Conceptele de Libertate Si Drepturile Omului

CONCEPTELE DE LIBERTATE ȘI

DREPTURILE OMULUI

Noțiunea de libertate este fără îndoială greu de definit, întrucât aceasta primește sensuri diferite în funcție de sistemul de referință adoptat. Astfel, pentru un filosof libertatea, ca temă centrală a ontologiei, ar putea genera întrebări referitoare, de pildă, la posibilitatea existenței unei forțe transcedentale care să influențeze omul în acțiunile sale, sau pur și simplu omul este singurul care, dispunând de o voință suverană aptă să se sustragă oricărei determinări exterioare sau interioare, are putere deplină de a decide asupra faptelor sale? Din perspectiva unui sociolog libertatea este privită tocmai prin prisma acestei puteri individuale de decizie a omului pe care o folosește în cadrul relaționării sale cu ceilalți indivizi și cu societatea în general iar pentru un teolog libertatea ar putea fi definită drept unul dintre cele mai mari daruri pe care Dumnezeu i le-a oferit omului atunci când l-a creat. Pentru teoreticienii dreptului ,,libertatea este un drept subiectiv, iar dreptul subiectiv este o libertate. Referitor la relația drept – libertate, acești teoreticieni și filosofi ai dreptului afirmă că aceasta nu este o relație oarecare, ci exprimă o notă definitorie a dreptului. Această constatare a determinat pe Hegel să afirme că Dreptul este existența <<libertății conștiente de sine>>, iar pe Mircea Djuvara să spună că <<libertatea este fundamentul Dreptului>>, fiindcă, pentru a ne pronunța dacă o faptă este dreaptă sau nedreaptă trebuie mai întâi să punem postulatul că acela care a facut-o a fost liber, atunci când a făcut-o. Dacă nu a fost liber – scria un teoretician și filosof al dreptului – atunci orice problemă de drept dispare și apare numai o problemă științifică, alta decât a dreptului.”

După Epictet libertatea constă în ,,a voi ca lucrurile să se întâmple nu cum vrei tu, ci cum e drept să se întâmple” iar Montesquieu vede libertatea ca fiind ,,dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; și dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic el nu ar mai avea libertate pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel” Dincolo de toate încercările de definire a acestui concept, de reținut este faptul că libertatea trebuie privită din două perspective ce se referă, pe de o parte la posibilitatea omului de a acționa dupa propria voință, iar pe de altă parte la obligația ca acțiunile sale să nu afecteze pe ceilalți. În acest sens s-a exprimat și jurisconsultul Ulpian, în renumita sa definiție a dreptului, prin acel ,,alterum non laedere” prin care putem înțelege faptul că atât timp cât un om îi încalcă libertatea altuia pe nedrept, nici acel om nu se poate bucura de libertate. Cu alte cuvinte, libertatea unuia dintre noi depinde de libertatea ,,celuilalt”, pe care grecii îl numeau în antichitate, ,,eteros” și pe care noi creștinii sau cei aflați ,,sub legea harului”, îl numim ,,aproapele” nostru. Libertatea umană nu poate fi absolută întrucât numai Dumnezeu este Absolut ,,atât în ființa Sa cât și în libertatea Sa.” Așadar omul, fiind creat de Dumnezeu, este limitat prin ființa sa astfel că și libertatea sa este deasemenea limitată. Libertatea omului se materializează pe lângă dorința de libertate fizică propriu-zisă și în dorința de a-și satisface nevoile materiale, familiale, sociale precum și nevoințele spirituale. Satisfacerea acestora este posibilă în virtutea conceptului de ,,drepturile omului” drepturi dobândite la naștere și de care se bucură pe tot parcursul vieții sale, dar având totodată obligația de a nu abuza de ele în detrimentul celorlalți. Prin acest concept am putea înțelege, dacă avem în vedere opinia respectabilului Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură ,,tot ceea ce este revendicat și permis de un om conform unei morale, sociale sau juridice, de unde și natura diferită a acestor drepturi, care își găsesc temei atât în jus naturale și în jus gentium, cât și în regulile de conduită morală admise și practicate într-o societate democratică, în care sunt afirmate și promovate valorile umaniste.”

Conceptul de drepturile omului a început să se cristalizeze destul de târziu, pe măsură ce proclamarea libertăților publice s-a tradus, în practică, prin garantarea și protejarea lor prin mijloacele juridice. Înțelesul sintagmei de drepturi și libertăți fundamentale ale ființei umane este unul complex, care are în vedere acele drepturi și libertăți subiective ce aparțin cetățenilor, iar caracterul lor de fundamental este conferit de importanța pe care ele o au pentru viața umană și pentru libera dezvoltare a personalității omului. Din aceste motive, Constituțiile și sistemele legislative ale statelor, precum și tratatele, convențiile și celelalte categorii de documente internaționale, proclamă și garantează respectarea acestor drepturi și libertăți. Subiectul tuturor drepturilor și libertăților fundamentale este persoana umană, ele derivând, de altfel, din demnitatea omului și din valoarea sa inerentă. Drepturile omului reprezintă un sistem de valori deosebit de important, având un rol covârșitor într-o societate democratică. În ceea ce privește argumentele care susțin importanța drepturilor omului, acestea sunt, fără îndoială, nenumărate. Nu voi intra în detalii cu privire la acest aspect însă voi menționa cu rol exemplificativ câteva dintre ele și anume:

Întrucât omul este făcut ,,după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu” (Facere 1, 26) este fără îndoială cea mai importantă creație a Lui.

Omul reprezintă incomensurabila valoare a Terrei.

Omul susține, prin capacitățile și prin efortul său, societatea pe de-a-ntregul.

Vulnerabilitatea omului face ca protecția vieții, a sănătății, a proprietății și a întregului său mediu de viață, să fie imperios necesară.

Pentru a întări afirmațiile precedente amintesc de renumitul filosof Protagoras care ridicând omul pe un adevarat piedestal, emitea ideea că omul este măsura tuturor lucrurilor raportând totalitatea fenomenelor naturale și sociale la om precum și de cunoscutul poet Octavian Goga care spunea că nu există nimic mai presus de om ci omul este mai presus chiar decât întregul univers.

Preocupări cu privire la protecția drepturilor omului au existat încă din antichitate, perioadă în care ideile filozofice referitoare la drepturile omului dar și anumite reprezentări despre echitate și justiție și-au făcut apariția. Astfel, ideea de justiție se regăsește după părerea lui Platon, atât în individ cât și în organizarea cetății, care trebuie să reunească patru virtuți cardinale: înțelepciunea, curajul, temperanța și justiția. În Grecia antică predominau înalte principii morale, principii pe care le regăsim și la Platon, de pildă în renumitul dialog ,,Criton” unde acesta afirmă că ,,nu trebuie să se răspundă prin injustiție și nici să se facă rău nici unui om, indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut.”Apare deasemenea și ideea egalității oamenilor prin natura lor, susținută de Aristotel și propagată de învățătura creștină.

Creștinismul a avut o influență covârșitoare în privința afirmării concepțiilor umaniste prin faptul că a ridicat la rangul de principiu idei ca fraternitatea umană, egalitatea tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu, îndemnând oamenii să își ofere unul altuia respectul cuvenit și să își acorde libertatea deplină a exercitării drepturilor în mod reciproc într-un spirit de adâncă smerenie și dragoste frățească. Conceptul de libertate în sine, a avut parte și el de schimbări, atât din perspectiva modalității de exprimare, cât și al conținutului. În acest context al schimbării sensului și înțelesului libertății ,,teologia creștină medievală a dezvoltat și noțiunea de liber arbitru, considerată drept expresia libertății omului de a colabora sau nu cu harul divin”. Profesorii Zlătescu și Demetrescu afirmau cu privire la acest aspect că ,,în centrul mesajului creștin se găsește ființa umană pentru că ea a fost creată după chipul și înfățișarea lui Dumnezeu. Dragostea pentru Dumnezeu este dragostea pentru ceilalți. Biblia, textul de bază al creștinismului, respinge rasismul, segregația, orice ierarhie pentru că toți oamenii au un strămoș comun: Adam și Eva. Mântuitorul, prin însăși viața Lui a reafirmat această eminentă demnitate a omului, fraternitatea fundamentală…. Ideile de toleranță, de caritate, egalitate, într-ajutorare, au determinat o revoluție adâncă a moravurilor întregii vieți a oamenilor și în același timp au determinat și desacralizarea statului pentru a-1 reduce la o instituție temporală.”

În pofida contribuției pe care creștinismul a avut-o în ceea ce privește elaborarea și dezvoltarea conceptului de drepturile omului au existat anumiți oameni care au contestat această contribuție mergând până la a susține faptul că întregul sistem de drepturi și libertăți fundamentale s-a dezvoltat ca reacție la doctrina creștină. Deși ideea de drepturile omului își are sâmburele în gândirea filosofilor Greciei antice deci dinainte de apariția creștinismului, totuși nu putem neglija contribuțiile aduse de marii teologi creștini precum Origen, Tertulian, Ciprian al Cartaginei, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz și Grigorie de Nyssa, Ioan Hrisostom, sau Fericitul Augustin, ce prezintă un vădit caracter umanist ce nu se cuvine a fi negat doar pentru că acești mari teologi și moraliști au fost reprezentanți ai Bisericii creștine. Este evident faptul că preceptele gândirii teologice și morale creștine, întemeiate pe revelația supranaturală, stau la baza conceptului și filosofiei referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dacă ne uitam în istoria culturii, filosofiei și politicii europene, în care lucrările acestor teologi creștini de marcă înfațișează ideile umaniste cu sensul lor original și real, iar nu cu cel falsificat prin deposedarea lor de încărcătura religioasă.

În întrunirile ecumenice din secolul XX au fost redactate și publicate declarații prin care creștinii erau chemați să conlucreze cu oamenii de alte religii pentru a consolida climatul de toleranță și dialog și pentru a garanta respectarea, dreptului fundamental la conștiință, gândire și religie. Din păcate, acest deziderat nu a putut fi mereu pus în practică, existând experiența tristă a regimurilor comuniste care au marcat istoria și viața celor mai multe țări ortodoxe.

O parte a juriștilor europeni au căutat să demonstreze că drepturile omului își au originea în dreptul natural de origine divină, însă alții au adoptat o perspectivă radical diferită, încercând să arate că, de fapt, drepturile omului nu sunt mai mult decât rezultatul unui proces petrecut în filosofia politică din Europa de Vest, care a stat la baza redactării textelor constituționale din Marea Britanie, Statele Unite și Franța. „Desigur, cei care rămân tributari unor asemenea idei nu dovedesc doar faptul că sunt adepții unor concepții revolute, și partizanii unor idei filosofice, religioase, etc. cu substrat eminamente ideologic, ci și lipsa unei comprehensiuni globale a naturii drepturilor omului, care își află originea lor atât în jus naturalis, cât și în rostirile lăsate de marii gânditori ai omenirii (filosofi, oameni politici etc.) și de întemeietorii marilor religii (budism, iudaism, creștinism etc ).”

Sistemul de protecție a drepturilor fundamentale ale omului ia naștere odată cu Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, din anul 1789, și al Bill of Rights, din anul 1791, declarația de drepturi din America de Nord. Deși se adresau persoanei umane în sine, în raport de independență față de naționalitate, totuși nu-și puteau găsi aplicabilitatea decât pe teritoriile statelor în care au fost proclamate. Odată cu Convenția de la Geneva din 1864, care a inițiat un sistem de drept internațional umanitar, precum și cu completarea adusă de Conferințele de pace de la Haga (1899 și 1907) apare o încercare de internaționalizare a unor drepturi dar care proteja doar cetățenii marilor puteri care se aflau sub jurisdicții străine.

Din punct de vedere istoric, principalele drepturi și libertăți ale omului au fost protejate și garantate încă de la Magna Charta Libertatum, a regelui englez Ioan Fără de Țară, din anul 1215, însă numai într-o manieră proprie acelor vremuri. În raport cu sistemul politic și social din vremea respectivă, prevederile din Magna Charta erau aplicabile numai în cazul membrilor aristocrației militare și a clerului, singurele categorii sociale care aveau puterea de a lua atitudine față de abuzurile venite din partea monarhilor. Cu alte cuvinte acest text nu privea persoana umană în sine ci era doar un mijloc de împotrivire a aristocrației în fața absolutismului monarhic. Instrumentele cu adevărat eficiente, pe plan internațional, apar abia o dată cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizația Națiunilor Unite în anul 1948 și cu Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată în 4 noiembrie 1950, la Roma și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Spre deosebire de sistemul de protecție a drepturilor omului existent în cadrul Organizației Națiunilor Unite, sistemul dezvoltat de Consiliul Europei oferă, prin procedurile sale multiple, garanții mai mari în ceea ce privește tragerea la răspundere a statelor care ar încălca anumite drepturi ale unui om. Acest tratat trebuie respectat de fiecare stat în parte, indiferent dacă celelalte state care au aderat la acesta îl respectă sau nu. Cu alte cuvinte Convenția Europeană nu este supusă condițiilor de reciprocitate. În acest sens s-a exprimat și Curtea Europeană arătând că ,,spre deosebire de tratatele internaționale de tip clasic, Convenția depășește cadrul unei simple reciprocități între statele contractante”. Dintre drepturile omului și libertățile fundamentale ocrotite de Convenția Europeană precizăm: dreptul la viață (art. 2), interzicerea torturii (art. 3), interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art. 4), dreptul la libertate și siguranță (art. 5), dreptul la un proces echitabil (art. 6), dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8), libertatea de gândire, de conștiință și de religie (art. 9), libertatea de exprimare (art. 10) ș.a. În viziunea Convenției Europene, majoritatea acestor drepturi nu sunt nelimitate întrucât într-o societate democratică siguranța publică, securitatea națională, interesul economic al țării, al sănătății publice și al moralei, al drepturilor și libertăților altuia, constituie temeiuri care duc la restrângerea acestor drepturi. În acest sens oamenii trebuie să realizeze faptul că drepturile care le sunt ocrotite implică și anumite obligații care le sunt impuse în ceea ce privește exercitarea acestor drepturi. Se cuvine a face această precizare întrucât, astăzi, trăim într-o societate unde conceptul de datorie, de obligație este uitat cu desăvârșire în favoarea revendicării exagerate a unor drepturi, acțiune ce se dovedește nu arareori un abuz.

Dacă în antichitate și în Evul Mediu, ideea de datorie era sfântă pentru majoritatea oamenilor, astăzi oamenii consideră că au numai drepturi uitând că exercitarea acestora atrage și anumite obligații ce trebuiesc respectate. Putem lăsa la o parte trecutul și idealurile de gen kantian în care tot ceea ce face omul trebuie să fie făcut din conștientizarea datoriei, însă nu putem să neglijăm exigențele societății europene actuale care ne impun respectarea principiilor democratice și evitarea tendinței de a abuza de drepturile pe care le avem.

II

LIBERTATEA DE EXPRESIE ȘI

CARACTERISTICILE SALE TEORETICO-JURIDICE

Noțiune și reglementare

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a consacrat libertatea de expresie sau de exprimare în art. 10, care în paragraful 1 prevede: Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare iar în paragraful 2 arată că: Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Posibilitatea de a primii idei și informații precum și aceea de a exprima propriile idei și concepții reprezintă una dintre cele mai importante necesități ale omului fapt ce l-a avut în vedere și Curtea Europeană atunci când a subliniat că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale dezvoltării individuale.

Semnificația istorică a acestui drept este de netăgăduit căci a fost scump câștigat după secole de lupte. După turbulențele devastatoare ale celor două războaie mondiale precum și a Holocaustului, redactorii Convenției Europene au reafirmat acest drept ca una dintre valorile fundamentale ale Consiliului Europei. Importanța acestei libertăți reiese din analiza a cel puțin două aspecte. Pe de o parte, ca libertate individuală, ea reprezintă o condiție necesară pentru dezvoltarea și activitatea fiecărui individ întrucât este mijlocul prin intermediul căruia acesta are posibilitatea de a împărtăși celorlalți propriile gânduri, opinii sau sentimente iar pe de altă parte, în plan social, libertatea de exprimare constituie un ,,mijloc util de asigurare a unei societăți deschise și pluraliste, a unei democrații reprezentative, având o însemnată funcție instrumentală”. O societate democratică nu poate exista atâta timp cât dreptul cetățenilor la libera exprimare le este îngrădit, motiv pentru care statul este obligat să respecte această libertate, bineînțeles cu rezerva posibilității de a intervenii în exercitarea acestui drept atunci când interesele societății o cer. Statul român garantează respectarea acestei libertăți în art. 30 al Constituției așa că o ,,astfel de bază constituțională a libertății de exprimare dă ajutor la afirmarea consecventă a organelor de la Strasbourg că ingerința în acest drept poate fi justificată numai de necesități imperative.”

După cum am văzut, în conținutul paragrafului 1 al art. 10 din Convenție este stipulată libertatea de opinie, de primire și transmitere a informațiilor, ideilor, fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere. În paragraful 2 al aceluiași articol se stabilesc limitele exercițiului acestui drept astfel că securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora etc., devin temeiuri în baza cărora statul poate îngrădi deplina exercitare a acestui drept.

Prevederile art. 10 din Convenție își au izvorul în art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului unde se spune că: Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat. O analiză completă a libertății de exprimare nu poate fi posibilă dacă omitem Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care în art. 19 prevede: (1) Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale. (2) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa. (3) Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful (2) al prezentului articol comportă obligații și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare: a) respectării drepturilor sau reputației altora; b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.

Conținutul libertății de expresie

Libertatea de expresie cuprinde două elemente: libertatea de opinie și libertatea de informare. Libertatea de opinie reprezintă elementul clasic al libertății de expresie ce conferă posibilitatea persoanei de a avea o opinie, precum și de a exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public gândurile, opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel. Jurisprudența Curții Europene a arătat că art. 10 din Convenție este aplicabil oricărei persoane fizice sau juridice astfel că libertatea de opinie este garantată și persoanelor aflate în detenție.

Un fapt deosebit de important este acela că statul nu trebuie să încerce să-și îndoctrineze proprii cetățeni ba mai mult, acesta nu trebuie să promoveze informațiile numai dintr-o unică perspectivă întrucât acest lucru poate constitui un obstacol în ceea ce privește libertatea de a avea o opinie.

În doctrină s-a arătat, pe bună dreptate, că libertatea de opinie presupune ca nimeni să nu fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale, întrucât o societate democratică care se întemeieză ,,pe pluralism, pe toleranță, și pe spirit de deschidere” are în componența sa un element esențial și anume dreptul oricărei persoane de a avea și de a exprima o opinie minoritară. În acest sens, pronunțându-se într-o cauză în care reclamantul în urma realizării mai multor cercetări privind efectele pe care le produce consumul de alimente coapte în cuptorul cu microunde a publicat un studiu în care concluziona că ingerarea de astfel de alimente provoacă modificări ale sângelui care indică stadiul inițial al procesului patologic care se declanșează odată cu cancerul, Curtea Europeană a considerat că interzicerea impusă reclamantului de a mai face afirmații cu privire la caracterul nociv al cuptorului cu microunde precum și utlizarea imaginii morții în raport cu acest cuptor constituie o soluție excesivă fiind de natură să împiedice libera exprimare a opiniilor astfel că prevederile art. 10 au fost încălcate întrucât orice opinie, fie ea și minoritară, poate fi dezbătută în mod liber.

Libertatea de opinie nu poate fi limitată întrucât nu opinia formată dar rămasă în gândurile autorului lezează o anumită valoare sau persoană ci exprimarea acesteia lezează valoarea sau persoana respectivă astfel că exprimarea opiniei poate constitui obiectul unei limitări ,,dar fără a se aduce atingere respectului convingerilor care constituie punctul central al libertății de gândire.” De precizat este faptul că ,,nu trebuie confundată formularea unei judecăți de valoare în legătură cu un anumit fapt social (ce rezultă din exprimarea unei opinii), cu relatarea unor activități umane sau a unor circumstanțe ori fapte ce au loc în viața cotidiană”, distincție ce trebuie avută în vedere mai ales în ceea ce privește libertatea presei. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor și libertăților fundamentale ale Omului a statuat că dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare ,,nu se preteză la demonstrarea exactității lor; mai mult, a pretinde o asemenea demonstrație înseamnă a aduce atingere înseși libertății de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 din Convenție.”

Așa cum am precizat mai sus, un al doilea element care este cuprins în libertatea de exprimare este dreptul la informație. Libertatea de informare este un drept al oricărei persoane acoperind în același timp dreptul de a comunica informații fără restricții și dreptul oricărei persoane de a le primi. Însă această libertate implică și o anumită responsabilitate întrucât ,,în viața socială nu poate exista libertate dincolo de orice limite.” Prin noțiunea de informație, în accepțiunea organelor Curții Europene, se înțelege nu numai faptele și știrile brute sau chestiunile de interes general ci și informațiile produse de mass-media cât și cele din domeniul științific, literar sau artistic. În privința creațiilor și a reprezentațiilor din domeniul artistic Curtea a apreciat că numai într-o societate nedemocratică libertatea artistică și difuzarea liberă a operelor de artă este limitată. În acest sens Curtea a afirmat că „prin intermediul activității sale creative, artistul își exprimă nu numai viziunea personală asupra lumii, dar, de asemenea, perceperea societății sub autoritatea căreia se află. În această măsură arta nu numai contribuie la formarea unei opinii publice, dar este și modul de exprimare a acesteia, și poate confrunta publicul cu problemele majore actuale.”

Conform hotărârilor Curții Europene, art. 10 din Convenție privește nu numai conținutul informațiilor ci și mijloacele prin intermediul cărora aceste informații sunt transmise sau captate, deoarece orice restricție care se aduce acestora atinge însuși dreptul de a primi și de a comunica informații. Dreptul de a primi informații presupune neîngrădirea între cel ce dorește să comunice o idee sau o informație și receptorul acestora însă nu include un drept de acces la informații pe care deținătorul nu dorește să le facă publice, nici dreptul unei persoane de a căuta informații prin asigurarea accesului la diferite informații.

Pe lângă obligațiile negative pe care le au statele în ceea ce privește libertatea de expresie trebuie precizat faptul că art. 10 implică și anumite obligații pozitive care cad în sarcina acestor state. În acest sens statele au obligația de a lua măsurile necesare astfel încât orice persoană să poată să își exprime în mod liber ideile și informațiile. Obligația pozitivă de a proteja libertatea de exprimare și de a preveni încălcările acesteia impune aplicarea orizontală a art. 10 în relațiile dintre persoane private.

În timp ce s-a abținut de la formularea unei teorii generale privind obligațiile pozitive și măsura în care Convenția poate fi aplicată la relațiile dintre persoane private, Curtea a recunoscut în mod constant că statele trebuie să se asigure ca persoanele private să-și poată exercita efectiv dreptul de comunicare între ele. Totuși ,,precum toate celelalte obligații pozitive, nici aceasta nu este una absolută, în sensul în care statului nu i se poate impune o obligație de rezultat, în garantarea dreptului la libera exprimare.” De pildă statul nu poate fi obligat să permită unei asociații să desfășoare o activitate de strângere de semnături împotriva unui proiect în interiorul unui complex comercial privat, deoarece prin aceasta ar încălca dreptul de proprietate al celui ce deține în mod legal complexul comercial. Tot în acest sens statului nu i se poate impune să permită unei persoane să își exprime ideile în mod nelimitat. De exemplu Curtea Europeană a conchis că nu este încălcat art. 10 atunci când după 30 de minute un parlamentar a fost întrerupt din discursul său de către președintele de ședință al camerei legislative.

Limitele libertății de expresie

În conformitate cu art. 10 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertății de exprimare implică anumite limitări ,,fiind cert că o societate democratică nu poate permite o libertate absolută a cuvântului.” Aceste ingerințe ce vin din partea autorităților statului trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiții și anume: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică.

Cu privire la faptul că ingerința trebuie să fie ,,prevăzută de lege”, accepțiunea dată de Curtea Europeană noțiunii de lege este foarte largă întrucât statele semnatare ale Convenției au sisteme și culturi juridice diferite. Noțiunea de lege înglobează: legile adoptate de parlamentele naționale, textele de rang infralegislativ, jurisprudența precum și normele cuprinse în tratatele internaționale, în măsura în care dreptul intern face referire la ele, încorporându-le astfel în cuprinsul său.

În raport de prevederea ingerinței într-o lege internă, Curtea subsumează îndeplinirea acestei condiții nu doar de existența unei norme de drept intern care să permită ingerința, ci și de calitatea legii. O primă calitate care se cere a fi îndeplinită de lege este aceea ca ea să fie suficient de accesibilă, exempli gratia ,,cetățeanul să dispună de informații suficiente, în circumstanțele cauzei, cu privire la existența și conținutul normelor juridice aplicabile într-un caz determinat.” O altă calitate care se impune legii este aceea ca ea să fie previzibilă astfel încât partea interesată să aibă posibilitatea de a anticipia riscul ca ea să fie supusă unei astfel de ingerințe. În acest sens, trebuie menționat faptul că ,,previzibilitatea se determină plecând de la ideea clarității normei juridice și de la interdicția analogiei.” De pildă, atunci când pentru fapte similare o persoană este judecată și achitată de mai multe ori, sancționarea sa penală ulterioară pentru o faptă identică cu cele pentru care fusese achitat este considerată ca fiind o ingerință aplicată în baza unui text legal lipsit de previzibilitate, întrucât persoana în cauză se putea aștepta în mod legitim ca actele sale să fie considerate ca fiind licite.

Referitor la condiția ca ingerința să urmărească un scop legitim, Curtea Europeană consideră că există scop legitim în cazul în care ingerința urmărește protejarea securității naționale, a ordinii și prevenirii infracțiunilor, în cazul în care ingerința are scopul de a proteja buna funcționare a justiției și în cazul în care scopul ingerinței este acela de a proteja drepturile și interesele altuia.

În mod clar, interesul securității naționale, a ordinii publice și a prevenirii infracțiunilor, în temeiul art. 10 parag. 2, constituie unul din motivele cele mai solide pe care autoritățile de stat le poate aduce ca o contrapondere la libertatea de expresie. Ingerințele ce au acest scop sunt admise de Curtea Europeană numai în cazul în care acestea se dovedesc a fi necesare pentru prevenirea unor fapte de violență, incitare la violență sau de rezistență în fața autorităților. Există și cazuri în care Curtea Europeană ,,s-a dovedit a fi mai permisivă.” Astfel, în cauza Murphy contra Irlanda, o lege ce interzice difuzarea la radio a unor anunțuri de natură religioasă a fost considerată de instanța de la Strasbourg ca fiind o ingerință jusitificată având ca scop legitim ,,protecția ordinii și a securității naționale” întrucât este bineștiută existența unei sensibilități religioase speciale în Irlanda. În ceea ce privește necesitatea ingerinței instanța europeană a considerat că statele beneficiază de o importantă marjă de apreciere relativă a problemelor susceptibile de a ofensa persoane în raport cu credințele lor religioase. În acest sens s-a evidențiat faptul că statul irlandez a urmărit, prin legislația incriminată, protejarea simțămintelor religioase ale persoanelor din Irlanda întrucât a considerat că ideile transmise prin mijloace audio-vizuale pot fi recepționate și de persoanele care s-ar putea simți ofensate. Un aspect deosebit de important este acela că astfel de ingerințe nu își găsesc justificarea în cazul existenței unor simple critici aduse împotriva acțiunilor pe care guvernul le întreprinde. Într-o astfel de situație, o instanță l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare comutați în amendă pe motiv că a săvârșit infracțiunea de instigare la sustragerea de la serviciul militar. În speță reclamantul, redactor șef al unui ziar, a publicat un articol prin care critica ceremonia tradițională de plecare a noilor recruți la unitățile lor militare explicând faptul că entuziasmul existent în cadrul acestor ceremonii neagă destinul tragic pe care îl au unii dintre recruți, care se întorc mutilați sau chiar morți. Curtea a apreciat ca fiind insuficiente motivele reținute de instanța turcă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare. Chiar dacă articolul respectiv dădea o conotație negativă seriviciului militar obligatoriu, articolul nu implica nici o instigare la violență, sau la refuz de încorporare nefăcând decât să constate o realitate existentă în opinia autorului, în speță reclamantul, astfel că motivele ce au dus la condamnarea acestuia nu sunt suficiente și pertinente.

