Conceptia Politica In Opera Lui Dimitrie Cantemir

CONCEPTIA POLITICA IN OPERA LUI DIMITRIE CANTEMIR

INTRODUCERE:

Intotdeauna marile valori artistice apar pe fondul constituit al unei traditii, subtil sau zgomotos negate printr-un eveniment de rupture. Negarea traditiei e sansa ei de supravietuire in forme sublimate, sens evolutiv logic, propriu dinamicii literare.

Emanciparea creatoare fata de surse ar fi in limbajul lui Cantemir “ schismata si eres “ si s-ar recunoaste ca prim moment in dezbaterile si speculatiile filozofice lasate liber sa patrunda in textul sau. Element de laborator scriitoricesc, speculatia creaza dificultatea lectorului neavizat asupra prozei filozofice, ceea ce s-a injtamplat mai tarziu cu proza fantastico-filozofica a lui Eminescu, chiar si fara sa se atinga dimensiunile digrasiunii cantemiriene. Avem in vedere numai dezbaterile de aspect stiintific care lamuresc notiuni intrate in vocabularul romanelor.

Putem spune ca Dimitrie Cantemir in opera sa a intuit arta fundamentala a alegoriei, forma de supravietuire mentala, arta a subterfugiului si disimularii. Satira indirecta era circumscrisa actiunii si speculativelor digresiuni labirintice, ascunsa in perifraze ce adancesc diabolic si subversive idea.

Orice opera literara are si o motivatie psihologica inteleasa, pe de o parte, ca venind din constantele de structura a tipului uman pe care il reprezinta scriitorul, pe de alta parte, ca determinare psihica a “ momentului procesului decreatie , stimulant imediat al imaginatiei, “ motorul “ ei.

In opera Istoria Ieroglifica Cantemir contesta, in termenii criticismului illuminist, concentrarea absurda si confuza a puterii, de tip oriental, intr-o tiranie irationala a centrului lacomiei, in afara spatiului national, darn u fara refleze in interiorul lui, unde degradarea si disolutia morala succeed necesar expansiunii unor moravuri straine.

Scopul scriitorului, din acest unghi privind opera, se bifurca in marunta razbunare care il “ rascoreste “ si marea descoperire care il transforma in profetul apropiatei prabusiri a Cetatii Epithimiei.

Demersul lui Cantemir (menit să nuanțeze și să întregească înțelegerea unor aspecte diverse precum categoriile sociale, ocupațiile, limba, obiceiurile populare, etc.) intră în rezonanță cu viziunea metodologică inter-culturală proprie antropologiei. Lucrarea noastră va încerca să identifice – dincolo de similitudinile tematice dintre faptele prezentate în lucrare și datele privind populații străine – existența unui posibil program comparativ al lui D. Cantemir, sub forma unei sistematizări teoretice în planul metodologiei amintite.

În antropologia modernă, metodologia comparativă apare drept o metodologică și conceptuală, în cadrul unor școli și curente teoretice altminteri ireconciliabile (precum evoluționismul, funcționalismul, structuralismul, antropologia interpretativă, materialismul cultural, etc.)

De fapt, comparatismul antropologic pune în evidență nu atât o metodă cu acest nume, aplicată ca atare invariabil, cât niște tehnici și variabile comparative, conform cu obiectul de studiu, cu un tip de problemă empirică sau teoretică, precum și cu opțiuni conceptuale și metodologice mai generale ale unor autori. Spre a da un singur exemplu, condiția „procesual-istorică” pusă de antropologul american pentru validarea comparației antropologice (cf. Boas, 1982 [1896]) intră în opoziție cu programul „generalizator” al lui A.R. Radcliffe-Brown (1983 [1952]), preocupat de descoperirea „legilor generale” sau „regularităților” dezvoltării societății omenești. Ceea ce au în comun (dincolo de diversitate) tehnicile de comparație antropologică este în fond caracterul lor sistematic, în aceea că – indiferent de modul de abordare, acestea asumă un program analitic sau conceptual, înscriindu-se astfel într-un cadru epistemologic propriu disciplinei în discuție.

Dimitrie Cantemir este strulucit reprezentant al acestei prime “ epoci de aur “ a culturii nationale.

Personalitate cu cea mai complexa structura morala si intelectuala a secolului XVIII –lea, ridicata din traditia cronicareasca si folclorica, a inflorit in contact cu marea cultura a umanitatii.

In ambianta culturala a epocii in care s-au dezvoltat personalitati ca Miron Costin, grogore ureche, Nicolae Manescu si altii, Dimitrie Cantemir adduce o nota originala, a cutezantei intelectuale, a certitudinii implinirii prin sine a unui destin colectiv.

CAPITOLUL I :

Personalitatea lui Dimitria Cantemir :

Viata, biografia, arborele genealogic:

Dimitrie Cantemir s-a născut pe 26 octombrie 1673 la în familia lui Constantin Cantemir.

    Mama sa – Ana Bantaș, era descendenta unei familii de boiernași, la origine negustori din Lăpușna. Deși analfabet, știind numai să se iscălească, tatal sau Constantin Cantemir , a dat o educație aleasă copiilor săi Antioh și Dimitrie. El a invitat în familie dascăli dintre cei mai instruiți din țară și din străinătate, între care și pe călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof și predicator, care studiase la universitățile din Leipzig și Viena. Încă în patrie, până la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase cunoștințe temeinice.

    În 1688 Dimitrie Cantemir este trimis la pe lângă curtea sultanului în calitate de ostatic. Dimitrie Cantemir își continuă studiile la Constantinopol, atât la Înalta școală a Patriarhiei din acest oraș, cât și la diverși profesori particulari de formație culturală europeană și orientală. În timpul șederii sale îndelungate (circa 22 de ani cu mici intermitențe) în capitala Imperiului Otoman.

Dimitrie Cantemir a manifestat un mare interes față de istoria, cultura și civilizația orientală, mai cu seamă față de cea turco-otomană. Dimitrie Cantemir in anii sai de tinerete a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale și orientale (turca, persana, araba), desenul și arhitectura. Aceste cunoștințe temeinice i-au permis să elaboreze mai multe lucrări cele mai multe fiind dedicate istoriei, civilizației și culturii.Putem spune ca unele din concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane, istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activității sale practice ca domn al Țării Moldovei în anii 1710-1711. Dimitrie Cantemir deveni cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curții și aristocrației otomane, stabilind totodată legături cu reprezentanți diplomatici ai diferitor țări europene – Franței, Rusiei, Olandei si alte tari importante din Europa. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum și în cele ale oamenilor de știință de cea mai aleasă cultura atat din cat si din vastul Imperiu Otoman. Datorită cunoștințelor căpătate în patrie, cât și celor dobândite la , în mediul unor mari personalități ale culturii europene și orientale, Dimitrie devine un om de distinsa pregătire intelectuală.

    Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate probabilitățile, Dimitrie Cantemir a manifestat interes față de viața politică încă din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Țării Moldovei (1685). Il urmeaza pe tatăl său în tronul Țării Moldovei, după ce acesta se stinse din viață în 1693. Cronicile autohtone, alte documente ale vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul lunilor martie-aprilie 1693. Susținut de unii mari boieri din țară (Iordache Ruset, Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinerețea voievodului pentru a-l subordona intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc și, prin urmare, el fu nevoit drept urmare a fost nevoit sa renunte la tron. Evenimentul s-a consumat fără oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir și el a revenit la , continuându-și cu și mai multă râvnă activitățile cărturărești.

    În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700), Dimitrie îndeplinește misiunea de capuchehaie, ( reprezentant al domnului la Constantinopol) fapt care l-a plasat în cercurile politice și diplomatice ale curții otomane, iar această împrejurare i-a permis să fie informat din prima sursă despre tot ce se petrecea mai important în materie de relații internaționale și politică în imperiu, în țările europene și în țările române.

În 1699 Dimitrie Cantemir se căsătorește cu Casandra, fiica domnului muntean Șerban Cantacuzino. Evenimentul s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relațiilor politice dintre Românească și . Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean Dimitrie Cantemir și-a declarat pretențiile de a ocupa scaunul domnesc al țării vecine. Faptul viza direct  interesele lui Constantin Brâncoveanu, pe atunci domn al Țării Românești (1688-1714), care, bineînțeles, se apăra cu hotărâre de toți rivalii săi. Rivalitatea și suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu s-a menținut multă vreme, făcând să izbucnească, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat și în unele opere cantemiriene. De asemenea, aflarea lui Dimitrie Cantemir  în mediul elitei otomane de la Constantinopol, l-a făcut să participe în diferite campanii militare ale oștilor turcești, acumulând o experiență politică, dar și militară. Astfel, în 1697 viitorul domn participă în tabăra otomană la luptele de la Petrovaradin și Zenta. Înfrângerea catastrofală suferită de oștile sultanului Mustafa al II-lea (1695-1703) în fața austriecilor, l-au condus încă de pe atunci pe tânărul Cantemir la o importantă concluzie în plan politic: puternicul Imperiu Otoman începe să decadă. Ulterior, teza a fost tratată și argumentată pe larg de el  în celebra-i operă Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman.

