26 august 1789, care prevede că: “ o societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are Constituție”.
Odată cu adoptarea constituțiilor scrise, principiul separației puterilor în stat, s-a bucurat de o largă aplicare. În unele constituții nu este înscris direct, dar modul în care sunt echilibrate puterile vorbește despre existența lui. Acest principiu a stat la baza clasificării regimurilor în regimuri care practică confuzia puterilor și regimuri care realizează separația puterilor.
Teoria separației puterilor în stat a avut multe reproșuri și observații. O primă observație decurge din amfibologia limbajului și, poate, a însăși concepției lui Montesquieu care vorbește de o “putere executivă” chemată să execute “rezoluții publice”. Însăși termenul executare semnifică indiscutabil ascultare, deci subordonare, inegalitate, lipsit de independență.
Ambiguitatea construcției duce la două interpretări diferite: sau cele trei puteri sunt egale și autonome sau dacă puterea legislativă, este puterea de a ordona, predominantă față de toate celelalte atunci trebuie să se vorbească de unitatea de acțiune a puterii politice. Și cume este și faptul că puterea este unică, indivizibilă ce aparține unui titular – poporul, și respectiv nu poate fi vorba de o împărțire a puterilor, ci de împărțirea funcțiilor între aceste puteri, implicate la exercitarea puterii.
La fel ideea separației puterilor în stat contravine principiului indivizibilității suveranității, deoarece dacă am admite existenața mai multor puteri, neapărat va trebui și existența cărorva părți ale suveranității, fiind un viciu fundamental sesizat de Rousseau. Teoria separației puterilor în stat a fost elaborată pe timpul cînd nu existau partide politice și acum în majoritatea sistemelor constituționale nu se pune problema separării reale a puterilor sau a echilibrului dintre acestea, ci a raportului dintre majoritatea și minoritatea, guvernămînt și opoziție.
De asemenea nu poate fi pus semnul egalității între puterea legislativă și cea executivă, respectiv, a face legea și a o executa. Executarea legii este subordonată legiferării. Dacă Montesqieu pornește de la existența celor trei puteri în state: legiuitoare, executivă și judecătorească, atunci el sfîrșește doar cu existența a două puteri; deoarece, în concepța sa, judecătorul n-a prețuit prea mult.
Victor Popa afirmă că teoria separației puterilor în stat trebuie înțeleasă ca o teorie de echilibrare a puterilor, nepermițănd depășirea limitelor, stabilite în Constituție, în exercitarea atribuțiilor ce le revin. În opinia lui Mircea Djuvara “separația puterilor în stat se prezintă ca un echilibru al lor,fără a se merge la o separație absolută”. Într-un regim constituțional bine structurat, aplicarea principiului separației puterilor în stat presupune organizarea unor legături între acestea și realizarea pe această cale, a exigențelor regimului parlamentar.
În viziunea autorului Baglai M.V. conținutul concret al principiului separației puterilor în stat constă în următoarele: legile trebuie să dispună de forță juridică supremă și să fie adoptate doar de organul legislativ suprem; puterea executivă în principal trebuie să asigure executarea legilor și doar într-un mod limitat să dispună de competențe normative, fiind răspunzător în fața șefului statului și doar în unele cazuri parlamentului; între competențele organului legislativ și celui executiv trebuie să existe un echilibru care să evite concentrarea întregii puteri la o singură extremă; organele judiciare sînt independente și acționează doar în limitele competenței lor; nici o putere nu trebuie să intervină în prerogativele celorlalte puteri, cu atît mai mult să se contopească cu ele; litigiile ce țin de competențe trebuie să fie soluționate doar prin proceduri juridice constituționale, adică de către Curtea Constituțională; sistemul constituțional trebuie să prevadă mijloace juridice de abținere a unei puteri de către celelalte două, adică să conțină contrabalanțe pentru toate puterile.
Este evident că astăzi nu există un etalon a separației sau echilibrului puterii, după care s-ar putea verifica corectitudinea aplicării principiului. Fiecare stat găsește mecanismele necesare pentru a echilibra puterile, pentru exercitarea atribuțiilor ce le revin în limitele Constituției, pentru a nu permite uzurparea puterii, suprimarea democrației.
În concluzia am putea spune că principiul separației puterilor în stat s-a impus prin largul său ecou și aplicație, asigurînd atît independența autorităților care exercită puterea în stat cît și colaborarea și un control reciproc în exercitarea atribuțiilor ce le revin, astfel fiind una din premisele edificării și consolidării unui stat de drept.
1.2 Separația și colaborarea puterilor în stat – principiu fundamental al statului de drept
La momentul actual, forma modernă de organizare a societății este reprezentată de stat. În literatura de specialitate, statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituție prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de persoane care își impun voința și interesele asupra membrilor societății. În acest sens, statul reprezintă principala instituție politică a societății, putând fi definit ca o organizație politică, formată din reprezentanți ai populației de pe un anumit teritoriu care sunt învestiți cu atribuții de putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forței de constrângere a statului. într-o exprimare sintetică, statul este sistemul organizațional reglementat juridic ce realizează în mod suveran conducerea unei societăți. Importanța și esențialitatea statului pentru orice societate a făcut ca încă din antichitate ea sa fie supusa unei intense și permanente preocupări a celor ce se ocupa cu descifrarea elementelor vieții sociale și studiul politicii. Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atât ca teritoriu ce desemna și identifica o continuitate socială cît și ca instituție supremă a societății. Vechii greci defineau statul cu noțiunea de polis-stat cetate, ca așezare delimitata de alta, dar și ca instituție de exercitare a conducerii sociale.
La rândul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincție între stat ca teritoriu, așezare și stat ca instituție, foloseau doi termeni distincți: de "civitate"-stat în sensul de teritoriu și "respublică" – ca instituție politica, aceasta din urmă fiind mult mai aproape de semnificațiile ei reale.
Și vechii germani au văzut în stat atât o organizare teritorială, cît și una politică, definindu-l cu noțiunea de land.
În sensul său modern noțiunea de „stat” se folosește mult mai tarziu, începînd cu secolul al XVI-lea. De obicei folosirea acestui cuvînt în sensul său modern e legată de numele lui Niccolo Machiavelli. În acest sens, pentru întîia oară noțiunea de stat – "statio" este folosită de N.Machiavelli în scrierea sa Principele (1513), când se refera la ideea unității.
Notiunea de stat capătă însă un sens modern în Europa medievală începînd cu epoca Renașterii. Unul dintre promotorii ințelegerii moderne a noțiunii de stat este Jean Bodin, în opera „ Le six livres de la Republique”. Cînd termenul “status” a început să fie utilizat în expresii precum: “status rei române” și “status rei publicae” situația conducerii vieții politice” a dobîndit și o semnificație politică.
Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens de putere și instituție politică cu rol major in organizarea și conducerea societății, se impune treptat în limbile moderne. După această perioadă noțiunea de stat va fi folosită în sensul de instituție politică sau de comunitate umană aflată sub o anumită autoritate, accepțiune care si astăzi si-a păstrat valabilitatea.
O problemă mult disputată care nu și-a găsit nici astăzi o rezolvare deplină, este aceea a definirii și genezei statului. Diversitatea de păreri și opinii a fost și este determinată de mai mulți factori cum ar fi: momentul istoric și perioada în care a fost analizat statul; nivelul dezvoltării științelor sociale; interesele sociale, economice și politice care au primat în studiul problematicii statului; criteriile de la care s-a plecat și care au primat în cercetarea statului; domeniile științei din perspectiva cărora a fost definit și investigat statul.
Statul de drept reflectă coexistența celor două entități sociale și indisolubil legate între ele, care sunt statul și dreptul, a raporturilor reciproce manifestate ca relații între putere și normativitate; prima cu tendință spre dominare și supunere, iar cealaltă cu cea de stopare și ordonare. Ideea statului de drept s-a sprijinit întotdeauna pe dualismul statului și dreptului și în același timp ea s-a bazat pe viziunea filosofică despre drept ca o valoare supremă, care dispune de un conținut propriu.
Pentru existenta statului de drept procesul de legiferare ca și supremația legii este esential. Legea trebuie să fie legitimă, conformă cu echitatea, cu principiile unanim admise de spiritul uman universal despre ideea de justiție. Putem afirma că statul de drept s-a creat ca o sinteză superioară a celor două componente – statul și dreptul- , devenind o nouă entitate caracteristică epocii moderne, în special celei contemporane, unde s-a atins o armonizare a acestor raporturi, la stăpânirea, organizarea și controlul puterii prin intermediul dreptului.
Plasate pe o anumită treaptă a evoluției istorice, în contextul pregătirii și apoi al desfășurării revoluțiilor democratice din Anglia, Statele Unite ale Americii și în mod deosebit a Revoluției Franceze din 1789, concepțiile referitoare la statul de drept se regăsesc în lupta împotriva arbitrajului, privilegiilor și dependenței personale din feudalism, pentru substituirea lor cu principiile legalității, egalității, libertății și proprietății, valori ce ofereau câmp de afirmare vastă a individului absolvit de dominația puterii.
Statul de drept, constituie o replică socială față de abuzul de putere și o soluție viabilă pentru împiedicarea acestuia. Statul de drept revendică o ordine de drept în care locul suprem revine Constituției, existând obligația tuturor organelor de stat, a organismelor sociale și a cetățenilor să se supună legii. În cadrul acestei ordini de drept legalitatea ca respectare a normelor juridice, a principiilor și procedurilor prevăzute de lege se fundamentează pe legitimitate, pe respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor la nivelul standardelor internaționale. Statul de drept este o concepție a libertăților – limită ale puterii, o concepție despre democrație și despre rolul minimal al statului. Statul de drept luptă pentru adevăr, pentru libertate, pentru dreptate, pentru siguranță juridică, pentru binele public.
