Concepția Despre Căsătorie și Familie în Noul Si Vechiul Testament

Concepția despre căsătorie și familie în

cărțile Vechiului și ale Noului Testament

Asist.univ. Vasile Doru Fer

În      contextul      contemporan      modern,      foarte      multe      din

problemele      esențiale      ale      naturii      umane      devin      actuale.      Între

acestea,    la    loc    de    frunte    și    insistent    dezbătută,    este    și    problema

familiei, o noțiune și o realitate cu un orizont și un conținut vast

și dinamic.

În    optica    și    logica    creștină,    familia    este    inseparabilă    de

căsătorie,      mai      precis      de      căsătoria      ca      și      taină,      fiind      practic

imposibil să le abordăm distinct.

La      originea      vieții      se      află      „familia      ca      și      nucleu      al

1

societății, iar la temelia familiei stă căsătoria."      Primul act și de

altfel cel mai important în procesul întemeierii unei familii este

„asocierea    a    două    ființe    libere    pentru    a    conviețui    și    pentru    a    fi

părtași la toate."

Căsătoria      și      familia      se      constituie      ca      așezăminte      și

structuri    majore    ale    existenței.    Familia,    instuție    global    pusă    în

slujba    vieții    este    cel    dintâi    laborator    al    elaborării    personalității

umane, loc în care se naște pentru prima dată ideea de aproapele.

Ea    stă    ca    „celulă    de    bază    la    temelia    organismului    social."

Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă a

2

3

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Cornițescu, Arheologia

Biblică, Ed. I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002, p. 114

2

iconom stavrofor Ioan Cristea), în rev. „Mitropolia Banatului", nr. 4-6, 1967,

p. 232

3

„Mitropolia Moldovei și Sucevei", nr.      3-4, 1968, p. 150

Dr. Nicolae Macariopolski, Familia creștină ca biserică familială (trad. de

Pr.    Prof    Corneliu    Sârbu,    Familia    în    cadrul    învățăturii    creștine,    în    rev.

1

familiei."

4

În      familie      se      întruchipează      chipul      miniatural      și

desăvârșit al societății.

Bărbatul și femeia exprimă    două    modalități de existență

ale    omului.    Omul    a    fost    creat    „ca    dualitate    pentru    a    exista    în

relație, luat individual el nu se simte complet, îl caută pe celălalt

pentru împlinire și creație."

Așadar, căsătoria răspunde impulsului natural, înclinației

spontane care se află în om. Ea îl eliberează pe individ din starea

de solitudine, izolare și separare egocentrică, îl predispune la a-

și    depăși    propriile    limite,    abandonându-se    pe    sine    pentru    a-și

putea deplasa centru de greutate spre celălalt, pentru a i se putea

dărui.

Așezată    pe    baze    teologice    și    social    umane,    căsătoria

relevă    puternice    entități    etice    și    sacramentale.    Dumnezeu    este

Creatorul      lumii      și      al      legilor      ei,      evident      și      al      căsătoriei,      ea

aparținând deopotrivă ordinii naturale și divine.

5

a. În Vechiul Testament

Căsătoria a luat ființă odată cu crearea primilor oameni.

Astfel,      după      crearea      lui      Adam,      Dumnezeu,      văzând      că      este

singur, i-a făcut „ajutor" potrivit pentru el și a zis: „Nu este bine

să    fie    omul    singur,    să-i    facem    ajutor    potrivit    pentru    el…,    din

coasta    luată    din    Adam    a    făcut    Dumnezeu    femeie    și    a    dus-o    lui

Adam"    (Facere    2,    18;    2,    22),    plinindu-i    prin    aceasta    un    gol

ființial      cu      o      persoană    de      un      chip      cu      el.      Crearea      Evei      este

esențialul consubstanțialității conjugale. La vederea Evei, Adam

4 Nicolae Mărginean, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262

5    Pr.    Constantin    Galeriu,    Taina    nunții,    în    rev.    „Studii    Teologice",    nr.    7-8,

1960, p. 489

2

a    zis:    „Iată,    aceasta-i    os    din    oasele    mele    și    carnea    din    carnea

mea, ea se va numi femeie pentru că este luată din bărbatul său.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu

femeia sa și vor fi amândoi un trup." (Facere 2, 23-24) Dacă Eva

înseamnă viață, această viață este destinată omului, prin aceasta

starea      conjugală      care      corespunde      structurii      ei,      este      norma

ontologică.