    Pe de altă parte, în acești ani viața îi oferă și o altă experiență, care îi tensionează relațiile cu fratele său Antioh. Este vorba despre unele proprietăți, de altfel destul de modeste, lăsate de Constantin Cantemir fiilor săi. Dimitrie s-a văzut nedreptățit de partajul acestor averi, pe care îl făcuse fratele său. Încordarea, apărută între cei doi frați, trece însă pe planul al doilea, când în 1699, în anumite împrejurări, nu fără concursul Porții Otomane și probabil al voievodului muntean, Antioh Cantemir pierde tronul Țării Moldovei în folosul lui Mihai Racoviță. Pe de altă parte, domnul Țării Românești Constantin Brâncoveanu văzând în Dimitrie un rival puternic ca ginere de voievod muntean, își intensifică intrigile sale contra lui, reușind pentru un timp scurt, prin intermediul oamenilor săi de la Constantinopol, să obțină surghiunirea lui Dimitrie Cantemir. Deoarece Antioh Cantemir refuză să-și răscumpere fratele, Dimitrie reușește să-și recapete libertatea cu ajutorul ambasadorului Franței la .

    Următorii ani s-au dovedit a fi mai liniștiți pentru  Cantemirești. Pe de o parte, Dimitrie reuși să-și îmbunătățească întrucâtva relațiile cu Constantin Brâncoveanu, obținând chiar în schimbul averilor confiscate ale  soției sale, o pensie anuală din partea voievodului muntean. În același timp, în condițiile favorabile survenite prin faptul că mare vizir al Porții Otomane deveni Tebendar Mehmed-pașa, prietenul lui Dimitrie Cantemir, în 1705-1707 domn al Moldovei devine din nou Antioh Cantemir. Frământările și rivalitățile politice din centrul și estul Europei conduc la conflicte armate de proporții, în primul rând dintre Suedia și Rusia, evenimente față de care nu rămâne indiferentă nici Poarta Otomană. După ce Carol al XII-lea suferă o înfrângere zdrobitoare din partea armatei ruse, care îl avea în frunte pe țarul Petru cel Mare, situația se complică brusc și pentru Imperiul Otoman, deoarece evenimentele s-au deplasat din zona Mării Baltice în cea situată în apropiere de stăpânirile otomane din nordul Mării Negre. În condițiile când Carol al XII-lea s-a refugiat după înfrângerea de la Poltava în hotarele Imperiului Otoman, lângă cetatea Bender pe Nistru (la Varnița), iar sultanul acordă tot sprijinul regelui suedez, pericolul unei confruntări directe dintre Rusia și Imperiul Otoman devine iminent. În asemenea condiții, Poarta caută să instaleze în tronul Țării Moldovei un domn în care să aibă toată încrederea. După mai multe căutări și  ezitări turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iași pe Dimitrie Cantemir, care, aflându-se de mai mulți ani la Constantinopol și fiind bine cunoscut în sferele politice cele mai înalte de la curtea  sultanului, se considera că merită toată încrederea. Astfel, în împrejurări extrem de complicate, Dimitrie Cantemir deveni, la 14 noiembrie 1710, domn al Țării Moldovei.

    Noul domn moldovean a început să se ocupe cât se poate de temeinic de treburile țării. În scurtă vreme caută să-și apropie boierimea căreia încearcă să-i împărtășească planurile sale de izbăvire a Țării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare, țarul rus ce se impusese strălucit în fața Europei de atunci. Fie sub influența concluziilor proprii de mare declin al Imperiului Otoman, fie sub influența unor personalități politice, cum ar fi, de exemplu ambasadorul Rusiei la Constantinopol P. A. Tolstoi ș.a., Dimitrie Cantemir ajunge la convingerea că s-au creat cele mai favorabile împrejurări de a scoate țara de sub stăpânirea turcilor, în alianță cu cea mai mare putere creștină ortodoxă de atunci – Rusia. În scurtă vreme, Dimitrie Cantemir stabilește legături cu țarul Petru în vederea încheierii unei alianțe antiotomane. Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părți la Luțk, la 13 aprilie 1711, este  întocmit  un tratat de alianță. Se admite (și pe deplin întemeiat), că textul tratatului a fost elaborat de Dimitrie Cantemir și remis lui Petru I de către trimisul Moldovei Ștefan Luca. Aprobat de țar, documentul a fost promulgat sub forma unei diplome date de Petru I domnului Țării Moldovei. Tratatul de la Luțk cuprinde 17 articole. În primul articol se stipula că țarul ia “sub oblăduire” pe domn și întreg poporul țării. După scuturarea stăpânirii otomane, va înceta să plătească tribut și alte dări Porții, se restabileau hotarele vechi ale Țării Moldovei de până la instaurarea dominației otomane. În continuare se arăta că urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului și se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireștilor, acțiune prin care trebuia să devină o monarhie absolută și ereditară. După unele aprecieri, Tratatul de la Luțk este un model de prudență și abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obținerea independenței și integrității teritoriale a Moldovei. Tratatul n-a fost tradus în viață, deoarece de la , care a urmat ân vara anului 1711, nu s-a încununat de succes.

    În conformitate cu înțelegerile secrete dintre Petru I și reprezentanții lui Dimitrie Cantemir, în scurtă vreme, la 30 mai 1711, armata rusă, în frunte cu țarul, trece Nistrul. Însă din criză acută de timp el n-a reușit să adune numărul scontat de oșteni. Nu s-a soldat cu rezultate concrete nici înțelegerile lui Petru cel Mare cu domnul Constantin Brâncoveanu, căci aproape concomitent cu intrarea armatei ruse în , Românească este invadată de o numeroasă oaste otomană. Și-a spus cuvântul în sens negativ și oboseala oștirilor ruse de pe urma marșurilor istovitoare, precum și lipsa acută de provizii. Pe deasupra, Moldovei era bântuită în vara aceea și de o secetă cumplită, care a redus cu mult posibilitățile completării rezervelor alimentare și furajere ale armatei. Toate acestea au făcut ca raportul de forțe în ciocnirile directe dintre cele două părți beligerante să fie defavorabil aliaților creștini. O uriașă oaste otomană a trecut Dunărea. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănilești de pe . Aici oastea turco-tătară cu un efectiv de 200 de mii de oameni încercui armata ruso-moldovenească, care număra ceva mai mult de 40 mii și care se pomeni în scurtă vreme într-o situație critică. Fiind izolată de efectivele ei principale, de țară în general, oastea moldo-rusă, din cauza lipsei de muniții, de alimente, apă și a imposibilității de a primi întăriri, a început să cedeze. În condițiile create ale unei inevitabile înfrângeri militare, cei doi aliați creștini încearcă să obțină încheierea unei păci cât mai onorabile. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistițiu) de pace, conform căruia armata rusă este impusă să părăsească .

    Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Moldovei, pe care, în urma “hainirii” lui Dimitrie Cantemir, turcii erau gata s-o transforme în pașalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni (mulți boieri cu familiile lor, precum și reprezentanți ai diferitor categorii de slujbași), Dimitrie Cantemir părăsește luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii și tătarii au supus unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul țării este dat pe mâna grecilor fanarioți. Dimitrie Cantemir și familia sa, mai mulți boieri, slujitori, militari ș.a., în număr de circa o mie (dintre cei plecați inițial), au rămas pentru  totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât și alți refugiați au primit moșii și unele drepturi nobiliare rusești. În iarna anului 1711-1712, În drum spre locul de destinație, Dimitrie Cantemir  suferă o pierdere grea. I se stinge din viață soția Casandra – o femeie deosebit de cultă și înțeleaptă, precum și unul din fii. În cele din urmă, Dimitrie Cantemir primește moșii în apropiere de Moscova unde întemeiază un sat – Dimitrievka, precum și unele averi imobile în Moscova și . Aici se ocupă mai multă vreme de treburile sale cărturărești, de educația și instruirea copiilor, mai ales a lui Antioh (născut în 1709 la Istanbul), precum și de treburi gospodărești, construind chiar și o biserică după un proiect propriu.

