Concepte Fundamentale la Antonio Gramsci In Analiza Fenomenului Risorgimental

Concepte fundamentale la Antonio Gramsci în analiza fenomenului risorgimental

Introducere

Dezbaterea privind Risorgimento-ul s-a dezvoltat pe parcursul întregii perioade a formării statului italian, a continuat în perioada fascistă și a fost un subiect viu și după încheierea celui de-al doilea război mondial.

  În perioada interbelică, dezbaterea ce a privit această temă a fost animată de lucrările lui A. Omodeo, intitulată L’Età del Risorgimento publicată în anul 1925, Gioachino Volpe prin lucrarea L’Italia in Cammino din 1927 și desigur ce a lui Benedetto Croce La Storia d’Italia , publicată în 1928.

În perioada petrecută în închisoare, Antonio Gramsci a participat prin reflecțiile sale la această dezbatere, deosebit de importantă.

Din analiza lucrărilor publicate de Antonio Gramsci, atât din timpul vieții, cât și după moartea sa putem observa că teoreticianul sard a fost, ca să îl cităm pe Palmiro Togliatti: „ un teoretician al politicii, un practician al politicii, adică un combatant ”. Pentru acesta, interesul pentru istorie s-a datorat unei motivații diferite decât aceea pe care o poate avea un istoric neangajat politic. Scopul cercetărilor sale a fost că:

„ Aceste eseuri trebuie să fie elaborate pentru un anumit tip de public, având ca scop să distrugă concepțiile învechite, scolastice, retorice, absorbite în mod pasiv de cultura populară, pentru a suscita, deci, un interes cu caracter științific pentru problemele analizate, efort necesar pentru a fi prezentate ca subiecte vii ce operează și în prezent, ca forțe în mișcare, întotdeauna actuale”.

Un element important care trebuie să fie adus în discuția noastră este succesiunea publicării celor două contribuții ce au atras atenția specialiștilor și care stau la temelia operei lui Gramsci.

Prima dintre acestea este un eseu publicat în anul 1926, intitulat Alcuni temi della questione meridionale ( Anumite teme privind problema meridională). Acest manuscris a fost recuperat de Camilla Ravera și înmânat lui Togliatti imediat după arestarea militantului sard. Eseul a fost publicat pentru prima dată în revista Lo stato operaio. Interesul lui Gramsci pentru această temă a fost mai vechi. O primă prezentare a ideilor sale au apărut în anul 1916, într-un articol intitulat Il Mezzogiorno e la guerra. Pe parcursul acestuia se poate identifica tema meridională gramsciană văzută din două perspective: ca o paradigmă euristică și ca orientare politică.

A doua contribuție teoretică a fost publicată postum, imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial (1949), se intitulează Il Risorgimento (Risorgimento-ul). Specialiștii în Gramsci au observat că eseul din 1926 a fost elaborat ulterior celui publicat în 1949.

Risorgimento-ul a fost publicat la dorința lui Togliatti. Concepția teoretică a lui Gramsci a fost preluată de stânga radicală, fiind promovată cu tărie imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial de Partidul Comunist Italian (P.C.I) prin intermediul lui Togliatti, secretarul general al partidului. Interesul pentru opera gramsciană era ambivalent: pe de o parte, Gramsci a fost, așa cum am mai arătat anterior, „un luptător politic” ce a murit în închisorile fasciste, pe de altă parte, gânditorul sard era, la acea dată, cel mai important teoretician comunist italian. De aceea, în momentul în care Togliatti s-a prezentat în fața membrilor celui de-al V-lea Congres al P.C.I (Roma, 1946), cu proiectul creării unui „partid nou”, acesta a preluat masiv din viziunea gramsciană asupra fenomenului risorgimental. Putem spune că, din punct de vedere ideologic, „noul” partid de mase, de extremă stânga, ce își propunea să atragă voturile a milioane de italieni și-a fundamentat critica îndreptată împotriva societății liberale anterioare primului război mondial, pe viziunea gramsciană asupra perioadei creării și organizării statului italian.

Desigur, această lipsă de sincronizare în publicarea concepțiilor teoretice gramsciene se datorează faptului că o parte importantă din opera sa a fost realizată în închisoare și publicată ulterior în Quaderni del Carcere (Caietele din închisoare).

Gramsci a abordat mai multe teme ce l-au situat pe teoreticianul sard în categoria celor mai importanți analiști ai fenomenului risorgimental. Acestea sunt:

De la ce dată, din care perioadă istorică se poate considera că a început fenomenul risorgimental?

