Concepția Despre Preoție a Sfântului Ioan Gură de Aur

INTRODUCERE

Lucrarea de față caută să prezinte concepția despre preoție a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Unul dintre cei mai mari scriitori creștini ai primelor secole creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur ne apare mai mult un om practic, care caută, asemenea Sfântul Apostol Pavel, să insufle în sufletele oamenilor dorința de unire cu Dumnezeu prin trăire interioară dar și prin practică.

Lucrarea de față poartă numele – „Chipul moral și spiritual al preotului după Sfântul Ioan Gură de Aur” și este formată din următoarele capitole:

Viața Sfântului Ioan Gură de Aur

„Tratatul despre preoție” – (Aspecte morale si spirituale ale preoției la Sfântul Ioan Gură de Aur în „Tratatul despre preoție”)

Vocația preoțească

Preoția – slujirea a lui Dumnezeu și slujire a oamenilor

Această aranjare comportă niște explicații și completări pe care le vom prezenta în continuare.

Astfel, încercând să prezentăm preoția la Sfântul Ioan Gură de Aur, nu puteam să nu ne oprim asupra vieții Sfântului Ioan Gură de Aur. Aceasta și fiindcă se cade ca cel ce descrie construcția unei case, de la modul de construcție la materialele potrivite și modul așezării acestora pentru trăinicia casei, să se priceapă și să o construiască. Dar și fiindcă unui creștin adevărat i se cere îmbinarea vorbei cu fapta:

„Ce folos, frații mei, dacă zice cineva că are credință, iar fapte nu are?” (Iacov 2, 14)

„Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le împlinește, asemnăna-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip.” (Mt. 7, 22)

Ori Sfântul Ioan Gură de Aur și-a închinat întreaga viață adevăratei viețuiri creștine, făcându-se model de preoție. De aceea nici noi nu puteam să ocolim aspectul vieții Sfântului Ioan Gură de Aur.

Pentru aceasta am pus accentul nu atât pe partea istorică a vieții, ci mai ales pe modul desfășurării ei, evidențiind modul său de a se comporta, felul în care a acționat în diverse situații și modul în care a viețuit creștinește în lume, făcându-se pildă și întărire nouă după atâtea veacuri când se pare că lumea de atunci nu s-a schimbat mult până astăzi:

„Pentru că tot trupul este ca iarba și toată slava lui ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba și floarea a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac.” (I Petru 1, 24–25), ne dă Sfânta Scriptură o explicație (și nu numai aici, ci pe tot parcursul Sfintei Scripturi).

Capitolul următor – „Tratatul despre preoție” – vine să ne introducă în adâncurile sufletului Sfântului Ioan Gură de Aur, în tumultul său interior și în complexitatea gândirii sale.

Această parte este legată de „Tratatul despre preoție” a Sfântului Ioan Gură de Aur pe care-l prezintă, rezumându-l într-un eseu asupra concepției sale privitoare la preoție .

O idee importantă se desprinde din acest tratat și anume că un preot trebuie să fie în primul rând un foarte bun credincios, în al doilea rând un om puternic și răzbătător și-n al treilea rând să se ridice în fiecare moment al vieții la nivelul sfințeniei și desăvârșirii (căci i s-a dat – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – o slujire mai mare decât a îngerilor).

Ultima parte din lucrare se referă la permanenta aplecare a Sfântului Ioan Gură de Aur asupra omului. Aceasta vine să ceară preotului dragostea față de om și implicarea în viața lui pentru a-i netezi drumul către Dumnezeu.

În această parte se evidențiază caracterul pe care trebuie să-l aibă viețuirea creștinului și anume un caracter puternic creștin. Creștinului i se cere trăire și viețuire adevărată, nu doar apartenență cu numele.

Trebuie de asemenea menționat că opera sa are un puternic caracter moralist și moralizator și de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur nu dă niște parametri între care trebuie să se afle preotul, ci propune un mod de viețuire a preotului.

CAPITOLUL I. VIAȚA ȘI OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

I.1 Viața Sfântului Ioan Gură de Aur

I.1.1 Introducere la viața Sfântului Ioan Gură de Aur

„Pe preoții cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot și martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei celei ce va să se descopere:

Păstoriți turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste;

Nu ca și cum ați fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei.

Iar când se va arăta Mai – marele păstorilor, veți lua cununa neveștejită a măririi”. (1 Petru 5, 1-4)

Preotul trebuie să fie pildă. Preotul trebuie să iubească. Preotul trebuie să se sacrifice pentru turmă. Preotul este reprezentantul Mai – marelui păstorilor și Acesta spune:

„Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11)

Ori poate reprezentantul regelui să ceară război când regele cere pace sau poate reprezentantul regelui să stea și să privească când regele trudește? Când regele vorbește poate reprezentantul său să nu asculte? Nu dă reprezentantul și poporul seama faptelor lor regelui și nu regele hotărăște pentru viața sau moartea fiecărui supus al său?

Tot astfel poate păstorul să nu se înfricoșeze și să nu asculte de Mai – marele păstorilor când însăși viața sa stă în mâinile Lui?

Dar când Mai – marele păstorilor se smerește, se face pe Sine lucrător de rând, se umilește pe Sine și se lasă umilit, poate păstorul să rămână nepăsător la pilda ce i-o arată Mai – marele său?

Mai mult chiar, dacă Mai – marele se dă pe Sine lupilor pentru turmă, în ce fel va fi păstorul care va răspunde dragostei Mai – marelui păstorilor față de turmă și față de el însuși, abandonând turma lupilor, urmărindu-și doar interesele egoiste? Și dacă turma se așază pe sine în fața lupilor, datorită și pentru păstorul ei, poate păstorul să se ascundă știind că are mai multă putere decât toată turma la un loc?

Pilde, modele de păstorire avem multe de-a lungul veacurilor creștine. Nici unul dintre Apostolii Domnului care la Cincizecime primiseră har nu au fugit de la apărarea turmei, deși au suferit numeroase persecuții și moarte martirică. Luându-i pildă, mulți alți episcopi, preoți și diaconi, au luptat pentru adevărata credință și, luându-i exemplu, și credincioșii au făcut la fel.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o credință statică, ci de una lucrătoare, oglindită prin fapte.

De aceea, ne vom opri și asupra vieții Sfântului Ioan Gură de Aur ca fiind oglindirea cerințelor preoției la Sfântul Ioan Gură de Aur.

I.1.2 Copilăria

Conform celei mai recente biografii, întocmită de Kelly pe baza cronologiei vieții Sfântului Episcop Meletie, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în anul 349, în Antiohia Siriei.

„Era fiul unor oameni care au strălucit prin noblețe”.

Tatăl, Secundus, era conducătorul armatei din Siria. Numele acestuia, ca și cel al surorii sale, Sabiniana, ne arată originea romană a familiei dinspre tată.

Mama, Antuza, provenea dintr-o bogată familie creștină. La numai 20 de ani rămâne văduvă. Ioan avea cam un an-doi.

„Frumoasele însușiri” ale soțului ei avea să le poarte în suflet pentru tot restul vieții. În aceste zile grele, multă mângâiere îi va aduce chipul copilului, „icoana însuflețită” a tatălui său. Uitându-se la chipul acestuia, spunea mama, „îl vede” pe cel al tatălui.

În ciuda greutăților s-a dovedit o adevărată mamă creștină. Despre greutățile prin care a trecut, ea însăși spune fiului:

„Graiul nu-i în stare să zugrăvească furtuna și viforul suferite de o fată tânără, abia ieșită din casa părintească, mistuită de treburile gospodăriei, aruncată dintr-o dată într-o durere atât de mare și silită să facă față unor griji mai presus de vârstă și de firea ei.”

Nu s-a recăsătorit, ci și-a pus toată râvna în creșterea și educarea celor doi copii, Ioan și sora sa. Virtutea, înălțimea morală cu care și-a dus văduvia cu toate greutățile ei:

„Trebuie să pună la treabă pe slugi, să fie cu luare-aminte la răutățile lor, să zădărnicească intrigile rudelor, să îndure cu curaj amenințările celor ce strâng biruri și neomenia slujbașilor la plata impozitelor”, greutăți încă actuale, l-au făcut pe marele retor Libanius să se minuneze și să exclame:

„Ah, ce femei au creștinii!”

Prin conduita și viața sa și-a câștigat locul de cinste alături de celelalte mame creștine: Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare și Grigorie al Nisei; Nona – mama Sfântului Grigorie de Nazians și Monica – mama Fericitului Augustin.

I.1.3 Studiile

Mama sa cea sfântă nu va lăsa nici o piedică să stea în calea devenirii fiului său. Avea să lase impresii puternice în sufletul fraged de copil, punând temelia de nezdruncinat a educației sale, tot ea îngrijindu-se de evoluția sa ulterioară:

„n-am cruțat nici o cheltuială, ca să pot să-ți dau o creștere aleasă și să-ți fac un nume”.

Sfântul Ioan Gură de Aur va studia la cele mai înalte școli ale vremii, având dascăli străluciți: pe Andragatuis pentru filozofie și pe Libaniu pentru arta retoricii. Acesta din urmă se mutase în capitala Siriei, fiind unul dintre cei mai vestiți promotori ai culturii păgâne din sec. al IV-lea. Cursurile lui Libaniu le urmaseră și Sfinții Grigorie de Nazians și Vasile cel Mare la Atena.

Libanius rămâne profund impresionat de strălucirea minții și perseverența tânărului său învățăcel, Ioan. Pe patul de moarte, întrebat pe cine va găsi vrednic ca urmaș al său, a spus:

„Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creștinii!”.

Își încheie studiile la școala lui Libanius în anul 367, fiind pregătit pentru a profesa avocatura. Ioan va prefera însă o viață liniștită.

I.1.4 Botezul și hirotonia în diacon și preot

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost botezat în anul 368 de Sfântul Ep. Meletie al Antiohiei, căruia îi va închina frumoase cuvinte de laudă:

„Nu numai când învăța, nici numai când grăia, ci chiar numai când se arătă era în stare să insufle celor ce-l vedeau toată învățătura virtuții”.

Se dedică total citirii Sfintei Scripturi și rugăciunii, frecventând „Ascheterionul” lui Dodor (†394) și Carterius. I-a convins să facă același lucru și pe alți doi foști colegi ai săi: pe Teodor și pe Maxim, primul devenind Epsicop de Mopsuestia, iar al doilea Episcop de Seleucia. Când află că Teodor vrea să părăsească Ascheterionul pentru a se întoarce în lume, Ioan îi trimite o scrisoare

„magistrală, cu gânduri și cuvinte care depășesc mintea omenească”, convingându-l să îmbrățișeze din nou „viața înțeleaptă”. Puterea de convingere a acestei scrisori vorbește despre înțelepciunea și priceperea Sfântului Ioan care:

„convinsese (pe unul) care strălucea ca și el, pe unul care putea ca și el să vorbească și să convingă”.

Despre puterea sa de convingere, istoricul Sozomen ne relatează: „Nu-i convingea ca să fie de acord cu el, cu vreo tehnică sau putere specială a cuvântului, ci prin faptul că exprima cu sinceritate (sensul) Sfintelor Scripturi.”

Dintre prietenii săi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur:

„unul îi întrecea pe toți prin dragostea pe care mi-o purta”.

Pe acest prieten al său, Vasile, cercetătorii au încercat să-l identifice cu una din persoanele care au trăit în vremea aceea; fie cu Vasile cel Mare, fie cu Vasile, Episcop al Rafaneei, fie cu Vasile, Episcop al Seleuciei, fie cu Vasile, Episcop al Byblosului. Se pare că n-a fost nici unul dintre aceștia, căci nici una dintre ipoteze nu poate fi susținută. Unii spun chiar că ar fi un personaj imaginar, un pretext pentru a vorbi despre măreția, frumusețea și greutățile preoției. Nici această ipoteză nu poate fi susținută, pentru motivul că Vasile este „cel înșelat” de Ioan pentru a se lăsa hirotonit, în timp ce Ioan fuge de hirotonie. În sublimul „Tratat despre preoție” este prezentat dialogul cu Vasile prin care Ioan își justifică atitudinea, dezvinovățindu-se de acuzația de trădare pe care i-o aduce prietenul său.

Ori dacă Vasile ar fi fost imaginat, Sfântul Ioan Gură de Aur ar fi fost pus sub îndoială veridicitatea propriei lucrări chiar de la început, căci lucrarea se adresa epocii sale, contemporanilor și cunoscuților săi.

Un cititor al SfântulUn cititor al Sfântului Ioan Gură de Aur și-ar da seama că opera se naște în străfundurile ființei, dintr-o experiență a trăirii intense a fiecărei pulsații ființiale. Mai mult chiar

„Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai mult un om al realității decât al imaginației. El a scris istorie și a făcut istorie.”

Despre Vasile mai știm, tot de la Sfântul Ioan Gură de Aur, că erau amândoi din aceeași patrie, urmaseră aceleași studii, cu aceeași profesori, amândoi se trăgeau din familii nobile și, mai presus de toate, aveau aceeași râvnă și aceleași năzuințe.

Aceasta este perioada în care Sfântul Ioan Gură de Aur practică ascetismul acasă pentru a nu lăsa pe mama sa „văduvă a doua oară”, după cum vedea aceasta intrarea fiului în rândul monahilor.

După trei ani de la botez, Sfântul Ep. Meletie al Antiohiei l-a făcut citeț/ lector/anagnost (371).

În iarna anilor 371/372, Sfântul Meletie este nevoit să plece în exil în Armenia, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui mamă trecuse la cele veșnice, îmbrățișează viața austeră a monahilor în munții din apropiere (Munții Silpios).

Timp de patru ani stă în preajma unui bătrân sirian înduhovnicit. Apoi se retrage într-o peșteră unde stă doi ani, petrecându-și cea mai mare parte a timpului fără să doarmă, învățând pe de rost Testamentul Domnului. Înrăutățindu-i-se starea sănătății se întoarce în Antiohia, „harul dumnezeiesc aducându-l cu multă chibzuință către ceea ce era folositor”.

Odată cu întoarcerea sa, revine și Sfântul Meletie (sfârșitul anului 378- începutul anului 379).

Sfântul Ioan Gură de Aur își reia slujba de citeț până la sfârșitul anului 380/ începutul anului 381, când Sfântul Meletie, înainte de a pleca la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, l-a hirotonit diacon.

Dacă timp de zece ani înainte diaconatului a fost preocupat de problema monahismului și a fecioriei, consacrându-le tratate mici, în cei șase ani de diaconat au început să-l preocupe probleme de ordin pastoral și apologetic, deși nu primise Taina Preoției. Din această vreme datează tratatul său „Despre preoție”.

Ca diacon avea însărcinări diverse:

„Diaconilor nu li se permitea să predice, ei erau însărcinați cu instruirea catehumenilor și aveau un rol deosebit la botezul acestora; dar cea mai mare parte din slujba lor reală se desfășura înafara altarului: îl ajutau pe episcop în toate aspectele lucrării sale pastorale, aveau grijă de săraci, de bolnavi, de demonizați, văduve și orfani, creștinii ce s-ar fi aflat în temniță.”