       În corespondența sa purtată cu țarul, cu alți demnitari ruși, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu pentru “a nu mânca pâinea degeaba”. Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum și organizarea unei noi campanii împotriva Porții Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului domnesc. Însă aceste rugăminți nu i-au fost îndeplinite niciodată. Cât privește rugămintea de a fi încadrat în aparatul de stat al lui Petru, ea i-a fost îndeplinită cu destulă întârziere – doar în 1719, dar nu înainte ca el să facă mai multe drumuri în noua capitală a Rusiei, unde să-l cunoască mai îndeaproape pe Petru și pe demnitarii din anturajul său. Drept urmare, fostul domn moldovean este apreciat destul de înalt la curtea țarului, cu atât mai mult că între timp se căsătorise cu una din cneaghinele ruse – Anastasia Trubețkaia. În asemenea împrejurări, când țarul pregătea o nouă campanie militară în sud, Dimitrie Cantemir se potrivea de minune ca sfetnic în probleme orientale și de aceea a fost pus în slujba țarului în cele mai înalte sfere ale puterii imperiale ruse. În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator și unul dintre cei mai apropiați consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus.

    În 1935, în condițiile când între România și fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relații diplomatice, osemintele distinsului om politic și cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse  în și înhumate la biserica Trei Ierarhi din .

CAPITOLUL I- PERSONALITATEA LUI DIMITRIE CANTEMIR

VOIEVODUL

Activitatea politică a lui Dimitrie Cantemir în calitate de domnitor al Moldovei a fost de scurtă durată, incluzând anul 1693 și mai apoi, după o perioadă de așteptare de circa 17 ani, intervalul de timp 1710-1711.

Prima domnie poate fi calificată mai degrabă ca fiind una neformală, deoarece fiind ales în , n-a primit confirmare din partea Porții, act care a demonstrat statutul de suzeranitate a statului față de Imperiul Otoman.

    Domnia din anii 1710-1711, confirmată de autoritățile imperiale, Dimitrie Cantemir fiind considerat o persoană politică de încredere a sultanului, se distinge cu precădere în istoria statului prin tentativa susținută de abandonare a statutului de suzeranitate și dobândirea calității de actor suveran și independent, în sensul că suveranitatea aparține monarhului. Evident, Dimitrie Cantemir a fost conștient de consecințele și riscurile acestui demers, atât pentru , cât și pentru sine și familia sa, dar a exprimat convingerea fermă că proiectul său politic de modernizare și ambițiile sale pot fi realizate numai în condițiile funcționării unui stat suveran și independent. De fapt, miza a fost foarte mare: sau instaurarea monarhiei creditare și instituirea unei dinastii noi, sau drumurile pribegiei, în cazul fericit, păstrând speranța reîntoarcerii, iar în cazul cel mai rău, prizonieratul și decapitarea publică. Dimitrie  Cantemir a riscat, încercând să profite de conjunctura internațională, pe care a considerat-o a fi favorabilă și mizând totodată pe numeroasele relații stabilite cu reprezentanții diplomatici în timpul aflării la Istanbul, dar n-a reușit decât să se înscrie în lista tentativelor, de altfel puține la număr, de a elibera țara de sub suzeranitate. În aspect strategic această tentativă a fost fondată pe înțelegerea corectă a structurii și funcționării sistemului european al relațiilor internaționale: alierea cu o putere mare, chiar și prin încălcarea echilibrului în formare, dat fiind că acest principiu nu se aplica în Europa de Sud Est în relațiile cu Imperiul Otoman, iar Rusia era antrenată în câteva războaie.

    Însă în cazul obținerii succesului scontat, Dimitrie Cantemir preconiza să implementeze prevederile proiectului său politic, al cărui obiectiv strategic a fost modernizarea. În primul rând țara să fie guvernată în spiritul legilor rațiunii și naturii lucrurilor de un domnitor luminat, care ar da dovadă de responsabilitate înaltă față de soarta țării, ar ține cont de aspirațiile supușilor, ar promova în funcții înalte de conducere oameni onești și devotați Patriei, ar cârmui cu dreptate, deoarece „când stăpânii miluiesc și ceartă cu dreptate, supușii ascultă și slujesc din dragoste”. Prin urmare, Dimitrie Cantemir se pronunță pentru schimbarea sistemului de guvernământ prin reinstaurarea monarhiei ereditare contra celei elective, considerând că stabilitatea și dezvoltarea pot fi asigurate în condițiile unei dinastii luminate. De fapt, el este un precursor al „absolutismului luminat”, destul de răspândit în secolul al XVIII-lea, subliniind că un monarh luminat trebuie să aibă grijă de binele societății și de dezvoltarea economiei, științei și culturii. Monarhia, în opinia lui Dimitrie Cantemir, este fondată pe dreptul ereditar, iar încetarea ei în a fost cauza principală a dezastrelor ce au cuprins , ea devenind neomogenă, cuprinsă de conflicte de interese și în rezultat s-a ruinat.

    În al doilea rând, domnitorul trebuie să acorde întregul sprijin bisericii creștine, datoria și totodată drepturile lui fiind de a controla și supraveghea ca predica și comportamentul fețelor bisericești să corespundă normelor și canoanelor ortodoxiei, să numească mitropolitul, episcopii și egumenii mănăstirilor, precum și să judece slujitorii cultului în baza legii și dreptății, în spiritul credinței și adevărului. La rândul său, domnitorul este judecat de Dumnezeu și de conștiința sa. Prin urmare, această prevedere se înscrie în spiritul tradiționalismului ortodox, care presupune aservirea, în cazul dat totală, a bisericii de către stat, obiectivul major urmărit fiind consolidarea puterii supreme prin asigurarea susținerii din partea autorității ecleziastice și implicit, a poporului.  Așadar, Dimitrie Cantemir pledează pentru autoritatea absolută în stat a monarhului ereditar asupra tuturor supușilor și acordarea dreptului suveran de a judeca și pedepsi. Domnia absolută este firească pentru Moldova, datorită autorității supreme a suveranului, înzestrat cu prerogativele de a declara război și a încheia pace, datorită ei a fost posibilă asigurarea neatârnării țării, iar slăbirea acestei calități a constituit cu precădere un rezultat al cauzelor externe.

    În ordinea de idei relevată, Dimitrie Cantemir prezintă o interpretare semnificativă a teoriei ciclurilor, subliniind că societatea cunoaște un proces intern de creștere și descreștere, iar oamenii nu pot stopa decăderea, acest fenomen fiind o axiomă infailibilă, dar sunt în măsură să-l cunoască și să-l înțeleagă.

    În evoluția relațiilor internaționale Dimitrie Cantemir de asemenea aplică mișcarea circulară, identificând patru monarhii mondiale care se succed și mențin o structură imperială a sistemului internațional. De fapt, conceptul de ordine, de conținut aristotelico-scolastic și de nuanță finalistă, bazat pe principiile deiste, presupune necesitatea dispariției fenomenelor care contravin legilor firești și naturii lucrurilor, în cazul dat Imperiul Otoman, pentru a cărui înlăturare este justificat un război drept.

b. DIMITRIE CANTEMIR-SAVANTUL

Dimitrie Cantemir, „erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru", așa cum îl descria G. Călinescu, reprezintă figura singulară a celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române. El nu rămâne ca mulți dintre cronicari, omul unei singure cărți, ci scrie istorie, geografie, face versuri și compune proză, leagă între ele diferitele preocupări printr-o încercare de sinteză, trage concluzii politice și sociale din faptele trecutului și ale prezentului, se îndreaptă cu a sa creatoare curiozitate  spre muzică, religie, filosofie, logică, matematică și fizică. S-a rostit pentru caracterizarea acestei figuri a trecutului nostru cuvântul: excepțional. Pentru Blaga, principele este  „inorogul alb” al gândirii românești, făptură stranie și pură, de o genială claritate în previziuni.
Considerat unul dintre cei mai erudiți umaniști, el s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii sale, prin vasta și remarcabila sa operă științifică și literară. Și-a format cultura dinspre antici către moderni, preluând limba drept instrument esențial al expresiei, alături de alte limbi de amplu suflu cultural. Deviza sa este extrem de convingătoare: „Sufletul odihnă nu poate afla până nu găsește adevărul, carile îl cearcă oricât de cu truda i-ar fi a-l nimeri.” Cărturar umanist, deschis către lume și progres, Dimitrie Cantemir a prefigurat iluminismul și, nu întâmplător, Școala Ardeleană și-l va lua ca model și inspirație.

