Conceptia de Pregatire Unitara a Junioarelor In Handbal
CUPRINS
CAP.I – INTRODUCERE.
Prezentarea temei
Istoric privind apariția handbalului
Scopul lucrării
Ipotezele lucrării:
CAP.II – FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ
A LUCRĂRII
2.1 Tendințe actuale în jocul de handbal
2.1.1 Tendințe pozitive.
2.1.2 Tendințe negative.
2.1.3 Direcții principale pentru perfecționarea jocului.
2.2 Etapizarea procesului de selecție și pregătire în handbal
2.3 Pregătirea fizică și calitățile motrice
2.4 Descrierea calităților motrice
2.4.1 Îndemnarea
2.4.2 Viteza
2.4.3 Rezistența
2.4.4 Forța
CAP.III – ORGANIZAREA CERCETĂRII
Perioada și locul desfășurării cercetării.
Subiecți.
Metode de cercetare.
Metode și mijloace folosite în antrenament utile calităților motrice.
Îndemnarea
Viteza.
Rezistența.
Forța.
CAP.IV – PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
4.1 Descrierea experimentului.
4.2 Prezentarea datelor centralizate.
4.3 Prelucrarea datelor obținute.
CAP.V – CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
=== ANEFS 1 ===
CUPRINS
CAP.I – INTRODUCERE.
Prezentarea temei
Istoric privind apariția handbalului
Scopul lucrării
Ipotezele lucrării:
CAP.II – FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ
A LUCRĂRII
2.1 Tendințe actuale în jocul de handbal
2.1.1 Tendințe pozitive.
2.1.2 Tendințe negative.
2.1.3 Direcții principale pentru perfecționarea jocului.
2.2 Etapizarea procesului de selecție și pregătire în handbal
2.3 Pregătirea fizică și calitățile motrice
2.4 Descrierea calităților motrice
2.4.1 Îndemnarea
2.4.2 Viteza
2.4.3 Rezistența
2.4.4 Forța
CAP.III – ORGANIZAREA CERCETĂRII
Perioada și locul desfășurării cercetării.
Subiecți.
Metode de cercetare.
Metode și mijloace folosite în antrenament utile calităților motrice.
Îndemnarea
Viteza.
Rezistența.
Forța.
CAP.IV – PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
4.1 Descrierea experimentului.
4.2 Prezentarea datelor centralizate.
4.3 Prelucrarea datelor obținute.
CAP.V – CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
Concepția de pregătire unitară, a junioarelor în handbal este o cerință tot mai des exprimată de către numeroși tehnicieni. Ea apare cu atât mai necesară, cu cât se simte nevoia ca procesul instructiv-educativ, la nivelul acestui eșalon să fie încadrat în limitele unor coordonate corespunzătoare particularităților de vârstă și sex și obiectivului prioritar de creștere a unui număr cât mai mare de valori autentice pentru handbalul de înaltă performanță.
Modelele prezintă profilul handbalului, cu trăsături de ordin fizic, tehnic și tactic pe care trebuie să-l realizăm. La sfârșitul fiecărei etape este prevăzut un model spre realizarea căruia trebuie să conducă întreg procesul instructiv-educativ desfășurat în etapa respectivă.
Trebuie precizat că indicii valorici ai tuturor loturilor modelelor se situează pe planuri de exigență bine cunoscute. Această exigență a fost impusă de unele raționamente demne de luat în considerație. Copii care încep acum instruirea (10-11ani) vor fi apți să activeze în eșalonul de performanță după pregătire de 6-8ani, perioadă suficientă pentru atingerea acestor indici, în condițiile unei munci corespunzătoare.
Parametrul fizic(de dezvoltare și de pregătire fizică) prevăzut pentru fiecare model constituie cel mai prețios plafon, reprezintă planul superior de exigență. De altfel, între tendințele de dezvoltare a jocului de handbal pe plan internațional se înscrie cu prioritate creșterea valorii componentei fizice (tip somatic și calități motrice).
Latura tehnico-tactică a modelelor are, de asemenea un nivel ridicat de exigență. Elementele prevăzute sunt eșalonate gradat, în concordanță cu potențialul biomotric al vârstelor respective, având în vedere ideea ca la sfârșitul primelor două etape, copiii-juniori să-și fi însușit în cea mai mare parte repertoriul tehnic și tactic al jocului.
Pregătirea tehnico-tactică trebuie realizată concomitent cu dezvoltarea calităților motrice, întrucât între ele există o condiționare reciprocă foarte strânsă; de altfel, s-a constatat că tratarea lor separată frânează îmbunătățirea performanței. Pregătirea fizică este mai legată de cea tehnică în anumite etape, decât în altele. Nu se poate realiza perfecționarea tehnicii handbalului, dacă nu se obține o creștere corespunzătoare și în ceea ce privește nivelul pregătirii fizice, ținându-se seama de legile generale ale mișcării de paticularitățile morfo-funcționale ale fiecărui sportiv în parte.
Practica ne demonstrează că prin folosirea unui schelet de mijloace, prezente în toate etapele dar dozat diferențiat, s-au obținut rezultate bune.
În ultimii ani s-a observat la marile competiții internaționale ritmul susținut, dinamica disputelor datorită în special creșterii vitezei de execuție a procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice. Este indicat să nu omitem această cerință a jocului modern și să obișnuim jucătorii încă din antrenament să lucreze într-un ritm susținut, cel puțin egal celui din timpul jocului.
Fără cunoașterea, studierea și înțelegerea în detaliu a prevederilor regulamentului de joc nu se poate forma capacitatea de a câștiga. Metodica antrenamentului solicită azi, ca element de bază care trebuie format în procesul de pregătire:
realizarea unui ritm propriu de joc;
schimbarea ritmului de joc ori de câte ori este necesar;
formarea deprinderii de a juca și fără minge;
formarea deprinderii de a gândi;
formarea deprinderii de a anticipa atât acțiunile proprii cât și cele
ale adversarului;
folosirea contraatacului ca formă de bază a atacului;
formarea unor jucători compleți, buni realizatori și foarte buni
apărători;
se cere mai mult ca oricând formarea unor jucători cu o deosebită
personalitate în joc;
Este cunoscut nivelul la care au ajuns performanțele în handbal: din ce în ce mai numeroase handbaliste au o pregătire complexă, superioară, capabilă să răspundă la interesele solicitării nervoase la care sunt supuse.
Suprasolicitarea organismului prin eforturi exagerate, ca și excesul de prudență, care duce la nevalorificarea posibilităților tinerilor, reprezintă două aspecte negative ce pot fi evitate dacă se ține seama de particularitățile anatomo-fiziologice, de psihologia copiilor și de pubertatea lor, totul înțelegându-se individual.
1.1. PREZENTAREA TEMEI
Metodele de antrenament din ce în ce mai perfecționate, inovațiile aduse de antrenori și jucători în tehnica și tactica jocului, apariția, modificarea și completarea regulamentului de joc, au produs transformări în conținutul jocului.
Greutățile și eforturile jocului modern pot fi suportate de jucători numai dacă în pregătire se folosesc metode de antrenament bazate pe respectarea datelor fizice din științele specializate, precum și rezultatele cercetărilor întreprinse de specialiști în domeniul handbalului.
Numeroși specialiști din domeniu s-au ocupat și se ocupă de problemele handbalului actual, cum ar fi mărirea eficacității fazelor de atac, îmbunătățirea finalizării în continua scădere.
Din nefericire, există jocuri de handbal în care numărul de goluri este redus, fapt care are diverse cauze: apărările aglomerate, perfecțiunea la care a ajuns jocul de apărare, lipsa unor jucători sau slaba pregătire care se face în cadrul antrenamentului, viteza cu care se execută procedeele tehnice, acțiunile individuale, insuficiențele tehnice.
Jocul de handbal pretinde o manifestare complexă a tuturor calităților fizice, o infinitate de abilități, de deprinderi motrice care reprezintă baza procedeelor tehnice, o gândire profundă dublată de fantezie pentru dezvoltarea fiecărui moment tactic, calități de voință și cunoștințe teoretice.
Măiestria jocului nu este abilitate de salon, nu reprezintă desfășurarea comodă a unor procedee tehnice în condiții prielnice. Jucătorii trebuie pregătiți ținând cont de caracteristicile jocului în fața celor două porți, unde se dă o luptă grea, câștigată de cel mai rapid, mai puternic, mai rezistent, de cel ale cărui exerciții tehnice nu devin imprecise datorită spațiilor strâmte și pozițiilor dezechilibrate datorită vitezei deplasării, luptei corp la corp și oboselii care crește treptat.
1.2 ISTORIC PRIVIND APARIȚIA HANDBALULUI
Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr în comparație cu alte jocuri sportive, care a apărut în Europa la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 prin transformarea unor jocuri cu caracter popular și sub influența altor jocuri sportive, în special al fotbalului, din a cărui idee fundamentală de joc s-a inspirat cel mai mult. Handbalul își are originea în Germania.
1892-în Cehoslovacia este cunoscut un joc asemănător handbalului
în 7 jucători, căruia Vaclav Karas din Smichov I-a dat în anul 1905 denumirea de “hazera”, publicând și primul regulament al jocului;
1898-în Danemarca, Holger Nielsen a introdus în școli un joc
asemănător handbalului în 7, căruia I-a dat denumirea de “Handbold”;
1922-într-un ziar din Sibiu a apărut o notiță prin care se anunța că
la 2 mai va avea loc un joc de handbal între două echipe școlare din localitate;
1925-primul joc internațional, între echipele reprezentative ale
Austriei și Germaniei, terminat cu scorul de 6:3 pentru Austria;
1928-se tipărește primul regulament internațional de joc;
la Jocurile Olimpice de la Amsterdam au fost făcute câteva jocuri
demonstrative;
4 august, la Amsterdam a avut loc Congresul de constituire al
Federației Internaționale de Handbal Amator(F.I.M.A), la care au loat parte delegați din 11 țări;
se înființează la Reghin prima echipă feminină de handbal;
1930-primul joc internațional între două echipe feminine: Austria-
Germania încheiat cu scorul de 5-4;
1934-oechipă din Sibiu susține primele jocuri internaționale în
cadrul unui turneu de 11 jocuri, întreprinse în Cehoslovacia și Germania, obținând 7 victorii;
1935-se dispută primul joc internațional în 7 jucători, între Suedia
și Danemarca, câștigând Suedia cu 18-12;
1936-se constituie prima echipă reprezentativă a țării, care susține
jocuri cu Polonia, în deplasare;
1938-la Berlin, se organizează primul campionat mondial în sală,
la care au participat: Germania, Austria, Suedia și Danemarca;
1948-la Paris, are loc cel de-al doilea campionat mondial masculin
de handbal în 11 jucători, campioana mondială fiind Suedia;
1948-în Ungaria, se organizează primul campionat mondial
feminin de handbal în 11, încheiat cu victoria echipei gazdă;
1950-se înființează divizia A pentru echipele masculine și se
desfășoară a doua ediție, și ultima, a cupei României la handbal masculin;
1956-începând din acest an, istoria și dezvoltarea handbalului au
fost influențate puternic de prestațiile jucătoarelor și jucătorilor români în arena internațională;
1961-echipa feminină de handbal în 7, Știința București, câștiga
prima ediție a Cupei Campionilor Europeni;
1964-echipa feminină Rapid București, cucerește Cupa
Campionilor Europeni, în 7;
1967-în Campionatul Mondial din Suedia, echipa masculină a
României ocupa locul III;
1970-în Franța, echipa masculină de handbal cucerește titlul;
1972-handbalul în 7 este prezent pentru prima dată la Jocurile
Olimpice de la Munchen, unde echipa țării noastre ocupa locul 3;
1977-Steaua București câștiga pentru a doua oară Cupa
Campionilor Europeni;
1980-la turneul olimpic la Moscova, echipa masculină se clasează
pe locul 3;
1981-în Danemarca, ser organizează Campionatul Mondial
feminin, grupa B, la care echipa noastră se clasează pe locul 2 și obține calificarea;
1993-echipa feminină se clasează pe locul 4, la campionatul
mondial;
1.3 SCOPUL LUCRĂRII
Evoluția jocului de handbal cunoaște, în zilele noastre, o intensă accelerație, similară de altfel cu celelalte sectoare ale vieții sociale, o accelerație sesizabilă concret în ultimii 10-15 ani și care reprezintă efortul, pe plan sportiv-handbalistic, progresului rapid al științelor generale și spectrale, al spiritului de competitivitate, spirit pe care-l manifestă omul modern, al tendințelor sale de afirmare în ierarhia națională și internațională a valorilor. Alături de aceste condiții externe, stimulatoare ale dezvoltării sale, handbalul a evoluat în aceeași măsură și datorită acumulărilor înregistrate în conținutul și factorii săi componenți, în pregătirea fizică, tehnică, tactică și psihologică. Acești factori enumerați mai sus, suprasolicitanți până la limitele relative ale momentului, s-au stimulat reciproc în dezvoltarea unora pe seama altora, când pregătirea tehnică și tactică pe seama celei fizice, când toate pe seama angajării psihice.
Școlile de handbal, din dorința afirmării și câștigării pozițiilor de frunte, în clasamentele internaționale, au găsit permanent zone neexploatate, fie ale tehnicii și pregătirii fizice, fie ale tacticii sau angajării psihice, care să le asigure pe moment întâietatea.
Handbalul a devenit, astăzi, un sport foarte practicat, cu elemente de suprastructură, indiferent de locul unde se practică pe glob, un sport de non-strategie, în care pasiunile sunt îmbinate cu munca științifică. În acest context, handbalul a devenit un sport solicitat, apar de la an la an noi metode de antrenament, noi sisteme și concepții, elementele și procedeele tehnice se îmbunătățesc prin găsirea de noi forme și mijloace de exprimare. Astăzi, jucătorii de handbal nu mai reprezintă ceea ce era acum 10-15 ani. Jocul a crescut în intensitate, în condițiile unui stres epuizant. În primul rând, a crescut viteza sub toate formele ei de manifestare (de reacție, de execuție, de deplasare) legată indiscutabil, prin joc, de celelalte calități motrice, viteza în regim de forță, viteza în regim de îndemânare și rezistență, condițiile tehnice impuse.
Importanța problemei motrice trebuie să se reflecte în stabilirea unei metodici clare, bine precizate și adaptată la specificul echipei, precum și printr-o pregătire specială.
Numai așa poate fi grăbit procesul de perfecționare la calitățile motrice și de mărire a eficacității jocului. Lipsa unei astfel de metodici poate să determine caracterul empiric al antrenamentului cu privire la perfecționarea calităților fizice și implicit să se repercuteze negativ asupra eficacității.
Lucrarea cuprinde, în prima parte, etapizarea procesului de selecție și pregătire în handbal și urmărește sarcinile și mijloacele de realizare la etapele de începători avansați și performanță. În a doua parte, lucrarea cuprinde principalele mijloace și metode folosite în handbal pentru dezvoltarea calităților motrice, specifice jucătorilor de handbal.
Factorii principali care determină nivelul calităților motrice sunt: forța, rezistența și elasticitatea musculară, mobilitatea și echilibrul proceselor fundamentale corticale (excitație-inhibiție) calitățile motrice se caracterizează prin:
un anumit grad de complexitate al structurilor, acțiunilor motrice,
complexitate care constă în îndemânare generală și specială;
viteza de deplasare, viteza de execuție, viteza de reacție, viteza în
regim de rezistență;
rezistența generală și specifică, rezistența în regim de viteză și
forță;
Pentru a se menține indici crescuți și calități motrice, se va ține seama de recomandări; până la 13-15 ani crește importanța exercițiilor de viteză, între 15-18 ani se dezvoltă forța și rezistența, cu accent pe exerciții cu greutăți.
1.4. Ipotezele lucrării
În realizarea acestei cercetări am pornit de la următoarele:
1.Planificarea antrenamentelor și stabilirea mijloacelor de acționare cu claritate permit folosirea cu eficiență a timpului afectat pregătirii.
2.Raționalizarea și standardizarea mijloacelor de acțiune în funcție de perioada de pregătire, conduce la respectarea principiului individualizării.
3.Perfectionarea pregătirii fizice generale și specifice determină o creștere a eficienței în joc și o ușurință în însușirea procedeelor tehnice specifice jocului.
CAPITOLUL II
FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODICĂ
A LUCRĂRII
2.1. TENDINȚE ACTUALE ÎN JOCUL DE HANDBAL
Observațiile și prelucrarea statistică a înregistrărilor efectuate de echipe de cercetători la campionatele mondiale, precum și la jocurile olimpice, au scos în evidență tendințele pozitive și negative care au apărut în handbalul competițional de înaltă performanță. Cunoașterea stadiului de dezvoltare a jocului trebuie întregită în mod permanent cu cunoașterea tendințelor de evoluție a sa, care influențează în mod direct concepția de joc și de pregătire.
2.1.1. Tendințe pozitive
Se observă o creștere a măiestriei tehnico – tactice a jucătorilor, care permite aplicarea cu exactitate a unor sisteme de joc, în atac și apărare. Prin aceasta, jocul întâmplător este le cale de dispariție. Numărul de greșeli tehnice este în scădere, deși ritmul de joc a crescut mult.
Îmbunătățirea tehnicii a contribuit la apariția unor combinații de mare finețe, a jocului acrobatic în apropierea și pe deasupra spațiului de poartă, ceea ce a dus la creșterea spectaculozității jocului.
Faza de finalizare a atacului se pregătește în mod gândit cu ajutorul unor circulații de minge și de jucători care preced de regulă mijloacele tactice de prefinalizare și finalizare, precum și aruncările la poartă executate prin surprindere.
Combinațiile tactice între 2-3 jucătoare sunt folosite în mod oportun, cu scopul creării onor raporturi supranumerice în favoarea atacanților și apariția unor situații clare de aruncare la poartă.
Acțiunea individuală este subordonată ideii jocului colectiv de atragere asupra atacantului, respectiv a 2 apărători, ceea ce conduce la apariția unui raport supranumeric în alte zone ale atacului.
Mărirea vitezei de joc în toate fazele atacului este evidențiată la majoritatea echipelor. Alături de îmbunătățirea tehnicii și tacticii, ea reprezintă unul din cei mai importanți factori de program ai handbalului și de mărire a spectaculozității și atractivității jocului.
Jocul de apărare tinde să se perfecționeze pe seama mai aplicării mai exacte a sistemelor de joc, în funcție de particularitățile echipei adverse.
Tehnica individuală necesară realizării corecte a marcajului, a blocării aruncării la poartă și a scoaterii mingii din ținere echilibrată s-a îmbunătățit uimitor. Comparativ cu tehnica specifică jocului de atac, tehnica apărătorului, deși în progres, încă este rămasă în urmă.
Specializarea temeinică a jucătorilor pe posturi, atât în atac cât și în apărare, este o tendință vizibilă și cu efecte pozitive asupra eficienței în joc a acestora. Toți marii jucători, care sunt excelenți specialiști pe diferite posturi, au la bază o pregătire completă. Specializarea pe posturi a apărut din necesitatea obținerii unei eficiențe maxime din partea fiecărui jucător în funcție de dezvoltarea sa fizică, de calitățile motrice și psihice și de măiestria lui tehnico-tactică.
2.1.2. Tendințe negative
Deși tendințele negative sunt, care frânează dezvoltarea calitativă a jocului sunt puține, ele trebuie să fie cunoscute și analizate pentru a se găsi căile și mijloacele de înlăturare a lor, ceea ce, desigur nu este o problemă ușor de rezolvat.