Găsindu-l vrednic de mare cinste pentru întreaga sa dăruire, Episcopul Flavian, cel ce a urmat în scaun Sfântului Episcop Meletie, l-a hirotonit preot în anul 386 și datorită puterii cuvântului său a primit misiunea de predicator.

Timp de doisprezece ani cât a fost preot a predicat ori de câte ori a avut prilejul, în fiecare Duminică și de sărbători, iar în Postul Mare aproape în fiecare zi. Cu privire la perioada de predicator, au rămas numeroase mărturii care vorbesc despre impactul pe care Ioan Gură de Aur l-a avut asupra contemporanilor:

„Având o viață corectă în toate privințele […] arăta (o desăvârșită) simplitate, fiind deschis tuturor. […] când învăța nu avea alt gând decât acela de a îndrepta moravurile ascultătorilor…” (Socrates);

„…mulți care l-au auzit (vorbind) în biserică, și-au îndreptat viața spre virtute și au început să gândească la fel ca el despre Dumnezeu” (Sozomen);

„în fiecare zi mulțimile îl ascultau cu plăcere datorită folosului (duhovnicesc) pe care îl aveau și toți stăruiau în cele spuse de el” (Teodor, Episcopul Trimitundei).

Stăruințele și priceperea Sfântului Ioan Gură de Aur în cele sfinte au făcut din el „un adevărat înger al cetății”.

Nu după mult timp de la hirotonia în preot se ivi prilejul care arătă că puterea tămăduitoare, mângâietoare și de îmbărbătare a cuvântului său s-a făcut simțită. În anul 387, locuitorii Antiohiei sunt amenințați cu exterminarea după ce dărâmă statuile împăratului Teodosie și ale familiei sale, nemulțumiți de obligațiile fiscale împovărătoare. În timp ce Episcopul Flavian, plecat în solie la împărat, obține clemența, Sfântul Ioan Gură de Aur, rămas în Antiohia, rostește poporului cele douăzeci și una de omilii cunoscute sub numele de „Omiliile despre statui”.

Acum comentează de pe amvon Geneza, Evangheliile după Ioan și Matei și Scrisorile Sfântului Apostol Pavel, întărind viața morală a credincioșilor și apărându-i de învățările ereticilor anomei și a iudeo-creștinilor.

„Numele lui ajunse pe buzele tuturor, el își crease o celebritate nemuritoare; sec. VI îi va da supranumele de Chrysostom – gr. Xρυσος și στόμα – Gură de Aur.”

I.1.5 Hirotonia în Episcop

Faima Sfântului Ioan Gură de Aur a depășit granița Antiohiei, ajungând și la Constantinopol. Trecând la cele veșnice Arhiepiscopul Nectarie al Constantinopulului (26 septembrie 397), mulți au fost cei care au râvnit demnitatea sa, nefiind vrednici. Pentru atingerea acestui scop foloseau mijloace necinstite:

„Mulți băteau la porțile pretorilor, alții mituiau, alții se ploconeau înaintea mulțimilor”.

În această situație tristă, lumea ortodoxă cere cu insistență împăratului pe cineva cu adevărat potrivit acestei înalte chemări. Spre mulțumirea clerului și a credincioșilor, împăratul Arcadius, convins de ministerul Eutropiu, scrie generalului Antiohiei, patricianului Victor, să trimită pe ascuns în capitală pe Sfântul Ioan Gură de Aur, fără a afla antiohieinii, care erau „duri și înclinați spre revoltă” și care „nu l-ar fi lăsat pe Ioan să plece”. Generalul l-a chemat cu multă discreție pe marele dascăl afară din oraș, la locul numit Martiri, unde l-a predat celor care trebuiau să-l ducă la Constantinopol.

Pentru a da cât mai multă strălucire hirotoniei, împăratul a convocat o adunare a episcopilor, printre care era și Teofil al Alexandriei. Acesta dorea numirea în scaunul de episcop a preotului Isidor și urmărea discreditarea lui Ioan. De altfel se spunea despre Teofil că:

„obișnuia să nu hirotonească pe cei buni și înțelepți afară numai dacă nu greșea, pentru că voia să aibă în preajma sa numai proști, ca să-i domine pe toți. Socotea că este mult mai bine să domine pe cei proști decât să asculte pe cei înțelepți”.

Pe 15 decembrie 397 (după Sinaxarul Constantinopolitan), Sfântul Ioan este hirotonit Arhiepiscop al Constantinopolului; după Socrate, pe 26 februarie 398; după unii, hirotonia ar fi avut loc pe 15 decembrie 397, iar pe 26 februarie 398 ar fi avut loc întronizarea.

I.1.6 Activitatea Sfântului Ioan ca Episcop

Vrând să îndrepte moravurile clericilor a arătat multă asprime, pe mulți scoțându-i din biserică. Unii dintre aceștia au unelit împotriva sa și au încercat să-l compromită înaintea poporului:

„Poporul însă pentru cuvântările rostite în biserică, îl aplauda și-l iubea.”

Sfântul Ioan Gură de Aur critică „prefăcuta conviețuire a fraților (de fapt) acea conviețuire a clericilor cu acele femei numite ‹‹subintroduse ››”. A cercetat registrele iconomului și, găsind că unele cheltuieli nu se făceau în folosul Bisericii, a cerut ca „acestea să fie sistate”. „În privința cheltuielilor pentru episcop a considerat că se face risipă” și „a poruncit ca banii care erau de prisos să fie transferați la spital. Și pentru că era nevoie, el a construit mai multe spitale pe care le-a pus sub conducerea a doi preoți cucernici.”

Pe văduvele care dădeau o importanță exagerată trupului

„le-a îndemnat să postească și să se abțină a mai merge la băile publice”

și „dacă nu pot duce văduvia cu cinste, să se căsătorească a doua oară, pentru ca să nu fie batjocorită legea Domnului”. Celor bogați le adresează îndemnuri la măriminie, generozitate și modestie, în același timp mângâind și îmbărbătând pe săraci.

Aceste reforme pornite de el aduc nemulțumirea multora. Bogații vremii se revoltă și-i aduc numeroase acuze.

Eunucul Eutropiei cere împăratului abolirea dreptului de azil al Bisericii. Nu după mult timp, în 399, el însuși căzut în dizgrație, cere Bisericii drept de azil. Cu acest prilej Sfântul Ioan ține o cuvântare în care arată deșertăciunea vieții prezente.

Intrând la un moment dat într-un conflict cu Gainas, „un general tiran, de neam scit de care se temea și împăratul” și care, arian fiind, ceruse un locaș de închinăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur îl combate cu argumentul dreptei credințe, determinându-l să-și recunoască înfrangerea:

„Astfel virtutea lui Ioan vădită în atitudinea lui fermă a putut chiar și pe cei îndârjiți să-i tulbure și să-i rușineze.”

Nu a ezitat să se opună, când a fost cazul, nici împărătesei Eudoxia. Odată, răpind via unei văduve, aceasta din urmă l-a rugat pe Sfântul Ioan Gură de Aur să intervină la împărăteasă. Deși a rugat-o, a certat-o și a făcut apel la parabole, n-a reușit să o înduplece și în cele din urmă a apelat la o ultimă soluție, poruncind închiderea ușilor bisericii când avea să vină împărăteasa. Cu toate strădaniile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur n-a reușit să repare răul făcut văduvei și a intrat în conflict cu împărăteasa. Predicile sale au fost tendențios interpretate de către adversari ca fiind împotriva ei. „Se pare că Omilia despre Sfântul Ioan Botezătorul în care Eudoxia este comparată cu Irodiada nu aparține Sfântului Ioan Gură de Aur ci este o plăsmuire a adversarilor săi”.

În anul 401 convoacă Sinod la Efes pentru a curma neorânduielile din Biserica Asiei. Depune șase episcopi care fuseseră hirotoniți pe bani de Episcopul Antonin.

Aflând că în Fenicia încă se mai aduceau jertfe idolilor, dărâmă templele zeilor păgâni, trimițand „monahi înflăcărați de râvnă dumnezeiască”, „înarmându-i cu legile împărătești”.

Aflând că unii nomazi ce locuiesc în preajma Istrului, „însetează după mântuire” le-a trimis „bărbați râvnitori de lucrare apostolică”pe care mai apoi „i-a pus în fruntea lor”.

A combătut pe eretici. Deoarece arienii își propagau credința prin cântări de noapte, a organizat un ceremonial mai strălucitor, contrapunând acestor cântări, altele, ortodoxe, antrenând și mulțimea care purta cruci de argint cu lumânări în vârf. S-a împotrivit și ereziei marcioniților iar pe unii adepți ai lui Macedonie i-a convertit la ortodoxie, căci „purta în sufletul său mereu grija de Biserici”.

„Arătând zel deosebit în exercitarea misiunii sale a atras pre mulți atât dintre păgâni cât și dintre eretici.”

Datorită Sfântului Ioan Gură de Aur, Bisericile din întreg imperiul, oarecum separate din cauza problemei lui Paulin, au reluat comuniunea unele cu altele.

„Biserica înflorea din zi în zi.”

I.1.7 Coaliția împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur

Demersurile Sfântului Ioan Gură de Aur n-au fost apreciate tot timpul, ba din contră, acțiunile lui i-au câștigat, de multe ori, pe câți prieteni pe atâți mai înfocați dușmani. Invidia, lăcomia, slava deșartă, abuzul au fost mereu învederate și cei supuși viciilor acestora s-au făcut dușmanii lui Ioan. Ei au urzit mereu și până la final împotriva sa.

În rândul celor care n-au putut răbda biciul usturător al mustrării spre îndreptare s-a adăugat un grup de episcopi, dintre care unii s-au bucurat cândva de bunătatea Sfântului Ioan Gură de Aur; este vorba despre Acacuis de Bereea, Severian de Gabala, și Antioh al Ptolemaidei.

Acacius, episcop al Bereei, venind cândva la Constantinopol și fiind nemulțumit de condițiile șederii sale a pus acest fapt pe seama Sfântului Ioan Gură de Aur.

Severian de Gabala și Antioh al Ptolemaidei, sirieni de neam, au fost ajutați de Sfântul Ioan Gură de Aur să strângă fonduri pentru bisericile lor, la Constantinopol. Profitând de absența Sfântului Ioan Gură de Aur, plecat la Efes să hirotonească pe Heraclid Episcop, „au dezbinat Biserica”.

Acestora s-a alăturat și Episcopul Teofil al Alexandriei cel are s-a opus hirotonirii Sfântului Ioan ca Episcop. Aceștia au mai avut un conflict. Teofil prigonise în Egipt un grup de monahi, despre care auzise că Episcopul Ioan îi primise în comuniune. Întradevăr, venind plini de durere la Constantinopol, i-a găzduit și le-a dat cele necesare, însă n-a intrat în comuniune cu ei. După încercarea nereușită a Episcopului Ioan de a mijloci la Episcopul Teofil pentru ei, monahii s-au adresat curții imperiale care a dispus convocarea unui sinod pentru judecarea și depunerea lui Teofil.

În acest scop împăratul scrie pe un ton amenințător pretorului Nicolae din Alexandria (care se arătase favorabil lui Teofil datorită darurilor primite), cerându-i să-l trimită pe Teofil la Constantinopol în stare de condamnat. De asemenea trimite instrucțiuni scrise fiecărui episcop din toate eparhiile.

Mituind pe Nicolae, Teofil obține o amânare a plecării, timp în care se aprovizionează cu lucruri scumpe din Egipt și din India. Astfel, a intrat în Constantinopol „întocmai ca un cărăbuș încărcat cu murdărie, răspândind mirosul infect al invidiei”.

La Constantinopol, Teofil și-a continuat planul diabolic, gândindu-se cum să-l îndepărteze pe Episcopul Ioan nu numai din Biserică, ci chiar cum să-l priveze de viață .

„A mituit și a îndatorat cu mese bogate pe cei lacomi, a lingușit și a promis demnități înalte clericilor care erau înclinați să-l asculte.”

Împărăteasa Eudoxia și-a făcut aliați din toți inamicii Episcopului Ioan construind în cele mai mici amănunte scenariul nedreptății.

Pe locțiitorii papei Inocențiu, care veneau cu scrisori de condamnare a lui Teofil, i-a închis langă mare, într-un port din părțile Traciei, numit Athiron, acest fapt petrecându-se în secret și fără știrea împăratului. Pe clericii din partea locului care i s-au supus și i-au data ascultare i-a păstrat și „ținut în cinste la palat”, pe ceilalți „i-a exilat la Tesalonic”. Torturi, crime și amenințări i-au urmărit pe cei care erau de partea Episcopului Ioan.

I.1.8 Sinodul de la Stejar

Teofil devine din acuzat acuzator, sprijinit și de împărăteasa Eudoxia.

Într-o fază preliminară adunarea episcopilor a avut loc în mănăstirea lui Dorotei „un arhimandrit mare cu adevărat”, sub supravegherea generalilor Maxențiu, Diodor și a chestorului Achilinus.

Motivul adevărat al sinodului s-a vădit ca fiind acela al judecării pricinii împărătesei cu Episcopul Ioan al Constantinopolului, iar sinodali „nelegitim și necanonic s-au adunat”. Chemat să dea seama în Sinod prin doi foști preoți ai săi pe care i-a caterisit, Episcopul Ioan arată neconformitatea acestei situații cu normalitatea.

Episcopul Teofil a răspuns la rândul său despre prigonirea monahilor. La început a răspuns acuzându-i de erezie (origenism), „totuși s-a temut și a amuțit” căci grozăvenia celor făcute nu putea avea justificare. Monahii în cele din urmă au renunțat la acuzații, cerând doar redarea locuințelor.

Cerându-i-se să dea seama de conflictul cu împărăteasa Eudoxia, Episcopul Ioan a arătat că n-a adus nici o ocară Domnului Hristos, nevorbind cu nedreptate sau din răutate, ci după datorie, căci lui i se cere să facă acest lucru oricând este cazul.

Mai arată că nu se cuvine împărătesei să judece și să pedepsească pe episcop, cu atât mai mult cu cât judecă cu părtinire, fiind purtată de interese meschine și egoiste.

După acest episod Episcopul Ioan părăsește adunarea.

Episcopii lui Teofil se întrunesc la Stejar „în cartierul lui Rufin”.

Au fost chemați monahii împricinați, care nu numai că au renunțat la acuzații, dar și-au cerut și iertare. Urmare a acestui fapt, Episcopul Teofil intră din nou în comuniune cu ei și „cercetarea nedreptăților săvârșite în Scetis s-a anulat”.

Sfântul Ioan a fost chemat și el să răspundă învinuirilor mincinoase. Ep. Ioan răspunde că va veni să răspundă acuzațiilor dacă din adunarea judecătorilor vor fi scoși dușmanii săi vădiți, numindu-i pe : Teofil, Acacius, Severian și Antioh.

Drept răspuns, sinodul îl depune pe Episcopul Ioan, „nimic altceva invocând decât faptul că fiind chemat (la judecată) n-a dat curs chemării”.

„Atât de mare era ura lor” că susținând învinuirea de lezmajestate, „doreau să-l vadă ucis de sabie”.