Referitor la ingerința ce are ca scop protejarea bunei funcționări a justiției, trebuie spus că instanța de la Strasbourg nu contestă faptul că presa are dreptul și obligația de a difuza subiecte necesare informării publicului cu privire la anumite procese aflate în curs de soluționare, însă impune în sarcina presei o obligație de diligență în modul de tratare al subiectului, urmărind în acest mod neîngrădirea drepturilor procedurale ale persoanelor care fac parte din acel proces. În acest sens instanța de contencios european a arătat că ,,agitarea la lumina zilei” a datelor unui proces, astfel încât publicul larg să dea înaintea pronunțării instanței competente propriul său verdict, riscă să conducă la pierderea respectului pentru tribunal, precum și la estomparea încrederii necesare în activitatea acestora. De asemenea procedându-se astfel se ajunge la crearea unui pseudoproces spectacol în media, împrejurare ce ar putea conduce, pe termen lung, la producerea unor consecințe nefaste în privința recunoașterii instanțelor ca unice organe calificate spre a decide în privința soluționării proceselor. Astfel, într-o cauză Curtea a hotărât că ingerințele împotriva unui ziarist care publicând mai multe articole cu privire la dezbaterile unui proces penal, nu a dat dovadă de obiectivitate în ceea ce privește prezentarea datelor procesului ci a comentat pe larg modalitatea de desfășurare a acestora vrând prin aceasta să influențeze instanța de judecată și să-i transmită convingerile sale în raport cu vinovăția celui judecat, sunt justificate și nu constituie o încălcare a art. 10 din Convenție. Curtea a conchis că instanța austriacă nu a urmărit să restrângă dreptul reclamantului de a informa în mod obiectiv publicul cu privire la desfășurarea procesului, ci a criticat maniera negativă în care ziaristul a comentat răspunsurile date de inculpat în fața instanței, răspunsuri care reprezentau un mijloc de probă în raport cu prevederile art. 23 din legea presei. Mai mult concluzia ziaristului desprinsă din articolul respectiv era aceea că inculpatul este vinovat, iar modul în care era exprimată îi sugerează cititorului ca fiind obligatorie condamnarea inculpatului.

În cea mai mare parte a situațiilor de restrângere a libertății de exprimare este vorba de ipoteza în care aceasta operează cu scopul protejării drepturilor și libertăților altuia. Astfel, în cazul în care o persoană face afirmații defăimătoare la adresa altuia, ingerința statului este necesară ea putând consta în aplicarea unor sancțiuni civile, penale sau disciplinare. Afirmațiile unei persoane pot fi, în viziunea Curții Europene, de două feluri: judecăți de valoare și afirmații factuale.

Judecățile de valoare reprezintă ,,exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia în timp ce afirmațiile factuale regrupează exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate”. De exemplu, într-o cauză Curtea a considerat că afirmația potrivit căreia liderii religioși au avut o atitudine necorespunzătoare față de papalitate, fapt ce necesită unele schimbări în Biserica locală, este o judecată de valoare ce are o bază factuală suficientă dat fiind faptul că au existat unele declarații ale liderilor Bisericii locale contrare poziției oficiale a Vaticanului, fără a fi necesară proba faptului că aceștia sunt critici ai Bisericii așa cum s-a afirmat. Într-o altă cauză însă, în care unui polițist i s-au adus acuzații cum că ar fi făcut să dispară anumite probe dintr-un dosar penal, Curtea a stabilit neexistența unei baze factuale suficiente întrucât din cei treizeci de martori numai unul singur a formulat astfel de acuzații. Așadar, în principiu Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite judecățile de valoare atâta timp cât acestea au o bază factuală suficientă și nu sunt injurioase însă cele care nu au această bază factuală suficientă sau sunt injurioase nu pot fi permise.

Pentru ca ingerința autorităților statale în exercițiul libertății de expresie să apară ca justificată, art. 10 parag. 2 impune a fi îndeplinită o altă condiție și anume ca aceasta să fie necesară într-o societate democratică. Trebuie precizat faptul că în accepțiunea Curții Europene, adjectivul ,,necesar” nu este echivalentul lui ,,indispensabil” ci ,,implică existența unei nevoi sociale imperioase”. Pentru a evalua existența unei asemenea nevoi, statele dețin o anumită marjă de apreciere, dar aceasta este supusă unui control european ce are în vedere simultan atât legea internă cât și deciziile care o aplică chiar și atunci când sunt emise de o instanță independentă. Competența de a hotărî în definitiv cu privire la necesitatea de a cunoaște dacă o restricție se află în concordanță cu libertatea de expresie este deținută de instanța de la Strasbourg. Marja de apreciere de care statele dispun ,,merge mână în mână cu controlul european, care poate purta atât asupra legii, cât și asupra deciziei care o aplică, chiar dacă este vorba despre o jurisdicție independentă”. În activitatea sa de control, Curtea nu trebuie să se substituie instanțelor interne ci să verifice în sensul art. 10 temeinicia hotărârilor pronunțate de acele instanțe, având în vedere conformitatea aplicării regulilor cu prevederile art. 10 precum și proporționalitatea ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Libertatea de expresie prin presă

Lato sensu, prin ,,presă” se înțelege orice mijloc de comunicare în masă, fie că este vorba de jurnale sau periodice (presa scrisă), fie că este vorba de radio sau televiziune (presa audio-vizuală). Prin noțiunea de presă, cu referire la presa scrisă se înțelege ,,totalitatea ziarelor, revistelor, buletinelor, periodice prin care se realizează informarea publică.” Termenul ,,ziar” reprezintă o ,,publicație periodică, de obicei cotidiană, în care se tipăresc știri și informații actuale din toate domeniile de activitate.”

Presa joacă un rol esențial într-o societate democratică având ca scop comunicarea cu respectarea datoriilor și responsabilităților proprii a informațiilor și ideilor referitoare la orice problemă de interes general. Ea reprezintă unul dintre stâlpii democrației constituind ,,un veritabil mijloc de echilibru democratic prin critica pe care o poate promova la adresa celorlalți actori din viața publică” și este considerată a fi unul dintre factorii externi care influențează modul de gândire și de comportament al indivizilor.

Libertatea presei se încadrează în categoria libertății de exprimare fiind una dintre libertățile fundamentale ale omului. Ea este reglementată în art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin dreptul la libera exprimare, libertatea exprimării și libertatea de a răspândi informații și idei incluzând și presa care are scopul de a transmite către public informațiile ce îl privesc.

Convenția Europeană, ca și Declarația Universală prevede libertatea presei prin libertatea de exprimare în art. 10 ,,fiind cel mai important document european referitor la libertatea presei în privința relațiilor statelor membre Consiliului Europei cu presa, dar și al relațiilor ziariștilor cu diferite persoane sau personalități publice.” Garanția oferită jurnaliștilor de art. 10, privind comunicarea unor informații de interes general, trebuie analizată din perspectiva îndatoririlor și responsabilităților inerente exercițiului libertății de exprimare. Această garanție se subordonează condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință astfel încât să ofere informații exacte și demne de crezare în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliștilor. Totuși trebuie tolerat un anumit grad de hiperbolizare și exagerare într-un document militant. Astfel Curtea Europeană a statuat într-o cauză în care un jurnalist a publicat un document cu caracter secret privind relațiile diplomatice dintre Elveția și Statele Unite, în sensul că, deși este evident că singura intenție a reclamantului a fost de a face dezvăluiri șocante și senzaționale, aceste exagerări sunt tipice presei, al cărei rol într-o societate democratică este indiscutabil covârșitor.

Soluțiile Curții Europene caută să asigure un just echilibru între libertatea de exprimare și protecția reputației sau a drepturilor celorlalte persoane astfel că există anumite principii deontologice pe care jurnaliștii au datoria să le respecte. Libertatea de exprimare a jurnaliștilor ,,nu trebuie confundată cu arbitrarul, superficialitatea, tendențiozitatea sau alte asemenea manifestări neprofesionale, subliniindu-se că principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziariștilor este că trebuie să se facă o distincție clară între <<știri>> (adică fapte și date) și <<păreri>> (adică opinii care exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă, ale editorilor sau ale ziariștilor), evitându-se orice confuzie între ele.”

În Rezoluția 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică se afirmă principiile etice ale jurnalismului care sunt în numar de 38, primele 17 referindu-se la știri și opinii. Pentru a înțelege mai bine acest aspect legat de distincția dintre știri și opinii este necesar a fi menționate câteva dintre aceste principii. Astfel, în primul principiu se arată că față de drepturile și obligațiile prevăzute în normele legale relevante, presa are o responsabilitate etică față de cetățeni și societate, care trebuie subliniată în prezent, când informarea și comunicarea joacă un rol foarte important în formarea atitudinilor personale ale cetățenilor și în dezvoltarea societății și a vieții democratice. Principiul al doilea arată că profesia de jurnalist cuprinde drepturi și obligații, libertăți și responsabilități. Urmează principiul al treilea care este principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziariștilor la care s-a făcut referire puțin mai sus și care prevede: Principiul de bază al fiecărui considerent etic al jurnalismului este că trebuie facută o distincție clară între știri și opinii, astfel încât să fie imposibil ca acestea să fie confundate. Știrile sunt informații referitoare la fapte și date, în timp ce opiniile reflectă gânduri, idei, credințe sau judecăți de valoare din partea societăților de presă, a editorilor sau a ziariștilor. Următoarele principii referitor la acest aspect sunt: 4. Difuzarea de știri ar trebui să se bazeze pe sinceritate, asigurată prin mijloacele adecvate de verificare și dovadă, și imparțialitate în prezentare, descriere și narare. Zvonurile nu trebuie confundate cu știrile. Titlurile și rezumatele știrilor trebuie să reflecte cât mai fidel esența faptelor și datelor prezentate. 5. Exprimarea opiniilor poate implica gânduri și comentarii privind informații sau remarci generale despre știri aferente unor evenimente reale. Deși opiniile sunt în mod necesar subiective și, în consecință, nu pot și nu trebuie să fie supuse criteriilor de corectitudine, trebuie să ne asigurăm că opiniile sunt exprimate în mod sincer și etic. 6. Opiniile care iau forma unor comentarii la adresa unor evenimente sau acțiuni referitoare la persoane sau la instituții, nu trebuie să încerce să nege realitatea faptelor sau a datelor. De asemenea, atunci ,,când presa lansează prin articole lipsite de echivoc acuzații grave privind comiterea unor infracțiuni de către funcționari publici, Curtea Europeană se așteaptă ca jurnaliștii să încerce, ca semn al bunei-credințe, să probeze veridicitatea afirmațiilor lor.” Dacă însă Curtea constată că astfel de afirmații nu au nici un temei probativ, iar jurnaliștii au dat dovadă de dezinteres din acest punct de vedere, atunci impunerea unei sancțiuni civile nu este disproporționată.

Curtea Europeană acordă o importanță deosebită protecției sursei jurnalistice. Aceasta are o mare semnificație în ceea ce privește garantarea libertății de exprimare prin presă. Comitetul de Miniștrii al Consiliului Europei a adoptat la 8 martie 2000 Recomandarea R(2000)7 cu privire la dreptul jurnaliștilor de a nu divulga sursele lor de informare. Potrivit principiului nr. 1 din această recomandare dreptul și practica interne ale Statelor membre ar trebui să prevadă o protecție explicită și clară a dreptului jurnaliștilor de a nu divulga informațiile care identifică o sursă, în temeiul articolului 10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare: Convenție) și în conformitate cu prezentele principii, care trebuie considerate drept norme minime pentru respectarea acestui drept. Cât privește limitele acestui drept al jurnaliștilor, principiul nr. 3 al Recomandării prevede următoarele: a) Dreptul jurnaliștilor de a nu divulga informațiile care identifică o sursă nu trebuie să constituie obiectul altor restricții decât cele menționate în articolul 10, paragraful 2, al Convenției. Determinând dacă un interes legitim pentru divulgare care intră în domeniul articolului 10, paragraful 2, al Convenției prevalează asupra interesului public de a nu divulga informațiile care identifică o sursă, autoritățile competente ale Statelor membre vor acorda o atenție deosebită importanței dreptului de nedivulgare și preeminenței care îi este dată în jurisprudența Curții europene pentru drepturile omului și nu vor putea dispune divulgarea decât dacă, sub rezerva dispozițiilor paragrafului b, există un imperativ preponderent de interes public și dacă circumstanțele prezintă un caracter suficient de vital și de grav.

b) Divulgarea informațiilor care identifică o sursă nu ar trebui să fie considerată necesară decât dacă se poate dovedi în mod convingător: I. că nu există măsuri rezonabile alternative divulgării sau că acestea au fost epuizate de către persoanele sau autoritățile publice care caută să obțină divulgarea, și II. că interesul legitim de divulgare prevalează clar asupra interesului public de nedivulgare, având în vedere că:

un imperativ preponderent în ceea ce privește necesitatea divulgării este dovedit;

circumstanțele prezintă un caracter suficient de vital și de grav;

necesitatea divulgării este considerată ca răspunzând unei necesități sociale imperioase;

statele membre beneficiază de o anumită libertate de apreciere pentru a judeca cu privire la această necesitate, dar această libertate este supusă controlului Curții europene pentru drepturile omului.

c) Exigențele citate mai sus ar trebui să fie aplicate în toate etapele oricărei proceduri în care dreptul la nedivulgare poate fi invocat.

Curtea consideră că protecția surselor jurnalistice reprezintă o piatră de temelie a libertății de expresie a presei iar limitările aduse confidențialității asupra surselor jurnalistice nu pot fi compatibile cu art. 10 decât în cauze excepționale când există exigențe imperioase ale interesului public. În acest sens într-o cauză reclamantul care era un producător de televiziune a decis în 1999 să realizeze pentru televiziunea națională un program prin care să investigheze pedofilia în Danemarca. Unul dintre jurnaliștii angajați ai reclamantului a reușit să se infiltreze într-o asociație ilicită de pedofili și a participat la întruniri, legând o relație de prietenie cu alți doi membri. Cei doi au făcut afirmații incriminatoare cu privire la realitățile pedofiliei în Danemarca și India, jurnalistul înregistrând toate discuțiile. Unul dintre cei doi membri i-a relatat jurnalistului despre un hotel administrat de un pedofil danez în India susținând că acolo întreținuse în trecut raporturi sexuale cu copii indieni. Cu ocazia vizitei sale la acest hotel, jurnalistul a luat un interviu unui băiat indian privind relațiile sale cu acest membru și a înregistrat cu camera ascunsă toată conversația. După difuzarea imaginilor, poliția a deschis o anchetă în cursul căreia societatea reclamantă a fost obligată de instanța daneză, datorită refuzului ei inițial, să ofere poliției o parte din înregistrări. Curtea Europeană a reținut că persoanele care vorbeau cu jurnalistul sub acoperire nu cunoșteau calitatea de ziarist a acestuia și nu știau că sunt înregistrate astfel că acestea nu participaseră la reportaj din dorința de a informa publicul cu privire la activitățile ,,Asociației Pedofilul” ale pedofililor din Danemarca și India sau cu privire la propriile activități sexuale. Cât timp protecția surselor jurnalistice vizează nu doar libertatea presei ci în primul rând protecția persoanelor care sunt dispuse să vorbească în condiții de confidențialitate cu presa pentru a transmite prin intermediul acesteia informații publicului, Curtea a apreciat că persoanele filmate nu pot fi calificate ca jurnalistice și din acest punct de vedere nu s-ar putea considera că reclamantului i s-a impus obligația de a-și divulga sursele de informare jurnalistice ci, mai degrabă, s-ar putea reține că i s-a impus să predea o parte din propriul material de cercetare. Astfel, Curtea a considerat că gradul de protecție conferit de art. 10 nu putea atinge același nivel cu dreptul jurnaliștilor la păstrarea confidențialității surselor de informare. În concluzie Curtea a hotărât sub aspectul existenței unei ingerințe în sensul art. 10 parag. 1 din Convenție ingerință care era ,,prevazută de lege” și urmărea ,,scopuri legitime” de prevenire a infracționalității și de protecție a drepturilor altora, precum și că era ,,necesară într-o societate democratică” neexistând o disproporție între hotărârea instanței daneze și scopul urmărit, motivele care au stat la baza acestei hotărâri fiind pertinente și suficiente.

În ceea ce privește limitele libertății de exprimare prin presă, acestea constituie o problemă deosebit de importantă din perspectiva Curții Europene întrucât se pune întrebarea dacă în circumstanțele particulare ale unei cauze interesul informării publicului poate prevala față de îndatoririle și responsabilitățile de care sunt ținuți recalmanții ziariști datorită originii îndoielnice a documentelor pe care și le-au procurat ce interesau opinia publică și pe care le-au publicat. Astfel într-o cauză instanța de la Strasbourg a reținut că în cazul unui jurnalist de televiziune sancționat din cauza unor declarații rasiste ale altor persoane făcute în emisiunea sa, atunci când intră în discuție „îndatoririle și responsabilitățile" unui ziarist, impactul potențial al mijlocului de comunicare utilizat are o importanță deosebită. În opinia Curții trebuie să se țină cont de faptul că mijloacele audiovizuale au un efect adesea mai rapid și mai puternic decât presa scrisă. Prin imagini, aceste media pot transmite mesaje pe care presa scrisă, nu o poate face în aceeași măsură. În același timp o relatare a unui fapt, obiectivă și echilibrată, poate lua forme foarte diverse în funcție, între altele, de mijlocul de comunicare utilizat.

În concluzie, necesitatea cetățenilor de a fi informați în legătură cu orice activitate cotidiană conferă jurnalistului o poziție deosebit de importantă în societate ,,el fiind atât cel ce se interpune între sursa de informație și public, dar și un pedagog ce educă publicul, el distribuind acestuia informații din cele mai variate domenii.” Această poziție însă, presupune și anumite responsabilități și îndatoriri de care jurnalistul trebuie să țină seama în desfășurarea activității sale. Un ziarist care nu respectă principiile etice ale profesiei sale și abuzeză de libertatea sa de expresie riscă să fie sancționat în aceeași măsură ca orice altă persoană el neavând un regim privilegiat doar pentru că are calitatea de ziarist. Această responsabilizare a jurnaliștilor ,,reiese din majoritatea actelor europene în care este prevăzută și apărată libertatea presei” precum și din legile fundamentale ale statelor Europene, astfel că în temeiul acestor acte legislative orice abatere de la deontologia jurnalistică dar și orice îngrădire a libertății de expresie prin presă trebuie în mod obligatoriu să fie sancționate pentru a se putea respecta principiile democrației.

III

LIBERTATEA RELIGIOASĂ ȘI

CARACTERISTICILE SALE TEORETICO-JURIDICE

Noțiune și reglementare

Libertatea religioasă este reglementată în art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, articol intitulat ,,Libertatea de gândire, de conștiință și de religie”. Prevederile articolului sunt următoarele: 1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății, a moralei publice, a drepturilor și a libertăților altora. De asemenea, această libertate este prevăzută în aceeași manieră și în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în art. 18 care stipulează: Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public, cât și în privat, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea ritualurilor. O asfel de prevedere este cuprinsă și în art. 18 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care prevede: 1. Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât și în particular prin cult și îndeplinirea riturilor, prin practici și prin învățământ. 2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertății sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa. 3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora. 4. Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile lor convingeri.

Libertatea de gândire, cea a conștiinței și cea a religiei sunt libertăți fundamentale ale omului, ele ținând de însăși ființa sa și condiționând orice societate democratic. Așadar aceste libertăți trebuiesc respectate într-un stat care se pretinde a fi unul democratic, în caz contrar acel stat se situează în sfera totalitarismului. În acest sens, statul are obligația negativă de a nu îngrădi dreptul cetățenilor săi la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, imixtiunile acestuia în aceste domenii fiind permise numai în măsura în care ele vizează eliminarea unor amenințări privind ordinea, sănătatea, morala sau siguranța publică, precum și drepturile și libertățile altor persoane. Dar statul are și obligația pozitivă de a asigura un climat favorabil exercitării drepturilor garantate de art. 9. În sfera măsurilor ce trebuiesc luate de către stat pentru asigurarea acestui climat favorabil, intră și obligația de a mobiliza autoritățile sale cu scopul de a interveni în cazul în care împotriva unei biserici sau a unui grup religios este dusă o campanie care se concretizează în atacuri ofensatoare și defăimătoare venite din partea altor persoane. În cazul în care autoritățile statului nu recurg la astfel de măsuri, acest lucru poate avea ca rezultat angajarea răspunderii statului în temeiul art. 9.

,,Potrivit jurisprudenței Curții Europene, asigurarea exercițiului libertății de religie poate presupune adoptarea de către autoritățile statale a unor măsuri de ordin procedural ce rezultă din art. 6 al Convenției.” În acest sens, Prof. Univ. Dr. Corneliu Bîrsan arată că instanță europeană a statuat că ,,unul din mijloacele de exercitare a manifestării religiei sale, mai ales pentru o comunitate religioasă, în dimensiunea ei colectivă, îl constituie posibilitatea de a asigura protecția jurisdicțională a comunității, a membrilor ei și a bunurilor ce-i aparțin, astfel că art. 9 trebuie să fie raportat nu numai la dispozițiile art. 11 – care apără libertatea de asociere și întrunire – dar și la cele ale art. 6.”

Art. 9 din Convenția Europeană cuprinde două dimensiuni. În primul rând acesta are o dimensiune internă întrucât garantează dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, drept care este în mare măsură exercitat în interiorul inimii și al rațiunii unui individ astfel că trece dincolo de jurisdicția statului și nu trebuie să fie limitat. În al doilea rând art. 9 are o dimensiune externă, deoarece recunoaște că toată lumea are dreptul de a-și manifesta religia sau convingerea, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor. Dacă în plan intern această libertate este absolută, ideile sau convingerile aflându-se în forum internum (forul interior) al persoanei, în schimb, pe plan extern libertatea este relativă întrucât manifestarea convingerilor poate aduce atingere ordinii publice.

Deși am putea crede că aceste libertăți sunt aplicabile doar în cazul persoanelor fizice ținând cont de faptul că privesc forul interior al persoanei, totuși, ele își găsesc aplicabilitate și în cazul persoanelor juridice. În acest sens, având în vedere a doua parte din parag. 1 al art. 9 și corelând dispozițiile acestuia cu art. 11 din Convenția Europeană putem deduce faptul că organizațiile de cult, în calitatea lor de persoane juridice, pot fi beneficiare ale dreptului la libertate religioasă. În acest sens s-a exprimat și fosta Comisie Europeană care a arătat că o biserică, în calitatea sa de persoană juridică poate exercita drepturile stipulate în art. 9 din Convenție, corectând astfel una din primele sale decizii în care statuase exact contrariul.

De dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie se bucură și persoanele aflate în detenție, fosta Comisie Europeană stabilind în acest sens că în limitele pe care le presupune starea de detenție, autoritățile penitenciare au obligația să asigure persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate facilitățile necesare exercițiului îndatoririlor lor religioase, inclusiv dreptul de a intra în contact cu un misionar al cultului practicat. Tot în acest sens Curtea a decis că persoanele aflate în detenție nu pot fi obligate să accepte o hrană pe care religia nu-i permite să o consume. În schimb acestea nu au posibilitatea ca în virtutea dreptului garantat de art. 9 să poarte îmbrăcămintea personală în schimbul uniformei impuse de autoritațile penitenciare.

Conținutul libertății religioase

Art. 9 din Convenția Europeană reglementează în raport cu libertatea religioasă și libertatea de gândire și de conștiință. După cum am văzut, aceste libertăți au un caracter intern ce se raportează la trăirile interne individuale și un caracter extern, ce se referă la manifestările exterioare care pot fi exprimate pur și simplu dar și în legătură cu alte libertăți, de exemplu libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție sau libertatea de asociere garantată de art. 11. În cele ce urmează se va analiza în parte fiecare dintre libertățile garantate de art. 9.

În ceea ce privește libertatea de gândire, de menționat este faptul că art. 9 asigură protecția libertății de gândire chiar în forum internum (forul interior) al persoanei independent de concretizarea și exprimarea ei în convingeri publice. În viziunea fostei Comisii Europene, art. 9 apără mai înainte de toate ceea ,,ce evidențiază forul interior al unui individ și nu necesarmente orice comportament public dictat de o anumită convingere”. Într-o cauză fosta Comisie Europeană a apreciat atitudinea pacifistă ca fiind o ,,convingere” ce ține de libertatea de gândire și de conștiință astfel că ar putea fi protejată în temeiul art. 9 parag. 1 din Convenția Europeană. Tot astfel, fosta Comisie a considerat că alegerea unui prenume al copilului de către părinți ar putea fi inclusă în sfera noțiunii de ,,gândire”, în sensul prevederilor art. 9 din Convenție. Într-o altă cauză fosta Comisie Europeană a reiterat faptul că pacifismul poate fi văzut ca o ,,convingere” însă, distribuirea de manifeste în scopul de a-i incita pe soldați la indisciplină nu constituie manifestarea unei convingeri în sensul dispozițiilor art. 9 al Convenției.

În temeiul art. 2 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană, statul, în exercitarea funcțiilor asumate în ceea ce privește educația și învățământul, are obligația de a respecta dreptul părinților, ce constă în posibilitatea de a alege școala pe care să o urmeze copii lor conform convingerilor lor religioase și filozofice, putând însă limita acest drept atunci când se pune în discuție interesul copilului. Tot în acest sens mai trebuie spus că în furnizarea de educație a copiilor și tinerilor, statul are obligația de a se asigura că informațiile sau cunoștințele incluse în curriculum sunt transmise în mod obiectiv, critic și pluralist fiind interzis orice tip de îndoctrinare precum și orice scop urmărit de stat ce ar putea fi considerat ca nerespectând convingerile religioase și filozofice ale părinților.

A doua libertate garantată de art. 9 este libertatea de conștiință. Libertatea de conștiință este ,,printre primele libertăți înscrise în catalogul drepturilor omului, mai ales datorită faptului că libertatea religioasă – ca parte a acestei libertăți – a cunoscut și cunoaște o istorie specifică, îndelungată, presărată cu numeroase cazuri de intoleranță, excomunicări și prejudecăți.” Ca și în cazul gândirii conștiința unei persoane privește latura interioară sau forul său interior, însă în mare parte ea este exprimată prin atitudini sau manifestări exterioare indiferent dacă este sau nu asociată convingerilor religioase. Libertatea de conștiință ar părea să se întindă la jumătatea distanței dintre libertatea de opinie și libertatea de cult sau mai degrabă în punctul în care se intersectează. Așa cum ne arată și Prof. Univ. Dr. Corneliu Bîrsan ,,libertatea de conștiință nu poate fi suprapusă nici libertății de opinie, ca libertate recunoscută fiecărui individ de a adopta o atitudine intelectuală la alegerea sa, de a exprima și a-și însuși anumite convingeri, adică libertatea fiecărui om de a gândi și de a exprima ceea ce crede că este adevărat, și nici libertății de cult, care semnifică dreptul fiecăruia de a exercita public un anumit cult, potrivit credinței sale.” Fosta Comisie Europeană, pronunțându-se în privința existenței sau inexistenței unei încălcări de către autoritățile statului a libertății de conștiință, a hotărât că nu reprezintă o ingerință în dreptul la libertatea religioasă și de conștiință faptul că într-o academie militară națională este interzisă participarea la activitatea unei mișcări fundamentaliste islamice elevilor care au ales cariera militară, astfel că își pot îndeplini obligațiile religioase numai în limitele impuse de regulamentele militare. Tot în acest sens, fosta Comisie a decis că în cazul statelor unde prezența la vot este obligatorie, obligația de a vota în cadrul alegerilor nu contravine dispozițiilor prevăzute în art. 9 din Convenție referitoare la libertatea de conștiință, întrucât alegătorii nu sunt datori să voteze într-un anume sens ci sunt liberi să introducă în urnă un buletin alb. De asemenea, Comisa a arătat că obligația de a se afilia la un regim de pensii care privește orice persoană ce practică o anumită profesie, stabilită pe o bază perfect neutră, nu are nici o legătură cu manifestarea convingerilor sau religiei unei persoane, astfel că impunerea ei nu reprezintă o încălcare a libertăților garantate de art. 9 din Convenție. Tot ea a refuzat să recunoască vreun drept persoanelor care, din motive de conștiință nu se consideră în măsură să-și îndeplinească obligațiile militare, în ceea ce privește refuzul de a executa un serviciu civil de interes public în locul acestor obligații.