„[…] Originile mișcărilor risorgimentale, adică al procesului de formare, al condițiilor și raporturilor internaționale ce vor permite Italiei să se reunească în cadrul unei națiuni și forțelor naționale să se dezvolte și să se extindă, nu trebuie să fie identificate odată cu un eveniment concret, înregistrat cu o dată, cât mai ales în acel proces istoric în care însuși sistemul european se transformă. Acest proces, în același timp, nu este independent de evenimentele interne și de forțele naționale italiane”.

Risorgimento-ul italian a fost un fenoment caracteristic pentru spațiul peninsular sau acesta s-a integrat unui proces mai larg, european?

„[…] din punct de vedere european putem vorbi de perioada(vârsta) revoluției franceze și nu de aceea a risorgimento-ului italian, al liberalismului ca, concepție generală asupra vieții, ca o nouă formă de civilizație a statului și a culturii, și nu doar un aspect național al liberalismului. Este posibil, desigur să vorbim de o perioadă (vârstă) risorgimentală dar atunci este necesar să fie restrînsă prospectiva și să fie analizată Italia și nu Europa, identificând în istoria europeană și mondială acele legături ce au modificat structura generală a raporturilor de forță la nivel internațional care se opuneau creării statulului unitar național în peninsulă , ce înăbușeau orice tip de inițiațivă, sufocând-o din naștere, și să se dezvolte analiza acelor curente ce au provenit de la nivelul relațiilor internaționale care au pătruns în Italia, și au încurajat forțele interne întărindu-le”.

Care a fost rolul factorului extern asupra caracteristicilor autohtone al fenomenului, asupra ideilor ce au fost vehiculate în acea perioadă?

„ cercetările privitoare la originea fenomenului risorgimental sunt viciate, în majoritatea lor de judecăți părtinitoare, ce nu aparțin doar scriitorilor italieni, ci și a celor străini, cu precădere francezi (sau aflați sub influența culturii franceze). Există o «doctrină» franceză ce privește originea Risorgimento-ului, conform căreia Italia îi datorează Franței norocul (existenței acestuia n.tr.) cu precădere celor doi Napoleoni… În Italia temele la modă și tendențioase ce se referă la această problemă sunt:

Teza democratică francofilă conform căreia mișcarea Risorgimentală se datorează revoluției franceze fiind, o derivare directă a acesteia. Această teză a provocat apariția unei alte teme opuse;

Revoluția franceză, prin intervenția sa în peninsulă a întrerupt o mișcare cu «adevărat» națională; această teză care are un dublu aspect: a) cel iezuit (pentru care «sanfedisti (it.)» reprezintă unicul element «național» , respectabil și legitim; b)cel moderat ce se referă cu precădere la principii reformatori și la monarhiile luminate, mai sunt cei care alătură al treilea aspect c) mișcarea reformatoare a fost întreruptă din cauza panicii provocate de evenimentele din Franța, deci intervenția francezilor în Italia nu a întrerupt procesul ci mai degrabă i-a permis să se manifeste și să se dezvolte”.

Analiza revoluției franceze de la 1789 și raportarea acesteia la întreg fenomenul risorgimental. Aici, Gramsci reușește să identifice modalitățile prin care revoluția franceză a reușit să elimine contradicțiile dintre spațiul rural și cel urban, permițând republicii să facă față mișcărilor contra-revoluționare interne și a atacurilor puterilor europene;

Introducerea unor concepte fundamentale pentru viziunea teoretică gramsciană care sunt: blocul istorico-social și hegemonia;

Putem afirma cu tărie că, pentru Gramsci risorgimento-ul italian a reprezentat momentul crucial în istoria peninsulei. Este momentul zero al apariției statului și națiunii italiene. De aceea această temă a reprezentat subiectul principal abordat pe parcursul lucrărilor sale. Dacă ar fi să pornim de la concluzia finală către ipotezele de lucru, se observă cu ușurință că toate argumentele folosite de Gramsci vin să demonstreze că întreg parcursul istoric risorgimental a fost un eșec.

Pentru a demonstra această concluzie, autorul sard a abordat două mari teme: fascismul italian și criza meridională. Dacă fascismul reprezintă momentul de încheiere politică a risorgimento-ului, tema meridională este subiectul de discuție și de analiză cu care începe acesta. La Gramsci, ca produs intelectual al Sudului sărac, tema meridională este parte integrantă a fenomenului risorgimental, și cheia prin care explică eșecul acestuia.

Pe parcursul dezvoltării raționamentelor gramsciene au apărut și s-au dezvoltat concepte fundamentale cum ar fi: criteriul istorico-politic, hegemonie, hegemonie politică, clasă dominantă, putere dominantă, grupuri subalterne, grupuri conducătoare, etc.