I.1.9 Primul exil

Aflând poporul de condamnarea lui Ioan se opune și cere rejudecarea într-un sinod mai mare.

Încrezându-se în preoți, împăratul dă decret pentru exilarea Episcopului Ioan. Pentru a evita o revoltă a poporului venit să-l apere, a doua zi, la amiază, se predă pe ascuns grupului de ostași ce aveau însărcinarea de a-l duce în localitatea Praenetum din Bitinia.

Evenimente, precum un cutremur și spargerea unui obiect din dormitorul împărătesc, au fost interpretate ca semne rele de cei de la curte, care, presați

de poporul răzvrătit, trimit să-l readucă în scaun episcopal de la Constantinopol pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Ioan Gură de Aur se întoarce la Constantinopol, dar nu intră în oraș ci rămâne în suburbia împărătesei, aproape de Anapulum, și cere rejudecarea într-un sinod mai mare pentru a se arăta că pe nedrept i s-a luat episcopia. Din cauza glasurilor din popor care se ridicau din nou împotriva stăpânirii, Episcopul Ioan se vede constrâns de împrejurări să intre în cetate, fiind primit cu cântări și lumânări aprinse. Tot prin constrângere a intrat în biserică și, de pe scaunul episcopal, a rostit poporului „(cuvânt) de pace”.

Episcopul Teofil și episcopii egipteni au scăpat de mânia poporului prin fugă. Cele săvârșite la Stejar au fost declarate ilegale și s-a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să-și recapete episcopia de către adunarea a 60 de episcopi. Mitropoliții și episcopii din Siria, Capadocia, Pont și Frigia s-au adunat la Constantinopol și au reluat comuniunea cu Episcopul Ioan.

Perioada de liniște n-a durat mult căci intrigile dușmanilor s-au mișcat iarăși împotriva lui Ioan.

Spre sfârșitul anului 403 s-a inaugurat în apropierea bisericii o statuie a împărătesei Eudoxia, prilej cu care s-au organizat „spectacole populare”. Sfântul Ioan Gură de Aur a criticat aspru cele întâmplate atunci.

S-a pornit iarăși conflict între Episcopul Ioan și curte. Apropiindu-se Nașterea Domnului, împăratul n-a venit la Biserică și a declarat lui Ioan că nu intră în comuniune cu el, înainte de a se dezvinovăți de acuze. Văzând dușmanii că Episcopul Ioan este pregătit să se apere, „temându-se n-au îndrăznit să-l acuze”.

În Postul Paștelui din anul 404 Eudoxia a convocat un nou sinod format tot din persoane părtinitoare și deloc favorabile Episcopului Ioan. Sinodul hotărăște depunerea Episcopului Ioan fără a ține cont că făceau uz de un canon al arienilor, abrogat la Sinodul din Sardica.

Iată canonul în discuție:

„Dacă vreun episcop sau preot pe drept sau pe nedrept a fost caterisit, ar reveni la Biserica sa, fără asentimentul sinodului, unui astfel de episcop să nu i se dea posibilitatea de apărare și să fie îndepărtat definitiv din Biserică.”

Împăratul a trimis oamenii săi, care l-au scos pe Sfântul Ioan din biserică și l-au ținut un timp în platul episcopal.

Acacius, Antioh și cu cei din preajma lor, la fel ca evreii la procesul Mântuitorului, au hotărât: „Împărate (să cadă) pe capul nostru caterisirea lui Ioan”.

Episcopii din prejma Sfântului Ioan au rugat „cu lacrimi” pe împărat și împărăteasă să-l redea Bisericii, dar n-au fost ascultați.

Cu toate acestea, după cum se obișnuia de Paști, preoții fideli Episcopului Ioan, au adunat poporul în baia publică unde au făcut sfintele slujbe și au botezat pe cei catehizați.

Antioh, Anacius și Severian, care se temeau ca împăratul, văzând biserica goală, să nu descopere vicleniile și nelegiuirea înfăptuită împotriva Episcopului Ioan, au cerut șefului gărzii oameni ca să împrăștie mulțimea adunată. Prin urmare, clerici decăzuți, împreună cu 400 de lăncieri traci conduși de Lucius, au atacat pe credincioși și preoți, printre care unii înaintați în vârstă, i-au lovit cu bâtele, amestecând cu sânge apa pentru botez și au luat odoarele sfinte.

I.1.10 Al doilea exil

La 20 iunie 404, după Rusalii, Episcopul Ioan este exilat a doua oară.

Primind vestea că un grup de soldați este gata să-l scoată cu forța, pentru a evita o încăierare între soldați și popor, Episcopul Ioan și-a luat rămas bun de la cei pe care-i iubea și, prin spate, căci în față aștepta mulțimea credincioșilor, pe ascuns, s-a predat garnizoanei de soldați traci trimiși să-l ia în exil.

A fost îmbarcat într-o corabie cu destinația spre Bitinia, iar de aici, mergând ziua și noaptea, a fost lăsat într-un orășel pustiu din Armenia, numit Cucuzis. Aici a stat un an arătându-se adevărat părinte duhovnicesc. Aceasta a nemulțumit pe dușmani, care l-au mutat din nou, în Arabissos, supunându-l diferitelor torturi doar și-o „pierde viața”. Nici aici n-au fost mulțumiți să-l lase, ci au urzit la curte până ce au obținut un edict de la împărat pentru a fi mutat în alt loc, pustiu, d in regiunea Tzaniler, pe țărmul Mării Pontului – Pityum. Timp de trei luni a înfruntat condițiile greu de suportat ale drumului și neomenia gărzilor care primeau spor de plată pentru a-i face drumul și mai anevoios:

„Soldații prefectului pretorilor, care-l conduceau, l-au grăbit mult pe cale zicând că au porunci în acest sens și (gândind) că dacă moare pe drum, se vor învrednici de grade mai mari (…) numai de un lucru se îngrijea: să-l răpună pe Ioan. Așa se face că nu-i păsa dacă era ploaie, el pornea pe drum șiroindu-i apa pe spate și pe piept. Arșița foarte mare a soarelui îi făcea plăcere, știind că ea vatămă capul fericitului, chel ca și al lui Elisei (…) timp de trei luni a străbătut sfântul acel drum greu, dar a rămas strălucitor întocmai ca un astru, părând (în același timp) trupul său firav întocmai unui măr a cărui ramuri se înroșesc la extremități din cauza (căldurii) soarelui”

Ajuns la Comana, i s-a arătat în vis Episcopul martir al acelor locuri, Sfântul Vasilisc, vestindu-i mutarea la cele veșnice. Ostașii nu i-au ascultat rugămintea de a mai rămâne câteva ore în acel loc. Plecând, însă, o ploaie mare i-a întors din drum.

Ultimele clipe ale vieții sale sunt frumos descrise de Paladie:

„a căutat hainele cele strălucitoare, demne de viața (dusă de el) și dezbrăcându-le pe cele de pe el, le-a îmbrăcat, fără să mănânce, apoi a schimbat încălțămintea, iar lucrurile (care au rămas) le-a împărțit celor de față. Și împărtășindu-se cu Sfintele Taine, a făcut ultima rugăciune înaintea celor prezenți (…) apoi (…) și-a întins picioarele, care atât de frumos alergaseră pentru mântuirea celor ce se pocăiseră și spre mustrarea celor care au cultivat din belșug păcatul”

A murit în ziua de 14 septembrie 407. Ultimele cuvinte ale sale au fost:

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate”

Atunci:

„A fost de față mare mulțime de fecioare și de asceți care purtau mărturia unei vieți sfinte, din Siria, Cilicia, Pont și Armenia; părea că cei mai mulți veniseră în urma unui semn.”

A fost înmormântat în același loc unde a fost înmormântat și Sfântul Vasilisc.

Nedreptățile săvârșite au fost condamnate de episcopi și numele său a fost scris în diptice.

Sfintele sale moaște au fost aduse cu mare cinste și așezate în Biserica Sfinții Apostoli, la Constantinopol, în anul 438,de către împăratul Teodosie al-II-lea, care, plecându-și capul pe raclă, s-a rugat pentru iertarea păcatelor părinților săi.

Este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe data de 13 noiembrie, cu toate că a murit pe 14 septembrie, data fiind mutată pentru aceea că pe 14 septembrie cinstim praznicul Înălțării Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci.

Îl cinstim de asemenea pe data de 30 ianuarie, când prăznuim pe Sfinții Trei Ierarhi. <<Posteritatea creștină, în urma unei descoperiri lui Ioan al Euhaitei, în care Ierarhii îl încredințau: „Nevoința noastră a fost și cât ne-am aflat pe lume și după ce ne-am repausat, ca să împăcam și să aducem lumea la unire”, i-a unit într-o unică sărbătoare, pentru că au oferit prin gândirea, cuvântul și viața lor un model de unitate în credință Bisericii, un imn închinat Treimii, una și nedespărțită.>>

I.1.11 Încheiere la viața Sfântului Ioan Gură de Aur

„Hristos ne-a lăsat pe pământ ca să răspândim lumină (…) ca să fim aluatul (…) ca să fim adulți printre copii, duhovnicești printre cei trupești, semințe care să aducă multe roade. Faptele înlocuiesc cu mult folos cuvintele. N-ar mai exista păgâni dacă noi ne-am comporta ca niște adevărați creștini.”

Un preot trebuie să fie un adevărat creștin și un adevărat creștin nu dă seama decât singurului Judecător, Mântuitorului.

Ne-am oprit asupra vieții Sfântului Ioan Gură de Aur ca fiind model de preoție, alături de alte modele și de Modelul suprem, Mântuitorul Iisus Hristos. Asupra acestor modele nu ne-am oprit, ci doar le-am amintit, subiectul temei fiind – preoția la Sfântul Ioan Gură de Aur – dar nu se poate să nu le amintim, căci Sfântul Ioan Gură de Aur n-a fost nici primul și nici ultimul, dar trebuie alături de toate celelalte modele, să ne fie prilej de îmbărbătare în purcederea urmării exemplare a preoției.

El însuși recunoscându-se nevrednic, n-a acceptat această slujire fără ca mai înainte să se îmbărbăteze, în sensul în care a reflectat asupra greutăților iar nu avantajelor și s-a hotărât a fi păstor bun, pregătindu-se pentru lupta ce urma să o dea.

Odată ce a fost acceptată această slujire n-a lăsat nici o piedică să stea în calea adevăratei urmări a preoției, fără frică, asemenea Înaintemergătorului, strigându-i reginei faptele nedrepte, supunându-se judecăților asemenea Mântuitorului și continuând să lucreze preoția în cinste, asemenea Apostolilor.

Autoritatea sa n-a folosit-o decât în cele ce priveau Biserica și s-a supus judecăților ca un cunoscător al Sfintei Evanghelii și următor al ei:

„Supuneți-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omenești, fie împăratului, ca înalt stăpânitor,

Fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimiși de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele și spre lauda făcătorilor de bine;

Căci așa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre bune, să închideți gura oamenilor fără minte și fără cunoștință.

Trăiți ca oamenii liberi dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu.” (1 Petru 2, 13-16)

A suferit prigonire și a îndurat batjocuri, dar a slujit mereu adunării credincioșilor, chiar dacă aceasta, uneori, a însemnat să îndure alte prigoniri și batjocuri (spre exemplu vezi episodul întoarcerii din primul exil), făcându-se și prin aceasta următor al Sfintei Evanghelii:

„De aceea toate le rabd pentru cei aleși, ca și ei să aibă parte de mântuirea care este întru Hristos Iisus și de slava veșnică” (II Tim. 2, 10).

Și ca o cunună a întregii trăiri duhovnicești, în ultimele clipe ale vieții, după un lung drum martiric, care i-a grăbit moartea, mulțumește lui Dumnezeu „…pentru toate”.

Astfel, nu putem vorbi despre preoția la Sfântul Ioan Gură de Aur fără a lua în considerare și modelul de preoție pe care Sfântul Ioan Gură de Aur l-a întruchipat.

I.2 Opera Sfântului Ioan Gură de Aur

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur este vastă, ea ocupând 18 volume în ediția Migne.

O clasificare a operei o face Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman. Pe aceasta am preluat-o și în lucrarea de față.

Opera se împarte în:

Omilii asupra Sfintei Scripturi:

– asupra cărților Vechiului Testament:

Omilii la Geneză;

Omilii asupra Anei, mama lui Samuil;

Omilii asupra lui David și Saul;

Omilii asupra Psalmilor;

Omilii asupra obscurității profețiilor;

Omilii la Isaia.

– asupra cărților Noului Testament:

Omilii la Matei;

Omilii despre săracul Lazăr;

Omilii la Ioan;

Omilii la Faptele Apostolilor;

Omilii asupra Scrisorilor Sfântului Apostol Pavel.

b) Opere dogmatico – polemice:

Contra anomilor;

Contra iudeilor;

Despre înviere;

Cuvântări sau predici la sărbătorile mari al Mântuitorului;

Cuvântări morale cu bază biblică;

Cuvântări ocazionale.

c)Apologetice:

Contra lui Iulian și a păgânilor;

Despre Sfântul Vavila;

Micul Tratat: Că Hristos este Dumnezeu.

d) Ascetice:

Către Teodor cel căzut;

Despre pocăință;

Contra adversarilor vieții monahale;

Comparația între un rege și un monah;

Către Stagir;

Despre feciorie.

e) Educative – morale:

Despre slava deșartă;

Către o tânără văduvă;

Despre nerepetarea căsătoriei;

Nimeni nu e vătămat decât de sine însuși;

Către cei ce sunt scandalizați din cauza nenorocirilor;

Contra celor care au fecioare subintroduse;

Femeile diaconițe nu trebuie să locuiască cu bărbații;

Despre preoție.

f) Corespondența:

Cuprinde 236 scrisori, cele mai multe din timpul celui de-al doilea exil (404-407); au caracter istoric, consolator, de recomandare și familiar.

Opera sa este o perlă a literaturii patristice. Ea a fost apreciată și de

literații celebri, cum ar fi cazul lui Villemain și Fenelon.

„El a fost cel mai mare artist al cuvântului din vremea sa, cel mai strălucit predicator pe care l-a produs Biserica primelor veacuri.”

Având în vedere profunzimea duhovnicească a operei sale, logica și precizia, bogăția de sensuri autentic creștine ale scriiturii sale, constatăm că pe bună dreptate s-a spus că „aprecierea Sfântului Chrisostom ca orator ar putea-o face un alt Chisostom”.

CAPITOLUL II. TRATATUL DESPRE PREOȚIE

Asupra cerințelor preoției și calităților preotului, Sfântul Ioan Gură de Aur se apleacă cu mai multă insistență în celebrul său „tratat despre preoție”.

În fapt, acest tratat se încheagă în urma discuției cu prietenul Vasile, „trădat” și păcălit să accepte hirotonia. Sfântul Ioan Gură de Aur însuși, fugind de această însărcinare, se disculpă în fața prietenului păcălit și, printr-un discurs magistral, evidențiază că preoția nu este doar o simplă slujbă, ci o responsabilitate în fața lui Dumnezeu, și, preotul, mai mult decât toți, plătește orice greșeală. De aceea preoția nu trebuie luată de cei nevrednici și, dacă cineva a primit această taină, trebuie să răspundă așteptărilor până la capăt și indiferent de orice greutăți ar întâmpina.