Jocul neregulamentar a apărătorilor practicat în mod intenționat și premeditat în scopul întreruperii permanente a cursivității atacului adversarilor.
Faultul atacantului constituie un capitol extrem de delicat al handbalului actual care se cere să fie analizat cu atenție pentru a găsii măsuri juste de combatere a lui. Faultul atacantului se manifestă în forme variate care, pentru a fi depistate și sancționate, din partea arbitrilor cunoștințe tehnico-tactice avansate și spirit de observație și discernământ foarte dezvoltat.
Jocul pasiv și întârzierea reluării jocului apar destul de frecvent în anumite situații, ceea ce contravine desigur, spiritului jocului, motiv pentru care trebuie sancționate de arbitri.
2.1.3. Direcții principale pentru perfecționarea jocului
Direcțiile principale în care trebuie să se acționeze pentru perfecționarea jocului și pentru înlăturarea tendințelor negative sunt următoarele:
elaborarea unei concepții moderne de joc, care să țină seama de tot ceea ce apare ca progresist pe plan intern sau internațional și care să fie conformă cu spiritul de întrecere sportivă;
planificarea riguros științifică a procesului de antrenare în vederea însușirii conținutului concepției de joc și dobândirii capacității de aplicare în joc a acestei concepții;
asigurarea unui calendar competițional corespunzător;
ridicarea la un nivel superior a măiestriei tehnico-tactice a jucătorilor;
îmbunătățirea pregătirii fizice generale și specifice prin creșterea volumului intensității și a complexității efortului;
atacarea relativ simultană a factorilor antrenamentului, în funcție de perioadele și etapele de pregătire, în vederea accelerării procesului de formare a jucătorilor;
mărirea ponderii acordate pregătirii individuale și colective pentru jocul de apărare;
dezvoltarea detentei musculare (membre inferioare și superioare);
dezvoltarea forței generale (abdomen și trunchi, în special);
dezvoltarea rezistenței generale (aerobe);
2. Inițierea în tehnica jocului
ATAC
pase de bază (fundamentale) în condiții de mare viteză, de deplasare și de execuție;
aruncări la poartă;
din punct de vedere al elanului- din alergare
din săritură,
cu pas încrucișat și adăugat,
din plonjon.
din punct de vedere al acțiunii brațului de aruncare;
zvârlită de deasupra umărului,
zvârlită lateral pe lângă umăr,
zvârlită lateral pe lângă șold.
– mișcare în teren:
toate variantele de alergare prezente în conținutul jocului:
opriri și porniri bruște,
fente de pornire,
schimbări de direcție,
fente simple și duble cu schimbare de direcție,
conducerea mingii executată prin toate procedeele sub control exclusiv al vederii periferice.
APĂRARE
mișcarea în teren:
deplasări în poziția fundamentală,
fandări,
opriri și porniri rapide,
blocarea mingiilor aruncate la poartă (toate procedeele),
recuperarea mingiilor de la adversar.
3. Inițierea în tactica jocului.
* Obiective:
asigurarea unei pregătiri fizice generale cu indici ai calităților motrice care să constituie certă premiză a evoluției optime pa plan specific. În acest sens, mijlocul pentru realizarea obiectivului trebuie să aibă o pondere mai mare (40-50.
însușirea tehnicii de bază a jocului de handbal. Se va evita specializarea pe posturi.
însușirea temeinică a cunoștințelor de tactică individuală referitoare la execuțiile tehnice.
Dezvoltarea proceselor de cunoaștere și cultivarea calităților morale și de voință.
* Conținutul instruirii:
Pregătirea fizică
Exerciții pentru dezvoltarea vitezei:
de reacție și execuție- starturi din picioare;
starturi din ghemuit;
starturi din culcat înainte;
starturi din culcat pe o latură;
starturi din șezând;
starturi pe distanțe de 10-15m;
starturi de opriri și întoarceri.
de deplasare-sprint pe distanțe de 10 m, întorcere 1800
și alergare cu spatele;
deplasare laterală, întoarcere și sprint înainte;
alergare între două jaloane așezate la distanța de 7-8 m;
pe latura lungă a terenului de handbal, alergare normală, iar pe cea scurtă sprint;
Exerciții pentru dezvoltarea forței:
flotări în brațe;
sprijin pe brațe cu depărtarea și apropierea picioarelor;
exerciții cu haltere-ridicarea halterei la piept;
împingerea halterei sus;
genoflexiuni cu haltera pe umeri;
îndoiri, răsuciri de trunchi cu haltera pe umeri;
exerciții cu mingi medicinale (un kilogram);
aruncarea mingii cu două mâini de deasupra capului;
aruncarea mingii cu două mâini înapoi peste cap și peste picioare;
deplasări cu pași adăugați,înainte lateral și înapoi cu 1-2 mingi medicinale ținute deasupra;
Exerciții pentru dezvoltarea îndemânării:
exerciții cu mingi de tenis;
exerciții cu mingea de handbal;
dribling pe loc și din deplasare;
dribbling din șezând;
dribling printre jaloane;
transmiterea mingii dintr-o mână în celaltă prin spate, pe sub picior;
exerciții la panoul de reflexe.
Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței:
mers obișnuit alternat cu mers rapid, 500-800 m;
alergare ]n tempo uniform pe teren plat și pe teren variat;
alergare în ritm variat;
alergare de durată;
excursii.
Pregătire tehnică
Prinderea și pasarea mingii:
prinderea și pasarea mingii pe loc;
prinderea și pasarea mingii din deplasare.
Driblingul;
dribling pe loc;
dribling din deplasare;
dribling printre jaloane;
dribling sub formă de concurs;
Aruncarea la poartă:
aruncarea la poarta deloc folosind procedeul zvârlit;
aruncarea la poartă precedată de pasă;
aruncarea la poartă precedată de dribling;
jocuri de mișcare;
Tehnica apărătorului:
scoaterea mingii de la adversar;
câte doi față în față;
jucătorii așezați în cerc, în triunghi, având 1-2 jucători în mijloc care să intercepteze mingiile pasate;
atacarea adversarului cu corpul;
câte doi față în față, deplasări înainte cu pași adăugați;
în fața semicercului de 6 m, deplasare înainte cu pași adăugați și retragere;
Tehnica portarului:
poziția fundamentală în poartă;
deplasări și pași adăugați lateral de la o poartă la alta;
prinderea mingiilor;
# Grupele de avansați (15-16ani)
* Sarcini
Constituirea grupelor de avansați (echipe de juniori 3 și 2).
Continuarea pregătirii fizice generale și începerea pregătirii specifice:
dezvoltarea vitezei de deplasare;
dezvoltarea vitezei de reacție;
dezvoltarea îndemânării generale (mobilitate, suplețe, coordonare);
dezvoltarea și formarea îndemânării specifice;
dezvoltarea detenției;
dezvoltarea forței generale;
dezvoltarea rezistenței specifice.
Pregătirea tehnică
Atac
perfecționarea tuturor procedeelor tehnice învățate în etapa anterioară;
angajarea pivotului;
inițierea în execuția paselor speciale;
aruncarea la poartă din plonjon;
aruncarea la poartă de pe extremă;
Apărare
atacarea adversarului aflat în posesia mingii;
scoaterea mingii de la adversar din dribling și prin intercepție;
blocarea mingiilor aruncate la poartă;
Desăvârșirea pregătirii tactice
Pregătirea teoretică
Pregătirea psihologică
Obiective:
Dezvoltarea continuă a calităților motrice cu orientare treptată spre formele de manifestare ale acestora în jocul de handbal.
Perfecționarea tehnică de bază în condiții cât mai apropiate de joc și însușirea procedeelor tehnice speciale.
Specializarea pe grupe de posturi (semicerc și 9 m) și începerea specializării pe postul pentru care are aptitudini și care se preconizeză că dă randament maxim.
Însușirea temeinică a cunoștințelor și deprinderilor de tactică individuală, insistându-se asupra formării capacității de alegere a celor mai indicate execuții tehnice, în raport cu situația de joc și de orientare a acțiunilor individuale în sensul colaborării tactice cu coechipierii.
Întărirea deprinderilor de colaborare tactică diversificată în cadrul unităților tactice ale echipei.
Formarea capacității de integrare eficiente în joc subordonând acțiunile individuale cerințelor tactice ale ansamblului.
*Conținutul instruirii:
Pregătirea fizică
Dezvoltarea vitezei de deplasare se realizează utilizând mijloace specifice atletismului.
startul din picioare din poziția fundamentală de apărare;
întoarcere 1800 și alergare de viteză;
alergări cu spatele;
sprinturi cu opriri bruște;
Se pot utiliza și mijloace specifice:
repetări de contraatac;
pase în viteză maximă;
replieri în viteză maximă;
Dezvoltarea vitezei de reacție:
deplasări în poziție fundamentală la semicerc și alergare pe contraatac în momentul când profesorul aruncă o minge spre poartă;
pasarea alternativă a mingii de către doi jucători spre cel de-al treilea;
aruncarea mingii în perete și prinderea imediat.
Dezvoltarea îndemânării generale:
rostogoliri peste obstacole;
sărituri urmate de rostogoliri;
exerciții la spalieri;
îndoiri, aplecări, răsuciri, circumducții de trunchi, membre superioare și inferioare.
Formarea și dezvoltarea îndemânări specifice:
aruncări, prinderi, dribling cu mingea din diferite poziții cu o mână și cu cealaltă;
exerciții de jonglerii cu mingea;
pase din diferite poziții (șezând, culcat);
exerciții cu mingea de tenis, de cauciuc.
Dezvoltarea detentei:
sărituri în nisip;
sărituri de pe ladă pe sală și apoi pe altă ladă mai joasă;
sărituri în înălțime, în lungime și triplusalt;
joc de baschet și volei;
aruncări peste obstacole (din săritură).
Dezvoltarea forței generale:
genoflexiuni;
flotări cu variante;
exerciții la scară fixă pentru dezvoltarea mușchilor abdominali;
cățărări pe frânghie;
Dezvoltarea forței specifice:
pase și aruncări cu mingi medicinale(700 g.);
utilizarea halterelor prin imitarea mișcării de aruncare;
mărirea numărului de aruncări din săritură;
creșterea timpului de deplasare în poziția fundamentală.
Dezvoltarea vitezei generale:
alergări de durată cu tempo controlat;
alergări cu tempo variabil.
Dezvoltarea rezistenței specifice:
repetarea tuturor exercițiilor cu pauze mai scurte;
utilizarea mijloacelor specifice pe fondul oboselii fizice și psihice.
joc de handbal cu reprize mai lungi decât cele normale.
Pregătirea tehnică
1. Perfecționarea procedeelor tehnice inventate în etapa anterioară se realizează pe baza acelorași mijloace dar care sunt modificate în sensul apropierii lor de aplicare în joc.
2. Inițierea în pasele speciale:
pase în 2-3 sau mai mulți jucători, de pe loc și din alergare cu și fără elan.
3. Angajarea pivotului:
pase zvârlite de la umăr între jucătorii așezați între cele două semicercuri, pase speciale;
angajarea pivotului aflat lângă un apărător sau între doi apărători, alegerea procedeului tehnic în funcție de poziția lui.
4. Aruncarea la din plonjon:
pe saltea de gimnastică, rostogoliri pe umăr, căderi înainte și lateral;
același exercițiu cu imitarea mișcării de aruncare;
aruncări din plonjon precedate de prindere, alergare, dribling sau angajare;
aruncarea cu cădere înainte și lateral din stând pe genunchi și din picioare;
5. Aruncări la poartă de pe extreme:
1-3 pași de elan aruncând de pe extreme, cu marcarea locului de bătaie și aterizare (mărirea unghiului de aterizare);
dribling-aruncare;
alergare prindere-dribling-aruncare.
6.Perfecționarea tehnicii specifice jocului de apărare;
exerciții pentru perfecționarea mișcării în teren;
perfecționarea scoaterii mingii de la adversar;
perfecționarea blocării mingiilor aruncate la poartă.
7. Perfecționarea elementelor tehnice din conținutul jocului portarilor
perfecționarea poziției fundamentale și a deplasării în poartă;
perfecționarea respingerii mingii cu brațele, picioarele și cu trunchiul;
perfecționarea tehnicii necesare în participarea la realizarea contraatacului.
# Grupa de perfecționare (17-18 ani)
* Sarcini:
Constituirea grupei de performanță.
Pregătirea fizică:
=Generală – perfecționarea vitezei de deplasare și de reacție;
perfecționarea forței generale;
perfecționarea rezistenței generale;
perfecționarea îndemânării generale;
=Specifică – dezvoltarea forței de aruncare;
dezvoltarea rezistenței în regim de viteză;
dezvoltarea detentei pentru aruncarea la poartă din săritură;
perfecționarea îndemânării specifice (mânuirea mingii);
dezvoltarea calităților motrice combinate, specifice handbalului;
Pregătirea tehnică:
perfecționarea tehnicii fazei 1 și susținerii fazei a 2-a;
perfecționarea tehnicii pe posturi pentru atac și apărare;
perfecționarea tehnicii aruncării la poartă în momente fixe;
perfecționarea tehnicii portarului.
Pregătirea tactică.
Pregătirea teoretică.
Pregătirea psihologică.
= Obiective:
Creșterea indiciilor calităților motrice de bază, cu accent pe formele specifice de manifestare în jocul de handbal.
Perfecționarea tehnicii fundamentale și a procedeelor speciale ce intră în conținutul tehnic al postului de bază ocupat în echipă.
Specializarea aprofundată a postului de bază ocupat în echipă și lărgirea zonei de acțiune eficientă pe alte posturi.
Însușirea temeinică a cocepției de joc.
=Conținutul instruirii:
Pregătirea fizică
Pregătirea fizică generală se va realiza, în principal, în cadrul etapelor pregătitoare sau în taberele de pregătire și se va continua în cadrul fiecărui antrenament, concomitent cu pregătirea fizică specifică. În principal, mijloacele utilizate sunt în cadrul acelorași grupe prezentate anterior (atletism, gimnastică, jocuri ajutătoare), dar ele vor trebui adaptate în funcție de particularitățile condițiilor și grupei cu care se lucrează.
Pregătirea fizică specială trebuie să asigure valorificarea deprinderilor și cunoștințelor tehnico-tactice acumulate. Din această cauză, principalele mijloace de realizare vor fi proprii inventării și perfecționării tehnicii și tacticii, a căror dozare va fi în așa fel făcută, încât să creeze posibilitatea perfecționării calităților motrice, specifice handbalului. În acest mod mijloacele proprii tehnicii sau tacticii devin și mijloace de pregătire fizică specială. Spre exemplu: perfecționarea contraatacului cu două vârfuri, prin repetarea sa de mai multe ori, rezolvă atât perfecționarea tehnicii (prindere, dribling, aruncare la poartă) și tacticii (încrucișare, scopul tactic al alergării), cât și pregătirea fizică (rezistența în regim de viteză, viteză de deplasare și de reacție, îndemânare specifică, detentă, forță în brațe și în picioare).
Pregătirea tehnică
1.Perfecționarea până la măiestria a procedeelor tehnice de bază are ca mijloace de realizare cele utilizate în etapele precedente, dar asigurându-le un grad sporit de dificultate, a unghiului de aruncare, creșterea distanței de unde se aruncă.
2.Perfecționarea tehnicii necesare fazei 1 și susținerea fazei 2-a se poate realiza prin utilizarea unor mijloace care să se adreseze perfecțiunii analitice sau globale. Astfel pentru perfecționare analitică se pot utiliza:
pasele la distanțe variate, mai tari sau mai încete, de pe loc și din deplasare;
diferite procedee de aruncare executate cu viteză maximă și de la distanțe diferite;
prinderea mingii venite din urmă; din alergare;
degajarea mingii de către portar, din punct fix sau mobil, cu boltă sau dreaptă, de pe loc sau cu elan;
Pentru perfecționarea globală(mijloace utilizate și pentru perfecționarea tacticii utilizării fazei 1 și a 2-a) se pot face:
diverse forme de contraatac(cu un vârf, cu două vârfuri directe sau cu intermediar);
contraatac cu adversari activi;
faza a 2-a realizată cu adversari ce se repliază (semiactivi și activi);
3.Perfecționarea tehnicii specifice aruncărilor în momente fixe are ca mijloace de realizare:
aruncări de la 7 m, de pe picioare sau cu plonjon, în diverse puncte ale porții, cu portari care stau pe loc sau ies înainte, pe linia porții sau avansați;
aruncări de la 9 m, directe sau cu paravan(plonjon, evitare, de pe loc);
aruncări directe din lovitură de la colț sau cu angajarea unor jucători deasupra semicercului;
4.Perfecționarea tehnicii din linia de 9 m:
aruncări din săritură, cu semievitare sau evitare, peste și printre jucători;
aruncări cu paravan sau fără, cu adversari activi;
aruncări din dreptul șoldului, genunchilor sau mai jos, cu pași adăugați sau încrucișați, cu adversari activi;
fente de aruncare sau faze de pătrundere(depășire);
aruncări de la mare distanță;
Pentru jucătorii din semicerc:
aruncări cu plonjon(lateral, înainte, cu rostogolire);
prinderea mingilor deasupra semicercului și aruncare (din vole)
aruncări pe la spate cu și fără piruetă, cu și fără rotirea brațului;
aruncări de pe extremă cu mărirea unghiului de aruncare, cu boltă, pe bătaie pe piciorul stâng sau drept, cu brațul de sus, din laterală sau de jos, cu sau fără plonjon (lateral sau rostogolire);
aruncări pe extremă precedate de angajare deasupra semicercului (din vole).
5. Perfecționarea tehnicii portarului de realizare atât prin utilizarea unor mijloace necesare pregătirii fizice speciale (detenta, forța în brațe, forța în picioare), pregătirii psihologice (atenție, curaj, stăpânire de sine), cât și prin utilizarea unor mijloace specifice:
mingea-praștie;
prinderea și respingerea unor mingi aruncate de aproape
(2-3m),de pe semicerc (extreme, pivot), sau de la distanță cu și fără apărători;
același lucru, dar cu mâinile legate la spate și mingile să fie
aruncate jos;
apărarea mingilor cu pieptul, umeri, coapsele, abdomenul și
chiar cu capul;
scurtarea timpului de recuperare al mingilor;
degajări lungi și scurte, la jucătorii care stau pe loc sau aleargă.
PREGĂTIREA FIZICĂ ȘI calitatile motrice
Pregătirea fizică
Componenta principală a antrenamentului sportiv, pregătirea fizică constituie baza de plecare pentru instruirea tuturor categoriilor de sportivi, de la începători la consacrați.
Prin pregătirea fizică se înțelege perfecționarea calităților motrice, stăpânirea unei mari varietăți de priceperi și deprinderi de mișcare, precum și dezvoltarea indicilor morfologici și funcționali ai organismului, corespunzător cerințelor ramurilor de sport.
Desfășurarea procesului de pregătire fizică este condiționată de o serie de factori determinanți care asigură, în același timp, și premisele pregătirii fizice. Aceștia sunt: starea de sănătate, dezvoltarea fizică, deprinderile motrice și calitățile psihice.