Fiind un „ militant politic” de stânga a propus o nouă soluție prin care să se poată depăși criza provocată de eșecul risorgimental. Matricea de gândire a fost, în mod evident marxistă, și avea ca obiectiv schimbarea raporturilor de forță din interiorul societății italiene prin crearea unui nou tip de solidaritate, în care să fie angrenate masele largi ale populației.

Analiza asupra fascismului

Pentru a înțelege modul în care Gramsci și-a imaginat apariția mișcării fasciste trebuie să pornim de la afirmațiile acestuia:

„ Fascismul în Italia nu poate să fie evaluat în mod corect fără să fie încadrat în istoria poporului italian, în structura economică și politica italiană”.

Gramsci nu a fost interesat să analizeze în mod special mișcarea fascistă, cât mai ales să observe, din punctul său de vedere, legătura intrinsecă existentă între criza statului liberal, și deci eșecul risorgimento-ului și apariția acestuia.

Autorul identifică elementele constitutive ale apariției mișcării fasciste pornind de la analiza grupurilor sociale existente atât înaintea izbucnirii primului război mondial cât și după încheierea acestuia. Ipotezele promovate de teoreticianul sard sunt următoarele:

apariția fascismului se datorează revoltei micii burghezii de după primul război mondial pentru cucerirea unei poziții economice independente;

colaborarea dintre reacțiunea agrară și capitalismul industrial stă la baza apariției, organizării și ulterior al acțiunii mișcării fasciste, cele două categorii fiind partea ce-a mai reacționară din interiorul burgheziei italiene.

fascismul este un nou instrument al dominației de clasă apărut cu scopul realizării unei unități organice între toate forțele burgheziei în cadrul unui instrument politic unic, aflată sub o conducere centrală și unică ce avea ca scop conducerea partidului, Statului și al guvernului;

raporturile conflictuale din interiorul societăților liberale, pe fondul conflictelor existente pe plan internațional, au permis apariția și dezvoltarea mișcării fasciste;

fascismul a apărut ca rezultat al reacției foarte slabe a Statului.

În baza ipotezelor prezentate de Gramsci pot fi identificate elementele de continuitate dintre perioada de dinaintea apariției fascismului și perioada în care acesta a apărut, dintre societatea liberală antebelică și societatea liberală postbelică care a creat fascismul.

Continuând modul de teoretizare gramscian, Valentino Gerratana observa că procesul de disoluție internă a statelor liberale de după primul război mondial s-a suprapus cu fenomenul intrării în criză a imperiilor coloniale și a sferelor de influențe. Această observație este interesantă deoarece, Gerratana identifică una din cauzele externe ale intrării în criză a principalelor regimuri liberale europene, și anume problema colonială. Ca urmare a extinderii capitalismului și a raporturilor dintre state, industriile naționale aveau nevoie de surse de materii prime și de piețe de desfacere. La izbucnirea primului război mondial, imense teritorii din Africa sau Asia se aflau în componența marilor imperii coloniale. Lupta pentru controlul acestora dintre puterile europene și presiunile provenite din interiorul coloniilor s-au suprapus după încheierea primului război mondial cu criza sistemică a regimurilor burgheze liberale care, se aflau fie sub presiunea ideologică și socială a stângii extreme reprezentată de partidele comuniste, fie sub presiunea dreptei radicale, reprezentată de partidele de tip fascist. Aceste presiuni majore, fie că proveneau de la dreapta sau de la stânga eșicherului politic, aveau ca obiectiv principal invalidarea modelului democrației parlamentare și a guvernării partidelor liberale.

Definirea conceptelor

Risorgimento

Definirea conceptului de Risorgimento este importantă deoarece ne poate explica extensia în spațiu și timp al fenomenului. Încă de la primele lucrări citite despre acesta am observat că există o discontinuitate majoră în plan teoretic asupra delimitării în timp a perioadei. Mai exact, specialiștii în domeniu au identificat în mod diferit perioada în care acest fenomen s-a desfășurat. În lucrările de specialitate, ce reprezintă bibliografia obligatorie ce este parcursă pentru disciplina istorie în școlile italiene la diferite nivele, fenomenul este explicat astfel:

„Prin Risorgimento se înțelege acea perioadă istorică în care a avut loc un proces al renașterii sentimentului național pe fondul acceptării și chiar a teoretizării conceptului de «Stat Unitar»”.