Preoția este dovada iubirii lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, folosindu-se de dialogul purtat de Mântuitorul cu Petru. „Mă iubești Petre?” apare mai mult ca un pretext decât ca o întrebare, un pretext de a-i încredința una dintre cele mai dificile sarcini și anume aceea de a îngriji de turmă „de mulțimea celor ce au nevoie” de sprijin și de îndreptare, de dragoste și de îndrumare. Dragostea pe care o propune Mântuitorul nu este una egoistă, ea cere sacrificiu. Mântuitorul însuși dă dovada sacrificiului suprem, prin Întruparea și Moartea pe cruce. După Înviere, iarăși, nu urmărește vreo răzbunare, ci poartă tot grija „turmei”, se îngrijește să-i rânduiască păstor bun, păstor care să n-o părăsească la primejdie. Ori, evidențiază Sfântul Ioan Gură de Aur, preotul trebuie să fie acest păstor bun care să se sacrifice pentru turma încredințată..

Slujirea preoțească este una măreață și cere oameni înțelepți și credincioși, spre a o îndeplini. Acești oameni sunt rari, greu de găsit, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, citând întrebarea Mântuitorului „Cine este oare sluga credincioasă și înțeleaptă pe care o va pune domnul său peste casa lui?” (Mt. 24, 45) și, deci, slujirea preoțească apare cu atât mai prețioasă. Răsplata acestei slujbe este și ea una pe măsură „peste toate averile sale o va pune” (Mt. 24, 27), căci nu este prinos mai valoros adus lui Dumnezeu decât rodul strădaniei preotului ca cei din „turmă” să se mântuiască și prin acțiunea ce o desfășoară, preotul, este mai prețios decât toate comorile.

Slujirea preoției este mai mare decât celelalte slujiri căci, atât eforturile ascetice cât și activitățile caritabile, deși sunt incluse în slujirea preoțească, sunt mai mici decât acestea și pot fi îndeplinite de orice credincios care-și propune acest lucru. Nu orice credincios, însă, poate sta în fruntea Bisericii. Preoția înseamnă purtarea de grijă a atâtor suflete și preotul este responsabil pentru fiecare dintre aceste suflete în fața lui Dumnezeu; pentru aceea preotul trebuie să strălucească prin calitățile sale morale și spirituale, un criteriu al alegerii sale pentru această slujire fiind deosebirea dintre el și credincioși în virtute. Primejdia asumării unei astfel de misiuni se arată în aceea că o eventuală pagubă adusă turmei lui Dumnezeu nu se resimte în buget, ci în păgubirea propriului suflet.

Slujirea preoției are nevoie de un suflet mare și minunat. Preotul are de luptat cu forțe mult mai mari decât fiare sălbatice și furi. Primind această slujire se angajează să lupte într-un război ce va dura toată viața sa, cu diavolii cei vicleni, care nu au altă armă decât firea lor și cu slăbiciunile cele trupești. Rapacitatea acestor dușmani este de nedescris, ei nu se mulțumesc doar cu prada ci urmăresc pe păstor și-l atacă până ce-l înving sau cad ei învinși.

Apoi, preotul este chemat spre o slujire dificilă, și anume aceea de vindeca bolile sufletului. Aceste boli sunt greu de vindecat și cu dificultate se înțelege motivul declanșării lor, căci „nimeni dintre oameni nu cunoaște cele ale omului, înafară de duhul omului care este în el”(I Cor. 2, 11). Vindecarea acestor boli este anevoioasă pentru că nu se poate face o vindecare cu de-a sila; vindecarea sufletului necesită conlucrarea dintre păstor și păstorit „că nu avem stăpânire peste credința voastră, ci suntem împreună lucrători la bucuria voastră” (2 Cor. 1, 24).

„Dumnezeu nu încununează pe cei ce se depărtează cu sila de rău, ci pe cei care se depărtează de bună – voie”.

Se poate ca încercarea preotului de a tămădui un suflet să ajungă pricina unei boli mai grele dacă bolnavul – “stăpân pe voia lui” – se zbate când este legat, înrăutățindu-și astfel mai mult boala.

Preoția este plină de greutăți și primejdii. Chemat să tămăduiască, preotul trebuie mai întâi să înlăture cauza bolii. Nu poate face aceasta însă oricum, căci pedepsind păcatul prea aspru, chiar dacă acest păcat nu este deloc unul neînsemnat, poate arunca bolnavul în deznădejde. De aceea preotul are nevoie de multă dibăcie, ca, privind boala sufletului din toate unghiurile, să găsească soluția cea mai potrivită pentru tămăduire, ca bolnavul nici să nu ajungă nepăsător față de infirmitatea sa, nici să nu înțeleagă această infirmitate ca fiind de nevindecat.

Păstorul “întinde folosul strădaniei sale la tot poporul”, îngrijindu-se de mântuirea sufletului său și a păstoriților săi. Unii dintre aceștia se abat de la dreapta credință și păstorul este chemat să-i aducă la calea cea bună. Pentru acest demers desfășoară un proces îndelungat de stăruințe, muncă, răbdare și rugăciune, pentru ca Domnul să-i lumineze. Mai mult chiar, pe tot parcursul desfășurării acestui proces, păstorul însuși trebuie să se ferească să cadă în deznădejde. El este chemat să depășească toate primejdiile și să se depășească prin iubirea și totala dăruire față de semeni.

“Deci, pe bună dreptate a spus Domnul că grija de turma Lui este un semn al iubiri față de El.”

Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția ca cel care nu este în stare să îndeplinească această slujire să fugă de ea, chiar dacă ar fi unii care-l cred potrivit. “Trebuie să aibă mărturie bună de la cei dinafară” (I Tim. 3, 7). Nu însemnă că trebuie să ne mulțumim numai cu părerea mulțimii, căci părerea mulțimii poate fi greșită, ci trebuie adăugate și celelalte însușiri, trebuie mai înainte cercetate viața și sufletul. Un alt criteriu de alegere a preotului, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este dragostea: “Întru aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, daca vă veți iubi unii pe alții” (Ioan 3, 35).

Cel hirotonit trebuie să se ferească să aducă ocară celor ce l-au ales. Cea mai mare cinste, însă, pe care acesta o poate aduce acestora, este ascultarea de Dumnezeu și o purtare conformă cu așteptările lui Dumnezeu de la noi.

Nu trebuie să înțelegem, ne atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur, refuzul hirotoniei ca pe o forma de mândrie, căci această considerație trădează un gând nepotrivit după care slujirea preoțească ar fi o slujbă fără valoare.

Preoția este un lucru înfricoșător. Se săvârșește pe pământ, dar are rânduiala cetelor cerești. Slujirea aceasta a rânduit-o Mângâietorul, astfel încât, încă aflandu-se în trup, preotul trebuie să fie atat de curat, ca și cum „ar sta chiar în cer”. Preoția Vechiului Testament era înfricoșătoare , dar noua preoție este mult mai înfricoșătoare, mai covârșitoare și mai înaltă datorită prezenței harului:

„Legea veche cu toată slava ei era fără de slavă, față de legea nouă, din pricina slavei covârșitoare a acesteia”(2 Cor. 3, 10).

De aceea atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur: „Mai socotești, oare, că mai ești printre oameni și că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă…?”

Responsabilitatea ce decurge din aceasta slujire si strălucirea acestei slujiri îl cutremură pe Sfântul Ioan Gură de Aur și-l face să exclame:

„Preotul stă în fața Sfintei Mese (…) se roagă vreme îndelungată, nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturor și a le face mai strălucitoare decât argintul înroșit în foc.

Cine poate deci disprețui această înfricoșătoare slujbă? Numai un nebun sau un ieșit din minți!”.

Mari sunt puterea și cinstea preoților. Prin preoți se săvârșește sfânta jertfă și alte slujbe cu nimic mai puțin importante pentru mântuirea omului, prin preoți se administrează cele cerești si preoții au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, fiindcă a zis „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer” (Mt. 18, 18) . Spune Sfântul Ioan:<< „Tatăl a dat toată judecata Fiului”(Ioan 5, 22). Văd însă că toată această putere a fost încredințată de Fiul preoților.>>

Preoții sunt slujitorii celor mai mari Daruri ale lui Dumnezeu și a celui mai mare dar făcut nouă de Dumnezeu prin Jertfa Fiului, mântuirea sufletului. Darul hirotoniei face posibilă transmiterea celorlalte Daruri, prin care, cel care se naște în Hristos și se îmbracă în Hristos, se salvează de focul gheenei. Dacă părinții ne-au născut din sânge și din voința trupului (Ioan 1, 13) preoții ne sunt pricinuitorii nașterii din nou, ai eliberării sufletului de sub robia păcatului, a degradării și a morții și sunt pricinuitorii înfierii noastre după har de către Dumnezeu. Mai mult, dacă părinții noștri ne-au născut pentru viata aceasta, preoții ne nasc pentru viata viitoare și nu numai atât, dar au primit de la Tatăl nostru Cel Ceresc puterea și autoritatea de a șterge orice păcat și necurăție din viața noastră atât cât viața noastră se află și rămâne sub puterea, pecetea, harului. Au primit puterea minunată de a ne împăca cu Dumnezeu.

Ne atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur că preotul nu este un simplu funcționar, ci, într-adevăr, odată cu primirea Sfintei Taine a Hirotoniei, preotul primește puterea de a vindeca sufletul și trupul și de a-l reconcilia pe om cu Dumnezeu.

De aceea, ca să nu greșească, preoții trebuie să fie oameni pricepuți și cu mintea foarte ascuțită.

Și Pavel se temea când se uita la măreția preoției, ne atenționează Sfântul Ioan Gură de Aur; cu atât mai mult trebuie să se teama un candidat oarecare.

„Nimeni n-a iubit pe Hristos mai mult decât Pavel, nimeni n-a arătat o râvnă mai mare ca el, nimeni n-a fost învrednicit cu mai mult har, totuși, după atâtea daruri, se temea încă și tremura de aceasta dregătorie…”.

Dar, ne atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur, Pavel nu urmarea folosul său, ci urmarea folosul credincioșilor:

„Cine este slab și eu să nu fiu slab? Cine se smintește și eu să nu ard?”(2 Cor 11, 29).

Multe păcate săvârșește un om care se face preot, dacă nu-i foarte destoinic. Căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu se angajează un om nepriceput cârmaci la o corabie plină cu mărfuri prețioase și transportând o mulțime mare de oameni, de teamă să n-o scufunde și să piardă și oamenii și marfa. De aceea, „pentru a fi preot e nevoire de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu, de purtări bune, de viață curată, de virtute mai mare decât cea omenească”.

Preotul poate fi ușor cuprins de slava deșartă și de păcatele născute din ea:

„mânia, tristețea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, fățărnicia, uneltirea, pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău, bucuria și mulțumirea sufletească pricinuite de cusururile și greșelile celorlalți slujitori, mâhnirea pricinuită de bunăstarea altora, dragostea de a fi lăudat, dorința după posturi de cinste (…) predicile rostite spre a fi pe placul credincioșilor, lingușelile slugarnice, dezmierdările josnice, disprețuirea săracilor, lingușirea bogaților, onorurile nemeritate, hatarurile vătămătoare, (…) frica servilă, (…) lipsa de îndrăznire, smerenie mare de ochii lumii, (…) dojenirea și mustrarea peste măsură a celor smeriți,dar față de cei puternici nici îndrăznirea de a deschide buzele.”

Dar nu preoția este de vină, ci trândăvia noastră, cum nici cuțitul nu-i vinovat de vărsarea de sânge sau vinul de beție. Noi singuri murdărim, atât cât ține de noi, cu întinăciune. Un preot, însă, nu se pierde doar pe sine ci și pe credincioșii încredințați spre păstorire.

De aceea atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur, ca alegerile și numirile întâistătătorilor Bisericii să se facă cu chibzuială iar nu întâmplător, ca Biserica să nu cunoască tulburări nefirești.

„Capul Bisericii trebuie să fie înainte de toate foarte puternic ca să poată ocârmui și pune în bună orânduială duhurile cele rele…”.

O altă calitate pe care trebuie să o aibă preotul este, după Sfântul Ioan Gură de Aur, aceea de a nu-i fi fost sufletul cuprins de dorința de a dobândi această slujire și „dregătorie”, pentru ca, dobândindu-o, să nu fie robit cu totul de dorința de a o păstra și să îndure felurite umilințe ca să nu o piardă. Deci candidatului la preoție i se cere integritate, pentru a nu lăsa lipsurile sale să lipsească preoția de imaginea bună pe care o merită. De aceea îndemna Sfântul Ioan Gură de Aur pe cel ce se simte vinovat de vreun păcat vrednic de caterisire să nu aștepte să-l judece alții ci să părăsească singur această slujire, căci de nu va face aceasta își va atrage asupra sa un alt păcat, și mai grav, și, mai mult, urgia lui Dumnezeu, pe când recunoscându-și greșeala și lipsind Biserica de tulburări și dezbinări își atrage mila lui Dumnezeu. Prin urmare, preoția nu trebuie râvnită din dorința de putere și stăpânire.

„Omul care n-a dorit să se împodobească cu această cinste nici nu se teme că o va pierde; iar odată ce nu se teme poate săvârși orice faptă, cu libertatea ce se cuvine unor creștini. Dimpotrivă, dacă se teme și tremură (…), atunci suferă o amară robie…”.

De aceea:

„preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor, să aibă ochii în patru, pentru că el trăiește nu doar pentru el, ci și pentru o atât de mare mulțime de oameni” și, mai presus de toate, să nu fie trândav și să aibă un suflet mare și foarte puternic. Preotul, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este chemat să sufere felurite chinuri:

„îndură ocara, asuprirea, cuvintele grele, zeflemelele de la cei mai mici, mustrările nedrepte și nemeritate și din partea superiorilor și din partea inferiorilor”.

De aceea ne atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur, preotul nu trebuie să se mânie, căci mult rău poate aduce Bisericii, și-l aseamănă pe un astfel de preot cu:

„o fiară sălbatică, hărțuită din toate părțile de mii de oameni…”.

căci „nimic nu tulbură curăția minții și limpezimea judecății ca mânia fără socoteală, care izbucnește cu multă furie…”.

„Mânia pierde și pe cei înțelepți” (Pilde 15, 1).

Pe aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur o prezintă ca o patimă, căci cel ce suferă de mânie, chiar dacă primește mustrări pentru aceasta, îndură totul cu ușurință „numai și numai să-și împlinească această plăcere a sufletului” care „îl face pe om să păcătuiască mereu și pe degeaba…”.

Si apoi preotul trebuie să fie în toate model credincioșilor săi și strădania lui trebuie să fie permanentă și constantă, pentru că nici cel mai mic păcat al preotului nu poate fi ascuns. Preotul nu are intimitate și nu se poate ascunde. De aceea, atrage din nou atenția Sfântul Ioan Gură de Aur „… frumusețea sufletului preotului (trebuie) să strălucească în toate împrejurările din viața lui…”, căci, dacă preotul săvârșește fie un păcat cât de mic, duce la pierzanie pe mulți și, fiindcă vine dinspre preot, păcatul pare mult mai mare:

„Toți măsoară păcatul nu cu mărimea păcatului săvârșit ci cu dregătoria celui care săvârșește păcatul.”