Prin        însăși        ființa        sa        omul        este        predestinat        spre

comuniune, „nu poate trăi singur, de aceea el avea nevoie de un

partener, care să fie pe măsura lui și să i se potrivească."

Textele amintite mai sus cuprind mai multe adevăruri cu

privire        la        căsătorie        și        familie:        mai        întâi        constatarea        că

singurătatea nu este bună; în al doilea rând că bărbatul și femeia

sunt făcuți unul pentru altul ca să se întregească, amândoi având

aceeași      origine      și      alcătuind      aceeași      ființă.      Dragostea      dintre

bărbat și femeie nu-și are izvorul numai în unitatea sufletească ci

și în cea trupească.

Prima    familie    a    fost    întemeiată    în    Rai    având    ca    preot    și

martor    pe    Însuși    Dumnezeu    „Cresteți    și    vă    înmulțiți    și    umpleți

pământul".      (Facere      1,      28)      În      starea      paradisiacă,      familia      a

cunoscut      desigur,      cea      mai      frumoasă      perioadă      din      viața      ei.

Colaborarea,      respectul      și      înțelegerea,      caracterizau      cea      dintâi

familie,    însă    odată    cu    căderea    în    păcat,    echilibrul    sufletesc    se

zdruncină,    având    repercursiuni    și    asupra    vieții    familiale.    Dacă

până la căderea în păcat, soții trăiau într-o armonie deplină, după

aceea    situația    se    schimbă.    Cea    dintâi    repercursiune    reiese    din

cuvinte lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi de bărbatul tău și el te va

stăpâni." (Facere 3, 16) Din aceste cuvinte rezultă că femeia este

pusă deja într-o stare de oarecare dependență de bărbat, situație

de care el va abuza, dând naștere la ceea ce în istoria familială se

numește poligamie.

6

6

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Alba Iulia,

1996, p. 53

3

La evrei căsătoria era de mare cinste, celibatul fiind puțin

răspândit.    Existau    totuși    și    în    vremea    Mântuitorului,    oameni

„care        alegeau        celibatul        din        motive        religioase,        în        special

esenienii.    Și    nazireii    practicau    abstinența,    dar    numai    pentru    o

perioadă de timp."

În    vederea    răspândirii    neamului    omenesc,    Dumnezeu    a

permis poligamia. Astfel „familia patriarhului Avraam, cunoaște

o    formă    de    concubinaj    trecător,    iar    familia    lui    Iacob    reprezintă

tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenind un lucru

8

normal    în    viața    poporului    evreu."      Chiar    unii    judecători    și    regi

bine plăcuți lui Dumnezeu, ca Ghedeon, David sau Solomon au

avut un număr mare de soții și concubine, aceasta fiind un semn

al    puterii    lor.    (Iudit    8,    30;    II    Regi    2,    2;    III    Regi    11,    1)    Totuși,

poate      mai      mult      din      rațiuni      economice,      oamenii      de      rând      se

mulțumeau    cu    două    femei    (    I    Regi    1,    2),    dacă    prima    soție    nu

putea        să-i ofere urmași soțul își lua de obicei a doua soție sau

concubină, dar o păstra și pe prima.

Primul poligam despre care ne vorbește Sfânta Scriptură

a fost Lameh, un urmaș al lui Cain, care și-a luat două femei, pe

Ada și pe Sela. (Facere 4, 17)

În    timpul    lui    Moise,    poligamia    se    înrădăcinase    atât    de

mult,    încât    el    nu    a    putut-o    îndepărta,    iar    Legea    divină    lupta    în

potriva ei cu prescripțiile sale.

Astfel, Legea interzice căsătoria aceluiași bărbat cu două

surori (Levitic 18, 18) sau interzice regelui să se căsatorească cu

două femei (Deuteronom                17, 17). În general poporul evreu a

păstrat monogamia, cu excepția cazului când nu existau urmași.