Conceptul de Risorgimento se află în totală opoziție cu acela de „ revoluție”. Realitatea istorico-politică a vremii a arătat că îndeplinirea idealurilor de unitate teritorială și de cucerire a independenței de stat s-a realizat ca urmare a expansiunii progresive a statului Piemontez aflat sub conducerea dinastiei sabaude, respectiv a Casei de Savoia, pornind din nordul Italiei către sudul peninsulei. Ca și în cazul Germaniei, un rol important în desfășurarea acestui proces l-a avut îmbinarea activității diplomatice cu aceea a armelor armatei piemonteze. Sau mai exact, pentru a personaliza, rolul unui om de stat precum Camillo Benso di Cavour și puterea economico-militară a dinastiei piemonteze de Savoia. Conform acestei interpretări a Risorgimento-ului în Italia, perioada de desfășurare al acestui fenomen poate fi identificat între anii 1859-1871.

În unul dintre cele mai importante dicționare explicative ale limbii italiene; „ Lo Zingarelli” , la termenul de Risorgimento apare următoarea definiție:

„ Perioadă istorică cuprinsă între sfârșitul secolului al XVIII-lea și anul 1870, în care se desfășoară procesul de formare a statului național italian”.

Observăm deja, în această scurtă definire a fenomenului, că momentul de început al acestuia este translatat la sfârșitul secolului al XVIII-lea deci cu o jumătate de secol mai înainte decât în varianta „ oficială” predată în școli. Mutarea începutului declanșării perioadei risorgimentale se înscrie în viziunea istorică promovată de Școala neoguelfă. Momentul încheierii fenomenului risorgimental este totuși același.

Încercând să răspundă la întrebarea ce privește momentul începerii mișcării istorice a Risorgimento-ului italian, Gramsci consideră că există două viziuni dominante:

prima este reprezentată de teoreticienii ce susțin că mișcarea națională italiană a avut o origine autonomă și de aceea Revoluția franceză a falsificat tradiția italiană;

a doua este susținută de cei care consideră că mișcarea națională italiană este strict dependentă de revoluția franceză și de războaiele sale.

Pornind de la aceste abordări teoretice Gramsci s-a aplecat spre analiza perioadei risorgimentale cu scopul bine definit de a înțelege mecanismele ce au stat la temelia fondării statului și a națiunii italiene. Una dintre primele reflecții pe această temă se regăsește într-un articol nesemnat intitulat Lo stato italiano (Statul italian), publicat în L'ordine Nuovo la puțin timp de la încheierea primului război mondial.

„ … Ce este statul italian? Și de ce este ceea ce este? Care sunt forțele economice, care sunt forțele politice pe care se sprijină? A suferit un proces de dezvoltare? Sistemul de forțe care au determinat apariția sa a rămas tot timpul același? Care au fost forțele interne ce au produs și dezvoltat procesul? Care este poziția exactă pe care Italia o ocupă în lumea capitalistă și cum au influențat factorii externi procesul intern?…”.

Tema meridională

Tema meridională este în gândirea gramsciană, așa cum am mai arătat anterior, o parte integrantă a marii teme ce privește epoca istorică în care s-a desfășurat risorgimento-ul italian.

Raportul dintre Nord și Sud, problema dezvoltării Sudului peninsular, diferența de mentalitate dintre diferitele zone ale peninsulei au fost folosite de autor pentru a evidenția problemele structurale ale societății și tânărului stat italian aflat în plin proces de modernizare. Cu toate acestea, Gramsci nu a militat pentru introducerea unei politici specifice pentru spațiul meridional. El a dorit rezolvarea disparităților dintre Nord și Sud pentru a se realiza nu numai o unitate administrativ teritorială, dar și națională. Evidențierea disparităților dintre Nord și Sud nu s-a datorat dorinței de a găsi vinovați. Scopul acestuia a fost mai degrabă rezolvarea acestor falii existente între cele două zone ale peninsulei italiene.

Obiectivul principal enunțat de Gramsci a fost încheierea procesului de modernizare al statului și poziționarea Italiei la același nivel cu marile puteri economice și politice europene ale timpului, odată cu schimbarea realităților de putere dintre diferitele categorii sociale.

Recunoscând rolul burgheziei industriale din nordul Italiei în declanșarea și desfășurarea procesului risorgimental, Gramsci a scos în evidență faptul că apariția statului italian a defavorizat spațiul meridional:

„ Statul unitar italian s-a constituit ca urmare a impulsului dat de nucleele burgheze industriale din nordul Italiei; s-a consolidat odată cu dezvoltarea industriei în detrimentul agriculturii, printr-o subjugare brutală a agriculturii intereselor industriale; statul italian nu a avut un caracter liberal, deoarece nu s-a născut ca urmare al unui echilibru intern;…

Efectele negative pe care Risorgimento-ul le-a declanșat asupra raportului dintre Nord și Sud ar fi putut crea mișcări secesioniste puternice care să pună în discuție tânărul stat italian. Pe teritoriul Italiei, la începutul secolului al XVIII-lea se regăseau idei, provenite din spațiul de gândire francez, pe care elita liberală laică le-a pus în prim planul politicii sale pentru a crea un stat italian.

