Concepte și Terminologie

Capitolul I

Concepte și terminologie

1.1. Comunicarea și procesul comunicării

1.1.1. Componentele modelului de comunicare

1.1.2. Limbă, limbaj, act lingvistic

1.1.3. Modele ale comunicării și funcțiile limbajului publicistic

1.1.3.1. Funcția fatică în limbajul publicistic

1.1.3.2. Elemente de pragmatică a comunicării

1.1.4. Contractul de lectură

1.2. Despre discurs si discursul repetat in textul jurnalistic

1.2.1. Detractio

1.2.2. Adiectio

1.2.3. Immutatio

1.2.4. Transmutatio

Comunicarea și procesul comunicării

Ne referim la aspectele enunțate în titlu pe baza unor lucrări de specialitate constituind sinteze în domeniu; printre autori se află Dan Stoica, Adrian Nuță, Vasile Tran, Evelina Graur, Ion Coteanu, Stelian Dumistrăcel, Dumitru Irimia, Alexandru Andriescu, Paula Diaconescu, Mihaela Gheorghe și Ioan Cârâc.

Conform lui Dan Stoica, ca activitate umană, comunicarea este un proces continuu și dinamic având la bază atitudini care sunt intenționale și care implică ideea de schimb. Astfel, comunicarea se dorește a fi un transfer de informații de la un expeditor la un destinatar, în condițiile realizării aceleiași semnificații a conținutului mesajului la cei doi subiecți (Stoica 2004: 31).

În opinia lui Vasile Tran (profesor universitar doctor), comunicarea a fost înțeleasă ca element fundamental al existenței umane de foarte multă vreme. Însăși etimologia termenului ne sugerează acest lucru: cuvântul „comunicare” care provine din limba latină; „communis” înseamnă „a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relație”, deși termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite și celorlalți”, „a împărtăși” (Tran 2003: 12).

Adrian Nuță (lector universitar) rezumă în acest mod principiile sau axiomele comunicării interumane formulate de reprezentanții Școlii de la Palo Alto:

Comunicarea este inevitabilă și anume prin faptul că nu putem să nu comunicăm orice am face.

Comunicarea se dezvoltă la două nivele și anume în planul conținutului și cel al relației. Al doilea nivel oferă indicații de interpretare a conținutului mesajului.

Comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect sau stimul–reacție. Astfel, acest lucru se va putea realiza din studiul interacțiunii sau din schimbul de mesaje între participanți.

Comunicarea are la bază vehicularea unei informații de tip digital și analogic. Aceste două tipuri pot fi posibile doar în comunicarea interumană și pot să existe amândouă simultan dar și să se completeze în orice mesaj.

Comunicarea este un proces ireversibil în sensul că mesajul o dată transmis, acesta nu mai poate fi oprit sau șters pentru a-l împiedica să ajungă la destinatar.

Comunicarea presupune raporturi de putere între participanți, astfel că prin conținutul mesajului se dorește îndeplinirea unor scopuri.

Comunicarea implică necesitatea acomodării și ajustării comportamentelor (Nuță 2004: 12-20).

Comunicarea, ca proces trebuie să aibă la bază patru elemente fundamentale: emițătorul care trimite mesajul, canalul prin care se transmite mesajul, informația transmisă și receptorul mesajului transmis. Modelul acesta elementar trebuie realizat mai amplu deoarece comunicarea nu se va încheia niciodată cu simpla receptare a informației și atât.

În opinia lui Vasile Tran, nu trebuie trecută cu vederea, în primul rând, circulația informației în sens invers și anume a feed-back-ului, deoarece comunicarea se realizează doar pentru obținerea unui răspuns din partea receptorului. Astfel, comunicarea este un proces intențional, și anume, emițătorul transmite receptorului o informație prin intermediul unui canal de comunicare având ca scop producerea de anumite efecte asupra receptorului mesajului. În al treilea rând, procesul de comunicare s-ar putea dovedi pe deplin eficient doar dacă s-ar acorda importanță codajului cât și decodajului mesajului transmis de către emițător. Și în ultimul rând sau un alt aspect de punctat ar fi posibilitatea apariția unor erori de codare sau decodare, precum și imixțiunea unor factori perturbatori, astfel încât comunicarea să nu poată fi efectuată. Adunate, aceste elemente pot eșua procesul de comunicare (Tran 2003: 19).

Componentele modelului de comunicare

Se consideră că, în general, orice act de comunicare este alcătuit din:

existența a cel puțin doi parteneri și anume emițător și receptor,

capacitatea emițătorului și a receptorului de a emite și recepta semnale într-un cod specific, codul fiind cunoscut de amândoi partenerii. Aici am putea adăuga faptul că cei doi joacă rolul de emițător și receptor pe rând și, în cele din urmă,

prezența unui canal de transmitere a mesajului.

Mesajul într-un proces de comunicare poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau paraverbal (cf. Tran 2003: 19).

În opinia Evelinei Graur, unitatea de bază a comunicării, fără de care aceasta nu s-ar putea realiza, este mesajul. Acesta se află la intersecția dintre comunicare și reprezentarea realității. Mesajul este de regulă format din cuvinte scrise, cuvinte rostite, imagini vizuale, muzică, semne, simboluri, zgomote, culori, gesturi etc. (Graur 2001: 6).

Canalul oferă un suport fizic mesajului, astfel că acesta îndeplinește și funcția de distribuire a mesajului către receptor. Dimensiunea originalității este dată de informație, astfel că aceasta poate fi de tipul cantitativ sau calitativ. Informația va putea fi măsurată atât în momentul emiterii dar și în momentul receptării mesajului. Astfel, emițătorul poate transmite o cantitate mult mai mare decât ar fi fost necesară, pentru a asigura exactitatea mesajului. Așa apare fenomenul de redundanță iar această cantitate de informații în plus trebuie înțeleasă ca o măsură a formei și nu a informației pentru a indica deosebirea dintre ce s-a transmis și ceea ce era necesar (Graur 2001: 6). Autoarea citată remarcă faptul că o analiză completă se referă la următoarele aspecte:

aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emițător;

aspectul semantic: semnificația acordată semnelor pe baza convențiilor

sociale;

aspectul pragmatic: efectul informației asupra receptorului.

Evelina Graur susține că efectele comunicării nu trebuie încurcate cu răspunsurile receptorului mesajului. Efectele pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală.

În opinia autoarei citate, încheierea procesului de comunicare dintre subiecți are loc în momentul când mesajul codificat de emițător este decodificat și acceptat de receptor. Identificarea și corectarea erorilor ce apar în cadrul procesului vor putea fi realizate doar prin cunoașterea codul informației care insistă la respectarea semnelor folosite.

Comunicarea este verbală dacă semnificația este codificată în cuvinte și mesajul este unul de natură verbală. Astfel că, dacă semnificația este purtată prin altceva decât cuvinte (cum ar fi expresia facială, mișcarea și postura corpului, gesturile, contactul vizual, comunicarea tactilă sau atingerea, distanța sau vocea), comunicarea este non-verbală. La comunicarea non-verbală intervine și comunicarea paraverbală sau paralingvistică ce se manifestă prin sunetele nearticulate, intonația, accentul pe anumite cuvinte, timbrul, inflexiunea și intensitatea vocii, tonalitatea etc. Astfel că, acestea participă la transmiterea unor semnificații suplimentare, conturând și ușurând decodarea mesajul transmis.

După Evelina Graur, conținutul mesajului și modul în care se comunică sunt sub influența contextului comunicării iar evaluarea sa implică studiul multor dimensiuni contextuale cum sunt cele fizice, temporale, culturale, sociale sau psihologice. Mesajul transmis va fi construit cu atenție deoarece capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie ignorată. Autoarea menționează faptul că interacțiunea este schimbul de mesaje între participanții angrenați în actul de comunicare, iar în funcție de numărul de participanți se pot distinge două tipuri de comunicare, precum comunicarea bipolară și comunicarea multipolară (Graur 2001: 8).