Pentru      israeliți,      căsătoria      monogamă      a      fost      instituția

ideală    rânduită    de    Dumnezeu,    de    aceea    celui    mai    mare    dintre

7

7

Prof. Dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei și familia creștină, Ed.

Teofania, Sibiu, 2002, p. 18

8

126-127

Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., p.

4

preoți,    Arhiereului,    i    se    permitea    numai    căsătoria    cu    o    singură

fecioară.      (Levitic      21,      13-14).      În      scrierile      profetice      idealul

căsătoriei    monogame    este    prezentată    ca    simbol    al    unirii    dintre

Dumnezeu    și    poporul    său.    (Ieremia    2,    2;    Iezechiel    16,    8).    În

cartea    Tobit,    monogamia    apare    nu    numai    ca    ceva    firesc    ci    și

uzual.

Evreii    se    căsătoreau    când    erau    încă    foarte    tineri,    „în

general    rabinii    socotesc    vârsta    de    18    ani    a    bărbatului    potrivită

pentru    încheierea    unei    căsătorii    .    Fetele    erau    căsătorite    chiar    la

12-13 ani."

Pentru combaterea idolatriei, Legea interzicea israeliților

să-și    ia    soții    dintre    neamurile    păgâne.    (Iesire    34,    15-16)    În

Sfânta    Scriptură    găsim    numeroase    mărturii    despre    acest    lucru.

Astfel,    Avraam    trimite    să    se    aducă    fiului    său    Isaac    o    soție    din

neamul său. (Facere 28) iar Iacov este trimis să-și găsească soție

între rudele sale din Mesopotamia. (Facere 28)

Legea mozaică interzicea căsătoria între rudele de sânge

– a fiului cu mama, a fratelui cu surorile, a nepotului cu mătușa,

nepoata,    nora,    cumnata,    pedepsind    cu    moartea    aceste    abateri.

(Levitic      20).      De      asemenea      erau      pedepsite      cu      moartea      atât

zoofilia (Levitic 20, 15-16) cât și relațiile homosexuale. (Levitic

20, 1)

Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratele

lui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să

poarte    numele    fratelui    celui    mort,    pentru    ca    numele    acestuia    să

nu    se    șteargă    din    Israel    (Deuteronom    25,    5-6).    Aceasta    era

căsătoria    de    levirat,    care    era    în    uz    și    pe    vremea    Mântuitorului,

10

fiind pe larg expusă în Talmud      .

9

9

Daniel Robs, La vie quotideinne en Palestine au temps de Jasus, Paris, p. 69

10

Vechiul Testament cunoaște trei feluri de căsătorie: între liberi –

connubium, era o căsătorie deplină și se încheia cu binecuvântare între fiii lui

Israel; între sclavi – contubernium – un fel de concubinaj, cauzat probabil și

de staraea socială precară; de levirat – specifică Vechiului Testament (cf.

5

La evrei „căsătoria nu are un caracter religios, ea constă

din    două    momente:    logodna    (Eres)    și    cununia    (Chatuna).    Actul

logodnei consta într-un contract încheiat între părinți sau fratele

mai    mare    a    logodnicei    și    părintele    logodnicului    în    prezența

martorilor,    uneori    se    întărea    prin    legământ    (Iezechiel    16,    8;

Maleahi 2, 14)."

În      urma      încheierii      contractului      întărit      de      jurământ,

viitorul      soț    plătea      prețul      de      cumpărare      (Mochar)      de      5    sicli

părinților logodnicii (Deuteronom                  22, 29) preț care putea fi

înlocuit    în    cazuri    rare    prin    muncă    -    Iacov    a    muncit    pentru

Rahela 7 ani (Facere 29, 20-27), sau prin acte de eroism – cazul

lui David (I Regi 18,25).