Grupurile de putere situate în jurul lui Cavour au promovat o politică anticatolică și anti-papală. Anticatolică în sensul afirmării laicismului și anti-papală în sensul lichidării teritoriale a Statului papal. Originea ideologică a acestei mișcări este fără îndoială Iluminismul. Ceea ce pare interesant este că cercurile politice anticatolice din jurul lui Cavour, dar și a lui Mazzini nu erau numai laice, erau și anticlericale. Confuzia termenilor și deci a semnificațiilor acestora este dată de faptul că, la nivel ideologic instituția Bisericii catolice s-a identificat întotdeauna cu Dogma. Însă atât Cavour, ca exponent al grupurilor moderate cât și Mazzini ca exponent al mișcării republicane și radicale nu erau anticatolici, mai exact nu se ridicau împotriva dogmei, erau laici și anticlericali. Aceștia doreau ca Biserica să intre în cadrele legale ale unui stat italian, modern și burghez. Desigur, modelul de referință a fost cel francez.

Mai mult, diferențele dintre cele două personalități erau fundamentale. Cavour a militat cu fervoare împotriva militantismului politic al Bisericii ce aveau ca vârf de lance ordinele religioase iezuite și al privilegiilor pe care aceasta le deținea în interiorul societății și a statului medieval. Motivațiile anticlericale mazziniene vizau negarea rolului Papalității în structura sa etico-religioasă.

Acest demers s-a încadrat în tiparele ideologice ale unui proiect ce avea ca scop crearea unui stat național. Apariția unui stat unitar însemna nu numai eliminarea fărâmițării administrativ teritoriale peninsulare și crearea unui stat centralizat dar și crearea unei națiuni. Însă principalul impediment era dat de existența unui stat teritorial deținut de papalitate. Situarea geografică al acestuia în centrul Italiei bloca dezvoltarea unui proces de reunificare teritorială de la nord la sud. Evenimentele istorice au demonstrat că militanța grupurilor de putere moderate ce au sprijinit guvernele lui Cavour a condus nu numai la dispariția Statului papal, dar a avut ca efect rezidual marginalizarea marilor mase de catolici care au refuzat să ia parte la procesul de creare a noului stat modern. De ce? Deoarece masele catolice fidele „ Sfântului Scaun” nu s-au regăsit în tiparele ideologice ale noului stat italian.

Elitele burgheze piemonteze, inspirate și influențate de ideile revoluției franceze de la 1789 și a politicilor impuse de revoluționari în Franța au militat pentru eliminarea controlului cultural al Bisericii pe care aceasta l-a avut timp de milenii asupra maselor rurale. Însă acest proces a fost de durată, și a mers în paralel cu ridicarea gradului de instrucție a maselor odată cu introducerea învățământului de stat obligatoriu.

Un alt aspect important care este necesar să fie luat în calcul este acela al poziției oficiale a Bisericii în raport cu Statul modern la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. În întreaga Europă, Biserica a fost o aliată a forțelor conservatoare. Însă în Italia, acest element era întărit de faptul că „ Sfântul Scaun” își exprima autoritatea nu numai prin intermediul valorilor religioase sau al acțiunii reprezentanților acestuia, dar și prin faptul că era un stat teritorial. Cele două elemente combinate au pus la îndoială posibilitatea creării unui stat modern italian fundamentat pe valorile revoluției de la 1789.

Așa cum a arătat Gramsci, pe parcursul mai multor decenii s-a manifestat un refuz provenit din partea reprezentanților bisericii de a-și aduce contribuția la crearea unei națiuni italiene și a unui stat pe care îl considerau lipsit de legitimitate.

„ La dezvoltarea noului stat italian a lipsit colaborarea spiritului religios, a ierarhiei bisericești, singura care ar fi putut să aducă la un numitor comun nenumăratele conștiințe individuale ale unui popor opac, condus de spirite iraționale și capricioase, absent în fața oricărui tip de mișcare ce promova interese de tip economic.”

Realizând o introspecție asupra întregii perioade risorgimentale, Gramsci a recunoscut rolul regatului piemontez de catalizator teritorial în planul creării unui stat național, profitând cu abilitate de oportunitățile interne și internaționale. În plan intern, forțele politice liberal-moderate aflate în jurul figurii politice a lui Cavour ce s-au organizat în cadrul Partidului Ordinii, au reușit să înfrângă tendințele centrifuge din peninsulă care nu doreau realizarea unui stat italian, și aici putem discuta în primul rând de statul papal, și să influențeze decisiv acțiunile politice ale radicalilor-republicani, organizați în cadrul Partidului Acțiunii. Moderații au reușit să canalizeze acțiunile revoluționare ale radicalilor în sensul realizării idealurilor de unitate națională. Exemplul acțiunilor militare realizate de Garibaldi în sudul Italiei este sugestiv.