Dacă în privința libertății de gândire și a libertății de conștiință, analiza a fost mai sumară, referitor la libertatea de religie sunt mai multe lucruri de precizat, mai cu seamă că această libertate face și obiectul lucrării de față, alături de libertatea de exprimare. Totuși nu trebuie scăpat din vedere faptul că toate aceste trei libertăți sunt înglobate într-un singur articol și constituie un singur drept. Tratarea oarecum separată a acestor trei libertăți s-a dovedit a fi necesară întrucât acest capitol se axează pe analiza teoretico-juridică a libertăților garantate de art. 9 și art. 10 astfel că înțelegerea tuturor noțiunilor ce fac obiectul unei reglementări precum și regimul lor juridic fac posibilă însușirea de către cititor a unor cunoștiințe mult mai temeinice în ceea ce privește aceste libertăți.

Așadar, libertatea de religie presupune dreptul unei persoane de a adera sau nu la o religie, de a pratica sau nu această religie, precum și posibilitatea de a o schimba. Importanța deosebită a acestei libertăți o putem desprinde chiar din viziunea Curții Europene, care a statuat că dreptul la libertatea religioasă reprezintă un ,,bun prețios chiar și pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți.”

Legându-ne de noțiunea în sine, trebuie precizat faptul că în limbajul juridic internațional prin noțiunea de libertate religioasă se înțelege ,,dreptul de a exprima liber și public un act de credință personal într-o transcendență divină.” Explicând această definiție Joel-Benoît d'Ontario arată că libertatea religioasă ar trebui înțeleasă ca o libertate de relație între om și divinitatea supremă și că este necesar a se face o distincție între noțiunea generică de libertate de conștiință și cea specifică de libertate religioasă, pentru că nu orice convingere poate fi considerată o formă de religiozitate, întrucât, chiar dacă ideile religioase sunt, în principiu, convingeri, nu oricăror convingeri le este proprie o natură religioasă.

„Libertatea religioasă aduce în discuție un act de credință personal, care este rodul determinării conștiinței fiecăruia, iar pentru ca acest act de conștiință să fie personal, el trebuie să fie liber. O convingere impusă nu angajează în totalitate spiritul, nu este decât o manifestare exterioară. Actul de credință liber și conștient realizat trebuie să poată fi manifestat public. Această libertate de manifestare este normal să fie restrânsă pentru motive de ordine publică și atentare la bunele moravuri, deoarece nu ar putea fi tolerat un cult care ar propovădui sacrificiul uman sau alte comportamente antisociale și care ar încălca drepturile și libertățile fundamentale ale omului consacrate în legislația internațională și europeană. De aceea, societatea trebuie să respingă acele culte sau forme de manifestare religioasă care ofensează grav morala naturală, chiar dacă nu există sancțiuni penale în acest sens.” Așadar, libertatea religioasă nu poate fi folosită în scopul camuflării unor practici care contravin normelor de drept. Pe de altă parte, statul nu are dreptul de a invoca ordinea publică în vederea interzicerii liberei manifestări a convingerilor religioase de către cultele care nu constituie un pericol la adresa societății ba mai mult, acestuia îi revine obligația de a le asigura cultelor un cadru legislativ și un climat social în virtutea cărora acestea să se manifeste liber, fără a aduce atingere libertății și convingerilor religioase ale altora, dar și fără ca alții să le aducă vreo atingere.

Legea fundamentală a statului român consacră și ea egalitatea cetățenilor în ceea ce privește condițiile de manifestare și aderare la o religie. Această consacrare este pe bună dreptate un lucru deosebit de necesar mai ales dacă ținem cont de faptul ca libertatea religioasă, ca drept natural, își are originile în însăși doctrina creștină în care demnitatea persoanei este comună tuturor oamenilor neexistând nici un fel de discriminare, cu atât mai mult cu cât toți oamenii au aceeași descendență. Ca drept civil, libertatea religioasă are în vedere respectarea convingerilor religioase atât de către cetățeni, cât și de către autoritățile publice, fiind un drept care garantează atât credința liberă a individului, cât și pe cea a familiei sau a colectivităților, cu toate elementele lor secundare.

În conformitate cu jurisprudența Curții Europene, libertatea religioasă este pe de o parte o chestiune de conștiință individuală, însă ea prezintă și un aspect colectiv deoarece se poate referi și la manifestarea religiei prin cult, venerare și învățământ în comunitate cu alte persoane, în mod public sau în mod privat. Totuși, art. 9 nu protejează toate practicile sau ritualurile întrucât nu orice act motivat sau inspirat de o religie sau credință intră sub incidența acestuia. Astfel, Curtea a reținut că, deși o anumită modalitate de sacrificare a animalelor, cu caracter ritual, și de preparare a produselor din carne, face parte din sfera practicilor religioase, art. 9 din Convenție nu poate fi interpretat în sensul că înglobează dreptul de a proceda personal la sacrificare ci numai dreptul de a avea posibilitatea de a consuma produse de carne preparate în conformitate cu preceptele religioase proprii. În consecință, Curtea a apreciat că numai dacă interdicția de a realiza sacrificarea rituală a animalelor conduce la imposibilitatea credincioșilor de a consuma preparate din carne conforme preceptelor lor religioase se poate concluziona că a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție, ceea ce în cauza analizată nu s-a verificat, existând posibilitatea aducerii fară dificultate a acestor produse din altă țară.

Libertatea religoasă implică deasemena și autonomia comunităților religioase. Această autonomie reprezintă una dintre condițiile fundamentale ale pluralismului, într-o societate democratică. Nu se poate spune ca o democrație funcționează cum trebuie atâta timp cât principiul pluralismului nu este respectat. Acest principiu nu trebuie încălcat în contextul existenței unei societăți democratice întrucât dacă este încălcat atunci statul respectiv nu mai este democrat ci totalitar. Autonomia cultelor presupune și dreptul administrării autonome a bunurilor, adică posibilitatea fiecărui cult în parte de a-și administra averea în mod liber fără intervenția statului. Totuși, deși jurisprudența Curții Europene evidențiază protejarea dreptului de proprietate al cultelor asupra imobilelor destinate practicării cultului, în ceea ce privește aplicabilitatea sa, art. 9 nu include și bunurile ce nu servesc în mod direct cultului. Cu alte cuvinte, invocarea art. 9 în ceea ce privește bunurile care nu sunt utilizate în scopul practicării cultului este netemeinică, acest articol negăsindu-și aplicabilitatea în acest context.

O altă componentă a libertății religioase constă în dreptul persoanei de a nu participa împotriva voinței sale la manifestări publice ce sunt în opoziție cu convingerile sale religioase. Totuși, această regulă generală nu se poate invoca și în cazul situațiilor în care disciplina internă se aplică într-o manieră neutră și nediscriminatorie. De pildă, obligarea elevilor aparținând unor culte care resping serviciul militar să participe la manifestări publice organizate de școală cu ocazia comemorării unor evenimente din istoria militară nu poate fi considerată o ingerință în libertatea religioasă, atâta vreme cât aceste manifestări sunt generale și atâta vreme cât acești elevi nu sunt obligați să ia parte și la serviciile religioase atașate, de obicei, acestor comemorări și care, în cazul României, sunt săvârșite, de regulă, de preoți ortodocși.

Exercitarea controlului respectării libertății de religie nu constituie o problemă atunci când se pune în discuție apartenența unei persoane la marile religii sau confesiuni tradiționale, însă credințele religioase nu se limitează doar la creștinism, la islam, la iudaism, hinduism sau budism ci problemele cele mai delicate se pun cu privire la secte, mai ales că pe plan european există o mare neîncredere în privința sectelor și a acțiunilor acestora.

În viziunea Curții Europene, toate grupările religioase și adepții lor se bucură de o protecție egală a Convenției europene. În cauza Mitropolia Basarabiei și Exarhatul plaiurilor și alții contra Moldovei, Curtea a arătat că ,,în principiu, dreptul la libertatea de religie în sensul Convenției Europene exclude aprecierea din partea statului referitor la legitimitatea credințelor religioase sau a modalităților de exprimare a acestora. Măsurile statului care ar favoriza un conducător sau organele unei comunități religioase despărțite sau care ar viza constrângerea unei comunități sau a unei părți a acesteia în scopul de a o face să se plaseze împotriva voinței sale sub o conducere unică ar constitui în egală măsură, o atingere la libertatea religiei. Într-o societate democratică, statul nu trebuie să întreprindă măsuri pentru a garanta ca, comunitățile religioase să fie plasate sau să rămână sub o conducere unică. Astfel, atunci când exercițiul dreptului la libertatea religiei sau a unuia dintre aspectele sale este supus, conform legii interne, unui sistem de autorizare prealabilă, intervenția unei autorități bisericești recunoscute în procedura de acordare a autorizației, nu va fi conformă cu imperativele parag. 2 al art. 9”.

Limitele libertății religioase

Gândirea și concepțiile specifice unei anumite religii, precum și conștiința referitoare la anumite valori personale sau sociale rămân în forum internum (forul interior) al individului, astfel că este imposibil ca ele să fie supuse unor limite din partea autorităților statale însă situația diferă atunci când vorbim despre manifestările exterioare ale conștiinței sau religiei. În conformitate cu art. 9 parag. 2, statul poate interfera cu manifestarea de religie sau convingeri, în interesul siguranței publice, a protecției ordinii, a sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Ca și în cazul libertății de expresie, statele se bucură de recunoașterea de către Curtea Europeană a unei marje de apreciere în ceea ce privește necesitatea unei ingerințe în dreptul garantat de art. 9. Astfel Curtea nu face altceva decât să își exercite activitatea de control, referitor la măsurile luate la nivel național, în urma căreia stabilește dacă aceste măsuri sunt justificate și dacă îndeplinesc condiția de proporționalitate cu scopul urmărit de autoritățile statului. Proporționalitatea unei restricții de religie sau convingeri și măsura în care este necesară într-o societate democratică o astfel de ingerință este o problemă care a provocat de multe ori controverse.

Pentru ca o ingerință a statului în exercițiul libertății de manifestare a religiei și a convingerilor să apară ca justificată ,,mai întâi, ingerința autorităților statale trebuie să aibă în legislația internă o bază legală, adică să fie prevăzută ca atare în legea națională. Cu privire la această condiție instanța europeană a decis în mod constant că expresia <<prevăzută de lege>> care figurează în art. 8, art. 9, art. 10 și art. 11 ale Convenției impune nu numai simpla existență a unor reglementări, ci privește însăși calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de accesibilă și previzibilă, adică să fie enunțată cu suficientă precizie, în așa fel încât orice individ, fie și prin recurgerea la cunoștințele unui expert de specialitate, să fie în măsură să-și ordoneze conduita socială.”

Pe de altă parte, ingerința statului în libertatea religioasă trebuie să aibă un scop legitim. Nu în ultimul rând, această ingerință trebuie să fie necesară într-o societate democratică ,,adică într-o societate bazată pe pluralismul ideilor și convingerilor, a toleranței tuturor religiilor și curentelor de opinie, în care dezbaterea concepțiilor diferite despre lume și viață are loc într-un cadru dat de neutralitatea autorităților statale în materie.”

Din jurisprudența Curții Europene în materie de libertate religioasă, reprezentative pentru lucrarea de față sunt câteva cazuri. Astfel, în ceea ce privește prozelitismul, instanța de la Strasbourg a analizat o situație în care o persoană a fost sancționată cu pedeapsa închisorii, pe motiv că actele de prozelitism pe care le săvârșise reprezentau îngrădiri a libertății religioase a unei alte persoane. Luând în calcul faptul că au fost oferite și unele avantaje materiale, Curtea a considerat că reacția autorităților statale a fost legitimă în sensul paragrafului 2 al art. 9. Așadar, făcând apel la mijloace frauduloase și profitând de încrederea, lipsa de experiență, nevoia sau naivitatea unei persoane, cel care face acte de prozelitism este vinovat de încălcarea dreptului la libertate religioasă. În consecință, măsurile legale luate de către autorități au fost considerate justificate, întrucât, respectând principiul proporționalității, au urmărit un scop legitim, și anume protejarea drepturilor fundamentale ale omului și menținerea climatului de pluralism religios.

Într-o altă cauză reclamantul, născut într-o familie ortodoxă, dar convertit la Martorii lui Iehova a susținut că multiplele condamnări pentru prozelitism pe care le-a suferit din partea autorităților grecești reprezintă o încălcare a libertății sale de religie. Curtea a reținut că sancțiunile penale aplicate aveau la bază dispozițiile unei legi naționale ce interziceau, în principiu, prozelitismul abuziv și că atunci când instanțele naționale au stabilit răspunderea penală a reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii reproșate s-au mulțumit să reproducă dispozițiile legale pertinente, fără a preciza suficient în ce mod el ar fi încercat să convingă pe alții să adopte credința sa prin mijloace abuzive. Astfel, Curtea a considerat că nu s-a demonstrat măsura în care justificarea condamnării acestuia corespunde unei nevoi sociale imperioase și că, așa fiind, sancțiunea nu este proporțională cu scopul legitim urmărit, ceea ce înseamnă că nu poate fi socotită „necesară într-o societate democratică” pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane.”

Într-o altă cauză Curtea Europeană s-a confruntat, cu restricțiile impuse de către autorități, a dreptului de a purta articole vestimentare cu semnificație religioasă. Deși acest tip de restricții constituie în principiu o îngrădire a dreptului la libertate religioasă, totuși trebuie ținut cont de fiecare caz în parte întrucât împrejurările specifice fiecărui dosar duc la constatarea certă a faptului că o asemenea ingerință este sau nu justificată. În speță reclamanta a invocat faptul că interdicția de a purta fularul islamic în instituțiile de învățământ superior constituie o atingere nejustificată adusă libertății sale religioase. Curtea a arătat că, ,,în contextul social din Turcia, nu se poate face abstracție de impactul pe care-1 poate avea portul acestui simbol, perceput sau prezentat ca o obligație religioasă de natură să fie impusă și persoanelor care nu înțeleg să-1 poarte.Așadar, în privința necesității acestei restricții a libertății religioase suferită de reclamantă trebuie avute în vedere protecția drepturilor și libertăților altuia și menținerea ordinii publice într-o țară în care majoritatea populației, manifestând un atașament profund față de drepturile femeii și față de modul de viață laic, aderă la religia musulmană.” De aceea, o ingerință în materie poate urmări o nevoie socială imperioasă cu scopuri legitime, mai cu seamă ca acest simbol religios a dobândit în cursul ultimilor ani, în Turcia, o dimensiune politică.

III

DIMENSIUNEA ISTORICO-TEOLOGICĂ

A LIBERTĂȚII DE EXPRESIE ȘI A LIBERTĂȚII RELIGIOASE

Generalități

Istoria Europei constituie o dovadă de netăgăduit în ceea ce privește faptul că rădăcinile comune ale valorilor spirituale și culturale pe care le împărtășesc statele europene se află într-un raport strâns cu dimensiunea evanghelizatoare a creștinismului. ,,În contextul constituirii, în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, a Uniunii Europene și în condițiile evoluției vieții politice din statele est-europene într-un sens complet opus democrației, națiunile au încercat ca, după schimbările politice semnificative din ultimele două decenii, să se orienteze înspre regimuri care să garanteze exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, așa cum au fost ele prevăzute și consacrate de actele internaționale de la nivel mondial și european. Liderii Uniunii Europene au promovat o politică prin care fostele state comuniste din est să fie sprijinite în sensul avansării înspre Europa democratică, o Europă clădită pe valorile creștinismului, chiar dacă acest lucru nu este recunoscut în mod explicit de documentele constitutive ale Uniunii.” Pentru statele din estul Europei, aflate, până în anii ‘90, sub conducerea unor regimuri socialiste, conceptul de drepturi ale omului a fost puternic influențat de concepția marxist-leninistă conform căreia statul nu este decât un instrument de oprimare și, în consecință, el nu se poate constitui într-un garant al respectării drepturilor și libertăților fundamentale. Atitudinea regimurilor socialiste est-europene în privința libertății religioase constituie dovada pentru veridicitatea unei afirmații plasate în fruntea Constituției franceze din 1971. Potrivit acesteia, nenorocirile publice și corupția de la nivel guvernamental au o sursă directă în ignorarea, uitarea și disprețuirea drepturilor omului de către autoritățile publice. Însă adevărul acestei afirmații nu este verificabil numai în cazul statelor comuniste, ea fiind valabilă și pentru alte țări, în care lipsa de eficiență în garantarea și respectarea drepturilor fundamentale a condus la corupție și degradare a mediului social și politic. În același timp, garantarea și protejarea libertății umane trebuie să aibă în vedere principiile enunțate încă din Antichitate, și care se regăsesc și în documentele internaționale și Constituțiile moderne, conform cărora nimeni nu are dreptul de a-i vătăma pe ceilalți, prin exercițiul propriei libertăți.

Prof. Univ Dr. Nicolae V. Dură afirma că „drepturile și libertățile omului trebuie învățate în familie și în școală, de unde și responsabilitatea întregii societăți pentru educația tinerei generații în spiritul afirmării valorilor umane, precum demnitatea și egalitatea între sexe, și a respectului ființei umane, care are un caracter sacru. Că doar printr-o astfel de educație – pusă sub responsabilitatea întregii societăți – pot fi create și condițiile favorabile formării unei mentalități în stare să elimine – de facto – orice fel de discriminare, și să asigure și egalitatea de șanse între sexe și, ipso facto, egalitatea de tratament în diversitatea vieții sociale și politice a societății, ne-o atestă și realitatea zilelor noastre.”

Nevoia unei educații referitoare la drepturile omului se simte și în cadrul universitar întrucât aici sunt formați practicienii dreptului și unde este imperios necesar să existe și o educație religioasă cu atât mai mult cu cât ,,în istoria omenirii sistemul de drepturi ale omului nu a putut fi conceput în separație față de Divinitate.” Totuși Constituția Europeană, nu are în vedere nici o legatură între acest sistem și Divinitate. Această situație ciudată, în care, într-un climat de promovare a valorilor europene și universale, este omisă tocmai sfera religioasă, cea care a contribuit în mod decisiv la plămădirea acestor valori, a fost cauzată atât de orientările politice contemporane de stânga, cât și de atitudinile laicizante din chiar sânul Bisericii Romano-Catolice și al confesiunilor protestante.”

Prof. Dură afirma că odată cu prilejul întrunirii de la Viena din 1993 ,, șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei au cerut statelor din Europa să dezvolte educația în domeniul drepturilor omului și a respectului diversităților culturale, și să întărească programele vizând eliminarea prejudecăților prin predarea istoriei cu punerea în evidență a influențelor reciproce pozitive între diferite țări, religii și idei pe parcursul dezvoltării istorice a Europei…. Or, pentru a ajunge și la materializarea acestui deziderat al Statelor europene este necesar să eliminăm – întâi de toate – prejudecățile privind sacru și credința în Dumnezeu și, ipso facto, rostul religiei în viața omului zilelor noastre. Apoi, este necesar să cunoaștem istoria și doctrina acestor religii, fără de care nu putem vorbi nu numai de o stăpânire a registrului culturii religioase, europene, ci și a celei politice și juridice, fiindcă geneza impactului religiilor asupra acestora, și, ipso facto, a societății umane, urcă la începuturile plămădirii și fasonării chipului Europei în aceea Respublica christiana din primul mileniu, care și-a continuat procesul său evolutiv până în zilele construcției Casei Europei de astăzi, în ciuda acelei laicități revendicate de indivizi sau State care au pierdut din vedere tocmai aceste realități peremptorii.”

La începutul mileniului trei, politicieni, filosofi și lideri religioși au pus bazele unui proiect de redactare a unei Constituții a Uniunii Europene, care să asigure conservarea valorilor și tradițiilor umanist-juridice și religioase. Biserica Ortodoxă Română a susținut demersurile politice de aderare la Uniunea Europeană, întreprinse de statul roman astfel încât cu ocazia declarației cultelor religioase cu privire la integrarea României în Uniunea Europeană, au fost expuse motivele în temeiul cărora Constituția europeană ar trebui să cuprindă și referiri explicite la moștenirea creștină a continentului nostrum. În pofida faptului că până la urmă, aceste referiri nu se regăsesc în textul documentului, se cuvine totuși a reproduce motivația oferită de reprezentanții cultelor din România:

Poporul român a apărut în istorie ca popor creștin; creștinismul românesc de origine apostolică a constituit un element fundamental de unitate spirituală, culturală și de progres.

Ortodoxia românească este singura Ortodoxie latină, fiind, de aceea, o punte de legătură între Răsărit și Apus, așa cum a fost reliefat și de Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al 13-lea în cursul vizitei sale în România.

Din punct de vedere religios, România se prezintă ca o Europă în miniatură, prin conviețuirea, alături de Biserica Ortodoxă majoritară și de Biserica Romano-Catolică, și a altor Biserici și confesiuni creștine și credințe religioase.

Păstrându-și identitatea spirituală proprie, modelată în decursul istoriei, alături de celelalte țări europene, contribuția României va mări valoarea tezaurului spiritual și cultural european.

Pe lângă cele menționate, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a elaborat un set propriu de motive pentru care identitatea creștină nu ar fi trebuit să lipsească din documentul fundamental al Uniunii Europene:

1. Populația Europei este, numeric vorbind, majoritar creștină, Europa având rădăcini creștine și o pronunțată identitate creștină.

2. Ideea unei Europe unite a aparținut unor politicieni de orientare creștin-democrată precum: Adenawer, Monet, De Gasperi și Spaak, care preconizau crearea unei comunități economice, vizând realizarea unei comunități culturale și politice, întemeiată în primul rând pe creștinism și apoi pe cultura greacă și latină.

3. Morala creștină, bazată pe tradiția Profeților și a Evangheliei, precum și opera social-caritativă sau filantropică a Bisericilor au inspirat societății civile idealurile de respect pentru demnitatea umană, egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu, lupta pentru libertate a popoarelor și persoanelor, lupta pentru dreptate socială, protecția socială a săracilor, bătrânilor, copiilor, bolnavilor, străinilor. Există azi în Europa mulți creștini care, deși nu mai practică religia lor proprie, sau au părăsit Biserica, totuși mai păstrează într-o formă laicizată idealurile umaniste inspirate din tradiția iudeo-creștină.

4. Secole de-a rândul, cultura europeană în diversitatea ei, de la literatură, artă, muzică, până la nume de localități și străzi, a fost inspirată în mare parte de Biblie și de spiritualitatea creștină, de sărbătorile creștine, de sfinții Bisericii, de cler și laici creștini, de mari misionari ca Sfântul Augustin pentru Anglia, Sfântul Bonifaciu pentru Germania, Sfinții Chiril și Metodie pentru popoarele slave, de reformatori ca Martin Luther și Jean Calvin, de muzicieni creștini ca Beethowen, de artiști ca Michelangelo ș.a.

Cu sprijinul oficialilor de stat români responsabili cu procesul de integrare, B.O.R și-a expus acest punct de referitor la fundamentele creștine ale Europei. „Biserica Ortodoxă și-a manifestat punctul de vedere prin Conferința Inter-Ortodoxă pentru proiectul Acordului Constituțional al Uniunii Europene, care a făcut propunerile Bisericii Ortodoxe privind locul Bisericilor și religiilor în Constituția Europeană. Astfel, s-a concluzionat că, Constituția Europeană trebuie să-și definească atitudinea față de Bisericile și religiile recunoscute la scară mondială, să stabilească criteriile și condițiile pentru recunoașterea religiilor și să precizeze care sunt organizațiile, pretins religioase, care desfășoară activități nocive din punct de vedere social și vătămatoare pentru păstrarea integrității și demnității persoanei umane. Conferința a constatat și propus ca în Acordul Constituțional să se facă referire expresă la moștenirea creștină a Europei, să se formuleze în spiritul prevederilor Dreptului intern al Uniunii Europene și să se garanteze drepturile omului, recunoscute prin convențiile europene și internaționale și prin Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului; să se fundamenteze aceste drepturi, nu numai la nivel individual, dar și colectiv și instituțional; să se garanteze libertatea religioasă, nu numai ca drept al individului, dar și ca drept al Bisericilor și religiilor tradiționale europene; să se integreze, în respectivul Acord Declarația cu numărul 11 din Acordul de la Amsterdam și să se stabilească clar criteriile pe baza cărora se poate acorda sau nu libertate religioasă organizațiilor para-religioase (sectelor).”

Temeiul scripturistic al celor două libertăți

Libertatea izvorăște din cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor prin intermediul revelației supranaturale. Sfânta Scriptură oferă în paginile sale ,,cea mai clară și îndreptățită mărturie despre libertate.” Textele biblice oferă certitudinea că libertatea ,,este un dar divin imprimat de Creator lumii și în special omului, microcosmosul înzestrat de Dumnezeu cu liberul arbitru prin care el să poată să aleagă ceva, să se dedice unui ideal sau să iubească nu ceea ce i se impune, ci ceea ce-i place.” La evrei, după cum vedem din scrierile Vechiului Testament, libertatea era, în primul rând, percepută ca acceptare a voinței lui Iahwe, sensul ei nefiind atașat, așadar, de aspecte sociale sau politice.

Omul este chemat la comuniunea cu Dumnezeu în virtutea iubirii divine. Această iubire nu pune în pericol libertatea umană deoarece Dumnezeu, din dragoste nemărginită față de om, i-a dăruit acestuia liberul arbitru prin care omul are posibilitatea de a alege între a accepta sau nu iubirea divină. Ca atare, libertatea umană se prezintă ca o expresie a demnității omului în relația sa cu Dumnezeu.

Demnitatea umană există ca urmare a faptului că omul a fost creat ,,după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1, 26.) ,,ceea ce îi permite să acceadă la cunoașterea adevărului și să acționeze după principiul autodeterminării.” Întrucât nu a știut cum să se folosească de libertatea dăruită de Dumnezeu omul s-a îndepărtat de asemănarea cu Dumnezeu. Un lucru asemănător s-a întâmplat și cu Lucifer care făcând parte la început din oastea îngerească a lui Dumnezeu s-a împotrivit voinței divine vrând să devină el înșuși Dumnezeu astfel că a pierdut libertatea de a mai colabora cu Dumnezeu și a început astfel opera sa malefică de distrugere a Creației. Astfel, văzând că Adam și Eva se bucură în rai de o deplină libertate și fiind invidios pentru că el pierduse această libertate, diavolul a ispitit-o pe Eva iar aceasta după ce a mâncat din fructul oprit i-a dat și lui Adam, astfel că încălcând porunca divina ei ,,au pierdut libertatea paradisiacă, voința lor fiind slăbită din cauza ascultării de diavol, autorul moral al căderii lor, ispititorul influențându-i spre rău.”

Această libertate deplină de care omul se bucura în Eden cuprinde și libertatea de credință precum și libertate de manifestare, de exprimare a acesteia. Din istoria Vechiului Testament vedem că Avraam este ales de Dumnezeu ca să fie ,,purtătorul binecuvântărilor divine inclusiv a dreptului de a-și păstra credința în adevăratul Dumnezeu” și de a avea posibilitatea să și-o manifeste. Totuși Avraam va îndura cele mai îngrozitoare subjugări, libertatea de credință fiindu-i încălcată chiar de faraon, însă Dumnezeu va cruța poporul evreu și îl va trimite pe Moise care în secolele XIV-XIII î.Hr. îl va elibera din robia egiptului.

Prof. Univ. Dr. Emilian Cornițescu arată că evreii erau robiți și din punct de vedere religios. În acest sens distinsul profesor spune că ,,evreii biblici numeau egiptul Mițraim care înseamnă robie pentru oamenii de bună-credință. Forma duală a cuvântului Mițraim ne arată clar că există o dublă robie care afectează atât libertatea fizică, vazută cât și libertatea spiritual-morală, nevăzută.” Într-adevăr putem susține că evreii erau robiți și din acest punct de vedere dovadă în acest sens fiind faptul că ei nu puteau să meargă să aducă jertfă lui Iahwe în deșert decât cu acordul autorităților egiptene.