În opinia lui Vasile Tran, alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt feedback-ul, canalele de comunicare, mediul comunicării și barierele comunicaționale, astfel că:

feed-back-ul este un mesaj prin care emițătorul primește de la receptorul (căruia îi transmisese un mesaj) un anumit răspuns ca reacție la mesajul comunicat;

canalul de comunicare reprezintă calea prin care este trasmis mesajul și după cum știm există două tipuri de canale de comunicare:

canale formale, prestabilite (de exemplu, canalele ierarhice dintr-o organizație);

canale informale stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interes personal etc.

mediul comunicării este influențat de modalitățile de comunicare, deoarece există două medii de comunicare: mediu oral și mediu scris.

După autorul citat, barierele sau filtrele sunt defapt perturbațiile ce pot interveni în procesul de comunicare și care pot fi de natură internă precum factori fiziologici, semantici, perceptivi, interpersonali sau intrapersonali, sau de natură externă, care apar în mediul fizic unde are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi repetate ale comunicării; Tran 2003: 20). Acestea sunt determinate de diferite cauze precum diferența de percepție, lipsa de cunoaștere, concluziile grăbite sau distorsionarea informațiilor, zgomotele, locul și timpul, lipsa de interes, stereotipiile, dificultățile de exprimare, suprasaturarea cu informații, emoțiile și personalitatea individului.

1.1.2. Limbă și limbaj

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, termenul stilistică reprezintă disciplina care studiază mijloacele de exprimare ale unei colectivități, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al expresivității sau din punctul de vedere al calităților și normelor lor (DEX online 2009, s.v.).

Fondatorul stilisticii lingvistice moderne este Charles Bally, care definea stilul ca o alegere, deoarece acesta pornea de la ideea ca sunt variante stilistice și neutre în limbă pentru a putea reda același concept.

Lingvistul român Ion Coteanu definește stilul ca o „actualizare conștientă a unor mijloace lingvistice în vederea atingerii unor anumite țeluri ale exprimării”. După Coteanu, stilistica, în sensul larg al termenului, reprezintă studiul limbii în acțiune, examinarea modului în care indivizii se folosesc de graiul lor în diferite împrejurări. Stilistica este analizată ca o lingvistică practică și doar funcțională, fiindcă aceasta urmărește variațiile limbii în funcție de necesitățile particulare ale utilizării ei de către vorbitori.

În concepția lui Ion Coteanu, stilistica funcțională are ca obiect de studiu limbajele, adică stilurile funcționale sau stilurile limbii: "Orice limbaj nu este decât limba căreia i se atribuie o destinație specială, astfel că din punct de vedere funcțional, stilul (limbajul) reprezintă o adecvare a schemei la ceea ce trebuie exprimat" (Coteanu 1973: 45).

Fiecărei funcții a comunicării îi corespunde, în stilistica funcțională, un limbaj funcțional, precizat ca „totalitatea mesajelor în care funcția respectivă este dominantă”. Important este mesajul ca unitate stilistică și nu gramaticală. Astfel, stilisticii funcționale îi revine sarcina de a delimita și a descrie limbajele și stilurile funcționale. Din perspectivă funcțională, stilul include atât modalitățile individuale de folosire a limbii, cât și pe cele ale grupurilor de vorbitori utilizate în diverse contexte.

Potrivit lui Dumitru Irimia, la nivelul stilistic al limbii naționale se pot regăsi două tipuri stilistico-lingvistice:

limbajul popular,

limba literară ce cuprinde și limbajul poetic (Irimia 1986: 22-23).

Conform lui Vasile Tran, în cazul comunicării orale, avem de-a face cu două limbaje. Un limbaj este limbajul rațional stabilit din fraze, propoziții, judecăți, cuvinte, silabe, sunete, care poate fi transpus în reguli și astfel, i cele ale grupurilor de vorbitori utilizate în diverse contexte.

Potrivit lui Dumitru Irimia, la nivelul stilistic al limbii naționale se pot regăsi două tipuri stilistico-lingvistice:

limbajul popular,

limba literară ce cuprinde și limbajul poetic (Irimia 1986: 22-23).

Conform lui Vasile Tran, în cazul comunicării orale, avem de-a face cu două limbaje. Un limbaj este limbajul rațional stabilit din fraze, propoziții, judecăți, cuvinte, silabe, sunete, care poate fi transpus în reguli și astfel, i se pot identifica elementele constitutive (Tran 2003: 67). Și un alt limbaj este cel metaforic, figurat, care operează cu simboluri și nu cu semne. Primul limbaj poate fi atribuit unor fenomene de gândire dirijată ce urmează legile lingvistice. Iar al doilea limbaj poate fi atribuit unor fenomene de gândire nedirijată care constituie toate elementele precum experiențele, gesturile, atitudinile, trăsăturile de personalitate etc.

Eugen io Coșeriu susținea în lucrarea sa faptul că „lingvistica este știința limbajului” . Limbajul este caracterizat prin orice ansamblu de semne care fac posibilă comunicarea sau exprimarea între doi sau mai mulți indivizi (Coșeriu 1999: 4).

Este general cunoscut faptul că limba reprezintă un sistem de convenții necesare atât comunicării cât și schimbului de informații, adaptate sau nu de către vorbitori pentru exercitarea unei funcții prin vorbire prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele. Astfel limba reprezintă un instrument de comunicare propriu a unei comunități umane. Limba nu este aceeași cu vorbirea deoarece limba este un sistem de semne care poate fi folosit doar cu ajutorul vorbirii iar vorbirea este cea care face să funcționeze codul și astfel acesta duce la producerea de mesaje.

Conform lui Vasile Tran, la începutul elaborării teoriei sale, Ferdinand de Saussure analiza semnul lingvistic ca un rezultat al grupării dintre semnificant si semnificat, prin care identifica imaginea acustică și respectiv conceptul acestuia (cf. Tran 2003: 94). Ulterior, Saussure a considerat semnificantul și semnificatul ca părți constitutive ale formei lingvistice (figura nr. 1, preluată de la autorul citat):

Figura nr. 1.

Astfel, acesta a insistat asupra diferenței clare între referentul semnului (sistemul de obiecte din realitate la care trimite semnul) și semnificatul (entitatea lingvistică legată de semnificant).

În opinia autorului, vorbitul reprezintă actul prin care se exercită funcția lingvistică, astfel că vorbirea într-o limbă este acțiunea de codare a mesajului iar ascultarea este acțiunea de decodare a comunicării între indivizi. Sistemul de semne reprezintă unitățile convenționale și abstracte, astfel că combinate formează unități semantice, cuvinte cu semnificație sau expresii cu sens. Codul lingvistic (limba) este foarte important și necesar emițătorului dar și receptorului pentru buna funcționare a comunicării. Acesta este alcătuit dintr-o multitudine de semne izolate, fiecare semn asociind unui anumit sunet un sens anume.

Conform autorului, practicile discursive sau tipuri de organizare ale comunicării constituie utilizarea limbii în vorbire. Astfel că, actul enunțării presupune apelarea la entitățile statice ale codului lingvistic și anume semnificant și semnificat. Totuși, pentru a realiza comunicarea între indivizi este nevoie de înțelegerea codului. Prin urmare, vorbirea este un act individual, însă limba este un fenomen social, de grup.