„ Eroul celor două lumi”, cum a fost personificat de multe ori Garibaldi, a unificat teritoriul meridional cu regatul Piemontez fără să pună în discuție echilibrele sociale interne. După disoluția puterii în regatul Siciliei, Garibaldi a consemnat guvernarea acestor teritorii regelui Victor Emanuel al II-lea și al primului ministru, Cavour. Din acest motiv, Gramsci consideră că Piemontul a îndeplinit rolul unei clase conducătoare, care a catalizat în jurul său forțele progresiste cu scopul de a realiza unificarea teritorială a peninsulei italiene.

„ Rolul Piemontului în Risorgimento a fost acela al unei « clase conducătoare». În realitate nu se ia în considerare faptul că pe întreaga suprafață a peninsulei se regăseau numeroase nuclee omogene ale claselor conducătoare ce au avut o tendință irezistibilă spre unificare, fapt ce a determinat și crearea noului stat. Aceste nuclee au existat fără îndoială, însă tendința lor de a se uni era foarte problematică, deoarece ceea ce conta cu adevărat pentru ele era că în spațiul lor erau conducătoare… aceste nuclee nu doreau să conducă pe nimeni, adică nu doreau să își armonizeze interesele proprii cu interesele și aspirațiile altor grupuri. Ele doreau să « domine» și nu să «conducă», sau pentru a fi mai exacți doreau ca să domine propriile interese, și mai puțin propriile persoane, iar pentru aceasta doreau să existe o forță nouă, independentă de orice condiționare sau de compromis care să devină arbitrul națiunii; iar această forță a fost Piemonte și drept consecință monarhia.

Modul în care cercurile de putere ale vremii au acționat, ideile exprimate în cadrul programelor politice ale diferitelor facțiuni politice, rolul personalităților în această perioadă, toate acestea au fost elemente ce au permis apariția statului și crearea unei identități naționale italiene.

Însă problema fundamentală pe care Gramsci a adus-o în analizele sale a fost că, această unificare teritorială a avut cu precădere un caracter administrativ. Crearea statului italian nu a adus cu sine rezolvarea raportului dintre sat și oraș, în sudul agrar. Mai mult, a creat disparități majore și între spațiul urban din Nord și cel din Sud. La momentul unificării, orașul Napoli era mult mai dezvoltat din punct de vedere comercial și economic, avea un număr mult mai mare de locuitori decât orice oraș din Nord. În deceniile care au urmat, economia Nordului a prosperat, în timp ce economia Sudului a cunoscut perioade de stagnare sau de regres. Din aceste motive, Gramsci consideră că Risorgimento-ul a eșuat, deoarece nu a creat o solidaritate internă în plan național, și nu a adus o prosperitate distribuită pe întreg teritoriul peninsular. Creșterea economică și bunăstarea s-au concentrat în Nord în timp ce Sudul a rămas încremenit în realitățile agrare și preindustriale caracteristice regatului Siciliei. Menținerea acestei stări de fapt s-a realizat prin măsurile restrictive luate de instituțiile de forță ale statului. Pentru Gramsci, acest proces nu a angrenat Sudul, preferându-se atragerea oportuniștilor în loc să fie angrenate acele straturi ale societății ce ar fi putut aduce legitimitate.

„ Acest raport complex oraș-stat poate fi studiat în programele politice generale care căutau să se afirme înainte de venirea la putere a fascismului: programul lui Giolitti și al liberalilor democrați tindea să creeze în Nord un bloc urban ( de industriași și muncitori) care să fie la baza un regim protecționist și să întărească economia și hegemonia Nordului. Sudul era redus la rolul de piață de desfacere de tip semicolonial, un izvor de taxe și de impozite ținut la respect prin două serii de măsuri: de tip polițienesc, de reprimare feroce a oricărei mișcări de masă, cu masacrarea periodică a țăranilor și măsuri polițiste-politice: favoruri personale pentru pătura intelectualilor sau a « clănțăilor», sub forma slujbelor în administrația publică , autorizații pentru a jefui nepedepsiți în administrația locală….