Statul de drept este indisolubil legat de principiul separării puterilor în stat, potrivit căruia fiecare dintre cele trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească) își are domeniul său propriu, competența sa, pe care nici una din celelalte două puteri nu trebuie să o încalce. Separarația puterilor este un principiu al statului de drept deoarece fiecare din funcțiile statului este exercitată de o ramură a puterii de stat:
ramura puterii executive, înzestrată cu atribuții de executare și aplicare uniformă pe întreg teritoriu al statului a normelor general obligatoriu;
ramura puterii legislative, înzestrat cu atribuții de emitere a normelor general obligatorie;
ramura puterii judiciare, înzestrat cu atribuții de soluționare echitabilă a litigiilor dintre persoane precum și cu atribuții de sancționare folosind în acest scop normele general obligatorii emise de către puterea legislativă.
Dacă examinăm constituțiile statelor democratice, adică model al statului de drept vom opserva că foarte rar am putea vorbi chiar de excepții, unele înscriu explicit acest principiu. În cele mai multe constituții însă, principiul rezultă implicit. Printre constituțiile care menționează expres acest principiu este Constituția Republicii și Cantonului Jura, Elveția, care în art. 55, intitulat separația puterilor spune: „puterea legislativă, executivă și judiciară sunt separate”, Constituția Iugoslaviei ( art.12), precum și Constituția Republicii Moldova adoptată la 28 iulie 1994, care în art. 6 stabilește că puterea legislativă, executivă și judecătorească sunt separate și colaborează în exercitarea prerogativelece le revin. Mai multe constituții denumesc autoritățile statale ca putere, puteri ce sunt legislative, executive, judecătorești. În acest sens pot fi menționate constituțiile: Spaniei (art.66 și 117); Belgiei (art.25,26,30); României (art.22,25); SUA (art.1,2,3). În fine alte constituții nu folosesc termenul putere (puteri), ci cel de parlament, guvern, autorități administrative, autorități jurisdicționale. Toate constituțiile statelor democratice realizează însă echilibrul puterilor publice.
În Federația Rusă (art.10 al Constituției din 12 decembrie 1992), puterea de stat se realizează în baza separării ei în legislativă, executivă și judiciară, autoritățile legislative, executive și judiciare fiind independente în exercitarea atribuțiilor lor. În Slovenia (art.3 alin.2 al Constituției din 25 iunie 1991), Bulgaria (art.8 al Constituției din 13 iulie 1991), Croația (art.4 al Constituției din 22 decembrie 1990), Macedonia (art.8 alin.1 al Constituției din 17 noiembrie 1991), Ucraina (art.6 alin.1 al Constituției din 28 iunie 1996), Armenia (art.5 alin.1 al Constituției din 5 iulie 1995), Uzbekistan (art.11 al Constituției din 8 decembrie 1991) puterea de stat se realizează în baza principiului separației puterii în legislativă, executivă și jurisdicțională.
În lumina alineatelor de mai sus, dacă examinăm constituțiile statelor lumii vom observa că foarte rar, unele înscriu explicit acest principiu, de exemplu: Elveția, Republica Moldova, România. În cele mai multe constituții principiul rezultă implicit, adică principiul nu este înscris expres, dar modul în care sînt echilibrate puterile vorbește de existența lui. De exemplu, în Constituția S.U.A. (1787) primele trei articole acordă puterea legislativă federală Congresului, puterea executivă – Președintelui, iar puterea judecătorească – tribunalelor. Acordarea puterii legislative Congresului prin art.1, implică faptul că ramurile executivă și judecătorească sînt delimitate prin actele legislative promulgate de Congres. Acest lucru este subliniat prin articolele VI și II care denumesc aceste acte legislative, "legea supremă a țării" și indică președintelui să "aibă grijă" ca ele "să fie corect aplicate.
Totuși, un exemplu elocvent al statului de drept și al separării puterilor în stat ne poate servi Statele Unite ale Americii. Potrivit constituției SUA, adoptată la 17 septembrie 1787, sistemul politic american se intemeiază pe recunoașterea drepturilor statelor ce constituie federația americană. Constituția americană rămîne documentul fundamental prin care au fost consacrate principiile organizării politice care și-au păstrat pînă astăzi viabilitatea:
În concepția politică americană separația puterilor devine un principiu esențial, menit să asigure un echilibru între cele trei puteri ale statului.
Puterea legislativă în SUA este reprezentată de cele două Camere ale Congresului care au următoarele atribuții: revizuirea constituției federale, declararea stării de război, acuzarea a unor înalți funcționari ai statului (procedura de impeatciment); în această situație măsura de punere sub acuzare se adoptă de Camera Reprezentanților, iar judecata se face de către Senat, prezidat de Președintele Curții Supreme. Relațiile dintre Congres și Președinte se desfășoară într-un dublu sens: Președintele adresează mesaj Congresului, el poate exercita și un drept de veto.
Puterea judecătorească în sistemul constituțional american se bucură de o înaltă autoritate. Jurizdicțiile americane includ: tribunalele de district, tribunalele de apel ,tribunalul SUA pentru comerțul internațional, tribunaluul cu privire la plîngerile federale, tribunalul pentru impozite.
Curtea Supremă este situată în vîrful piramidei, compusă din 9 magistrați, Un alt exemplu al statului de drept și al separației puterilor o regăsim în Constituția Franței. Astfel, în ceea ce privește Constituția Franței, se impune observația că în nici un text din cele 92 de articole nu se face o referire expresă la noțiunea de separație a puterilor. În art. 3 se precizează doar: „suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin reprezentanții săi și prin referendum”.
Semnificativ pentru modul în care a fost receptată „teoria separației puterilor”, de către leguitorului constituantei franceze din 1958, este și modul în care sunt formulate denumirile titlurilor: Titlul I – despre suveranitate; Titlul II – Președintele Republicii; Titlul III – Guvernul; Titlul IV – parlamentul; Titlul V – raporturile dintre parlament și guvern. Constatăm că nici un titlu nu este denumit, cum se obișnuia în perioada interbelică: puterea legislativă, puterea executivă sau puterea judecătorească. Mai mult, cum am remarcat deja, referiri la expresii tradiționale ce evocau clasica teoriei a separației puterilor nu găsim nici în conținutul articolilor care se referă la o autoritate publică sau alta. Așa, de pildă, în art. 5 consacrat rolului președintelui, se menționează că acesta veghează la respectarea constituției și „asigură prin arbitrajul său, funcționarea regulată a puterilor publice”. Observăm că nu apare expresiile de executiv, puterea executivă, șef al puterii executive. De asemenea, nici cu privire la parlament nu regăsim referire la tradiționala formulă putere legislativă.
Deci, analizînd multiple modele ale statului de drept am putea remarca că deși el este un mit, un postulat, principiul separației puterilor într-o formă sau alta se regăsește în acesta. Un rol aparte în statul de drept nu în ultimul rînd îl joacă echilibrul puterilor care este o chestiune de psihologie politică și poate chiar o necesitate a statului.
1.3 Reglementarea constituțională și interpretarea principiului separației puterilor în RM
Abordînd în cadrul paragrafului dat problema reglementării constituționale și interpretării principiului separației puterilor în RM, vom porni cu afirmația că în Republica Moldova, printre actele care consființesc principiul separației puterilor în stat, putem menționa:
Declarația de Suveranitate a Republicii Moldova, din 23 iunie 1990, care stabilește în art.19 că, “ separarea puterii legislative, executive și celei judiciare constituie principiul de bază al funcționării Moldovei ca stat democratic, bazat pe drept”;
Decretul cu privire la puterea de stat, din 27 iulie 1990, care stabilește că: “În Republică este înfăptuită neabătut separația puterilor în stat în legislativă, executivă și judecătorească”;
Constituția Republicii Moldova, din 29 iulie 1994, care stabilește în art.1 că: “ În Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sunt separate și colaborează în exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit prevederilor Constituției”;
Conform art 6 din Constituția RM, în Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sînt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției. În acest conrtext, constatăm că în Constituția Republicii Moldova s-a proclamat expresis verbis separația și colaborarea puterilo în stat stabilind care sunt autoritățile: legislativul, executivul și instanțele judecătorești, ca autorități independente, stabilindu-le statutele și rolurile, împărțindu-se funcțiile și atribuțiile ce le revin, stabilind de asemenea raporturi de colaborare și control între aceste autorități.
Examinînd dispozițiile Constituției Republicii Moldova, constatăm că ea consacră echilibrul puterilor în stat. În primul rînd, cele trei puteri “clasice” se regăsesc exprimate în Constituție: legislativul în normele privitoare la Parlament ( art.60), executivul în normele privitoare la Guvern (art.96) și Președinte (art.77), funcția judiciară în normele referitoare la autoritatea judecătorească (art.114, 115). Constituția reglementează aceste autorități în ordine clasică, dferind exprimare juridică realităților și activităților politice statale în succesiunea lor firească.
La fel, vom menționa că „în Republica Moldova ramurile puterii supreme nu conlucrează în modul cuvenit, așa cum conlucrează ele în alte țări de democrație înaltă. La noi ele se află într-o permanentă rivalitate, fiecare ramură tinde să-și asume competențe, ce nu-i aparțin. Mecanismul puterii creat în Moldova, estima președintele Republicii Moldova în acțiune în acea perioadă, este ineficient, iar inițiativa perfecționării acestuia nu vine de la Președinte, ci de la alegători", „În Moldova nu există separația puterilor, Guvernul, de fapt, este o secție, o comisie a Parlamentului, cu funcții executive". Pe atunci conlucrarea puterilor în Republica Moldova putea fi comparată cu „conlucrarea" Racului, Broaștei și Stiucii din cunoscuta fabulă.
Una dintre principalele cauze care au contribuit în cel mai direct mod la apariția situației de criză în care ne aflăm a constituit-o anume dezechilibrul dintre ramurile puterii, în Parlament și în Guvern precumpănesc interesele de grup, anume ele fac ca economia subterană să constituie cea 75 la sută din întreaga economie a țării, dacă e să dăm crezare cifrelor oficiale, însă, judecînd după situația reală din economie, se pare că această cifră nici pe de parte nu reflectă situația la zi. Toate acestea provoacă haos și favorizează recrudescența criminalității. Puterile instituționalizate ale statului se dovedesc incapabile să conducă, iar activitatea lor este ineficientă.