După    datina    patriarhală,    părinții    erau    cei    care    căutau

femei fiului lor (Facere 38, 6; 21, 21). După încheierea logodnei,

viitorii    soți    purtau    numele    de    mire    și    mireasă,    iar    mireasa    nu

părăsea    casa    părintească    până    la    căsătorie    și    era    datoare    să-și

păstreze    castitatea.    Deși    era    numai    logodită    era    socotită    drept

soția    logotnicului    și    în    caz    că    încălca    contractul    încheiat    era

ucisă      cu      pietre.      (Deuteronom      22,      23-24)      Logodnicul      avea

dreptul    să    desfacă    contractul    încheiat    iar    pentru    aceasta    trebuia

să dea carte de despărțire.

După ce se încheia perioada logodnei care de obicei dura

un    an,    avea    loc    căsătoria    propriuzisă.    În    ajunul    nunții,    mirele

îmbrăcat    în    haine    de    sărbătoare,    cu    o    cunună    pe    cap    (Isaia    61,

10)    și    înconjurat    de    un    cortegiu    de    tineri    -    prietenii    mirelui    –

mergea și își lua mireasa pe care o aducea în casa părinților săi.

Aceștia    rosteau    o    formulă    de    binecuvântare    pentru    fericirea    și

fecunditatea noii familii. Seara petreceau în veselie dar mireasa

rămânea într-o cameră aparte împreună cu prietenele ei. A doua

zi    mireasa    apărea    frumos    împodobită,    purta    voalul    de    nuntă    și

Diac. Gheorghe Papuc, Despre familie în Vechiul Testament, în rev.

„Mitropolia Ardealului", nr. 11-12, 1960, p. 826)

11

11

Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. E. Cornițescu, op. cit., p. 15

6

împreună      cu      prietenele      ei      fecioare      purtau      lămpi      aprinse.

Sărbătoarea dura 7 zile cu mese, jocuri și muzică.

Familia iudaică era bine organizată, fiecare membru al ei

avându-și    locul    și    rolul    bine    precizat.    Femeia    se    adresa    uneori

bărbatului ei, numindu-l domn sau stăpân. Soția era considerată

oarecum    un    bun    al    soțului,    ea    era    datoare    soțului    cu    fidelitate

absolută,    dar    nu    putea    pretinde    același    lucru    de    la    soțul    ei,    cu

toate ca Legea lui Moise cuprinde unele prescripții care au rolul

de    a    proteja    soția    de    abuzurile    soțului    (Deuteronom    21,    11-17;

22,    13-19)    Intreținerea    materială    a    soției    era    de    datoria    soțului

care    trebuia    să-i    asigure    locuință    hrană    și    îmbrăcăminte,    după

posibilități. (Iesire 21, 10)

Femeia rea este văzută drept cauza principală a decăderii

familiei.    (Eclesiast    7,    27)    Dintre    toate    abaterile    soției,    cea    mai

gravă    era    infidelitatea    conjugală,    care    era    aspru    pedepsită    prin

uciderea cu pietre. (Levitic 20) În principiu, prin a VII-a poruncă

din      Decalog      este      interzis      desfrâul      atât      al      femeii      cât      și      al

bărbatului.    (Iesire    20,    14)    Dar    femeia    care    comitea    adulter    era

mai    aspru    pedepsită    pentru    că    ea    „face    moștenitori    din    străini".

(Sirah 23, 30)

În cazul unor greșeli grave tatăl putea să-și pedepsească

copiii    cu    moartea,    dar    acest    drept    de    viață    și    de    moarte    asupra

copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetății.

(Deuteronom 21 19-23)

În        familia        evreilor,        copiii        erau        considerați,        ca        o

binecuvântare    a    lui    Dumnezeu,    o    familie    numeroasă    era    un    dar

divin (Levitic 26,9; Deuteronom 7, 14) iar cea fără urmasi ca o

pedeapsă dumnezeiască. (Levitic 20,21) Un număr mare de copii

de    parte    bărbătească    era    un    semn    deosebit    al    binecuvântării

divine (Facere 29, 31).