Pregătirea fizică se împarte în: generală și specială
=Pregătirea fizică generală se referă, în principal, la acțiunea de îndeplinire a obiectivelor sociale ale educației fizice (întărirea sănătății, sporirea capacității de muncă fizică și intelectuală, creșterea normală a organismului, dezvoltarea armonioasă), la mărirea capacității de lucru a tuturor organelor prin armonia funcțiilor, la educarea și perfecționarea echilibrată a calităților motrice. Pregătirea fizică generală se referă și la înarmarea sportivului cu deprinderi motrice variate pe care să se poată sprijini specializarea într-un sport.
Pregătirea fizică generală se realizează cu ajutorul exercițiilor de dezvoltare generală, la aparate, fără și cu obiecte și materiale ajutătoare, precum și cu ajutorul practicării altor ramuri de sport (atletism, fotbal pe teren redus, înotul, gimnastica aerobică). Când se folosesc astfel de mijloace, se are în vedere consolidarea și perfecționarea diferitelor părți (slabe) ale organismului pentru obținerea unor efecte calitative unitare ale pregătirii fizice.
Un alt grup mare de mijloace îl oferă exercițiile cu acțiune directă, cu ajutorul cărora se urmărește fortificarea organelor, mărirea posibilităților funcționale și dezvoltarea calităților motrice. La handbal exercițiile cu acțiune directă se selecționează din tehnica și tactica de bază în prima etapă a perioadei pregătitoare a antrenamentului. Astfel de exerciții se execută cu o intensitate mai mică decât în etapa a 2-a, dar se disting printr-o durată mai mare. Pentru a îmbunătăți activitatea tuturor organelor și grupelor musculare, numărul de repetări ale exercițiilor trebuie să fie crescut.
=Pregătirea fizică specială în handbal vizează perfecționarea calităților cerute de practicarea jocului. Aceasta se realizează printr-un număr relativ mai restrâns de mijloace, dar care au structuri asemănătoare acțiunilor tactice și procedeelor tehnice de handbal, precum și a calităților motrice în strictă concordanță cu solicitările de efort specific.
Pregătirea fizică specială ocupă un loc deosebit de important în instruirea sportivilor. Mai mult, nivelul handbalului actual impune organismului modificări efective, atingerea unor înalte valori a indicilor funcționali specifici, suportarea unor mari eforturi de antrenament și de joc. Este important ca toate aceste modificări din organism să răspundă cu precizie cerințelor handbalului. Aceasta se referă nu numai la calități motrice ci și la cele psihologice.
Mijloacele folosite pentru îmbunătățirea pregătirii fizice speciale se pot grupa:
repetarea fazelor de joc caracteristice atacului, apărării și
legarea acestora;
repetarea multiplă a procedeelor și acțiunilor specifice
portarilor;
practicarea integrală a jocului.
În practică, creșterea duratei repetării mijloacelor amintite reprezintă una din căile de îmbunătățire a randamentului handbalului.
Între pregătirea fizică generală și specială există o strânsă legătură; ele se condiționează reciproc și nu se substituie una celeilalte. Pregătirea fizică generală o precede pe cea specială și o influențează. În cadrul antrenamentului anual pregătirea fizică generală are caracter preponderent în perioadele de tranziție și pregătitoare, apoi se reduce treptat pe măsură ce ne apropiem de perioadele competiționale, unde pregătirea fizică specială este dominantă.
Calitățile motrice
Realizarea acțiunilor motrice diferă de la an la an. Aceasta se datorește, pe de o parte nivelului diferit de cunoaștere a deprinderilor motrice care fac parte din structura acțiunii respective și, pe de altă parte, nivelul indicilor de dezvoltare a calităților motrice.
Calitățile motrice pot fi definite ca fiind caracteristici specifice ce se manifestă în activitatea motrică a omului sau a sportivului.
Învingerea inerției de repaus sau de mișcare a segmentelor sau a întregului corp omenesc se obține prin forța dezvoltată de către mușchi. De îndată ce mișcarea începe înseamnă că ea capătă și o anumită viteză. Orice mișcare are o anumită durată de timp și cu cât mișcările se execută vreme mai îndelungată cu atât se face simțită o altă calitate și o anume rezistență. În efectuarea actelor motrice se vorbește nu numai de o coordonare neuro-musculară, ci și de îndemânare ca element mult mai complex și mai apropiat de practica sportivă.
Pe lângă aceste calități de bază, în literatura de specialitate mai apare mobilitatea, precum și alte calități combinate ca: forță-viteză, rezistență în regim de viteză sau de forță.
Factorii principali care determină nivelul calităților motrice sunt: forța, rezistența, elasticitatea musculară; mobilitatea și echilibrul proceselor fundamentale (excitația și inhibiția); mobilitatea articulară, capacitatea respiratorie, coordonare neuro-musculară. Toți acești factori sunt legați între ei prin unitatea organismului, dar fiecare reflectă, într-un fel special, un anumit aspect al capacității de efort al organismului. În acest sens, calitățile motrice pot fi considerate ca fiind forme de manifestare a corelației factorilor morfo-funcționali.
Așadar, calitățile motrice depind de anumite posibilități ale organismului ce au la bază fondul ereditar al individului, dar ele depind și de însușirile dobândite în cursul dezvoltării și maturizării organismului.
=Indicații metodice
Pentru a obține indici crescuți ai calităților motrice se va ține seama de unele recomandări:
până la 13 ani este important să se lucreze pentru viteză și
coordonare;
la vârsta școlară mijlocie crește importanța exercițiilor de
viteză-forță;
între 15-18 ani este necesară o muncă sistematică orientată spre
dezvoltarea forței și a rezistenței, punând accent pe exerciții cu îngreuiere.
Alegerea mijloacelor și metodelor de antrenament pentru educarea calităților motrice poate viza dezvoltarea unei singure calități, a unor calități combinate sau poate urmări dezvoltarea complexă și simultană a tuturor calităților motrice.
În general, acțiunea exercitată asupra unei calități motrice influențează și asupra celorlalte, datorită faptului că fiecare calitate este o funcție a aparatului neuro-muscular. Caracterul și valoarea acestor influențe reciproce depind de:
eforturile aplicate: perfecționarea calităților motrice se produce
atunci când eforturile de antrenament sunt destul de mari;
gradul de pregătire: la începători este necesar să se acționeze
pentru dezvoltarea tuturor calităților motrice, în timp ce la consacrați se ține seama de particularitățile sportului practicat.
Modalitățile de influențare a calităților actului motric au la bază corelația dintre efect și cauză, conform căreia răspunsul organismului, materializat prin procesul de adaptare, depinde de caracterul și intensitatea excitanților, respectiv a exercițiilor fizice. De aceea, pentru a dezvolta forța trebuie acționat pe linia creșterii încărcăturii, care reprezintă un element de intensitate. Aceeași regulă se aplică și în metodica dezvoltării vitezei, cu diferența că aici intensitatea este exprimată prin rapiditatea execuției. Dimpotrivă, la rezistență, prelungirea efortului se poate realiza pe seama volumului.
În handbal, calitățile motrice se caracterizează prin:
un grad de complexitate al structurilor acțiunilor motrice,
complexitate care constă în îndemânare generală și specială;
viteza de deplasare, viteza de execuție, viteza de reacție, viteza
în regim de rezistență;
forța necesară executării cu eficacitate a mișcărilor în atac și
apărare, forța de aruncare la poartă și detentă;
rezistența generală și rezistență în regim de viteză și forță.
DESCRIEREA CALITĂȚILOR
MOTRICE
2.4.1. Îndemânarea
Îndemânarea este capacitatea de a face un lucru cu ușurință, pe baza cunoștințelor și a experienței acumulate.
Îndemânarea reprezintă capacitatea de a coordona acțiunile întregului organism sau ale unor segmente ale acestuia aflate în mișcare, pentru a efectua actul motric corect, la timp, cu cheltuială minimă de energie și cu randament optim.
Îndemânarea mai poate fi definită ca fiind capacitatea de a stăpâni coordonarea motrică, de a transforma și comuta de la anumite acțiuni precis coordonate spre altele, în concordanță cu cerințele mediului înconjurător, în continuă schimbare.
Îndemânarea este sinonimă cu iscusința, abilitatea, dibăcia.
Formarea îndemânării se fundamentează pe preexistența unor anumite structuri neuro-musculare, cu kinestezia generală și specifică, echilibrul, perceperea timpului și spațiului, celelalte calități ale actului motric.
Îndemânarea este o calitate foarte complexă însumând capacitățile de a reacționa rapid și eficient la situațiile ivite, de adaptare la situații neobișnuite, de dirijare conștientă a mișcărilor complexe, evitarea pierderii orientării în mișcări complicate, menținerea echilibrului între forțele din interior și cele din exterior, însușirea de a combina, adică de a desfășura simultan, succesiv și în bune condiții mișcările, de a coordona bine mișcarea mâinilor și picioarelor.
#Factorii de care depinde îndemânarea
Îndemânarea este condiționată de procesele care au loc la nivelul scoarței cerebrale și de starea morfo-funcțională a aparatului locomotor.
În scoarța cerebrală au loc numeroase procese de analiză a situațiilor ivite; procese ce sunt urmate de elaborarea unor soluții și de programarea coordonată a impulsurilor necesare pentru contracția și relaxarea mușchilor angrenați în efectuarea acțiunilor motrice.
Coordonarea mișcării constituie principalul element al îndemânării și presupune o cooperare extrem de complexă între diferite organe și funcții. Coordonarea depinde de plasticitatea sistemului nervos, de stadiul de dezvoltare a sistemului muscular și de echilibru.
Îndemânarea este condiționată și de experiența motrică anterioară, în mod deosebit de cantitatea și varietatea priceperilor și deprinderilor motrice stăpânite.
Pe măsură ce se mărește bagajul de coordonări motrice, se lărgește baza necesară pentru apariția unor relații de coordonare noi, cresc posibilitățile comutării coordonării de la unele acțiuni motrice cunoscute la altele noi, neexersate, dar asemănătoare ca structură. Totodată, se măresc posibilitățile de a executa în condiții schimbate și în mod adecvat unele acțiuni motrice însușite anterior.
Pentru dezvoltarea îndemânării prezintă interes și mobilitatea articulară, elasticitatea musculară și a ligamentelor, precum și a gradului de dezvoltare a celorlalte calități motrice.
Coordonarea caracteristicilor musculare este strâns legată de însușirea structurilor naționale ale mișcării și de efectuarea lor cu amplitudine. Capacitatea de a exersa anumite mișcări cu amplitudine maximă se numește suplețe.
Suplețea este determinată de coordonarea dintre diferiți mușchi și grupe musculare, precum și de forma suprafețelor articulare, posibilitatea de întindere a mușchilor, ligamentelor și tendoanelor. Suplețea permite ca acțiunile să se efectueze economic și eficient, lăsând impresia de acțiune neforțată, efectuată firesc, fără efort vizibil.
#Etapele formării și dezvoltării îndemânării
În formarea și dezvoltarea îndemânării avem trei trepte:
precizia în spațiu a coordonării mișcărilor. În această fază îndemânarea este determinată de gradul de corectitudine a mișcării; precizia mișcării depinde de perfecționarea senzațiilor musculare. Pe această treaptă viteza nu este luată în considerație.
precizia mișcărilor în spațiu și executarea lor într-un timp cât mai scurt. Îndemânatic este cel ce efectuează mișcarea corect, precis coordonată și “în timpul cel mai scurt”.
manifestarea îndemânării în condiții variate și neobișnuite. Pe această treaptă exercițiul constă în micșorarea timpului de soluționare optimă a răspunsului la stimulii noi ce apar.
#Corelația dintre calitățile motrice, componentele pregătirii și îndemânarea.
Dacă forța, viteza și rezistența sunt calități de bază ale actului motric, atunci îndemânarea este cheia de boltă a tuturor calităților motrice.
Legătura strânsă cu celelalte calități motrice stă la baza formelor de manifestare a îndemânării:
îndemânarea generală sau îndemânarea luată ca o calitate motrică distinctă. Îndemânarea generală presupune însușirea unui cât mai mare și mai variat număr de acțiuni, în care acestea, deși se succed în condiții mereu schimbătoare, sunt efectuate cu ușurință și adecvat cerințelor practice. Mai este denumită mobilitate motrică.
îndemânarea specifică unei ramuri de sport este legată de efectuarea unor mișcări, relativ mai limitate numeric, însă bine statornicite și asemănătoare ca formă și structură cu procedeele și acțiunile întâlnite în sportul respectiv.
îndemânarea se manifestă și în regimul altor calități:
de viteză-prin compararea caracteristicilor lor,
de forță-prin mobilizarea resurselor,
de rezistență-în condiții de efort prelungit.
În jocurile sportive aceste forme de manifestare ale îndemânării se amplifică, căpătând tente speciale și presupune luarea în discuție a cel puțin încă două componente ale pregătirii, după cum urmează:
Diversitatea procedeelor tehnice și dificultățile de execuție a acestora, în condiții mereu schimbătoare, cere jucătorilor să-și stăpânească corespunzător corpul și să manevreze foarte bine mingea.
Îndemânarea contribuie la însușirea și perfecționarea tehnicii într-un timp scurt și oferă sportivului posibilitatea de a executa procedeele tehnice în condiții diferite de joc.
Îndemânarea și tactica aduc în prim plan posibilitățile intelectuale ale sportivului, gândirea acestuia cu calitățile ei-suplețe, abilitate, rapiditate. Din acest punct de vedere, substratul pregătirii, precum și reflectarea acesteia în joc trebuie să fie dată de gândire-concentrare, memorie, judecată și imaginație.
Prezența de spirit, repeziciunea și eficacitatea în rezolvarea unei situații neprevăzute solicită fondul afectiv al sportivului, buna lui dispoziție, voința de a învinge, dorința de a executa cât mai bine actele motrice, de a aduce ceva nou în joc.
#Îndemânarea în jocul de handbal
La handbal, îndemânarea este o calitate deosebit de importantă ce înlesnește însușirea corectă a tehnicii și permite ca actele motrice, procedeele tehnice și acțiunile de joc să fie executate cu mai multă ușurință, în condiții variate de joc și cu randament crescut.
Starea terenului pe care se desfășoară jocul, mingea folosită, porțile de handbal și condițiile climaterice influențează comportarea echipelor și jucătorilor. Îndemânatic este jucătorul care-și valorifică eficient pregătirea, indiferent de condițiile în care se joacă și indiferent de adversarul pe care-l întâlnește.
#Îndemânarea și corelația ei cu alte calități motrice
Îndemânarea este strâns legată de viteză. Ea se manifestă atât în deplasările jucătorilor în teren, cât și în folosirea la momentul oportun și cât mai rapid a procedeelor tehnice și acțiunilor tactice de joc. În handbalul de performanță acțiunile motrice specifice trebuie executate corect și cu viteză maximă.
Îndemânarea tehnico-tactică în regim de viteză constituie o principală cale de progres și de creștere a randamentului în joc.
Forța și formele ei de manifestare în handbal, de exemplu, forța de aruncare la poartă, precum și forța de aruncare necesară executării cu abilitate a mișcărilor din atac și apărare, sunt în strânsă legătură cu îndemânarea.
Îndemânarea în regim de rezistență este specifică tuturor jocurilor sportive, deci și handbalului. În mod obișnuit, îndemânarea ca și viteza se manifestă în condiții aerobe, dar pe măsura creșterii măiestriei, îndemânarea în regim de rezistență presupune repetări în condiții de stres și de încordare emoțională.
#Aspecte metodice ale dezvoltării îndemânării
Îndemânarea trebuie dezvoltată de timpuriu, vârsta cea mai indicată fiind între 8-12 ani. La vârsta aceasta, exercițiile de îndemânare duc la modificări calitative ale receptorilor externi și interni, precum și ale centrilor corespunzători din scoarța cerebrală, îndeosebi ai centrului motric. În perioada pubertară posibilitatea de influențare a îndemânării scade, iar lipsa îndemânării se accentuează odată cu creșterea vârstei.
În dozarea exercițiilor destinate dezvoltării îndemânării trebuie să se țină seama de următoarele aspecte:
natura efortului caracteristic jocului de handbal solicită marile
funcțiuni ale organismului, determinând apariția oboselii;
însușirea unor deprinderi noi, schimbarea condițiilor de execuție
a procedeelor tehnice, a acțiunilor tactice, precum și intervențiile adversarului, solicită din partea jucătorilor o capacitate de concentrare mai mare.
Aceste considerente duc la concluzia că folosirea exercițiilor pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să se facă pe un fond general de odihnă, cu stabilirea timpului optim pentru revenirea completă a organismului asigurând participarea conștientă și creatoare a jucătorilor la desfășurarea eficientă a jocului.
Exercițiile de îndemânare fiind spectaculoase îi atrag pe executanți, influențând favorabil și dezvoltarea celorlalte calități motrice și componente ale pregătirii, motiv pentru care ele sunt folosite cât mai des în lecții.
Pentru începători se selecționează grupe de 4-6 exerciții, care se repetă, în mod sistematic fără ca ele să se transforme într-un scop în sine, fie că aceste exerciții se schimbă, fie că cresc exigențele față de unele aspecte ale executării lor.
2.4.2. Viteza
Viteza înseamnă rapiditate în deplasare și iuțeală în execuție.
În activitatea sportivă prin viteză se înțelege capacitatea organismului de a acționa rapid la un semnal, de a executa rapid un act motric, de a efectua un număr mare de mișcări într-o unitate mică de timp.
Viteza este calitatea motrică condiționată de rapiditatea răspunsurilor organismului la diferiți excitanți.
Valoarea vitezei depinde în cea mai mare măsură de zestrea ereditară a individului, care poate fi influențată printr-o pregătire sistematică până la pubertate.
Diferitele forme de manifestare ale vitezei și corelației cu alte calități motrice sunt prezente și în jocul de handbal și hotărâtoare pentru realizarea procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice, a căror succesiune trebuie să fie rapidă.
#Factorii care determină viteza:
mobilitatea și forța proceselor nervoase fundamentale.
Alternarea rapidă a excitației și a inhibiției provoacă contracția și relaxarea mușchilor.
frecvența cu care se succed impulsurile neuromotoare. În
legătură cu aceasta, creșterea vitezei mișcărilor, un rol deosebit îl joacă calitățile psihice ale sportivului.
dezvoltarea musculaturii sportivului; capacitatea lui de a
manifesta forța “explozivă” necesară pentru dezvoltarea mișcărilor rapide.
lungimea segmentelor, mobilitatea articulară și elasticitatea
musculară sunt alți factori care completează tabloul ereditar.
viteza maximă se manifestă în concordanță cu nivelul
perfecționării tehnicii sportive, cu îmbunătățirea coordonării neuromusculare.
capacitatea fiziologică a organismului, care depinde de starea
funcțională a aparatelor și sistemelor.
viteza din punct de vedere biochimic depinde de conținutul de
A.T.P. din mușchi, de rapiditatea disocierii lui sub influența impulsului nervos, precum și de viteza de rezistență a lui.
#Formele de manifestare ale vitezei:
Viteza de reacție reprezintă iuțeala cu care se produc răspunsurile la diferite semnale și se măsoară prin timpul de reacție, adică timpul ce se scurge de la apariția unor excitanți și până la efectuarea mișcării propriu-zise.