VIAȚA ȘI CARIERA POLITICĂ

Dimitrie Cantemir a manifestat interes față de viața politică încă din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Țării Moldovei (1685). Ca fiu de domn, s-a considerat în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Țării Moldovei, după ce acesta s-a stins din viață în 1693. Cronicile autohtone și alte documente ale vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul lunilor martie-aprilie 1693. Deși susținut de unii mari boieri din țară (Iordache Ruset, Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinerețea voievodului pentru a-l subordona intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc și, prin urmare, el a fost nevoit să renunțe la tron. Evenimentul s-a consumat fără oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir și el a revenit la , continuându-și cu și mai multă râvnă activitățile cărturărești.
Poarta caută să instaleze în tronul Țării Moldovei un domn în care să aibă toată încrederea. După mai multe căutări și  ezitări,  turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iași pe Dimitrie Cantemir, care, aflându-se de mai mulți ani la Constantinopol și fiind bine cunoscut în sferele politice cele mai înalte de la curtea  sultanului, se considera că merită toată încrederea. Astfel, în împrejurări extrem de complicate, Dimitrie Cantemir a devenit, la 14 noiembrie 1710, domn al Țării Moldovei.

luminat, el încearcă să-și impună ideile umaniste în plan politic (pe plan intern, prin impunerea domniei ereditare, iar pe plan extern, prin eliberarea țării de turci și alianța cu Rusia). Trecându-și pe un plan secundar preocupările cărturărești, noul domn moldovean a început să se ocupe cât se poate de temeinic de treburile țării. În scurtă vreme, caută să-și apropie boierimea căreia încearcă să-i împărtășească planurile sale de izbăvire a Țării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare, țarul rus ce se impusese strălucit în fața Europei de atunci. Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părți, la Luțk, la 13 aprilie 1711, este  întocmit  un tratat de alianță. Se admite (și pe deplin întemeiat) că textul tratatului a fost elaborat de Dimitrie Cantemir și înmânat lui Petru I de către trimisul Moldovei, Ștefan Luca. Tratatul de la Luțk cuprinde 17 articole în care se stipula, printre altele, că țarul „ ia sub oblăduire” pe domn și întreg poporul țării. După scuturarea stăpânirii otomane, va înceta să plătească tribut și alte dări Porții și se restabileau hotarele vechi ale Țării Moldovei de până la instaurarea dominației otomane. În continuare se arăta că urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului și se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireștilor, acțiune prin care trebuia să devină o monarhie absolută și ereditară. După unele aprecieri, Tratatul de la Luțk este un model de prudență și abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obținerea independenței și integrității teritoriale a Moldovei. Tratatul n-a fost tradus în viață, deoarece campania de la Prut, care a urmat în vara anului 1711, nu s-a încununat de succes, înfrângerea în urma bătăliei de la Stănilești însemnând nu doar începutul domniilor fanariote în Țările Române, ci și sfârșitul carierei politice a lui Dimitrie Cantemir, care își va petrece ultimii 12 ani din viață  în Rusia, unde a emigrat împreună cu familia sa, mai mulți boieri, slujitori, militari ș.a. Acolo se va dedica în exclusivitate operei sale, ce acoperă domenii dintre cele mai diverse. A devenit consilier intim al lui Petru I, i s-a acordat un domeniu feudal lângă Harkov și a fost investit cu titlul de Serenissim al Rusiei (1 august 1711). A contribuit la cartografierea Rusiei. Colecția sa de hărți, scrise în , se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Ca membru al Academiei din , a corespondat cu  Gottfried Wilhelm Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.
A murit în refugiu, după campania lui Petru cel Mare în Marea Caspică, în zona Derbent, și a fost înmormântat în Rusia, la Dimitrovka, în  Biserica Sf. Nicolae, construită după planurile sale. Actualmente, osemintele sale odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din , repatriate grație lui Nicolae Iorga, în 1935.

DIMITRIE CANTEMIR – CĂRTURAR

Într-o viață relativ scurtă, împărțită între activități variate și solicitante – om politic, pretendent la tron și domnitor, ostaș, călător – Dimitrie Cantemir și-a urmat cu cea mai mare fidelitate și rodnicie vocația de cărturar. La numai douăzeci și cinci de ani el și-a publicat prima carte (Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul) și în ajunul morții pe cea din urma (Sistemul religiei muhammedane), lăsând posterității un tezaur de opere, în manuscrise pe care specialiștii le cercetează de aproape trei veacuri.
Savant de reputație europeană

Din întreaga discuție făcută în jurul alegerii lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei de Științe din Berlin, în iulie 1714, reiese că la acel moment, compatriotul nostru era un nume de prestigiu în Europa sub raportul activității științifice. Unele dintre lucrările cerute erau deja începute sau cel puțin gândite de învățatul principe încă din vremea când stătea la Constantinopol. Desăvârșirea acestora a fost însă stimulată de interesul arătat de înalta instituție în care a intrat. Nivelul științific al lucrărilor sale îl ridică deasupra tuturor celor care scriseseră până la atunci la noi. În context european, el este un egal al învățaților timpului, deschizând seria numelor de români care au onorat știința mondială. În ședința Consiliului Academiei din din 1 august 1714, constatându-se agrementul Protectorului (regele Prusiei), se confirmă primirea lui Dimitrie Cantemir în Academie. Acceptarea cererii lui Dimitrie Cantemir, datată 11 iulie 1714, s-a concretizat în acordarea Diplomei de membru al Academiei de Științe din Berlin cu textul următor:
„Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi mai mult o dorință decât o speranță. Dar iată că faptul și-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul și prea învățatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rusesc, Domn ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, și-a închinat numele ilustru cercetărilor științifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă strălucire și o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu smerenie în fața bunei voințe ce ne-o acordă Principele nouă și lucrărilor noastre”.

Dimensiunea europeană a operei sale

1. Recunoașterea meritelor sale științifice vine, așadar,  în 1714, când este ales membru al Academiei din , fiind astfel primul român cu acest merit. În 1716, la solicitarea aceleiași instituții, cărturarul scrie în limba Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), lucrare cu caracter monografic, tradusă și publicată în limba română abia în anul 1825. Opera cuprinde trei părți, valoarea ei  fiind conferită de documentata descriere geografică (prezentarea florei, a faunei, a formelor de relief) și politică (organizarea politică și administrativă, obiceiuri) a Moldovei, precum și de finele observații etnografice, lingvistice și folclorice, D. Cantemir dovedindu-se, astfel, primul nostru cărturar care cuprinde în sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul. Lucrarea este străbătută de o vibrantă dragoste de patrie și are pe alocuri virtuți literare, în special surprinde prin grija pentru detaliu,  descrierea obiceiurilor de la nunți și înmormântări, enumerarea tuturor figurilor fabuloase din tradiția populară (paparudele, drăgaica, zânele și zburătorii), a jocurilor și ceremoniilor (țurca și călușarii, descântecele), a legendelor locale (de exemplu mitul Zburătorului). Atenția deosebită dată vieții populare în cadrul descrierii țării este dovada nu numai a unei concepții largi, din punct de vedere științific, dar și a unei atitudini progresiste a scriitorului, față de problemele sociale și politice . A introduce viața poporului într-o carte de știință despre statul feudal, înseamnă un pas înainte în înțelegerea rosturilor statului în general .
2. Se consideră că cele mai valoroase lucrări ale sale sunt cele cu caracter istoric, care aduc o viziune științifică asupra evenimentelor, bazată pe principiul cauzalității: „Orice lucru fără pricină a se face nu se poate”. În anul primirii în Academia din (1714), redactează o primă scriere cu caracter istoric:  Monarchiarum phsyca examinatio (Cercetare naturală a monarhiilor), eseu filosofic asupra succesiunii ciclice a marilor imperii.       
O lucrare de interes european, prima contribuție a unui român la patrimoniul  culturii universale, o constituie Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman (Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae), 1716, lucrare scrisă în limba și cunoscând o mare răspândire, fiind ulterior tradusă în franceză, engleză, germană.  Opera  prezintă istoria Imperiului Otoman,  analizează cauzele decăderii acestuia, insistând asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea.
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în latină, tradusă de însuși autorul ei în 1717, continuă ideile cronicarilor despre romanitatea și continuitatea pe teritoriul Daciei, dar depășește viziunea lor prin faptul că se ocupă de românii din toate provinciile și privește istoria noastră în contextul larg al literaturii universale. Romanii, afirmă autorul, sunt „moșii și strămoșii noștri, ai moldovenilor, ai muntenilor, ai ardelenilor și a tuturor oriunde se află, a românilor, precum și singur numele de moșie ne arată… și limba cea strămoșească… nebiruit martor ne este.” Este opera cantemireană cea mai erudită, căreia i-a consacrat cei mai mulți ani, făcându-i patru revizii și adăugându-i mereu noi informații. A fost cunoscută mai întâi de cărturarii români din Transilvania prin copii manuscrise (1730, 1756). În anii 1835 – 1836 a fost tipărită la (în alfabet chirilic), în două volume (de G. Săulescu), și după aproape șapte decenii (1901), a apărut cu alfabet latin în Operele principelui Demetriu Cantemir, publicate de Academia Română.
Toate lucrările lui Cantemir, fie că sunt scrise în limba , fie că sunt scrise în românește sau în alte limbi, au un stil erudit, în general retoric. Cu toate acestea, valoarea lor documentară rămâne incontestabilă.