Registrele de limbă sunt cunoscute ca subcoduri lingvistice alese conștient sau nu în cadrul unei comunități sociolingvistice, în vederea adecvării atât la poziția de enunțare cât și la contextul conversațional. Pentru a își modula mesajul din toate modalitățile de exprimare pe care le are și depinzând de circumstanța actului de comunicare, individul va alege doar stilurile stilistice care i se par adecvate la scopul comunicării și la contextul în care are loc comunicarea.

Modele ale comunicării și funcțiile limbajului publicistic

Fiecare act de comunicare deține o structură exactă reprezentată de un numit tip de legătură dezvoltată de trinomul emițător – mesaj – receptor (cf. Tran 2003: 16).

Cea mai simplă schemă a structurii procesului de comunicare a fost sugerată în anul 1934 de către Karl Bühler, în lucrarea sa, Die Sprachtheorie, conform figurii nr. 2.

Figura nr. 2.

Exegezele de profil subliniază faptul că Roman Jakobson, pornind de la schema lui Karl Bühler, propune o altă structură adăugându-i încă trei componente: cod, canal, referent. Schema sa evidențiază faptul că transmiterea mesajului se realizează într-un anume cod, astfel că, între cod și mesaj este o anume discrepanță. Din cauza faptului că mesajul se caracterizează prin coerență, cursivitate, claritate, fiind determinat de loc și timp, de starea psihică a emițătorului, codul din schema lui Jakobson este fix, invariabil, abstract și redus la un număr cât mai mic de semne (figura nr. 3; cf. Tran 2003: 17; preluată de la autorul citat).

Figura nr. 3.

În 1934, Karl Bühler a propus o analiză generală a comunicării, descrisă nu ca o simplă “acțiune” particulară, ci ca un “act” ce exprimă condiția esențială a omului. În concepția sa, orice enunț lingvistic este un semn triplu, iar actul de a semnifica este direcționat în trei către:

a) conținutul comunicat (funcția de reprezentare),

b) destinatarul vizat de conținut (funcția de apel),

c) locutor (funcția de expresie; cf. Tran 2003: 73).

În ceea ce privește descoperirea și clasificarea stilurilor funcționale ale limbii, cercetătorii nu au ajuns la un consens privind numărul și trăsăturile distinctive ale fiecărui stil. Alți autori au stabilit și au acceptat și existența unor stiluri ale limbii precum stilul publicistic (Alexandru Graur, Paula Diaconescu, Alexandru Andriescu, Dumitru Irimia), stilul familial sau colocvial (Iorgu Iordan) și stilul epistolar (Lidia Sfîrlea).

Dumitru Irimia consideră că stilul publicistic ia naștere în condițiile înființării și evoluției presei, astfel că scopul comunicării este acela de a îndrepta atenția asupra destinatarului. Autorul remarcă faptul că stilul publicistic reprezintă ca un mediator între două variante ale limbii și anume cea scrisă și cea orală.

Exegezele apreciază că stilul publicistic al limbii române capătă contur în secolul al XIX-lea iar procesul de creare și finisare a elementelor sale distincte prin care să se deosebească de stilurile celelalte s-a terminat în jurul anului 1860.

Alexandru Andriescu considera că stilul publicistic a luat ființă prima oară sub denumirea de „limba politicii” și a încercat să găsească dovezi în ceea ce presupune această afirmație. La modul general, putem admite faptul că sunt doar trei stiluri funcționale și anume stilul beletristic, stilul științific și juridico-administrativ (Dumistrăcel 2006b: 36).

Stelian Dumistrăcel susține că Andriescu găsește o dovadă favorabilă acestei poziții prin apariția sintagmei respective folosită de Ion Heliade Rădulescu într-o scrisoare trimisă către Constantin Negruzzi. Acesta este circumspect din punctul acesta de vedere, susținând faptul că nu există formulări precise și nici suficiente argumente pentru a accepta cele spuse de Alexandru Andriescu. Astfel, Stelian Dumistrăcel subliniază „această limbă a „politicii” are o accepțiune mai largă, referindu-se la comunicarea publică în zona „cetății”, a poliției (< ngr. πολιτεία), și nu doar la discursul publicistic (ca modalitate specifică de exprimare a informației printr-o „gazetă”), o poliție = politică însemnând, paralel, și „comportare, conduită” sau chiar „viață, trai” (sensuri prezente în texte din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea; DLR, t. VIII/4)” (Dumistăcel 2006b: 36-37).

Conform teoriei lui Bühler, semnele lingvistice realizează trei mari funcții precum:

1. Funcția expresivă (emotivă) care definește aportul enunțiatorului în cadrul procesului de comunicării, concretizat printr-o exclamare/modulare sonoră. Coordonatele acestei funcții fac referire la enunțiatorul care comunică ceva și se comunică, deoarece el sugerează ceva legat și de propriile sale trăiri. Astfel că, funcția expresivă implică o dimensiune emoțională.

2. Funcția apelativă (conativă) reiese din caracterul de apel al semnului lingvistic, astfel că enunțiatorul stârnește o anumită reacție la receptor, sub forma unui impact fonematic.

3. Funcția reprezentativă (referențială) participă la realizarea comunicării lingvistice, raportat la orizontul ontologic, în cadrul unui proces de comunicare concret.

În opinia lui Dan Stoica, Roman Jakobson nu ar fi fost preocupat de construirea unui model al comunicării dar schema creată de el chiar este considerată ca atare. Astfel că, dacă K. Bühler stabilise trei funcții ale limbajului – emotivă sau expresivă, conativă (de apel) și referențială sau de reprezentare – R. Jakobson mai propune încă trei pentru a arăta că toate la un loc ar putea defini, în manieră exhaustivă, activitatea lingvistică.

Prin urmare, R. Jakobson așează cele trei funcții din schema lui K. Bühler pe axa comunicări, dar le adaugă încă trei proprii, precum: funcția fatică, funcția metalingvistică și funcția poetică (figura nr. 4; apud Stoica 2004: 37-39).

Figura nr. 4.

Deși funcția referențială rămâne prioritară adică cea de transmitere a informațiilor, celelalte funcții analizate sunt implicate consecvent în elaborarea mesajului. Conform schemei, cele trei funcții și anume emotivă, referențială și conativă corespund prin conținutul lor, iar următoarele trei funcții, cele cum sunt expresivă, reprezentativă și apelativă, care aparțin teoriei lui Bühler și fac referire doar la emitent, obiectele desemnate și destinatarul mesajului. Celelalte funcții (fatică, poetică, metalingvistică) i-au naștere, prin luarea în vedere a factorului de mesaj, contact și a codului, conform teoriilor comunicării.

Conform lui Dan Stoica, în modelul lui Jakobson, funcția referențială este funcția prin care este descoperit conținutul referențial al mesajului transmis. Funcția poetică reprezintă funcția care marchează mesajul ca atare și folosirea unui mediu de comunicare oarecare. Funcția emotivă subliniază atitudinea emițătorului față de ceea ce spune și față de cel căruia i se adresează. Funcția fatică reprezintă funcția prin care limbajul asigură menținerea în contact a interlocutorilor. Funcția metalingvistică este funcția prin care limbajul asigură mecanismele necesare pentru a ne asigura că suntem pe aceeași undă cu interlocutorii, astfel că ei folosesc același cod ca și noi în același context. Funcția conativă duce cu gândul la toate aspectele limbajului care înșeală intenția emițătorului de a crea o reacție sau un răspuns din partea destinatarului mesajului (Stoica 2004: 39-40).

În evaluarea funcțiilor fundamentale ale semnului lingvistic, Eugeniu Coșeriu apreciază ca neesențială raportarea la o altă funcție față de cea de apel, definită astfel de Karl Bühler ca fiind una care „cere o atitudine din partea destinatarului mesajului”, prin urmare care va „cere ca destinatarul să fie dispus să accepte semnul”, concluzând faptul că ceea ce se numește funcție fatică ar reprezenta defapt „numai partea inițială a funcțiunii de apel” (Dumistrăcel 2006b: 24).