Pentru efectuarea actului motric-răspuns la un anumit excitant-este nevoie de un circuit care constă în : apariția excitantului (vizual), transmiterea excitantului prin căile senzitive ale centrului nervos, trecerea excitației prin rețelele nervoase și formularea semnalului efector, conducerea acestuia pe căile nervoase motorii la mușchi, excitația mușchiului și reacția acestuia, adică apariția acțiunii mecanice. Reacțiile pot fi simple și complexe: reacția simplă este răspunsul printr-o mișcare cunoscută la un semnal știut, care apare spontan și poate fi simplificată prin pornirea bruscă în alergare atunci când echipa intră în posesia mingii sau pierde mingea; reacția complexă este răspunsul motric la excitanții direcți. Astfel analizând acțiunile portarului în timpul aruncării la poartă, vom constata că acesta este obligat să vadă mingea, să aprecieze direcția ei de zbor, să țină cont de intervențiile apărătorilor, să aleagă planul de acțiune și să-l aplice. Pentru a reacționa la mingea aflată în mișcare, cea mai importantă sarcină a portarului este de a o fixa pe parcursul traiectoriei. Această “fixare” are la bază capacitatea de a urmări mingea care se deplasează cu viteză mare.
Viteza de reacție depinde în mare măsură de starea funcțională a centrilor nervoși motori (analiză-comandă) și de organul efector (temperatura, gradul de oboseală al mușchilor).
~Vteza de decizie. Răspunsul la excitanți diverși poate să apară mai repede sau cu întârziere. Viteza de răspuns la aceștia este condiționată de repeziciunea cu care sunt sesizate sau anticipate anumite situații. Așadar, semnalele care declanșează răspunsurile sunt extrem de complexe, iar la jocurile sportive acestea își au originea în sesizarea intențiilor adversarilor sau partenerilor, precum și ambianța generală a jocului.
Viteza de decizie este strâns legată de îndemânare și de viteza de reacție.
Realizarea rapidă și în mod oportun a acțiunilor tehnico-tactice nu este posibilă fără sesizarea intențiilor adversarului și partenerului, fără valorificarea la timp a situațiilor favorabile, fără adaptare la condițiile nou create. Perceperea acestora, analiza și compararea lor cu reprezentările anterioare (experiență), deliberarea, alegerea soluției potrivite reprezintă activități psihice complexe. Abilitatea și promptitudinea sunt hotărâtoare pentru viteza cu care se răspunde situației create. Ele presupun spirit de observație, atenție, memorie, gândire și imaginație. În general, jucătorii de handbal, de categorii superioare, ajung la o bună viteză de decizie legată de alegerea celui mai adecvat răspuns motric, din seria celor posibile.
~Viteza de execuție (numită și viteza mișcării singulare sau viteza de angrenare) este viteza cu care se execută o anumită acțiune motrică.
Viteza de execuție depinde de gradul de însușire a tehnicii jocului de handbal și de nivelul forței dinamice a mușchilor. Cu cât viteza de execuție a procedeelor tehnice de aruncare la poartă, de prindere și pasare este mai mare, cu atât randamentul acestora crește.
Pentru a îmbunătăți viteza de execuție este necesar ca exercițiile să fie executate corect și în condiții cât mai apropiate de joc.
~Viteza de repetiție reprezintă repetarea în viteză a unor mișcări într-o unitate de timp. Fiziologic, frecvența mișcărilor este condiționată de mobilitatea proceselor nervoase și de posibilitatea acestora de a alterna rapid excitația cu inhibiția în zonele motorii ale scoarței cerebrale. La nivelul mușchilor, viteza de repetiție este condiționată de antrenarea contracțiilor cu relaxările.
Practic, viteza de repetiție este legată de mișcările ciclice, care la handbal se manifestă în timpul deplasărilor în alergare spre poarta adversă sau spre poarta proprie. În cadrul jocului, viteza de repetiție se concretizează prin mărirea frecvenței sau a lungimii pașilor.
În handbal, ca și în alte sporturi, se întâlnesc forme îmbinate ale vitezei integrale, care incumbă și alți factori. De pildă, alergarea pe contraatac depinde de viteza de decizie, de reacția la start, de viteza unor mișcări ca tempoul pașilor care, depinde de lungimea picioarelor și de forța de împingere.
#Dezvoltarea organismului și viteza
Viteza este calitatea motrică care depinde cal mai mult de înzestrarea naturală a individului, fiind considerat talent cel care are posibilități crescute de a executa acte motrice cu o viteză mai mare comparativ cu alt individ.
Calitatea de viteză se poate manifesta atunci când există o mobilitate funcțională a S.N.C., o coordonare neuro-musculară, o bună forță-detentă, precum și o coordonare corespunzătoare între fazele de lucru ale mușchilor agoniști și antagoniști.
În același timp este știut că mobilitatea, forța și echilibrul proceselor de excitație și inhibiție sunt calități care deosebesc tipurile de activitate nervoasă superioară. Aceste calități se stabilizează în perioada de 15-18 ani.
~Aspecte metodice ale educării vitezei
Exercițiile fizice, în conformitate cu natura și cu caracterul lor, determină adaptări corespunzătoare și specifice în organism.
Creșterea vitezei mișcărilor la handbal se obține pe două căi, datorită lucrului în viteză-forță.
În prima alternativă, se lucrează pentru creșterea vitezei mărind efortul de lucru. Este necesar ca exercițiile de viteză să se facă în condiții cât mai diverse, cu prelungirea duratei efortului de viteză maximă specific handbalului, cu îngreuiere, urmărind obținerea limitelor maxime de execuție.
Exercițiile de viteză se planifică în lecții la începutul părții fundamentale, iar în cadrul ciclului săptămânal de antrenament, după zilele de efort redus. Cu exercițiile de viteză se operează în obținerea și menținerea formei sportive.
Rezistența
Rezistența este capacitatea organismului de a face față oboselii, calitate ce permite omului să efectueze anumite eforturi timp îndelungat.
Factorul care limitează posibilitatea de a continua efortul este oboseala. Un individ este considerat cu cât el obosește mai târziu, precum și cu cât continuă mai mult timp efortul în condiții de oboseală.
Încordările mai determină, în sensul solicitării, o oboseală intelectuală, senzorială, emoțională sau fizică. În sport avem de-a face cu o oboseală complexă în care apar mai des simptome ale oboselii fizice și emoționale.
Dar oboseala nu este numai un factor limitativ, ea este un factor trofic. Aceasta înseamnă că încercând să învingem oboseala, care apar în efectuarea eforturilor, favorizează dezvoltarea rezistenței.
Rezistența este o calitate care se evidențiază în cele mai diferite mișcări și activități sportive.
Gradul de dezvoltare al rezistenței este determinat de următorii factori:
capacitatea funcțională a aparatelor și sistemelor organismului
și în mod deosebit a celui cardiovascular și respirator;
resursele energetice și metabolismul;
rezistența sistemului nervos;
Rezistența este influențată de:
coordonarea și tehnica mișcărilor;
capacitatea psihică a sportivului, îndeosebi a unor calități de
voință;
solicitarea rațională a funcțiilor tuturor organelor.
Pentru contracțiile musculare sursa directă de energie o constituie disocierea acidului adenozintrifosforic (A.T.P.). Celulele corpului omenesc cu un conținut relativ mic și extrem de constant în A.T.P.
Rezervele de A.T.P. consumate trebuie să fie neîntârziat completate, în caz contrar mușchii pierd capacitatea de a se concentra. Rezistența A.T.P. – ului se realizează prin două feluri de reacții:
aerobe sau respiratorii. În cazul reacțiilor aerobe de rezistență a A.T.P. este caracteristic faptul că, consumul de oxigen are loc în timpul lucrului. Posibilitățile aerobe sunt determinate de mai mulți factori:
starea și funcțiile sistemului respirator, urmărindu-se minut-volum respirație, ventilație pulmonară maximă, capacitatea vitală pulmonară, viteza de difuziune a gazelor în plămâni;
conținutul de hemoglobină a sângelui;
circulația sângelui; minut-volum și volum sistolic, frecvența
contracțiilor cardiace, timpul de circulație;
utilizarea tisulară a organismului.
Se apreciază că volumul maxim de oxigen pe care omul este capabil să-l consume într-un minut caracterizează posibilitățile lui aerobe.
anaerobe. Procesele chimice în condiții anaerobe au loc fără participarea oxigenului, ceea ce duce la acumularea în organism a proceselor arderilor incomplete. Aceste produse sunt eliminate nu numai în timpul lucrului, ci și în perioada imediată efectuării lui, ceea ce duce la un consum mărit de oxigen. Posibilitățile anaerobe depind de următorii factori:
capacitatea de a utiliza energie în lipsă de oxigen;
capacitatea de tampon a sângelui de a compensa modificările mediului intern al organismului;
nivelul adaptării tisulare la condițiile de hipoxie.
Posibilitățile anaerobe sunt date de valorile maxime ale datoriei de oxigen.
Posibilitățile aerobe și anaerobe caracterizează pe deplin “pragul” funcțional al metabolismului energetic la o persoană, adică posibilități energetice generale.
Formele de manifestare ale rezistenței
Rezistența generală este dată de capacitatea organismului de a efectua eforturi variate, de intensitatea moderată, un timp mai îndelungat. Ea are la bază posibilități aerobe ale organismului.
Rezistența generală servește ca bază pentru dezvoltarea celorlalte calități motrice.
Rezistența specifică este dată de capacitatea de a învinge oboseala provocată de efectuarea acțiunilor caracteristice anumitor ramuri de sport sau a altor activități. Ea se manifestă foarte variat în funcție de natura efortului și în corelație cu celelalte calități motrice.
Practicarea locului de handbal solicită organismului o foarte bună rezistență.
Jocul corespunde, ca timp de desfășurare, probelor de rezistență de durată medie și lungă, numai că, față de acestea în handbal intensitatea efortului se schimbă permanent. Într-un meci, se desfășoară 40-70 de faze de atac și jucătorii parcurg distanțe ce se înscriu între 3500-4500 m.
Participarea jucătorului la fazele de atac și de apărare determină schimbări repetate în structura mișcărilor lui și în ritmul de deplasare al acestuia. El va executa: alergări ușoare, porniri bruște, sprinturi, alergări lansate, opriri, alergări sau deplasări cu structuri diferite de pași – impuse de locul unde se afla mingea; prinderea și pasarea permanentă a mingii din deplasare; aruncările la poartă; întoarceri și sprinturi spre poarta proprie continuate cu deplasări laterale înainte și înapoi – însoțite de activitatea specifică a brațelor în apărare. În plus mai intervin o serie de întreruperi ale efortului, cauzate de orientarea tactică, de comportarea față de adversar, de greșelile tehnice.
Pentru perfecționarea rezistenței este foarte important economia mișcărilor, care se manifestă ca urmare a unei tehnici corecte și a capacității de a alterna judicios efortul cu odihna.
Dacă plasăm viteza, rezistența și forța într-un triunghi, dominanta specifică handbalului va fi rezistența la eforturi intensive, de scurtă durată și repetate continuu.
În procesul de pregătire rezistența se dezvoltă numai atunci când jucătorii ajung la gradul de oboseală necesar. În acest caz, organismul se adaptează modificărilor determinate de noile solicitări.
~Indicații metodice privind educarea rezistenței în handbal.
Rezistența este cea mai perfectibilă calitate metrică. Cercetările recente au demonstrat că ea se poate dezvolta de la vârsta cea mai fragedă.
Efortul de rezistență are un caracter specific, deoarece efectele lui se obțin în sensul în care se antrenează jucătorii. Pentru îmbunătățirea rezistenței specifice este esențială intensitatea efortului, în timp ce pentru rezistența generală se pune accent pe volum.
La alegerea metodelor și mijloacelor trebuie să se țină seama de nivelul capacităților aerobe și anaerobe ale organismului sportivului.
Jocul modern de handbal poate fi încadrat, din punct de vedere al solicitărilor organismului, în categoria eforturilor mari de intensitate variabilă, cu intercalarea unor pauze mici.
Dezvoltarea rezistenței se planifică în ciclurile perioadei pregătitoare. Exercițiile de rezistență se introduc către sfârșitul ciclurilor de antrenament, după care urmează o zi de odihnă.
Mijloacele pentru dezvoltarea rezistenței pot constitui părți speciale ale unor lecții sau pot constitui lecții aparte.
Forța
Forța este calitatea cu ajutorul căreia se învinge starea de inerție a propriului corp sau a unui obiect aflat în stare de repaus sau de mișcare.
Ori de câte ori vrem să pornim din repaus în mers, din mers în alergare, să aruncăm ceva sau să ne oprim din mișcare trebuie să punem în acțiune anumite forțe. Aceste forțe sunt rezultatul contracțiilor musculare. Organul funcțional este compus din unități neuromusculare care, la rândul lor, sunt compuse dintr-o celulă nervoasă și fibre musculare.
Forța pe care o dezvoltă o unitate neuro-metrică depinde de numărul și grosimea fibrelor musculare. Forța unui mușchi este direct proporțională cu suprafața lui de secțiune. La om, un centimetru pătrat de suprafață de secțiune musculară este capabilă să desfășoare o forță de 5–12 kg. În mod curent, doar circa 10-20% din masa musculară participă la activitatea obișnuită, restul se menține în repaus, urmând să intre în acțiune după ce partea utilizată va obosi.
Masa musculară trebuie să fie și de o mare viteză de angrenare în lucru. Această capacitate de a angrena o cantitate de forță într-un timp extrem de scurt este numită “detentă musculară”.
Manifestarea forței este condiționată de o serie de factori:
secțiunea transversală a mușchiului;
numărul fibrelor musculare care iau parte într-un anumit
moment la contracție;
posibilitățile de coordonare a grupelor musculare;
avantajul mecanic oferit de pârghiile utilizate și de direcțiile în
care fibrele musculare acționează.
În mecanică, forța se definește ca fiind calitatea cu ajutorul căreia schimbăm starea de repaus sau de mișcare a unui corp. Forța, fiind produsul dintre masă și accelerație poate fi reprezentată grafic printr-un vector de o anumită mărime, cu un anumit sens și cu un punct de aplicație.
În formula , mărimea forței se poate realiza prin creșterea oricăruia din cei 2 factori (masa sau accelerația) sau a ambilor.
În acest caz se va opera cu 3 variante:
(Forța maximă=masa maximă x accelerația),
(Forța maximă=masa x accelerația maximă),
(Forța maximă=masa maximă x accelerația maximă).
Pentru a preciza sensul forței ca noțiune de calitate fizică folosită în sport, este necesar să luăm în discuție unele aspecte ale formulei în care manifestarea maximă a forței are loc prin creșterea la maximum a mesei.
În condițiile activității musculare, între mărimea mesei și accelerație există un raport invers proporțional. Ca urmare, mărimea masei poate să crească pe seama scăderii în aceeași măsură a accelerației. În acest caz, mărimea forței musculare se exprimă prin greutatea corpului raportat la segmentul respectiv, care poate fi menținut un timp foarte scurt într-o anumită poziție.
Când se vorbește de forță ca o calitate fizică “masa” (m) exprimă mărimea încărcăturii. În acest caz, forța se manifestă prin încordare musculară izometrică sau printr-o mișcare foarte înceată.
#Formele de manifestare a forței:
Forța generală, care reprezintă capacitatea de ansamblu a organismului de a învinge diferite rezistențe pe baza contracției principalelor grupe musculare. Acest gen de forță se folosește în rezolvarea unei game variate de acțiuni.
Forța specifică, este forța anumitor grupe musculare ce însoțesc și caracterizează mișcările specifice într-o ramură de sport.
După caracterul contracției musculare avem:
Forța statică, rezultatul unor contracții care nu modifică
lungimea mușchilor (izometrice);
Forța dinamică, este rezultatul unor contracții care micșorează
(regim de învingere) sau măresc (regim de cedare) lungimea mușchiului;
Forță explozivă, care este calitatea sistemului neuromuscular de
a învinge rezistența cu viteză de contracție mărită, mai poate fi definită ca mărimea forței de accelerație a unui act motric. Forța explozivă înbinată cu alte calități motrice, ca de exemplu, viteza și îndemânarea conduc la o calitate motrică derivată din ele, care se numesc detentă.
Inactivitatea practică, se mai întâlnesc și alte forme ale forței, ca de exemplu:
Forța absolută, care reprezintă capacitatea de manifestare a
forței maxime pe care o poate dezvolta un individ;
Forța relativă, care reprezintă raportul dintre forța absolută
dezvoltată de individ și greutatea corpului său.
~Manifestarea forței în handbal.
În cadrul jocului de handbal se manifestă când jucătorii aruncă la poartă, când se desprind de pe sol pentru aruncarea din săritură sau din plonjon sărit, când apărătorii și atacanții efectuează majoritatea procedeelor mișcării în teren, când prind și pasează mingea.
Particularitatea esențială a forței la handbal constă în aceea că ea se manifestă în strânsă legătură cu celelalte metrice și în special cu viteza și îndemânarea.
Complexitatea mișcărilor cu și fără minge, executate în condiții schimbătoare, impun unele precizări legate de manifestarea forței în handbal.
În primul rând, ne referim la forța specială prezentă în toate actele motrice din joc, care mai este denumită și forță dinamică, deoarece musculatura solicitată în timpul jocului manifestă forța în regim de învingere a rezistenței sau de sedare. Dar și mai mult interesează forța explozivă, potrivit căreia capacitatea de forță maximă trebuie manifestată în minimum de timp. Mărimea forței se realizează pe seama creșterii accelerației mișcării, ceea ce determină ca viteza de angrenare pentru învingerea rezistenței să treacă pe prim-plan, masa musculară având rol secundar.
În handbal se poate vorbi de forța explozivă a brațului, care se manifestă cu precădere în timpul aruncării la poartă și de “detenta specifică” care se manifestă în aruncările din săritură sau din plonjon sărit. În ambele situații, forța poartă amprenta vitezei și a îndemânării și se manifestă în joc pe fondul rezistenței.
Când ne referim la detenta specifică a jucătorilor trebuie să ținem seama de forța relativă care reprezintă raportul dintre forța absolută și greutatea lui corporală.
Dar nivelul fazei specifice, al forței explozive și al detentei specifice depinde în mare măsură de forța generală a jucătorului.
Observând desfășurarea unui joc de handbal, indiferent de valoarea echipelor, se constată că în fiecare moment aparatul locomotor este angrenat în efectuarea unor acte motrice specifice jocului, dar care au și un pronunțat caracter natural (alergare, aruncare, săritură). Sistemul nervos, circulația, respirația, musculatura scheletică, ligamentele și tendoanele sunt supuse unor solicitări variate, uneori de mare intensitate. Capacitatea de ansamblu a jucătorului de a face față diversității solicitărilor motrice cerute de complexitatea jocului este dată de forța lui generală. Mai mult decât atât, forța determinată în mare măsură rapiditatea mișcărilor, oferă posibilități de manifestare a îndemânării și are un rol important în eforturile de rezistență.
Cunoașterea formelor de manifestare a forței, precum și particularitățile acestei calități motrice ajută la alegerea celor mai indicate mijloace și metode pentru educarea ei.
Antrenamentul pentru educarea forței la handbal își propune următoarele obiective:
dezvoltarea calitativă a grupelor musculare care sunt solicitate
în forța explozivă, în detenta specifică, în forța specială, în forța de cedare la nivelul membrelor superioare și inferioare;
dezvoltarea forței în strânsă corelație cu celelalte calități
motrice;
dezvoltarea armonioasă a forței întregului aparat locomotor.
În comparație cu celelalte calități motrice, forța prezintă cele mai mari posibilități de perfecționare.
Exercițiile capătă caracter de forță numai atunci când mărimea încărcăturii cere o mobilizare importantă a formațiilor neuromusculare.