„De aceea preotul trebuie să se întărească (…) cu zel mare și neîntreruptă supraveghere a vieții.”

Astfel, dacă cel mai mic păcat se vădește în viața preotului:

„Cum este firesc, că e om și el și călătorește pe oceanul cel mult înșelător al acestei vieți, nu-i mai sunt de folos celelalte fapte bune ca să-l poată scăpa de gurile acuzatorilor, ci acel mic păcat le pune în umbră pe toate.”

Prin urmare, pentru preoție trebuie să se aleagă suflete atât de tari și rezistente pe cât a făcut harul lui Dumnezeu de rezistente trupurile celor trei tineri din Babilon, aruncați în foc și care au supraviețuit, cu ajutorul lui Dumnezeu, acelei torturi fără să fi fost în vreun fel vătămați, căci preotul „… trebuie să se uite mereu în jurul său…” fiindcă „… toți stau în jurul lui gata să-l doboare…”.

Astfel, de unde când era puternic toți stăteau în jur și-l sprijineau, la cea mai mică slăbiciune „… se pregătesc cu înverșunare să-l alunge din scaun…” cu mai multă asprime decât ar fi tratat un tiran.

„Și după cum tiranul se teme de garda sa personală, tot așa întâistătătorul Bisericii tremură de frica celor de lângă el…”.

De aceea trebuie îndepărtată din sufletul preotului dorința de putere, căci aceasta-l istovește și nu-și mai îndeplinește cum ar trebui slujirea pentru care a fost chemat ; nu este nicidecum conformă cu cerințele preoției.

Dar preotul nu are doar îndatoriri duhovnicești , el are și multe îndatoriri sociale. Pentru aceasta nu trebuie să fie iubitor de arginți, trebuie să aibă multă răbdare, să fie un bun gospodar, să manifeste dragoste față de toți și înțelegerea tuturor, să nu se lase doborât de nimic, să manifeste foarte mult zel și să aibă înțelepciune în a îndruma și îndrepta.

Dar nici simplul fapt că nu a alergat după această demnitate și slujire nu-l scapă pe preot de a da seamă în fața lui Dumnezeu:

„Că omul care a fost cinstit cu o funcție înaltă, nu trebuie să se servească de înălțimea funcției sale pentru a-și scuza păcatele…”

Iar omul care păcătuiește doar fiindcă i s-a oferit o funcție înaltă „nu face altceva decât să arate că iubirea pe care i-a arătat-o Dumnezeu e de vină că păcătuiește”.

Cel hirotonit fără voie are tovarăși de pedeapsă pentru nevrednicia sa pe cei ce l-au ales; dacă episcopul, pentru o persoană hirotonită cu nevrednicie, s-ar fi lăsat înșelat de părerile mulțimii, nici așa nu rămâne nepedepsit, dar primește o pedeapsă mai mică decât cel hirotonit.

„Sau poate că te credeai slab și nepotrivit pentru preoție când nu te chema nimeni…?” rezumă tăios Sfântul Ioan Gură de Aur, dar atrage din nou atenția că un preot hirotonit fără calitățile necesare acestei slujiri își atrage pedeapsa:

„chinul și focul cel nestins”.

Preoția, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă a îngriji de însuși trupul lui Iisus Hristos (Col. 1, 24) – Biserica = trupul lui Hristos,

„Și trebuie ca cel căruia i s-a încredințat trupul lui Hristos să se nevoiască să-l țină în bunăstare și într-o frumusețe nemeșteșugită…” să fie atent ca nimic să nu strice „frumusețea și buna – cuviința lui.”

Si pentru a nu aduce vreun prejudiciu trupului lui Hristos, Biserica, preotul trebuie să mai îndeplinească o condiție importantă, și anume să dea fiecărui suflet leacul potrivit. Dar pentru a fi capabil să facă acestea el trebuie să depășească cu mult virtutea omenească și să nu înceteze niciodată să lupte cu puterile cele nevăzute. În această luptă cruntă preotul se vede dezarmat, dar nu, ne atrage Sfântul Ioan Gură de Aur atenția, el are arme și încă foarte puternice în exemplul propriu și-n învățătura cu cuvântul, predica.

„Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate cele câte ne ajută la însănătoșirea sufletului.”

„De aceea trebuie să ne dăm toată silința să facem să locuiască din belșug în noi cuvântul lui Hristos” (Col. 3, 16).

Predica îi folosește preotului nu numai pentru vindecare și îngrijire de credincioși, dar și pentru a lupta împotriva diverselor rătăciri și erezii. Pentru aceasta se cer preotului discernământ, cunoașterea tuturor rătăcirilor și tuturor leacurilor împotriva lor și statornicia în învățătura cea adevărată, fiecare dintre aceste rătăciri punând constitui pericol și pentru preot:

„Mare este primejdia în lupta cu acești eretici.”

„… dacă nu vei lupta cu curaj și bine pregătit, vei pleca de pe câmpul de bătălie cu mii și mii de răni.”

De aceea „preotul trebuie să facă totul ca să dobândească această putere, puterea de a predica”.

Prin urmare, de cel mai mare folos preotului îi este știința (2 Cor. 1, 6), iar nu o retorică care impresionează prin tehnică, ci predica încărcată de cunoaștere: „să nu fie neiscusit în cunoașterea dogmelor”. Cuvintele trebuie să aibă tărie, o tărie izvorîtă din dragostea pentru Hristos, din conștiința misiunii și din iubirea față de cei cărora li se adresează, fiindcă predica trebuie să folosească pentru „combaterea învățăturilor celor greșite și pentru întărirea celor drepte”;ele „îndreptează și întocmesc Biserica (în sensul de comunitate)”.

Și, atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă preotul nu-i priceput să combată pe eretici, atunci poporul care-l vede înfrânt de aceștia „nu pun înfrângerea lui pe seama neștiinței lui, ci pe seama șubrezeniei învățăturii” și atunci:

„Cât prăpăd și cât foc se adună pe ticălosul cap al acelui dascăl…”

De aceea preotul trebuie să muncească neîntrerupt „… pentru că nu te naști cu talent oratoric, ci îl dobândești prin studiu…” și, atrage din nou atenția Sfântul Ioan Gură de Aur, un predicator bun trebuie să muncească mult mai mult și constant deoarece se așteaptă mai mult de la el decât de la un predicator mai slab, pe care nimeni nu-l ține de rău dacă vorbește prost. Aceasta nu înseamnă că preotul trebuie să plece urechea la toate criticile sau la toate laudele, ci cu discernământ să caute adevărul în cuvintele tuturor. De aceea el însuși trebuie să fie foarte echilibrat psihic și moral.

Predicatorul trebuie să placă în primul rând lui Dumnezeu. Dacă este lăudat de ascultători, să nu respingă laudele lor; dacă nu-i lăudat, să nu le-o ceară, nici să se mâhnească. Îi este lui destulă mângâiere pentru osteneala lui, mai mare decât toate, gândul că și-a alcătuit și și-a întocmit predica spre plăcerea lui Dumnezeu. „Preotul trebuie însă să rămână mereu în slujba credincioșilor.”

Preoții vor da seamă și de păcatele credincioșilor lor, după cum atrage atenția și Sfântul Apostol Pavel: „Ascultați de mai – marii voștri și supuneți-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele” (Evr. 13, 17); de aceea cu atât mai atent trebuie să fie preotul care are atâtea suflete sub oblăduire. Astfel, preoții au și nevoie de mai multă luare – aminte decât monahii.

„Sufletul preotului trebuie să fie mai curat însuși decât razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată și ca să poată spune: „Iată, de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20)”.

Iar dacă monahii, ca să poată cât este omenește posibil, să se apropie de Dumnezeu cu îndrăznire și curăție desăvârșită, au parte de retragere, liniște și adăpost, preotul căruia i se cere să se apropie de Dumnezeu cu îndrăzneală și curăție, să săvârșească Sfânta Taină a Euharistiei, să se împărtășească la fiecare Sfântă Liturghie, este supus la mai mari ispite fără a avea vreun adăpost de acestea și fără a avea parte de liniște de multe ori.

Acestea, ne încredințează Sfântul Ioan Gură de Aur: „îl pot ușor murdări, dacă nu-și ferește sufletul printr-o neîncetată priveghere și dacă nu folosește mai multă tărie sufletească…”.

Prin urmare monahul se bucură de mai multă ușurință în îndeplinirea activității sale decât întâistătătorul Bisericii.

„…monahul (…) dacă îi trece cumva prin minte vreun gând necurat, închipuirea lui este săracă și poate stinge îndată gândul cel necurat, că nu vede nimic în jurul lui care să-i mărească flacăra.”

Mai mult, preotului i s-a încredințat apărarea întregii lumi și alte lucruri înfricoșătoare precum invocarea Duhului Sfânt, săvârșirea Sfintei Euharistii etc.

„… ca și cum ar fi tatăl tuturor oamenilor, așa se apropie preotul de Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze tulburările și cerând, atât în rugăciunile din casă, cât și în rugăciunile din biserică, pace, an îmbelșugat, izbăvire…”. Și „unde-l vom pune pe preot când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârșește înfricoșătoarea jertfă și când atinge necontenit pe Stăpânul obștesc al tuturor? Cât de mare curăție, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândește-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rostește acele cuvinte?”

De aceea, prin aceasta aflăm o nouă calitate care se cere preotului, preotul: „Trebuie să cunoască viața în întregul ei tot atât de bine ca și mirenii, dar să fie desfăcut de viața tot atât de mult ca și monahii, care trăiesc în munți”.

Pe preot trebuie să se poată baza, preotul trebuie să fie destoinic în toate și să aibă un suflet stașnic care să folosească celorlalți:

„la ce ne ajută într-adevăr puterea trupului, ca să nu fim obraznici, certăreți, mânioși, ci treji, cumpătați, cuviincioși…”

Prin urmare, nu monahul ci preotul care îndrumează bine pe credincioși dă dovadă de răbdare, iar dacă monahul le face și pe cele ale preotului „merită să fie lăudat și admirat de toți”.

O altă calitate care i se cere preotului este să fie prevăzător, să facă totul pentru a înlătura orice bănuială:

„Trebuie (…) nu numai să smulgem și să împiedicăm zvonurile rele, care încep să se înfiripe, dar chiar să prevedem de unde s-ar putea ivi…”.

Să te mântuiești pe tine singur nu-i mare lucru, oricine trebuie să aibă în vedere și mântuirea aproapelui, ne atrage Sfântul Ioan Gură de Aur atenția. Preotul are însă în vedere mântuirea unei mulțimi de oameni, de aceea puterile sale trebuie să fie sporite. Prin urmare și păcatele preoților, cu mult mai cumplit sunt pedepsite decât păcatele mirenilor, fiindcă păcatele preotului afectează mulțimea credincioșilor.

Iar ispitele preotului, atacurile neîntrerupte din partea oștilor diavolești, îngreunează și mai mult viața și misiunea preotului, căutând parcă înfrângerea prin epuizare, dacă nu-l distrug prin patimi și slăbiciuni.

II.1 Considerații

Această lucrare a Sfântului Ioan Gură de Aur, este pentru un candidat la preoție edificatoare în ceea ce privește responsabilitățile asumării slujirii preoției și vieții conforme cu această slujire.

Această lucrare nu ni se prezintă ca un simplu tratat, deși numele acesta ar sugera; ea este mult mai mult, este o descriere a condiției preotului care străbate timpurile, fiind actuală până în zilele noastre. Ni se face un rezumat al condiției umane și al luptei pe care omul o duce cu păcatul în scopul îndumnezeirii sale.

Privind perspectiva ce o dă Sfântul Ioan Gură de Aur asupra condiției umane, înțelegem nevoia sau necesitatea impetuoasă a turmei de a avea preot, și unul care să răspundă vocației sale.

Nu întâmplător autorul ne desfășoară liste lungi ale păcatelor la care sunt expuși preoții, ci pentru a ne pune pe gânduri și asupra păcatelor noastre corespondente acestora. Astfel din lista de la pagina 71:

„mânia, tristețea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna…” avem corespondențe în lipsa noastră de empatie, lipsa noastră de considerație și de atenție, lipsa noastră de discernământ, răutatea noastră, lipsa noastră de înțelepciune….

Și aceste păcate, încă, apar mici în fața lipsei noastre de strădanie de a duce o viață conformă și a îndărătniciei noastre.

Nu de puține ori observăm, în lucrare, un om supus lumii materiale care parcă vrea să trăiască fără Dumnezeu și parcă vrea să-și piardă sufletul, fiindcă îmbrățișează păcatul ca pe a doua sa natură și care are în permanență nevoie să fie scos din această stare.

Dar Sfântul Ioan Gură de Aur nu ne lasă cu simpla constatare ci ne readuce în starea firească, arătând bogăția și frumusețea, firescul viețuirii în Dumnezeu pe care subtil o îmbrățișăm respingând tot zbuciumul acestei lumi ca fiind neconform stării noastre interioare.

Ca preot, Sfântul Ioan Gură de Aur, îi îndeamnă pe candidații la preoție, dar ne îndeamnă și pe noi pentru ca, înțelegând cele ce se cer preoților, să facem cele ce ni se cer nouă. Iar dacă înțelegem atenționarea din partea de încheiere a tratatului și anume că nu-i de ajuns omului să se mântuie pe sine, înțelegem și rolul nostru de simpli credincioși. Ori, înțelegând acest rol este mai lesne a înțelege și rolul preotului, mai ales pentru un candidat la preoție, căruia i se cere mai întâi a fi un bun credincios.

Odată împlinită această cerință, începe cu adevărat munca de preot. Pentru a o desfășura, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că indispensabilă este știința dogmelor (2 Cor. 11, 6) și munca continuă, care, pe de o parte înseamnă înfrângerea lenei și a delăsării, și pe dea alta lupta cu cetele diavolești pentru sufletul credincioșilor și pentru propriul suflet. O altă condiție importantă pe care trebuie s-o îndeplinească preotul ne apare și înfrângerea sinelui egoist care face preotul să săvârșească numeroase păcate și greșeli.

Sfântul Ioan Gură de Aur,în spiritul listei de la 1 Timotei 3, 2-4:

„Se cuvine, dar, episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să-i învețe pe alții.

Nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de arginți, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători cu toată bună – cuviința.”,

adaugă pentru folosul celor care candidează la preoție pe următoarele:

să fie înțelepți;

să fie virtuoși;

să se ferească să cadă în deznădejde;

să fie capabili să se autodepășească;

să fie oameni pricepuți și cu mintea foarte ascuțită;

să urmărească mereu folosul credincioșilor și să aibă un suflet mare;

să fie destoinici;

să aibă har;

să aibă purtări bune și o viață curată;

să fie firi puternice;

să nu le fi fost sufletul cuprins de dorința de a dobândi această slujire;

să nu fie trândavi;

să fie înfrânați;

să fie veghetori;

să fie modele credincioșilor lor;

frumusețea sufletului preotului să strălucească în toate împrejurările;

să se întărească cu zel mare;

să aibă înțelepciunea de a îndruma și îndrepta;

să dea fiecărui suflet leacul potrivit;

să facă să locuiască din belșug în el cuvântul lui Hristos;

să aibă discernământ;

să cunoască toate rătăcirile și leacurile pentru ele;

să fie statornic în învățătura cea adevărată;

să fie responsabil;

să fie prevăzător;

Cât privește stilul lucrării, Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman comentează:

„Plan precis, compoziție densă și logică, orizont măreț, frumuseți spirituale excepționale, stil strălucitor, bogăție de idei, mângâiere, îndemn și îndreptar pentru adevărații creștini…”

Din acest tratat se desprinde și o definiție a preoției. Astfel, urmărind ideile pe parcursul tratatului, preoția ar fi:

dovada iubirii lui Dumnezeu;

slujirea preoțească este una măreață, înfricoșătoare;

este o slujire mai mare decât celelalte;

este plină de greutăți și primejdii;

preoții sunt slujitorii celor mai mari daruri;

preoților li s-a încredințat apărarea întregii lumi și alte daruri înfricoșătoare;

Preoția însemnă a îngriji de însuși trupul lui Iisus Hristos, Biserica (Col. 1, 24).

Căutând o concluzie ne vedem neputincioși să găsim cuvintele potrivite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu ne prezintă un simplu tratat despre preoție; el ne vorbește despre niște realități sociale și umane și ne face să înțelegem că suntem responsabili unii față de alții și toți față de Dumnezeu.

CAPITOLUL III. VOCAȚIE ȘI VOCAȚII

III.1 Vocația

Noțiunea de vocație provine din limba latină, de la substantivul vocatio-onis, tradus în limba română prin invitație (la o masă) sau citație (în justiție).

Vocația presupune „conștiința de a fi invitat sau chemat de cineva, ca și răspunsul pozitiv sau negativ la aceasta invitație”.

Cel care cheamă sau adresează invitația este Dumnezeu, iar omul este cel chemat să răspundă.

Invitația pe care ne-o face Dumnezeu este la sumarea existenței în comuniune cu El.

Posibilitatea și mai ales necesitatea unui răspuns pozitiv din partea omului stă în aceea că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. „Vocația este un act al iubirii creatoare a lui Dumnezeu”. „Vocația este înscrisă în structura sa ontologică, din primul moment al creației, și deci din momentul nașterii fiecărei ființe umane care este „chemată” să trăiască în această lume „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Gen. 1, 26 și 27)”.

Realizarea acestei vocații nu o face nici omul fără Dumnezeu, nici Dumnezeu fără om. Prima variantă este iluzorie, iar a doua este imposibilă deoarece Dumnezeu respectă libertatea omului.

Împlinirea omului, privită într-un mod realist, este posibilă numai printr-o conlucrarea o omului cu Dumnezeu. „Natura vocației în concepția creștină […] își află înțelesul, singurul atotcuprinzător, în relația sinergică a omului cu Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „nimeni niciodată, nici înainte de Pavel și nici Pavel, n-a găsit pe Hristos prin sine însuși, ci Hristos S-a arătat pe El Însuși”.

Hristos este cel care se oferă spre viața lumii.

Și continuă Sfântul Ioan: „și pe tine te va chema din cer dacă ai suflet curat, dar dacă sufletul ți-i necurat și îndărătnic, nici de-ți va veni glas de sus nu-ți va fi îndestulător pentru mântuire”.

Urmează o serie de comparații care arată că nu semnele au ajutat, ci dispoziția interioară, ca răspuns dat chemării:

„În Vechiul Testament văzuseră mii și mii de minuni și s-au închinat vițelului de aur; desfrânata din Ierihon însă nu văzuse nici una din aceste minuni și a arătat o minunată credință față de iscoade. Iudeii trăiau în pământul făgăduinței, unde se făcuseră semne, și au rămas mai nesimțitori decât pietrele; ninivitenii însă au văzut numai pe Iona și au crezut, s-au pocăit și au îndepărtat mânia cea dumnezeiască. În Noul Testament, în timpul cât Hristos era pe pământ, tâlharul I s-a închinat văzându-L răstignit; iudeii însă L-au legat și L-au răstignit, deși l-au văzut înviind morți.”

De aceea importantă este nu fuga după senzațional, ci întoarcerea către adâncurile ființei noastre pentru redescoperirea frumuseții, pentru a avea „suflet curat”.

Altă dată, vorbind despre „ospățul cel duhovnicesc”, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Harul este dumnezeiesc și nu caută la față”. „Aceeași masă stă și înaintea celui cu coroană pe cap, cu haină de porfiră, a celui ce a primit stăpânire peste lume, și înaintea săracului, care stă și cere pomană.” Și continuă: „Așa sunt darurile cele duhovnicești. Nu se împarte împărtășirea după rang, ci după voință și gând.”

Așadar, chemarea este un dar care se dă tuturor celor care sunt gata să-l primească. Răspunsul aparține fiecăruia.

III.1.1 Vocația personală

Invitația la comuniune cu Dumnezeu, ca vocație fundamentală, comună tuturor, este asumată de fiecare creștin într-un mod specific, ca dar personal al Duhului Sfânt.

Diversitatea darurilor ne permite să vorbim și despre diversitatea vocațiilor.

Darul este „talantul” care trebuie sporit.

Vocația specifică sau personală trebuie descoperită și urmată. Drumul de urmat este scoaterea talantului din pământ, scuturarea lui de praf și înmulțirea lui. Acesta pentru că vocația nu este numai chemare, ci implică și răspuns.

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel de la I Corinteni 12, 7: „fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos”, „nu înseamnă că fiecare poartă o chemare, o vocație, un dar duhovnicesc vădit, căci nu spune: fiecăruia se dă un dar. Spune doar că fiecărui se dă „arătarea Duhului”, adică semnele prezenței și purtării de grijă a Duhului în viața lui, „spre folos”, adică pentru a conlucra cu Dumnezeu în Duhul Sfânt, până a ajunge la a-și descoperi o vocație, dacă o are deja, sau, la întărirea unei înclinații până la stadiul de vocație. Fiecare om are în față această cale regească.”

Este aici implicat un proces de autocunoaștere și progres sub asistența harului Duhului Sfânt.

III.1.2 Complementaritatea vocațiilor

Ținta spre care se tinde este realizarea binelui „pe care-l datorează „fraților săi” și tuturor oamenilor”.

Această realizare a binelui are atât o dimensiune personală cât și una comunitară, într-o strânsă interdependență.

„Virtutea, care asigură desăvârșirea, n-are numai o importanță personală, ci și una socială, prin influența pe care o exercită asupra semenilor cu care trăim, iar scopul suprem, căruia ea trebuie să servească, nu este numai mântuirea noastră personală, ci și mântuirea aproapelui.”

În acest sens se poate spune că „există o complementaritate a darurilor și deci o complementaritate a vocațiilor” și „fiecare vocație specifică are nevoie de celelalte pentru a se putea realiza”.

Aceste lucruri sunt subliniate de Sfântul Apostol Petru prin cuvintele: „După darul pe care l-a primit fiecare, slujiți unii altora, ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Daca vorbește cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujește cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru că întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos.” (I Petru 4, 10-11)

Aceeași idee de complementaritate a vocațiilor o găsim în interpretarea pe care o dă Sfântul Ioan Gură de Aur, plecând de la textul paulin „Toate mădularele unui trup, multe fiind, un trup sunt, așa și Hristos”. El arată că „tocmai aceasta e minunat și admirabil, când cele multe și felurite fac la un loc unul și același… căci dacă n-ar fi deosebire, n-ar fi trup și nefiind trup, n-ar fi unul și același; iar dacă n-ar fi unul și același, cum ar fi egali?” „Si referindu-se la diferitele daruri si slujiri, într-o asemenea ordine harică, subliniază că nimeni nu trebuie nici invidiat, nici disprețuit. Căci cel apreciat superior nu poate „îndeplini rolul celui socotit inferior”, așa încât „chiar dacă ai fi inferior lui, în aceasta tu îl întreci; și chiar dacă și-ar fi superior, în aceasta iți este inferior și prin aceasta este egalitate.” În acest fel fiecare mădular al Bisericii, mai de seama sau mai smerit, are o valoare proprie, personală. Și toate se susțin unele pe altele, se bucură sau se pătimesc împreuna și nu se pot salva decât împreuna.”

Cuvinte ca inferior și superior nu-și pot afla aici locul, și, nici invidia, nici disprețul nu se pot cuibări.

Așadar este necesară solidaritate între diversele vocații. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Nimic nu ne poate face imitatori ai lui Hristos, ca zelul pentru binele aproapelui”. Sluga vicleană și leneșă nu a avut nici un folos din îngroparea talantului.”

III.2 Chemarea preoțească – dar excepțional

Actualizarea vocației în sensul ei cel mai înalt creștin, ca și asumare a comuniunii cu Dumnezeu, nu este posibilă fără integrarea în Trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica, prin Sfântul Botez și apoi fără creșterea duhovnicească oferită de celelalte Sfinte Taine și susținută prin efortul propriu al creștinului. Ori, cel făcut de Dumnezeu slujitor al acestor Sfinte Taine este preotul. El slujește celorlalți în chip sublim, la modul sublim.

Preoția este ”un dar excepțional făcut de Dumnezeu celor vrednici”.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum și Aaron.” (Evrei 5, 4-6)

Modul în care a fost ales Aaron preot arată că lui Dumnezeu îi aparține chemarea. „Faptul extraordinar că toiagul sau a rodit migdale (Numeri 17-8) a convins mulțimea că preotul este alesul lui Dumnezeu.”

Mai departe Sfântul Apostol Pavel spune: „așa și Hristos nu S-a preamărit pe Sine Însuși, ca să Se facă Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: „Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec.”(Evrei 5, 4-6)

„Și precum Hristos nu Și-a luat preoția de la Sine, așa nu și-o pot lua de la ele nici persoanele rânduite la această preoție slujitoare și nu le-o poate da nici comunitatea.”

Însuși sensul cuvântului „dar” arată că nu este vorba nici de achiziție, nici de răpire. Darul se oferă gratuit dintr-un sentiment de prețuire și de dragoste.

Dumnezeu este dăruitorul prin excelență. Creația este darul iubirii lui Dumnezeu. Mântuirea, de asemenea, este un dar. În aceeași logică a lucrurilor se înscrie și slujirea preoției, care nu se ia cu sila, nu se ia de la sine.

Cei care au pretins preoția nevrednici fiind, ori s-au atins cu nesăbuință de cele sfinte au fost pedepsiți cu moartea. Este cazul lui Datan și Abiron care au pierit înghițiți de pământ (Numeri 16, 1-32) și cel al lui Ozie care a muri pentru că s-a atins de chivotul cel sfânt (II Regi 6, 6-7).

Că preoția nu se poate lua de la sine și nici comunitatea nu o poate da ne arată și părintele Dumitru Stăniloae prin cuvintele: „preotul simbolizează pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizează faptul că omul nu poate intra prin sine în relația iubitoare nesfârșită cu Dumnezeu;” de aceea „comunitatea trebuie să recunoască și ca întreg, sau ca Biserică, faptul că Hristos, în calitate de Cap al ei, este altceva decât ea ca trup al Lui, că ea însăși are nevoie de Hristos ca Mijlocitor, iar faptul acesta trebuie să se facă vizibil prin preotul slujitor și mijlocitor”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la preoția slujitoare, după ce arată darurile de care se învrednicesc oamenii prin lucrarea preotului, spune: „Dacă iubești pe Hristos, dacă iubești împărăția cerurilor, cunoaște prin cine o ai pe aceasta.”

III.2.1 Mântuitorul Iisus Hristos – izvorul preoției creștine

Începătorul preoției noastre este Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul. Este Marele Preot sau Marele Arhiereu, pe care Dumnezeu – Tatăl l-a trimis să ne mântuiască și să ne sfințească (Evrei 4, 14 – 10, 22).

Preoția Domnului nostru Iisus Hristos este o noutate absolută și irepetabilă în virtutea notelor caracteristice pe care le-a avut, căci El este Fiul lui Dumnezeu, este fără de păcat și este izvorul harului.

Noutatea stă și în faptul că niciodată nu s-a mai întâlnit situația în care preotul este și jertfă și jertfitor. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a adus jertfă pe Sine. „Jertfirea de sine reală și integrală a preotului este necunoscută în istoria religiilor până la Hristos.”

Preoția lui Hristos a adus harul și cunoașterea deplină a lui Dumnezeu.

„Iisus Hristos s-a făcut Înainte –mergătorul preoției noastre.”

Preoții „sunt rânduiți de la Dumnezeu asemenea lui Hristos, ca chipuri vizibile a lui Hristos, sau ca organe a Lui”

Preoția creștină este o continuare a misiunii lui Hristos în lume.

„Mântuitorul s-a întors la Tatăl: „Merg la Tatăl” (In. 16, 18). Dar n-a părăsit cu totul oile turmei Sale: „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 10). El a rămas la noi în două chipuri: personal, dar nevăzut în Sfânta Cuminecătură; impersonal, dar văzut în ucenicii Lui, în Apostoli și urmașii acestora – episcopi și preoți.”

Prezența aceasta prelungită în timp „până la sfârșitul veacurilor” a lui Hristos în preoție este reală.

Misiunea preoțească este întărită prin cuvintele rostite de Mântuitorul către ucenicii săi. Aceste cuvinte îi dau un caracter de necontestat. <<Hristos împărtășește cu preoții – misiunea Sa: „precum M-a trimis pe Mine tatăl și Eu vă trimit pe voi”(In. 20, 21) – puterea Sa: „cărora veți ierta păcatele, se vor ierta lor…” (In. 20, 23); – autoritatea Sa: „cel ce vă va asculta pe voi, pe Mine mă ascultă și cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Lc. 10, 16); – prestigiul Lui: „de au păzit cuvântul Meu, și al vostru îl vor păzi” (In. 15, 20).

Iisus a zis despre Sine: „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12); la fel spune și despre urmașii Săi: „Voi sunteți lumina lumii” (Mt. 5, 14); lumina ucenicilor, viața și faptele lor sunt motivul pentru care lumea preamărește pe Tatăl (Mc. 5, 16)>>

III.2.2 Preoția – lucrare dumnezeiască

Lucrarea de mântuire a lumii înfăptuită de Hristos este acum încredințată episcopilor și preoților.

Prin preoți Hristos „Își împlinește în mod văzut lucrarea Sa mijlocitoare sau mântuitoare. De aceea ei primesc de la Hristos Duhul Său, ca Hristos să săvârșească prin ei lucrarea Sa de mântuire.”

<< În preot continuă să trăiască Hristos, preotul este un „alter Christus”>>.

Nu este vorba de un fel de substituire, de o slujire în locul lui Hristos. Acest lucru îl arată Sfântul Ioan Gură de Aur, observând că atunci când preotul săvârșește taina, nu zice „eu botez”, ci „se botează… în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, adică „în numele nedespărțitei Treimi care plinește totul”.