Aristotel introduce termenul de „uz”, iar Eugenio Coșeriu subliniază faptul că la filozoful menționat „tipurile de bază ale funcțiilor vorbirii (uzul «științific», uzul «practic», uzul «poetic») sunt tratate corespunzător la locului adecvat, în De Interpretatione, în Retorică și în Poetică” (Dumistrăcel 2006b: 39). Prin urmare, autorul subliniază ideea de corespondență uzstil prin raportare la funcțiile limbajului astfel că „uzul practic” determină stilul comunicării publice și private, „uzul științific” determină stilul tehnico-științific și „uzul poetic” pe cel al stilului beletristic.

În încercarea de a delimita stilurile funcționale, Stelian Dumistrăcel pornea de la teoriile celor trei: Aristotel, Ion Heliade Rădulescu și Karl Bühler. Prin urmare, în baza relației dintre „funcții” (după teoria lui Bühler – denotarea, manifestarea și apelul ), „uzuri” (după teoria lui Aristotel – uzul științific, cel poetic și cel practic) și „limbi” (după cercetarea lui Heliade Rădulescu – „limba științelor sau a duhului”, „limba inimei sau a simtimentului” și „limba politicii”), identificând trei stiluri funcționale (primare) precum stilul tehnico-științific, stilul beletristic și stilul comunicării publice și private, potrivit Anexei 1 (Dumistrăcel 2006b: 44).

Stilul comunicării publice și private are două componente precum discursul privat și discursul public iar cea dea doua categorie face parte și discursul mass-mediei ce cuprinde limbajul publicistic. Stilul publicistic deține trăsături specifice și apropiate de limbajul conversației și de cel epistolar. Putem menționa faptul că autorul avertizează asupra diferenței dintre limbajul publicistic și cel al publicității sau dintre „publicistică” și „publicitate”, ca activități redate de limbaje diferite.

Terminologic, problema respectivă a fost analizată de Dan Stoica; este vorba de utilizarea inadecvată din punct de vedere semantic, în textele scrise în limba română, a termenilor din limba engleza (americană), și anume, publicity și advertising, în relație cu rom. publicitate și reclamă, astfel Dan Stoica este de părere că „ceea ce nu e informație de interes public e publicitate” (Stoica 2006: 353).

Stelian Dumistrăcel consideră că, pentru a defini stilul comunicării publice și private din perspectiva conceptului stil de limbă al lui Coșeriu, se pornește de la tipurile de varietate definite de către acest savant. Spre deosebire de variația diatopică și cea diastratică, variația diafazică face referire la „modalitățile de vorbire determinate prin situația însăși a vorbirii și prin elementele situației vorbirii, adică cine vorbește, cu cine, despre ce, în ce circumstanțe” (Dumistrăcel 2006a: 345; Dumistrăcel 2006b: 44). Acest tip de varietate face obiectul de studiu al stilisticii limbii (Dumistrăcel 2006a: 346).

Dacă, ad-hoc, se vor elimina din discuție identitățile reprezentate de unitatea sintopică (manifestându-se prin dialect) și pe cea sinstratică (a cărei expresie este nivelul de limbă), „stilurile de limbă” coșeriene le vor corespunde „stilurile funcționale” din terminologia uzuală în lingvistica românească și dacă avem în vedere faptul că identitatea sinfazică trebuie raportată la trăsături ale variației sinfazice adică la elementele situației vorbirii, astfel ca caracterizarea este proprie pentru uzul comun, reflectat de stilul numit al „comunicării publice și private” (cf. Dumistrăcel 2006a: 346).

Sintetic, situația este prezentată de Stelian Dumistrăcel în tabelul din Anexa 2, privind structura „stilului comunicării publice și private literare” (Dumistrăcel 2006b: 47; Dumistrăcel 2006a: 348).

1.1.3.1. Funcția fatică în limbajul publicistic

Orice lucrare de specialitate precizează faptul că orice act de comunicare admite existența celor trei elemente și anume a emițătorului, a receptorului și a mesajului. În actul de comunicare intervin și alți parametri precum canalul utilizat, codul și referentul. R. Jakobson a identificat cele șase funcții ale limbajului pe axa comunicării printre care și funcția fatică.

Conform lui Stelian Dumistrăcel, printre alte limbaje și stiluri funcționale, specificul limbajului publicistic este dat de felul în care se manifestă «funcția fatică». Pentru a înțelege mai bine conceptul aflat în discuție, propunem definirea sensului cuvântului folosit ca denumire pe scurt:

Termenul fatic, după Georgeta Ghica, provine din cuvântul grecesc phatos însemnând „vorbit” și fiind introdus în cadrul lingvisticii de către antropologul britanic Bronislaw Malinowski (cf. Dumistăcel 2006b:17).

După adoptarea schemei de analiză propusă de Roman Jakobson, funcția „fatică” a fost luată în considerație mereu deoarece, aceasta a fost pusă mai mult decât sub semnul întrebării ca relație între semnul lingvistic și mesaj.

Paula Diaconescu consideră că „funcția determină structura lingvistică specifică a fiecărui stil iar metoda de cercetare a specificului structurii lingvistice poate fi una de referire la o anumită normă. Această normă poate fi în concordanță cu sistemul general al limbii și anume gradul zero de exprimare stilistică”. Importantă după Paula Diaconescu, este funcția fatică care poate fi realizată doar prin stabilirea contactului dintre emițător și receptor ce se efectuează prin co-prezența ambilor poli ai comunicării și anume emițător și receptor, astfel că funcția deține și rolul de verificare a păstrării acestui contact (cf. Dumistrăcel 2006b:17).

Astfel de enunțuri fatice ar putea fi enunțuri declarative interogative, exclamative, considerate ticuri verbale precum clișeele, folosite în exces, care nu dețin nici un substrat semnificațional, pe lângă cel de evidențiere a contactului dintre cei doi poli ai comunicării.

Conform teoriei lui Jakobson se poate observa doar o detaliere subînțeleasă a funcției de apel, ce cuprinde atât „faticitatea” exprimată ca o expresie a disponibilităților de comunicare ale ambilor participanți și punerea în acțiune a acestora, cât și „conativul” adică manifestarea de impunere a cel puțin unuia dintre participanții la actul de comunicare; la fel cum, după Coșeriu, funcția „metalingvistică” este inseparabilă de cea de reprezentare (Dumistrăcel 2006b: 24).

Potrivit lui Stelian Dumistrăcel, definirea funcției fatice trebuie să pornească de la cel care a lansat acest concept și anume antropologul Bronislaw Malinowski, având la bază funcțiile limbajului după Bühler. Din perspectiva largă, faticul vizează utilizarea limbajului ca mod de acțiune, în enunțuri convenționale, “autoreferențiale”, având ca finalitate sociabilitatea și legătura dintre emițător și receptor pe baza unui sentiment, social sau de altă natură și prin infantilizarea adică prin deturnarea receptorului de la propria apreciere (Dumistrăcel 2006b: 27).

Funcția fatică în cazul ziarelor are loc atât la nivelul graficii (fotografii, culori etc.) și la nivelul construcției textului (punctuație etc.) dar și la selectării limbajului adecvat. În cazul radioului, funcția fatică apare la jurnalistul care păstrează contactul cu publicul prin modul în care vorbește, calității vocii etc. Iar în ce privește televiziunea, Stelian Dumistrăcel evidențiază folosirea numeroaselor formule de contact în talk-show-uri precum: anunțarea „titlurilor emisiunii”, reluarea formulărilor din anunțurile inițiale la prezentarea propriu-zisă a știrii etc.