În handbal forța se manifestă în regim de viteză . Pentru îmbunătățirea indicilor de manifestare a forței se recomandă ca pregătirea să se orienteze atât spre perfecționarea forței cât și a vitezei.
Exercițiile de forță au influență selectivă asupra grupelor musculare. Ținând seama de acest aspect se lucrează separat pentru dezvoltarea forței extensorilor coloanei vertebrale, extensorilor picioarelor etc. Interdependența forței grupelor musculare poartă denumirea de topografie a forței. Jucătorul de handbal are o anumită topografie a forței.
Pentru educarea forței manifestate în regim de viteză se indică două metode:
Prima presupune utilizarea alternativă a mijloacelor ce se
adresează în mod selectiv la calitate , forță și viteză. În această alternativă există două variante:
alternarea are loc în cadrul fiecărui exercițiu, crescând încărcătura și scăzând viteza de execuție și invers;
se efectuează la început exercițiile care vizează viteza, după care se reiau exercițiile orientate spre dezvoltarea forței.
Cealaltă metodă presupune efectuarea unor exerciții în care principalele componente ale efortului fizic au valori medii în comparație cu cele care se adresează selectiv.
Exercițiile de forță se practică ținând cont de particularitățile de vârstă și sex, precum și de nivelul de pregătire al fiecăruia.
La tineri, masa musculară se dezvoltă în timpul perioadei de creștere. Acest aspect determină ca pregătirea de forță să se desfășoare diversificat și să aibă ca obiectiv dezvoltarea fizică corectă și armonioasă a individului.
Deoarece mușchii spatelui, anteriorii coapsei și flexorii brațelor sunt mai bine dezvoltați, adică musculatura laterală a trunchiului “posteriorii coapselor și extensorii brațelor”. Principiul de bază al acestei pregătiri constă în efectuarea mișcărilor compensatorii în raport cu cele obișnuite din viața anterioară. Acestea se pot executa din atârnat, sprijin, șezând sau culcat, cu obiecte sau fără, cu partener sau individual. Importante sunt și exercițiile de gimnastică acrobatică, jocurile de mișcare și ștafetele.
Indicii de forță ai băieților sunt mai mari decât cei ai fetelor.
Pe măsură ce pregătirea de forță capătă caracter specific, structura mișcărilor va fi orientată spre solicitările din joc. Educarea forței în cadrul lecțiilor presupune alegerea corectă a exercițiilor, stabilirea corespunzătoare a încărcăturii, a numărului de repetări, a timpului de execuție, a numărului de serii, a duratei și conținutului pauzelor.
Educarea forței este mai eficientă atunci când în cadrul antrenamentului aceasta se îmbină cu educarea celorlalte calități, precum și cu perfecționarea tehnicii și tacticii.
Antrenamentele pentru dezvoltarea forței se fac mai ales în perioada pregătitoare, de trei ori pe săptămână și dacă se lucrează pentru grupele musculare mici numărul antrenamentelor crește la 4-5 antrenamente pe săptămână. Dacă antrenamentul se întrerupe scade și nivelul forței.
În handbal perioada competițională durează câteva luni. Dacă exercițiile de forță sunt incluse în această perioadă indicii ei vor scădea. Pentru a preîntâmpina aceasta, exercițiile vor fi menținute într-un volum ceva mai redus, însă executate cu intensitate ridicată. Pentru a evita efectele negative în antrenamentele de forță se recomandă:
solicitările de forță în regim de viteza sa se desfășoară pe un fond de odihnă;
să se realizeze o bună încălzire a musculaturii care să se mențină în timpul antrenamentului;
fiecare exercițiu trebuie lucrat cât mai corect din punct de vedere tehnic;
se va evita suprasolicitarea coloanei vertebrale, executând seriile de exerciții din diferite poziții – culcat, șezând , sprijinit;
se acordă o deosebită atenție respirației: jucătorii vor fi invitați să expire în timp ce mușchii se contractă și să inspire atunci când se revine la poziția de plecare.
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. PERIOADA ȘI LOCUL DESFĂȘURĂRII CERCETĂRII
Cercetarea am efectuat-o în perioada octombrie 1999–aprilie 2000, adică în perioada de pregătire pentru Turneul Final de Juniori 3, la Sala Sportului cu echipa de juniori 3 CSS5.
SUBIECȚII
Am selectat un număr de 10 jucătoare.
În continuare, prezint tabelul centralizator cu subiecții aleși pentru cercetare:
METODE DE CERCETARE
Pentru realizarea cercetării am folosit următoarele metode:
metoda studiului bibliografic, avută la dispoziție;
metoda observației, prin întocmirea protocoalelor de observație (antrenamente);
testarea, probele efectuate de subiecți au scos în evidență gradul de actualitate și utilitatea teoretică și practică a temei de cercetare;
metoda calculului, media aritmetică, abaterea standard, coeficient statistico-metodic de variabilitate.
Am reușit să prelucrez și să interpretez corespunzător rezultatele obținute, ceea ce m-a ajutat în formularea concluziilor parțiale și finale ale lucrării.
METODE ȘI MIJLOACE FOLOSITE ÎN ANTRENAMENT, UTILE CALITĂȚILOR MOTRICE
Îndemânarea
#Exerciții pentru realizarea îndemânării generale:
Direcția principală pentru dezvoltarea îndemânării generale este dată de însușirea continuă a unor deprinderi noi din diferite domenii.
~Exerciții de bază:
alergări în pădure;
alergări pe teren variat;
deplasări pe schiuri;
jocul de fotbal pe teren de dimensiuni reduse și porți mici;
jocul de handbal pe un teren acoperit cu apă sau cu zăpadă;
fotbal peste plasa de tenis.
~Exerciții de atletism și gimnastică:
alergări printre jaloane dispuse la distanțe mici sau printre parteneri care se deplasează în șir;
alergări cu piruete, succesive sau alternative;
alergări peste diferite obstacole: bănci, una-două cutii de la lada de gimnastică, mingi medicinale;
alergări peste garduri de atletism întoarse;
alergări și sărituri, cu bătaie pe un picior, cu atingerea unei
frunze sau crengi de copac, sau a unei mingi suspendate la diferite înălțimi;
sărituri în înălțime cu elan;
elemente de gimnastică acrobatică: rostogoliri înainte și înapoi
din ghemuit în ghemuit, rostogoliri prin săritură, roata laterală;
cățărări în doi sau trei timpi la cadru, la scară fixă înclinată, la
frânghie, sau prăjină;
escaladări pe diferite aparate: cal, lăzi. Bănci;
aruncarea unor obiecte (greutăți, bolovani, cărămizi, bușteni)
de diferite dimensiuni, cu una sau cu două mâini;
aruncarea mingilor medicinale de greutăți diferite, cu două
mâini de la piept, înainte, înapoi, printre picioare depărtate, de la ceafă peste cap înainte; aruncarea simultană cu brațul drept și stâng a două mingi medicinale (1kg) la distanță;
“ștafeta îndemânării”: pe un scaun, aflat la 15-20m de linia de
plecare, este pus un trening. La semnal primul jucător din fiecare echipă pornește în alergare spre scaunul respectiv, îmbracă treningul și se întoarce la echipa lui în spatele liniei de plecare, unde dezbracă bluza și pantalonul de trening predându-le următorului; acesta se îmbracă și aleargă înapoi la scaun, unde se dezbracă, depune treningul pe scaun și aleargă înapoi predând ștafeta următorului ș.a.m.d. Câștigă echipa ai cărei componenți au efectuat corect succesiunea acțiunilor preconizate;
“ștafeta la scară fixă”: jucătorii se împart în două echipe, cărora
li se repartizează 3-4 scări fixe. Primul jucător din fiecare echipă pleacă din poziția șezând, aleargă spre o minge medicinală de 1kg, pe care o rostogolește până la prima scară fixă, urcă până atinge cu mâna șipca de sus, coboară până la o șipcă stabilită, sare în adâncime, se deplasează spre mingea medicinală pe care o apucă cu două mâini și o transportă la locul inițial, apoi aleargă și predă ștafeta următorului jucător;
“parcurs aplicativ”: jucătorii se împart în grupe de câte trei și
pleacă în cursă în mod succesiv din 15 în 15. Parcursul aplicativ constă din: alergare cu start din culcat înainte, mers în echilibru pe o bancă de gimnastică întoarsă, alergare și sărituri peste trei bănci de gimnastică așezate transversal, alergare și escaladarea lăzii de gimnastică, alergare și rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit pe saltea, tarare 10m, aruncare cu două mingi de oină într-o țintă verticală și alergare. În cadrul grupei, cei trei sunt apreciați în funcție de timpul înregistrat și de corectitudinea parcurgerii traseului;
“ștafeta complexă”: jucătorii sunt împărțiți în două echipe A și
B, așezate pe linia de centru a terenului, în formație de cinci, față în față. Ștafeta constă din: alergare spre colțul din stânga de jos al terenului, patru piruete (în dreptul semnelor marcate pe traseu) spre stânga și spre dreapta, rostogolirea unei mingi spre colțul din stânga de sus al terenului, alergare cu trecere peste patru garduri de atletism, alergare până la linia de centru, întoarcere;
și alergare cu spatele în continuarea diagonalei terenului spre colțul din dreapta jos, ridicarea și transportarea a două mingi până la colțul din dreapta sus al terenului, alergare printre jaloane și predarea ștafetei următorului coechipier. În timp ce primul jucător din echipa A parcurge ștafeta, plecând spre colțul din stânga de jos al terenului, primul jucător al echipei B pornește spre colțul din dreapta jos. În continuare, numerele doi di fiecare echipă încep parcursul în jumătăți de teren inversate: A2 în dreapta jos, iar B2 în stânga jos, asigurându-se astfel fluxul continuu al executanților fiecărei echipe. Se desfășoară sub formă de concurs între cele două echipe.
#Exerciții pentru dezvoltarea coordonării:
Coordonarea solicită precizia și echilibrul proceselor nervoase. Pentru formarea ei se vor folosi exerciții care au ca scop dezvoltarea reflexelor, a ritmului și a preciziei mișcărilor.
succesiuni de mișcări ale brațelor, picioarelor, trunchiului, pas
înainte cu piciorul stâng lateral și a brațului drept spre înainte sus;
elemente de gimnastică acrobatică: rostogoliri înainte și înapoi,
rostogolire lungă înainte, stând pe mâini, roata laterală, podul de jos;
mers și alergare, pas săltat, pas sărit;
sărituri pe loc din deplasare, pe unul sau pe ambele picioare,
sărituri pe loc cu sprijin la scară fixă sau pe umerii coechipierilor, sărituri peste linii trase pe sol, peste mingi medicinale sau peste bănci de gimnastică;
sărituri la coardă: pe loc, cu deplasare, sub formă de ștafetă, pe
echipe;
aruncări cu diferite mingi în ținte verticale, orizontale sau
mișcătoare (mingi medicinale sau cercuri);
pase succesive deasupra capului cu minge de volei;
lovirea succesivă a mingii cu piciorul, brațul, capul, umărul;
pase de volei din săritură, în doi sau tei jucători;
“ștafeta”: rostogolire a două mingi, sărituri din cerc în cerc,
alergare printre jaloane cu mingi medicinale;
alergare în ritm susținut pe o suprafață delimitată de teren (linia
de poartă și semicercul de 9m); în timpul alergării jucătorii efectuează: alergare cu genunchii sus, pași săriți, pași săltați, sărituri, rostogoliri, întoarceri.
#Exerciții pentru îmbunătățirea mobilității și a supleții:
În cadrul jocului de handbal este necesară o bună mobilitate la nivelul articulațiilor scopulo-humerale, coxo-femurale, coloanei vertebrale și a mâinii propriu-zise. Lipsa mobilității articulare și a elasticității musculaturii și ligamentelor la nivelul degetelor, palmei și pumnului face dificilă executarea unor procedee ca prinderea și pasarea mingii, și determină întârzierea fazelor de joc. Exercițiile de mobilitate a articulațiilor, de alungire a ligamentelor și de menținere a tonusului muscular intră în gimnastica de bază și cea zilnică a handbaliștilor.
=Exerciții individuale:
duceri, arcuiri, balansări și rotări de brațe în toate planurile, cu și
fără obiecte portative;
duceri, balansări și rotări ale picioarelor în toate planurile;
extensii, aplecări, îndoiri, rotări ale trunchiului în diferite poziții
(stând, pe genunchi, șezând, culcat), cu sau fără mingea de handbal;
fandări laterale sau înainte.
=Exerciții cu partener:
stând depărtat față în față, trunchiul aplecat, mâinile pe umerii
partenerului: aplecări și arcuiri;
stând spate în spate, brațele întinse lateral, apucat de mâini: un
pas înainte fără a desprinde mâinile și revenire la poziția inițială;
șezând depărtat, spate în spate, la distanța de un metru, unul
dintre executanți ține o minge medicinală: transmiterea mingii partenerului prin răsucirea trunchiului spre stânga; acesta o retransmite pe partea cealaltă;
stând depărtat, spate în spate, apucat de mâini: unul dintre
parteneri se apleacă înainte, trage de brațele celuilalt care execută o extensie accentuată, se schimbă rolurile;
șezând depărtat, talpă în talpă, apucat de mâini: trageri de brațe
cu aplecări alternative înainte înapoi.
=Exerciții la scară fixă:
atârnat cu spatele la scara fixă, apucat cu priză depărtat: legănări
laterale;
stând depărtat, trunchiul aplecat înainte, brațele întinse apucă șipca la nivelul umerilor: arcuiri;
șezând cu spatele la scara fixă, apucat de o șipcă; ducerea
bazinului înainte, cu extensia trunchiului.
#Exerciții pentru dezvoltarea îndemânării specifice:
Îndemânarea specifică la handbal este legată de acțiunea independentă a trenului superior față de trenul inferior.
Baza de plecare a acestei independențe o constituie regulile celor “trei pași” și celor “trei secunde”, care permit efectuarea unor acțiuni specifice jocului de handbal și care fac ca efectuarea actelor motrice să se desfășoare în condiții de limitare a timpului și a spațiului. Pe de o parte, membrele inferioare apelând la varietatea procedeelor mișcării în teren, deplasează corpul pentru efectuarea acțiunilor de apărare sau de atac. Pe de altă parte, membrele superioare sunt solicitate în actele motrice ca: prinderile, manevrările sau fentele cu mingea, precum și în acte motrice de forță și precizie în regim de viteză, ca în aruncarea la poartă și în pasele la distanțe diferite.
Căile principale care trebuie urmărite în dezvoltarea îndemânării speciale sunt:
repetarea procedeelor tehnice și acțiunilor tactice;
sporirea numărului de structuri motrice;
antrenarea acestor structuri în condiții îngreuiate, progresiv și
continuu.
În continuare prezentăm sarcini și mijloace pe baza cărora se poate orienta dezvoltarea îndemânării specifice:
=Școala mingii
Școala mingii cuprinde totalitatea mijloacelor folosite în scopul formării deprinderilor de stăpânire și manevrare a mingii.
Exercițiile, formațiile și jocurile cu caracter de întrecere, în doi, în grup, sau cu întregul colectiv (cu una sau mai multe mingi de diferite mărimi și greutăți), oferă posibilitatea organizării unor lecții cu conținut atractiv, dinamic și educativ.
Exemple de jocuri și ștafete din școala mingii:
“mingea călătoare”, “mingea în val”, “mingea în tunel”,
“mingea în zigzag”, “mingea la căpitan”, “mingea la țintă”, “mingea prin cutie”, “cine aruncă mai departe”, “huștiuluc”, manevrări de minge, cu una sau două mâini, prinderea, pasarea, aruncarea unor mingi de diferite mărimi, greutăți și culori;
“ștafeta cu rostogolirea a două mingi”, “semănatul și culesul
mingilor”, “ștafeta cu dribling multiplu”, “dribling cu două mingi”.
=Învățarea corectă a procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice.
Paralel cu formarea deprinderii de a stăpâni mingea se trece la învățarea corectă a mecanismelor de bază ale aruncărilor la poartă, a procedeelor mișcării în teren, a fentelor, a acțiunilor apărătorului și a driblingului.
Instruirea tehnico-tactică pretinde angajarea fiecărui jucător în însușirea și aplicarea tehnicii individuale (reguli și mijloace), angajarea lui psihică și folosirea cauzală a regulilor de joc.
Mijloace pentru realizarea acestor obiective:
pase între doi și trei jucători în deplasare;
dispozitive de atac cu unul sau doi pivoți, cu pase și mișcare în
teren;
aruncări la poartă de pe posturi diferite;
dribling multiplu, cu una sau două mingi, cu opriri, schimbări
de direcție, piruete, în viteză maximă;
“suveica” simplă și dublă, cu pase în față și lateral.
Pentru solicitarea mai intensă a jucătorilor, exercițiile se vor efectua în condiții deosebite de îngreuiere. De exemplu:
prinderea, pasarea și aruncarea la poartă din poziție șezând;
pasele și aruncările la poartă cu ambele mâini (ambidextrie);
efectuarea paselor și aruncărilor la poartă cu brațul neîndoit sau
aruncare la poartă din săritură cu bătaie pe piciorul de aceeași parte cu brațul de aruncare.
=Solicitarea proceselor corticale.