Forma „mixtă", „semiprezidențială" de guvernămînt, parcursă și de către Republica Moldova, „a arătat că această formă de guvernare la noi nu s-a adaptat în modul cuvenit și a dus la o criză a mecanismului de stat cu toate implicațiile ei catastrofale în viața societății". Regimul parlamentar instaurat a dat posibilitate separației suple sau a colaborării puterilor în Republica Moldova, în care gestionarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea dintre executiv și legislativ, prin intermediul unui guvern, responsabil în fața parlamentului.
Regimul parlamentar în Republica Moldova are următoarele trăsături:
1. Guvernul este responsabil în fața Parlamentului și prezintă informațiile și documentele cerute de acesta, de comisiile lui și de deputați.
2. Executivul este compus dintr-un șef de stat care nu răspunde din punct de vedere politic și dintr-un guvern numit de șeful de stat responsabil în fața Parlamentului.
3. Datorită faptului că șeful statului nu este responsabil din punct de vedere politic, actele sale sînt contrasemnate de un ministru.
4. Executivul este responsabil nu numai în fața Parlamentului, dar și în fața șefului de stat. Dubla responsabilitate a guvernului îi permite acestuia să se prevaleze pe lîngă fiecare dintre ele (șefului statului sau Parlament) de încrederea și voința celuilalt și de a încerca să realizeze, prin sinteza aspirațiilor lor, o politică acceptabilă pentru ambele părți.
5. Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliție parlamentară. Dacă guvernul pierde încrederea Parlamentului, este obligat să se retragă.
6. Guvernul, prin șeful statului, poate să determine dizolvarea Parlamentului, provocînd noi alegeri.
7. Legislativul dispune de prerogativa adoptării legilor și de a controla activitatea executivului.
8. Relațiile dintre executiv și legislativ sînt caracterizate de un echilibru garantat prin existența mijloacelor de acțiune reciprocă.
Separarea puterilor în regimul parlamentar al Republicii Moldova este prevăzută în Capitolul al VII-lea din Constituția Republicii Moldova „Raporturile Parlamentului cu Guvernul", care cuprinde „Informarea Parlamentului", art.104; „Întrebări și interpelări", art.105; „Exprimarea neîncrederii", art.106; „Angajarea răspunderii guvernului", art.106; „Delegarea legislativă", art.1062 etc. Cea mai mare modificare pe care a adus-o trecerea la regimul parlamentar în Republica Moldova este aceea că Președintele Republicii Moldova, care reprezintă împreună cu Guvernul puterea executivă, nu mai este ales de către populație prin vot universal, egal, direct și liber exprimat, ci este ales de către parlament prin vot secret.
Este de menționat faptul că aproape toate atribuțiile Președintelui Republicii Moldova, în fond, au rămas aceleași. Președintele poate proceda la dizolvarea Parlamentului, desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului mobilizarea parțială sau generală, art.87; poate declara starea de război etc.
O analiză a regimurilor politice din țările Europei vădește faptul că regimul parlamentar este specific pentru statele cu democrație și cu economie puternic dezvoltate, cum sunt mai multe țări occidentale ale bătrînului continent. Țările Europei Centrale și de Sud-Est, care au ales calea democrației, după abolirea regimurilor totalitare, au dat preferință unor forme de republici prezidențiale sau semiprezidențiale, semiparlamentare cu reliefarea mai adîncă a puterii parlamentului, a puterii președintelui sau a puterii guvernului. Aceste constatări ne aduc la concluzia că fiecare țară din Europa Centrală și de Sud-Est, care a pornit pe calea democratizării societății și edificării unui stat de drept, a ales forma de guvemămînt în funcție de situația concretă din țară, de circumstanțele create de forțele social-politice de pe arena politică a fiecărei țări, în funcție de starea economiei, a tradițiilor social-politice, a mentalității claselor politice, a gradului de cultură juridică a societății etc.
Doct.hab. în drept V. Ivanov susține că „Reforma constituțională din iulie 2000 a stabilit în Republica Moldova starea juridică privilegiată a Parlamentului, a învestit cu prerogative destul de largi Guvernul țării și a păstrat împuternicirile constituționale pentru o activitate fructuoasă a șefului de stat – Președintele Republicii Moldova". Există însă și opinia că regimul parlamentar din Republica Moldova este doar o variantă de tranziție de la forma de guvernare mixtă la republica parlamentară.
În același timp, merită atenție și faptul că consfințirea constituțională a principiului separației puterilor în stat desigur nicidecum nu este suficientă și, cu regret, adesea în practică este implementat cu mari dificultăți, în acest sens, destul de clar se expune autorul autohton, profesorul Gh.Costache, care susține că Constituția Republicii Moldova de jure prevede separația puterilor în stat și colaborarea lor (art.6), de facto însă atribuțiile puterilor în stat nu întotdeauna se interferează și se completează, formînd un tot unitar. Deseori o putere poate exercita atribuțiile altei puteri, fapt prin care se încalcă grav principiul în discuție. Astfel, destul de important se prezintă a fi atît recunoașterea funcționalității principiului separației puterilor, cît și elaborarea mecanismelor corespunzătoare de implementare a acestuia în organizarea concretă a puterii în stat.
În concluzia celor expuse mai sus, vom evidenția faptul că în Republica Moldova, ca și în majoritatea statelor democratice sau în curs de democratizare, teoria clasică a separației puterilor a suferit o modernizare, datorită rolului pe care îl joaca partidele politice, în sensul că nu poate fi vorba despre o separație strictă între ramurile executivă și legislativă. Ca și în majoritatea statelor citate, este vorba despre o separație și colaborare între partidul sau partidele de guvernământ (majoritare) și opoziție.
Din toate acestea rezultă că nu mai există o dogmă în care executivul, legislativul și justiția să fie separate riguros. Democrația modernă încearcă însă să evite orice formă de monopolizare a puterii, organizând într-un sistem complex acțiunile de cooperare și pozițiile adverse ale forțelor politice: electoratul și opinia publică, asociațiile și partidele, Parlamentul cu cele două Camere ale sale, executivul ca Guvern și administrație și justiția. Toate aceste structuri iau parte, într-o măsură mai mare sau mai mică, la procesul de formare a deciziilor politice, la executarea acestora și la controlul lor.
Deci, factorii de separație, amalgamare și limitare a puterilor s-au înmulțit în mod considerabil de la Montesquieu încoace, lucru extrem de necesar, căci statul modern se caracterizează printr-o sporire a puterii și a sarcinilor ce îi revin. Procesul decizional și de formare a voinței politice nu mai are loc astăzi doar la nivel statal, neputând fi astfel descris doar cu ajutorul unor categorii care țin de autoritățile publice. Trebuie ținut cont de capacitatea partidelor, grupurilor de interese și a opiniei publice de a limita puterile publice. Interesele multiple susținute de diferitele structuri sociale fac ca partidele politice să formuleze oferte și propuneri în vederea soluționării problemelor de ordin politic. Astfel, puterea publică din statul democratic contemporan este limitată printr-un sistem complex de îngrădiri, prin greutăți și contra-greutăți, în care un loc important revine partidelor politice.
Capitolul II.
Aplicarea principiului separației și colaborării puterilor în activitatea administrației publice în RM
2.1 Puterea legislativă din RM în contextul colaborării cu autoritățile administrației publice
La momentul actual, este cert faptul că parlamentul constituie, în cadrul oricărei societăți democratice, instituția politică cu rol major in structurarea și funcționarea acesteia. La timpul său, filosoful și omul politic irlandez Edmund Burke (1729-1797) menționa: "Parlamentul nu este un congres de ambasadori care exprimă interese diferite și ostile, pe care fiecare urmărește să le păstreze… Parlamentul este adunarea deliberativă a unei singure națiuni, având un singur interes, ca un întreg’’.
Calitatea de organ de reprezentare supremă al Parlamentului Republicii Moldova are multiple semnificații. Astfel, Parlamentul Republicii Moldova constituie o manifestare a suveranității naționale și dă expresie puterii poporului, unicului titular al puterii politice. Prin urmare, componența parlamentului nu poate fi alta decît cea izvorîtă din voința manifestată de electorat la urne.
În al doilea rînd, parlamentul, odată constituit, trebuie să se manifeste ca un exponent al intereselor politice ale întregului popor, disociindu-se, prin mandatul încredințat, de orice înclinare spre protejarea unor interese personale, particulare, locale sau de grup, care ar intra în contradicție cu cele generale ale societății.
În al treilea rînd, consacrarea caracterului parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului este de natură să justifice nu atît o preeminență a acestei instituții în raport cu celelalte autorități statale, cît și, mai ales, prerogativele de control care îi sînt puse la dispoziție, prin Constituție, în raport cu șeful statului, Guvernul sau autoritățile publice, în vederea asigurării echilibrului puterilor, a înfăptuirii principiului statului de drept și a garantării funcționalității statului în general.
În aceeași ordine de idei, trebuie subliniat că supremația acestei autorități publice se fundamentează, într-o anumită măsură, și pe principiul autonomiei care stă la baza organizării și funcționării sale. În acest sens, în literatura de specialitate se susține că odată ce poporul este autonom (suveran) și organul ales de popor (parlamentul), cu împuternicirile de a realiza puterea în numele lui, deține aceeași calitate: este autonom (fiindu-i caracteristică o autonomie regulamentară, instituțională și financiară, și potrivit altor autori: organizatorică și funcțională). În același timp, este important faptul că autonomia parlamentului poate avea loc numai în limitele stabilite de Constituție, cu condiția asigurării legitimității constituționale și respectul legalității în întregime.