Astfel că „comuniunea fatică”, în opinia lui Stelian Dumistrăcel, se realizează prin recurgerea repetată la enunțurile aparținând discursului repetat, iar, în textul jurnalistic, o poziție importantă o ocupă, de asemenea, componentele enunțului ce țin de organizarea pragmatică a discursului și anume „deictice” , care fac trimiterea la date exacte ale situației de comunicare: deictice „sociale” (pronume de politețe etc.), „personale” (formule de adresare care marchează familiaritatea) și „textuale” (ajută la fragmentarea favorabilă a textului și la înțelegerea lui). În articolele de opinie, pe lângă aceste elemente, se găsesc și mărcile de oralitate pe care lingviștii le sesizează analizând expresia funcției fatice în comunicarea sub formă de „conversație” (Dumistrăcel 2006b: 29).

Prin funcția fatică nu se urmărește verificare canalului ci așa cum o confirmă și lingviștii, funcția fatică stabilește legături între participanții procesului de comunicare.

1.1.3.2. Elemente de pragmatică a comunicării

Lucrările de profil apreciază că originile pragmaticii se află cu siguranță în filosofia greacă. Conform cercetătorilor pragmatica reprezintă studiul comunicării din perspectiva emițătorului și a receptorului. Astfel că atenția se va concentra întotdeauna asupra emițătorului, deoarece construcția mesajului depinde de personalitatea lui și de modul în care percepe realitatea. Decodarea poate fi diferită în cazul aceluiași mesaj de către mai mulți participanți la actul comunicativ.

După Mihaela Gheorghe, paradigma studiază limba din punct de vedere al auzului și al utilizatorilor și se focalizează asupra alegerilor pe care le fac utilizatorii asupra constrângerilor pe care trebuie să le respecte în interacțiunea verbală și a efectelor pe care le pot obține astfel asupra partenerilor la actul de comunicare (Gheorghe 2004: 11).

Potrivit lucrărilor de specialitate, avem două metode de interpretare a unui mesaj: generativă și interpretativă, care pune accentul pe rolul vorbitorului receptor în decodarea mesajului.

Mesajul transmis din perspectiva pragmatică, de către emițător diferă de perspectiva tradițională sub aspect sintactic deoarece mesajul depinde de gradul de expectație al interlocutorului; între cei doi interlocutori trebuie să existe un bagaj comun de cunoștințe la care cei doi fac referire. Deoarece în lingvistica tradițională un există expectație. Motivul este faptul că pragmatica își concentrează atenția asupra cuvintelor nerostite ca atare implicate în enunț printr-o decodare ulterioară. Decodarea unui mesaj din perspectiva pragmatică necesită corelarea mesajului exprimat cu adevăratul mesaj ascuns în cadrul textului.

Conform lui Ioan Cârâc, ca în cazul sintaxei și a semanticii nu se poate vorbi despre o paradigmă în genere, ci despre pragmatici, astfel că la fel nici despre o definiție unică a pragmaticii care să delimiteze clar un obiect care să fie al pragmaticii și doar al ei. Autorul consideră că paradigma ar fi de două feluri, una lingvistică și una logică iar cea lingvistică s-ar clasifica și ea în pragmatica enunțării și pragmatica conversației (Cârâc 2003: 407).

În opinia lui Vasile Tran, analizele lingvistice vizează trei tipuri de abordări și de întemeieri posibile: sintactică, semantică și pragmatică

Prin urmare, perspectiva sintactică se stabilește în determinarea regulilor care dau voie, prin asocierea simbolurilor elementare, la crearea de fraze sau formule lingvistice corecte. A doua perspectiva semantică dorește să procure mijlocul de interpretare a formelor lingvistice și să le pună în legătură cu realitatea sau formele altei limbi sau ale altui limbaj (non verbal). Ultima perspectiva pragmatică dorește să studieze formele limbii așa cum le folosesc vorbitorii care au de gând să acționeze unii asupra altora prin intermediul limbii.

Astfel, din perspectiva lui Jon Austin, orice act al vorbirii pretinde trei aspecte simultane, dar în grade diferite de intensitate, iar aceste aspecte sunt:

1) locuția constă în articularea și combinarea de sunete, simplu fapt de a comunica ceva;

2) ilocuția reprezintă enunțul exprimat în frază reprezentând el însuși un act de transformare a raporturilor dintre interlocutori;

3) perlocuția presupune găsirea tuturor înțelesurilor din partea receptorului mesajului, însă scopul principal al enunțării poate să nu fie dezvăluit sau să nu poată fi identificat în cadrul enunțului decât în momentul unei eventuale confirmări din partea interlocutorului (cf. Tran 2003: 71).

Stelian Dumistrăcel susține că pentru a înțelege sensul sintagmei «spațiu pragmatico-discursiv » pe care o folosește luând în calcul și conceptele introduse de Dominique Maingueneau, care distinge un spațiul discursiv și reprezentând identitatea ideologică a enunțiatorului, Dominique recunoscând legătura conceptelor respective cu cel al lui Pierre Bourdieu îi anume de «champ scientifique», aprofundat de acesta în lucrarea cu același titlu (Dumistrăcel 2014) .

Conform lui Stelian Dumistrăcel, în Anexa 3 se prezintă două coordonate ale comunicării și anume, una, cea a datelor obiective (A) și a doua, cea a datelor subiective (B). Datele obiective reprezintă situarea actului comunicării într-un anumit spațiu dat, spațiul public, cel socioprofesional și cel personal cărora le corespund în ceea ce privește verbalul, paraverbalul și nonverbalul, registre corespunzătoare: registrul public formal, registrul public informal (social sau profesional) și registrul familiar (ultimul cunoscând și evoluția spre intim sau chiar ludic). Cât despre datele subiective ale comunicării care țin de dotările personale ale interlocutorilor iar referirea se face, în primul rând, la competența lingvistică a acestora, în speță la competența idiomatică (gradul de cunoaștere a unei limbi) și la cea expresivă, reprezentând prestația „în situații determinate și cu privire la anumite lucruri, cu anumiți interlocutori” (cu trimitere la Coșeriu), așadar adecvarea la situația de comunicare, la tema discursului și la interlocutor. Din perspectiva pragmaticii, aceasta înseamnă capacitatea/performanța emițătorului de a se plasa la același nivel al competenței idiomatice și expresive cu receptorul.

Din această optică, supunerea la imperative ale pragmaticii («interacțiune», «dialogic», «circularitate», «retroactivitate») va implica la emițător o preocupare instinctivă, dacă se poate spune așa, pentru principiul pe care specialiștii (în primul rând H. P. Grice) l-au denumit «cooperare» , astfel că acesta vizează atingerea unor parametri de comunicare interpersonală. Conform „principiului de cooperare”, antrenând o conversație, interlocutorii desfășoară o activitate colectivă în care fiecare dintre aceștia să se poată baza unul pe celălalt pentru ca acea conversație să fie dusă la bun sfârșit (Dumistrăcel 2006a: 58).

Întregul proces ce punctează pragmatica, interacțiunea și cooperarea dezvoltă un nou concept și anume conceptul de „contract de lectură”.

1.1.4. Contractul de lectură

În opinia profesorului ieșean Dan Stoica, contractul de comunicare, numit și «contractul de lectură» constă într-un enunț care poate fi reformulat prin sintagma contract-interlocutiv atunci când ne referim la canalele audiovizuale sau poate fi de transmitere atunci când avem în vedere discursul oral (Stoica 2004: 50). Mai exact este vorba de delimitarea unui concept care favorizează în mod special interpretarea retoricii titlului ca text de inaugurare oferind receptorului un tip anume de registru de preluare a informației, astfel sugerând sau definind poziția autorului asupra unui text de opinie.