Educația      profund      religioasă      a      copiilor      constituia      o

îndatorire    permanentă    și    de    căpetenie    a    părinților,    mai    ales    a

12

12

Ibidem, p. 115

7

tatălui: „Cuvintele acestea să le sădești în fiii tăi și să vorbești de

ele când șezi în casa ta, când ești pe cale, când te culci, și când te

scoli, să le legi ca semn la mână și să le ai ca o tăbliță pe fruntea

ta". (Deuteronom 6, 6-7). Educația și instrucția religioasă trebuia

săvârșită    de    timpuriu:    „deprinde    pe    tânăr    cu    purtarea    pe    care

trebuie să o aibă, atunci când va îmbătrâni nu se va abate de la

ea". (Pilde 22.6)

Familia    era    pentru    evreii    celula    de    bază    a    societatii,

„membrii      unei      familii      se      simțeau      întradevăr      același      „os"      și

aceeași „carne" iar a avea același sânge însemna a avea același

suflet."          Pentru    evrei    familia    nu    avea    doar    un    rol    social    ci    și

unul    religios.    Astfel,    unele    sărbători    se    celebrau    în    familie,    ele

fiind prilej de comunicare pentru toți membrii familiei iar capul

familiei era oficiant al unor ritualuri de sărbătoare. (Iesire 12, 3;

13, 8)

b. În Noul Testament

De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria

a    decăzut    din    starea    ei    originară.    Astfel    caracteristicile    stabilite

de    Dumnezeu    căsătoriei    pe    care    a    instituit-o,    insolubilitatea    și

monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduința sa de a

asigura    căsătoriei    insolubilitatea,    „Moise    nu    a    putut    împiedica

nici divorțul nici repudierea, încercând totuși să tempereze unele

practici    care    degradau    căsătoria    din    punct    de    vedere    moral    și    o

îndepărtau      de      îndeplinirea      scopului      ei      esențial      -nașterea      de

13

copii."

14

Mântuitorul    restaurează    caracterul    religios    al    căsătoriei,

prin harul Duhului Sfânt, purifică, înnobilează iubirea conjugală.

El își inaugurează activitatea cinstind căsătoria cu prezența Sa la

13

14

Pr.Dr. Constantin Mihoc, op. cit, p. 17

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, Ed. I.B.M.B.O.R.,

București, 1986, p. 587

8

nunta    din    Cana    Galileii.    (Ioan    2,    2-11)    „săvârșind    acolo    cea

dintâi      minune      prin      puterea      Sa      mai      presus      de      fire,      și      dând

perechii    care    se    căsătorea    să    bea    din    vinul    iubirii    entuziaste

turnate    de    el    prin    Harul    Său,    El    vrând    să    arate    prin    aceasta    că

începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea

și înălțarea căsătoriei."

Mântuitorul Hristos afirmă necesitatea reunirii la ordinea

inițială      a      familiei      întemeiată      prin      căsătorie,      pronunțându-se

împotriva    poligamiei    pe    care    o    denunță    ca    fiind    o    cădere    de    la

rânduiala căsătoriei monogame: n-ați citit -spune Mântuitorul –

„că cel ce l-a făcut de la început l-a făcut bărbat și femeie?" (Mt.

19, 14)

Bărbatului nu-i este îngăduit să-și lase femeia sa, și nici

femeii bărbatul ei, chiar dacă Moise a făcut    unele compromisuri

în această      privință: „pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat

voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar la început nu a fost

așa."    (Matei    19,    8)    Familia    a    fost    rânduită          de    Dumnezeu:

„pentru aceea va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa și se va lipi de

femeia sa și vor fi amândoi un trup." (Matei 19, 5)

În        ce                  privește        desfacerea        căsătoriei,        învățătura

Mântuitorului    este    clară:    „Ceea    ce    Dumnenezeu    a    împreunat

omul    să    nu    despartă."    (Matei    19,    6)    Ruperea    unității    familiale

este    permisă    numai    pentru    motive    de    desfrânare.    Mântuitorul

spune: „Iar eu zic vouă că    oricine    va    lăsa pe femeia sa, înafară

de pricina de desfrânare, săvârșește adulter, și cine s-a însurat cu

cea lăsată, săvârșește adulter." (Matei 19, 9)

Așadar,    indiferent    de    defectele    pe    care    le    are    soțul    sau

soția acestea nu sunt suficiente pentru a desface ce Dumnezeu a

legat; „desfrânarea însă este în stare să desfacă această legatură

atât de puternică, ea sfâșie legătura sufletească dintre soț și soție,

iar    divorțul    uneori    nu    face    decât    să    oficializeze    o    situație    deja

15

15

Pr.    Prof.    Dr.    Dumitru    Stăniloae,    Teologia    Dogmatică    Ortodoxă,    Ed.