Și cu toate acestea, conform concepției lui Gramsci, Italia a continuat să existe ca o realitate națională, politică și economică datorită mișcărilor de stânga. Liantul social ce a permis menținerea națiunii italiene a fost, în concepția teoreticianului sard, socialismul:

„ Italia a devenit o unitate politică deoarece o parte a poporului său s-a unit în jurul unei idei, a unui program unic. Această idee, acest program unic l-a dat socialismul și numai socialismul. Acesta a făcut ca un țăran din Puglia și un muncitor di Biellese să poată vorbi aceeași limbă, și deși erau atât de departe unul de celălalt să fie capabili să se exprime la fel în fața aceleași probleme, să judece în mod unitar un eveniment, un individ … Socialismul a devenit conștiința unitară a poporului italian”.

De aceea rolul socialismului a fost cu atât mai important cu cât Statul unitar a generat nu numai un dualism teritorial în interiorul său dar a provocat și o falie între catolici și necatolici , eșuând din acest motiv în procesul de creare a unei solidarități interne și deci a „ națiunii” italiene.

Demersul mișcării socialiste, în plan ideologic și social, a scos din inactivitate mișcările catolice și ierarhia bisericească, deoarece o mișcare laică militantă punea în pericol însăși existența și rațiunea de a exista a Bisericii. Istoria raporturilor dintre socialiști și catolici a fost caracterizată printr-o lipsă de cunoaștere reciprocă. Aceste spații ideologice au rămas separate una față de celelalte, fiind guvernate de sentimentul suspiciunii reciproce. De partea socialiștilor a existat un anticlericalism instinctiv, în schimb ce de partea catolicilor, reacțiile de respingere au culminat cu apariția incompatibilității dintre a fi bun catolic și a fi socialist, sau ulterior comunist.

Dorința de participare la viața publică, în condițiile excluderii din viața politică, și a presiunii ideologice venite din partea socialiștilor i-au îndemnat pe catolici să înființeze asociații, fundații, ziare, bănci, cooperative, angrenând prin activitatea lor mase ale populației, integrându-se astfel în viața socială a noului stat. Pornind de la această realitate, Gramsci a anticipat crearea unui partid catolic care să participe la viața politică a țării.

„ Organizarea catolicilor într-un partid politic este evenimentul cel mai important ce a avut loc în Italia odată cu încheierea Risorgimento-ului. Legitimările ideologice burgheze dispar: dominația asupra statului începe să fie aspru disputată și nu este de exclus ca partidul catolic prin organizarea sa teritorială deosebit de puternică, odată ce se va regăsi în mana unor oameni politici abili, să devină victorios în lupta cu concurența grupurilor liberale și conservatoare laice ale burgheziei corupte, nedisciplinate, ce nu au unitate națională, organizate în clici sau facțiuni, ca niște cuiburi de viespi”.

Apariția pe scena politică al Partidului Popular a fost salutată de Gramsci, deoarece considera că acesta este o expresie a laicizării și al reînnoirii spirituale a poporului italian. Importanța pe care Gramsci o dă este atât de mare încât o compară cu „ reforma germană”. O astfel de mișcare politică a apărut în interiorul societății civile, unde fusese aruncată de grupurile politice liberale. Aici, mișcarea catolică s-a refugiat găsind în spațiul rural și în interiorul cooperativelor o bază socială solidă ce le-a permis revenirea pe scena politică a țării.

Încheierea primului război mondial a condus la accelerarea acestui proces ceea ce l-a făcut pe Gramsci să considere că ciclul politic al liberalilor, urmașii politici ai moderaților cavourieni s-a epuizat, ceea ce va conduce la răsturnarea echilibrelor interne și la aducere în prim plan a maselor rurale. Era momentul, conform concepției lui Gramsci, ca epoca inaugurată de Cavour în care elitele moderaților liberali, din dorința de a se menține la putere au inventat modelul transformismului ca stil de guvernare să se încheie prin eșecul guvernărilor liberale conduse de Giolitti. Astfel, se încheie un proces în care liberalismul fondat pe principii liberale europene inaugurat de Cavour a fost înlocuit de noi forțe politice și de noi ideologii.

Criteriul istorico-politic

În Caietele din închisoare regăsim cele mai importante analize, discuții și observații realizate de Gramsci pe tema fenomenului risorgimental. În „Primul Caiet” (Q1) intitulat, Direzione politica di classe prima e dopo l'andata del governo Gramsci a subliniat că în analiza fenomenului risorgimental este deosebit de important criteriul istorico-politic. Pentru teoreticianul sard:

„… Criteriul istorico-politic (….) este acesta: că o clasă este dominantă în două moduri, adică dacă este dominantă și conducătoare. De aceea, o clasă înainte să ajungă la putere trebuie să fie <<diriguitoare>>, iar în momentul în care va ajunge la putere va fi <<dominantă>> și <<diriguitoare>>”.