La nivel constituțional (art.60 din Constituție), parlamentul Republicii Moldova este determinat ca fiind organul reprezentativ suprem al poporalui și unica autoritate legislativă. Această dublă calificare a atras interpretări diferite din partea specialiștilor. O primă apreciere apărută în doctrină, conform căreia parlamentului i s-ar fi consacrat “primul loc în rîndul autorităților publice”, a fost ulterior combătută pornindu-se de la premisa că situarea principiului separației puterilor în stat la baza organizării politice a societății, nu poate permite subordonarea autorităților una față de alta. De asemenea, s-a menționat că “regimul separației puterilor presupune cooperarea autorităților publice, dar exclude subordonarea față de o anume autoritate de stat a tuturor celorlalte, chiar dacă această autoritate ar fi de reprezentanță națională.
Astfel, parlamentul Republicii Moldova nu reprezintă “puterea” în totalitatea sa, ci doar una dintre ramurile puterii statului, care realizează conducerea politică a societății. De aici rezultă două consecințe, și anume, pe de o parte, că și parlamentul este supus legilor, ca toate celelalte organe ale statului, este subordonat și obligat sa se conformeze propriilor legi, pe care trebuie să le respecte, aceasta fiind o expresie a aplicării principiului statului de drept. Pe de altă parte, în virtutea principiului separației puterilor în stat, și parlamentul se află într-un raport de colaborare și control reciproc cu celelalte puteri, respectiv autorități ale statului.
În privința celei de-a doua calificări a parlamentului Republicii Moldova, de unică autoritate legiuitoare a țării și, implicit, în privința rolului său în sistemul organelor de stat, în doctrină s-a remarcat că Parlamentul nu deține monopolul reglementărilor normative, întrucît sînt o serie de alte autorități care desfășoară o activitate normativă. Conform altor opinii, legislativul deține totuși monopolul elaborării și adoptării legii, deoarece chiar dacă executivul se implică în această activitate prin emiterea de ordonanțe simple, o face doar în baza unei abilitări speciale, ulterior, acestea fiind supuse aprobării de către Parlament. De altfel, conform art 1 din din Legea pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului nr. 797-XIII din 02.04.1996, parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativă a statului.
Într-un alt plan, din punct de vedere politic, funcția statului constă în exercitarea suveranității, care „este o activitate de organizare și conducere a societății prin formele și metodele reglementate de constituție în favoarea comunității care constituie armura politică și juridică a statului”. Funcția social-economică a statului , ca organism politic, ce unește cetățenii unui stat, împreună cu alte organisme ale sistemului politic asigură administrarea societății și reglementarea activității sociale în scopul protejării interesului general. Menirea socială a oricărui organ al puterii de stat, în realizarea funcției sociale a statului, depinde de răspunsurile la următoarele întrebări:
de ce a fost instituit acest organ și care a fost necesitatea instituirii (menirea social inițială);
care este locul instituției în structura organelor puterii de stat, specificul sau caracteristicile ce-l deosebesc de celelalte organe;
cum se încadrează instituția în sistemul separării puterilor în Republica Moldova.
Realizarea funcțiilor politică și social-economică nu ar fi posibilă fără realizarea funcției juridice a statului, prin crearea unui cadru legislativ și condițiilor necesare pentru îndeplinirea acestuia. Deci, în realizarea funcțiilor generale a statului “toate autoritățile dintr-un stat democratic desfășoară o activitate care se interferează, se întregesc activității de colaborare în vederea realizării și consolidării statului de drept. Ele au domenii de activitate distincte, bine delimitate, nu se substituie una alteia și nu se suprapun, dar acționează în vederea aceluiași scop de menținere a suveranității și independenței statului, de garantare a drepturilor omului și de asigurare pentru toți cetățenii a unui nivel de trai corespunzător”.
În Constituția Republicii Moldova se face mai des referire la "'atribuții" decît la "funcții", cînd se reglementează coraportul diverselor autorități publice. Problema funcțiilor presupune sau înglobează pe cea a atribuțiilor, pentru că noțiunea de funcție a unei autorități o utilizăm în sens de direcție fundamentală în care converg atribuțiile acesteia. Fiecare organ al puterii de stat, realizînd funcțiile generale ale statului, exercită funcții cu titlu principal și cu titlu secundar. Astfel cu titlu principal, Parlamentul realizează funcția legislativă, iar Guvernul – funcția guvernamentală.
Deci, controlul Parlamentului asupra activității Guvernului se realizează prin:
a) acceptarea programului de guvernare și acordarea votului de încredere este procedura constituționala de control parlamentar care poate avea ca finalitate învestirea sau legitimarea Guvernului Republicii Moldova. Președintele Republicii Moldova numește prim-ministrul, respectiv Guvernul în considerarea faptului că programul acestuia de guvernare va fi acceptat de Parlament și, ca urmare, el va obține votul de încredere. Audierea și dezbaterea programului de guvernare constituie atît modalități de informare a Parlamentului, cît și de control asupra Guvernului urmate, în mod necesar, fie de un vot de neîncredere – refuzul Parlamentului de a învesti Guvernul, fie de un vot de încredere, adică de învestire a Guvernului. Deci, numirea membrilor Guvernului de Președinte nu este o învestitură, ci confirmarea și nominalizarea învestiturii făcute de Parlament. Parlamentul nu aproba programul Guvernului, ci doar îl accept în principiu ca argument al învestirii;
b) moțiunea de cenzură este reglementată de art. 106 alin. (1) din Constituția Republicii Moldova și reprezintă cea mai severă formă de control parlamentar asupra activității Guvernului. Este expresia răspunderii politice a Guvernului și urmărește două scopuri conjugate: angajarea unei dezbateri publice în Parlament asupra politicii de ansamblu a Guvernului; demiterea Guvernului.
Ca regulă, moțiunea de cenzură este inițiată de opoziție, dar poate fi inițiată și de majoritate atunci cînd a pierdut încrederea în Guvern și urmărește formarea unui nou Guvern. Ea poate fi inițiată de cel puțin 1/4 din numărul total al deputaților, iar o moțiune privind alte probleme – de cel puțin 15 deputați. Parlamentarii care au inițiat o moțiune de cenzură, într-o sesiune, și ea a fost respinsă, nu o mai pot reitera în aceeași sesiune, afară de cazul cînd Guvernul și-a angajat răspunderea, deoarece în această situație moțiunea este provocată de însuși Guvernul. Guvernul poate solicita acordarea votului de încredere asupra politicii sale prin adoptarea unei moțiuni de către Parlament, asumîndu-și răspunderea pentru un program sau o declarație privind politica generală. Dacă în decursul a 72 de ore din momentul asumării răspunderii de către Guvern cel putin ¼ din numărul deputaților aleși nu depune o moțiune de cenzura Guvernului, programul sau declarația privind politica generală se consideră adoptate.
De la depunerea moțiunii la Biroul permanent, după un interval de 5 zile, moțiunea se prezintă în plen de către reprezentantul inițiatorilor și se dezbate în 3 zile (termen fix) de la această prezentare prin vot secret. Celelalte moțiuni se examinează în termen de 6 zile după înregistrare și se adoptă cu votul majorității deputaților prezenți la ședință, prin vor deschis sau secret, la decizia Parlamentului.
Dezbaterea este precedată de prezentarea moțiunii de către inițiator, urmată de cuvîntul primului ministru sau al altui reprezentant al său. Luările de cuvînt sînt, organizate în timpul alocat și într-o alternanță care să asigure contradictorialitatea dintre susținătorii Guvernului și opozanții lui. Moțiunea de cenzură se adoptă cu majoritate absolută și are drept consecință demiterea Guvernului;
c) procedura întrebărilor constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul și celelalte organe ale administrației publice înțeleg să comunice Parlamentului informațiile și documentele cerute de acesta sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenția de a lua o hotărîre într-o problemă determinată. Procedura întrebărilor este reglementată de art. 111 din Constituția Republicii Moldova.
Prin natura lor, întrebările sînt un mijloc de informare a parlamentarilor, îndeosebi cu privire la problemele rezultate din activitatea lor în teritoriu, și care obligă, astfel, un membru al guvernului sau o administrație de stat să se justifice. Fiecare parlamentar poate adresa întrebări miniștrilor sau altor conducători ai organelor administrației publice pentru obținerea unei informații concrete. În Parlamentul Republicii Moldova exista practica desfășurării Orei Guvernului, de regulă, ea are loc joi, în ultima oră de lucru în plen a Parlamentului, la care sînt invitați membrii cabinetului pentru a da răspunsuri la problemele abordate de legiuitori.
Ora Guvernului este o modalitate foarte eficientă de control parlamentar asupra activității executivului, deoarece anume aici deputații cer darea de seamă pentru activitățile înfăptuite de membrii administrației de stat atît centrale, cît și locale. Președintele Parlamentului are dreptul să nu admită întrebările care:
privesc probleme de interes personal sau particular;
urmăresc în exclusivitate obținerea unei consultații juridice;
se referă la procese aflate pe rol în instanțele judecătorești sau pot afecta soluționarea unor cause aflate în curs de judecată;
privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice.
În principiu, ministrul răspunde pe loc, iar durata întrebare – răspuns este limitată și nu este urmată de dezbateri. La întrebările orale și la întrebările scrise membrii Guvernului nu răspund dacă acela care a adresat întrebarea nu se află în sala de ședințe. În cazuri temeinic justificate, dacă acela care a adresat întrebarea nu poate fi prezent în sala de ședințe în ziua în care se prezintă răspunsul, el poate cere amînarea răspunsului o singură dată; cererea deputatului de amînare a răspunsului se depune la secretarul desemnat al parlamentului și se comunică persoanei responsabile pentru relația cu Parlamentul.
Întrebarea orală este expusă sumar, într-un interval de timp de cel mult un minut, iar ministrul competent răspunde la întrebarea ce i-a fost adresată în timpul acordat. Autorul întrebării, după audierea răspunsului, poate interveni cu precizări și cu comentarii, fără a depăși iarăși timpul stabilit, iar ministrul poate exercita dreptul la replică în același interval de timp fără ca o altă intervenție pe marginea întrebării respective să mai poată avea loc.