Alte lucrări cu caracter istoric sunt : Viața lui Constantin Cantemir (prima biografie istorică românească) și Evenimentele Cantacuzinilor și Brâncovenilor.

– Metafizica: în 1700, Dimitrie Cantemir termină Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea științei sacre care nu se poate zugrăvi), publicată abia în 1928 cu titlul Metafizica, lucrare de filosofie religioasă, inspirată de lecturile autorului din operele gânditorului flamand Johannes Baptista Van Helmont. Abordând probleme ale filozofilor din vremea lui (teoria cunoașterii, teoria atomilor și a originii materiei, noțiunea de timp, destinul omului etc.), Cantemir se afirmă ca precursor în istoria gândirii românești moderne.
– Logica: în anul 1701 începe, probabil, redactarea lucrării Compendiolum universae logices institutiones (Mic compendiu asupra întregii învățături a logicii), cunoscută sub numele de Logica. Preocupat permanent de problemele logicii, Cantemir a vrut să alcătuiască și un manual sistematic despre normele gândirii corecte. 
– Sistema religiei mahomedane Sankt-Petersburg, 1722
– Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul. Aceasta din urmă, scrisă în românește și grecește (Cantemir i-o trimisese călugărului Ieremia Cacavela pentru traducerea în greacă și pentru publicare), este prima lucrare de factură filozofică, etică și religioasă, prezentată în formă literară, concepută ca un dialog între Înțelept  și Lume; se subliniază superioritatea vieții spirituale asupra celei biologice, prozaică și robită poftelor de tot felul. Este una dintre operele mari ale gândirii românești și ale cugetării Europei de sud-est în general. Substanța bogată și nuanțată a acestei scrieri, în care sunt întrețesute, într-un interesant efort de sinteză, ideile raționalismului încă tânăr cu urzeala gândirii medievale în curs de prefacere, fac din prima lucrare a lui Dimitrie Cantemir cartea reprezentativă a unei epoci și a unei mari lupte de idei care avea să separe religiosul de laic.

Capitolul III: Concepția despre puterea domnească în istoriografia română

Secolul al XIX- lea- Nicolae Bălcescu, A.D. Xenopol, etc.

Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu .

După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844. În Franța se va implica în revoluția din februarie 1848, dar inspirat de această revoluție se întoarce la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal.

Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „ pacificator ” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „ proiectul ” revoluționarului român. La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, aceștia însă nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „ Românii supt Mihai-Voievod Viteazul ”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 – 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

În anul 1977, Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al capucinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumina.

Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx , îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al acesteia. De aceea, pe biletele bancare românești, de 1.000 de lei, ediția 1950, precum și pe cele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localități rurale, precum și străzi din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist.

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viață interioară.

Acest portret , de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”

Cronologie

29 iunie 1819 – Se naște la București Nicolae Bălcescu, fiul pitarului Barbu sin Petre căpitanul și al Zincăi Bălcescu. Fiul ia numele mamei, tatăl murind de timpuriu. Urmează Colegiul de la Sf. Sava, având profesori pe Florin Aaron și pe Heliade Rădulescu; portretul lui Bălcescu la adolescență i-l face Ion Ghica într-una din Scrisorile sale.

1838 – După colegiul Sf. este iuncher în oștirea română.

1840 – Împreună cu Bolliac și Eftimie Murgu, participă la conspirația lui D. Filipescu, dar aceasta eșuând, urmează o detenție la mănăstirea Mărgineni, unde sănătatea i se zdruncină.

1843 – Împreună cu Ion Ghica și cu Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăția, care avea în vedere pregătirea mișcărilor revoluționare de la 1848.

Ia ființă la București Societatea literară care avea legături directe cu Frăția.

1844 – Apare în Propășirea, revista lui Kogălniceanu și a lui Alecsandri, prima scriere istorică, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei și până acum, pe care Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. În Propășirea apare studiul lui Bălcescu Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Coșovo.

1845 – 1847 – Își desfășoară activitatea Asociația literară, al cărei comitet era alcătuit din C.G. Filipescu, Șt. Golescu, Iancu Văcărescu și I. Voinescu II, între membrii căreia se afla și Nicolae Bălcescu.

Se înființează la Paris Societatea studenților români al cărei președinte era Ion Ghica; Bălcescu a fost membru al acesteia.

1845 – Împreună cu August Treboniu Laurian editează revista Magazin istoric pentru Dacia, unde apar tipărite pentru prima oară cronici muntenești și moldovenești. Aici Bălcescu publică biografii istorice: Ioan Tăutu, Miron Costin, Spătarul Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino.

Sub îngrijirea lui Bălcescu și a lui Laurian apare primul volum din Cronicarii Țării Românești.

1846 – Tot în Magazin… Bălcescu publică Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri.

N. Bălcescu începe redactarea operei sale capitale, Românii supt Mihai Voievod Viteazul.

1847 – Face o călătorie de studii în Franța și în Italia.

1848, februarie – Participă la revoluția din Paris.

Apare Poporul suveran, revistă condusă de Dimitrie Bolintineanu, prin care se promovau ideile mișcării revoluționare de la 1848. Aici, Bălcescu publică articolele Despre împroprietărirea țăranilor și Drepturile românilor către Înalta Poartă.

iunie – septembrie – Nicolae Bălcescu este fruntașul mișcării revoluționare din Țara Românească; aceasta fiind înfrântă, Bălcescu este exilat la Paris; apoi, agravându-i-se boala de plămâni, se stabilește pe mici perioade de timp în diverse localități din Franța și Italia.

1849 – Împreună cu Ștefan Golescu și cu Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz.

1850 – Apare la studiul Question économique des Principautés Danubiennes

Tot la Paris, sub conducerea lui Bălcescu și a mai multor exilați, apare România viitoare, într-un singur număr; aici, au fost publicate câteva opere importante ale literaturii române Cântarea României, de Alecu Russo (versiune franceză), Mersul revoluției în istoria românilor, de Nicolae Bălcescu și La o pasere trecătoare, de D. Bolintineanu.

1851 – Se înființează la Paris, sub îndrumarea lui Bălcescu, Junimea română, societate politică și culturală a tinerilor; printre aceștia se numără și Al. I. Odobescu, un împătimit admirator al lui Bălcescu.

1852 – Moare la Palermo Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, principalul animator al revoluției de la 1848, un patriot ardent, martir al neamului.

A murit la , dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea: "Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei".

1861 – 1863 – Apare postum, în Revista română a lui Odobescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

1877 – Al. I. Odobescu îngrijește editarea în volum a celei mai importante scrieri a lui Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

Camil Petrescu, Bălcescu (piesă de teatru), 1948;

George Călinescu, Iubita lui Bălcescu (nuvelă), 1949;

Camil Petrescu, Un om între oameni (roman rămas neterminat), 1953-1957;

Eugen Jebeleanu, Bălcescu (poem, 1952).

Numismatică[modificare | modificare sursă]

1948: Cu prilejul împlinirii primului centenar de la Revoluțiile de la 1848, noile autorități comuniste ale României au emis o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰ (restul de 165‰ fiind cupru), cu marginea netedă, într-un tiraj de 500.000 de exemplare, având pe avers efigia lui Nicolae Bălcescu, circular, textul CENTENARUL ANULUI REVOLUTIONAR 1848, iar de o parte și de alta a efigiei se poate citi numele personalității aniversate: NICOLAE BALCESCU; deasupra umărului stâng se află inițialele H.I., ale gravorului Haralamb Ionescu. Pe revers se află stema noului stat comunist român, iar circular au fost gravate inscripția REPUBLICA POPULARA ROMANA, milesimul 1948 și două stele în cinci colțuri. Medalia are toate caracteristicile unei monede, cu excepția valorii nominale, care lipsește. Numărul mare de exemplare emise se explică și prin dorința noilor autorități de a face cunoscută poziția lor față de cel care a fost revoluționarul Nicolae Băcescu, considerat ca fiind un înaintaș al ideologiei comuniste, precum și noua stemă a statului.