Dumnezeu plinește totul;dar prin preot care este „slujitor al harului… rânduit (ordonat) în această slujire în Duhul”, „îmbrăcat de Dumnezeu cu această cinstire”.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la Sfânta Euharistie, spune: „Cel care face ca cele puse înainte să ajungă Trup și Sânge ale lui Hristos nu este un om, ci este însuși Hristos. Preotul stă împlinind forma și rostind cuvintele acelea, dar sunt puterea și harul lui Dumnezeu.”

Toate actele vieții liturgice sunt împlinite de sfințiții slujitori având conștiința că „Hristos este prezent și acum și lucrează și acum.”

„În preoția creștină Domnul nostru Iisus Hristos trăiește și lucrează prin ea de-a lungul veacurilor. Și astăzi, ca și odinioară, adună împrejurul Său credincioșii și-i învață.”

Actul prin care se oferă preoția se numește hirotonie. Etimologic, prin hirotonie se înțelege punerea mâinilor. Puterea mâinilor episcopului înseamnă punerea mâinii celei puternice a lui Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă și Sfântul Ioan Gură de Aur când spune că se pune mâna pe om dar pe toate le face Dumnezeu. Mâna Lui cea tare se atinge de creștetul celui pus înainte. Actul punerii mâinilor este însoțit în mod necesar de rugăciune, de invocarea Duhului Sfânt. Este și aici o epicleză care transformă.

Hirotonia este „legitimația dumnezeiască pe care o primește preotul când ia asupra-și sfânta chemare, care constă în a reprezenta pe Hristos și a continua în lume opera Sa”.

„În ziua aceea se deschide cerul asupra sa (a celui ce primește hirotonia), pentru ca să coboare darul cel dumnezeiesc.”

Și prin această instituire a sa, el săvârșește toată lucrarea ca „iconom al tainelor lui Dumnezeu”, al vieții dumnezeiești în Biserică. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur zice: prin preot coboară Duhul Sfânt; prin el „te naști din apă și din Duh” și dobândești înfierea cea după har, prin el se săvârșește Sfânta Jertfă și mănânci Trupul Domnului și bei Sângele Lui; prin el „se săvârșesc și celelalte slujbe”, „prin preoți ajungem mădularele fericitului Cap al lui Hristos”, prin el „ne izbăvim de gheena… prin el dobândim cununile pregătite”.

Preoția slujitoare sau pastorală „stă la baza tuturor tainelor, lucrărilor sfinte, întregii vieți în Biserică.”

Din acestea reiese că viața Bisericii nu poate fi concepută fără preoție slujitoare.

„Preotul este acela care, prin lucrarea sa, Hristos revarsă harurile Sale peste credincioși. El este acela prin care credincioșii își înalță rugăciunile lor către Dumnezeu. În lucrarea lui se întâlnește, deci, Hristos cu credincioșii, harul divin cu năzuințele credincioșilor.”

III.2.3 Preoția – putere dumnezeiască

În mai multe rânduri Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre preoție, raportează la ea termenul de putere.

Astfel, preoția este „îngăduința de a administra cele cerești” prin puterea „pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor”.

„Puterea de a lega a preoților leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ.”

În comparație cu puterea stăpânitorilor de a lega trupurile, puterea pe care o dă Dumnezeu preotului „este cu atât mai mare cu cât este mai de preț cerul decât pământul și sufletul decât trupul”.

Preoții au luat „puterea deplină de a vindeca” necurăția sufletului.

Preotul, în calitatea sa de conducător a sufletelor la mântuire are nevoie de multă pricepere și putere „și personală și de sus”.

Nu este vorba aici de o putere magică, pentru că ea nu este o putere impersonală, care vine de aiurea, și nu-și face efectul prin simpla rostire exactă a unei formule, ci presupune efortul personal pus în slujba împlinirii voii lui Dumnezeu.

Dar, mai presus de toate, puterea dumnezeiască a preoției este conformă cu scopul ei: sfințirea omului.

„Preoția țintește dincolo de veac; ea îngenunchează peste zările istoriei, în pulberea de azur a veșniciei, fiind forța dinamică a cerului care convertește pământul să devină împărăția lui Dumnezeu.”

CAPITOLUL IV. PREOȚIA – SLUJIRE A LUI DUMNEZEU ȘI SLUJIRE A OAMENILOR

IV.1 Demnitatea umană

„Nenumărate sunt ale Părintelui întoarceri în fiecare zi, către fiecare, pentru fiecare. Răpire suferă cineva, și avocat este Părintele. Îl strâmtorează foametea? Hrănitor din avocat se face. Bolește cineva? În doctor hrănitorul se preschimbă. S-a prăpădit cineva de plâns? Doctorul mângâietor se face. Trebuie îngrijiți niște străini? Primitor de străini se arată cela ce toate s-a făcut.”

Valoarea preoției este determinată deodată de calitatea și obârșia ei divină și de răspunderea și grija pentru om. Hristos făcuse totul pentru om, „se făcuse Om, Preot, Jertfă, pentru om”. În aceeași conștiință gândea, vorbea, lucra și Sfântul Ioan Gură de Aur: conștiința acută a răspunderii și iubirii pentru om.

Preocuparea pentru elevația spirituală a credincioșilor se vede din cuvintele adresate păstoriților săi botezați de curând, dând aripi sufletelor lor: „Cei ce odinioară se aflau în necinstea păcatului, sunt acum în libertate și dreptate. Ei sunt acum nu numai liberi, ci și sfinți; nu numai sfinți, ci și drepți; nu numai drepți, ci și fii; nu numai fii, ci și moștenitori; nu numai moștenitori, ci și frați ai lui Hristos; nu numai frați ai lui Hristos ci și împreună moștenitori; nu numai împreună moștenitori, ci și mădulare ale Bisericii Lui; nu numai mădulare, ci și temple; nu numai temple, ci și instrumente ale Duhului.”

Este o imagine a omului aflat în ascensiune continuă, conformă cu măreția și vocația lui.

Marea demnitate, pe care a oferit-o Dumnezeu omului, o subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur prin cuvintele: „când voim să ne vedem noblețea noastră, ne uităm sus în cer, chiar la Tronul cel împărătesc, căci acolo șade pârga noastră”.

Dragostea Sfântului Ioan Gură de Aur față de credincioșii săi manifestată în preocuparea permanentă pentru ei, se arată și în cuvintele: „Nimic nu-mi mai este scump decât voi, nici chiar lumina zilei…” vorbea el fiilor lui duhovnicești. „Da, încă o dată, voi îmi sunteți mai scumpi decât lumina soarelui. La ce mi-ar folosi razele lui, dacă durerea asupra nefericirii mi-ar întuneca ochii… Când vreunul dintre voi cade în păcat… faptul acesta mă face să strig cu profetul: nici chiar lumina ochilor mei nu e la mine! Ce nădejde îmi mai rămâne, dacă voi nu progresați în bine? Dimpotrivă, ce mângâiere îmi umple sufletul, când sunteți plăcuți Domnului! Dacă eu mă împotrivesc vouă, aceasta o fac numai fiindcă va iubesc…, fiindcă voi îmi sunteți totul, tată, mamă, frați și copii.”

Acestea sunt cuvintele unui adevărat părinte duhovnicesc. Dacă citim opera sa, nimic nu ne va putea face vreodată să ne îndoim de autenticitatea sentimentelor ce se află în spatele acestor cuvinte. Sunt cuvinte izvorâte din inima caldă de părinte duhovnicesc.

Legătura dintre el și păstoriți este una intimă, de familiaritate duhovnicească.

<<Totul provenea dintr-o înaltă concepție despre om, pentru care tot Hrisostom exclama, printr-o cutezătoare idee, că „lui Dumnezeu îi place să locuiască în om mai mult decât în cer”.>>

In Cuvântul la Înălțarea Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă, arătând culmile vocației umane: „Domnul Iisus Hristos a dus Tatălui pârga firii noastre umane și atât de mult a admirat Tatăl darul și pentru vrednicia Celui ce I-a oferit, încât a socotit… să o așeze alături de Dânsul și să spună: șezi de-a dreapta Mea. Către care fire a zis Dumnezeu: șezi de-a dreapta Mea? Către aceea care auzise: Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Nu era de ajuns că acum a depășit cerurile… că stă cu îngerii. A trecut și dincolo de Heruvimi și nu s-a oprit înainte de a se așeza pe tronul Stăpânului.”

„Dacă miticul Sisif urca stânca lui uriașă, lumea aspirațiilor lui, doar până în creștetul muntelui spre a se rostogoli din nou de unde a plecat”, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur omul este contemplat într-o ascensiune nesfârșită.

„Etica hrisostomică are la bază o concepție antropologică optimistă. Omul poate deveni virtuos, deci trebuie ajutat pe această cale.”

Întreaga sa viață a fost pusă în slujba acestei convingeri.

IV.2 Creștinismul – filosofie a faptei

Creștinismul este pentru Sfântul Ioan Gură de Aur o „filozofie a faptei”, iar „dacă lipsesc faptele, numele de creștin nu folosește la nimic”. Termenul de filozofie nu este folosit aici în accepțiunea de sistem de idei, ci el se referă la viața creștină în ansamblul ei.

Învățătura creștină este altceva, este mult mai mult decât un simplu sistem de idei.

„Teoria are rost numai dacă și în măsura în care stimulează și călăuzește

la acțiune, la faptă săvârșită după pilda Mântuitorului”, „teologia creștină nu este un sistem de idei, o doctrină oarecare elaborată de mintea unui om, ci în centru ei tronează Persoana vie a lui Iisus Hristos. De aceea teologia creștină autentică este tot ce poate fi mai viu. Căci fără o legătură permanentă cu Iisus Hristos nu poate exista mântuire.”

Misiunea preoției creștine este misiunea lui Hristos.

Misiunea aceasta nu este o noțiune abstractă, ci este îndeplinirea unui mandat din partea Mântuitorului Hristos (Mt. 28, 19; Mc. 16, 16).

„Scopul misiunii preoțești este cunoașterea Adevărului. Acest adevăr în sens creștin nu este născocit sau formulat de înțelepți, nu are mutații sau adaptări socio-istorice, ci este însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru a noastră mântuire.”

Acest adevăr l-a urmat și Sfântul Ioan Gură de Aur.

IV.3 Critica nedreptăților sociale

Sfântul Ioan Gură de Aur luptă intens împotriva aristocrației latifundiare, bancare și comerciale, pentru a o determina să renunțe la exploatare și să-și împartă bunurile materiale cu săracii.

Bogații trăiau într-un lux scandalos și duceau o viață de huzur și petreceri neîncetate.

Pe de altă parte existau oameni săraci lipiți pământului, care trăiau într-o mizerie de nedescris: flămânzi, goi, bolnavi și fără adăpost.

În disperarea lor săracii erau siliți să-și vândă copii ca sclavi speculaților de grâu sau să-și ducă copilele în casele desfrâului. Mulți își mutilau copiii din cea mai fragedă vârstă, orbindu-i sau amputându-le un picior sau o mână ca astfel, silindu-i să cerșească, să poată înfrânge nepăsarea bogaților.

Referindu-se la rapacitatea bogaților, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Voi meritați pedeapsă deosebită […]”; pentru motivul că-și împodobesc casele și animalele cu aur: „capetele catârilor care trag pe soția voastră strălucesc de aur […], paturile voastre sunt împodobite cu argint de la un capăt la altul”. Dar aceasta o face Sfântul Ioan Gură de Aur nu doar pentru a atrage atenția asupra decadenței acestora, ci și pentru a-i îndrepta, pe aceștia și pe noi, spre adevăratele cerințe pe care un creștin trebuie să le aibă în vedere; și tot acum ni le înfățișează, cerându-ne să nu precipităm „în prăpastie de mizerii pe fratele (nostru), care a luat parte cu noi la bunurile inefabile, pe care Domnul nostru l-a cinstit într-o asemenea măsură!”, și să avem în vedere ajutorarea aproapelui: „pe când trupurile <<Sfinților>> nu sunt împodobite cu veșmintele cele mai indispensabile”.

Arată că ceea ce fac bogații este o nesăbuință, o inutilitate: „Ce este mai potrivnic rațiunii decât a încredința pomenirea numelui și a gloriei personale pietrelor, lemnelor, unei materii neînsuflețite? Au răpit de la familii întregi bunurile pe care le posedau, au despuiat pe văduve, au jefuit pe orfani, spre a construi pentru viermi o locuință splendidă și au ridicat pentru stricăciune monumente mărețe la gândul că aceste construcții vor eterniza amintirea numelui lor!”

Adevărata eternizare a numelui se face prin înscrierea lui în cartea vieții ca urmare a unei vieți vrednice.

Întrebuințarea cum se cuvine a averii, potrivit cu destinația ei, echivalează, după Sfântul Ioan Gură de Aur, cu dăruirea ei în folosul săracilor, ceea ce înseamnă suprimarea ei. Este vorba aici de averile mari și nu de bunurile materiale strict necesare existenței și dezvoltării spirituale a fiecăruia și a familiei sale. Dar, în același timp, să ne gândim la darul cel bine primit de Dumnezeu al văduvei, pentru a nu cădea vreodată robi zgârceniei.

Ca ideal al conviețuirii, Sfântul Ioan Gură de Aur propune comunitatea de viață din epoca Apostolilor, având o nostalgie după aceasta. Iată, gândirea sa, cu privire la aceste lucruri:

<<Toate relele noastre vin de la acest cuvânt rece „al meu” și „al tău” >>; << „Al meu” și „al tău” – această vorbă rece care a introdus în lume o infinitate de războaie, a fost alungată din cetatea sfântă; membrii ei locuiau pământul ca îngerii cerul; săracii nu invidiau pe cei bogați, căci nu existau bogați; bogații nu disprețuiau pe săraci căci nu existau săraci; totul era comun, nimeni nu pretindea că ceva din ceea ce posedă îi aparținea ca proprietate (…). Cedarea averii proprii și amestecarea ei cu alte averi ca să nu se mai recunoască vechiul ei proprietar, făcea să se evite disprețul bogaților și umilința săracilor.>>

În concepția sa, de altfel a întregii Bisericii, proprietarul tuturor bunurilor este Dumnezeu, iar noi suntem numai administratori ai lor: „Toate le avem de la Hristos – spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Existența, viața, respirația, lumina, aerul. Dacă El ne ia ceva din toate acestea pierim și murim (…). Expresiile „al meu” și „al tău” sunt vorbe goale. Ele nu stau pe realități. Dacă spui că a ta este casa, spui o vorbă lipsită de conținut. Aerul, pământul, materia, tu însuți care o lucrezi și cu toate celelalte sunt ale Creatorului. Numai folosința este a ta și nici aceasta nu este sigură.”