În situația în care membrul Guvernului, căruia îi este adresată întrebarea, nu este prezent, răspunsul va fi dat în ședința din săptămîna următoare în timpul consacrat întrebărilor orale. Președintele Parlamentului îl informează pe primul ministru asupra răspunsurilor amînate. Parlamentarii care adresează întrebări scrise vor preciza dacă doresc un răspuns în scris sau oral de la tribuna Parlamentului. Întrebările scrise se transmit membrilor Guvernului și celorlalte autorități publice de către secretarul desemnat al Parlamentului;
d) interpelarea este reglementată de art.111 din Constituția Republicii Moldova. Ea constă dintr-o cerere adresată Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai mulți deputați, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale interne sau externe. Interpelarea se face în scris, arătîndu-se obiectul acesteia, fără nici o dezvoltare, și privește un aspect politic al activității Guvernului. Membrii cabinetului sînt obligați să răspundă la interpelări în cel mult două săptămîni, iar pentru motive temeinice se poate acorda un nou termen. În timpul stabilit, prin ordinea de zi, din ședința consacrată dezbaterii interpelărilor, un grup parlamentar nu poate prezenta mai mult de o interpelare; în cazul în care timpul consacrat interpelărilor permite, un grup parlamentar poate dezvolta și o a doua interpelare. Ordinea luării de cuvînt este următoarea: mai întîi interpelatorul și apoi reprezentantul primului ministru sau ministrul interpelat.
Fiecare interpelare se expune într-un interval de timp de cel mult două minute, iar primul ministru sau ministrul interpelat răspunde la interpelare în cel mult 3 minute; autorul interpelării, după audierea răspunsului, poate interveni cu întrebări suplimentare și cu un comentariu, fără a depăși două minute, iar cel interpelat are la dispoziție două minute pentru replică, fără nici o altă intervenție. De exemplu, pe data de 10 decembrie 2007 deputatul I. B. a făcut o interpelare Guvernului referitor la subvenționarea agricultorilor. Ministerul Finanțelor și Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare au fost cele ce au răspuns la interpelarea dată, explicînd că subvenționarea se face, dar treptat. La care dl I. B. a replicat: că conform datelor pe care le deține, subvenționarea ține doar de subvenționarea agricultorilor pentru pregătirea solului și semănatul culturilor de toamnă, fără a se pomeni de celelalte activități.
Parlamentul poate controla prin intermediul interpelării nu numai activitatea ministerelor, dar și activitatea diferitelor servicii și agenții. De exemplu, la 21 decembrie deputatul V. S. a adresat o interpelare dlui V. B., Director general al Agenției Construcții și Dezvoltare a Teritoriului referitor la Ordinul nr. 149 emis de către Agenție despre la așa-numita variantă albă – variantă de recepție finală a obiectivelor care se dau în exploatare pe teritoriul Republicii Modova. Aici dna deputat a pus la îndoială calitatea obiectivelor în construcție, astfel verificînd nu numai legalitatea Ordinului nr.149, ci și executarea unor activități ale Agenției.
Parlamentul poate adopta o moțiune ca urmare a răspunsului Guvernului la interpelare spre a-și exprima poziția cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării;
e) moțiunea simplă exprimă poziția Parlamentului într-o anumită problemă de politică internă sau externă. Dacă este inițiată de opoziție, fundamentarea poziției constă în critica politicii Guvernului; face parte din procedeele controlului fără sancțiune, în plină dezvoltare în parlamentarismul modern.
Moțiunea simplă poate fi inițiată de 15 deputați. Aceasta trebuie să fie motivată, nu poate pretinde finalități specifice moțiunii de cenzură, cei ce au semnat-o nu mai pot semna o altă moțiune privind aceeași problemă și nici nu pot renunța după ce a fost înscrisă pe ordinea de zi. Moțiunea simplă se depune la președintele Parlamentului, în cursul ședinței, se comunică Guvernului, se aduce la cunoștința Camerei și se afișează, după care se dezbate în cel mult 6 zile; dacă privește probleme de politică externă, trebuie însoțită de avizul Comisiei de politică externă, cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe. În cazul moțiunii amendamentele nu sînt admisibile;
f) ancheta parlamentară. În cazul unor situații excepționale Parlamentul dispune de o formă de control numită anchetă parlamentară, care constă în investigarea de către parlamentari a unei situații și informarea Parlamentului asupra celor constatate. Această procedură se efectuează prin intermediul unei comisii speciale ad-hoc, instituită în acest scop, sau al unei comisii permanente, abilitate de plen în mod expres, cu precizarea datei cînd se va prezenta raportul. Dacă ancheta se face printr-o comisie, Parlamentul stabilește obiectul anchetei, componența ținînd cont de configurația politică a Parlamentului, conducerea comisiei, precum și data cînd trebuie prezentat raportul; dacă se efectuează printr-o comisie permanentă, Parlamentul stabilește doar obiectul și data prezentării raportului.
Regulile de lucru ale unei comisii de anchetă sînt similare celor privind comisiile permanente. Comisia de anchetă nu se poate substitui organelor de justiție, însă orice autoritate este obligată să răspundă anchetei comisiei.
În activitatea Comisiei de anchetă, de regulă, se fac audieri, aplicîndu-se prin analogie regulile de procedură privind citarea martorilor, dar se cercetează și documente; au fost cazuri cînd s-au prezentat și rapoarte paralele.
Ancheta se finalizează cu un raport, iar după dezbaterea raportului, misiunea comisiei încetează. Parlamentul, respectiv, poate adopta o moțiune în care să-și exprime poziția față de obiectul anchetei.
Așadar, controlul parlamentar asupra administrației de stat este variat și poate interveni în diverse probleme de interes social major. În concluzie menționăm că și controlul parlamentar este un mijloc de realizare a principiului separării puterilor în stat, de întărire a legalității și ordinii de drept, care se finalizează uneori prin sancțiuni constituționale, politice, juridice sau politico-juridice, de tipul celor penale și care asigură conduita legală a administrației de stat.
În continuare vom menționa că atît administrația publică centrală, cît și administrația publică locală își realizează sarcinile prin servicii publice administrative, pe care le înființează pentru a satisface continuu și în mod ritmic interesele generale, la nivel central, de către administrația publică centrală și la nivel local, în cadrul unității administrativ-teritoriale în care funcționează, de către administrația publică locală.
Astfel, controlul parlamentar asupra administrației publice încetează de a mai fi un control strict politic, spre deosebire de controlulul asupra Guvernului, odată ce urmărește cu precădere funcționarea serviciilor publice, care reprezintă instituții profesionale, așezate sub autoritatea puterii executive, în special, a Guvernului.
De exemplu, controlul financiar parlamentar urmărește, în acest sens, aplicarea corectă a legii bugetare anuale de către autoritățile administrației publice centrale, a bugetelor proprii colectivităților locale, respectarea drepturilor financiar-fiscale ale contribuabililor, adică evitarea abuzului funcționarilor publici la încasarea impozitelor, taxelor și altor prelevări obligatorii, efectuarea cheltuielilor publice potrivit autorizației parlamentare, etc.
Controlul financiar parlamentar exercitat asupra administrației publice centrale va utiliza aceleași mijloace folosite în realizarea controlului parlamentar asupra Guvernului, odată ce miniștrii ar dubla calitatea de: membri ai Guvernului și ordonatori principali de credite bugetare în cadrul instituțiilor publice pe care le conduc. Tocmai din această dublă calitate, Parlamentul are posibilitatea de a se informa atît asupra bunului mers al execuției bugetare, cît și asupra activității de ansamblu a autorităților administrației publice și a Guvernului, avînd posibilitatea de a adresa întrebări și interpelări, care se pot completa cu anchete parlamentare (dacă situația o impune).
Trebuie de menționat că activitatea de control financiar parlamentar, privit ca o extindere a contrariului parlamentar, asupra utilizării de către administrația publică centrală a creditelor bugetare este o metodă care îmbină, în statele democrate, elemente ale funcției legislative cu elemente specifice controlului parlamentar. Astfel, în faza exercitării funcției legislativ-bugetare, controlul financiar parlamentar asupra administrației publice centrale este absolut, odată ce prin aprobarea legii bugetare anuale, Parlamentul poate extinde modul în care sînt realizate veniturile autorităților administrației publice centrale sau restrînge sfera cheltuielilor publice.
În exercitarea controlului financiar parlamentar asupra administrației publice centrale, Parlamentul poate interveni direct prin comisiile sale, după cum am văzut, sau în mod indirect prin așa-numita autoritate administrativ-jurisdicțională – Curtea de Conturi, a cărei menire constă în controlul financiar general al statului, deci inclusiv și modul în care autoritățile administrației publice utilizează creditele bugetare, aprobate de Parlament. Astfel, exercitarea controlului financiar parlamentar asupra administrației publice (și nu numai) cunoaște și forme particulare de manifestare, în cazul existenței unor instituții specializate de control financiar.
Controlul financiar parlamentar asupra administrației publice locale, care se află sub tutela administrației publice centrale, nu cunoaște o reglementare expresă în constituții ori în legi consacrate comunităților locale, fapt pentru care acest tip de control financiar este rezervat cu precădere Guvernului.
Dar Parlamentul poate utiliza mijloacele proprii de control prin intermediul Guvernului, solicitîndu-i anumite răspunsuri cu privire la execuția bugetară în cadrul administrației publice locale, ceea ce ne face să menționăm caracterul incidental, suplimentar și izolat al controlului financiar parlamentar asupra administrației publice locale, care se realizează în ipoteza unor situații neelucidate de administrația publică centrală în plan local.
Considerăm a fi elocvente în acest sens considerațiunile, potrivit cărora "controlul parlamentar asupra administrației publice locale este un atribut parlamentar care derivă din dreptul Parlamentului de a stabili, prin lege, limitele autonomiei locale, de unde decurge și obligația verificării respectării legii, dar și principiul suveranității naționale, ale cărui semnificații concrete nu pot fi decît opera Parlamentului" și că "Parlamentul, înainte de toate, este obligat să întrebe Guvernul, miniștrii, conducătorii celorlalte autorități ale administrației publice locale, dacă reglementările pe care le-a dat, prin lege, sînt pe măsura necesităților colectivităților locale și țin seama de posibilitățile și limitele pe care le au în conducerea treburilor locale, fără a afecta suveranitatea națională".