De-a lungul istoriei vetero-testamentare libertatea religioasă și libertatea de expresie a israeliților a fost îngrădită în repetare rânduri însă datorită purtării de grijă a lui Dumnezeu aceștia vor fi mereu salvați. Astfel putem observa, după cum ne arată și P. Pavan, că în Vechiul Testament există mai multe intervenții, directe sau indirecte, ale lui Dumnezeu în favoarea respectării acestor libertăți ale omului, încă de la facere și trecând prin activitatea politico-religioasă a lui Moise (Deut. 7:8) și a fraților Macabei (1 Mac. 1:41-49). Totuși, abia prin întruparea Logosului, omul are din nou posibilitatea de a alege, să urmeze planul lui Dumnezeu, valorificându-și în acest fel libertatea.

Mărturii despre aceste libertăți fundamentale ale omului putem găsi și în Noul Testament. Înainte de toate trebuie precizat faptul că Fiul lui Dumnezeu sau Logosul, născut din veci din Tatăl, S-a întrupat și S-a facut om pentru a-l elibera pe om, pentru a-i reda libertatea pe care o pierduse atunci când a căzut în plasa divolului. Pe de altă parte, Mântuitorul Iisus Hristos a evidențiat, prin toată învățătura Sa și prin viața Sa pământească în general, importanța covârșitoare a acestor două libertăți care fac obiectul lucrării de față. Astfel putem observa în toate evangheliile că înainte de a înfăptui o minune asupra unui om Mântuitorul îl întreabă mai întâi pe acesta dacă are credință și dacă ,,dorește să se facă sănătos, adică săvârșirea minunii asupra ființei sale să nu-i neglijeze libertatea.”

Libertatea este strâns legată de adevăr fapt ce ni-l arată și Mântuitorul atunci când spune că ,,adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32), constând în eliberarea omului de păcat astfel cum ne arată și dumnezeiescul apostol Pavel când spune ,,stați, deci, tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi și nu vă prindeți iarăși în jugul robiei” (Galateni 5, 1). Tot Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă astfel: ,,să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire” (Galateni 5, 13).

Un alt temei scripturistic ne este prezentat de Prof. Univ. Dr. Maximilian Pal. Astfel distinsul profesor arată că în Evanghelia după Matei, capitolul 13, versetele 23-30, ,,prin parabola grâului și a neghinei, recunoscând că odată cu grâul a fost semănată și neghina, Iisus confirmă respectarea libertății religioase, poruncind să fie lăsate să crească amândouă până la secerișul care va fi la sfârșitul veacurilor. Parabola are un caracter eshatologic și garantează paradoxal <<dreptul neghinei>>. Se vorbește de o judecată, iar aceasta în accepțiunea biblică nu se referă la emiterea unei opinii asupra comportamentului altora, dar la un autentic exercițiu al <<autorității eficace>>. Prin afirmația lui Iisus <<Lăsați să crească împreună până la seceriș>> (Mt 13,30), se poate interpreta că Biserica, ca și popor al lui Dumnezeu, nu a primit misiunea de a exercita această <<Judecată eficace>>, pentru că abia la sfârșit <<drepții vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor>> (Mt 13,43). Între timp Biserica trebuie să accepte dreptul divin pe care în mod misterios neghina îl posedă, acel drept de a coexista alături de manifestarea harului în lume. Este exemplul cel mai elocvent, nu doar de toleranță religioasă ci și de un drept la conviețuire interreligioasă, respectând fiecărei persoane libertatea de a adera la o religie sau la alta, de a-I da un răspuns lui Dumnezeu sau nu.”

În Evanghelia după Marcu, Mântuitorul atunci cand îi trimite pe Apostoli la propovăduire le spune: ,,Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată faptura! Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 15-16). Observăm așadar că Mântuitorul le recomandă apostolilor să respecte libertatea oamenilor de a crede în Evanghelia Sa și de a se boteza sau nu. Sfinții Apostoli au ascultat de Mântuitorul și au propovăduit Evanghelia respectând libertatea ascultătorilor și nu au adus acestora nici un fel de îngrădire sau constrângere în această privință.

Textele scripturistice relevă o deosebită importanță a acestor libertăți fundamentale ale omului. Necunoașterea sau ignorarea acestor texte provoacă consecințe grave de încălcări ale libertății de religie și de exprimare a acesteia. Conciliul II Vatican a proclamat, în mod explicit, faptul că Evanghelia este sursa cea mai importantă pentru definirea demnității umane și, pe baza acesteia, a libertății omului, nu numai în domeniul religios, ci sub toate formele pe care această valoare le poate lua în lumea contemporană. În consecință, urmând linia evanghelică, Biserica are și ea datoria de a asigura, în interiorul ei, dar și în societatea civilă, prin dialogul cu aceasta, respectarea și protejarea tuturor drepturilor umane care sunt fundamentate pe demnitatea persoanei, în înțelesul scripturistic al acesteia.

În contextul societății europene secularizate cunoașterea temeiurilor scripturistice cu privire la aceste libertăți se dovedește a fi imperios necesară cu atât mai mult cu cât vedem că astăzi prozelitismul se practică la scară largă însoțit în cele mai multe cazuri de acordarea de foloase materiale celor nevoiași și slabi în credință. Omul trebuie să realizeze că astfel de atitudini vin în contradicție atât cu doctrina religioasă, fie ea creștină sau de alt fel, cât și cu legislația europeană întrucât libertatea religioasă și libertatea de expresie trebuiesc respectate indiferent dacă o guvernare este sau nu de tip ateist.

În definitiv, relevante în ceea ce privește importanța acestor libertăți dar și a Sfintei Scripturi în raport cu ele sunt cuvintele Prof. Univ. Dr. Emilian Cornițescu care susține că ,,după Sfânta Scriptură, libertatea religioasă este un dar sacru oferit de Dumnezeu oamenilor și încălcarea lui înseamnă neascultarea de Dumnezeu, Care în multe rânduri i-a luminat și îndemnat pe oameni să lupte pentru înlăturarea robiei și a celor fără frică de Dumnezeu. Zicala românească <<om fără nici un Dumnezeu>> atrage atenția asupra celor ce se vor a fi în locul divinității, comportarea lor fiind un pericol inestimabil pentru respectarea libertății de credință în societate”.

Aportul Bisericii Ortodoxe și a creștinismului în general

adus în favoarea construcției identității europene și în afirmarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

Rolul Bisericilor ortodoxe în ceea ce privește clădirea identității europene a fost unul semnificativ. Acestea s-au constituit ca biserici etnice încă din perioada apostolică, atunci când au fost organizate într-un spațiu uman și geografic bine determinat. În vreme ce catolicismul s-a axat pe o deschidere universală, iar protestantismul s-a concentrat pe lumea anglo-saxonă ortodoxia s-a apropiat mai mult de spațiul european rămânând religie dominantă în Europa Orientală, însă trebuie precizat că în primul mileniu al erei creștine ea constituia credința comună mărturisită de întregul continent astfel că tezaurul pe care l-a păstrat Biserica Ortodoxă nu aparține exclusiv spațiului răsăritean, ci este un bun european general, astfel încât aportul pe care Bisericile ortodoxe îl pot aduce în cadrul construcției europene moderne și al Uniunii Europene este unul extrem de semnificativ. Înainte de schisma din anul 1054, Biserica a avut o contribuție semnificativă la afirmarea identității și unității europene. Sfinții Părinți precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Casian, Dionisie cel Mic sau papa Grigorie cel Mare, reprezintă figuri remarcabile în istoria europeană. Biserica Ecumenică a modelat cadrul cultural și spiritual al Europei creștine a primului mileniu, pe fundalul asigurat de proclamarea creștinismului drept religie de stat în Imperiul Roman, odată cu Edictul Theodosian din anul 380.
Chiar și după căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476, această ecumenicitate sau universalitate a Bisericii tot s-a manifestat, atât în răsărit, unde ideea imperială a continuat sub forma Imperiului Bizantin, până în anul 1453, cât și în Apus, unde a luat naștere o altă lume creștină, de sorginte germanică, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus. Mai mult decât atât, și după dispariția Imperiului Bizantin, o dată cu cucerirea otomană din anul 1453, creștinii ortodocși din sud-estul Europei, care au intrat sub jurisdicția turcilor musulmani, și-au conservat identitatea religioasă ortodoxă și au păstrat legea strămoșească. În acest fel, la nivelul întregului continent, s-a putut păstra neștirbit sentimentul unității, care a servit, începând cu perioada modernă, la fasonarea unității practice, la nivel politic, juridic, cultural, social și economic a continentului european.
Tot în virtutea unității Bisericii universale s-a putut constitui și mișcarea ecumenică, în cadrul căreia cele trei mari confesiuni creștine, își aduc contribuția la afirmarea unității europene și construirea identității comune. Această mișcare, inițiată încă de la începutul secolului XX și instituționalizată în primii cincisprezece ani de după cel de-al doilea Război Mondial, a premers, ca viziune asupra unității europene, demersurilor politice ulterioare. În acest fel, putem constata faptul că Bisericile și-au adus aportul la modelarea conștiinței unității europene, pe plan religios, spiritual și cultural, încă dinainte de debutul construcției economice și politice europene, de la sfârșitul anilor ‘50. În ciuda eforturilor rău voitoare ale unora de a renega rădăcinile creștine ale Europei, civilizația continentului este clădită pe religia și cultura iudeo-creștină din spațiul greco-roman, cel care a servit, de altfel, și la apariția creștinismului însuși.
Părintele Wilhelm Dancă, scriind în încheierea unui simpozion pe tema identității creștine și a valorilor europene, spunea că întâlnirea a ocazionat discuții în care „s-a remarcat faptul că pentru majoritatea observatorilor ecleziastici valorile comune în virtutea cărora creștinii se identifică drept creștini nu sunt proprietate privată, ci valori universale care aparțin lumii și Europei de foarte multă vreme. În consecință, viitoarea casă comună europeană nu trebuie să renunțe la rădăcinile sale religioase, pentru că, dacă le-ar ignora, atunci ar risca să transforme valorile într-un ceva nedefinit și lipsit de semnificație. În continuarea acestei discuții s-a constatat că lipsa de respect față de trecutul religios al comunității europene izvorăște din încercarea de a înlătura din spațiul public discursul despre Dumnezeu și despre cele referitoare la credința creștină. Această atitudine este caracteristică curentelor umaniste și laiciste, care pentru a-și justifica poziția asumată recurg la argumente de ordin ideologic, nu rațional. În acest context, Biserica și comunitățile religioase sunt chemate să participe la construcția Uniunii Europene dând mărturie despre valorile care au stat la începutul existenței sale: iubirea de frați, egalitatea de șanse și respectarea legii, libertatea și drepturile omului, pacea și toleranța, solidaritatea și subsidiaritatea, credința în Dumnezeu, în familie și în patrie etc.”
Aportul adus la construcția europeană de către mișcarea ecumenică, la care au aderat, în cele din urmă, numai Bisericile ortodoxe și confesiunile protestante, a fost unul extrem de important, acestea pregătind terenul pentru construirea unei Europe comunitare. Asocierea ortodocșilor și protestanților este, deci, anterioară Consiliului Europei, căci înaintea acestei instituții pan-europene, pe continentul nostru exista, deja, Conferința Bisericilor Europene (KEK), creată în anul 1959, și în care se găsesc anglicani, protestanți și ortodocși. Ulterior, în anul 1971, a luat ființă și Consiliul Conferințelor Episcopale din Europa, în care sunt reunite conferințele episcopilor catolici europeni. Aceste organisme de dialog și colaborare eclesiastică abordează o problematică asemănătoare celei de pe agenda Consiliului Europei, cu teme precum bioetica, drepturile omului, educația sau viața socială. Spre deosebire de mișcarea ecumenică și de Consiliul Europei, Uniunea Europeană și predecesorii săi acordă o mai mare atenție domeniului economic și tehnic. Pentru protestanți, gruparea în jurul mișcării ecumenice este justificată și de dorința de a oferi o contrapondere Europei comunitare, în care domină elementul catolic, nu numai la nivelul mentalităților – acolo unde acestă dominație este rodul orientării pro-europene a papalității, în istorie – ci și la nivelul politic, date fiind personalitățile politice provenite din lumea romano-catolică, ce au acces la funcții de decizie în executivul european.

În anul 1959 a fost întemeiată Conferința Bisericilor Europene (KEK), de către un număr de 61 de reprezentanți a 52 de Biserici din Europa occidentală și din Europa Răsăriteană. Prima întrunire a Conferinței a avut loc la Nyborg, în Danemarca, discuțiile desfășurându-se pe marginea temei „Creștinătatea europeană în lumea secularizată de astăzi”. Conferința Bisericilor Europene și-a adus aportul și la procesul inițiat de „Conferința despre securitatea și cooperare în Europa”, proces încheiat prin istoricul acord de la Helsinki, din 31 iulie 1975. La întrunirile ulterioare au avut loc discuții pe diverse teme, la Chantilly, în Franța, în anul 1978, participând, pentru prima oară, și observatori din partea Bisericii Romano-Catolice. Pentru prima dată după mult timp, reprezentanții tuturor Bisericilor creștine europene se aflau împreună, la aceeași masă. În paralel cu mișcarea ecumenică demarată de protestanți, anglicani și ortodocși, Biserica Romano-Catolică a constituit Consiliul Conferințelor Episcopale din Europa (CCEE), o variantă catolică a Conferinței Bisericilor Europene. În anul 1973, a luat ființă și Comisia Ecumenică pentru Biserică și Societate (EECCS), inițiativă a unor oameni politici protestanți, deja angajați în construcția europeană, și care și-a fondat demersul pe deja existenta Asociație Ecumenică pentru Biserică și Societate (AOES). Abia în anul 1988, însă, Bisericile protestante au inițiat dialogul cu această Comisie, ea funcționând, în ciuda titulaturii, cu un caracter eminamente laic, până la această dată. Catolicii au înființat și ei, prin Ordinul Iezuit, în anul 1956, un Oficiu Catolic de Informare despre Problemele Europene, la Strasbourg, în Franța, oficiu care a fost, ulterior, mutat la Bruxelles. Din anul 1991, o dată cu căderea Cortinei de Fier, acest oficiu, intitulat astăzi Oficiul Catolic de Informare și Inițiativă pentru Europa, și-a deschis birouri și în Europa de Est, mai precis la Varșovia și la Budapesta, editând, din anul 1999, și o revistă în limba poloneză. Cât privește dialogul dintre Sfântul Scaun și Uniunea Europeană, acesta a fost inaugurat în anul 1970, prin deschiderea unei reprezentanțe a Vaticanului pe lângă Uniune. Sarcina reprezentării intereselor Sfântului Scaun i-a fost încredințată Nunțiului apostolic pentru Belgia și Luxembourg. În anul 1980 a luat ființă și Comisia Episcopatului de pe lângă Comunitatea Europeană (COMECE). Acest organism aparținea Conferinței Episcopale Catolice din Europa și a prevăzut, ulterior, și un statut de observator pentru țările candidate, la acea vreme Polonia, Cehia și Ungaria, precum și pentru Elveția, țară neutră, dar implicată în construcția europeană.

În lumea ortodoxă, începând, cu anul 1993, a început să funcționeze Adunarea Europeană Inter-parlamentară a Ortodoxiei (EIAO), la Atena, cu secretar întotdeauna aparținând națiunii elene. Scopul declarat al Adunării este acela de a-i stimula pe ortodocșii din Estul și Sud-Estul Europei să se implice activ în procesul de integrare europeană și, în același timp, în eforturile de conștientizare a opiniei publice și a politicienilor occidentali cu privire la aportul real adus de Biserica Ortodoxă la construcția europeană, de-a lungul timpului, al istoriei sale de două milenii.

În luna decembrie a anului 1994, s-a creat și o celulă de contact între religii din Europa și Comisia Europeană, care, sub titulatura de „Un suflet pentru Europa”, urmărește finanțarea unor manifestări comune prin care să se promoveze construcția europeană. În 1997, printr-un vot acordat de Parlamentul European, acest organism a primit o finanțare oficială care, deși redusă, este, totuși, importantă din punct de vedere simbolic, întrucât este singura formă de finanțare a fenomenului religios de către instituțiile Uniunii Europene. În cadrul acestui program, pe care îl prezidează Federația Umanistă Europeană, participă și delegați ai Conferinței Europene a Rabinilor, ai Consiliului Musulman de Cooperare în Europa, dar și ai Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Această diversitate scoate în evidență pluralitatea rădăcinilor religioase și filosofice ale continentului european, creând și un climat de dialog pluralist necesar unei societăți democractice.
Odată cu deschiderea dialogului Comisiei Europene cu reprezentanții religiilor și curentelor umaniste de pe bătrânul continent, unele Biserici și-au deschis birouri de reprezentare la Bruxelles, pentru o vreme, singura reprezentanță ortodoxă fiind cea a Patriarhiei Ecumenice. Ulterior, și Biserica Greciei, și Patriarhia de la Moscova și-au deschis birouri în capitala Belgiei. Cum, inițial, numai Patriarhia de la Constantinopol avea o reprezentanță pe lângă Comisia Europeană, o parte a opiniei publice din Europa Occidentală a considerat că Patriarhiei Ecumenice îi este recunoscut, în Ortodoxie, un primat în materie de dogmă sau de reprezentare a Bisericii Ortodoxe, lucru care, se știe, nu este adevărat. Patriarhul de la Constantinopol nu este decât un primus inter pares, adică primul între egali, el bucurându-se doar de o autoritate simbolică, morală, și neputând invoca poziția pe care o deține pentru a exercita vreo autoritate asupra celorlalți patriarhi și, implicit, asupra credincioșilor pe care ei îi păstoresc. Este evident, așadar, că situația din sânul Bisericii Ortodoxe nu este defel comparabilă cu cea din Biserica Apuseană, supusă autorității reale, în materie jurisdicțională și doctrinară, a pontifului de la Roma. Faptul că, din comunitatea ortodoxă, numai Patriarhul de la Constantinopol era reprezentat la Bruxelles se datora, dincolo de motivele concrete ale fiecărei Biserici ortodoxe pentru care nu și-a deschis birou de reprezentare, și pretenției Sfânului Scaun ca, pe lângă forurile de la Bruxelles, să nu existe mai mulți parteneri de dialog pentru Episcopul Romei, care, în calitatea sa de Papă și Patriarh al Occidentului, nu ar trebui să dialogheze decât cu Arhiepiscopul Constantinopolului. Această atitudine a papalității este determinată atât de propriul statut și de propria concepție asupra organizării ierarhice a Bisericii, cât și de respingerea pe care o manifestă și a manifestat-o dintotdeauna catolicismul pentru ideea de Biserici naționale și autocefale, a cărora existență ar perturba sistemul pontifical-monarhic inaugurat în creștinismul apusean, o dată cu schisma din anul 1054.

Vorbind despre aportul pe care Ortodoxia l-a adus la edificarea construcției europene, Jean-Paul Willaime, director de studii la Școala Practică de Înalte Studii (EPHE), afirma faptul că „creștinismul ortodox poate să se prevaleze de faptul de-a fi mult mai european decât catolicismul roman și protestantismul. Catolicismul, deși are capitala sa la Roma, este totuși mai mult mondial decât european, cu atât mai mult cu cât centrul său de gravitate demografică s-a deplasat în emisfera de sud. Cât privește protestantismul, chiar dacă izvoarele sale sunt în Europa, el s-a dezvoltat îndeosebi în lumea anglo-saxonă și, în ceea ce privește versiunea penticostală, în America latină. Comparativ, creștinismul ortodox a rămas mult mai european, rămânând religia dominantă a Europei orientale”. Tot el mai afirma, referitor la creștinismul răsăritean că „se datorează tocmai faptului că Ortodoxia se identifică cu Europa orientală și cu moștenirea Imperiului bizantin că procesul de unificare europeană, condus de țări catolice și protestante din Europa de Vest, nu este evident pentru ea.” În consecință, a refuza recunoașterea rolului acestei religii în construirea Europei, așa cum o cunoaștem astăzi, înseamnă a ignora, cu rea voință, adevărul istoric.

IV

RELAȚIA DINTRE BISERICĂ ȘI STAT ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ,

ÎN CONTEXTUL AUTONOMIEI CULTELOR

ȘI A LIBERTĂȚII RELIGIOASE

Statul și Biserica sunt două instituții fundamentale ale vieții omenești, fiind, totodată, unele dintre cele mai vechi instituții ale continentului european. Începând chiar cu primele secole ale erei creștine, aceste două entități au contribuit, direct sau indirect, la edificarea civilizației europene și a spațiului cultural numit Europa. Desigur, dată fiind specificitatea fiecăreia dintre cele două instituții, natura aportului lor a diferit, după cum a diferit și conținutul contribuției aduse și manifestarea acestuia, de-a lungul secolelor. Cu toate acestea, ambele entități s-au exprimat pe mai multe planuri ale vieții omenești, atât la nivel politic și religios, cât și cultural, spiritual și economic.

Pentru ca libertatea religioasă să poată fi garantată este necesar ca statul și Biserica să fie, fiecare în domeniul său de acțiune, independente și suverane. Biserica nu trebuie să se amestece în problemele politice ale unei națiuni, în măsura în care acestea nu depășesc sfera tolerabilului, chiar dacă este chemată, să adopte poziții critice față de anumite situații concrete. Tot astfel, statul nu trebuie să se amestece în mod direct direct în viața religioasă, ci numai în ceea ce privește trasarea cadrului legislativ general și colaborarea cu cultele religioase în domenii precum asistența socială, învățământul ori cultura. Numai în acest fel se poate asigura autonomia cultelor religioase și se poate garanta aplicarea eficientă a principiului libertății religioase într-o societate.

Regimul juridic al cultelor este stabilit atât în legislația internațională, cât și în legi constituțiile fiecărui stat, legi interne, dar și în principii juridice și în decizii ale forurilor constituționale, cu competențe recunoscute în acest domeniu. Statutul cultelor este structurat în jurul unui principiu de bază, și anume libertatea religioasă sau libertatea de cult. Toate Constituțiile țărilor membre ale Uniunii Europene recunosc libertatea religioasă, ca bază a societății democratice cu mențiunea de la sine înțeleasă că această libertate nu trebuie să lezeze ordinea publică. Bineînțeles, conceptul de ordine publică este definit în mod diferit în raport cu fiecare stat în parte și cu sistemele de drept ale acestora însă, per ansamblu, acest concept are în vedere menținerea ordinii sociale care caracterizează statul de drept. În sens negativ, ordinea publică privește tocmai evitarea tulburării acesteia. Din acest considerent, anumite state au prevăzut mecanisme de restrângere a libertății religioase, pentru cauze de interes public, inserându-le în legislația internă. De pildă, Legea cultelor din Franța stipulează în art. 1, la alin. 1 că Republica asigură libertatea de conștiință. Ea garantează liberul exercițiu al cultului, sub rezerva singurelor restricții date în interes public. În Constituția Olandei regăsim prevederi similare, art. 6, parag. 1 stipulând că fiecare are dreptul de a-și manifesta liber convingerea, individual sau în comuniune cu alții, fără a fi exonerat de responsabilitățile ce îi revin, în virtutea legii. În alte state, apare și noțiunea de bune moravuri, exempli gratia Legea constituțională daneză, din 5 iunie 1993, care, în art. 12, prevede că cetățenii au dreptul de a se reuni în comunități pentru a-L adora pe Dumnezeu într-un mod care corespunde convingerilor lor. Mai este menționat, de asemenea, și faptul că „nimic din ceea ce este contrar bunelor moravuri și ordinii publice nu trebuie învățat sau practicat”. Constituția italiană, în art. 19, prevede că fiecare are dreptul de a face liber profesiune de credință religioasă, individual sau colectiv, de a împărtăși altora și de a practica, fie în public, fie individual, cu condiția de a nu se folosi de rituri contrare bunelor moravuri. În decizia nr. 45, din 8 martie 1957, Curtea Constituțională din Italia a arătat că prin folosirea adverbului ,,liber”, se elimină obligativitatea declarării prealabile a ceremoniilor și practicilor de cult din locurile publice înaintea autorităților competente. În conformitate cu art. 8 al Constituției, toate religiile se bucură de o reală libertate în fața legii, în baza acordului realizat cu reprezentanții lor. În Belgia, libertatea de cult, a practicării lui în mod public, precum și exprimarea opiniilor religioase, în afara pedepsirii delictelor sunt garantate de sistemul legislativ. În mod corelativ, nimeni nu poate fi constrâns să respecte zilele de odihnă sau să participe la săvârșirea de acte de cult. În cazul cultelor recunoscute în temeiul legii, statul asigură salarizarea personalului de cult care le deservește. Dintre acestea fac parte cultele catolic, protestant, anglican și iudaic (conform legii din 4 martie 1870), cel islamic (prin Legea din 19 iulie 1974), precum și cel ortodox, rus și grec (prin Legea din 17 aprilie 1985). În Constituția luxemburgheză, art. 22 dispune ca intervenția Statului în numirea și instalarea șefilor de culte, modul de numire și revocarea altor angajați ai cultelor, facultatea pentru unii sau pentru alții de a ține legătura cu superiorii lor și de a publica actele lor ca și raportul Bisericii cu Statul, fac obiectul convențiilor ce trebuiesc aduse în discuția Camerei Deputaților, pentru dispoziții care necesită intervenția lor. În acest articol nu este menționată explicit Biserica Romano-Catolică, dar contextul istoric și tradiția Luxemburgului trimit, fără nici un dubiu, la aceasta. Prin Legea din 23 noiembrie 1982, Luxemburgul a recunoscut și Biserica Protestantă Reformată din Luxemburg, acordându-i personalitate juridică și determinând funcțiile și demnitățile care se bucură de salarizare din partea statului. În ceea ce privește Franța, „încă înainte de introducerea în dreptul francez a legii din 9 decembrie 1905 privind separația dintre Biserică și Stat, în Franța cultele s-au bucurat de un statut special în departamentele Bas-Rhin, Haut-Rhin, și Moselle. Acest statut special face distincție între cultele recunoscute și cultele nerecunoscute. Sunt patru culte recunoscute: Cultul catolic, Biserica Luterană a conferinței de Augsburg, Biserica Reformată și cultul Israelit, cultele musulman, ortodox, protestant neatașat la cel recunoscut și diversele secte nefiind recunoscute. Decretul din 18 martie 1959 subordonează exercitarea acestor culte unei autorizări, dar de fapt textul nu a fost aplicat. Credincioșii acestor culte se organizează în asociații, care dobândesc personalitate juridică și capacitate juridică, prin înscrierea la grefierul tribunalului competent pentru sediul lor. După decizia Consiliului de Stat din 4 iulie 1980, autoritatea administrativă nu se poate opune înscrierii unei asociații religioase pentru motive străine exigențelor de ordine public.”

În cazul Austriei, al cărei sistem se înscrie în aceeași categorie cu cele din Belgia, Luxemburg și Franța, dar și din Spania, libera praticare a religiei este garantată pentru Bisericile și comunitățile religioase recunoscute de lege, în temeiul art. 15 din Legea fundamentală de stat în legătură cu drepturile civice generale, emisă la 21 decembrie 1867, cu valoare constituțională pentru statul austriac. Garanția a fost extinsă prin art. 63 al Tratatului de la Saint-Germain, încheiat după Primul Război Mondial: Toți locuitorii Austriei au dreptul la liberul exercițiu public sau privat al tuturor credințelor, dacă practicarea lor nu este incompatibilă cu ordinea publică și bunele moravuri. Decizia Tribunalului Suprem Constituțional din 1988 recunoaște treisprezece religii și comunități religioase, celelalte neputînd dobândi personalitate juridică de drept privat. Asemenea statului federal, religiile și comunitățile religioase recunoscute nu se bucură numai de personalitate juridică de drept privat, ci și de drept public.

În Spania, Constituția proclamă, în art. 16, libertatea de religie și de manifestare religioasă, rezervându-se dreptul statului de a impune limite care să mențină ordinea publică protejată prin lege. În art. 5 din Legea 7/1980 se prevede că Bisericile, comunitățile religioase și federațiile lor, precum și confesiunile dobândesc personalitate juridică din momentul înscrieri în registrul public. Ca urmare a acestei înscrieri, ele se pot organiza în mod autonom, pot încheia convenții și acorduri de colaborare cu statul, acestea intrând în vigoare după aprobarea lor de către Cortes. Suedia garantează, în virtutea art. 6 al Constituției sale, libertatea religiei, în sensul de libertate de a practica religia singur sau în comunitate. Instituția recunoașterii cultelor are rolul de a preîntâmpina situațiile susceptibile de a aduce atingere ordinii publice sau bunelor moravuri și nu de a îngrădi într-o masură mai mare sau mai mică libertatea religioasă. În Constituția statului portughez, libertatea religioasă este strict inviolabilă și, în consecință, nimeni nu poate fi tras la răspundere, urmărit sau privat de drepturi din pricina convingerilor sale religioase, al căror secret este și el protejat de sistemul de drept portughez.