Pentru dezvoltarea gândirii se vor folosi exerciții care să solicite atenția și imaginația jucătorilor în vederea rezolvării rapide a diverselor situații:
efectuarea în ritm susținut a unei suite de mișcări în teren:
pornind de la linia de centru a terenului, alergare, oprire; întoarcere și alergare cu spatele, două sărituri cu despridere pe un picior; oprire și alergare cu spatele;
jocuri de atenție;
alergări pe teren accidentat;
exerciții pentru dezvoltarea vitezei de reacție bazate pe tehnica
specifică aparatului: deplasare rapidă a apărătorilor pe porțiunile laterale semicercului, pe distanțe de 4-6m, cu sau fără ieșire la mingea pasată între doi atacanți. În centru aparatul iese de pe semicercul de 6m la atacantul care primește mingea sau direct la cel cu mingea, îl urmărește și blochează mingea pasată sau aruncată la poartă.
pase efectuate între doi jucători, fiecare cu câte o minge, cu un
al treilea;
jucătorul cu mingea execută dribling multiplu și urmărește
permanent semnalele transmise de către partener la care reacționează promt;
dribling multiplu, în mare viteză, după cel mai bun jucător care
se deplasează printre obstacole;
intercepția pasei realizată de către jucătorul aflat în fața zonei;
în formație de triunghi, pătrat sau cu așezarea jucătorilor pe
două triunghiuri suprapuse. Se pasează într-un sens, jucătorii deplasându-se după minge sau în sens invers circulației mingii;
pase în suveică simplă, cu dribling sau fără, sprint, alergare cu
spatele sau alergare cu piruete;
suveica cu dispunerea jucătorilor în diferite planuri. Pasele se
dau în funcție de pozițiile partenerului fără minge: oblic-înainte, lateral sau oblic-înapoi;
pase la diferite distanțe și procedee. Jucătorii sunt împărțiți în patru grupe:A,B,C,D. Jucătorii din grupa A pasează mingile din deplasare (la început fiind în posesia mingii, iar pe celelalte două le primește de la grupele C și D), succesiv, jucătorilor din grupa B folosind procedeele din săritură, de la umăr cu o mână și din pronație. Jucătorii fără minge, din grupele C,D și A, se deplasează în locul jucătorilor din grupa B. Pentru a asigura continuitatea exercițiului, jucătorii din grupa B, pe măsură ce primesc mingea se deplasează prin dribling în locul jucătorilor din grupele A,Cși D.
joc:”cine ține mingea mai mult în condiții de marcaj foarte
strâns”
Viteza
#Exerciții și jocuri pentru motricitate și coordonare cu accent pe viteză:
trecerea rapidă dintr-o poziție în alta: stând înainte culcat, culcat
pe spate, sprijin ghemuit, aplecări, îndoiri, la semnale auditive;
culcat pe spate, ținând în mâini o minge: ridicare în stând fără
ajutorul brațelor,
culcat pe spate: ridicare în ghemuit, rostogolire înainte, săritură
cu extensie, aterizare și pornire în alergare;
schimburi bruște de direcție din mers sau din alergare, la
comandă;
alergare cu spatele, întoarcere, rostogolire înainte, alergare;
efectuarea unor acțiuni rapide din ghemuit sau din culcat:
ridicarea bruscă și atingerea unei mingi aflate pe sol la distanța de 2m, atingerea unei mingi aflate la diferite înălțimi, prinderea unei mingi oferite de un partener,
parcurgerea unui traseu contra-cronometru: la semnal, jucătorul
pornește în alergare pe lângă o minge medicinală (5-10m), sare peste o bancă se întoarce și sare din nou peste bancă, aleargă și ocolește mingea; aleargă către o saltea (95-100m), execută o rostogolire înainte, se ridică, aleargă și ocolește din nou mingea; aleargă, trece pe sub un gard plasat la 10-15m, aleargă și atinge mingea medicinală. În acest moment se oprește cronometrul;
săritura la coardă în tempoul dorit de jucător sau impus de profesor;
“ultimii doi aleargă”: echipa se deplasează în coloană câte doi,
la semnal ultimii doi aleargă sub formă de întrecere prin exterior, trecând în fața primului;
“cursa perechilor”: la semnal, perechile se prind de mâini pe la
spate și aleargă în același fel ocolind jaloanele și întorcându-se la linia de plecare;
“primul și ultimul la linia de 7m”: echipa se află aliniată pe linia
de centru a terenului de handbal. La semnal, fiecare jucător aleargă cât poate de repede spre linia de 7m și se așează în flanc, în ordinea strictă a sosirii;
“provocarea prin trei lovituri”: jucătorii, împărțiți în două grupe,
sunt așezați față în față, înapoia unei linii. Fiecare jucător dintr-o grupă atinge de trei ori palmele întinse ale perechii din grupa adversă. După a treia lovitură “provocatorul” aleargă înapoi la locul său, urmărit de cel provocat. Dacă este prins devine prizonier, în caz contrar, rămâne prizonier acela care l-a urmărit;
“al treilea fuge”: jucătorii organizați pe perechi sunt dispuși în
formație de cerc cu fața spre centru. Doi jucători rămân în afara formației – unul fiind urmăritorul și celălalt urmăritul. Urmăritul aleargă spre exterior în jurul cercului și se poate așeza înaintea oricărei perechi, ajungând astfel la o formație de trei jucători, din care ultimul devine urmăritor și fuge după cel care a urmărit;
“prinde-l pe cel din față”: jucătorii sunt împărțiți în 3-4 grupe,
dispuse în formație de cerc; jucătorii din fiecare grupă numără de la 1 în continuare. Când profesorul strigă un număr, cei cu numărul respectiv din fiecare grupă ies, aleargă în jurul cercului într-o singură direcție și fiecare caută să-l prindă pe cel din față, ferindu-se în același timp de cel din spate. La semnalul profesorului se schimbă sensul de deplasare;
“aleargă după minge”: jucătorii sunt împărțiți în grupe de câte 3, așezați pe semicerc, cel din mijloc are o minge pe care o aruncă spre linia de centru, mai aproape sau mai departe; ceilalți doi pornesc concomitent în alergare și câștigă cel care ajunge primul mingea, câștigătorul aruncă la poartă sau poate efectua dribling multiplu sau poate trece între cei doi pentru a arunca mingea;
“ochește ținta cu săculețul de nisip”: ținta poate fi verticală (zid) sau orizontală, iar săculeții colorați diferit pentru fiecare grupă;
“ochește mingea”: pe o bancă de gimnastică se așează două mingi medicinale. Jucătorii se împart în două grupe și se dispun pe arcuri de cerc la 8-10m de bancă. Componenții unei grupe au fiecare câte o minge de oină cu care, la semnal, ochesc mingile medicinale. Pentru fiecare lovitură reușită grupa primește câte un punct. În continuare cei din grupa a doua adună mingile, se aliniază și la comanda profesorului execută aruncările. Grupele se întrec între ele;
“la țintă”: efectivul se împarte în 3-4 grupe. Grupele sunt aliniate în formație de șir înapoia unei linii de aruncare situată la 10-20m de un gard înalt sau zid, pe care se desenează cercuri cu diametrul de 1m. Primul din fiecare grupă primește 4-6 mingi de oină, pe care le aruncă căutând să lovească în cerc. Pentru fiecare aruncare reușită primește un punct. După ce aruncă toate mingile, le adună cât poate de repede și le predă următorului din grupa sa, care execută același lucru. Jocul se desfășoară sub formă de concurs între grupe. Se apreciază punctajul și timpul.
#Exerciții pentru îmbunătățirea tehnicii de alergare:
mers normal, mers din ce în ce mai rapid;
mers cu rulare pe toată talpa și cu ridicare pe vârful piciorului
de sprijin;
mers cu fandări mari înainte;
alternarea ritmului de mers: 20m mers în tempo lent, 15m mers
vioi, 10m mers în tempo lent, 20m mers în tempo rapid;
mers rapid sub formă de întrecere cu plecare de la o linie;
exerciții pentru dezvoltarea mobilității articulare coxo-femurale:
pendulări înainte și înapoi cu un picior, celălalt pe vârf, cu arcuirea spatelui, pendulări laterale, fandări înainte, lateral (stânga-dreapta), aplecări și îndoiri de trunchi cu picioarele depărtate sau apropiate;
joc de gleznă pe loc, joc de gleznă cu palmele sprijinite la
perete, joc de gleznă din deplasare; 2-3 ori 10-15m;
alergare cu ridicarea coapsei la orizontală sau cu genunchii la
piept 4-5 ori 10m;
alergare cu pendularea gambei înapoi;
alergare 300m pe o linie dreaptă trasată pe teren;
alergarea cu accentuarea pendulării gambei înainte sau înapoi:
2-3 ori 20+20m;
alergare accelerată și oprire prin micșorarea treptată a vitezei;
alergare cu pași săriți: 2-3 ori 15-20m;
alergare 30m pe culoare înguste de 20-30cm;
joc de gleznă foarte rapid, cu înaintare, cu tragere energică a
unui genunchi la piept;
alergare în tempo uniform cu corectarea tehnicii;
alergare de viteză pe loc cu sprijinul mâinilor pe perete;
alergare de viteză cu ușoară înaintare, cu sprijinul brațelor pe
umerii unui partener;
alergare cu genunchii sus, brațele îndoite din coate și cu palmele
în jos în așa fel ca genunchii să lovească palmele; exercițiul se face pe loc în reprize de 4-6 ori 10-20s, sau în deplasare 3-4 ori 10-15m;
alergare cu accentuarea diferitelor componente ale pasului:
10m alergare ușoară, 10m alergare cu genunchii sus, 10m alergare cu pendularea gambelor înainte;
alergare rapidă pe 20-30m, cu trecere peste 4-6 obstacole: mingi
medicinale, bănci de gimnastică, garduri;
#Exerciții executate în viteză maximă sau apropiate de cea maximă:
alergare accelerată: jucătorii pornesc în alergare ușoară de la
linia de poartă până la linia de 9m, măresc viteza până la linia de centru a terenului, accelerează până la linia de 9m, frânează alergarea în fața porții;
alergare cu accelerație pe distanțe cuprinse între 5-30m;
alergare accelerată pe 20-30m, cu menținerea vitezei maximă
10-15m;
alergare de viteză lansată pe distanța de 40-60m;
alergare accelerată de la linia porții până la linia de centru, cu
menținerea vitezei maxime, până la linia de 9m;
alergarea cu viteză maximă de-a lungul terenului, cu prinderea
și pasarea mingii cu jucătorii plasați în apropierea liniilor de margine;
aruncarea unei mingi de tenis sau de handbal în zid și
reprinderea ei;
dribling multiplu în viteză pe distanța de 15-20m;
alergare pe contraatac și prinderea mingii aproape de poarta
adversă;
alergare pe contraatac și prinderea mingii la centrul terenului,
continuarea contraatacului cu dribling multiplu;
pase în doi și trei cu două mingi;
aruncări la poartă cu executarea în viteză a unor elemente:
intrare rapidă și sigură în posesia, pregătirea amplă și rapidă a aruncării cu accent pe explozia brațului;
#Exerciții efectuate cu viteză maximă în condiții ușurate:
alergări pe distanța de 40-60m, cu vânt din spate;
alergări la vale, pe pante înclinate de 20-30 grade, pe distanțe de
30-80m, cu accent pe amplitudinea pașilor;
alergări la vale, pe pistă înclinată de la 4-6 grade la 10-15 grade,
pe distanța de 30-50m;
prinderi și aruncări cu mingi de tenis, de handbal, în reprize de
1-2 sau în serii de 25-30 repetări;
dribling pe piste înclinate de 10-15 grade;
aruncări la poartă, în serii de 2-3 ori, 10-15-20;
#Exerciții în tempo ridicat:
alergare de viteză cu frecvența mișcării picioarelor mărită: pe
loc, cu ușoară înaintare, la zid, în reprize de 30 sau pe 10-15m;
alergare pe 15-25m cu pași scurți și cu frecvența ridicată;
alergare rapidă pe loc, cu schimbarea ritmului pașilor dirijată de
profesor, în reprize de 30-60;
alergare cu schimbări de tempo la diferite semne sau semnale:
3-4 ori în tempo de 2/4+10m, în tempo de +30m, în tempo de 2/4+10m, în tempo de :3-4-20m, în tempo de +15m, în tempo de 4/4+10m, în tempo de +15m, în tempo de 2/4;
joc de gleznă cu deplasare, pe distanța de 10-20m, în tempo
rapid;
aruncări și pierderi efectuate cât mai rapid, urmărind
îmbunătățirea legăturii între prindere și aruncare rapidă.
#Exerciții sub formă de întrecere pentru dezvoltarea vitezei:
alergare accelerată în ritm constant, condusă de un jucător:
2-3×20-30m;
alergare pe 30-60m, cu adversar egal ca valoare;(ex.1)
“cine ajunge primul la linia de centru”: jucătorii aliniați pe linia
porții execută ușoare sărituri sau joc de gleznă; la semnal pornesc în viteză maximă spre centrul terenului;(ex.2)
alergare 30-40m; serii de 3-4 jucători; alergare sub formă de
întrecere în două etape: prima etapă pentru desemnarea locurilor în serie și a doua etapă între cei clasați pe aceleași locuri în serii. Întrecerea duce la ierarhizarea jucătorilor în echipă;
“urmărirea partenerului” care se deplasează în alergare rapidă
pe teren; după 30-40s pauză, se schimbă rolurile;
alergări cu handicap de 1-2m, pe distanța de 20-30m;(ex.3)
alergări în torent: viteză maximă pe 15-20m;
jucătorii, așezați pe două șiruri, efectuează joc de gleznă: la
semnal, ultimii aleargă până în fața șirului lor ș.a.m.d.(ex.4)
dribling cu urmărirea unui partener care se deplasează liber și cu
viteză;(ex.5)
plecarea la un semnal, pe perechi: alergare cu un handicap de
1m, cu dribling în viteză;
prinderea și aruncarea mingii sub formă de concurs: “care
pereche efectuează mai multe pase în 1 sau 2”;
pase în formație de triunghi: doi jucători cu două mingi pasează
succesiv unui al treilea;
#Exerciții pentru dezvoltarea formelor de manifestare a vitezei:
În efectuarea elementelor tehnice (prindere, pasare, aruncare la poartă, dribling, fente) sunt prezente formele de manifestare ale vitezei. Dar viteza se manifestă, îndeosebi, în cadrul procedeelor mișcării în teren. Mișcarea în teren a jucătorilor cuprinde: plecări (startul), alergări (tropotita, lansata, cu spatele, cu pași încrucișați și adăugați), opriri, întoarceri, mișcări (în special, ale trunchiului), îndoiri, ghemuiri, răsuciri, mișcări speciale ale brațelor, săriturile, schimbările de direcție etc.
În cadrul antrenamentului se urmărește educarea vitezei de start (reacție), de deplasare, de execuție și de repetiție și legat de aceasta stăpânire, mânuirea și aruncarea mingii.
#Exerciții pentru viteza de start:
– starturi din diferite poziții: de jos, culcat pe o parte, șezând, culcat pe spate, culcat înainte, continuate cu alergări de viteză pe distanța de 10-20m, se repetă de 4-8 ori cu pauză de 60 între repetări;
starturi precedate de uspare sărituri pe loc sau de deplasări în
poziția fundamentală, continuate cu alergări de viteză pe distanțe de 5-15m;
starturi din dispozitive de atac sau de apărare, continuate cu
alergări de viteză pe distanța de 5-10m sau 20-30m;
start, alergare de viteză pe 15-20m și culegerea unei mingi de
handbal. Exercițiul se va desfășura pe perechi, iar așezarea celor doi jucători care se luptă pentru minge poate fi opusă sau convergentă față de minge;
jocuri de mișcare “crabii și creveții”, “al treilea fuge”;
stând pe perechi: apărătorul aflat pe semicerc reacționează
obligatoriu la fentele de aruncare sau de pasare ale atacantului 3-5×1;
start, intercepție, dribling multiplu și aruncare la poartă;
porniri bruște în alergarea de viteză, pe contraatac. Alegerea
momentului de acțiune este strâns legată de aruncarea la poartă efectuată de adversar, de intercepția efectuată de către un coechipier, sau este bazată pe anticipația contraatacului.
#Exerciții pentru viteza de deplasare:
porniri bruște din poziția fundamentală cu alergare accelerată:
6-8×10-20m;
deplasări cu pași adăugați laterali, stânga și dreapta, pe distanțe
de 5m,între cele două jaloane sau două semne trasate pe semicercul spațiului de poartă, 4-6×30-20;
alergarea accelerată pe distanța 15-20m, urmată de alergare
ușoară și din nou alergare ușoară pe 15-20m;
start din poziția fundamentală, alergare în mare viteză și
oprire:8x10m 15-10-5m;
start din diferite poziții, alergare în viteză 5-15m, oprire,
întoarcere, alergare ușoară: 4-8 repetări;
alergare de viteză și schimbări de direcție în locuri marcate;
dribling multiplu în linie dreaptă 4-6×15-25; dribling multiplu
cu schimbări de direcție; dribling multiplu printre jaloane; dribling
multiplu cu piruete; dribling multiplu cu schimbarea vitezei de deplasare;
exercițiul compus din procedee ale mișcării în teren: deplasări
stânga-dreapta 3m+3m deplasări din poziția fundamentală pe semicerc, alergare de viteză 10-15m,oprire, alergare cu spatele 5-7m, întoarcere 180, alergare de viteză 5-10m, oprire cu întoarcere rapidă, continuată cu alergare ușoară. Trecerea de la un procedeu la altul se face la semnal sau prin marcaje pe teren. Se repetă de 4-8ori.
joc de mișcare: “leapșa în doi”;
“joc de perechi”: stând în formație pe două linii, jucătorii se
deplasează spre una din porți prin joc de gleznă, cei din spate cu inițiativa ating cu mâna umărul celor din față, apoi se întorc și sprintează, spre poarta opusă, cei atinși cu palma se întorc și caută să-i prindă pe cei care aleargă. Apoi rolurile se schimbă. Se repetă de 8-10 ori;
același joc, ca cel dinainte, dar jucătorii sunt dispuși pe 3-4 linii,
la distanța de 1m. Semnalul se transmite din spate, în lanț, spre cel din față, întoarcerile și urmăririle fiind succesive. În cadrul grupei cei cu viteza mai bună primesc ultimii semnalul.
“joc de perechi”: jucătorii sunt dispuși pe două linii la distanța
de 10m. La semnal jucătorii de pe o linie se deplasează spre ceilalți care stau cu un braț întins, ating palma celorlalți, se întorc și aleargă în viteză maximă spre linia de unde au plecat, urmăriți de partenerii respectivi.
#Exerciții pentru viteza de execuție și reacție:
prinderea și aruncarea mingilor de handbal sau de tenis:
3-5×60-30;
pe perechi: apărătorul marchează strâns și reacționează la
procedeele mișcării în teren efectuate de către atacanți cu sau fără minge: 3×30-35-60;
sărituri combinate cu exerciții de îndemânare;
aruncare în panou și prinderea mingii: 3-5×20-10;
trei jucători sunt așezați în formație de linie sau de triunghi: doi
au mingi pe care le pasează alternând, celui fără minge, cel fără minge prinde și pasează cât mai repede celui de la care a primit pasa;
dribling printre jaloane, sub formă de întrecere și sub formă de
ștafetă;
aruncarea la poartă sub formă de întrecere între doi jucători:
cine efectuează mai repede la aruncări din săritură. Mingile sunt dispuse la 12-15m de poartă, iar aruncările se execută din afara semicercului de 9m;
pase pe poziție viitoare, în doi, cu schimb de locuri (fără minge,
alergare în viteză maximă): 4-6×30-40m;
pe perechi: dribling cu schimb de locuri (cu minge, alergare în
viteză maximă), 4-6×30-40m;
#Exerciții pentru viteza de decizie:
“cine ține mai mult mingea”: jucătorii care au mingea sunt
numeric superiori cu 2 sau 3 jucători. Jucătorii sunt obligați să paseze mingea jucătorului liber;
jocuri de pregătire și verificare, cu adversari diferiți ca valoare;
loc de handbal cu eliminarea driblingului multiplu, și apoi a
celui simplu;
joc la două porți, cu aruncări la poartă după cel mult 3-4 pași;
joc la două porți, 6 la 5, 5 la 4, sau 6 la 4;
joc la două porți, echipele fiind compuse din 8 sau 9 jucători;
joc 7 la 7 pe teren redus.
#Exerciții pentru dezvoltarea vitezei de reacție a portarului:
Un mare număr din exercițiile prezentate anterior sunt valabile pentru pregătirea portarului, la care se pot adăuga și alte exerciții speciale:
prinderea, blocarea sau respingerea mingilor ricoșate din perete,
aruncarea mingii fiind efectuată de către antrenor de la 3-8m, sau de însuși portarul;
prinderea, blocarea sau respingerea, cu brațele sau cu picioarele
a mingii aruncate de antrenor, de la distanța de 6-10m;
blocarea, respingerea sau prinderea mingilor șutate cu piciorul
de către un coechipier, de la distanța de 6-10m;
intervenții la mingile aruncate de mai mulți jucători aflați pe
diferite posturi ale atacului; ordinea aruncărilor este dirijată;
intervențiile portarului la mingile aruncate după paravan,
eliminându-se astfel observarea succesiunii mișcărilor pregătitoare ale atacantului;
intervențiile portarului la mingile aruncate de la 4-5m, prin
micșorarea semicercului.