Sfântul Ioan Gură de Aur pledează în favoarea „comunității bunurilor”, argumentând și îndreptând atenția spre bunurile duhovnicești: „Cercetați, vă rog, iconomia planului divin. Dumnezeu a făcut multe lucruri comune tuturor: aerul, soarele, apa, pământul, cerul, marea, lumina, astrele. Tuturor le-a dat aceeași ochi, același trup, același suflet, o constituție asemănătoare în toate; El a scos totul din pământ, a scos pe toți oamenii din același om, i-a așezat pe toți în aceeași locuință. Dar nimic din toate acestea nu ne-a convertit. Există și alte lucruri comune: băile, orașele, piețele, promenadele. Și, vedeți, în folosirea acestor bunuri comune nu se produc certuri, pacea este deplină, dar din clipa în care cineva încearcă să tragă la el ceva ca să și-l însușească, îndată vine discordia. Noi începem să ne învrăjbim când Dumnezeu face totul în vederea apropierii noastre”.

Și conchide:

„Comunitatea bunurilor este deci mult mai potrivită pentru noi decât proprietate individuală; ea este mai conformă cu natura.”

Această comunitate a bunurilor ar presupune și o foarte mare responsabilitate asumată.

Dar pentru că, în lumea laică, comunitatea bunurilor rămâne doar un ideal, o soluție pentru alinarea suferințelor celor săraci rămâne milostenia.

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe creștinii din Constantinopol să dea fiecare câte o pâine și un obol pentru ca toți săracii din oraș să aibă hrana necesară.

Sfântul Ioan hrănea zilnic câte 3000 de săraci în Antiohia, iar la Constantinopol de două ori pe atâția nevoiași.

Așezămintele de binefacere create de Sfântul Ioan formau o suburbie întreagă, un orășel de sine stătător, unde erau adăpostiți mii de oameni.

Pe de altă parte arată că lenea și cerșetoria sunt înjositoare, scoțând la iveală concepția sa despre muncă: <<muncind […] putem ajuta pe cei nevoiași, încetăm a bate supărător la porțile altuia și împlinim acel cuvânt al Mântuitorului Hristos: „Mai bine este a da decât a lua” >>; munca este „mijlocul de a nu primi nimic de la alții și de a fi chiar în stare să dăruiești.”

Munca este o datorie fundamentală pentru toți.

Sfântul Ioan privește munca drept factor al desăvârșirii personale și atribuie aceeași demnitate muncii agricultorului ca și muncii celor din conducere.

Fără muncă forțele fizice și intelectuale se atrofiază

Prin muncă sufletul se curăță de patimi și este ferit de păcate. Concentrarea impusă de muncă adună gândurile și le disciplinează.

Tot privitor la muncă, Sfântul Ioan semnalează o altă realitate, la fel de prezentă astăzi ca și atunci; referindu-se la cei care trudesc cu greu, el spune: „Ei muncesc toată viața fără încetare, osândiți la o muncă strivitoare, ca măgarii și catârii și se întorc acasă cu mâinile goale și rămânând chiar și datori.” De aceea înfierează exploatarea și recomandă bunătatea și generozitatea.

Ca argument suprem el spune „Numără printre sclavii tăi și pe Hristos…liberează pe Hristos de foame, de lipsă, de temniță, de goliciune.”

„Criteriul adevăratei munci nu constă în folosul pe care fiecare îl trage de pe urma ei, ci în serviciul pe care aceasta îl aduce semenilor.”

Așadar, filosofia de care vorbește Sfântul Ioan Gură de Aur este „o filozofie pragmatică, o filozofie a faptelor, al cărei manual cuprinde două mari capitole, în care se varsă toate semnificațiile virtuții creștine: capitolul iubirii atotcuprinzătoare și cel al dreptății sociale. O preoție care a înțeles aceste două mari taine ale inimii și misiunii lui Hristos se suprapune la infinit cu misiunea Lui în lume. Este adică, reala, imperios ceruta preoție a lui Hristos.”

CONCLUZII

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un mare teolog și un mare preot, urmând întru totul Mântuitorului Iisus Hristos.

Nimic nu a putut să-l despartă de dragostea Stăpânului său, nici laudele. Nici opoziția înverșunată a dușmanilor săi, nici nedreptatea suferită, nici exilul și nici moartea.

Prin întreaga sa viață Sfântul Ioan Gură de Aur s-a dovedit a fi Evanghelia vie, întrupată, căci a slujit adevărului și iubirii, ei, i s-a dedicat integral.

„Teologia și preoția, altfel spus, înălțimea cugetării dumnezeiești devenită faptă în slujirea preoțească autentică”, în Sfântul Ioan Gură de Aur au atins cele mai înalte culmi. Aspectul spiritual și aspectul moral se îmbină într-o unitate indisolubilă în persoana sa. Nici nu se putea altfel întrucât „fără această legătură cu Dumnezeu prin rugăciune și prin viață plăcută Lui, teologhisirea, ca vorbire despre Dumnezeu rămâne o aversă inutilă, care curge șiroaie pe un pământ impermeabil”. Sfântul Ioan Gură de Aur însuși ne arată că fără fapte rugăciunea sună fals: „Hristos ne-a arătat că rugăciunea noastră este nefolositoare dacă nu însoțim rugăciunea cu fapte.”

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un mare învățător. Aceasta și pentru că mare i-a fost osteneala în vederea împlinirii acestui măreț scop. El rupea din timpul stabilit pentru luarea mesei pentru a studia Scriptura, fiindcă se simțea întru totul răspunzător în fața poporului pentru Sfânta Scriptură, astfel ca nici o parte din ea să nu rămână necunoscută acestuia.

Ne este cunoscută, din viața sa, perseverența din vremea când era învățăcel, dar și după aceea.

Aceasta ne responsabilizează și pe noi, știut fiind faptul că „pentru studentul teolog, conștient de natura chemării sale, învățătura nu e numai o datorie, ea e mediul vital în care crește spiritual și se formează viitorul păstor de suflete”.

Dăruirea sa totală a atras mult har de la Dumnezeu. Astfel, cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „viața omului îl face pe om strălucit. Ea atrage harul Domnului” nu au rămas doar simple idei, ci s-au transpus în viața sa, s-au întruchipat în ea.

„Din această sinergie, în har și nevoință, din rugăciune și inspirație a rodit Sfânta Liturghie care-i poartă numele.”

Aici se simte apropierea sufletească, intimă, cu Sfântul Ioan Gură de Aur în cel mai înalt grad. Aceasta este esențial pentru că, „niciodată nu vom putea înțelege cele spuse despre sublimul Golgotei, dacă nu mergem, cu o dorință vie, să vedem acest lucru la Sfânta Liturghie, unde se repetă – în aceeași valoare și în aceeași grandoare – taina mântuirii noastre”.

Rugăciunile pe care le-a alcătuit Biserica în cinstea sa sunt expresia acestei legături intime, peste veacuri, cu Sfântul Ioan Gură de Aur.

Tratatul său despre preoție este o lucrare de o deosebită valoare, este un izvor din care sorbim prospețime duhovnicească. Avem aici o justă apreciere a misiunii preoțești atât în ce privește raportarea la izvorul ei, care este Dumnezeu, cât și a relației cu cei pe care sunt chemați să-i slujească.

Sunt arătate marile primejdii la acre este expus preotul, calitățile pe acre acesta trebuie să le aibă, exigențele care se impun, măreția slujbei preoțești.

Ideea care străbate lucrarea de la un capăt la altul este aceea că dragostea preotului trebuie să fie asemenea dragostei cu care Dumnezeu îmbrățișează lumea. Dragostea apare ac o calitate esențială a slujirii. Scopul este mântuirea oamenilor. Pentru aceasta preotul s-a învrednicit de cele mai mari daruri din partea lui Dumnezeu. El a primit puterea săvârșirii Sfintelor Taine prin acre omul participă la viața divină.

Preotul este „un instrument al Sfântului Duh și un propovăduitor al Sfintei Treimi. Iată că preotul nu este căutător de divinitate, ci slujitor al luminii; nu este creator de concepții religioase, ci următor al lui Hristos; nu este un izolat și rătăcit în societate, ci modelator al acesteia; face parte din lume, dar nu se confundă cu ea, cu păcatele și răutățile ei”.

Virtuțile preotului trebuie să strălucească în toate împrejurările vieții sale, „învățătorul trebuie să arate că este învățător și când grăiește să când tace și când stă la masă și când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învățător și din mers și din privire și din ținută, într-un cuvânt din totul”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Între toate celelalte vocații, preoția ocupă un loc special. Ea este un dar excepțional făcut oamenilor de Dumnezeu pentru ca ei să se mântuiască.

Izvorul și modelul preoției creștine este Mântuitorul Iisus Hristos. Preotul a primit misiunea ca prin el, oamenii să fie aduși la Dumnezeu.

Preoția este lucrare dumnezeiască. Dumnezeu este Cel care plinește totul, dar prin preot.

Preoția este putere dumnezeiască, care nu lucrează însă fără răspunsul voinței noastre. Este manifestarea iubirii lui Dumnezeu către noi, care așteaptă răspuns.

De o covârșitoare importanță este concepția despre om și demnitatea acestuia. Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur este una optimistă în ce privește devenirea acestuia întru virtute; aceasta presupune din partea preotului o mare responsabilitate și o mare grijă, izvorâte dintr-o dragoste nesfârșită față de om.

De aici vine și lupta împotriva nedreptăților sociale. Cuvintele adresate de Sfântul Ioan Gură de Aur explotatorilor sunt extrem de aspre. El are nostalgia comunității bunurilor din epoca apostolică, pe care o admiră la cei care s-au hotărât să viețuiască în retragere. Face elogiul muncii, arată valoarea ei deosebită atât pentru viața materială cât și pentru cea spirituală. Totodată deplânge starea celor care, deși muncesc din greu, nu au cele necesare, ba chiar rămân datori.

Sfântul Ioan Gură de Aur Spune: „arată suflet de bărbat și voință liberă cel care nu suferă să rabde în tăcere nedreptățile altora, chiar când nimeni nu-l însărcinează să facă dreptate” .

Exemplul acesta trebuie să-l urmăm și noi în viață.

„Noi, cei de astăzi, […] avem poruncă dumnezeiască, îndemnul Sfinților Părinți, chemarea conștiinței și experiența veacurilor de a fi responsabili ai misiunii preoțești, de a deosebi adevărul de minciună, slujirea ui Dumnezeu de o simplă slujire eclesiastică.”

Acest imperativ rămâne permanent actual.

Numai străduindu-ne continuu vom putea îndeplini sublima slujire preoțească, căci, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că „darul lui Dumnezeu curge atât cât vasul credinței și al ostenelii pus sub șipot”.

LISTĂ DE ABREVIERI

Ed. = editura

I.B.M.B.O.R. = Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

P.S.B. = Părinți și Scriitori Bisericești

Reviste:

B.O.R. = Biserica Ortodoxă Română

M.A. = Mitropolia Ardealului

M.B. = Mitropolia Banatului

M.M.S = Mitropolia Moldovei și Sucevei

S.T = Studii Teologice

T.V. = Teologie și Viață (serie nouă a revistei Mitropoliei Moldovei și Sucevei)

G.B. = Glasul Bisericii

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

2. Pr. Constantin Cornițescu, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.

4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători împărătești și cuvântări de laudă la Sfinți, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea a treia, în Părinți și Scriitori Bisericești 23, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, Editura Icos, 1998.

7. Daniel Popa, Opera & Bibliographia Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Renașterea, Cluj –Napoca, 2002.

8. Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia, Editura Polirom, Iași, 2001.

9. Pr. Gheorghe Popa, Introducere în Teologia Morală, Editura Trinitas, Iași, 2003.

10. Pr. Costachi Grigoraș, ,,…Propovăduiți Evanghelia la toată făptura !…”, Editura Trinitas, Iași, 2000.

11. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999.

12. Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot, Parohie, Înnoire, Editura Sofia, București, 2001.

13. Pr. Gh. T. Tilea, ,,Probleme fundamentale în opera moral –socială a Sfântului Ioan Gură de Aur”, IV, Preoția creștină, 1947.

14. Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996.

15. Pr. Prof. Dumitru Staniloae , Teologia dogmatică ortodoxă , vol. 2, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.

16. Pr. Prof. Ion Buga, Pastorala, calea preotului, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, 1999.

17. Patriarhul Nicodim, Un păstor model, trad. din limba rusă de Patriarhul Nicodim, după pr. G. Petrof, Editura Credința Strămoșească, Iași, 1999.

18. Andrei, Episcopul Alba – Iuliei, Spovedanie și comuniune, Editura Episcopiei Ortodoxe Române din Alba –Iulia, 1998.

19. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Sfinții Trei Ierarhi în actualitatea Bisericii noastre, în Mitropolia Ardealului, nr.1-2, 1972.

20. Călinescu, Șt., Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 4, 1876-1877.

21. Pr. Lector Dr. Nicolae Chifăr, Preoția în concepția Sfinților Trei Ierarhi, în Teologie și Viață, nr. 8-10, 1994.

22. Arhim. Prof. Vasile Miron, Chipul preotului ortodox reflectat în opera teologică și pastorală a Sfinților Trei Ierarhi, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1997.

23. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1956.

24. Prof. Constantin C. Pavel, Atitudinea Sfinților Trei Ierarhi față de problemele morale ale vremii lor, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1977.

25. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Idei misionare, pastorale și sociale înnoitoare la Sfinții Trei Ierarhi, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1951.

26. Diac. Conf. P. I. David, Responsabilitatea misionară după Sfinții Trei Ierarhi , Studii Teologice, nr. 5-6, 1984.

27. Pr. Prof. Constantin Galeriu, Teologie, preoție și slujire la Sfinții Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 1-3, 1985.

28. Vasile, Episcopul Oradiei, Învățăminte ale Sfinților Trei Ierarhi pentru problemele actuale ale Bisericii, în Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1972.

29. Pr. Dr. Corneliu Sârbu, Sfinții Vasile, Grigorie și Ioan, îndrumători ai teologiei actuale, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1973.

30. Ilie – Dan Ciobotea, Chemare preoțească, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1973.

31. Pr. Prof. Ștefan Alexe, Actualitatea gândirii Sfinților Trei Ierarhi despre preoție, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1984.

32. Pr. Asist. Dr. Viorel Ioniță, Rolul Bisericii în societate după Sfinții Trei Ierarhi, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1983.

33. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Actualitatea mesajului Sfinților Trei Ierarhi, în Mitropolia Banatului, nr. 1-3, 1975.

34. Pr. Prof. Constantin Rus, Chipul preotului după Sfinții Trei Ierarhi, în Mitropolia Banatului, nr. 2, 1987.

35. Pr. Dr. Simion Radu, Sfânta preoție – Chemare cerească, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1973.

36. Pr. Vasile Mihoc, Predica la Sfinții Trei Ierarhi, în Mitropolia Ardealului, nr.1-3, 1976.

37. Sebastian Sebu, Sfinții Trei Ierarhi – modele alese de înțelegere și trăire actuală a creștinismului, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-3, 1976.

38. Voicu C., Sfinții Trei Ierarhi, în Mitropolia Ardealului, nr. 7-9, 1977.

39. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Sfinții Trei Ierarhi, strălucite și neîntrecute modele de virtute creștina, în Mitropolia Banatului, nr. 1-3, 1972.

40. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sensul preoției la Sfinții Părinți, în Studii Teologice, nr. 9-10, 1949.

CUPRINS