Pentru ca manifestarea libertății religioase în cadrul statelor să fie realizată în conformitate cu principiului autonomiei și funcționării autonome a cultelor religioase, este imperios necesar ca modul general în care statul privește fenomenul religios să fie unul care să garanteze respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel, relația pe care statul o stabilește cu Bisericile și cu celalalte culte care-și desfășoară activitatea în interiorul granițelor sale și sub jurisdicția sa influențează în mod decisiv gradul de autonomie și de libertate religioasă de care acestea din urmă dispun. Ținând cont de specificul fiecărui stat, precum și de raporturile istorice existente între autoritățile politice și cele religioase, fiecare stat și-a construit un sistem propriu de raportare a statului la fenomenul religios, influența evenimentelor istorice petrecute în Europa ultimelor două, trei secole răsfrângându-se asupra acestui sistem. În orice caz, relația dintre Biserică și stat sau, mai bine zis modul în care ea este reglementată și pusă în practică, ne oferă posibilitatea de a ne face o idee asupra preocupărilor statului în domeniul religios și asupra criteriilor pe care le folosește pentru determinarea statului cultelor religioase în cadrul sistemului său de drept.

Raporturile dintre autoritățile politice și Biserică, în ansamblul lor, nu pot fi înțelese fără o privire în istorie, în vederea identificării acelor elemente ce au influențat, de-a lungul timpului, raporturile dintre cele două sfere ale existenței omenești. În urma tratării acestui domeniu de anumiți cercetătorii s-au putut identifica cinci elemente-cheie în acest sens:

1. Nivelul în care societatea respectivă a fost influențată de Reforma protestantă;

2. Modalitatea prin care Biserica a reacționat la iluminism;

3. Atitudinea adoptată de Biserici și de cultele religioase cu privire la democrație;

4. Rolul pe care religia l-a jucat în construcția identității naționale;

5. Gradul în care socialismul și comunismul din secolele XIX și XX și-au pus amprenta asupra mentalităților.

Mai mult sau mai puțin, fiecare dintre aceste cinci elemente-cheie a influențat, într-un fel, raporturile dintre Biserică și stat, determinând, per total, o apropiere sau o depărtare a autorităților față de fenomenul religios și față de religia instituționalizată, în particular. De pildă în cazul Franței, amintirea unor abuzuri sau poziția Bisericii față de anumite probleme politice și sociale din ultimele veacuri a condus la o separație progresivă între Biserică și stat, acesta din urmă fiind tot mai rezervat astfel încât, astăzi, cele două entități sunt complet separate, politica statului în domeniul religios fiind una de strictă neamestecare sau chiar, în unele cazuri, de intervenție agresivă. În schimb în alte țări, în care Biserica a jucat unul din rolurile principale în procesul de afirmare a identității naționale și în depășirea situațiilor de criză politică, economică, socială sau culturală, statul s-a văzut pus în situația de a recunoaște legătura directă dintre Biserică și idealurile naționale. Această situație este evidentă în lumea ortodoxă, în state precum România, Bulgaria și Grecia.

O analiză din perspectivă obiectivă în ceea ce privește relaționarea dintre Biserică și stat în statele membre ale Uniunii Europene, presupune stabilirea și tratarea separată a unor elemente ce caracterizează această relație precum și a modului în care ele se reflectă la nivelul fiecărui stat. Astfel se pot identifica trei elemente de acest tip:

a) statutul juridic de care se bucură Bisericile și cultele religioase;

b) implicarea Bisericilor în viața societății, prin intermediul sistemului de educație și prin activitățile de asistență socială, desfășurate autonom sau în colaborare cu statul;

c) modul în care statul acordă sprijin Bisericilor în activitatea lor.

Cel dintâi element, arată care este poziția pe care Biserica trebuie să o ocupe în sistemul juridic al statului, din perspectiva acestuia. Importanța acestei poziții este covârșitoare întrucât în funcție de ea, Bisericile și cultele dobândesc capacitatea juridică necesară pentru a se manifesta ca entități juridice de sine stătătoare, titulare de drepturi și obligații civile. Cu alte cuvinte, este foarte important dacă Bisericile și cultele religioase au personalitate juridică recunoscută și dacă modul de dobândire a acestei personalități asigură premisele respectării dreptului la libera manifestare a religiei. Dacă în cazul persoanelor fizice, personalitatea juridică apare prin fenomenul natural al nașterii, în cazul grupurilor de indivizi, precum sunt și Biserica și instituțiile cu caracter religios, personalitatea juridică se dobândește prin mijloace convenționale. De altfel, încă din vechime, în dreptul roman târziu și în cel bizantin, Biserica și instituțiile sale erau învestite cu capacitatea juridică, deși nu era, încă, pe deplin cristalizată instituția personalității juridice.

Teoria generală a dreptului arată că personalitatea juridică poate fi atât de ordin privat, cât și de ordin public. Dacă, în situația indivizilor, ea nu poate avea decât caracter privat, pentru persoanele juridice ea poate fi și de ordin public, exempli gratia statul și instituțiile sale. Cât privește Biserica, ea se poate regăsi în mai multe ipostaze. Astfel, poate să nu aibă nici măcar personalitate juridică în calitate de Biserică, ci doar în calitate de asociație de drept privat sau per a contrario poate fi recunoscută ca persoană juridică distinctă, de drept privat, nefiind tratată laolaltă cu celelalte asociații civile de drept privat. Nivelul cel mai înalt de recunoaștere pe care îl poate dobândi Biserica este acela de persoană juridică de drept public, beneficiind astfel de un tratament egal cu cel al statului și al instituțiilor sale. Desigur, fiecare țară stabilește, prin propria legislație civilă, ce fel de personalitate juridică pot dobândi Bisericile și cultele religioase, iar acest regim juridic este extrem de util pentru înțelegerea multor aspecte ce țin de relația dintre Biserică și stat.

Referitor la cel de-al doilea aspect, acela al prezenței Bisericii în viața publică, trebuie precizat faptul că și el reflectă poziționarea statului față de implicarea cultelor în societate. „În decursul istoriei, fără încetare, Biserica s-a manifestat ca instituție publică. Prezența ei a fost evidentă în cadrul sistemului educațional și de asistență socială. De asemenea, a fost remarcat efectul benefic al asistenței spirituale în cadrul instituțiilor de reeducare, în spitale și în alte așezăminte de acest gen. Armata, la rândul ei, are nevoie de o susținere morală și spirituală iar aceasta a fost și este realizată de către Biserică. Modul în care Statul înțelege să sprijine activitatea Bisericilor în instituțiile publice arată poziția pe care Statul o are față de Biserică și importanța pe care o acordă acesteia.”

În privința celui de-al treilea element, deoarece în activitatea sa Biserica nu realizează profituri, ea are nevoie de surse externe de finanțare pentru a susține activitățile pe care le desfășoară. De aceea, în mod tradițional, statul a contribuit, prin diverse mijloace, începând de la regimul fiscal și până la finanțarea directă, la ajutorarea Bisericii și la sprijinirea activităților sale de cult, sociale, culturale sau educaționale. Deși astăzi sprijinul statului, nu se mai manifestă direct decât în rare situații, este totuși prezent și constă, cel mai adesea, în asigurarea unor mecanisme care să permită atragerea de către Biserică a unor fonduri din sfera privată, cu acordarea unor facilități, de ordin fiscal sau birocratic, care să permită susținerea permanentă a activităților derulate de culte. Există, în Uniunea Europeană, o mare diversitate cu privire la modul în care statele sprijină Bisericile și cultele religioase, fiecare țară gândind un sistem propriu, care să corespundă atât tradiției locale, cât și exigențelor societății și economiei moderne.

Există, în principiu, trei mari modele de relație Biserică-stat, fiecare dintre acestea corespunzând unui anumit regim juridic de care se bucură cultele, precum și unor sisteme specifice de susținere materială a activității organizațiilor religioase și de facilitare a implicării lor în viața public:

1. Modelul cooperării strânse între Biserică și stat, în care cel puțin o Biserică este desemnată Biserică de stat. Acest model este întâlnit în Grecia, Marea Britanie, Suedia, Danemarca și Finlanda, funcționând în moduri mai mult sau mai puțin asemănătoare;

2. Modelul separației nete și rigide între cele două entități, model care funcționează în Franța, Olanda și Irlanda;

3. Modelul sistemului de relații dintre Biserică și stat, care funcționează după principiul separației nedeterminate și care îmbină sprijinul statului cu autonomia Bisericii.

Acest ultim model caracterizează și sistemul de drept din Belgia, precum și pe cele din Luxemburg, Germania, Austria, Italia, Spania și Portugalia. În aceste state, relația dintre Biserică și stat este una de colaborare, însă, la fel ca și în cazul celorlalte două modele amintite, situația actuală este rezultatul unor evoluții istorice, iar sistemul generat de această relație are rădăcini adânci în tradițiile culturale, istorice și juridice dezvoltate de-a lungul secolelor. Modul în care raporturile dintre religie și drept se derulează în diferitele țări europene poate fi considerat un exemplu pentru contribuția pe care relația Biserică-stat o aduce la conturarea identității constituționale și culturale a unei națiuni. „Constituțiile țărilor vest-europene, fiecare în felul său, creează o balanță a relațiilor stat – biserică, religie – drept. De exemplu, sistemul irlandez de separare organizațională și financiară a bisericii și statului compensează poziția puternică a bisericii în societatea irlandeză. În plus, relațiile financiare în Belgia și Luxemburg și Germania merg mână în mână cu garanțiile independenței organizaționale și autonomia bisericii. În sfârșit, Spania și Italia combină garanțiile pentru bisericile minorităților cu garanțiile pentru biserica majoritară, Biserica Catolică, ca o expresie a realității sociale. În ciuda faptului că sistemele vest-europene sunt adânc înrădăcinate în tradițiile istorice, nu sunt în nici un caz statice; în Finlanda și Suedia, de exemplu, bisericile existente au fost plasate pe picior de egalitate prin abandonarea privilegiilor trecute ale Bisericii Protestante ca Biserică Națională. O mișcare similară către acest tip de egalitate a avut loc în Italia, Portugalia și Spania, în ceea ce privește Biserica Catolică”.

În statele Europei de vest, discuția privitoare la raporturile dintre Biserică și stat nu se poartă atât pe poziționările instituționale, ci au în vedere, mai degrabă, aspectele sociale și etice ale fenomenului religios, în această cateogrie intrând problemele controversate ale epocii moderne, precum căsătoriile homosexuale, avortul, chestiunile de bioetică sau transplantul. Însă, pe măsura continuării procesului de lărgire a Uniunii Europene, vor apărea și alte probleme concrete, ce deja se manifestă la nivel teoretic. Una dintre cele mai relevante, în acest sens, este problema aderării Turciei, un stat majoritar islamic, a cărui apropiere de familia europeană a stârnit și încă întreține polemici ample în sânul Uniunii. Mai mult decât atât, alături de Turcia, în anticamera Uniunii Europene se găsesc și alte câteva state est-europene, unele ortodoxe, venind cu o moștenire culturală, politică, economică și religioasă foarte diferită de cea a statelor occidentale. În aceste condiții, se reliefează existența unor probleme multiple atât pentru Uniunea Europeană, ca formă supranațională de guvernământ, cât și pentru Bisericile și comunitățile religioase din statele membre.

V

PRIVILEGII ȘI DISCRIMINĂRI EXISTENTE ÎN CADRUL RELAȚIILOR DINTRE BISERICĂ ȘI STAT,

ÎN UNIUNEA EUROPEANA

Din textele constituționale aflate în sfera Uniunii Europene se poate observa, că în unele state există fie un regim discriminatoriu, fie unul privilegiat în care acestea concep statutul cultelor religioase și relațiile autorităților civile cu ele. Privilegierea trebuie înțeleasă, în acest context, drept conferirea unor drepturi, avantaje ori facilități care se găsesc în afara dreptului comun, pe când discriminarea este exact contrariul, fiind reprezentată de politica prin care o categorie de cetățeni sau de persoane juridice sunt lipsiți de drepturile fundamentale pe baza unor considerente de natură etnică, religioasă, culturală, rasială etc. Raporturile dintre stat și culte diferă, în unele puncte destul de mult, de la stat la stat, în interiorul Uniunii Europene, ceea ce conduce și la existența unor regimuri privilegiate, dar și a unora discriminatorii cu privire la viața religioasă. Desigur, dată fiind supervizarea permanentă a legislației interne de către Uniune, nicăieri nu asistăm la tratamente exclusiv privilegiate sau exclusiv discriminatorii, majoritatea abaterilor, pozitive sau negative, de la dreptul comun fiind determinate de tradițiile constituționale și de istoria relațiilor multiseculare dintre Biserică și stat, alături de valorile religioase și morale pe care statele și le-au însușit de-a lungul timpului. Un scurt demers istoric este util, pentru a înțelege bazele pe care s-a construit relația stat-Biserică cu care avem de-a face în Europa contemporană.

Orice evocare istorică trebuie să înceapă cu perioada persecuțiilor, atunci când Biserica, aflată în prin proces de expansiune și dezvoltare, s-a lovit de intoleranța Imperiului Roman, exprimată în modul cel mai agresiv cu putință și concretizată în mii și mii de martiri și în prigonirea sistematică a oricărei forme de manifestare a creștinismului. Abia după anul 311, o dată cu edictul de toleranță al împăratului Galeriu, aceste persecuții aveau să ia sfârșit în partea răsăriteană a Imperiului, însă moartea acestuia la numai câteva zile după semnarea edictului a creat o stare de neclaritate pentru următorii doi ani. În Apus, Constantin și Maxențiu, cei doi co-împărați, au pus în practică actul normativ, retrocedând Bisericii anumite clădiri și cimitire, dar în Orient, împăratul păgân Maximian Daia a continuat persecutarea creștinilor din Siria, Egipt și Cilicia. Numai în 313, la 28 iunie, împăratul Liciniu emitea un rescript, la Nicomidia, prin care reafirma libertatea practicării cultului, în particular a celui creștin, care suferise cele mai serioase prigoniri. Rescriptul lui Licinius a fost rezultatul unui amplu proces de negociere purtat de acesta și de Constantin, viitorul Constantin cel Mare, în iarna dintre anii 312 și 313, în Italia, la Mediolanum, motiv pentru care, în istorie, a rămas cunoscut drept Edictul de la Milano. Cu timpul, începând chiar din secolul al IV-lea, Edictul de la Milano a devenit un simbol al libertății religioase, fiind considerat, însă, și documentul care marchează începutul alianței dintre Biserică și autoritatea politică. Trebuie spus, însă, că regimul de toleranță religioasă proclamat de Edict a profitat și altor culte prigonite, mai mult sau mai puțin, în Imperiu, printre acestea numărându-se și cel mozaic.

Odată cu domnia lui Constantin cel Mare, prevederile Edictului vor fi puse în practică în favoarea creștinilor, împăratul donându-i papei palatul său din Lateran și recunoscând, apoi, jurisdicția episcopală în materie eclesiastică și seculară și acordându-le imunitate fiscală clericilor creștini. Politica imperială favorabilă creștinismului avea să fie întreruptă pentru numai trei ani, în timpul domniei lui Iulian Apostatul (361-363), ale cărui încercări de restabilire a civilizației și religiei păgâne au afectat dezvoltarea Bisericii și a raporturilor sale pozitive cu Imperiul. După acești ani, însă, relațiile au intrat, din nou, pe o pantă ascendentă, apogeul fiind atins în anul 380, când la Tesalonic, împăratul Teodosie cel Mare a emis un edict prin care nu numai că recunoștea creștinismului libertatea deplină a mărturisirii crezului și a practicării cultului, dar îl și instituia ca religie de stat a Imperiului. Edictul de la Tesalonic introducea, astel, principiul cuius regio, ejus religio care, deși aparent favorabil Bisericii, i-a dăunat prin aservirea față de politica statului. Astfel, statul roman și liderii săi s-au folosit de unitatea de credință la care era obligată întreaga populație ce se afla sub jurisdicția Imperiului pentru a construi un regim legislativ discriminatoriu față de celelalte culte religioase, în particular față de evrei.

Relația dintre politic și religios în Imperiu a atins o nouă etapă în vremea lui Justinian (527-565), împărat care a rămas în istorie nu numai prin activitatea sa politică, militară și legislativă, ci și prin cea teologică. Legislația concepută de el, constând în Codul civil, Digestele, Instituțiile și Novelele (Corpus Juris Civili) a marcat nu doar apogeul dreptului roman, ci a constituit și fundamentul evoluției ulterioare a dreptului european, laic și canonic. Atât canoanele și nomocanoanele Bisericii de Răsărit, cât și corpusul canonic al Bisericii Romane au preluat elemente din legislația lui Justinian. În același timp, legislația civilă a statelor medievale, cum este și cazul „Pravilelor” românești, a valorificat Corpus Juris Civili. Împăratul teolog s-a preocupat și de clarificarea raporturilor dintre Biserică și stat, conferindu-le un cadru legal, care avea să fie transpus și în legislația canonică (cf. can. 4, 6, 7 I Ec.; 2, 3 II Ec.; 17, 28 IV Ec.). În secolul al IX-lea, pe baza cadrului creat de Justinian, fiii lui Vasile I Macedoneanul, Leon și Alexandru, au publicat, cu sprijinul patriarhului Fotie, colecția „Epanagoga”, între anii 884 și 886, document de referință pentru relațiile dintre Biserică și stat în epoca bizantină. „Împăratul Justinian a fost și cel care a învestit canoanele, adică, legile Bisericii, nu numai cu puterea legii imperiale, obligatorie pentru toți subiecții de drept ai Statului său, ci și cu o autoritate de preeminență. Într-adevăr, el a fost cel care a dispus ca, în cazul în care o lege de stat intră în coliziune cu o lege a Bisericii, adică, cu un canon, să aibă întotdeauna precădere sau preeminență canoanele, fiindcă ele sunt o operă sinergetică, adică, un produs divin și uman, în timp ce legislația de Stat este doar unul de natură eminamente umană”.

Textul legislației canonice constituite și pe baza sistemului de drept al lui Justinian a servit ca model și pentru statele din vestul Europei, nu doar pentru cele care se regăsesc în vechea sferă de influență a Constantinopolului. Unele principii canonice fundamentale, precum principiul subsidiarității, se regăsesc și în legislația Uniunii Europene, deși au fost enunțate în legislația canonică, ecumenică din primul mileniu. De altfel, principiul subsidiarității poate fi identificat cu principiul autonomiei, prevăzut în mod expres de legislația canonică (cf. can. 4, 61 Ec.; 9 Ant. ș.a.). Calea periculoasă pe care au urmat-o relațiile dintre Biserică și puterea politică, după proclamarea creștinismului drept religie de stat, de către împăratul Teodosie, s-a concretizat și în adoptarea unei tendințe de discriminare religioasă în politica imperială.

În zilele noastre, o atare tendință se regăsește și în legislația unor state din Europa occidentală, care fac parte din Uniunea Europeană. Există, însă, și unele țări care au reușit să păstreze echilibrul relațiilor dintre stat și culte, un exemplu elocvent în această privință fiind Olanda. În această țară, cultele religioase nu beneficiază de privilegii, dar nici nu sunt supuse unui regim discriminatoriu, astfel încât sistemul legislativ olandez în domeniul religios a fost considerat drept unul suplu, care favorizează egalitatea cultelor și pluralismul religios. Pe de altă parte, însă, activitățile culturale și instituțiile cu acest profil beneficiază de anumite facilități fiscale, după cum și instituțiile care desfășoară cursuri de învățământ religios se bucură de un sprijin din partea statului. De asemenea, autoritățile facilitează și asistența spirituală din cadrul instituțiilor publice, a închisorilor și a unităților din sistemul sanitar.

În Constituția Regatului Țărilor de jos se prevede, în mod neechivoc, faptul că nu este permisă niciun fel de discriminare pe considerente religioase sau de convingeri, astfel încât fiecărei persoane îi este garantat dreptul de liberă manifestare a religiei, în mod individual sau colectiv, în condițiile legii și răspunzând pentru încălcarea acesteia (articolul 6). Profesorul Dură, comentând textul constituțional olandez, afirmă că „rămâne de văzut ce înțelege legiuitorul olandez prin sintagma, <<cu excepția răspunderii fiecăruia>>”. Trebuie de asemenea remarcat faptul că, și în Olanda exercitarea dreptului la libertatea religioasă este condiționată de limitele legii. Or, prin restrângerea conținutului acestui drept și responsabilizarea unei persoane religioase față de legea unui Stat – fie el și de „drept” – ,,se înlătură de fapt orice apel al acesteia atât la dreptul natural, cât și la cel religios, care nu pun limite sau hotare devoțiunii sau sentimentului religios arătat față de Divinitate”. Este foarte probabil, însă, ca răspunderea pe care o invocă textul amintit să se refere tocmai la restrângerile legitime ale libertății religioase, lăsate la aprecierea statelor semnatare ale Convenției Europene. Conform constituției olandeze, învățământul public asigură respectarea religiei și convingerilor fiecăruia, existând un tratament egal față de toate comunitățile religioase din Regatul Țărilor de Jos. Totuși, în practică, nu se respectă, în totalitate, sentimentele religioase ale cetățenilor, întrucât principiile prin care el funcționează contravin moralei însușite de aproape toate comunitățile religioase tradiționale din statul olandez.

Ca și în celelalte două țări din Benelux, Belgia și Luxemburg, și în Olanda cultele catolic, protestant, islamic și mozaic beneficiază de exonerări fiscale, precum și de anumite facilități și subvenții din partea statului, fiind organizate ca entități de drept public. Colectivitățile teritoriale se ocupă de întreținerea lăcașurilor de cult și de finanțarea activităților de cult la nivel local, iar statul asigură accesul deservenților cultelor în armată, sistemul penitenciar și cel sanitar. Cum, însă, și Olanda, ca și restul țărilor membre ale Uniunii Europene își supune legislația unui control comunitar și face parte dintre statele semnatare ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, relațiile dintre stat și culte s-au modificat considerabil, după ce, în urma unor hotărâri ale CEDO, a fost reliefat regimul privilegiat sau discriminatoriu al unor anumite religii. Desigur, în unele țări, aceste hotărâri ale CEDO și climatul general pe care ele îl crează au determinat mutații favorabile cultului ortodox. Acesta este cazul Luxemburgului, de pildă, unde cultul ortodox a fost recunoscut nu de mult. Chiar dacă va mai trece destul timp până când acesta se va putea bucura, în practică, de același statut cu cel al Bisericii Romano-Catolice sau al confesiunilor protestante, recunoașterea lui este, totuși, un pas important.

În Franța, Constituția din 1958 reiterează principiul separării complete a Bisericii față de stat, enunțat cu tărie încă de la momentul Revoluției din 1789. Astfel, Franța se definește drept republică laică, angajându-se, totodată, să asigure egalitatea tuturor cetățenilor, fără deosebire de rasă, religie sau origine (art. 2). În realitate, însă, în ciuda caracterului laic proclamat și al neutralității perfecte pe care statul francez își dorește, în teorie, să o manifeste în domeniul religios, cultele beneficiază de o serie de exonerări fiscale, precum și de un sprijin material efectiv, în măsura în care ele sunt recunoscute de către stat. Pentru specialiștii francezi în drept constituțional, neutralitatea și laicitatea statului nu sunt principii ușor de definit, mai cu seamă că, în practică, Franța a acordat un loc aparte realității religioase și instituțiilor bisericești, îndeosebi celor catolice. Abia în anul 1946, în Constituție a fost inserat, în mod explicit, principiul laicității statului, de unde a fost preluat și în actuala Constituție, cea din 1958. Dar laicitatea nu înseamnă respingerea religiei și a realității religioase în sine, ci implică, de fapt, atât un aspect negativ, constând în neamestecul autorității publice în afacerile cultelor religioase, cât și unul pozitiv, manifestat prin efortul de a asigura un climat juridic și practic pentru exercitarea neîngrădită a drepturilor la libertate religioasă a tuturor cetățenilor și comunităților religioase.

În consecință, laicitatea și neutralitatea statului francez trebuie percepute, mai degrabă, ca o obligație pe care acesta și-a asumat-o de a rămâne neconfesional, deci de a nu discrimina sau favoriza vreun cult religios care activează sub jurisdicția sa. Conform lui Fr. Messner, director al Centrului Societate, Drept și Religie, citat și de profesorul Nicolae V. Dură, „în dreptul general francez (legea din 9 decembrie 1905) toate grupările religioase pot să se constituie liber în asociații culturale…. Ele au o capacitate întinsă și beneficiază de o serie întreagă de exonerări fiscale sau de taxe reduse de impozit…, de taxă funciară pentru edificiile culturale, taxă locală de echipare, de taxă de publicitate funciară, și întreprinderile sau particularii pot să scutească de impozit donațiile pe care le-au făcut. Dacă asociațiile culturale nu pot primi subvenții publice, colectivitățile teritoriale sunt totuși autorizate să participe în mod voluntar la întreținerea edificiilor de cult, proprietate a comunelor și a asociațiilor culturale sau diocezane. Slujitorii de cult scapă regulilor prevăzute de dreptul muncii și de dreptul social comun; ei au posibilitatea să se afilieze regimului particular prevăzut de legea din 2 ianuarie 1978. Notăm că pastorii și rabinii sunt afiliați regimului general de asigurare medicală și bătrânețe încă din anul 1946, în ciuda absenței contractului de muncă. Colectivitățile religioase, care fac parte dintr-o religie și împărtășesc o spiritualitate sau un scop comun, sunt susceptibile de-a fi recunoscute ca congregație…. Omoneriile din armată și instituțiile publice (spitale, închisori)… sunt finanțate de Stat…. În fine, dacă nu există învățământ religios în școlile publice sub forma unui curs integrat în programele școlare, în schimb, textele prevăd totuși posibilitatea de-a crea o omonerie în licee și colegii la cererea părinților și finanțate de ei”.

Denominațiunile religioase se constituie, în Franța, în asociații culturale, și beneficiază, astfel, de exonerări fiscale, precum și de reducerea taxelor de import sau de taxă funciară pentru lăcașurile de cult. Colectivitățile teritoriale se ocupă de întreținerea și repararea edificiilor de cult, iar personalul clerical, deși nu beneficiază de salarizare sau subvenții salariale din partea statului, are totuși un regim particular în ceea ce privește dreptul muncii, dreptul social sau cel al asigurărilor. Statul garantează și libertatea acordării asistenței religioase, prin intermediul așa-numitelor „omonerii”, în școli, spitale, închisori și unități militari, precum și dreptul părinților de a-și educa proprii copii în conformitate cu propria lor credință religioasă sau în afara oricărei religii. Asociațiile culturale sunt comparabile asociațiilor de utilitate publică, având un regim oarecum superior sindicatelor, însă nu sunt apanajul tuturor religiilor, tendința fiind ca religiile tradiționale consacrate să primească acest statut, spre deosebire de grupările mai controversate sau mai puțin cunoscute. Așadar, din această prezentare putem desprinde concluzia că și în Franța, stat care are reputația de a fi separat complet Biserica de autoritatea publică, regimul juridic al cultelor recunoscute include anumite privilegii, atât în raport cu alte asociații sau forme de organizare dinafara autorităților de stat, cât și în raport cu grupările religioase nerecunoscute.