I.B.M.B.O.R., București, 1978, p. 182

9

creată."

16

Din      acest      motiv,      acest      păcat      este      condamnat      de

Mântuitorul nostru Iisus Hristos mai mult decât celelalte păcate,

„deoarece este un păcat greu pentru că se încalcă în mod voit și

deliberat    demnitatea    de    om    pe    care    cei    doi    au          primit-o    la

creație."          Mai    mult,    acest    păcat    se    poate    petrece    și    în    inimă,

printr-o    privire    sau    prin    intenția    de    a    păcătui,    punându-se    în

pericol în acest fel unitatea și indisolubilitatea căsătoriei.

Mântuitorul      extinde      înțelesul      poruncii      a      șaptea      din

Decalog    :    „Ați    auzit    că    s-a    zis    celor    de    mult:    să    nu    săvârșești

adulter…    Eu    însă    vă    spun    vouă:    că    oricine    se    uită    la    femeie

17

poftind-o a și săvârșit adulter cu ea în inima lui." (Matei 5,

28)

27-

Dar, cu toate că prin păcat legătura sufletească dintre soț

și    soție    este    destrămată,    „legătura    căsătoriei    nu    s-a    desființat

între    cel    ce    și-a    lăsat    soția    prin    faptul    că    a    părăsit-o.    Soții    își

aparțin      unii      altora,      lucrarea      divină      a      unirii      lor      neputând      fi

desființată      printr-un      act      omenesc."            Astfel      prin      cuvintele:

„Oricine va lăsa pe femeia sa și își va lua alta, săvârșește adulter

cu    ea,    iar    femeia,    de-și    va    lăsa    bărbatul    și    se    mărită    cu    altul

săvârșește    adulter."    (Marcu    10,    11-12)    „Mântuitorul    afirma    nu

numai indisolubilitatea căsătoriei ci și egalitatea deplină a celor

doi soți."

Dintre Sființii Apostoli, Sfântul Apostol Pavel insistă cel

mai    mult    și    face    referiri    la    instituția    familiei,    la    membrii    și    la

raporturile    dintre    ei    dând    o    serie    de    norme    și    îndemnuri    pentru

reglementarea vieții sociale în primele comunități creștine.

18

19

16

Pr. Lect. Mihai Vizitiu, Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților

Apostoli, în volumul „Familia creștină azi", Ed. Trinitas, Iași, 1995, p. 30

17

18

19

Paul Evdokimov, Taina iubirii, Ed. Christiana, București, 1995, p. 79

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 184

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie – Comentariu la

Epistola către Efeseni, trad. și note de Marcel Hancheș, în rev „Altarul

Banatului", nr. 1-3, 2002, p. 75

10

Spre    deosebire    de    lumea    păgână,    în    care    bărbatul    era

despotul familiei, având puteri absolute asupra soției și copiilor,

20

în familia creștină „soții devin egali înaintea      lui Dumnezeu"      :

„nu    mai    este    parte    bărbătească    nici    femeiască,    pentru    că    voi

sunteți una în Hristos Iisus." (Galateni 3, 28)

Căsătoria      este      un      dar      al      lui      Dumnezeu,      la      fel      ca    și

fecioria. (I Corinteni            7, 7) Sfântul Apostol Pavel îndeamnă la

viața în feciorie: „Bine este pentru om să nu se atingă de femeie"

(I      Corinteni      7,      1),      dar      pentru      prevenirea      desfrâului      admite

căsătoria: „dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa

și    fiecare    femeie    să-și    aibă    bărbatul    său…    fiindcă    mai    bine    este

să se căsătorească decât să ardă."(I Corinteni7, 2-9).