Autorul ieșean remarcă faptul că conceptul de «contractul de lectură» a fost introdus de Eliséo Véron în urma unui studiu asupra presei scrise si care servea la caracterizarea funcționării dispozitivului de enunțare care era conținut în orice suport de presă existent. Astfel că acesta nu are în vedere decât ce spunea și modul de a spune, și nu ceea ce e spus.

Pe de altă parte Eliséo Véron, conform lui Stelian Dumistrăcel, contractul de lectură se refera și la faptul că în cadrul unui text jurnalistic și în afară de conținutul propriu-zis, emițătorul îi va propune o relație receptorului, pe care acesta din urmă o va putea accepta sau nu iar modul de adresare fiind egal din punct de vedere al importanței ca și conținutul propus de acesta (Dumistrăcel 2006a: 59). Sunt teorii, la nivel terminologic, în care ambii participanți la o situație de comunicare sunt numiți „interlocutori”.

Această abordare sugerează atât caracterul dinamic și continuu al comunicării, cât și importanța receptorului-destinatar în comunicare. Conform conceptului, receptorul nu este pasiv niciodată deoarece el i-a parte atât la crearea mesajelor și la formarea argumentelor, însă îl lasă pe vorbitor să priceapă că îi „completează” mesajul cu ideea lui din propria experiență și că, argumentul pe care vorbitorul l-a ales nu poate fi altfel judecat decât după cum a fost el înțeles de receptor.

Astfel că, argumentarea trebuie să țină seama de trei perspective prezente în orice proces de comunicare și anume: textul, enunțiatorul și receptorul. Doar împreună, cele trei perspective pot da imaginea posibilă a modului în care argumentarea va putea fi înțeleasă. Pe de altă parte, enunțiatorul este obligat să țină seama atât de nivelul de cunoștințe, de experiența personală acumulată de sistemul de valori dar și credințe ale receptorului și să se folosească de acestea în organizarea intervenției discursive pentru a-și putea asigura reacția dorită din partea receptorului.

Conform lui Dan Stoica, modalitățile de spunere construiesc un anume „dispozitiv de enunțare”, acesta fiind alcătuit din:

1. Imaginea celui ce comunică ceva. Această imagine se mai numește și enunțiator. În acest caz, „imaginea” este folosită metaforic deoarece este vorba despre locul pe care cel care vorbește și-l asumă, astfel, această imagine reprezintă relația enunțiatorului cu ceea ce spune.

2. Imaginea celui căruia îi este adresată comunicarea sau discursul. Acesta fiind numit și destinatar. Enunțiatorul nu-și construiește doar locul său, ci îl construiește și pe cel al destinatarului său.

3. Relația dintre cel ce comunicare și cel căruia îi este adresat discursul său mai pe scurt relația dintre enunțiator și destinatar. Această relație se realizează de și prin discurs, însă esențial este faptul că trebuie să diferențiem emițătorul real de enunțiator dar și receptorul real de destinatar. Entitățile discursive în cazul de față sunt emițătorul și destinatarul. Astfel reiese că același emițător poate fi același în discursuri diferite și care va putea constitui enunțiatori diferiți, și de altfel, și destinatari diferiți. Jocul enunțiatorului poate să fie perceput ca un apropiat de destinatar, ca un complice al acestuia sau într-o poziție depărtată de acesta.

Astfel, enunțiatorul ar putea să se prezinte ca familiar cu universul pe care îl propune descoperirii, ca având un bagaj sensibil egal cu al destinatarului (când ignorant, când inițiat) (Stoica 2004: 51).

Autorul citat precizează că „dispozitivul de enunțare” nu este același cu „dispozitivul de comunicare” (Stoica 2004: 51). Conceptul de «contract de lectură» include faptul că discursul unui suport de presă este un spațiu imaginar unde, cititorului îi sunt preconizate multiple parcursuri.

1.2. Discursul repetat în textul jurnalistic

Lucrările de specialitate impun o altă distincție importantă aceea între limbă și discurs. Discursul, în acest domeniu joacă un rol analog vorbirii, însă este vorba de o vorbire specializată astfel că acest lucru este din cauza relației specifice care se determină în cadrul discursului între sens și efect de sens. Limba este privită ca un ansamblu finit și oarecum stabil, iar discursul este cunoscut ca model de creativitate al contextualizărilor imprevizibile ce acordă noi valori unităților limbii.

Discursul a devenit o noțiune-cheie a lingvisticii, în ultimele decenii ale secolului trecut astfel că discursul s-a aflat la granița lingvisticii cu sociologia, psihologia și cu teoria comunicării. Definiția termenului de discurs nu este una concretă ci sunt numeroase și chiar contradictorii.

Cuvântul discurs conform DEX-ului reprezintă o specie a genului oratoric, constând dintr-o expunere făcută în fața unui auditoriu pe o temă politică, morală etc. (DEX online 2009; s.v.).

Discursul este asociat ideii de text și context, astfel face ca realizarea discursului să fie influențată de circumstanțele de producere. Prin urmare, acesta este indisociabil de contextul său, deoarece acesta joacă un rol esențial în crearea și interpretarea enunțurilor. Fără context am putea să înțelegem numai o parte a discursului. Așa cum fiecare context este unic, așa și evenimentul este unic, acesta poate fi povestit, însă nu poate fi repetat.

Discursul se clasifică în două situații elementare precum:

comunicarea în prezența interlocutorului

și comunicarea în absența interlocutorului.

Discursul poate fi de tipul informativ și dorește să ofere publicului nou informații despre subiectul tratat, de tipul persuasiv și urmărește să convingă sau să întărească convingerile acestuia.

Discursul poate fi de două tipuri și anume :

discursul privat reprezentat de limbajul conversației și limbajul epistolar

și discursul public reprezentat de limbajul mass-mediei (limbajul publicisticii și limbajul publicității) și limbajul autorităților instituționalizate (limbajul instituției școlare, limbajul vieții politice, limbajul juridico-administrativ și limbajul religios).

Conceptul de «discurs repetat» apare pentru prima dată la E. Coșeriu, întrucât acesta stabilește distincția între tehnica liberă a vorbirii și discursului repetat (Coșeriu 2000: 258).

„Discursul repetat” este, în parte, o denumire sinonimă pentru „frazeologie”, acest lucru reieșind dintr-o precizare a lui Coșeriu: „am făcut această deosebire, pentru tot ce este frazeologie, tot ce este discurs repetat, și s-a creat atunci și o disciplină pentru studiul acestui discurso repetido” (cf. Dumistrăcel 2006b: 116).

Autorul folosește termenul de «discursul repetat» în spaniolă, pentru discurso repetido, și în germană, pentru wiederholte Rede. Prin „discurs repetat”, E. Coșeriu înțelege „tot ceea ce în vorbirea unei comunități se repetă într-o formă mai mult sau mai puțin identică sub formă de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puțin fixă, ca fragment lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»”. Situarea analizei titlului în cadrul teoriei discursului repetat divulgă metoda tot mai frecvent utilizată a „«sensibilizării» cititorului prin titlu” (Dumistrăcel 2006b: 116).

Conform lui Eugeniu Coșeriu erau precizate doar trei tipuri de context și anume „contextul idiomatic, format din limba însăși ca «fond» al vorbirii, contextul verbal este discursul însuși în calitate de «cadru» al fiecăreia dintre părțile sale, contextul extraverbal reprezintă toate circumstanțele nonlingvistice care sunt percepute în mod direct sau cunoscute de către vorbitori. Acest context putea fi fizic, empiric, natural, practic, istoric și cultural (Stoica PR: 13). Astfel, niciun discurs nu poate fi scos din context, însă poate contribui la definirea sau modificarea contextului.