2007: Banca Națională a României a emis, în scopuri numismatice, o monedă de aur (cu valoarea nominală de 500 de lei), având titlul de 999‰, într-un tiraj de maximum 250 de exemplare, care îl comemorează pe Nicolae Bălcescu. Moneda cântărește 31,103 grame.

Cu prilejul împlinirii a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu, Banca Națională a României a pus în circulație, la 30 decembrie 2009, trei monede, una de aur (cu valoare nominală de 500 de lei, într-un tiraj de 500 de exemplare), una de argint (cu valoare nominală de 10 de lei, într-un tiraj de 1.000 de exemplare) și alta de tombac cuprat (cu valoare nominală de 1 leu, într-un tiraj de 1.000 de exemplare)

Note

– Maeștrii Picturii Românești în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, Editura de Stat pentru Literatură și Artă,
București, 1953.

– Mitiță Filipescu este ținut doi ani, cu picioarele în apă.

– Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Politică, București, 1964

– Portretul lui Nicolae Bălcescu realizat de Gheorghe Tăttărescu (1818 – 1894), în anul 1851

– Ionel Jianu și Ion Frunzetti, Gheorghe Tăttărescu (1818 – 1894), Portretul lui Nicolae Bălcescu, in Maeștrii Picturii Românești în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1953

– Romanian coins: Medalia/moneda emisă în 1948, cu efigia lui Nicolae Bălcescu

– Emisiunea Nicolae Bălcescu, 2007

– Monedă comemorativă Nicolae Bălcescu, 2007

– Emisiune numismatică – o monedă din aur, o monedă din argint și o monedă din tombac cuprat dedicate aniversării a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu

A .D XENOPOL

Diferite aspecte ale gândirii economice, actualitatea unora dintre ideile sale au fost ampul analizate în comunicările susținute de acad. Iulian Văcărel – “Opinii economico-finaciare în opera lui A.D. Xenopol -, prof. Ion Bulborea – “Funcția istorică a industrializării în opera lui A.D. Xenopol” – prof. D. Mureșan – “Controverse privind teoria economică în scrierile lui A.D. Xenopol” -, prof. I. Cristescu – “Seria istorică la A.D. Xenopol: între cazualitate și cauzalitate” -, prof. Florina Cristescu – “A.D. Xenopol despre necesitatea industrializării României” -, prof. Iolanda Dăduianu Vasilescu – “Viziunea economicului în gândirea lui A.D. Xenopol” și drd. C. Dimitrescu – “Concepția lui A.D. Xenopol despre partidele politice românești

„ Sunt născut în 23 Martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele… Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată , după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului ”.

—Alexandru D. Xenopol, Istoria ideilor mele

După absolvirea liceului în orașul natal, și-a completat studiile universitare de filosofie, drept și istorie (1867 – 1871), culminând cu obținerea doctoratului în drept la Berlin și a celui în filosofie la Giessen, în același an, 1871. În ambele sale lucrări de susținere a disertației de doctor, Alexandru Xenopol se arată a fi un adept al modelelor de drept, filozofice și istorice propuse de savanții germani.

Cu ocazia împlinirii a patru secole de la ctitorirea Mănăstirii Putna, s-a hotărât ca această aniversare să fie marcată de ample acțiuni religioase și culturale. Cu trei săptămâni înainte de prăznuire (care trebuia să aibă loc la 15 august 1870) a început războiul franco-prusac, Imperiul Austriac (de care aparținea și Bucovina) fiind în alertă. Din acest motiv „Comitetul central pentru serbarea de la mormântul lui Ștefan cel Mare, față cu situațiunea actuală critică, a decis amânarea festivității pe 15/27 august 1871 ”.

La 20 iunie 1871, Comitetul de organizare a serbărilor de la Putna, întrunit la Viena, a inițiat un concurs pentru cel mai bun discurs festiv care se va ține, de către un student, la mormântul marelui voievod, cu prilejul serbării. Discursul trebuia să îndeplinească mai multe condiții: să nu fie prea lung, să fie scris într-un limbaj accesibil, să se refere în special la „rolul istoric național al lui Ștefan cel Mare” și „să nu facă aluziuni intenționate la împrejurările politice de azi”. O comisie formată din Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi și Vasile Pogor urma să decidă care era cel mai bun discurs. Concursul a fost câștigat de Alexandru D. Xenopol, pe atunci student la ca stipendiat al Societății „Junimea” din Iași. La 25 iulie, Xenopol îi scria lui Ioan Slavici că este de acord cu tipărirea discursului său festiv în broșură și că ar dori ca suma realizată din vânzarea acesteia să se adauge „la fondul pe care avem de gând a-l aduna pentru facerea unui monument lui Ștefan cel Mare”.

Reîntors în țară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iași. Este acceptat în asociația culturală Junimea, Titu Maiorescu cunoscându-l încă din timpul studenției. Iacob Negruzzi îl numea pe Xenopol „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”.

În 1878, obține, prin concurs, Catedra de istorie a românilor la Universitatea din Iași, urmând ca din 1883 să renunțe la magistratură integrându-se total, având preocupări intelectuale multiple, ca profesor, cercetător, editor, istoric, în viața Universității din Iași.

În anul 1891 obține, tot prin concurs, și Catedra de istorie universală, la aceeași Universitate, devenind astfel unul dintre acei intelectuali de forță, capabili de a susține multiple cariere intelectuale.

În calitatea sa de istoric, filozof al istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, pedagog, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular al Academiei Române. Între 1898 – 1901 devine rector al Universității din Iași.

Între anii 1894 – 1903 și, respectiv 1906 – 1908, a editat revista „Arhiva”, care apărea la Iași.

Ca om de știință, cu deosebire pentru meritele sale excepționale în domeniul istoriei, începând cu anul 1900, Xenopol a devenit membru de onoare al Societății de Arheologie din Bruxelles, apoi a primit același titlu de la Societatea Academică din Cernăuți, în 1901, a fost ales membru al Institutului Internațional de Sociologie (1903) și, respectiv, membru titular al Academiei de Științe Morale și Politice din Paris (1914) și vicepreședinte al Societății de Sociologie din Paris (1916).

S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învățații renumiți ai Europei, prin intermediul forurilor științifice istorice, care i-au acordat adeseori premii de excelență, alături de Academia Română.

A murit la 27 februarie 1920 în București, unde se mutase din anul 1915.

Opera

O analiză a operelor lui Alexandru D. Xenopol

Încă din anii de început ai activității sale științifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu asupra stăruinței românilor din Dacia Traiană, apărută în 1884 într-un format de 300 de pagini. Pe aceeași temă a publicat la , în 1885, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstrații veridice privind temeinicia, pe baza criticii moderne, a autohtoniei și continuității românilor în spațiul românesc tradițional, carpato-dunăreano-pontic.

„ Istoria Românilor din Dacia Traiană ”

În perioada 1888 – 1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit la Iași opera sa fundamentală, Istoria Românilor din Dacia Traiană, având șase volume și totalizând aproape 4000 de pagini. Este prima prezentare sistematizată, analitică și complexă a istoriei românilor, din toate provinciile tradiționale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la unirea din anul 1859. În scopul finalizării acestei sinteze, autorul a realizat cercetări îndelungate în arhive și biblioteci din țară ori din străinătate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele și instituțiile istorice românești.

În elaborările sale surprinde structurile societății românești, dinamica evenimentelor, cauzalitatea și finalitatea acestora. De asemenea, prezintă aspecte fundamentale proprii vieții sociale, economice, politice, administrative, culturale și religioase, definitorii pentru români, urmărește evoluția activității umane, producțiile și bogățiile acestui spațiu geo-istoric, reliefează categoriile sociale, starea și evoluția țăranilor, meșteșugarilor, breslașilor, târgoveților, orășenilor sau a marilor proprietari funciari.

Un loc important se acordă structurilor instituționale, proprii statelor românești, cum au fost cele integrate activităților juridice, financiare, școlare, cutumiare, militare, intelectuale, și se fac referiri la știință, biserică, la politica internă și externă.

Abordând importanța teoriei în istorie, considerată ca una din principalele caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apărut ideea unității naționale în conștiința poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintă, în esență, factorii favorabili ce au călăuzit unitatea genezei românești, traversând vremurile și ajungând la oportunitatea unității politice în timpul vieții sale.