Controlul asupra instituțiilor publice subordonate autorităților administrației publice, derivă din posibilitatea și dreptul Parlamentului de a controla orice activitate a administrației publice, inclusiv a instituțiilor subordonate acesteia, instituții, care, în cazul nostru, sînt chemate să administreze fonduri publice sau să participe la realizarea execuției de casă a bugetului public.
Controlul financiar parlamentar asupra operatorilor economici are în vedere aprobarea unor probleme economice și a principalului plan financiar al statului – Bugetul Public Național -prin aceasta lărgindu-se sau restrîngîndu-se, pe cale de consecință, libertatea de acțiune a agentului (operatorului) economic potențial, care este susținut economic din partea statului sau care are acces la surse de finanțare precum sînt: alocațiile, subvențiile de stat și alte forme de transferuri și susținere publică-bugetară.
2.2 Raporturile dintre administrația publică centrală și cea locală prin prisma principiului separării și colaborării puterilor
În condițiile de drept puterea aparține poporului care o exercită suveran prin organele sale reprezentative și prin referendum. Organul suprem reprezentativ și unica autoritate legiuitoare a țării este Parlamentul, astfel din punct de vedere funcțional putem aprecia că administrația publică se subordonează autorităților legiuitoare, administrația publică fiind chemată să exercite legea nemijlocit sau să organizeze exercitarea acesteia. În acest sens, legislativul este autorizat să stabilească structurile organizatorice și modul de funcționare pentru toate autoritățile administrației publice, în măsură de a corespunde scopurilor pentru care ființează administrația aceasta.
Astfel puterea legislativă se comportă ca un element prin care se realizează integrarea tuturor sferelor administrației publice. Acțiunea legislativului asupra administrației se pot exprima în diverse forme, cum ar fi stabilirea unor reglementări directe, introducerea unor interdicții, recomandări etc. Ceea ce se poate constata este faptul că întărirea puterii legislative constituie o condiție esențială a realizării unei administrări eficiente a treburilor statului și societății.
Potrivit criteriilor de constituire în sistem autoritățile administrației publice și corespunzător tipurile de structuri analizate, se consideră că în administrația publică actuală avem următoarele tipuri de relații între diferite autorități: relații ce au evoluat în urma reformelor statale:
Relații de autoritate, care pot fi: relație ierarhică, determinată de structura ierarhică și relații funcționale, determinate de structură după competența specifică, și care, de regulă, se realizează în sprijinul celor dintâi.
Relații de cooperare, care pot fi: formalitate (obligatorii prin acte normative, sau neformalizate (facultative).
Relații de reprezentare(iaz naștere în special în raport cu elementele exterioare sistemului autorităților administrației publice).
Relații de control, determinate de delegarea (deci nu relații de control, consecință a subordonării ierarhice sau funcționale).
Relații de prestări servicii (cu pondere în raporturile cu cetățenii).
Sumar, referindu-ne la responsabilitățile determinate de aceste tipuri de relații, remarcăm și diferențierea tipurilor de responsabilități. De exemplu, relațiile ierarhice care au la bază o autoritate directă, determină o responsabilitate generală totală; relațiile funcționale, care au la bază o autoritate indirectă, potrivit competenței specifice, determină o responsabilitate specifică, specializată.
Înainte de a proceda la analiza detaliată a evoluției tipurilor de relații în care sunt implicate autoritățile administrației publice în procesul realizării funcțiilor ce le au, reamintim un aspect important al relațiilor dintre administrație și mediul public, și anume acela, că deși administarția, constituind substanța puterii executive, este chemată să execute decizia politică; partidele și formațiunile politice, ca elemente ale sistemului politic, nu se subordonează administrației publice decât într-un regim totalitar.
Voința partidelor politice nu se poate impune administrației publice decât filtrată prin prevederile Constituției și a celorlalte legi care precizează cu exactitate tehnologia transformării obțiunilor politice în decizii politice, iar apoi în norme juridice, care sunt singure obligatorii pentru Administrația publică.
Relații în cadrul sistemului autorităților administrației publice. În cadrul acestei grupări distingem mai multe categorii de relații și anume:
Relații dintre autoritățile de vârf a administrației publice și celelalte autorități ale administrației publice:
relațiile între autoritățile de vârf ale administrației publice și ministere sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale sunt determinate de raportul de subordonare orizontal între Guvern – ca autoritate de vârf și ministere sau alte organe centrale de specialitate ale administrației publice centrale, potrivit căruia Guvernul, conform programului său de guvernare acceptat de parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, iar ministerele și organele de specialitate ale administrației publice centrale, fiecare în ramura sau domeniul său specific de activitate, traduce în practică aceste măsuri. Această subordonare orizontală (având în vedere că atât Guvernul cât și ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale acționează pe același teritoriu), determină totuși relații de autoritate ierarhice, care se exprimă prin competența Guvernului de a controla activitatea ministerelor și a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice și de a emite acte juridice obligatorii pentru acestea.
Relații între organul de vârf al administrației publice și autoritățile ocale ale administrației publice cu competență generală – consilii locale și primării – sunt tot în relații de autoritate ierarhice, generate de competența generală pe care o are Guvernul de a conduce întreaga administrare publică la nivel național. Expresia acestui tip de relații este dreptul de control al legalității pe care îl are Prefectul ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, precum și dreptul Guvernului de a emite acte juridice obligatorii pentru aceste autorități locale. Este de remarcat însă că autoritatea Guvernului asupra consiliilor locale trebuie exercitată strict în limitele legii și cu respectarea autonomiei funcționale a acestora, principiul autonomiei administrative și al descentralizării serviciilor publice fiind înscrise în Constituție.
Relații între autoritățile de vârf ale administrației publice și autoritățile locale de specialitate ale administrației publice sunt relații de autoritate-ierarhice, determinate de structura unitară a subsistemului autorităților administrației publice de stat. Acest tip de relații rezultă din dreptul de control general pe care îl are Guvernul. În practica administrativă, relațiile de autoritate-ierarhice de tip general, nu se realizează întotdeauna direct, având în vedere că între Guvern și serviciile publice descentralizate ale ministerelor și celelalte organe centrale de specialitate ale administrației publice există o treaptă ierarhică intermediară. Relații de autoritate ierarhice se stabilesc doar atunci când autoritatea de vârf a administrației publice – Guvernul – adoptă măsuri generale privind funcționarea acestora (acte normative). Guvernul în virtutea poziției și rolului său, este chemat să arbitreze și să soluționeze abaterile ce se produc în sistemul de relații între autoritățile administrației publice cu componență generală (consiliile raionale) și ministerele și celelalte organe centrale de specialitate ale administrației publice, în ideea respectării stricte a Constituției și a celorlalte acte normative, în scopul evitării centralismului excesiv și al asigurării autonomiei funcționale a autorităților administrației publice locale.
3. Relații între ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și autoritățile locale ale administrației publice. În Republica Moldova, potrivit legislației în vigoare la momentul actual, există ministere împărțite, conform sarcinilor și funcțiilor lor, în trei grupe: 1) care înfăptuiesc conducerea activității economice sau agricole (Ministerul Finanțelor, Ministerul Agriculturii și Industriei Alimentare, Ministerul Economiei, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor, Ministerul Ecologiei și Resurselor Naturale); 2) care înfăptuiesc conducerea activității social-culturale și științifice (Ministerul Sănătății, Ministerul Culturii, Ministerul Educației); 3) care înfăptuiesc conducerea activității administrative și de apărare a ordinii de drept (Ministerul Justiției, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Apărării). Trebuie menționat că și în literatura juridică ministerele sunt grupate în ramurale și funcționale. În activitatea unui șir de ministere ale Republicii Moldova pot fi observate atribuții concrete și specifice, care poartă un caracter funcțional ce se răspîndește și asupra altor ramuri ale administrației de stat. Printre acestea se numără Ministerul Finanțelor, Ministerul Educației, Tineretului și Sportului. Ministerele, ca organe principale ale administrației de stat, au un rol important în asigurarea dezvoltării anumitor ramuri de activitate în interese general-statale. Scopul general de activitate a ministerelor rezidă în a determina cu ce trebuie să se ocupe ministerul și cui, în ultimul rînd, trebuie să fie subordonat lucrul aparatului ministerial.
Relații între ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice și autoritățile locale ale administrației publice cu competență generală (consilii locale) sunt determinate de poziția acestor autorități în sistemul general al administrației publice. Ele sunt situate în subsisteme diferite, determinate de criterii fundamentale ale competentelor. Pornind de la această observație, putem deduce că autoritățile administrației publice locale cu competență generală (consiliile locale) nu sunt subordonate ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.
Deci nu suntem în posesia unor relații de cooperare în cea mai mare parte formalizate pentru diverse acte normative. De asemenea, între unele ministere sau organe de specialitate ale administrației publice centrale și autoritățile administrației publice locale cu competență generală se nasc relații de control, determinate de delegarea pe care o au anumite ministere și organe ale administrației publice centrale de a controla o anumită activitate și nu de subordonare ierarhică sau funcțională. De exemplu, în toate țările Ministerul Finanțelor, prin agenții săi de control, are competența de a controla în domeniul respectiv toate autoritățile administrației publice, indiferent de subordonare, întrând cu aceasta în relații de control. E de remarcat, de asemenea, că Ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, realizând conducerea de ramură sau domeniu, emit acte juridice normative care sunt obligatorii pentru autoritățile administrației publice locale cu competență generală. Acest lucru nu determină însă stabilitatea unor relații de autoritate între acestea.
Relații între ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și serviciile publice descentralizate ale acestora sunt relații de autoritate de natură funcțională, determinate de structura și specificul de activitate (funcțională). Deci, serviciile publice descentralizate, ca autorități ale administrației publice de specialitate, sunt subordonate vertical organelor centrale de resort, care au competența să le suspende dispozițiile ilegale și să le dea indicații obligatorii. Un alt tip de relații ce se nasc între ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale descentralizate, ca autorități ale administrației publice din teritoriu, sunt relațiile de control determinate de delegare și nu pe structură sau specific de activitate.