Coșeriu clasifică faptele de limbă aparținând discursului repetat astfel:

a) perifraze lexicale – (echivalente ale cuvintelor) sunt comutabile și substituibile prin cuvinte „simple” în cadrul frazei, se întâlnesc la nivelul lexical propriu unei limbi;

b) sintagmele stereotipe – (echivalente ale sintagmelor) sunt unități comutabile și substituibile doar cu alte sintagme în cadrul frazei;

c) locuțiunile (frazemele sau textemele, ca substitute ale frazelor/textelor) aceste „unități nu sunt interpretate decât la nivelul frazelor și al textelor, independente de „transparența” elementelor lor constitutive”. Ele cuprind: enunțurile metaforice, citatele, proverbele, dictoanele, locuțiunile fixe, formulele tradiționale de comparație, maximele, «wellerismele» sunt acele «expresii introduse de (sau însoțite de) unele formule» și care «au pretenția că se referă la o reacție verbală a cuiva într-o anumită situație», recognoscibile în construcțiile de tipul „cum spunea cel care…” și refranes care se prezintă ca citate din autori cunoscuți etc. (Coșeriu 2000: 259-262).

În discursul publicistic din cadrul textelor, „EDR este atras frecvent cu «destructurarea» formulei inițiale, canonice, a enunțului începând cu ipostaza de aluzie (prin detractio și, uneori, prin adiectio), până la cea de contestație (de regulă prin immutatio și transmutatio)” (Dumistrăcel 2006b: 135; EDR este prescurtarea pe care o utilizează Stelian Dumistrăcel pentru a marca „enunțurile aparținând discursului repetat”; Dumistrăcel 2006b: 7 ).

Metoda are ca principal efect „obținerea unui contact favorabil (prin diferite mijloace de «captatio benevolentiae»), astfel ajungându-se la actul de manipulare, prin mijloace de seducție și de incitare” (Dumistrăcel 2006b: 132).

În opinia lui Stelian Dumistrăcel, textul jurnalistic este adesea supus observației în special din prisma destructurării enunțului titlului de articol, din perspectiva unui «contract de comunicare» pe fond de empatie, seducție și incitare, folosindu-se după regulile celor patru „figuri de construcție” ale lui Quintilian: detractio („suprimarea”), adiectio („adăugarea”), immutatio („substituirea”) și transmutatio („permutarea”) (Dumistrăcel 2006b: 127; Dumistrăcel 2006a: 167).

Astfel, prin cele patru „figuri de construcție” menționate mai sus, jurnaliștii „destructurează și restructurează pe cont propriu enunțuri reflectând surse de diferite tipuri (citate din opere, sloganuri, titluri, idiotisme, parimii, formule fixe uzuale etc.)” (Dumistrăcel 2006b: 114).

Vom enumera cele patru figuri de construcție, optând pentru numele adoptate de dicționarul de Științe ale limbii (p. 201) plecând de la denumirile din Arta oratorică:

pentru detraction – suprimarea textului, la fel în traducerea Artei oratorice, a Retoricii generale și în Terminologie,

pentru adiectio – adăugarea de text, față de adăugire în traducerea Artei oratorice, adjoncție în traducerea Retoricii generale, adjoncțiune în Terminologie,

pentru immutatio – substituirea textului, termen utilizat, astfel și în Artei oratorice, față de suprimare– adjoncție, care nu este decât o variație sinonimică, în traducerea Retoricii generale (aceeași formă se găsește și în Terminologie).

Și pentru transmutatio – permutare, termen utilizat în traducerea Retoricii generale și în Terminologie (față de „inversiunea cuvintelor” în traducerea Artei oratorice; cf. Dumistrăcel 2006a: 162).

1.2.1. Detractio – suprimarea

Suprimarea reprezintă „o «figură de construcție» ce are rădăcini în vorbire și care duc la rezultate ce au tendința să devină ori chiar au devenit, prin elipsă definitivă, enunțuri ce aparțin inventarului limbii” (Dumistrăcel 2006a: 167).

La suprimarea enunțurilor aparținând discursului repetat „spre deosebire de limba presei din secolul al XIX-lea, astăzi este mai puțin frecventă (în comparație cu adăugarea, adesea în construcții de virtuozitate, și, mai ales, cu substituirea), iar pe ultimul loc, din acest punct de vedere, se află permutarea, o figură de construcție ce implică un efort mai mare atât din partea emițătorului, în ceea ce privește formularea, dar și din partea receptorului, pentru sesizarea intenției de comunicare a emițătorului” (Dumistrăcel 2006b: 135).

Există mai multe tipuri de suprimări: „spre acest tip de destructurare se simt atrași ziariștii, folosind contextele abreviate ca titluri propriu-zise, dar și ca exordiu sau perorație; poate fi remarcată modificarea enunțurilor bimembre, dar și a altor construcții simetrice” (Dumistrăcel 2006a: 172). Prin urmare, suprimările pot fi utilizate în „enunțuri anonime”, mai exact în formule paremiologice, în texte „de autor” dar și în locuțiuni expresive (Dumistrăcel 2006a: 172-174).

Din punct de vedere pragmatic, din perspectiva manipulării, „reducerea unei părți din corpul unității frazeologice (întregul fiind, așadar, numai evocat) reprezintă o tehnică ce-l solicită pe cititor/ascultător la un oarecare efort de colaborare, lăsându-i, totodată, posibilitatea unei (eventuale) opțiuni proprii”, existând probabilitatea ca „receptorul mesajului să fie, pur și simplu, scăpat de sub control” (Dumistrăcel 2006b: 136).

Alături de strategiile persuasive de comunicare precum empatia, seducția și incitarea, jurnaliștii mai utilizează ca strategie persuasivă și „păstrarea unui «context minim de relevanță»”, „pentru a-i putea oferi receptorului (eventuala) posibilitate de a recompune ansamblul enunțurilor aparținând discursului repetat” (Dumistrăcel 2006b: 137).

Exemple de suprimări adunate de către Stelian Dumistrăcel în textul jurnalistic:

 „Pomul și sacul” (ZIș, 3.06.02, p. 2B)  evocând proverbul „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul /mare/”;

 „Brânza e pe bani” (EZ, 13.09.02, p. 6)  evocând proverbul „Frate /ca/ frate, dar ~ ” ;

 „Vorba dulce” (RL, 16 1999) , față de „ ~ mult aduce”;

 „Dar din dar” (RL, 32/1999, p. 7), față de „ ~ se face rar/rai”;

 „Mai bine mai târziu” (RL, 41/1999, p. 22), față de „ ~ decât niciodată”;

 „Tinerețe fără bătrânețe” (RL, 242002, p. 23), față de „ ~ și viață fără (de) moarte”;

 „Fă-te frate cu dracul” (RL, 16/1999), față de „ ~ până treci puntea” ( Dumistrăcel 2006a: 173; siglele publicațiilor sunt cele folosite de autorul citat).

1.2.2. Adiectio – adăugarea

În ceea ce privește modificarea enunțurilor aparținând discursului reperat în discursul publicistic, adăugarea „poate viza, de regulă, un cuvânt din cuprinsul arhitextului, situație în care putem vorbi de adăugări propriu-zise, de construcție, ce tind să modifice forma canonică, dar și de plasarea enunțului originar într-un context de particularizare, ce-i amplifică expresivitatea” (Dumistrăcel 2006a: 181).