Direcțiile operei lui A. D. Xenopol

Opera lui Alexandru D. Xenopol, deși unitară ca sens, se structurează pe câteva secțiuni distincte.

Marile sinteze

Prima dintre acestea o constituie marile sinteze, în care pot fi cuprinse:

„Istoria românilor din Dacia Traiană”, editată la Iași, între 1888 – 1893, având: volumul I, 623 de pagini, volumul II, 590 de pagini, volumul III, 680 de pagini, volumul IV, 663 de pagini, volumul V, 770 de pagini și volumul VI, 668 de pagini, la care sunt adăugate un număr de șapte hărți. Lucrarea a fost reeditată și completată, apărând cu același titlu (Istoria românilor din Dacia Traiană) în 1925, la Editura Cartea Românească București, în 14 volume, sub îngrijirea lui I. Vlădescu.

„Histoire des Roumains de la Dacie Trajane depuis les origines jusqu’a l’Union des Principautés en 1859”, apărută la Paris în 1896, două volume, însumând 1132 de pagini și trei hărți, cu o prefață a intelectualului liberal Alfred Rambaud (1842 – 1905), cel ce a coordonat elaborarea lucrării Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre, 12 volume, la care a colaborat inclusiv Alexandru D. Xenopol.

Filosofia istoriei

Cea de a doua secțiune a operei lui Alexandru D. Xenopol reprezintă subiectele ce abordează filozofia istoriei. Printre acestea se pot enumera:

"Studii economice", culegere de diferite texte pe teme economice tipărită la Iași în 1879.

"Les principes fondamentaux de l’histoire", lucrare apărută la în 1899;

"Principiile fundamentale ale istoriei", volum editat la Iași în 1900 și

"La thėorie de l’histoire", lucrare publicată la în 1908.

Scrieri istorice polemice și documentare

Secțiunea a treia din discursul istoriografic al lui Alexandru D. Xenopol are tentă polemică și documentară. Aici se pot încadra:

SECOLUL XX

NICOLAE IORGA

Nicolae Iorga s-a născut în Botoșani, iar data nașterii este considerată a fi 17 ianuarie 1871 (deși pe certificatul de naștere este trecut 6 iunie). Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși.

Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică ,,O viață de om așa cum a fost" scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani. Totuși, detalii despre originile îndepărtate ale familiei rămân incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă susținut de istorici, a fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl mieu era dintr’un neam de negustori români mai târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române Elena Drăghici, nepoata de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de fiică a lui Iordachi Drăghici, mare Vornic al Moldovei. Cu tot numele de Arghiropol, tatăl mamei mele, dintr’o familie venită din Rusia, din Basarabia, era fiul unei Miclește din Ținutul Tartarei, rudă cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la care a și locuit într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.” Într-o altă declarație a recunoscut că Arghiropolii ar fi fost greci bizantini. Iorga a primit statutul de boier din partea tatălui, acesta permițându-i să acceadă în politică.Alte declarații ale sale în care afirma că este înrudit cu alte famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii este pusă sub semntul întrebării de alți istorici.

În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae (născut în 1871) și pe fratele său mai mic George orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre copilăria sa. În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României.[12] Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil. Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română: „Am învățat româna […] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.” Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu.

A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei. La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anectode și editoriale despre politica în Europa.

Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă. Tânărul vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”.

La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice, dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul. Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa.Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani se reapucă de dat meditații.A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24).

Întoarcerea în România

Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei. A fost de acord să participe la o societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944.

A candidat pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor.

Repusă în context, această reușită este remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.

Prima prelegere pe care a ținut-o în acel an a fost o părere personală despre metodica istoriei, Despre concepția actuală a istoriei și geneza ei.A plecat din nou în strănătate în 1895, vizitând Olanda și, din nou, Italia, în căutarea unor documente, publicând prima parte a colecției Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, o conferință ținută la Ateneul Român despre rivalitatea lui Mihai Viteazul cu condotierul Giorgio Basta și debutul în literatura de călătorie cu Amintiri din Italia. În următorul an este numit curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, post acordat de Academia Română la propunerea lui Xenopol, dar cu obligația de a ceda orice drepturi de autor care ar fi rezultat din contribuțiile sale. A publicat a doua parte din Acte și fragmente și ediția tipărită a studiului despre Mézières (Philippe de Mézières, 1337–1405).După o reexaminare care a avut loc în octombrie 1895, i s-a acordat un post de profesor titular, cu media 9,19.

1895 a fost anul în care Iorga a început colaborarea cu cadrul universitar și agitatorul politic A.C. Cuza, alături de care a fondat grupul Alianței Antisemite Universale, făcând astfel primii pași în politica antisemită.În 1897, după ce a fost ales membru corespondent al Academiei, s-a întors în Italia și a cercetat mai multe documente în Regatul autonom Croația-Slavonia, la Dubrovnik. A îngrijit publicarea celui de-al zecelea volum Hurmuzachi, grupând rapoarte diplomatice despre regatul Prusiei din cele două Principate Dunărene (din perioada 1703-1844). După ce și-a petrecut mare parte din anul 1898 în cercetarea mai multor subiecte și, după ce a prezentat rezultatele Academiei, a mers în Transilvania, cea mai mare subregiune a Austro-Ungariei locuită de români. A cercetat arhivele din Bistrița, Brașov și Sibiu, a făcut un progres major prin stabilirea adevăratului autor a cronicilor valahe nesemnate, Stolnicul Cantacuzino, un literat și agitator politic din secolul al XVII-lea, ale cărui cronici au servit ca surse istorice primare pentru mult timp. A publicat mai multe cărți în 1899: Manuscrise din biblioteci străine (două volume), Documente românești din arhivele Bistriței și o carte în limba franceză despre cruciade, intitulată Notes et extraits pour servir à l'histoire des croisades (două volume). Xenopol și-a propus elevul pentru a primi calitatea de membru al Academiei, pentru a-l înlocui pe Odobescu care s-a sinucis, dar propunerea sa nu a fost susținută.

Tot în 1899, Nicolae Iorga a contribuit pentru prima dată la ziarul bucureștean de limbă franceză L’Indépendance Roumaine, publicând articole polemice despre activitatea colegilor săi și provocând în consecință un lung scandal. Țintele articolelor erau adesea savanți mai bătrâni care, fiind susținători sau activiști ai Partidului Național Liberal, se opuneau Junimii și Partidului Conservator al lui Titu Maiorescu; printre aceștia, mai vechii săi prieteni Hasdeu și Tocilescu, precum și V. A. Urechia și Dimitrie Sturdza.[52]

În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului Ioan Bogdan. Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină cunoscut. Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria întregii lumi. Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui Xenopol, a mai terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată Academiei, care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest. Pentru a primi imprimatur, Iorga a apelat la prietenii intelectuali, reușind să-și asigure sprijinul familiei Callimachi.

Înainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește legături strânse cu alți intelectuali români originari din Transilvania care susțineau Memorandumul Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română drepturi etnice egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare.] Interesat de recuperarea contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga și-a petrecut timpul cercetând, copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa. În timpul celei de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții români au transformat-o într-un protest împotriva restricțiilor Austro-Ungariei în ceea ce privește învătământul, Iorga s-a adresat mulțimii și a fost primit cu brațele deschise de liderii protestatarilor, poetul Octavian Goga și preotul ortodox Ioan Lupaș. În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a Țării Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din Ardeal, Despre Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării Românești.

Iorga a devenit interesat de naționalism cultural și didacticism, conform unei scrisori deschise adresate revistei lui Goga, Luceafărul, cu sediul în Budapesta. După mai multe intervenții ale lui Goga și ale lingvistului Sextil Pușcariu, Luceafărul a devenit principalul mijloc de exprimare din afara României. S-a întors la București în 1903, unde a urmat sugestiile lui Lamprecht și s-a concentrat pe scrierea primei sale priviri de ansamblu a istoriei României, cunoscută în țară ca Istoria românilor. A mai fost implicat într-un proiect de cercetare a arhivelor din Moldova și Țara Românească și, după ce a restabilit politica naționalistă a poetului junimist Mihai Eminescu, l-a ajutat pe acesta în alegerea și publicarea creațiilor sale.