În Constituția daneză din anul 1953 este stipulat faptul că Biserica Evanghelică Luterană este Biserica națională, beneficiind, prin urmare de subvenții din partea statului (articolul 4). În continuare, legea fundamentală a Danemarcei recunoaște un sistem de privilegii pentru Biserica Evanghelică Luterană, precizând că statutul celorlalte comunități religioase va fi reglementat prin lege (articolul 69). Așadar, Biserica Luterană, în calitate de Biserică națională, nu cunoaște fenomenul separației față de puterea politică, fiind constituită ca o administrație în stat și de stat. Pastorii sunt cei care îndeplinesc anumite funcții administrative și țin registrele de stare civilă, în vreme ce pentru celelalte comunități religioase nu rămâne, adesea, decât posibilitatea de a se organiza ca asociații non-guvernamentale, urmând dreptul comun în materie. Totuși, cultele aveau posibilitatea, până în anul 1970, să obțină recunoașterea în condițiile art. 69 din Constituție, însă cum acest regim nu le aducea niciun beneficiu, cu excepția aprobării de a ține registrele de stare civilă, după modelul Bisericii naționale, el a fost suprimat de către autorități. Statul danez acordă subvenții pentru remunerația și pentru pensiile clericilor luterani, precum și pentru restaurarea și repararea edificiilor de cult. Celelalte culte nu se bucură de același regim, indiferent dacă sunt sau nu recunoscute, dar le sunt oferite, totuși, câteva exonerări fiscale. Asistența religioasă este asigurată în închisori, armată și spitale de către slujitori ai Bisericii naționale, numiți direct de către ministrul cultelor, iar învățământul religios este centrat pe predarea doctrinei luterane în școlile publice. Așadar, nici măcar nu poate fi vorba despre o relație între Biserică și stat în Danemarca, în sensul real al conceptului, întrucât sferele de activitate ale celor două entități se suprapun în majoritatea domeniilor.

În cercetarea relației din Stat și Biserică în cadrul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și a politicii statului în materia libertății religioase este extrem de util apelul la tradiția constituțională insulară, ale cărei începuturi pot fi urmărite până foarte devreme, în veacul al XII-lea. Unul dintre cele mai vechi acte legislative care vizează și libertatea religioasă este „Charta regelui Ștefan referitoare la libertatea Bisericii și a Regatului”, document ce datează din anul 1136 și care cuprinde prevederea că Biserica trebuie să fie liberă și că episcopii trebuie să se bucure de dreptul de a administra viața bisericească și, implicit, clerul și bunurile eclesiastice. În Magna Charta, promulgată în anul 1215 de către regele Ioan Fără de Țară se stipula, din nou, libertatea Bisericii Angliei, la acea vreme încă membră a Bisericii Romano-Catolice, precum și capacitatea acesteia de a se bucura de drepturi și libertăți. Charta menționa, în mod explicit, că suveranul acordă libertatea alegerilor, pe care o înțelege drept necesară și esențială pentru funcționarea Bisericii. Cu timpul, o dată cu Reforma, privilegiile pe care, din vechime, le primise Biserica Romano-Catolică au fost preluate de către Biserica anglicană. În ceea ce privește această Biserică anglicană, trebuie spus că ea funcționează după dreptul bisericesc și cel canonic, cu mențiunea că, în Marea Britanie, legislația canonică este considerată parte integrantă a sistemului legislativ de stat. Dată fiind suprapunerea existentă, în unele privințe, între Biserica Anglicană și statul englez, nu surprinde faptul că Parlamentul are încă, o putere de control asupra propunerilor de hotărâri ale Sinodului, acest control fiind exercitat chiar înainte de aprobarea proiectelor de către Regină. Singura posibilitate pe care o are, însă, Parlamentul, este de a respinge propunerile, în măsura în care nu le găsește adecvate, neavând, însă, permisiunea de a le modifica. Acest lucru vine să compenseze dreptul de veto pe care legislativul îl poate avea, pentru a păstra, totuși, libertatea Bisericii de a concepe singură documentele interne. Cât privește dreptul canonic, acesta se găsește în atribuția exclusivă a Sinodului Bisericii Anglicane, care nu trebuie să le prezinte decât Reginei, în calitatea acesteia de cap al Bisericii. De altfel, regina își exercită atribuțiile prevăzute de această demnitate și prin numirea episcopilor și a arhiepiscopilor. Prin acest model de relaționare, Biserica Anglicană și statul britanic se găsesc într-un raport asemănător celui din Imperiul Roman (330-527) și Bizantin (527-1453), în cadrul căruia împăratul, în acest caz regina, învestește legislația canonică cu puterea legii civile. În consecință, această legislație este obligatorie atât pentru clerici, cât și pentru subiecții laici ai Majestății Sale, pentru că toți sunt și subiecți de drept ai Bisericii Anglicane.

Cât privește numirea episcopilor și a arhiepiscopului de Canterbury, liderul de facto al Bisericii Anglicane, de către suveran, în calitatea sa de Cap al Bisericii, acest sistem nu aparține exclusiv spațiului britanic, în Finlanda, de exemplu, această atribuție revenind președintelui republicii. Marea Britanie are o tradiție constituțională în care, după cum am văzut, a fost preluat modelul bizantin al relației dintre Biserică și stat, numirea ierarhilor de către suveran având, așadar, atât un suport istoric, cât și unul juridico-canonic. De asemenea, și faptul că Statutul Bisericii Anglicane este supus controlului Parlamentului, care are dreptul de a se împotrivi intrării lui în vigoare, nu este întâlnit numai în Marea Britanie, întrucât, în accepțiunea constituționalismului britanic, Parlamentul este organul prin care este exercitată puterea legislativă a monarhiei constituționale. După cum subliniam și anterior, „trebuie evidențiat și reținut faptul că Parlamentul poate respinge proiectele de legi bisericești, dar nu le poate modifica. Or, prin această imposibilitate de a le modifica se dă expresie învederată afirmării principiului autonomiei externe, în virtutea căruia, în Marea Britanie, la baza relațiilor dintre Stat și Biserică se află și autonomia Bisericii față de Stat. Această realitate se exprimă și prin faptul că <<Sinodul>> Bisericii anglicane este unicul organ în materie de legislație ecleziastică, și, în consecință, textul legilor bisericești nu poate fi modificat nici chiar de către Parlamentul Majestății sale, Regina Marii Britanii”.
Pe lângă Biserica Anglicană, recunoscută drept Biserică de stat și condusă de însăși regina Marii Britanii, în regat mai activează și alte culte creștine, cel mai important fiind cel prezbiterian. Biserica Prezbiteriană din Scoția, deși independentă față de stat, beneficiază totuși de dreptul ca tribunalele sale eclesiastice să fie incluse în sistemul public. În consecință, învățământul superior juridic din Scoția include și discipline de drept canonic și eclesiastic, magistraților și avocaților fiindu-le necesară cunoașterea acestora. Pentru cultele nerecunoscute, există totuși posibilitatea ca, ajunse în fața jurisdicțiilor civile, să invoce propriile „canoane”, regulamente sau doctrine, pe care judecătorii le pot considera statute asociative și pot judeca spețele în conformitate cu aceste documente.
Cât privește viața socială, trebuie spus că Marea Britanie recunoaște efecte juridice căsătoriilor religioase și include învățământul religios în școlile publice. Comisia care alcătuiește programele de studiu este alcătuită din reprezentanți ai Bisericii Anglicane, ai celorlalte culte desigur, într-o proporție mai mică, ai profesorilor și ai administrației locale. Modul de funcționare a acestei comisii și, în general, a întregului sistem de învățământ religios public dovedește protecția de care se bucură dreptul la libertatea credinței, atât pentru persoanele, cât și pentru cultele din Marea Britanie. Asemenea altor state europene, și Marea Britanie acordă un statut aparte realităților religioase, în ciuda controverselor care, desigur, există și în societatea britanică, aidoma tuturor societăților democractice.

În Spania, în temeiul Concordatului încheiat între aceasta și Sfântul Scaun, singurul cult subvenționat de către stat este Biserica Romano-Catolică. Numai omoneriile din armată și sistemul sanitar public care aparțin acestei Biserici beneficiază de finanțare din partea autorităților publice. Constituția din anul 1978 prevedea, în mod explicit, că statul spaniol va întreține relații de colaborare, în primul rând, cu Biserica Romano-Catolică, dar și cu celelate confesiuni (articolul 16). Așadar, încă din textul constituțional se statua un regim privilegiat pentru Bierica Romano-Catolică, toate celelalte biserici și culte fiind încadrate sub termenul umbrelă de „confesiuni”. Cu toate acestea, trebuie precizat că, în Regatul spaniol, toate căsătoriile religioase, indiferent de cultul în cadrul căruia sunt săvârșite, se bucură de efecte juridice în planul dreptului civil.

În Constituția adoptată în anul 1976, Republica Portugheză a stipulat inviolabilitatea libertății de conștiință, de religie și de practicare a cultului. Așadar, avem de-a face cu o unică libertate, manifestată întreit, la nivelul conștiinței, al religiei și al cultului. În legea fundamentală a Portugaliei mai regăsim și prevederea că Biserica, cu referire directă la cea Romano-Catolică, și celelalte culte religioase sunt autonome față de autoritatea statală, având libertate în modul de organizare și exercitare a funcțiilor și cultului. Așadar, observăm că, încă dintru început, statul portughez acordă un statut aparte Bisericii Romano-Catolice, aceasta fiind singura desemnată ca „Biserică”, în vreme ce restul religiilor sunt cuprinse sub termenul umbrelă de „culte religioase”. De altfel, Portugalia pune în practică întocmai prevederile Concordatului semnat cu Sfântul Scaun. Fr. Messner, analizând sistemul portughez, afirmă că „În drept Biserica catolică are, în ciuda principiului separației invocat de doctrină, o poziție privilegiată. Căsătoria celebrată după normele Codului de drept canonic al Bisericii catolice are efecte care coincid cu cele ale căsătoriei civile. Tribunalele și organismele ecleziastice competente judecă chestiunile de nulitate și pot dispensa în cazul neconsumării căsătoriei. Eficacitatea acestor judecăți și decizii este imediată în dreptul intern portughez”. Așadar, hotărârile tribunalelor eclesiastice sunt obligatorii și poartă consecințe juridice, fiind puse în aplicare prin instrumentele de coerciție ale autorităților statului. Acest sistem este întemeiat pe dreptul cutumiar și constituțional tradițional, în care prevederile dreptului canonic și pontifical erau puse în practică de autoritățile civile, în perioada pre-modernă sentințele eclesiastice, îndeosebi cele date în cazurile de erezie, fiind aplicate de către puterea seculară. Abia începând cu secolele XIV-XV, statele ieșite de sub autoritatea pontificală monarhică încep să se preocupe mai mult de propria putere legislativă. Biserica Romano-Catolică a constestat, însă, cu vehemență, dreptul statului de a interveni în materia legislației eclesiastice, deși unele state, aici putând menționa și Portugalia, și-au asumat, cel puțin pentru o vreme și într-o oarecare măsură, atribuții în acest domeniu. Cu toate acestea, cu timpul, papalitatea a reușit ca, prin sprijinul direct oferit Bisericilor Romano-Catolice din țările vest-europene să le repună pe acestea în drepturile tradiționale.
Astăzi, clericii catolici din Portugalia beneficiază și de diferite exonerări și facilități fiscale, în primul rând în ceea ce privește bunurile, veniturile și activitățile cu caracter religios. Statul sprijină, de asemenea, asistența religioasă din spitale, penitenciare și armată, precum și din alte instituții publice, prevăzând posturi de omonieri în statele de funcții ale acestora, dar numai pentru clericii romano-catolici. Biserica Romano-Catolică portugheză beneficiază și de sprijin economic pentru instituțiile sale de învățământ religios, precum Seminariile și Facultățile de teologie. Urmând liniei sale de privilegiere exclusivă a Bisericii Romano-Catolică, statul portughez asigură și învățământul religios din școlile publice, numai pentru elevii aparținând acestei confesiuni. Portugalia este, așadar, un model de stat în care, deși, teoretic, Biserica și statul sunt separate, se manifestă o privilegiere evidentă a unei singure Biserici, și anume cea romano-catolică. În aceste condiții, este de așteptat ca legislația ce va fi promovată în anii următori să vină cu prevederi care să asigure o libertate religioasă egală și pentru celelalte culte, discriminate față de cultul romano-catolic. Totuși, în ciuda multiplelor facilități de care se bucură Biserica, statul portughez își subminează, practic, toate aceste eforturi, întrucât întregul sistem și proces educațional este orientat înspre darwinism, iar rezultatele acestei discrepanțe între politica religioasă și cea educațională conduc, adesea, la conflicte sociale, precum cel care s-a conturat în jurul problemei avorturilor.

Italia, o altă mare țară tradițional catolică, are un sistem privitor la cultele religioase organizat pe mai multe niveluri de recunoaștere a confesiunilor. Unele dintre culte funcționează în virtutea unor acorduri încheiate cu autoritățile Republicii, în vreme ce altele funcționează pe baza procedurilor de recunoaștere prevăzute de o lege din anul 1929. De altfel, această recunoaștere este primul pas pentru ca respectivul cult să poată lua loc la masa tratativelor cu statul și să poată, eventual, să încheie un acord cu acesta, pentru a se plasa într-o categorie superioară. Cât privește celelalte grupări religioase, care nu au obținut recunoașterea în condițiile legii amintite, ele se organizează potrivit dreptului comun în materie asociativă. Ca și în Portugalia, și în Italia singura Biserică, în sensul juridic deplin, este cea romano-catolică, ea fiind menționată explicit în articolul 7 al Constituției din decembrie 1947, acolo unde se precizează și faptul că raporturile Bisericii cu statul se derulează potrivit prevederilor Pactului de la Lateran. Statul italian nu are încheiate, însă, alte pacte, tratate sau convenții cu confesiuni religioase, astfel încât Biserica Romano-Catolică se bucură de un regim privilegiat, în comparație cu cel al celorlalte culte religioase. Profesorii de religie și omonierii din armată și instituții publice sunt finanțați numai în măsura în care aparțin Bisericii Romano-Catolice. De asemenea, efectele juridice ale căsătoriilor religioase sunt recunoscute numai pentru actele celebrate în cadrul cultelor religioase care au încheiat concordate cu statul sau sunt recunoscute potrivit legii din 1929. Așadar, în lipsa unui concordat – iar unicul a fost încheiat, firește, cu Biserica Romano-Catolică – nicio altă confesiune nu beneficiază de recunoașterea efectelor civile ale căsătoriei religioase.

Constituția statului belgian stipulează că libertatea cultelor și exercitarea lor publică este garantată (articolul 14). Tot în legea fundamentală se precizează și faptul că statul nu se poate amesteca în alegerea, numirea și consacrarea slujitorilor cultelor, interdicție prin care se afirmă, de fapt, principiul autonomiei cultelor religioase. Astfel, este blocată posibilitatea statului de a avea vreo formă de imixtiune în viața publică a cultelor, inclusiv prin numirea deservenților acestora (articolul 16 din Constituție).

De asemenea, autoritățile belgiene s-au obligat, prin legea fundamentală, să organizeze un sistem de învățământ care să păstreze neutralitatea față de concepțiile filosofice, ideologice sau religioase ale elevilor și ale părinților acestora. Desigur, această neutralitate presupune și respectul față de concepțiile menționate. Interesant este că legislația belgiană pune mare preț pe educația morală a elevilor, motiv pentru care, până la sfârșitul ciclului de învățământ obligatoriu, aceștia beneficiază de o educație morală obligatorie, având doar posibilitatea de a alege între morala religioasă și cea convențională, în funcție de hotărârea pe care o iau părinții, în acest sens (articol 17 din Constituție).

Așadar, deși statul belgian își menține, în principiu, neutralitatea față de orice religie, el încurajează spiritualitatea și lasă libertatea părinților să aleagă tipul de educație pe care îl consideră potrivit pentru copiii lor, atâta vreme cât li se asigură acestora un anumit nivel de educație morală.

Și în Austria, Biserica Romano-Catolică se bucură de un regim preferențial, întrucât este singura al cărei statut este reglementat prin convenții directe, și anume prin Concordatul încheiat între statul austriac și Sfântul Scaun, în anul 1933. În acest statut intră și chestiunile care țin de relația dintre Biserică și stat, precum și cele care privesc instruirea religioasă în școlile publice. Doar Bisericile și cultele legal recunoscute sau înregistrate beneficiază de protecția și drepturile speciale acordate de legislația cultelor, fiind exceptate aplicării dreptului comun asociativ. Pentru toate celelalte grupări, societăți și mișcări cu caracter religios, care nu îndeplinesc condiția recunoașterii de către stat, prevederile dreptului comun rămân aplicabile. Conform sistemului legislativ austriac, comunitățile de protestanți, ortodocși greci, evrei și musulmani se supun unor legi speciale, în cazul lor neexistând, precum în cazul Bisericii Romano-Catolice, convenții bilaterale de drept internațional, care să oblige, în vreun fel, statul austriac.

Legea fundamentală a Republicii Federale Germane, adoptată după cel de-al doilea Război Mondial, în anul 1949, și rămasă în vigoare și după unificarea din anii '90, prevede, asemenea altor Constituții europene, inviolabilitatea libertății de credință, conștiință și aderare la o confesiune religioasă. În mod explicit, este prevăzut și faptul că nu pot exista favorizări sau discriminări bazate pe credință sau pe opinii religioase (articolele 3 și 4 din Constituție). Așadar, în dreptul german, libertatea de credință precede libertatea de conștiință și există o distincție netă între libertatea de credință, ca element interior al ființei umane, și libertatea de confesiune, ca element social, ce presupune apartenența la o anumită comunitate religioasă. Religia este, în Germania, obiect de studiu în învățământul public, dar niciun elev nu poate fi obligat să participe la orele de educație religioasă, împotriva voinței sale. Învățământul religios din școlile publice este astfel organizat încât să corespundă principiilor confesiunilor religioase, menținându-se, în același timp, un drept de control al statului în ceea ce privește derularea procesului educațional. Acest control permite autorităților să solicite cultelor religioase recunoscute, care doresc să desfășoare ore de educație religioasă în școlile publice, să facă dovadă existenței unui anumit număr de elevi care solicită aceste ore. Această formă de control a modului în care este predată religia în școli constituie un aspect al mentalității generale a statelor europene de a acorda o mai mare atenție cultelor tradiționale, care au mai mulți adepți, în detrimentul celor mai puțin numeroase și care nu au o tradiție semnificativă în respectivul spațiu cultural. Pe de altă parte, însă, prin cerința ca grupele cărora li se predă religia în școli să fie suficient de numeroase se urmărește și evitarea situației în care diverse grupuri de persoane să abuzeze de sistemul de învățământ public, ascunzându-se sub umbrela unor organizații religioase cu puțini adepți.

Și în Germania, ca și multe alte țări ale Europei Centrale și de Vest, Biserica Romano-Catolică se bucură de un regim privilegiat, cel puțin din punctul de vedere al izvorului de drept pe care este întemeiat. Astfel, relațiile dintre stat și Biserica Romano-Catolică sunt guvernate de prevederile Concordatului dintre Germania și Sfântul Scaun. În ceea ce privește statutul tuturor celorlalte culte, el este reglementat exclusiv prin sistemul de drept public intern. În general, însă, cultele, indiferent de natura actului normativ care le reglementează, se pot organiza în mod liber, fără constrângerile prevăzute de dreptul asociativ, și pot beneficia de exonerări și facilități fiscale.

Venind în spațiul ortodox al Uniunii Europene, găsim exemplul Greciei, în care, conform Constituției adoptate în anul 1975, Biserica Ortodoxă este Biserica de stat. De fapt, textul constituțional vorbește, în articolul 3, despre faptul că religia predominantă în Grecia este Biserica creștină Răsăriteană Ortodoxă. În același timp, însă, se face și precizarea că toți deservenții religiilor cunoscute au aceleași obligații față de stat precum clericii religiei predominante, fiind, supuși, totodată, aceluiași regim de supraveghere din partea autorităților. Relația multiseculară dintre stat și Biserica Ortodoxă în spațiul elen este cea care a condus la actualele realități din Grecia, întrucât religia ortodoxă și puterea civilă par a alcătui, încă, un tot aproape indisociabil. Deși ortodoxia este religia dominantă, statul elen garantează libertatea religioasă și tuturor celorlalte culte, chiar dacă, în practică, acest lucru se traduce numai printr-o libertate de conștiință, iar nu și printr-o libertate efectivă de exercitare a practicilor de cult. Acest lucru este foarte vizibil atunci când un cult religios dorește să își ridice un lăcaș de cult. În acest caz, ministrul cultelor trebuie să-și dea avizul, însă el face aceasta numai după ce, în prealabil, se consultă cu mitropolitul locului. Acesta din urmă, de altfel, are dreptul de a supune unei anumite analize activitatea cultelor ne-ortodoxe, pentru a se asigura că practicile și credințele acestora nu contravin concepțiilor dominante din societatea greacă.
Oricât de grave pentru libertatea de credință ni s-ar părea aceste prevederi ale sistemului cultelor religioase din Grecia, ele se regăsesc, sub diverse forme, și în statele Europei occidentale, acolo unde religia dominantă, catolicismul ori protestantismul, este considerată, în unele țări, drept religie de stat. De pildă, constituirea diasporei ortodoxe a fost și este încă supusă controlului unora dintre Bisericile catolice și protestante din Europa de Vest. Fără acordul conducerilor centrale ale acestor culte, diaspora ortodoxă construită pe baze etnice nu poate dobândi recunoaștere. De asemenea, multe dintre statele occidentale, în care mentalitatea catolică ori protestantă este adânc înrădăcinată, iar aceste religii sunt considerate unicele culte tradiționale, celelalte religii sunt supuse unor discriminări din pricina contradicției în care intră cu religiile tradiționale dominante. Chiar și regimul cultelor nerecunoscute din Grecia este același precum cel pe care aceste grupări îl au în țările occidentale, în ambele cazuri comunităților religioase ce nu se încadrează în cerințele legale pentru a intra sub incidența legislației speciale pentru culte aplicându-se dreptul comun în materie asociativă.
Fiind stat membru al Uniunii Europene, și Grecia s-a angajat să aplice în mod direct dreptul comunitar, astfel încât statul elen trebuie să acorde un plus de drepturi și libertăți în materie religioasă, inclusiv în ceea ce privește libertatea exercitării cultului de către celelalte religii în afara celei ortodoxe. Conform Constituției din anul 1975, toate reglementările de drept internațional care se bucură de acceptare generală, precum și cele cuprinse în tratatele, convențiile și alte documente internaționale semnate de Grecia sunt parte integrantă a legislației interne (articolul 28). Ca și în cazul României, și Republica Elenă acordă prioritate reglementărilor dreptului internațional, față de prevederile legislației interne, acolo unde cele două conțin dispoziții contrare. În consecință, în ciuda tratamentului discriminatoriu prevăzut de legea fundamentală și de sistemul de drept elen, în ansamblul său, grație reglementărilor externe, toate cultele recunoscute din Grecia beneficiază de drepturile consacrate de dreptul internațional.

În urma efectuării unei analize asupra statutului și regimului cultelor religioase din unele state membre ale Uniunii Europene, în particular cel prevăzut în constituțiile acestor țări, Prof. Nicolae V. Dură ajunge la o serie de concluzii, cum ar fi:
„a) în Statele (republici sau monarhii) din U.E., libertatea religioasă este prevăzută de Constituția fiecăruia. Această libertate este însă percepută, evaluată și exprimată diferit de tradițiile constituționale, religioase și culturale ale fiecărui popor, de unde și diversitatea politicii Statelor Uniunii Europene în materie de religie;
b) o evaluare atentă și pertinentă atât a textului constituțional, cât și a realităților socio-politice și bisericești, din Statele respective, au evidențiat faptul că relațiile dintre Stat și Cultele religioase sunt diferite de la o țară la alta;
c) în principiu, dreptul la libertatea religioasă și protecția sa juridică sunt înscrise la loc de frunte în textele tuturor legilor fundamentale ale Statelor membre ale Uniunii Europene.

Diferă însă modul în care Statele respective își concretizează <<politica>> lor <<religioasă>>;
d) în politica religioasă a unor State din U.E., întâlnim și forme de <<favorizare>> sau <<discriminare>>, care fac ca libertatea religioasă să nu fie afirmată în totalitatea manifestărilor conținutului ei, așa după cum prevede atât dreptul natural și dreptul sacru, cât și cel al Uniunii Europene, de unde, deci, și obligativitatea legiuitorului fiecărei țări de-a garanta dreptul la libertatea religioasă fără nici-o formă de <<favorizare>> sau <<discriminare>>, atât pentru cultele religioase recunoscute de lege, cât și pentru fiecare om sau cetățean european;
e) doar prin aplicarea principiilor dreptului comunitar se poate ajunge la o politică, unitară, în privința regimului juridic al cultelor religioase, și, ipso facto, la eliminarea oricăror forme discriminatorii sau privilegiate față de unele Biserici, culte și denominațiuni religioase, din spațiul geografic al Statelor Uniunii Europene”.

VI

ÎNCĂLCAREA LIBERTĂȚII RELIGIOASE,

CONSECINȚĂ A ABUZULUI ÎN LIBERTATEA DE EXPRESIE

Plecând de la premiza că într-o societate democratică nimeni nu este împiedicat să își exprime opiniile personale, majoritare sau minoritare, se pun anumite întrebări: Libertatea de exprimare ar trebui să fie utilizată ca un drept de a jigni sentimentele religioase ale altora? Este posibil ca în temeiul art.10 din Convenția Europeană să se poată aduce ofensă la adresa religiei indiferent că vorbim de religia creștină, musulmană sau de orice altă religie în general? Ce se înțelege prin ofensă adusă la adresa religiei și care este viziunea Curții Europene cu privire la acest aspect? Capitolul de față își propune să răspundă la această problematică prin prezentarea câtorva cazuri de încălcare a libertății religioase, din jurisprudența Curții Europene și nu numai, precum și prin dezbaterea pe marginea acestora.

Vorbind despre libertatea de exprimare, istoricul britanic Timothy Garton Ash a arătat că aceasta nu permite oricui să spună orice, oriunde și oricând. Așadar nici în ceea ce privește religia nu se poate permite oricui să adopte o astfel de atitudine. Rămâne de văzut în cele ce urmează dacă și Curtea Europeană prin cazurile cu care s-a confruntat în această materie și prin hotărârile pe care le-a dat este în concordanță cu această opinie.

Cu privire la jurisprudența Curții privitoare la protecția libertății religioase, aceasta a fost inaugurată prin hotărârea dată în cauza Otto-Preminger-Institut versus Austria. Cauza se referea la Institutul Otto-Preminger, o asociație particulară cu scopul general de a promova creativitatea, comunicarea și divertismentul prin mijloace audiovizuale. Asociația a anunțat o serie de șase spectacole accesibile publicului general, cu filmul ,,Das Liebiskonzil” care înseamnă ,,Consiliu în rai” de Werner Schroeter. Primul dintre aceste spectacole era programat pentru 13 mai 1985. Toate spectacolele urmau să aibă loc la ora 22:00 cu excepția unui spectacol-matineu la data de 19 mai, programat la ora 16:00. Anunțul a apărut într-un buletin informativ distribuit de OPI celor 2700 de membri ai săi și în diverse puncte de reclamă din Innsbruck, acesta precizând că în conformitate cu legea tiroleză a cinematografelor, filmul era interzis persoanelor sub 17 ani. Anunțul era formulat astfel: ,,Tragedia satirică a lui Oskar Panizza a cărei acțiune se petrece în rai, a fost filmată de Schroeter după un spectacol al teatrului Belli din Roma și a fost pusă în contextul reconstituirii procesului și a condamnării scriitorului în 1895 pentru blasfemie. Panizza pleacă de la presupunerea că sifilisul este pedeapsa lui Dumnezeu pentru destrăbălarea și păcatele oamenilor în timpul Renașterii, în special la Curtea Papei Borgia Alexandru al IV-lea. În filmul lui Schroeter reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ, purtând însemnele puterii pământești, se aseamănă foarte bine protagoniștilor din rai.”

Piesa din care se inspiră filmul a fost scrisă de Oskar Panizza și publicată în 1894. În 1895 Panizza a fost găsit vinovat de Curtea Assise din Munchen de ,,crime împotriva religiei” și a fost condamnat la închisoare. Piesa a fost interzisă în Germania deși a continuat să fie publicată în alte țări. Aceasta îl descrie pe Dumnezeu-Tatăl ca fiind batrân, infirm și lipsit de putere, pe Iisus Hristos ca pe ,,băiatul mamei” cu o inteligență scăzută iar pe Fecioara Maria, care în mod evident este persoana care conduce totul, ca pe o destrăbălată fără principii. Ei decid împreună că omenirea trebuie pedepsită pentru imoralitate. Resping posibilitatea unei distrugeri directe în favoarea unei forme de pedepsire care o va face deopotrivă ,,să aibă nevoie de salvare” și ,,să fie capabilă de reabilitare”. Nefiind în stare să conceapă singuri o astfel de pedeapsă, ei hotărăsc să apeleze la diavol pentru ajutor acesta sugerându-le ideea unei boli transmise pe cale sexuală prin care bărbații și femeile să se infecteze reciproc fără să-și dea seama. El procrează împreună cu Salomeea pentru a da naștere unei fiice care va răspândi boala în rândurile omenirii. Simptomele descrise de diavol sunt cele ale sifilisului. Ca răsplată, diavolul cere libertatea gândirii iar Fecioara Maria îi spune acestuia că ,,o să se mai gândească”. Diavolul își trimite apoi fiica să-și îndeplinească misiunea, mai întâi printre cei care reprezintă puterea pământească, apoi la Curtea Papei printre episcopi, la mănăstiri și în fine printre oamenii de rând.