#Exerciții cu îngreuieri pentru dezvoltarea vitezei;
Exercițiile de forță influențează viteza în cazurile în care forța se mărește concomitent cu obținerea vitezei maxime. Execuția cât mai corectă a procedeelor tehnice în condiții îngreuiate, vizând creșterea forței și vitezei cât mai apropiate de cele de joc, se mai numește “metodă a acțiunii conjugate”.
exerciții cu haltere mici (0,5-1kg) pentru îmbunătățirea vitezei
de mișcare a brațelor;
alergare în viteză pe terenuri nisipoase, insuficient consolidate,
prin zăpadă afânată: 3-5×20-30m;
complexe de exerciții cu procedee ale mișcării în teren, cu
accent pe sărituri, opriri, întoarceri;
prinderea mingilor medicinale de 1-2kg;
prinderi, pase și aruncări la poartă, executate rapid și corect, cu
mingi de handbal sau medicinale de 1kg.
#Exerciții de viteză cu prelungirea duratei de lucru în regim de rezistență;
În handbal, capacitatea de repetare a exercițiilor de viteză este strâns legată de pregătirea tehnică, psihică și tactică;
complexe de exerciții care cuprind procedeele mișcării în teren,
în care se măresc distanțele parcurse în mare viteză sau se repetă;
suveica simplă sau dublă, efectuată în mare viteză, cu pase la
intermediari, cu pase în față la 8-10m sau cu pase în lungimea terenului;
pase în doi cu deplasare maximă, în lungimea terenului:
10-15×40-30m;
pase în doi cu schimb de locuri cu plecare simultană, executate
în viteză maximă, în lungimea terenului: 8-10×40-30m;
pase în trei cu schimb de locuri, efectuate în viteză maximă, în
lungimea terenului 10×30-40m;
3-5 serii de câte 10-20 aruncări la poartă, de pe posturi diferite;
contraatacuri directe efectuate în viteză maximă;
pase pe atacul pozițional, urmate de replici efectuate în mare
viteză, 6-8x30m;
deplasarea jucătorilor în poziție fundamentală de apărare, pe
semicercul de 6m, pornire și desfășurare rapidă a fazei 2-a a atacului, cu finalizare, 6-8x30m.
Rezistența
Mijloacele folosite pentru îmbunătățirea rezistenței trebuie să fie modificate periodic, crescând cerințele pe măsură ce funcțiile organismului se adaptează noilor solicitări.
Dezvoltarea rezistenței generale și a celei specifice se realizează pe seama raportului dintre durata și intensitatea efortului, raport invers proporțional. În dezvoltarea rezistenței mai prezintă importanță tempoul și sarcina suplimentară adăugată exercițiului. Tempourile scăzute favorizează dezvoltarea rezistenței de bază, iar cele mai ridicate contribuie la îmbunătățirea rezistenței în regim de viteză.
Dezvoltarea rezistenței generale se realizează prin creșterea treptată a duratei efortului. Mijloacele folosite trebuie să ducă la îmbunătățirea activității cardiace și respiratorii, precum și la creșterea gradului de utilizare a oxigenului în mușchi.
La începători, toate exercițiile de dezvoltare fizică generală, exerciții pentru învățarea tehnicii și tacticii handbalului și însăși practicarea jocului în sine contribuie la dezvoltarea rezistenței, cu condiția ca respectivele exerciții să se repete de un număr suficient de ani, într-un tempo moderat.
Pentru consolidarea respirației se efectuează:
inspirații profunde și expirații forțate, pe loc sau din mers,
respirații cu frecvență diferită, după numărătoarea profesorului: pe timpii 1, 2, 3 inspirație și pe timpii 4, 5, 6 expirație sau 1, 2 inspirație și 3, 4, 5 expirație;
“aleargă în cadență”: echipa se împarte în grupe de 4-5 jucători,
fiecare grupă în cadența ei deplasându-se liber pe teren;
“schimbarea conducătorului”: alergare în șir în jurul terenului în
tempoul pe care îl dă jucătorul din față; după o tură de alergare în jurul terenului de handbal jucătorul rămâne în urma echipei și următorul ia comanda;
“urmărirea pe grupe”: efectivul se împarte în patru grupe,
fiecare echipă se plasează la colțurile unei jumătăți de teren de handbal și la semnal pornesc în același sens urmărindu-se una pe alta. Se aleargă prin exterior.
#Exerciții desfășurate în aer liber:
alergare de lungă durată, cu viteză moderată; îndeosebi pe teren
variat constituie mijlocul principal pentru dezvoltarea rezistenței generale;
crosuri pe zăpadă afânată sau nisip;
alergare în teren variat;
alergare pe teren accidentat;
alergare pe pista de rumeguș, prin nisip, prin arătură;
jocuri pe zăpadă afânată sau nisip.
Repetarea eforturilor în timp aduce după sine o serie de îmbunătățiri evidente. Astfel, se obține amortizarea activității tuturor organelor și sistemelor, se ameliorează legăturile neuro-reglatoare și hormonale, se perfecționează sistemul proceselor biochimice, crește capacitatea de lucru a întregului organism. De asemenea, “pragurile funcționale” ale unor organe și sisteme cresc cel mai bine în cazul lucrului intensiv, însă de durată.
Dezvoltarea maximă a posibilităților aerobe se realizează prin metoda eforturilor uniforme. Această metodă presupune creșterea treptată a duratei de alergare, tempoul rămânând constant.
Odată cu îmbunătățirea capacității de lucru a organismului, alergarea trebuie să se apropie mai mult de cea specifică jocului de handbal.
În acest sens se folosește metoda eforturilor variate, conform căreia distanțele de alergare se parcurg în tempouri diferite.
alergări în tempo de 2/3 și pe distanțe de 100-150m, se repetă de 10-15 ori cu pauze pentru revenire;
repetarea unor alergări pe distanțe scurte și alternarea lor cu
altele pe distanțe mai lungi:
6-12 x (2-3 x 30m + 1-2 x 30m + 80m) sau
6-12 x (2 x 80m + 2 x 50m + 2-3 x 30m) sau
10-15 x 150m + 100m + 60m +30m.
alergări în tempo variat pe distanțe de 180-120m; 40m în tempo
de 2/4+15m, în tempo de 4/646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464646464se în tempo de +80m alergare ușoară;
600-1000m alergare ușoară, combinată cu joc de gleznă +60m,
în tempo de +2x40m alergare lansată +4x100m în tempo de ;
800m alergare ușoară +10 starturi din poziție fundamentală de
apărare +4x60m alergare în tempo de +5’ pauză +10’ alergare în tempo de +3x300m în tempo de 2/4+30x60m în tempo de +800m alergare ușoară.
Dozarea efortului se face pe baza creșterii numărului porțiunilor alergate în ritm susținut, fără ca acesta depășească tempoul de . Pauzele dintre eforturi trebuie să asigure revenirea marilor funcțiuni. În timpul pauzei se execută mers liniștit, exerciții de respirație, exerciții de relaxare, exerciții atractive cu mingea.
Dezvoltarea rezistenței generale se realizează și prin folosirea eforturilor variabile care constau în efectuarea unor jocuri pregătitoare, cu caracter special.
Timpul de joc este mai mare decât cel regulamentar, fie crescând numărul de reprize, fie mărind timpul dintr-o repriză.
Dezvoltarea rezistenței specifice handbalului se poate realiza prin două metode de bază: – antrenamentul cu intervale;
– jocul propriu-zis.
Antrenamentul cu intervale se caracterizează prin împărțirea efortului din timpul de joc în mai multe părți și intercalarea între acestea a unor pauze care să faciliteze desfășurarea eforturilor următoare. Dar esența antrenamentului cu intervale nu constă numai în fracționarea distanței și repetarea efortului, ci și în stabilirea intensității, a duratei efortului și a naturii pauzei.
Indiferent de forma antrenamentului cu intervale, pentru a elimina unele greșeli, trebuie să pornim de la următoarele premise:
în timpul jocului, jucătorii aleargă între 2500-4500m;
se alergă distanțe între 10-20-30m, sau se execută diferite
acțiuni motrice în 3-6;
proporția eforturilor în joc se consideră a fi: cele maxime de
circa 34% (din care 16% cu intensitate de 1/1 și 18% în tempo de ), cele sub maximale de circa 28%, cele mari de circa 23%, iar cele moderate de 15%;
folosirea repetată a unor eforturi de intensitate maximală și
sub-maximală implică cunoașterea temeinică a posibilităților jucătorilor și individualizarea pregătirii acestora.
Antrenamentul de rezistență specifică presupune elemente de progresie care constau în mărirea numărului de reprize sau a numărului de repetări dintr-o repriză.
Antrenamentul cu intervale pentru educarea rezistenței specifice folosește mijloace de tactică și tehnica handbalului:
jucătorii așezați în zonă pe semicercul de 6m, se deplasează
stânga-dreapta, înainte și înapoi: deplasările sunt însoțite de mișcări ale brațelor specifice jocului de apărare. Se efectuează trei reprize a un minut.
La acțiunile specifice jocului de apărare prezentate mai sus se
mai adaugă plecarea jucătorilor pe contraatac până la semicercul de 9m din fața porții adverse, 3×10-12×30, cu intervale între repetări de 30-40;
“pătratul mișcărilor”: 4-8-12 jucători sunt dispuși, la distanțe
egale, pe laturile unui pătrat; mingea se plasează lateral spre stânga sau spre dreapta, cu schimbarea locului cu perechea din față sau de pe colțul opus. În funcție de numărul jucătorilor, de distanțele dintre jucători și de scopul urmărit se pot introduce două mingi, 3-4×8-6×60; pauza între repetări este de 45’, iar între serii de 1-2’;
deplasare în apărare, pornire pe contraatac și replierea imediat
în apărare, 3x10x40 și între reprize 1-2’;
o suveică dublă, efectuată în lungimea terenului (pase între doi
jucători, care după ce pasează la perechea următoare, devin apărători și se lansează cu cei care își pasează mingea; apoi trece la coada șirului de unde inițial a pornit); 2x10x30m; intervalul între repetări este în funcție de numărul perechilor, iar cel dintre reprize de 3-5’;
așezare în dispozitivul de atac cu un pivot și pase rapide între
jucătorii care efectuează deplasări susținute, folosind procedee ale mișcării în teren; 4-6×8-10×60 cu intervale între repetări de 30 și între reprize de 2’;
“optul mare”: jucătorii așezați în dispozitivul de atac cu un
pivot, efectuează circulația sub formă de 8 cu pase; 5-8x4x40 și între reprize de 2’;
pe linia de centru a terenului jucătorii sunt așezați în grupe de
câte 3: cel cu mingea pătrunde în dribling spre poartă până la semicercul de 9m și pasează înapoia unuia din cei 2 jucători; al doilea jucător efectuează pătrunderea în momentul când cel care pasează a terminat driblingul multiplu; al treilea după pătrundere, aruncă la poartă din săritură: 2-3×12-18×15-25m cu pauze de 2-4’;
jucătorii, împărțiți în grupe de câte trei, se deplasează în poziție
de apărare între cele două semicercuri; pornesc pe contraatac la cealaltă poartă, culeg o minge și efectuează încrucișare dublă apoi aruncă la poartă: 2-4×4-6-60-70;
contraatac lansat de portar cu pasă lungă la vârful de atac:
2-3×10-12x30m cu pauze între reprize de 4-5’ iar între repetări, timpul în care se recuperează mingea;
30 pase rapide între jucătorii aflați în dispozitiv de semicerc.
#Perfecționarea prin joc a rezistenței specifice handbalului:
“cine ține mingea mai mult”: joc în condițiile apărării om la om,
într-un spațiu delimitat de linia porții și de semicercul de 9m; 4×3-8×60-45, cu intervalul între reprize de 1-2’ iar între repetări 30-45;
în etapa pregătitoare, primele jocuri organizate cu echipe de
valori mai scăzute vor dura mai puțin decât în competițiile oficiale, intensitatea fiind apropiată decât cea obișnuită;
în etapa următoare a perioadei de pregătire se va mări durata
jocului și se va reduce intensitatea jocului; 3×15’ cu două pauze de 5-7’;
4×12’ cele trei pauze fiind de 3, 7 și 3’; 3×20’ cu două pauze de 10’.
Forța
#Mijloace pentru prelucrarea analitică a marilor grupe musculare;
Exercițiile pentru dezvoltarea musculaturii picioarelor vizează și articulațiile respective. Dintre aceste exerciții menționăm:
mers, marș, alergare pe teren variat, excursii pe jos;
genoflexiune pe ambele picioare cu ușoară îndoire a
genunchilor (90-120 grade), genoflexiune incompletă (30 grade), executate fără și cu îngreuiere (minge medicinală, gantere, sac de nisip, bara de la haltere), cu ridicare pe vârfuri;
genoflexiuni cu sprijin la scară fixă cu un partener pe umeri;
exerciții cu pășire și cu urcare;
mersul piticului cu și fără îngreuiere;
exerciții cu sărituri libere pe ambele picioare și pe un singur
picior; pe loc, înainte și înapoi, cu și fără ridicarea genunchilor la piept;
sărituri cu extensie; din ghemuit, de pe loc, înainte, înapoi,
lateral cu și fără ridicarea genunchilor la piept;
sărituri succesive peste obstacole; pe ambele picioare, alternați
sau pe un picior, înainte sau lateral;
sărituri peste o bancă de gimnastică; cu desprinderea pe ambele
picioare sau pe un picior, cu sau fără îngreuiere ușoară, cu sau fără ghemuirea genunchilor la piept;
sărituri pe bancă, și de pe bancă din semiflexie sau ghemuire;
sărituri peste coardă; pe loc, cu ghemuirea genunchilor, cu
deplasări înainte sau lateral;
sărituri peste un partener care se află culcat înainte sau ghemuit;
“dansul cazacilor pe perechi”: partenerii apucați de brațe,
ghemuiți cu sprijin pe un picior execută schimbarea, prin sărituri pe câte un picior execută schimbarea, prin săritura simultană, a piciorului de sprijin, cu ducerea celuilalt picior în față.
#Exerciții pentru dezvoltarea musculaturii umerilor și brațelor:
flotări cu sprijinul palmelor pe perete, din culcat înainte cu
sprijinul palmelor pe sol, pe banca de gimnastică, cu sprijinirea coapselor, a gambelor sau a vârfurilor pe bancă;
culcat înainte cu sprijin pe palme, cu desprinderea de pe sol a
mâinilor și a picioarelor, cu deplasare laterală sau în cerc;
stând cu sprijin înapoi la bancă; îndoirea și întinderea brațelor;
trageri din culcat înainte pe o bancă de gimnastică, așezată oblic
și stând cu haltera apucată cu priza largă sau îngustă;
stând sau șezând; ridicări de brațe cu gantere sau haltere mici,
folosind priza normală sau priza inversă;
exerciții pe perechi; apucarea adversarului de ceafă cu tragerea
lui;
trageri la extensor cu un braț sau cu două, cu spatele, peste umăr
înainte și invers;
stând; aruncări cu diverse obiecte, cu două mâini din față, din
lateral, de deasupra capului, din poziție de pășire înainte;
apucarea adversarului de o mână sau de amândouă cu tragerea
lui.
#Exerciții pentru dezvoltarea musculaturii abdominale:
Trunchiul se deplasează spre picioarele fixate.
culcat pe spate: ridicarea și aplecarea trunchiului înainte cu
arcuire (fruntea atinge genunchii) cu sau fără îngreuiere;
șezând pe banca de gimnastică cu picioarele fixate: ridicări,
coborâri și răsuciri ale trunchiului cu mâinile la ceafă, sau cu o minge medicinală în mâini;
culcat pe spate apucat cu un partener: ridicarea și coborârea
unui picior sau a ambelor picioare la vertica68686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868686868izontală cu depărtarea, apropierea, rotarea sau forfecarea lor în plan orizontal și cu menținerea poziției respective;
exerciții de trunchi și picioare cu îngreuiere;
șezând în echer cu ducerea brațelor în lateral;
stând ghemuit; întinderea și ghemuirea picioarelor;
stând: sărituri cu depărtarea sau încrucișarea picioarelor peste o
minge medicinală sau sărituri peste minge dintr-o parte în alta;
culcat pe spate: ridicarea picioarelor și a trunchiului
concomitent, mâinile se duc de-a lungul coapselor spre glezne;
culcat pe spate: ridicarea în echer cu îngreuiere;
șezând, câte doi față în față, cu picioarele semiflexate, talpă în
talpă: lupta cu picioarele.
#Exerciții pentru dezvoltarea musculaturii spatelui:
culcat înainte cu bazinul în sprijin pe banca de gimnastică,
brațele la ceafă: îndreptarea și extensia spatelui cu sau fără îngreuiere;
culcat înainte cu coapsa sau genunchii în sprijin pe lada de
gimnastică: întinderea și extensia spatelui;
culcat înainte; ridicarea picioarelor înapoi în sus și coborârea lor
ușoară;
șezând: aplecarea trunchiului cu spatele drept, cu sau fără
îngreuieri (minge medicinală) pe umeri;
aplecări înainte ale trunchiului cu îngreuiere ușoară în mâini;
șezând, aplecat înainte: ridicarea unei haltere (spatele drept);
șezând: aplecări laterale, răsuciri sau rotări de trunchi, cu o
halteră mică;
stând; ridicarea halterei la piept și coborârea ei;
atârnat la scara fixă; ridicarea și coborârea picioarelor;
culcat înainte pe sol; ridicarea și coborârea picioarelor, cu și
fără îngreuieri suplimentare (mingea între glezne);
culcat înainte; ridicarea alternativă a brațelor și picioarelor;
“roaba”; câte doi, unul din jucători în sprijin înainte culcat,
celălalt apucă gleznele primului, iar acesta se deplasează cu mers pe palme (capul este ținut la orizontală); după o cursă rolurile se inversează.
#Exerciții pentru exploziva de aruncare;
stând cu un picior în față, sau șezând, cu gantera (1kg) în mâna
dreaptă sau stângă; ducerea ganterei înapoi peste umăr și imitarea aruncării;
stând depărtat cu un extensor așezat oblic peste umărul drept
fixat cu mâna stângă îndoită la spate, cu dreapta înainte; întinderea brațului drept (extensie) și revenire, învingând rezistența extensorului;
stând pe un picior, celălalt îndoit înapoi, brațele sus îndoite
apucă capătul unui extensor, celălalt capăt al extensorului se prinde de vârful piciorului din spate; întinderea brațelor sus;
fandat înainte pe piciorul stâng, mâna stângă pe șold, brațul
drept întins sau apucă un capăt al extensorului, celălalt capăt este prins de un cârlig fixat spre spate la înălțimea umerilor; ducerea brațului înainte întins și revenire;
stând cu cordonul de cauciuc sub talpă, apucat de capete, brațele
îndoite la ceafă și coatele sus; întinderea brațelor și revenire;
stând depărtat înainte cu spatele la punctul de agățare al
cordonului de cauciuc, brațele pe lângă corp apucă capetele cordonului; rotarea brațelor prin înainte, sus, înapoi, alternativ sau simultan;
culcat înapoi, picioarele fixate, brațele în prelungirea corpului
cu o minge medicinală în mâini; aruncarea mingii înainte în zid;
culcat înainte cu mingea medicinală ținută deasupra capului și
înapoia capului; aruncarea mingii înainte sus, cu extensia trunchiului;
stând pe genunchi sau șezând; aruncarea mingii medicinale
înainte unui partener, cu arcuirea trunchiului;
pase în doi cu o mână deasupra capului;
aruncări la poartă cu mingea medicinală din alergare;
pregătirea și imitarea aruncării peste umăr;
aruncarea ușoară a mingii medicinale cu pași adăugați sau
încrucișați;
aruncarea mingii medicinale la ținte orizontale;
pase cu mingea medicinală sau de handbal, la diferite distanțe,
de pe loc sau din ușoară deplasare cu accent pe aruncare;
exersarea procedeelor de aruncare la poartă, cu mingi
medicinale.