Relații între autoritățile publice locale. Acestea pătrund între consiliul local și primari și pot fi apreciate pornind de la aceea că conform Legii privind Administrația publică locală din 2006, primarii sunt autorități executive și nu deliberative, ceea ce înseamnă că dintr-un anumit punct de vedere ar exista o relație de autoritate între consiliu și primar. În același timp, din punct de vedere al modului de formare, ambele autorități sunt constituite prin votul direct al cetățenilor, ceea ce confirmă în egală măsură legitimitatea, deosebirea dintre ele nefiind de natură juridică (ambele autorități aparțin administrației publice). Putem vorbi deci de existența, în primul rând, a unor relații de cooperare și de control prin delegare, atât consiliul local având competente de control asupra primarului, cât și aceasta, la rândul său, asupra consiliului local prin competența pe care le are în virtutea dublului său rol de autoritate administrativă locală și în același timp, reprezentant al statului.
2.3 Efectele actelor puterii judecătorești asupra activității administrației publice
Jurisdicția reprezintă una dintre funcțiile statale – aceea de a aplica dreptul în cazul unui litigiu sau în perspectiva altuia. Jurisdicția nu este însă fără hotărîre, ci limitată în materiile prevăzute de lege.
A treia putere într-un stat bazat pe drept, în contextul principiul fundamental al separației puterilor, o reprezintă puterea judecătorească. Dacă puterea legislativă și cea executivă este pusă de către Constituție în seama a unui sau a două organe de stat, puterea judiciară este pusă în seama tuturor organelor judiciare, de la cele inferioare pînă la cele superioare. Fiecare instanță judiciară este purtătorul puterii judiciare.
După obținerea independenței naționale, Republica Moldova a întreprins o serie de pași importanți spre instituirea democrației și supremației legii. „Un rol important în elaborarea normelor constituționale referitoare la autoritatea judecătorească 1-a jucat Concepția reformei judiciare și de drept, care a fost adoptată anterior Constituției și care, de fapt, a stat la baza sistemului judiciar existent în Republica Moldova”. Concepția punea baza edificării unui nou system judecătoresc: schimbarea structurii, statutului și competenței instanțelor judiciare; elaborarea unei viziuni strategice asupra sistemului judecătoresc la baza căruia era pus principiul separării puterilor în stat. Pentru prima dată justiția a fost tratată ca autoritate distinctă a statului. „Prin noțiunea de justiție, se desemnează activitatea jurisdicțională desfășurată numai de instanțele judecătorești”.
Constituția Republicii Moldova precizează în art. 114 că „justiția se înfăptuiește în numele legii numai de instanțele judecătorești". Aceasta înseamnă că justiția este înțeleasă într-un sens dublu: – ca o activitate desfășurată de organele specializate pentru rezolvarea litigiilor (penale, civile, etc); – organe judecătorești care sînt constituite într-un sistem. Înfăptuirea justiției „în numele legii" are un sens foarte general, acela că scopul legii este de a apăra statul, suveranitatea, independența și unitatea sa, proprietatea publică și privată, persoana și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept. De asemenea, întreaga activitatea desfășurată de instanțele judecătorești are ca finalitate întărirea legalității, urmărește prevenirea săvîrșirii faptelor antisociale, dar și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor și a normelor de conviețuire socială.
Iar la art.115 din Legea Fundamentală se concretizează: justiția se înfăptuiește prin Curtea Supremă de Justiție, prin curțile de apel și prin judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcționa, potrivit legii, judecătorii specializate. Organizarea instanțelor judecătorești, competența acestora și procedura de judecată sunt stabilite prin lege organică. Actualmente în Republica Moldova activează: Curtea Supremă de Justiție – în baza Legii cu privire la Curtea Supremă de Justiție, nr.514-XIII din 6 iulie 1995; Judecătoria Militară; Judecătoriile Comerciale de Circumscripție.
Potrivit Legii privind organizarea judecătorească, puterea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă și a executivă, are atribuții proprii, exercitate prin instanțele judecătorești, în conformitate cu principiile și dispozițiile prevăzute de Constituție și de ale legi. Instanțele judecătorești se formează pe principiul numirii judecătorilor.
Efectuînd justiția, instanțele judecătorești,, pronunță hotărîri în numele legii. Hotărîrea judecătorească este actul unui organ al statului care își aduce la îndeplinire funcția de a restabili ordinea de drept încălcată, de a proteja o persoană de infractor, de a proteja un drept subiectiv lezat. Diferențierea organelor judiciare de celelalte organe de stat își găsește expresie și prin faptul pronunțării hotărîrilor în numele legii. Nici un alt organ de stat nu are asemenea împuterniciri.
Diferențierea organelor judiciare de celelalte organe din sistemul organelor de stat se manifestă și prin forma lor specifică (procesuală) de efectuare a justiției, care se deosebește esențialmente de forma de activitate a altor organe de stat. Forma procesuală de activitate a instanțelor judecătorești este unică și obligatorie. Unele abateri sau excepții de la forma procesuală stabilită predeterminat pot fi admise numai în cazurile indicate direct în lege, pe cînd puterea executivă singură determină metodele și căile de executare a legii, prin hotărîri proprii.
Rezumînd, putem evidenția particularitățile specifice ale justiției prin care distinge de celelalte puteri:
puterea judecătorească se înfăptuiește de judecători, care se supun numai legii. Judecătorii sînt independenți și nu pot fi influențați de nici o autoritate a statului;
puterea judecătorească se manifestă în hotărîri (decizii, sentințe) de speță, care se referă numai la cazul examinat;
puterea judecătorească se manifestă prin hotărîri a posteriori. Judecătorul activează numai după ce s-a produs un fapt, prin intermediul căruia s-a încălcat ordinea de drept, sau la prezența unui fapt cu potențial generator de conflict. Astfel, puterea judecătorească se deosebește atît de puterea legislativă, cît și de puterea executivă, al căror obiect îl constituie, de regulă, acțiuni individuale de viitor: în virtutea principiului neretroactivității legii, legiuitorul creează norme pentru viitor, iar executivul, aplicînd legea, dezvoltă normele legale prin reglementări detaliate;
hotărîrile judecătorești au autoritate și se răsfrîng asupra obiectului dedus judecății, asupra părților și participanților la proces, asupra raporturilor din litigiu, pe cînd actele normative, au, de regulă, un caracter general impersoanl, fiind aplicabile asupra unui număr nedefinit de persoane;
actele administrative sînt, de regulă, revocabile, legiuitorul este de asemenea, în drept să abroge sau să modifice legile pe care le-a adoptat – posibilitate ce nu este aplicabilă hotărîrilor judecătorești definitive;
organele jurisdicționale sînt obligate să-și motiveze hotărîrile. Atare obligație, ce se prezintă ca o garanție de legalitate, nu se întîlnește în activitatea autorităților legislative și executive;
puterea judecătorească nu se exercită decît la cerere, spre deosebire de puterea legislativă și executivă care, de regulă, acționează din oficiu;
procedura în fața instanțelor judecătorești este supusă unui anumit formalism specific procesual, care nu se regăsește în activitatea autorităților legislative și executive și care se distinge prin următoarele principii de drept judiciar, cum ar fi: principiul contradictorialității, caracterul public al dezbaterilor judiciare ș.a.
Cu toate că diferă de celelalte puteri statale, puterea judecătorească colaborează cu ele în exercitarea prerogativelor ce îi revin.
Din conținutul și sensul teoriei separării puterilor, este vorba nu atît de separare, cît de un echilibru al puterilor și de o independență relativă a acestora, un sistem de frîne, de balanțe și contrabalanțe, care ar influența reciproc asupra autorităților ce execută puterile, nepermițînd depășirea limitelor stabilite de Constituție în exercitarea atribuțiilor. De altfel, separarea și echilibrul își schimbă permanent parametrii, avînd pronunțate efecte în configurarea sistemului constituțional. Aceste preocupări au fost și sînt teoretizate sub exprimări diferite, precum: separarea puterilor, echilibrul puterilor, diviziunea muncii în sfera puterii de stat, cooperarea/colaborarea puterilor forme fundamentale de realizare a puterii, amenajarea puterilor publice. Indiferent de titulatură, în fond, este vorba de prezența unei conlucrări a structurilor (autorităților) statale în realizarea voinței poporului. Această conlucrare include:
a) acordarea autonomiei și independenței fiecărei componente a ramurii puterii;
b) posibilitatea de influențare reciprocă, de control reciproc;
c) nici o autoritate nu trebuie să poată depăși domeniul propriu sau să poată concentra cele trei puteri.
Prin urmare, colaborarea puterilor presupune: competențe clar și strict delimitate prin constituție, autonomie organizatorică și funcțională; control reciproc fără imixtiune; garanții constituționale ale îndeplinirii corecte a mandatului și ale respectării drepturilor cetățenilor: controlul constituționalității legilor, independența și inamovibilitatea judecătorului, controlul curții de conturi.
Înfăptuirea puterii necesită conlucrarea instituțiilor statale care, în ansamblu, creează aparatul de stat. Conlucrînd, organele de stat intră în diferite relații. Sistemul de relații al organelor judecătorești, prin a căror mijlocire funcția de a judeca este exercitată cu alte organe și organizații de stat, inclusiv cu organul legislativ și cele executive, se manifestă, în primul rînd, prin aceea că instanțele judecătorești întruchipează toate trăsăturile (calitățile) organelor de stat.
Dimensiunile (atributele) organelor de stat, inclusiv cele ale instanțelor judecătorești sînt: formarea organelor de stat conform ordinii stabilite de către stat; învestirea organelor de stat cu atribuții avînd caracter de putere de stat: de activități în ordinea stabilită de stat pe cale legislativă.