Conform lui S. Dumistrăcel, există două tipuri de adăugare și anume: completarea de „particularizare” a enunțurilor aparținând discursului repetat și intervenția în corpul propriu-zis al acestuia, așadar, interpunerea prin dislocare (Dumistrăcel 2006b: 137). Astfel, în textul jurnalistic, „adăugarea se impune analizată operând mai întâi distincția între cazurile de intertextualitate ce reprezintă interferarea enunțurilor aparținând discursului repetat cu rezultatul «tehnicii libere a vorbirii» și cele în care un enunț din prima categorie suferă o modificare cu intenție stilistică” (Dumistrăcel 2006a: 188). Prin figura de construcție numită adiectio, din perspectivă pragmatică, a cărei folosință vizează și strategii persuasive de tipul empatiei, seducției și incitării, se poate observa limitarea sensibilă „a colaborării” cu receptorul, ducând spre manipulare deoarece „particularizarea și celelalte rezultate ale adăugării nu înseamnă doar o «aplicație» la obiect sau o detaliere oarecare a enunțului canonic, ci reprezintă și sugerarea sau chiar impunerea unei atitudini față de referent” (Dumistrăcel 2006b: 139-140).

Exemple de adăugări scrise de către Stelian Dumistrăcel în textul jurnalistic:

 „1001 de nopți în 66 de zile” (RL, 19/1999);

 „Ionuț Lupescu mai are un singur dor: …” (EZ, 18.02.03, p. 11);

– „O scrisoare electorală pierdută” (AC, 38/1999, p. 9);

– „Bilanțul slăbiciunilor” (ProTv, titlu citat la „Revista presei”, 22.12.01).

O altă formă de adăugare sunt și enunțurile de mai jos în care două enunțuri aparținând EDR se alătură și alcătuiesc o pereche simetrică. Astfel că primul cuvânt accentuat aparține primului dar și celui de-al doilea enunț:

– „La spartul ←târgului→ de carte” (RL, 49/2001, p. 17), „(a veni) la spartul târgului” și „târg de carte”;

– „Colac peste ←pupăza→ din tei” (M, 29.08.01, p. 6);

– „Olimpiada ←Albă→ ca zăpada” (EZ, 9.02.02, p. 7);

– „Cere și ți se va ←da→ peste bot” (AC, 13/2002, p. 12; Dumistrăcel 2006a: 191-193; siglele publicațiilor sunt cele folosite de autorul citat).

1.2.3. Immutatio – substituirea

În opinia lui S. Dumistrăcel, substituirea este figura de construcție cu cea mai mare frecvență în textul jurnalistic actual iar printre figurile de construcție existente, aceasta domină „autoritar, cantitativ și ca varietate de formule și implicații” (Dumistrăcel 2006a: 205). Explicația, diacronie, presupune funcționarea aceleiași forme mentale în vorbire, rezultând noi forme canonice, prin substituiri reflectându-se variația „diatopică”, variația „diastratică”, variația „diafazică” a limbii (Dumistrăcel 2006a: 140).

Procedeul substituirii este numit de către Al. Graur și „deraiere lexicală”: „Începând să rostească o frază-clișeu, pe care toată lumea o cunoaște, al cărei sfârșit, deci, îl poate ghici oricine, vorbitorul, la un anumit loc, «deraiază», înlocuiește sfârșitul unui cuvânt cu sfârșitul altui cuvânt care are același început, păcălește pe auditor și produce un efect comic” (Dumistrăcel 2006a: 211).

În cadrul discursului publicistic au loc destul de des, substituiri în enunțul aparținând discursului repetat „pe care îl reprezintă locuțiunile expresive și expresiile paremiologice dar și construcții «închegate» evocative sau tehnice” (Dumistrăcel 2006a: 218).

Tehnicile de persuasiune (empatiei, seducției și incitării) care funcționează în cadrul substituirii redă faptul că „receptarea este dirijată, adesea agresiv, spre acceptarea punctului de vedere al emițătorului iar modificarea enunțurilor aparținând discursului public, prin substituire se reflectă mult mai evident intenția de manipulare decât prin alte figuri de construcție” (Dumistrăcel 2006b: 140).

Prezentăm mai jos exemple de substituiri în enunțuri aparținând discursului repetat deoarece textele jurnalistice conțin foarte multe astfel de exemple:

– „…preferăm să ne uităm ca motanul în calendar…” (tx, ZIș, 17.01.03, p. 8B);

– „Panacee den bătrâni” (AC, 1/2003, p. 13);

– „Viața ca moft” (RL, 4/2002, p. 15);

– „Românul s-a născut mim” (RL, 6/2003, p. 3);

– „Avem și noi buchiniștii noștri” (Zf, 6.08.02, p. 2);

– „Aseară ți-am luat hazna” (RL, 26/1999);

– „Viața ca monedă de schimb” (EZ, 28.10.02, p. 1);

– „NATO frântă” (EZ, 12.02.03, p. 4);

– „La Belgrad a înviat capra vecinului” (AC, 40/2000, p. 1);

– „Polițiști pe care gradul nu voia să-i mai încapă” (AC, 49/1999, p. 17);

– „Când PC-ul nu-i acasă, joacă mouse-ul pe masă” (RL, 44/2002, p. 13);

 „Hoț să fii, ghinion să ai” (M, 30.11.99, p. 6);

– „Módele trec, demodații rămân” (Ad.l, 9.10.01, p. 3; Dumistrăcel 2006b: 140-142; siglele publicațiilor sunt cele folosite de autorul citat).

1.2.4. Transmutatio – permutarea

Dintre cele patru figuri de construcție, permutarea unor termeni din enunțuri aparținând discursului repetat este procedeul cel mai puțin întâlnit în încercările de a spori expresivitatea unor titluri aparținând discursului publicistic. Procedeul acesta este cel mai puțin întâlnit dintre cele patru figuri de construcție, iar permutarea unor termeni din enunțurile aparținând discursului reperat se realizează în încercarea de a spori expresivitatea unor titluri aparținând discursului publicistic. Această figură de construcție se află „la polul opus în comparație cu substituirea” din perspectiva frecvenței destul de reduse a apariției (Dumistrăcel 2006b: 144).

Din perspectivă pragmatică, procedeul realizat după schema acestei figuri de construcție presupune „un efort sporit din partea emițătorului”, și care poate „să deturneze atenția cititorului «pasiv» de la mesaj”, diminuându-i astfel manipularea, pe baza efectelor de fatic și de expresivitate (Dumistrăcel 2006b: 144).

În opinia lui S. Dumistrăcel, trebuie să cunoaștem diferența între cele două categorii cu privire la figurile „substanțiale”, astfel că pe de o parte, adăugare și suprimarea pot fi asociate într-o viziune simetrică cu tehnici minime de intervenție „intențională” asupra enunțului iar pe de altă parte substituirea, operație de largă aplicabilitate al cărei mecanism, lăsând la o parte faptele „normale” cu explicație diacronică, diatopică și diastratică, se declanșează prin analogie, din cauza dorinței vorbitorului de a obține un efect „stilistic” (Dumistăcel 2006a: 163).

Tot dumnealui susține faptul că am putea constata de cele mai multe ori, combinarea figurilor, aspect despre care au vorbit și alți autori ai Retoricii generale.

Exemple de permutări scrise de către Stelian Dumistrăcel din textul jurnalistic:

– „Când muzele vorbesc, armele tac” (TVR 1, 30.01.03);

– „Comisionul mare doboară firma mică” (publicitate din domeniul bancar);

– „mergem la război înainte, și la plăcinte înapoi” (tx, AC, 13/2002, p. 8);

– „Puțini am fost, mulți am rămas”;

 „Doi primari, o singură problemă ” (AC, 222002; cf. Dumistrăcel 2006b: 139; siglele publicațiilor sunt cele folosite de autorul citat).

În concluzie, cele patru figuri de (re)construcție nu fac altceva decât să inducă receptorului, o atitudine dorită față de referent, deoarece prin utilizarea acestora autorul articolului încearcă să își exprime opinia față de subiectul în cauză.