#Educarea detentei specifice;
săritura succesivă în lungime cu pornire de pe loc, în serii;
săritura dublă; pas săltat cu săritură în lungime;
triplusalt, pentasalt;
cinci sărituri cu ușoară desprindere și zece sărituri cu ușoare
deplasări;
cinci sărituri cu ușoară desprindere și cinci sărituri cu genunchii
la piept, cinci sărituri cu desprindere maximă;
sărituri succesive pe loc, cu desprinderi maxime;
stând cu tălpile pe sol sau pe un prag înalt; ridicări pe vârfuri cu
haltera (10kg) pe umeri;
sărituri ca mingea pe loc, cu haltere mici în mâini;
sărituri succesive pe loc; partenerul stând cu mâinile pe
șoldurile executantului îl ajută să atingă înălțimea maximă;
săritura de pe scara de gimnastică cu aterizare pe sol și cu
ghemuire urmată de o săritură în lungime;
sărituri succesive pe loc, cu mingea în mâini, pe unul sau pe
ambele picioare;
sărituri succesive pe loc și cu ușoară deplasare, cu mingea între
glezne;
pas sărit cu ducerea mingii de handbal la piept;
pas săltat cu ducerea mingii înainte sus deasupra umărului;
alergare ușoară, aruncarea mingii în sus, săritură înaltă cu
prinderea ei în aer;
sărituri succesive în lungime, cu prinderea mingii pasată de
partener;
sărituri din ghemuit cu prinderea și pasarea mingii;
serii de aruncări la poartă din săritură, de pe diferite posturi;
aruncări la poartă din săritură peste bănci sau cu săritura în
lungime (două linii marchează un spațiu de 1-3m);
aruncări la poartă din săritură, cu mingea medicinală pe postul
pe care este specializat jucătorul.
Volumul acestor exerciții este limitat în cadrul antrenamentului, iar efortul este dozat în funcție de:
greutatea materialelor și a obiectelor;
numărul repetărilor, în cazul aruncărilor la poartă cu mingea
medicinală se pot face 4×20 repetări;
pozițiile din care se execută exercițiile sau timpul în care se
execută.
Datorită faptului că acest tip de forță depinde în mare măsură de excitația optimă a S.N.C., de gradul puterii, de concentrarea jucătorului și de calitățile de voință – trebuie să se evite oboseala.
Exercițiile, care în general durează câteva secunde, se vor repeta după circa 40-60, iar pauzele între serii vor fi 3-5’. Ritmul de execuție al acestor exerciții trebuie să se apropie de cel din timpul jocului.
Repetarea unui exercițiu cu rezistență mică poate deveni obișnuită, deci este mai puțin eficientă.
Creșterea treptată a încărcăturii sau a vitezei de execuție constituie o metodă eficientă pentru dezvoltarea forței.
Indicii de îmbunătățire a forței explozive de aruncare și a detentei specifice se constată în funcție de reușita aruncărilor.
#Exerciții pentru educarea forței la nivelul articulațiilor pumnului și a degetelor;
apucarea barei de halteră și efectuarea flexiilor, extensiilor,
flotări cu sprijin pe degete;
stând sau șezând cu coatele lipite de trunchi sau cu brațele
întinse, cu bastoane în mâini sau între degete; flexii, extensii, înclinări radiale sau cubitale, rotări la nivelul articulațiilor pumnului, a cotului sau a degetelor;
șezând culcat înainte, cotul pe un plan orizontal, antebrațul
vertical fixat cu cealaltă mână; flexii, extensii, rotări – la nivelul articulațiilor pumnului cu gantere (1kg), haltere mici (0,500-1,500kg);
strângerea cu ambele mâini a unor mingi moi de tenis.
#Exerciții pentru educarea forței de cedare la prinderea mingii:
culcat pe spate, brațele îndoite la piept cu mingea medicinală
(2-3kg) în mâini; împingerea în sus și prinderea ei în cădere;
stând depărtat; aruncarea mingii în sus și prinderea ei la nivelul
abdomenului (coatele apropiate de trunchi) sau deasupra capului;
pasarea mingii și prinderea ei la nivelul capului, pieptului,
abdomenului sau genunchiului;
prinderea din mers sau din alergare ușoară a mingii medicinale
pasată, din lateral;
prinderea și pasarea rapidă a unor mingi medicinale, de pe loc,
înainte, lateral și din deplasare, în diferite formații;
prinderea mingii de handbal, pasată cu forță, cu mărirea sau
micșorarea distanței, de pe loc sau din deplasare;
atac prelungit la o poartă, prin pase cu mingea medicinală.
#Exerciții cu haltere pentru dezvoltarea forței;
ridicarea unei haltere ușoare de pe sol;
tragerea halterei la piept cu extensia trunchiului și coborârea ei
pe podium;
stând sau culcat pe spate; împingerea halterei de la piept sau de
la ceafă;
stând cu haltere ușoare pe umeri; aplecări, înclinări laterale,
răsuciri, rotații de trunchi;
genoflexiuni cu haltera pe umeri, cu și fără ridicare pe umeri;
mers ghemuit cu haltera pe umeri;
pășire pe și de pe prag înalt, cu haltera pe umeri.
Exercițiile cu haltera se folosesc în mod diferit pentru pregătirea jucătorilor. În primul rând, se ține seama de nivelul general de pregătire.
Indicații: alegerea încărcăturii cu care se realizează efortul se bazează pe cunoașterea posibilităților maxime de joc. Tempo-ul rapid de execuție a exercițiilor contribuie la perfecționarea mecanismelor de coordonare a activității neuro-musculare și la dezvoltarea forței explozive. Pauzele sunt active și constau din efectuarea unor exerciții de relaxare, de respirație, de mobilitate.
Dezvoltarea forței se poate realiza și prin efectuarea exercițiilor în condiții îngreuiate:
alergare de viteză pe terenuri nisipoase, prin zăpadă afânată;
alergare la deal pe pistă înclinată 6-20 grade;
sprinturi combinate cu opriri, întoarceri, sărituri;
dribling multiplu cu mingi mici puțin umflate, în linie dreaptă
sau printre jaloane, fără și cu întrecere;
exerciții sub forma unor complexe care cuprind procedeele
mișcării în teren, punând accent pe sărituri, opriri, întoarceri;
prinderea, pasarea și aruncarea mingii la poartă cu mingi
medicinale (0,700kg) executate în serii, cât mai rapid și cât mai corect;
parcurgerea unor circuite în condiții asemănătoare fazelor de joc
și alcătuită din procedee tehnice care solicită forța: schimbări de direcție, pase la distanță, prinderea unor pase puternice, aruncări la poartă de la distanță;
serii de aruncări la poartă cu forță mare, folosind procedee
diferite;
serii de aruncări la poartă din săritură cu accent pe desprindere
și pe forța explozivă a brațului;
aruncare la poartă din plonjon sau din săritură, în prezența
adversarului sau în lupta nemijlocită cu acesta;
atacuri repetate la poartă, cu fente de aruncare din săritură,
efectuate de fiecare jucător, împotriva apărării;
acțiuni pentru fazele împotriva atacanților;
acțiuni pentru fazele atacului cu accent pe procedeele mișcării
în teren și pe aruncările la poartă din săritură;
joc de handbal cu caracter de pregătire, desfășurat pe un teren
marcat pe nisip, pe zăpadă afânată, pe ploaie;
joc de handbal cu minge medicinală (0,700kg);
joc de pregătire cu creșterea duratei reprizelor sau a numărului
de reprize.
#Antrenamentul în circuit:
Mijloacele pentru educarea forței marilor grupe musculare se mai poate efectua după metoda antrenamentului în circuit.
Antrenamentul în circuit constă în efectuarea succesivă a unor exerciții, ce vizează dezvoltarea forței. Succesiunea exercițiilor este dictată de alternarea grupelor musculare solicitate în efort. În general, se poate începe cu exerciții pentru membrele inferioare (genoflexiuni, sărituri) urmând cu cele pentru centura scapulară și brațe (flotări în brațe din atârnat), apoi se continuă cu exerciții pentru abdomen (picioare fixate, trunchi fixat), și pentru spate (picioare fixate, trunchi fixat).
Un circuit cuprinde 6-9 sau 12 exerciții cu și fără aparate sau obiecte portative. Jucătorii trec succesiv de la un exercițiu la altul, după efectuarea unui număr de repetări sau după scurgerea unui anumit timp de lucru.
Circuitul se parcurge de 2-3 ori în continuare, scopul urmărit fiind micșorarea timpului fixat sau stabilit anterior.
~Circuit destinat dezvoltării forței la începători:
sărituri la coardă: 40 exerciții;
sărituri peste banca de gimnastică, de o parte și de alta: 15
execuții;
culcat pe spate cu brațele în prelungirea corpului, cu o minge de
handbal între glezne; se ridică mingea peste cap, până la nivelul brațelor întinse și se coboară: 6 execuții;
stând cu brațele flexate, având în fiecare mână câte o minge de
tenis; strângerea puternică și repetată a mingilor; 40 execuții;
pase în doi, la 3m distanță, cu minge medicinală; 15 execuții.
Circuitul se repetă de 2-3 ori, în continuare.
flotări, cu picioarele în sprijin pe banca de gimnastică, 10
execuții;
sărituri ca mingea pe loc ca mingea medicinală (2kg) în mâini;
30 execuții;
culcat pe spate cu o minge medicinală (2kg) în mâini sau între
glezne; ridicarea și coborârea trunchiului sau picioarelor, 10 exerciții;
deplasări în poziție fundamentală, repriza de 1’;
aruncări la poartă, 20 de execuții;
aruncări la poartă cu mingea medicinală, 20 de execuții.
Circuitul se repetă de 2-3 ori.
CAPITOLUL IV
PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
4.1. DESCRIEREA ÎNDEMÂNĂRII
Aprecierea îndemânării:
Executantul pornește în alergare de repliere (sprint) din punctul “x”, de pe linia de centru, spre punctul A; în continuare se deplasează lateral 6m, cu trecere prin punctele A-B-C; aleargă înainte prin C-D și înapoi prin D-B; apoi se deplasează prin A-B, culege mingea din punctul B și o pasează partenerului cu nr.1, continuă alergarea dreaptă, reprimește mingea și o pasează partenerului 2; continuă alergarea în linie dreaptă și reprimește mingea; continuă deplasarea în dribling cu schimbarea direcției printre 4 jaloane așezate din 2m în 2m; aruncă la poartă din alergare sau din săritură de la semicercul de 6m.
Cronometrul pornește în momentul startului și se oprește în momentul aruncării la poartă.
Aprecierea vitezei
5x30m cu pauză de 30.
Aprecierea rezistenței
alergare 2000m.
Aprecierea forței
aruncarea mingii de handbal la distanță, de pe loc (fără elan);
aruncarea mingii de handbal la distanță cu elan de trei pași;
detentă de pe loc (la perete);
săritura în lungime de pe loc;
abdomen.
4.2. PREZENTAREA DATELOR CENTRALIZATE
În scopul prelucrării și interpretării eficiente a rezultatelor obținute la probele executate de subiecți, am efectuat gruparea acestora în tabele centralizate.
(vezi tabel 1 și 2)
4.3. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR OBȚINUTE
În scopul efectuării unei analize cât mai apropiate de realitate am folosit următorii indicatori statistico-matematici:
Media aritmetică – exprimă tendința centrală a performanțelor înregistrate.
În tabele este notată cu X și se calculează după formula:
=
– “sumă de …”,
X – performanțele,
n – număr de subiecți.
Abaterea standard – scoate în evidență gradul de diferență individuală în interesul grupului, deci măsura variabilității în jurul mediei. Se calculează după formula:
S = unde,
S – abaterea standard,
X – valorile individuale,
– media aritmetică,
n – număr de subiecți.
Coeficientul de variabilitate – indică cea mai generală caracterizare sistematică a variației unei caracteristici. Reprezintă aproximarea procentuală a câtului dintre abaterea standard și media aritmetică. Se calculează după formula:
CV = 100
Această exprimare procentuală ne permite compararea variabilității diferitelor calcule statistice. Cu cât coeficientul de variabilitate este mai mic, cu atât gruparea datelor în jurul mediei este mai pronunțată, adică reprezintă populația cu cea mai mare încredere (semnificație).
În continuare, prezint tabelul centralizator cu valorile mediilor aritmetice (X), abaterilor standard (S) și ale coeficientului de variabilitate (CV) pe probe (P1-P6).
Tabel centralizator cu rezultatele testării inițiale
Tabel centralizator cu rezultatele testării finală
În continuare, prezint tabelul centralizator cu valorile mediilor aritmetice (x), abaterilor standard (s) și ale coeficientului de variabilitate (Cv) pe probe (P1-P6)
Interpretând datele ajungem la concluzia că jucătoarele trebuie să aibă o bună viteză pe 30m în medie 4,7. În ceea ce privește rezistența jucătoarelor, trebuie să aibă o rezistență medie de 9 minute pe 2000m.
Jucătoarele trebuie să aibă o forță generală specifică foarte bună. În acest sens trebuie să execute în medie 20 de exerciții pentru abdomen într-o serie. În cazul detentei (săritură în lungime de pe loc), aceasta trebuie să fie foarte bună (în medie 1,95m) și să conducă mingea printre jaloane cu îndemânare într-un timp cât mai scurt 26’, deoarece trebuie să ținem cont de o trăsătură foarte importantă a jocului de handbal modern, criza de spațiu și timp. În ceea ce privește al doilea indicator stabilit, abaterea standard emană obținerea unor valori mici, de la 1,6 la 1,75.
Aceste valori sunt împrăștiate pe o suprafață redusă în jurul mediei aritmetice, ceea ce reprezintă un aspect pozitiv pentru cercetarea mea.
CAPITOLUL V
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Pregătirea fizică este unul din factorii esențiali ai jocului de handbal. Competițiile actuale și mai ales cele viitoare cer și vor cere, în continuare, o pregătire deosebită sub toate aspectele, dintre care pregătirea fizică și factorul psihic sunt cele mai importante.
În această lucrare am căutat să prezint unele aspecte ale calităților motrice din antrenamentul jucătoarelor, pornind de la necesitățile zilnice ale pregătirii în condițiile handbalului internațional, adaptate la particularitățile școlii românești de joc.
Ideea de bază a lucrării este dezvoltarea calităților motrice, ca parte integrantă a antrenamentului, exprimată în exerciții care să constituie componente ale jocului, o modelare care să respecte atât formele, cât și conținutul acestuia.
Împărțirea lucrării pe calități, exerciții, metode și mijloace, corespunde cerințelor metodice zilnice ale conducerii unei echipe și răspunde la întrebările curente: “Ce trebuie să facem, cu ce mijloace să acționăm și în ce fel se pot realiza sarcinile pregătirii fizice?”
Cerințele mereu crescânde ale handbalului de înaltă performanță au determinat și determină apariția unor metode noi în pregătire. Dintre cele mai utilizate sunt:
pentru dezvoltarea vitezei, în condiții de rezistență, repetate, așa
cum o cere jocul, apare metoda antrenamentului cu intervale;
pentru dezvoltarea diferitelor segmente a grupelor musculare
specifice sau nespecifice: circuit-treningul, antrenamentul izometric, antrenamentul specific;
pentru pregătirea fizică generală și specifică s-a apelat și la
sporturile complementare: elemente din gimnastică, atletism, baschet, etc.
În urma cercetărilor efectuate mi-am pus întrebarea: “Ce urmărește pregătirea fizică?”. Și am ajuns la concluziile:
o pregătire, o dezvoltare și o perfecționare a calităților psiho-
fizice în vederea stăpânirii acțiunilor corpului în cele mai dificile mișcări fără minge, solicitate pe tot parcursul jocului;
dezvoltarea și perfecționarea calităților psihico-fizice în vederea
stăpânirii mingii și a exercițiului ci mingea în timpul desfășurării jocului;
adaptarea, dezvoltarea și perfecționarea capacităților funcționale
ale organismului, la efortul specific handbalului;
dezvoltarea calităților psihice ale sportivilor și, în special, a
celor de voință și afective, necesare învingerii dificultăților și greutăților din timpul jocului.
În vederea realizării unei cercetări cât mai completă și realistă am folosit:
metoda studiului biografic, avută la dispoziție;
metoda experimentului – probele efectuate au scos în evidență
gradul de actualitate și utilitate teoretică și practică a temei de cercetare;
metoda calculului statistic – unde am folosit următorii indicatori
statistici:
media aritmetică
abaterea standard
coeficientul de variabilitate (aproximarea procentuală a câtului dintre abaterea standard și media aritmetică).
Cercetarea am efectuat-o în perioada octombrie 1999 – aprilie 2000 la Sala Sporturilor.
Am selectat un număr de 10 jucătoare (junioare 3) de la C.S.S.5.
Interpretând datele am ajuns la concluzia că jucătoarele trebuie să aibă o bună viteză pe 30m în medie 4,7. În ceea ce privește rezistența, jucătoarele trebuie să aibă o rezistență de 9’ pe 2000m.
Jucătoarele trebuie să aibă o forță generală și specifică foarte bună. În acest sens trebuie să execute în medie 20 de exerciții pentru abdomen într-o serie. În cazul detentei (săritura în lungime de pe loc) aceasta trebuie să fie foarte bună (în medie 1,95m) și să conducă mingea printre jaloane cu finalizare (testul îndemânare) într-un timp cât mai scurt: 268, deoarece trebuie să ținem cont de o trăsătură foarte importantă a jocului de handbal modern – criza de spațiu și timp.
În ceea ce privește al doilea indicator statistic – abaterea standard – remarc obținerea unor valori mici, de la 1,6 la 1,75.
Recomandări metodice necesare stabilirii unor criterii de pregătire:
pentru participarea efectivă și eficientă la joc este necesară o
continuă îmbunătățire a procedeelor tehnice pe un fond solid de pregătire fizică, care se realizează cu succes în antrenamentul individual și colectiv;
metodele și mijloacele să fie selectate în funcție de
particularitățile echipei;
probele de control să constituie repere concrete, ajutoare
prețioase în procesul de pregătire a fiecărui jucător, constituind sisteme de referință pentru activitatea viitoare;
calităților motrice le sunt proprii parametrii prin intermediul
cărora se poate determina valoarea și contribuția fiecăruia la realizarea diferitelor acțiuni motrice.
Ținând seama de stadiul în care se află handbalul românesc, atât cel masculin cât și cel feminin, consider că este necesar să atragem atenția asupra faptului că, pentru a ajunge la rezultate de prestigiu, trebuie acordată o importanță deosebită dezvoltării calităților motrice încă din faza de început.
CAPITOLUL VI
BIBLIOGRAFIE
BOTA, IOAN; BOTA, MARIA – Handbalul
CERCEL, PAUL – Calități motrice la jucătorii de handbal
GHERMANESCU, KUNST IOAN – Teoria și metodica handbalistului
GOGALTAN, VALERIU – Instruirea copiilor și juniorilor în handbal
GRIGOROVICI, S și TROFIN, E – Handbalul la copii și juniori
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conceptia de Pregatire Unitara a Junioarelor In Handbal (ID: 166599)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.