Legătura reciprocă și conlucrarea organelor judecătorești cu Executivul se exprimă prin faptul că acestea exercită un șir de sarcini statale comune tuturor, colaborînd la realizarea acestor sarcini. Dintre ele fac parte: întărirea legalității și ordinii publice în cadrul societății; lichidarea încălcărilor de drept ș.a. În acest context, intervine instituția contenciosului administrativ.
La momentul actual, conform art 12 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție nr. 789-XIII din 26.03.1996, în cadrul Curții Supreme de Justiție funcționează Colegiul de Contencios Administrativ. Colegiul Contencios Administrativ activează permanent.
Durata mandatului celorlalte colegii este determinată de Plenul Curții Supreme de Justiție. Conducerea colegiilor este exercitată de către președinții și vicepreședinții colegiilor. Colegiile activează prin complete de judecată, prevăzute de lege.
Colegiul de Contencios Administrativ:
a) judecă cauzele în condițiile legii procesuale;
c) înaintează în plen propuneri cu privire la adoptarea hotărîrilor cu caracter explicativ;
d) judecă alte cauze prevăzute de lege.
Conform art 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, Curtea Supremă de Justiție, în primă instanță:
a) exercită controlul asupra legalității actelor administrative cu caracter individual adoptate și/sau emise de Parlament, Președintele Republicii Moldova și Guvern, prin care sînt lezate drepturile și interesele legitime ale persoanelor fizice și juridice, în afara actelor exceptate de la controlul judecătoresc. Aici vom deosebi următoarele acte exceptate de control judecătoresc din partea Curții Supreme de Justiție, precum:
a) actele exclusiv politice ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului, precum și actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit. Actele exclusiv politice sînt actele emise de Parlament, Președintele Republicii Moldova și Guvern în exercitarea atribuțiilor constituționale. Actele administrative la care ne referim cuprind trei categorii de raporturi Parlament – Președintele Republicii Moldova, Parlament – Guvern și Președintele Republicii Moldova – Guvern.
b) actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica externă a Republicii Moldova. Invocarea acestei excepții se explică prin responsabilitatea exclusivă a executivului în materie diplomatică. În opinia prof. E. Popa, aceste acte sînt exceptate de la procedura contenciosului administrativ ca urmare a caracterului lor special, fiind lăsată puterii executive, Guvernului și Ministerului Afacerilor Externe răspunderea protejării intereselor statului și a protecției diplomatice a cetățenilor, în raporturile cu alte state sau cu cetățenii altor state.
c) Legile, decretele Președintelui Republicii Moldova cu caracter normativ, ordonanțele și hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, care sînt supuse controlului de constituționalitate. Exceptarea de la controlul judecătoresc a actelor cu caracter normativ ale autorităților menționate este una nejustificată, deoarece atît actele administrative cu caracter individual, cît și cele cu caracter normativ pot fi emise doar în vederea organizării executării sau executării la concret a legilor, ele neavînd caracter de lege.
d) actele de comandament cu caracter militar. În sfera actelor de comandament cu character militar intră numai actele ce vizează comanda forțelor armate, fie în timp de pace, fie în timp de război, fiind excluse actele autorităților militare care sînt pur administrative identice cu cele ale oricărui organ administrativ. Actele de comandament cu caracter militar sînt emise de organele militare în scopul asigurării ordinii și disciplinei în unitățile militare, a cadrelor militare din aceste unități. Fiind acte legate de serviciul și îndatoririle militare în cadrul serviciului, ele nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.
e) actele administrative referitoare la securitatea națională a Republicii Moldova, la exercitarea regimului stării excepționale, la măsurile de urgență luate de autoritățile publice în vederea combaterii calamităților naturale, incendiilor, epidemiilor, epizootiilor și la alte evenimente de aceeași natură. Actele administrative enumerate fac parte din categoria actelor de guvernămînt emise pentru ocrotirea unui interes general al societății privitor la ordinea publică și siguranța națională, chiar dacă prin emiterea lor ar putea fi restrînse unele drepturi și libertăți ale unor anumite categorii de persoane.
f) actele administrativ-jurisdicționale de sancționare contravențională și alte acte administrative pentru a căror desființare sau modificare legea prevede o altă procedură judiciară. Actele administrativ-jurisdicționale de sancționare contravențională sînt exceptate de la controlul instanței de contencios administrativ, deoarece aceste acte pot fi atacate în instanțele de judecată de drept comun, în ordinea stabilită în Codul cu privire la contravențiile administrative.
g) actele de gestiune emise de autoritatea publică, în calitate de persoană juridică, în legătură cu administrarea și folosirea bunurilor ce aparțin domeniului său privat. Actele administrative emise de către autoritățile de stat în legătură cu administrarea și folosirea bunurilor ce aparțin domeniului său privat sînt exceptate de la controlul instanțelor de contencios administrativ, ele fiind, după caz, de competența instanțelor de drept comun sau a instanțelor economice.
h) actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor judecătorești irevocabile. Această categorie de acte, introdusă prin Legea nr.726-XV din 07.12.2001, a fost în mod correct exceptată de la controlul legalității în instanțele de contencios administrativ, deoarece actele executorului judecătoresc sînt supuse verificării în instanțele judecătorești, conform procedurii prevăzute în Capitolul 42 din Codul de procedură civilă.
Ținînd cont de prevederile Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, constituie funcții publice exponente ale unui interes politic sau public deosebit funcțiile de demnitate publică, enumerate în anexa nr.2 din legea menționată.
Sînt exceptate de la controlul de legalitate, în ordinea contenciosului administrativ, actele administrative de numire sau eliberare din funcție, de aplicare a sancțiunilor disciplinare în privința:
– personalului încadrat, pe baza încrederii personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcții de demnitate publică. Se explică faptul că pot fi asistați de un cabinet propriu Președintele și vicepreședintele Parlamentului, președinții fracțiunilor parlamentare, Președintele Republicii Moldova, Prim-ministrul, prim-viceprim-ministrui, viceprim-miniștri, miniștrii și directorii generali ai autorităților publice;
– personalului din autoritățile publice care desfășoară activități auxiliare de secretariat, protocol și administrativ (pază, întreținere-reparații, gospodărire și deservire), de administrare a sistemelor informaționale, inclusiv de introducere și prelucrare a informației, ce asigură funcționarea autorității publice;
– altor categorii de personal, care nu desfășoară activități ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică.
La momentul actual, conform art 7 din Legea contenciosului administrativ, nr.793/XIV din 10.02.2000, judecătoriile examinează litigiile ce țin de nesoluționarea în termenul legal a cererilor și de verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile publice care sînt constituite și activează pe teritoriul satului, comunei sau orașului pentru promovarea intereselor și soluționarea problemelor colectivităților locale, de serviciile publice descentralizate organizate în mod autonom în unitatea administrativ-teritorială respectivă, de funcționarii publici din cadrul organelor și serviciilor menționate și de persoanele de drept privat de nivelul respectiv, care prestează servicii publice.
În continuare, sînt date în competența exclusivă a judecătoriilor litigiile privind verificarea legalității actelor administrative emise de persoanele de drept privat de orice nivel, dacă acestea exercită atribuții de putere publică sau prestează servicii de interes public. Spre exemplu, judecătoriile sînt competente să verifice legalitatea actelor administrative emise atît de o instituție de învățămînt privată primară, cît și de o instituție de învățămînt privată superioară.
Judecătoriile, ca instanțe de contencios administrativ, examinează cererile privind constatarea circumstanțelor care justifică suspendarea activității consiliului local de nivelul întîi, acestea fiind consiliile locale din sate (comune), orașe (municipii), cu excepția Consiliului municipiului Chișinău. Judecătoriile, ca instanțe de contencios administrativ, verifică legalitatea actelor administrative ale consiliilor electorale de circumscripție de orice nivel și ale birourilor electorale ale secțiilor de votare, confirmă sau infirmă legalitatea alegerilor locale, precum și a referendumului local din unitățile teritorial-administrative de nivelul întîi.
În continuare, instanța de contencios administrativ, anulînd actul administrativ, nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității actului administrativ și a operațiilor administrative care au stat la baza emiterii lui, însă este în drept, din oficiu sau la cererea reclamantului, să se pronunțe asupra legalității acestora, deoarece ele nu pot face direct obiect al acțiunii în contencios administrativ, iar legalitatea unui act administrativ depinde de legalitatea actelor sau operațiilor administrative care au stat la baza emiterii lui.
Instanța de contencios administrativ, în cazul în care anulează actul administrativ, va obliga autoritatea de stat să emită actul respectiv în conformitate cu legislația în vigoare. Instanța, de asemenea, poate obliga autoritatea de stat să elibereze recurentului certificatul, adeverința sau alt înscris solicitat.
Dacă la cererea înaintată de reclamant autoritatea publică nu a dat răspuns în termenul stabilit de lege și reclamantul va solicita aceasta, instanța de contencios administrativ, potrivit prevederilor Legii cu privire la petiționare nr. 190-XIII din 19.07.1994, cu modificările ulterioare, va obliga autoritatea respectivă sau funcționarul public să-i dea reclamantului răspunsul respectiv.
Potrivit art.28 din Legea Contenciosului Administrativ, hotărîrea irevocabilă a instanței de contencios administrativ privind anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ ilegal a cărui intrare în vigoare a fost condiționată de publicarea în sursa oficială, se publică în aceeași sursă. Hotărîrea poate fi publicată și în altă sursă de informare decît cea în care a fost publicat actul administrativ. Aceste cerințe de publicare sînt valabile și pentru hotărîrile irevocabile date asupra excepției de ilegalitate.
Actele administrative anulate, în tot sau în parte, încetează a produce efecte juridice din momentul în care hotărîrea a devenit irevocabilă, însă în unele cazuri instanța care anulează actul administrativ, în funcție de circumstanțele concrete sau întru prevenirea eventuală a unor consecințe juridice negative, poate stabili în hotărîre și indica în dispozitivul ei că actul sau normele declarate nule nu vor produce efecte juridice de la data adoptării actului sau emiterii normelor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptia Separarii Si Colaborarii Puterilor (ID: 126832)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.