Sămănătorul și scandalul din 1906[modificare | modificare sursă]

Coperta Sămănătorului, martie 1905. Iorga este menționat ca editorialist politic

În 1903, Nicolae Iorga a devenit unul dintre conducătorii revistei Sămănătorul. Din acest moment s-a distanțat de influența lui Maiorescu, renunțând la Junimism și afiliindu-se unei curentelor etno-naționalist și neoromantic pe care le promova revista.Școala Sămănătorulului era formată din foști sau actuali junimiști, iar retragerea treptată a lui Maiorescu din viața literară a putut duce la crearea unei legături cu Convorbiri Literare: noul său editor, Simion Mehedinți, era însuși un susținător al tradiționalismului.Un cerc de junimiști care susțineau varianta lui Maiorescu de conservatorism au reacționat formând propria revistă, Convorbiri Critice, editată de Mihail Dragomirescu.

În tandem cu întoarcerea deplină în cultură și jurnalism politic, care includea dezbateri lungi cu istorici „vechi” și junimiști, Iorga încă se ocupa de cercetarea istorică. În 1904, a publicat lucrarea de geografie istorică intitulată Drumuri și orașe din România și, până la cererea specială venită din partea ministrului de educație național-liberal Spiru Haret, a dedicat o carte dedicată lui Ștefan cel Mare, publicată până la a 400-a aniversare de la moartea sa în Istoria lui Ștefan cel Mare. Iorga a mărturisit că opera a făcut parte din agenda didactică a lui Haret, și se dorea „distribuirea în toate colțurile țării în 1000 de exemplare”. Ajută la descoperirea romancierului Mihail Sadoveanu, numind anul 1904 „anul Sadoveanu”, cel care a fost pentru o perioadă figura principală a literaturii sămănătoriste.

În 1905, anul în care istoricul Onisifor Ghibu îi devine prieten apropiat și discipol, a scris 23 de titluri distincte, printre care două volume din Geschichte des Rümanischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen („O istorie o românilor în contextul formării naționale”) în germană, Istoria românilor în chipuri și icoane, Sate și mănăstiri din România ("Villages and Monasteries of Romania") și eseul Gânduri și sfaturi ale unui om ca oricare altul. I-a mai vizitat pe românii din Bucovina, pe vremea aceea teritoriu austriac, și pe cei din Basarabia, teritoriu al Imperiului Țarist, și a scris despre lupta pentru cultură în Neamul romănesc în Basarabia. Aceasta se referea la autocrația țaristă ca sursă de „întunecime și sclavie”, pe când despre regimul mai liber din Bucovina a spus că e „lanț de aur”.

Nicolae Iorga a candidat la alegerile din 1905 și a câștigat un loc de deputat. A rămas independent până în 1906, când s-a alăturat Partidului Conservator, încercând pentru ultima oară să schimbe cursul Junimimii.

Mutarea sa a fost contracarată de un grup de naționaliști de extremă-stânga din facțiunea poporanistă, care au intrat în Partidului Național Liberal, și, la scurt timp după aceea, au intrat în conflict deschis cu Iorga. Deși făcea parte din aceeași familie culturală ca Sămănătorul, teoreticianul poporanist Constantin Stere a fost desființat în articolele lui Iorga, deși Sadoveanu a încercat să rezolve această problema.

Campania naționalistă a lui Iorga a cunoscut vârful în acel an: profitând de un val de francofobie în rândul populației urbane tinere, Iorga a boicotat Teatrul Național, obligând actorii să pună în scenă o piesă în întregime în limba franceză, și perturbând liniștea publică.[78][80] Conform unuia din tinerii discipoli ai lui Iorga, viitorul jurnalist Pamfil Șeicaru, starea de spirit era în atât de puternică încât Iorga ar fi putut da cu succes o lovitură de stat.[81] Aceste evenimente au avut mai multe consecințe politice. Siguranța Statului a deschis un dosar despre istoric, informându-l pe prim-ministrul român Sturdza despre agitația naționalistă.

Percepția că Iorga era xenofob i-a adus critici din partea unor cercuri moderat-tradiționaliste, în special în săptămânalul Viața Literară. Ilarie Chendi și tânărul Eugen Lovinescu au ridiculizat afirmația conform căreia Iorga se credea superior; Chendi a criticat în special refuzarea scriitorilor pe criterii etnice și nu pe baza meritelor (Iorga însuși având rădăcini grecești).

BIBLIOGRAFIE

G. Brătescu, Ce-a fost să fie. Notații autobiografice, Humanitas, București, 2003. ISBN 973-50-0425-9

Lucian T. Butaru, Rasism românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din România, până la Al Doilea Război Mondial, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2010. ISBN 978-606-526-051-1

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, București, 1986

Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei: primul val, Cartea Românească, București, 2007. ISBN 978-973-23-1911-6

George Ciprian, Mascărici și mîzgălici. Amintiri, Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1958. OCLC 7288521

Marcel Cornis-Pope, John Neubauer (eds.), History of the Literary Cultures of , Vol. II, John Benjamins, & , 2004. ISBN 90-272-3453-1; See:

Monica Spiridon, "On the Borders of Mighty Empires: , City of Merging Paradigms", p. 93-105

John Neubauer, Marcel Cornis-Pope, Sándor Kibédi-Varga, Nicolae Harsanyi, "'s Literary Cultures: Rivalry and Interaction", p. 245-283

R. J. Crampton, in the Twentieth Century – and after, Routledge, Londra, 1997. ISBN 0-415-16423-0

Ovid Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. I, Editura Minerva, București, 1972. OCLC 490001217

Mihaela Czobor-Lupp, "The Tension between Philosophy, History and Politics in Forging the Meaning of Civil Society in Romanian Philosophical Culture", in Dumitrana (ed.), : Cultural Identity and Education for Civil Society. Romanian Philosophical Studies, V. Cultural Heritage and Contemporary Change, Series IVA, Eastern and Central Europe, Volume 24, Council for Research in Values and Philosophy, Washington, 2004, p. 91-134. ISBN 1-56518-209-X

Dennis Deletant, Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, , 1940-1944, Palgrave Macmillan, Londra, 2006. ISBN 1-4039-9341-6

Neagu Djuvara, Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, București, 1995. ISBN 973-28-0523-4

Vasile Drăguț, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Pictura românească în imagini, Editura Meridiane, București, 1970. OCLC 5717220

Dan Grigorescu, Istoria unei generații pierdute: expresioniștii, Editura Eminescu, București, 1980. OCLC 7463753

CONCLUZII :

Atat in activitatea literara cat si in cea politica si militara Dimitrie Cantemir a dovedit intotdeauna dorinta sa de cunoastere de explorare si de cutezanta.

Intai s-a remarcat prin srieri ca “ DIVANUL “ sau “ Galceava Inteleptului cu lumea “ sau “ Giudetul sufletului cu trupul “, tiparita la Iasi in 1698 s-a raspandit nu numai in tarile romane ci si in grecia si Orientul apropiat.

De un deosebit interes s-a bucurat si “ Tratatul de muzica turceasca “ dupa care se preda la Constantinopol teoria si notatia muzicala, Cantemir fiind vestit ca un bun cunoscator si interpret al muzicii orientale.

Dovedind inca de acum calitatile unui mare enciclopedist, carturarul roman abordeaza si teme filozofice, elaborand : imaginea de nedescris a stiintei sacre, Mic Tratat de logica;

La 11 iulie 1714 activitatea stiintifica a carturarului roman este incununata prin alegerea sa ca membru al Academiei din Berlin

Intre anii 1716-1723 , Dimitrie Camtemir traind nostalgia patriei pierdute, continua sa informeze cercurile politice straine asupra evolutiti situatiei din tarile romane prin scrieri ca : Viata lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor si Brancovenilor , dovedind in acest sens si deosebitele deprinderi si in activitatea politica.

Dupa incetarea sa din viata unul dintre contemporanii sai definea astfel destinul umanistului roman: “ L-au iubit muzele, l-au pretuit invatatii, l-au cinstit imparatii “.

Citate din opera lui Dimitrie Cantemir:

Din “ HRONICUL VECHIMEI A ROMANO-MOLDO VLAHILOR “

“ Deci in vremea lui Traian cu harnicia si vrednicia lui supus-au sip e vrasmas sip e viteaz neamul Dachilor, cari tinea locurile acestea, unde acmu iaste tara noastra a Moldovei a Muntenilor si Ardealului”

Din “ DESCRIEREA MOLDOVEI “

“ Cel mai inalt dintre munti este Ceahlaul care daca ar fi intrat in basmele celor vechi, ar fi fost tot atat de vestit ca si Olimpul,Pindul sau pelias “

Din “ OPERE FILOZOFICA “

“ Toata filozofia fiziceasca asupra trupului firescsi in stiinta lucrurilor fiintasti sa sprijinesti “.