Filmul regizat de Werner Schroeter a fost lansat în 1981. Începe și se termină cu scene sugerând a fi luate din procesul lui Panizza din 1895. Între scene se prezintă un spectacol al piesei pus în scenă de teatrul Belli din Roma. Filmul îl portretizează pe Dumnezeu-Tatăl ca un idiot senil și impotent care se prosternează în fața diavolului cu care se sărută și pe care îl numește prietenul său. Iisus Hristos este prezentat ca un cretin iar Fecioara Maria o destrăbălată cu o manieră de exprimare pe măsură, ridiculizându-se deasemenea și Euharistia. Apar scene în care Fecioara Maria permite să i se citească o povestire obscenă, prezentând în același timp manifestarea unui anumit grad de tensiune erotică între Fecioara Maria și diavol. Într-o altă scenă Iisus Hristos este arătat cum încearcă să sărute sânii mamei sale, aceasta permițându-i așa ceva. Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos și Fecioara Maria sunt prezentați în film ca aplaudându-l pe diavol.

Filmul a fost interzis la cererea diocezei Bisericii Romano-Catolice din Innsbruck datorită săvârșirii infracțiunii de defăimare a doctrinelor religioase prevăzută în articolul 118 din Codul penal austriac iar copia a fost pusă sub sechestru. După ce a epuizat căile de atac interne, Institutul a apelat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susținând că prin sechestrarea și confiscarea filmului a fost încălcat dreptul său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenție.

Curtea a statuat că legislația austriacă a fost corect aplicată, condiția legalității fiind îndeplinită, precum și faptul că măsurile contestate au urmărit un scop legitim în conformitate cu art. 10 parag. 2, și anume ,,protecția drepturilor altora”. Din punct de vedere al necesității măsurilor într-o societate democratică, Curtea a arătat că problema constă în cântărirea intereselor conflictuale privind exercitarea a două libertăți fundamentale garantate de Convenție, și anume dreptul reclamantului de a face cunoscute publicului opiniile controversate și, implicit, dreptul celor interesați de a le cunoaște, pe de o parte, și dreptul altor persoane la respectarea adecvată a propriei libertăți de gândire, conștiință și religie, pe de altă parte. În balansarea celor două libertăți, trebuie avută în vedere marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale, a căror obligație constă în faptul de a lua în considerare, în limitele jurisdicției lor, interesele societății în ansamblu. Curtea a subliniat ca religia romano-catolică reprezintă religia majorității covârșitoare a tirolezilor. Prin punerea sub sechestru a filmului, autoritățile austriece au avut în vedere asigurarea unui cadru pacifist în regiunea cu pricina precum și prevenirea cazurilor în care anumiți oameni s-ar putea considera drept ținta unui atac într-o formă nejustificată și ofensatoare la adresa credințelor lor religioase. Datoria de a aprecia necesitatea unei astfel de acțiuni în contextul situației din zona respectivă revine în primul rând autorităților care sunt mai în măsură să aprecieze o asemenea necesitate astfel că din punctul de vedere al Curții autoritățile austriece nu și-au depășit marja de apreciere de care dispun.

Acest film este într-adevăr pentru orice creștin o blasfemie, o ,,operă” satanică condamnabilă din toate perspectivele. Biserica nu poate să stea indiferentă în fața acestor atacuri jignitoare venite din partea unor oameni fără pic de conștiință și respect pentru sentimentele religioase ale celorlalți, ca să nu mai vorbim de lipsa de credință care este cât se poate de evidentă. Problema însă, nu constă în necredința acestor oameni întrucât nimeni nu este obligat să creadă sau nu într-o anumită doctrină religioasă ci problema se răsfrânge asupra moralității de care aceștia nu dau dovadă precum și de greșita înțelegere a anumitor drepturi de care dispun. Convenția Europeană trebuie înțeleasă în ansamblul ei astfel că prin exercitarea abuzivă a unui drept garantat de aceasta se poate intra foarte ușor în sfera încălcării altor drepturi garantate în aceeași masură de Convenție. Nu poți să încalci cu vehemență dreptul la libertatea de gândire de conștiință și de religie a unor persoane, în cazul prezentat a majorității, și să susții că ești îndreptățit să faci asta în temeiul dreptului tău la libera exprimare. Nu astfel trebuie înțelese drepturile de care dispune omul, căci în acest mod ele nu se prezintă decât sub forma unor abuzuri care în loc să ofere anumite privilegii dimpotrivă atrag sancționarea celui ce le săvârșește. Acest lucru îl putem observa și în hotărârea Curții dată în această speță care evidențiază faptul că libertățile garantate de Convenție nu sunt absolute ci au anumite limite de care trebuie să se țină seama.

Cu privire la aspectele enunțate mai sus hotărârea  Wingrove versus Marea Britanie oferă un alt exemplu. În această speță reclamantul, Nigel Wingrove a scris scenariul și a realizat un film de 18 minute intitulat ,,Visions of Ecstasy” adică ,,Viziuni ale extazului”, care privește viața și scrierile sfintei Theresa d'Avila, călugăriță carmelită care a trăit în secolul XVI și care a avut puternice viziuni extatice ale lui Iisus Hristos.

Reclamantul a prezentat filmul la Oficiul britanic pentru vize cinematografice în vederea obținerii vizei pe baza căreia acesta să aibă posibilitatea să vândă, să închirieze sau să difuzeze public lucrarea, în alt mod. În data de 18 septembrie, Oficiul a respins cererea, motivând că prezentarea sa ar risca să-i ofenseze pe ceilalți prin maniera inacceptabilă de tratare a unui subiect sacru și că, în consecință, un juriu rezonabil și cu experitză în drept ar conchide, că această operă încalcă reglementările dreptului penal cu privire la blasfemie. Wingrove a atacat decizia în fața comisiei de recurs în materie de video. În concluziile sale scrise, Oficiul a afirmat că filmul descrie fantasmele erotice ale unui personaj prezentat ca fiind Sfânta Theresa și punând în scenă, în același timp, pe Hristos crucificat și un personaj feminin descris ca ,,oglinda sfintei Theresa”. Petiționarul a contestat afirmația Oficiului conform căreia filmul său ar avea un conținut pur erotic iar recursul a fost examinat pe 6 și 7 decembrie 1989 de către un colegiu al comisiei de recurs care, cu trei voturi pentru și două împotrivă, a confirmat decizia Oficiului. Majoritatea a decis că tonul și spiritul filmului sunt în totalitate indecente și prezentarea sa este de natură să lovească sentimentele creștinilor, care în mod legitim, ar putea gândi că el disprețuiește divinitatea lui Hristos. Minoritatea, admițând totuși că multe persoane ar găsi filmul video de un gust extrem de îndoielnic, a apreciat ca fiind puțin probabil ca un juriu rezonabil și cu experitză în drept să-l condamne pe autorul filmului. Reclamantul s-a adresat fostei Comisii Europene susținând că i-a fost încălcat dreptul la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenție.

În hotărârea Curții este reluat raționamentul acesteia privitor la legalitatea, legitimitatea și necesitatea ingerinței în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare. Sub aspectul necesității ingerinței într-o societate democratică, se diferențiază discursul politic și problemele de interes general de chestiunile susceptibile să ofenseze convingerile intime, în domeniul moralei și al religiei. Instanța de la Strasbourg a declarat în sensul că o marjă mai largă de apreciere este lăsată la dispoziția statelor membre atunci când ele reglementează  probleme de natură să ofenseze convingeri intime din sfera moralei și, mai ales, a religiei. În plus, ceea ce ofensează grav persoanele de altă credință religioasă variază semnificativ în timp și spațiu, în special în epoca noastră, caracterizată printr-o gamă tot mai mare de religii și confesiuni. Aceasta nu exclude un control european, cu atât mai necesar cu cât noțiunea de blasfemie este largă, evolutivă și comportă riscurile unor atingeri arbitrare sau excesive.

Libertatea religioasă nu a fost încalcată de-a lungul vremii numai în lumea creștină ci și în lumea musulmană. Reprezentativ în acest sens este cazul Caricaturile profetului Mahomed care a zdruncinat lumea musulmană stârnind o serie de reacții defensive.

Caricaturile care-l reprezentau pe Mahomed au apărut în contextul unei dezbateri asupra libertății de exprimare în Danemarca, dezbatere inițiată în data de 17 septembrie 2005 de ziarul danez ,,Politiken” care a publicat un articol ce viza problemele scriitorului Kare Bluitingen privitor la faptul că nu îndrăznea nimeni să-i ilustreze cartea sa despre Mahomed intitulată ,,Coranul și viața lui Mahomed”. Cotidianul danez Jyllands-Posten, vrând să vadă până la ce limite va merge autocenzura pe această temă a invitat 40 de artiști care să redea viziunea despre Mahomed dintre care doar 12 au răspuns sub forma unor caricaturi în care Profetul era ridiculizat precum și simbolurile islamice, steaua și luna. Aceste caricaturi au fost publicate de cotidianul Jyllands-Posten în data de 30 septembrie 2005 după care mai multe ziare din lume au început să publice la rândul lor, uneori toate caricaturile alteori numai câteva dintre ele.

Pentru a înțelege mai bine motivul pentru care aceste caricaturi au constituit o ofensă adusă religiei musulmane, ca să nu mai vorbim de faptul că unele dintre ele erau chiar cu tentă obscenă (de exemplu într-una dintre caricaturi este reprezentat un musulman care stă în poziția de rugăciune iar un câine se urcă pe el cu intenția de copulație), trebuie precizate câteva aspecte.

În primul rând în religia musulmană, reprezentarea figurii lui Mahomed, a persoanelor și a lucrurilor sfinte este interzisă întrucât ei consideră că divinul nu poate fi exprimat sau reprezentat în vreun fel. Totuși această tradiție nu este împărtășită de toți musulmanii întrucât există încă din arta islamică veche unele reprezentări ale Profetului Mohamed. Putem aminti în acest sens picturile arabe medievale, unele miniaturi religioase otomane din secolul XVI sau chiar unele adaptări moderne ale Coranului, care cuprind chipul lui Mahomed, cum ar fi de pildă benzile desenate a căror publicare nu a produs proteste deosebite dar ce-i drept nici nu au fost difuzate în unele țări din peninsula arabică. Profesorul Abdelwahab Meddeb afirma cu privre la acest aspect faptul că ,,viața profetului este în întregime ilustrată într-un manuscris al lui Herât din secolul XIV, reprezentarea Profetului devenind tabu numai prin forța cutumei. Această situație s-a manifestat mai ales în lumea arabă și niciodată în spațiul turc sau în Asia Centrală”.

În al doilea rând, nemulțumirea musulmanilor a fost provocată de faptul că aceste caricaturi asociau imaginea lui Mahomed și a simbolurilor islamice cu terorismul și extremismul. De pildă într-una dintre caricaturi, Profetul Mahomed este reprezentat purtând un turban în mijlocul căruia se află un fitil al unei bombe gata să explodeze.

Cu privire la acest caz s-au exprimat și oameni importanți ai lumii occidentale printre care președintele Franței din acea vreme care a reamintit cetățenilor francezi ca în libertatea de expresie nu trebuie să se abuzeze sau ministrul de externe al Marii Britanii, Jack Straw care a susținut ca publicarea acestor caricaturi este o lipsă de respect. Și Vaticanul s-a exprimat în sensul că ,,dreptul și libertatea de gândire și exprimare nu pot să antreneze dreptul de a ofensa sentimentul religios al credincioșilor. În afară de aceasta, anumite forme de critică extremă sau deriziune față de alții dovedesc lipsă de sensibilitate umană și pot în anumite cazuri să constituie o provocare inacceptabilă”.

Reacții de acest gen a provocat și piesa Evangheliștii a Alinei Mungiu-Pippidi. De altfel, o asociere cu caricaturile lui Mahomed a fost invocată chiar de către autoare, al cărei articol intitulat ,,Războaiele nesfinte – Mahomed și Evangheliștii” propune o analiză a luărilor de poziții față de piesă în termenii distincției libertate de gândire – libertate de exprimare. Alina Mungiu-Pippidi susținea, elaborând pe baza binomului amintit, legitimitatea scrierii și publicării piesei Evangheliștii și respectiv, ilegitimitatea respingerii ei pe argumente ideologice. În decembrie 2005 la Iași a fost pusă în scenă piesa Evangheliștii. Aceasta a dat naștere la proteste ale creștinilor români începând cu Preafericirea Sa Părintele Teoctist Patriarhul României din acea vreme și Monseniorul Robu care au acuzat-o de blasfemie. Se pare ca mulți actori au refuzat să joace în această piesă scrisa în 1992, oripilați de amploarea blasfemiei. Pentru Mungiu, Evangheliile sunt un „instrument de cucerire” (scena IV, p. 69), Apostolul Pavel e ,,un fanatic care căuta să ademenească oamenii în sânul unei noi secte” (scena III, p. 65), iar istoria Bisericii e o lungă suferință impusă umanității pentru o ,,parabolă proastă”. Intriga acesteia este următoarea: ,,Pavel, un sectant evreu, îi comandă sofistului Cherintos din Antiohia, undeva în deceniul șapte al erei creștine, o lucrare despre viața unui prooroc evreu. Cherintos le cere discipolilor săi, Ioan, Luca, Marcu și Matei să redacteze fiecare această istorie după relatările Povestitorului care-l însoțește pe Pavel, și care se va dovedi a fi Iisus. În timpul redactării, Iisus profită de sejurul său în Antiohia spre a se îndrăgosti de ibovnica lui Cherintos, Elena, un fel de vestala-curtezană. În Antiohia apare episodic și Petru, care-l acuză pe Pavel că l-a confiscat pe Învățătorul lor. În fine, când cele patru texte sunt terminate, Pavel organizează o ultimă cină, în care îi otrăvește pe toți cei de față, cu excepția lui Iisus. Iisus suferă mai ales de pierderea amantei Elena, dar, după un schimb de replici, Pavel îi scurtează suferința înfigându-i pumnalul în spate. Pavel pleacă cu evangheliile pline de minciuni; cum toți sunt morți, nimeni nu-l va putea da în vileag și-și va putea pune în aplicare visul de mărire. Iisus învie și o ia în brațe pe amanta sa moartă, parafrazând cuvintele de pe cruce: <<Asta seară vei fi cu mine în Rai>>.” Iată ce spune Adrian Papaghi cu privire la această piesă diavolească: ,,Vedem așadar că Alina Mungiu se ia la trânta cu Biserica și cu tradiția evanghelică și apostolică, nu cu blândul Iisus! Umanizat până la dezdumnezeire, Hristos este un omuleț laș, care a fugit de răstignire (în locul lui a fost răstignit Barabas), primind și punga cu arginți oferită de Iuda. El nu face minuni, iar când vrea să-l recâștige pe Petru se folosește de un tertip pentru a merge pe apă. Principala calitate a acestui profet <<puțin rătăcit>> (scena II, p. 63) este dragostea, cuvânt interpretat după puterile autoarei. Citit în cheie sexuală, Fiul Omului e pe placul lui Mungiu: El se îndrăgostește de Elena, așa cum fusese amantul Mariei Magdalena (aici Mungiu îl devansează pe Dan Brown). Într-adevăr, una din obsesiile autoarei, exprimată într-un limbaj elevat, este dacă personajul masculin <<a avut-o>> pe cutare femeie (scena I, p. 57; scena II, p. 60, etc.). Ei bine, Iisus <<le-a avut>> pe amândouă! În piesa infamantă a Alinei Mungiu, totul se transformă în ceea ce preocupă cel mai mult lumea noastră deicidă: sexul și puterea. Evangheliile sunt scrise de cei patru discipoli pentru a-i permite lui Pavel să-și creeze o organizație puternică și hegemonica. După cum realizează iubăreața Elena, <<pentru fiecare cuvânt pe care Ioan îl mâzgălește acolo după chef, fanaticii vor tăia capete și vor răstigni oameni>> (sc. III, p. 65). Cum nimic din ce scrie în Evanghelii nu e adevarat, ci totul e o născocire propagandistică, tainele sunt bălăcărite de Mungiu într-un mod abject. De pildă, Ioan ne spune, în scena II, că <<tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioară măritată>>; în scena VI aflăm că Fecioara Maria a fost <<o târfa>>.”

Fără îndoială că o astfel de piesă reprezintă o blasfemie din perspectivă religioasă și un abuz în libertatea de expresie din punct de vedere juridic. Totuși au existat și opinii favorabile în legătură cu această piesă, evidențiindu-se faptul că există libertatea de opțiune în temeiul căreia nimeni nu poate fi constrâns să citească o carte sau alta sau să vadă o piesă de teatru sau alta iar cel ce citește o asemenea carte sau vede o astfel de piesă nu își va schimba credința. Un credincios nu își va pierde credința odată cu piesa ,,Evangheliștii” astfel că o piesă ca aceasta nu poate duce la dărâmarea Bisericii.

Bineînțeles că Biserica lui Hristos nu va putea fi dărâmată prin astfel de atacuri josnice aduse împotriva ei dar asta nu înseamnă că trebuie să rămână impasibilă așa cum și-ar fi dorit anumite persoane din vremea aceea. România este un stat majoritar ortodox or, o astfel de jignire adusă religiei majoritare a unui stat constituie o încălcare vehementă a libertății religioase pe care atât Constituția cât și Convenția Europeană o garantează în prevederile sale. Dar libertatea religioasă nu este garantată numai majorității ci și minorității astfel că orice atingere a acestui drept trebuie evitată. Aceste persoane care își motivează atitudinea invocând faptul că au dreptul la libera exprimare, trebuie să realizeze că nu sunt singurele beneficiare de drepturi, credincioșii la rândul lor se bucură de anumite drepturi printre care și dreptul la libertatea religioasă așa că încălcarea acestuia mai cu seamă într-o manieră atât de josnică se cere a fi sancționată conform legii. Cu privire la acest aspect semnificative sunt cuvintele lui Dan Ciachir: ,,Dacă oamenii nu-L mai respectă pe Dumnezeu, cum să-și mai respecte propriile lor legi și reguli?”

O altă operă controversată este Versetele satanice a lui Salman Rushdie, un celebru autor britanic de origine indiană. Această carte a provocat nemulțumire în rândul musulmanilor aceștia simțindu-se profund ofensați și considerând-o o blasfemie adusă la adresa profetului Mahomed.

În anul 2007 acest roman a fost tradus și în limba română astfel că Murat Yusuf, șeful cultului musulman din România a cerut sprijinul celorlalte culte și religii considerând această publicație un atac la adresa islamului. Preafericirea Sa Părintele nostru Patriarh Daniel a dat curs acestei solicitări și a condamnat public editarea acestei cărți în limba română susținând că lezează valorile spirituale și simbolurile religioase. Deși acest sprijin pe care Biserica Ortodoxă Română l-a acordat cultului musulman din România a fost criticat de foarte multe persoane, atât reprezentanții Bisericii cât și cei ai cultului musulman au demonstrat faptul că există o relație strânsă între aceste două culte în România fapt pentru care acordarea sprijinului reciproc reprezintă o atitudine cât se poate de normală și că în momente de cumpănă ale Bisericii Ortodoxe Române, de pildă când s-a pus în discuție scoaterea icoanelor din școli, cultul musulman a acordat și el la rândul său sprijinul necesar Bisericii pentru a trece cu bine peste aceasta. Pe lângă aceste argumente trebuie să se țină seama în primul rând de faptul că indiferent că se încalcă libertatea religioasă a creștinilor, a musulmanilor sau a oricărei alte religii, această faptă rămâne o încălcare a unui drept fundamental care într-un stat democratic nu este permisă. În acest context, a susține faptul că Biserica Ortodoxă Română nu ar fi trebuit să se implice este pe bună dreptate o aberație. Religia trebuie respectată indiferent că este vorba de Creștinism, Islam sau orice altă religie și dacă uneori statul uită că are obligația pozitivă de a proteja libertatea religioasă a cetățenilor atunci Biserica este datoare să-i amintească acest lucru mai cu seamă atunci când este vorba de un stat membru al Uniunii Europene, un stat care s-a angajat să respecte Convenția Europeană în care dreptul la libertate religioasă este reglmentat în mod expres și este garantat tuturor oamenilor, creștini, musulmani sau de altă religie.

CONCLUZII

Libertatea este un dar pe care Dumnezeu i l-a dăruit omului atunci când l-a creat. Această libertate include deopotrivă și libertatea de expresie și libertatea religioasă, cele două libertăți fundamentale care au fost tratate în această lucrare.

Libertatea de expresie ,,arată orizontul persoanei iar libertatea religioasă este în același timp un reper al persoanei umane întrucât aceasta din urmă este făcută să fie în dialog cu celelalte persoane”.

Omul, cunună a creației, se bucură de acest dar divin însă, de multe ori acest lucru îi afectează pe semenii săi întrucât libertatea manifestată excesiv își pierde esența sa și nu mai poate fi numită libertate cu adevărat ci capătă forma unui abuz. Libertatea trebuie concepută de fiecare om ca fiind temeiul în virtutea căruia acesta poate acționa după propria voință însă în măsura în care nu îi afectează pe ceilalți. Neexistând o asemenea concepție, nu se poate vorbi despre o libertate ca dar divin oferit oamenilor, căci Dumnezeu oferă libertate fiecăruia dintre oameni și nu numai unora dintre aceștia astfel că îngrădirea libertății semenilor noștri este fără îndoială o faptă condamnabilă. Nu de puține ori însă, cauza acestei fapte este necunoașterea, mai cu seamă în ceea ce privește libertatea de expresie și libertatea religioasă unde tendința de alunecare spre abuz este foarte mare. În acest sens trebuie reamintite câteva aspecte fundamentale referitoare la aceste două libertăți.

O societate democratică nu poate exista atâta timp cât aceste două libertăți fundamentale ale omului nu sunt respectate. Libertatea de expresie reprezintă o condiție necesară pentru dezvoltarea și activitatea fiecărui om întrucât constituie mijlocul prin care acesta poate împărtăși celorlalți gândurile și opiniile sale fiind totodată și un instrument util de asigurare a unei societăți deschise, a unei democrații reprezentative. Libertatea religioasă reprezintă libertatea de relație între om și divinitate, libertate ce aduce în discuție un act de credință personal care este rodul determinării conștiinței fiecăruia și care nu trebuie afectat în vreun fel. Amândouă aceste libertăți au un fundament biblic și o bază istorică ce evidențiază cât se poate de clar importanța lor covârșitoare pentru omenire. Însuși Mântuitorul le-a respectat oamenilor aceste două libertăți prin faptul că nu le-a impus să creadă în El și nici nu i-a împiedicat să își exprime în mod liber părerile față de El astfel că un exemplu mai bun decât cel al Mântuitorului nu putem avea în această privință.

Importanța acestor libertăți nu trebuie însă, să ducă la impresia că ele sunt absolute și că pot fi exercitate fără nici un fel de îngrădire întrucât, buna funcționare a unei societăți presupune existența unui echilibru în ceea ce privește exercitarea drepturilor și respectarea obligațiilor corelative acestor drepturi deci, respectarea limitelor impuse în această privință. În acest sens autoritățile statului pot interveni în exercitarea acestor libertăți prin intermediul unor ingerințe care trebuie să aibă o bază legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică.

Libertatea de expresie și libertatea religioasă sunt protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și de legile fundamentale ale majorității statelor membre ale Uniunii Europene. Jurisprudența Curții Europene este cât se poate de relevantă în ceea ce privește protecția oferită acestor libertăți precum și în privința modului corect de exercitare a acestora. Au existat de-a lungul vremii, atât în jurisprudența Curții Europene dar nu numai, cazuri de încălcare a libertății religioase prin chiar exercitarea abuzivă a libertății de expresie dintre care putem aminti cauza Otto Preminger Institut versus Austria, cazul Caricaturile lui Mahomed, piesa Evangheliștii și altele, asupra cărora s-au formulat opinii contradictorii. Unii au susținut că în virtutea dreptului la libera exprimare cei în cauză nu au greșit cu nimic iar alții s-au exprimat în sensul existenței unei încălcări evidente a libertății religioase în aceste cazuri. Aceste opinii diferite își au sâmburele tocmai în faptul că religiei nu i se mai acordă respectul cuvenit și ,,dacă oamenii nu-L mai respectă pe Dumnezeu atunci ce pretenții să mai avem de la aceștia să-și respecte propriile legi”, ca să nu mai vorbim de faptul că libertatea de exprimare și afirmarea drepturilor omului în general precum și identitatea europenă nu ar fi putut exista astăzi fără creștinism și religie.

Ținând cont de contribuția enormă pe care Biserica a avut-o la edificarea identității europene prin activitatea marilor teologi și Sfinți Părinți ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ioan Casian și alții, putem afirma pe bună dreptate că ,,valorile comune în virtutea cărora creștinii se identifică drept creștini reprezintă valori universale care aparțin lumii și Europei de foarte multă vreme iar lipsa de respect față de trecutul religios al comunității europene izvorâtă din încercarea de a înlătura din spațiul public discursul despre Dumnezeu și despre credința creștină” nu trebuie să fie tolerată ci Biserica trebuie să dea mărturie despre valorile care au stat la începutul existenței sale: iubirea de frați, respectarea legii, a libertății și a drepturilor omului, pacea, credința în Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 2006.

Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, promulgată de Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie, 1965.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizația Națiunilor Unite la 10 decembrie, 1948.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie, 1966.

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată în 4 noiembrie 1950, la Roma și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Rezoluția 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind etica jurnalistică.

Recomandarea Nr. R (2000)7 a Comitetului de Miniștrii către statele membre cu privire la dreptul jurnaliștilor de a nu-și dezvălui sursele de informare, adoptată de Comitetul de Miniștrii la 8 martie, 2000.

Declarația cultelor religioase pentru integrarea României în Uniunea Europeană, Sinaia, 16 mai, 2000.

CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE

ANGHEL Răzvan, ANGHEL Cristina Alina, Aspecte referitoare la libertatea credințelor religioase desprinse din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, în Analele Universității Ovidius Costanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2006.

ARISTOTEL, Politica, Ed. Iri, București, 2001.

BÎRSAN Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

CHIOVEANU Victor, Libertatea de exprimare, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

CHIRIȚĂ Radu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

COHEN-Jonathan G., La Convention européenne des droits de l'homme, Ed. Economica, Paris, 1989.

COHEN-Jonathan G., La problématique de l’adhésion des Communautés européennes à la Convention européenne des droits de l’homme, Etudes de droit des Communautés européennes. Mélanges offerts a P.H. Teitgen, Ed. Pedone, Paris, 1984.

CORNIȚESCU Emilian, Temeiul biblic al libertății religioase, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2006.

CRAIOVEAN I., Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, București, 1998.

CRIVEANU Arhim. Nifon, Cugetări și maxime, Tiparul Tipografiei Cozia, Râmnicu Vâlcea, 1931.

DANCĂ Wilhelm, Identitatea creștină și valorile Europei de astăzi, în Dialog teologic, Nr. 19/2007.

DINU Mihai Ștefan, ARSENI Andreea Georgiana, Religie și securitate în Europa extinsă, în Dionysiana, anul III (2009), Nr. 1.

DOGARU Ion, DĂNIȘOR Dan Claudiu, Drepturile omului și libertățile publice, Ed. Zamolxe, Chișinău, 1998.

D'ONTARIO Joël Benoît, La liberté religieuse, droit fondamental, în La liberté religieuse dans le monde, Ed. Universitaires, Paris, 1990.

DUCULESCU Victor, Protecția juridică a drepturilor omului, ediție nouă, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

DURĂ V. Nicolae, Bisericile creștine și aportul lor la construcția Europei, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Teologie, Nr. 1/2006.

DURĂ V. Nicolae, Bisericile Europei și „Uniunea Europeană”. Ecumenism, Reconciliere creștină și Unitate europeană, în Studii Teologice, LIII (2001), Nr. 3-4.