Legătura    fizică    dintre    bărbat    și    femeie    este    legitimă    și

voită de Dumnezeu: „Să nu vă lipsiți unul de altul, decât cu buna

învoială    pentru    un    timp…și    iarăși    să    fiți    împreună    ca    să    nu    vă

ispitească    Satana    din    pricina    neînfrânării    voastre."                                    (I

Corinteni 7, 5) aceasta pentru combaterea concupiscenței, cât și

pentru      realizarea      comuniunii      totale      în      iubire,      într-ajutorare

reciprocă și naștere de prunci.

Numai        iubirea        reciprocă        a        soților        face        posibilă

înțelegerea    locului și    rolului    fiecare    în    unitatea    familiei,    fiecare

are drepturi și responsabilități proprii care se intersectează cu ale

celuilalt:    dreptul    la    iubire    (I    Corinteni    7,    3;    Efeseni            5,    25)

dreptul    și    stăpânirea    asupra    trupului    celuilalt    (I    Corinteni    7,    4),

obligația soțului    de a purta de grija soției sale ca de însuși trupul

lui, jertfindu-se după modelul jertfei lui Hristos pentru Biserica

(Efeseni 5, 25-28).

Prin    căsătorie,    „soții    se    împărtășesc    unul    din    puterile

21

celuilalt,    de    darurile    și    virtuțile    celuilalt"      ,    astfel:    „Bărbatul

20

Eugenia Safta Romano, Arhetipuri Juruduce în Biblie, Ed. Polirom, Iași,

1997, p. 142

21

Christiana, Bucuirești, 1996, p. 75

Olivier Clement, Trupul morții și al slavei, trad. de Sora Eugenia Vlad, Ed.

11

necredincios      se      sfințește      prin      femeia      credincioasă      și      femeie

necredincioasă    se    sfințește    prin    bărbatul    credincios."

Corinteni 7, 14).

(I

De    mai    multe    ori,    Sfântul    Apostol    Pavel    înșiră    păcatele

care    trebuie    să    lipsească    din    viata    creștină.    Desfrâul    era    unul

dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind întâlnit

uneori    și    în    unele    practici    cultice,    el    prezenta    un    real    pericol

pentru    viata    creștină.    Astfel    e    amintit    cazul    incestuosului        din

Corint: „nici între neamuri nu s-a pomenit cineva ca să    aibă    pe

femeia tatălui său"(I Corinteni 5, 1). Una din cauzele desfrânării

era îmbătarea cu vin întru care este desfrânare (Efeseni 5, 18), în

vechime    petrecerile    nocturne    fiind    des    întâlnite:    „să    umblăm

cuviincios          ca          ziua,          nu          în          ospețe          și          beții,          nu          în

desfrânări…"(Romani 13, 13)

Satisfacerea      poftelor      trupești      în      afara      căsătoriei      este

considerat    un    păcat    grav,    prin    desfrânare    întinându-se    trupul

tainic    al    lui    Hristos    (I    Corinteni    6,    15)    trupul    omului    fiind

considerat templu al Duhului Sfânt. (I Corinteni 16, 9)

După      Sfântul    Apostol    Pavel      scopurile      căsătoriei    sunt

nașterea    de    prunci,    iubirea    și    întrajutorarea    soților    precum    și

potolirea poftelor trupești: „iar dacă nu pot să se înfrâneze să se

căsătorească" (I Corinteni 7, 9)

În    ceea    ce    privește    problema    divorțului    Sfântul    Apostol

Pavel    este    categoric:    „Femeia    să    nu    se    despartă    de    bărbat…    tot

așa,    bărbatul    să    nu-și    lase    femeia."    (I    Corinteni    7,    10-11)    Cei

care s-au despărțit au două posibilități, ori să rămână așa ori să

se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soți rămâne validă

pe tot parcursul vieții celor despărțiți, numai moartea dezlegând

această    legătură:    „Femeia    este    legată    prin    lege    atâta    vreme    cât

trăieste bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se

căsătorească    cu    cine    vrea,    numai    întru    Domnul"    (I    Corinteni    7,

39)

12

După      cum      aminteam      anterior,      unul      din      importantele

scopuri ale căsătoriei este nașterea și creșterea copiilor, legătura

fizică    dintre    soți    nu    este    justificată    dacă    este    privită    numai    ca

remediu      împotriva      concupiscenței,      ci      se      are      în      vedere      și

procrearea,    căci      „actele      de      unire          trupească      se      îmbină      prin

asumarea    unei    responsabilități    de    un    element    spiritual    și    mai

22

accentuat"      .

Nașterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca

o binecuvântare divină, iar Noul Testament „este considerată ca

23

fiind    mijloc    de    mântuire"      :    „femeia    se    va    mântui    prin    naștere

de    prunci,    dacă    va    stărui,    cu    înțelepciune,    în    credință,    în    iubire

și    în    sfințenie"    (I    Timotei    2,    15).    Cu    toate    acestea,    nașterea    de

prunci    nu    e    singura    modalitate    de    dobândire    a    mântuirii,    dacă

unele    familii    nu    pot    avea    copii,    asta    nu    înseamnă    că    pentru    ele

nu    există        mântuire.    După    afirmația    Sfântului    Apostol    Pavel

chiar    și    cei    care    au    copii          sunt    în    situația    de              a-și    pierde

mântuirea    dacă    nu-i    cresc    în    credință,    în    iubire    și    în    sfințenie.

Nașterea    de    prunci    presupune    și    responsabilitatea    creșterii    lor,

întru înțelepciune și învățarea poruncilor lui Dumnezeu. (Efeseni

6, 4).

În      procesul      educației      părinții,      în      calitate      de      primii

îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de mult tact: „voi

părinților    nu întărâtați    la mânie    pe    copiii    vostri" (Efeseni    6,    4).

Pentru    ca    o    familie    să    fie    bine    plăcută    lui    Dumnezeu,    atât

părinții cât și copiii, trebuie să întrețină      o atmosferă de pace și

bună      înțelegere      mulțumind      pentru      toate      lui      Dumnezeu      „în

psalmi, în laude și cântări duhovnicești".(Coloseni 3, 14)

Așadar,    din    punct    de    vedere    teologic,    departe    de    a    fi    o

simplă    asociere,    alianță    sau    contract    juridic,    unirea    conjugală    a

22

Ieromonah Serafim Rose, Un singur trup, amândoi o singură ființă, Ed.

Sofia, București, 1997, p. 34

23

Moldoveanu, Ed. Christiana, București, 1995, p. 48

Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, trad. de Gabriela

13

fost înțeleasă întodeauna ca și o comunitate existențială, în care

domină dragostea, binecuvântarea lui Dumnezeu întru care soții

se dăruiesc unii altora cu toată ființa lor împlinindu-se reciproc.

În fața tuturor forțelor disoluției, familia, acest factor de

echilibru    și    de    neînlocuit,    această    flacără    de    iubire    și    pace,

martoră    a    demnității    umane,    își    afirmă    forța    transfiguratoare,

angajată plenar și conștient în fața lui Dumnezeu și a lumii.

14

The Bible's conception of marriage and family

Asist. Univ. Vasile Doru Fer

Summary

In      the      contemporany      context,      many      of      the      essential

problemes    of    the    human    nature    become    present.    Among    these,

the main place is occupied by the issue regarding the family, an

issue that engulfs the reality's vast horizon.

In    the    christian    logic    and    optics    the    famaly    becomes

unseparable    due      to      the      marriage    and      its      holy      rules,      that      is

nobody can approach then separately.

The family is know to lie at the origin of life. In the same

time, the famaly considered to be a nucleaus of the society.

The holy ceremony of marriage was first held when God

created    Adam    and    Eve    and    God    was    both    their    Preist    and

witnes.

In    the    first    part    of    the    Bible,    the    holy    matrimony    was

considered    sacred    and    very    important.    As    the    sin    engulfed    the

mankind, the matrimony no longer revered. But when the Son of

God    sent    to    redeem    the    people's    sin,    the    holy    matrimony    was

also restored.

15