DURĂ V. Nicolae, Denis Exiguus (Le Petit) (465-545). Précisions et correctifs concernant sa vie et son œuvre, în Atti del Congrresso Internazionale: Incontro fra canoni d’Oriente e d’Occidente, a cura di R. Cappola, Bari, 1994.

DURĂ V. Nicolae, Despre libertatea religioasă și regimul general al cultelor religioase din România, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Teologie, Nr. 1/2009.

DURĂ V. Nicolae, Dreptul la demnitate umană (dignitas humana) și la libertate religioasă. De la ,,Jus naturale” la ,,Jus cogens” în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

DURĂ V. Nicolae, Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și protecția lor juridică. Dreptul la religie și libertatea religioasă, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2005.

DURĂ V. Nicolae, Drepturile și libertățile omului în gândirea juridică europeană. De la „Justiniani Institutiones” la „Tratatul instituind o Constituție pentru Europa”, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2006.

DURĂ V. Nicolae, Political-Juridical and Religious Status of the Romanian Countries and the Balkan People during the 14th-19th Centuries, în Revue des Etudes Sud-est Européennes, Bucarest, tom. XXVII (1989), No.1-2.

DURĂ V. Nicolae, Relațiile Stat-Culte religioase în U.E. „Privilegii” și „discriminări” în politica „religioasă” a unor State membre ale Uniunii Europene, în Analele Universității Ovidius, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2007.

DURĂ V. Nicolae, 350 de ani de la tipărirea Pravilei de la Govora. Contribuții privind identificarea izvoarelor sale, în Altarul Banatului, anul I (1990), Nr. 3-4.

FALCHI G. L., Osservazioni sul fondamento e sul contenuto del diritto di liberta religiosa nel Codice teodosiano. I diritti fondamentali della persona, în Utrumque Jus, 12, Latran, 1985.

FILIPESCU I. P., FUEREA A., Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000.

FLOCA I. N., Drept canonic ortodox, vol. I, EIBMBOR, București, 1990.

FONTA I., Libertatea religioasă în lumea contemporană, Ed. Creștină Stephanus, București, 1994.

GAUDEMET J., Église et Cité. Histoire du droit canonique, Ed. Cerf / Montchrestien, Paris, 1994.

GJIDARA Marc, Le statut des réligions dans les États socialistes d’Europe centrale de 1945 à 1989, în La liberté religieuse dans le monde, Analyse doctrinale et politique, n. 3, Belgia, 1991.

GOREANU V., Considerații asupra libertății și autonomiei bisericilor în Uniunea Europeană, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2007.

HANGA Vladimir, Justiniani Institutiones (Instituțiile lui Justinian), Ed. Lumina Lex, București, 2002.

HARRIS, O'BOYLE & WARBRICK, Law of the European Convention on Human Rights, second edition, Oxford University Press, New York, 2009.

JOLY R., Catholicisme et droits de l’homme, în Laicité et droits de l’homme. Deux siècles de conquetes, Ed. de l’Université de Bruxelles, 1989.

KRUKOWSKI J., La liberta e l’autorita nella Chiesa, în Les droits fondamentaux du chrétien dans l’église et dans la société, Ed. Universitaires, Fribourg, 1981.

LENDERS M., La Commission œcuménique européenne, în G. VINCENT et J. P. WILLAIME, Religions et transformations de l’Europe, Presses Universitaires de Strasbourg, 1993.

LINDER A., The Jews in Roman Imperial Legislation, Detroit, 1987.

LOCHAK D., Les droits de l'homme, Editions La Decouverte, Paris, 2002.

MACOVEI Monica, Freedom of expression. A guide to the implementation of article 10 of the European Convention on Human Rights, Human Rights Handbooks, no. 2, Ed. Council of Europe, 2004.

MARTIN David, A General Theory of Secularisation, Oxford, 1978.

MASSIGNON B., Les relations des organismes européennes religieux et humanistes avec les institutions de l’Union européenne: logistiques nationaux et confessionnelles et dynamiques d’européanisation, în Croyances religieuses, morales et éthiques dans le processus de construction européenne, Ed. Institut Universitaire de Florence, Paris, 2002.

MEDDEB Abdel, La representation du prophet est devenue tabue, în ziarul francez ,,Liberation”, 03.02.2006.

MESSNER Fr., Les Rélations État-Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, Presses Universitaires, D’Aix-Marseille, 2000.

MITITELU Cătălina, Norme și reglementări europene privind libertatea presei, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, vol. I., Ed. Științifică, București, 1964.

MUNGIU-PIPPIDI Alina, Războaiele nesfinte, Mahomed și evangheliștii în Revista 22, Nr. 832, 2006.

NĂSTASE GEORGESCU Maria, Libertatea de exprimare și limitele ei juridice, în contextul publicării caricaturilor lui Mahomed în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2006.

PAL Maximilian, Libertatea religioasă în viața și în ordinamentul juridic al Bisericii catolice, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Teologie, Nr. 3/2006.

PAPAHAGI Adrian, Despre Evangheliștii Alinei Mungiu-Pippidi, în Adevărul literar și artistic, Nr. 798, 2005.

PAVAN P., Liberta Religiosa e Poteri Publici, în PAVAN P., „Dignitatis humanae”, Dichiarazione sulla liberta religiosa, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1986.

PETRESCU Î.P.S., Teodosie, Libertatea de expresie și libertatea religioasă, libertăți fundamentale ale persoanei umane în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

PLATON, Oeuvres complètes, vol. IV, Librairie Garnier Frères, Paris, 1936.

PREDA Radu, Biserica în Stat, Ed. Scripta, Cluj-Napoca, 1999.

PREDESCU Ovidiu, Libertatea de exprimare în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Constituției României și a dreptului penal român, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

RĂDULEȚU Sebastian, Libertăți fundamentale, ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 2008.

RENUCCI Jean-François, Article 9 of the European Convention on human rights, Freedom of thought, conscience and religion, Human Rights Files, No. 20, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 2005.

ROBERT Jacques, Liberté de conscience, pluralisme et tolérance, Introductory Report, Proceedings of the seminar organised by the Secretariat General of the Council of Europe and the F.M. van Asbeck Centre for Human Rights Studies, November 1992, Council of Europe Publishing, 1993.

ROUSSELLE A., La persecution contre les chrétiens à Alexandrie au III-e siècle, în Revue historique du droit français et étranger, Paris,1974.

SELEJAN-GUȚAN B., Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2004.

SMITH E. Karen, Politica externă a Uniunii Europene, trad. rom. de Stan Radu Eugeniu, Ed. Trei, București, 2004.

STAN Liviu, Biserică și cult în dreptul internațional, în Ortodoxia, anul VII (1954), Nr. 4.

STRATH Bo., A European Identity. To the Historical Limits of a Concept, în European Journal of Social Theory 5(4)/2002.

SUDRE Frederic, Drept european și internațional al drepturilor omului, trad. rom. de Raluca Bercea Raluca (coord.), Violeta-Irina Avram, Magdalena Roibu, Flaminia-Nera-Flavia Stârc-Meclejan, Andreea Verteș-Olteanu, Ed. Polirom, București, 2006.

ȘTEFĂNESCU Simona, Practica jurnalistică – între obiectivitate, neutralitate morală și responsabilitate socială, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

UDROIU Mihail, PREDESCU Ovidiu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

VIȘINESCU V., Jurnalism Contemporan, Ed. Victor, București, 2002.

VLAICU Patriciu Dorin, Locul și rolul recunoscut Bisericilor în țările Uniunii Europene, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1998.

VOGLER Ch., Les Juifs dans le Code Théodosien. Chrétiens devant le fait juif, Paris, 1979.

VOICU M., Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și jurisprudență, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

WILLAIME J. P., Les formes de coopération des organisations et acteurs religieux en Europe entre œcuménisme et quêtes identitaires, în Croyances religieuses, morales et éthiques dans le processus de construction européenne, Ed. Institut Universitaire de Florence, Paris, 2002.

ZLĂTESCU I. M., DEMETRESCU R. C., Din istoria drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

*** Déclaration des droits de l’homme et du citoyen du 21 aout 1789, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, Ed. La Documentation Française, Paris, 1999.

*** Liberté religieuse et régimes des cultes en droit français. Textes, pratique administrative, jurisprudence, Ed. Cerf, Paris, 2005.

*** Mic Dicționar Enciclopedic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 2004.

*** Pentru integritatea Catedralei Sf. Iosif, în Ziua, XII (2006), Nr. 3619.

HOTĂRÂRI CEDO

Comis. EDH, 22 aprilie 1965, nr. n\M962, Xc/Autriche.

Comis. EDH, 17 decembrie 1968, nr. 3798/1968, Church ofXv/the United Kingdom.

Comis. EDH, 20 decembrie 1974, nr. 5442/1972, Xc/Royaume-Uni.

Comis. EDH, Raportul din 21 octombrie 1978, în cauza Pat Arrowsmith contra Marii Britanii.

Comis. EDH, 5 mai 1979, nr. 7865/1977, Société Xc/Suisse.

Comis. EDH, 14 iulie 1980, nr. 8282/1978, Church of Scientology et 128 de ses fidèles c/Suède.

Comis. EDH, 5 iulie 1984, nr. 10678/1983, V. c/Pays-Bas.

Comis. EDH, 14 octombrie 1985, nr. 10600/1983, Jorgen Johansen c/Norvege.

Comis. EDH, decizia din 6 iulie 1987, în cauza Olivier Le Cour Grandmaison și Fritz.

Comis. EDH, 6 ianuarie 1993, nr. 14524/1989, Kêmal Yanasikc/Turquie.

Comis. EDH, 22 februarie 1995, nr. 22838/1993, Van den Dungen c/Pays-Bas.

Comis. EDH, 2 iulie 1997, nr. 27868/1995, Mwri Henrik et Soile Sahen c/Finlande.

CEDO, Hotărârea din 7 decembrie 1976 în cazul Handyside contra Marea Britanie.

CEDO, Hotărârea din 24 mai 1977, în cauza Hoffmann-La Roche A.G. contra Centrafarm Vertriebsgesellschaft Pharmazeutischer Erzeugnisse mbH.

CEDO, Hotărârea din 18 ianuarie 1978 în cazul Irlanda contra Regatului Unit.

CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 1979, în cauza Sunday Times contra Marii Britanii.

CEDO, Hotărârea din 26 martie 1987, în cauza Leander contra Suedia.

CEDO Hotărârea din 28 martie 1990, în cauza Groppera A.G. și alții contra Elveției.

CEDO, Hotărârea din 22 mai 1990, în cauza Autronic contra Elveției.

CEDO, Hotărârea din 25 mai 1993, în cauza Kokkinakis contra Greciei.

CEDO, Hotărârea din 24 februarie 1994, în cazul Cosado Coca contra Spaniei.

CEDO, Hotărârea din 20 septembrie 1994, în cauza Otto Preminger Institut versus Austria.

CEDO, Hotărârea din 23 septembrie 1994, în cauza Jersild contra Danemarca.

CEDO, Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Sfintele Mănăstiri împotriva Greciei.

CEDO, Hotărârea din 29 august 1997, în cauza Worm contra Austriei.

CEDO, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Eglise catholique de La Canee c/Grece.

CEDO, Hotărârea din 24 februarie 1998, în cauza Larissis și alții împotriva Greciei.

CEDO, Hotărârea din 25 august 1998, în cauza Hertel contra Elveției.

CEDO, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, în cauza Fressoz și Roire contra Franței.

CEDO, Hotărârea din 13 decembrie 2001, în cauza Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor și alții contra Moldovei.

CEDO, Hotărârea din 10 iulie 2003, în cauza Murphy contra Irlandei.

CEDO, Decizia din 2 septembrie 2003, în cauza Alinak contra Turciei.

CEDO, Hotărârea din 11 decembrie 2003, în cazul Yankov contra Bulgariei.

CEDO, Hotărârea din 29 iunie 2004, în cauza Leyla Sahin contra Turciei.

CEDO, Hotărârea din 17 decembrie 2004, în cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României.

CEDO, Hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Pedersen și Baadsgaard contra Danemarca.

CEDO, Hotărârea din 25 ianuarie 2005, în cauza Karademirci contra Turciei.

CEDO, Hotărârea din 15 februarie 2005, în cauza Steel și Morris contra Marii Britanii.

CEDO, Decizia din 8 decembrie 2005, în cauza Nordisk Film & TV A/S versus Danemarca.

CEDO, Hotărârea din 19 ianuarie 2006 în cauza Albert-Engelmann-Gesellschaft MBH contra Austria.

CEDO, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, în cauza Stângu și Scutelnicu contra României.

CEDO, Hotărârea din 4 mai 2006, în cauza Ergin contra Turciei.

CEDO, Hotărârea din 10 decembrie 2010, în cauza Stoll contra Elveției.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, București, 2006.

Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, promulgată de Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie, 1965.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizația Națiunilor Unite la 10 decembrie, 1948.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie, 1966.

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, adoptată în 4 noiembrie 1950, la Roma și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Rezoluția 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind etica jurnalistică.

Recomandarea Nr. R (2000)7 a Comitetului de Miniștrii către statele membre cu privire la dreptul jurnaliștilor de a nu-și dezvălui sursele de informare, adoptată de Comitetul de Miniștrii la 8 martie, 2000.

Declarația cultelor religioase pentru integrarea României în Uniunea Europeană, Sinaia, 16 mai, 2000.

CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE

ANGHEL Răzvan, ANGHEL Cristina Alina, Aspecte referitoare la libertatea credințelor religioase desprinse din jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, în Analele Universității Ovidius Costanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2006.

ARISTOTEL, Politica, Ed. Iri, București, 2001.

BÎRSAN Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

CHIOVEANU Victor, Libertatea de exprimare, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

CHIRIȚĂ Radu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

COHEN-Jonathan G., La Convention européenne des droits de l'homme, Ed. Economica, Paris, 1989.

COHEN-Jonathan G., La problématique de l’adhésion des Communautés européennes à la Convention européenne des droits de l’homme, Etudes de droit des Communautés européennes. Mélanges offerts a P.H. Teitgen, Ed. Pedone, Paris, 1984.

CORNIȚESCU Emilian, Temeiul biblic al libertății religioase, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2006.

CRAIOVEAN I., Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, București, 1998.

CRIVEANU Arhim. Nifon, Cugetări și maxime, Tiparul Tipografiei Cozia, Râmnicu Vâlcea, 1931.

DANCĂ Wilhelm, Identitatea creștină și valorile Europei de astăzi, în Dialog teologic, Nr. 19/2007.

DINU Mihai Ștefan, ARSENI Andreea Georgiana, Religie și securitate în Europa extinsă, în Dionysiana, anul III (2009), Nr. 1.

DOGARU Ion, DĂNIȘOR Dan Claudiu, Drepturile omului și libertățile publice, Ed. Zamolxe, Chișinău, 1998.

D'ONTARIO Joël Benoît, La liberté religieuse, droit fondamental, în La liberté religieuse dans le monde, Ed. Universitaires, Paris, 1990.

DUCULESCU Victor, Protecția juridică a drepturilor omului, ediție nouă, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

DURĂ V. Nicolae, Bisericile creștine și aportul lor la construcția Europei, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Teologie, Nr. 1/2006.

DURĂ V. Nicolae, Bisericile Europei și „Uniunea Europeană”. Ecumenism, Reconciliere creștină și Unitate europeană, în Studii Teologice, LIII (2001), Nr. 3-4.

DURĂ V. Nicolae, Denis Exiguus (Le Petit) (465-545). Précisions et correctifs concernant sa vie et son œuvre, în Atti del Congrresso Internazionale: Incontro fra canoni d’Oriente e d’Occidente, a cura di R. Cappola, Bari, 1994.

DURĂ V. Nicolae, Despre libertatea religioasă și regimul general al cultelor religioase din România, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Teologie, Nr. 1/2009.

DURĂ V. Nicolae, Dreptul la demnitate umană (dignitas humana) și la libertate religioasă. De la ,,Jus naturale” la ,,Jus cogens” în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

DURĂ V. Nicolae, Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și protecția lor juridică. Dreptul la religie și libertatea religioasă, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2005.

DURĂ V. Nicolae, Drepturile și libertățile omului în gândirea juridică europeană. De la „Justiniani Institutiones” la „Tratatul instituind o Constituție pentru Europa”, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2006.

DURĂ V. Nicolae, Political-Juridical and Religious Status of the Romanian Countries and the Balkan People during the 14th-19th Centuries, în Revue des Etudes Sud-est Européennes, Bucarest, tom. XXVII (1989), No.1-2.

DURĂ V. Nicolae, Relațiile Stat-Culte religioase în U.E. „Privilegii” și „discriminări” în politica „religioasă” a unor State membre ale Uniunii Europene, în Analele Universității Ovidius, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2007.

DURĂ V. Nicolae, 350 de ani de la tipărirea Pravilei de la Govora. Contribuții privind identificarea izvoarelor sale, în Altarul Banatului, anul I (1990), Nr. 3-4.

FALCHI G. L., Osservazioni sul fondamento e sul contenuto del diritto di liberta religiosa nel Codice teodosiano. I diritti fondamentali della persona, în Utrumque Jus, 12, Latran, 1985.

FILIPESCU I. P., FUEREA A., Drept instituțional comunitar european, ediția a V-a, Ed. Actami, București, 2000.

FLOCA I. N., Drept canonic ortodox, vol. I, EIBMBOR, București, 1990.

FONTA I., Libertatea religioasă în lumea contemporană, Ed. Creștină Stephanus, București, 1994.

GAUDEMET J., Église et Cité. Histoire du droit canonique, Ed. Cerf / Montchrestien, Paris, 1994.

GJIDARA Marc, Le statut des réligions dans les États socialistes d’Europe centrale de 1945 à 1989, în La liberté religieuse dans le monde, Analyse doctrinale et politique, n. 3, Belgia, 1991.

GOREANU V., Considerații asupra libertății și autonomiei bisericilor în Uniunea Europeană, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2007.

HANGA Vladimir, Justiniani Institutiones (Instituțiile lui Justinian), Ed. Lumina Lex, București, 2002.

HARRIS, O'BOYLE & WARBRICK, Law of the European Convention on Human Rights, second edition, Oxford University Press, New York, 2009.

JOLY R., Catholicisme et droits de l’homme, în Laicité et droits de l’homme. Deux siècles de conquetes, Ed. de l’Université de Bruxelles, 1989.

KRUKOWSKI J., La liberta e l’autorita nella Chiesa, în Les droits fondamentaux du chrétien dans l’église et dans la société, Ed. Universitaires, Fribourg, 1981.

LENDERS M., La Commission œcuménique européenne, în G. VINCENT et J. P. WILLAIME, Religions et transformations de l’Europe, Presses Universitaires de Strasbourg, 1993.

LINDER A., The Jews in Roman Imperial Legislation, Detroit, 1987.

LOCHAK D., Les droits de l'homme, Editions La Decouverte, Paris, 2002.

MACOVEI Monica, Freedom of expression. A guide to the implementation of article 10 of the European Convention on Human Rights, Human Rights Handbooks, no. 2, Ed. Council of Europe, 2004.

MARTIN David, A General Theory of Secularisation, Oxford, 1978.

MASSIGNON B., Les relations des organismes européennes religieux et humanistes avec les institutions de l’Union européenne: logistiques nationaux et confessionnelles et dynamiques d’européanisation, în Croyances religieuses, morales et éthiques dans le processus de construction européenne, Ed. Institut Universitaire de Florence, Paris, 2002.

MEDDEB Abdel, La representation du prophet est devenue tabue, în ziarul francez ,,Liberation”, 03.02.2006.

MESSNER Fr., Les Rélations État-Réligions dans les pays membres de l’Union Européenne, Presses Universitaires, D’Aix-Marseille, 2000.

MITITELU Cătălina, Norme și reglementări europene privind libertatea presei, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, vol. I., Ed. Științifică, București, 1964.

MUNGIU-PIPPIDI Alina, Războaiele nesfinte, Mahomed și evangheliștii în Revista 22, Nr. 832, 2006.

NĂSTASE GEORGESCU Maria, Libertatea de exprimare și limitele ei juridice, în contextul publicării caricaturilor lui Mahomed în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr. 1/2006.

PAL Maximilian, Libertatea religioasă în viața și în ordinamentul juridic al Bisericii catolice, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Teologie, Nr. 3/2006.

PAPAHAGI Adrian, Despre Evangheliștii Alinei Mungiu-Pippidi, în Adevărul literar și artistic, Nr. 798, 2005.

PAVAN P., Liberta Religiosa e Poteri Publici, în PAVAN P., „Dignitatis humanae”, Dichiarazione sulla liberta religiosa, Ed. Piemme, Casale Monferrato, 1986.

PETRESCU Î.P.S., Teodosie, Libertatea de expresie și libertatea religioasă, libertăți fundamentale ale persoanei umane în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

PLATON, Oeuvres complètes, vol. IV, Librairie Garnier Frères, Paris, 1936.

PREDA Radu, Biserica în Stat, Ed. Scripta, Cluj-Napoca, 1999.

PREDESCU Ovidiu, Libertatea de exprimare în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Constituției României și a dreptului penal român, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

RĂDULEȚU Sebastian, Libertăți fundamentale, ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 2008.

RENUCCI Jean-François, Article 9 of the European Convention on human rights, Freedom of thought, conscience and religion, Human Rights Files, No. 20, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 2005.

ROBERT Jacques, Liberté de conscience, pluralisme et tolérance, Introductory Report, Proceedings of the seminar organised by the Secretariat General of the Council of Europe and the F.M. van Asbeck Centre for Human Rights Studies, November 1992, Council of Europe Publishing, 1993.

ROUSSELLE A., La persecution contre les chrétiens à Alexandrie au III-e siècle, în Revue historique du droit français et étranger, Paris,1974.

SELEJAN-GUȚAN B., Protecția europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck, București, 2004.

SMITH E. Karen, Politica externă a Uniunii Europene, trad. rom. de Stan Radu Eugeniu, Ed. Trei, București, 2004.

STAN Liviu, Biserică și cult în dreptul internațional, în Ortodoxia, anul VII (1954), Nr. 4.

STRATH Bo., A European Identity. To the Historical Limits of a Concept, în European Journal of Social Theory 5(4)/2002.

SUDRE Frederic, Drept european și internațional al drepturilor omului, trad. rom. de Raluca Bercea Raluca (coord.), Violeta-Irina Avram, Magdalena Roibu, Flaminia-Nera-Flavia Stârc-Meclejan, Andreea Verteș-Olteanu, Ed. Polirom, București, 2006.

ȘTEFĂNESCU Simona, Practica jurnalistică – între obiectivitate, neutralitate morală și responsabilitate socială, în Analele Universității Ovidius Constanța, Seria Drept și Științe Administrative, Nr.1/2006.

UDROIU Mihail, PREDESCU Ovidiu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

VIȘINESCU V., Jurnalism Contemporan, Ed. Victor, București, 2002.

VLAICU Patriciu Dorin, Locul și rolul recunoscut Bisericilor în țările Uniunii Europene, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1998.

VOGLER Ch., Les Juifs dans le Code Théodosien. Chrétiens devant le fait juif, Paris, 1979.

VOICU M., Protecția europeană a drepturilor omului. Teorie și jurisprudență, Ed. Lumina Lex, București, 2001.

WILLAIME J. P., Les formes de coopération des organisations et acteurs religieux en Europe entre œcuménisme et quêtes identitaires, în Croyances religieuses, morales et éthiques dans le processus de construction européenne, Ed. Institut Universitaire de Florence, Paris, 2002.

ZLĂTESCU I. M., DEMETRESCU R. C., Din istoria drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

*** Déclaration des droits de l’homme et du citoyen du 21 aout 1789, în Les Constitutions des États de l’Union européenne, Ed. La Documentation Française, Paris, 1999.

*** Liberté religieuse et régimes des cultes en droit français. Textes, pratique administrative, jurisprudence, Ed. Cerf, Paris, 2005.

*** Mic Dicționar Enciclopedic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 2004.

*** Pentru integritatea Catedralei Sf. Iosif, în Ziua, XII (2006), Nr. 3619.

HOTĂRÂRI CEDO

Comis. EDH, 22 aprilie 1965, nr. n\M962, Xc/Autriche.

Comis. EDH, 17 decembrie 1968, nr. 3798/1968, Church ofXv/the United Kingdom.

Comis. EDH, 20 decembrie 1974, nr. 5442/1972, Xc/Royaume-Uni.

Comis. EDH, Raportul din 21 octombrie 1978, în cauza Pat Arrowsmith contra Marii Britanii.

Comis. EDH, 5 mai 1979, nr. 7865/1977, Société Xc/Suisse.

Comis. EDH, 14 iulie 1980, nr. 8282/1978, Church of Scientology et 128 de ses fidèles c/Suède.

Comis. EDH, 5 iulie 1984, nr. 10678/1983, V. c/Pays-Bas.

Comis. EDH, 14 octombrie 1985, nr. 10600/1983, Jorgen Johansen c/Norvege.

Comis. EDH, decizia din 6 iulie 1987, în cauza Olivier Le Cour Grandmaison și Fritz.

Comis. EDH, 6 ianuarie 1993, nr. 14524/1989, Kêmal Yanasikc/Turquie.

Comis. EDH, 22 februarie 1995, nr. 22838/1993, Van den Dungen c/Pays-Bas.

Comis. EDH, 2 iulie 1997, nr. 27868/1995, Mwri Henrik et Soile Sahen c/Finlande.

CEDO, Hotărârea din 7 decembrie 1976 în cazul Handyside contra Marea Britanie.

CEDO, Hotărârea din 24 mai 1977, în cauza Hoffmann-La Roche A.G. contra Centrafarm Vertriebsgesellschaft Pharmazeutischer Erzeugnisse mbH.

CEDO, Hotărârea din 18 ianuarie 1978 în cazul Irlanda contra Regatului Unit.

CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 1979, în cauza Sunday Times contra Marii Britanii.

CEDO, Hotărârea din 26 martie 1987, în cauza Leander contra Suedia.

CEDO Hotărârea din 28 martie 1990, în cauza Groppera A.G. și alții contra Elveției.

CEDO, Hotărârea din 22 mai 1990, în cauza Autronic contra Elveției.

CEDO, Hotărârea din 25 mai 1993, în cauza Kokkinakis contra Greciei.

CEDO, Hotărârea din 24 februarie 1994, în cazul Cosado Coca contra Spaniei.

CEDO, Hotărârea din 20 septembrie 1994, în cauza Otto Preminger Institut versus Austria.

CEDO, Hotărârea din 23 septembrie 1994, în cauza Jersild contra Danemarca.

CEDO, Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Sfintele Mănăstiri împotriva Greciei.

CEDO, Hotărârea din 29 august 1997, în cauza Worm contra Austriei.

CEDO, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Eglise catholique de La Canee c/Grece.

CEDO, Hotărârea din 24 februarie 1998, în cauza Larissis și alții împotriva Greciei.

CEDO, Hotărârea din 25 august 1998, în cauza Hertel contra Elveției.

CEDO, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, în cauza Fressoz și Roire contra Franței.

CEDO, Hotărârea din 13 decembrie 2001, în cauza Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plaiurilor și alții contra Moldovei.

CEDO, Hotărârea din 10 iulie 2003, în cauza Murphy contra Irlandei.

CEDO, Decizia din 2 septembrie 2003, în cauza Alinak contra Turciei.

CEDO, Hotărârea din 11 decembrie 2003, în cazul Yankov contra Bulgariei.

CEDO, Hotărârea din 29 iunie 2004, în cauza Leyla Sahin contra Turciei.

CEDO, Hotărârea din 17 decembrie 2004, în cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României.

CEDO, Hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Pedersen și Baadsgaard contra Danemarca.

CEDO, Hotărârea din 25 ianuarie 2005, în cauza Karademirci contra Turciei.

CEDO, Hotărârea din 15 februarie 2005, în cauza Steel și Morris contra Marii Britanii.

CEDO, Decizia din 8 decembrie 2005, în cauza Nordisk Film & TV A/S versus Danemarca.

CEDO, Hotărârea din 19 ianuarie 2006 în cauza Albert-Engelmann-Gesellschaft MBH contra Austria.

CEDO, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, în cauza Stângu și Scutelnicu contra României.

CEDO, Hotărârea din 4 mai 2006, în cauza Ergin contra Turciei.

CEDO, Hotărârea din 10 decembrie 2010, în cauza Stoll contra Elveției.