Pe parcursul Caietelor din închisoare, Gramsci a identificat criteriul istorico-politic, ca trăsătură fundamentală a secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Teoreticianul sard consideră că pentru perioada citată, cheia de lectură a istoriei politice a Italiei a fost oferită de Vincenzo Gioberti și Benedetto Croce.

Conexiunea dintre concepțiile teoretice giobertiniane și cele crociene se regăsesc, în concepția lui Gramsci, în realitățile oferite de perioada risorgimentală. În această perioadă de timp s-au exprimat două concepții politice proeminente: conservator și revoluționar. Concepția conservatoare și-a propus realizarea idealurilor risorgimentale pe baza principiilor oferite de modelul evolutiv, prin menținerea echilibrelor sociale, în timp ce concepția revoluționară dorea transformare, inovare, schimbarea echilibrelor sociale, prin intermediul unei mișcări ce își propunea să angreneze mase largi ale populației. Putem vorbi de două modele de modernizare ce sunt opuse.

Primul dintre acestea, cel conservator și-a imaginat procesul de modernizare ca un proiect al unei elite ce își impune principiile și modelează societatea după propriile interese. Deciziile și proiectele de reformă a sistemului erau imaginate la nivelul elitelor, puse în practică de către acestea, decizia politică venind de sus în jos. Pe baza acestui principiu, nivelul de reprezentativitate al indivizilor ce au luat deciziile era limitat, legitimitatea acestora provenind de la nivelul semenilor săi și nu de la cetățeni. Putem spune că decizia politică a fot impusă de sus în jos fără să existe o consultare cu cetățenii.

Al doilea model, revoluționar a fost la rândul său tot un proiect al unei elite, însă acesta își propune angrenarea maselor populare, cu precădere a maselor rurale în acest proces de modernizare, după modelul promovat de revoluționarii francezi de la 1789, cu scopul modificării radicale nu numai a societății dar și a grupurilor de putere existente. Deși decizia provenea tot de la nivelul elitei către cetățean, deci de sus în jos, aceasta avea marea calitate că își propunea ca punerea în aplicare a acestora să angreneze mase largi ale populației. Din acest punct de vedere atât reprezentativitatea cât și legitimitatea erau mult mai mari

Astfel, conservatorii au fost promotorii evoluției lente, a transformărilor succesive, în timp ce revoluționarii doreau o schimbare radicală a societății prin intermediul unor mișcări violente, sângeroase menite să creeze o solidaritate națională în peninsula italiană.

Gramsci consideră că acest binom ce se regăsește în perioada risorgimentală își are rădăcinile în plan cultural la conceptul de „ clasicism național”, așa cum estetica culturală crociană reprezintă clasicismul literar și artistic.

2.4. Hegemonie, hegemonie politică, clasă dominantă, clasă subordonată, transformism

Termenul de hegemonie nu a fost inventat de Gramsci, însă conceptul de hegemonie a fost inventat de acesta.

Termenul de hegemonie derivă de la cuvântul grec égesthai, și înseamnă „ a conduce”, „ a fi condus”, „ a fi șef”. Prin termenul de éghemonia, în spațiul elen se înțelegea că cineva deține conducerea supremă a armatei. Hegemon era condotierul, conducătorul, comandantul suprem.

Pentru prima dată substantivul hegemonia și adjectivul hegemon au fost utilizate de Gramsci de patru ori într-un articol publicat în revista Ordine Nuovo intitulat „ Rusia putere mondială” publicat pe 14 august 1920. Observația autoarei acestei analize este că, apariția acestui termen într-un articol ce avea ca subiect Rusia bolșevică nu a fost întâmplătoare.

Importanța identificării momentului apariției acestui concept pentru prima dată în opera gramsciană este dată de posibilitatea de a înțelege sensul pe care acesta l-a folosit la început și de a vedea evoluția acestuia pe parcursul următoarelor articole sau studii publicate.

Una dintre primele observații ce ar trebui să apară când ne referim la conceptul de hegemonie este că a fost folosit în Caietele din închisoare în mod polivalent.

Între anii '90 al secolului al XIX-lea și anul 1917, termenul de hegemonie a fost folosit în interiorul mișcării socialiste ruse cu terminologia de gegemoniya. Aceasta a apărut pentru prima dată la teoreticianul marxist rus Gheorghi Valentinovici Plehanov în lucrări publicate în anii 1883-1884. Plehanov a susținut necesitatea imperativă pe care o are proletariatul de a lupta în plan economic cu patronatul și în plan politic cu țarismul. În anul 1884, Plehanov analizând societatea rusă a declarat că burghezia este, încă, prea slabă pentru a putea să își asume lupta împotriva țarismului. De aceea era obligatoriu ca proletariatul să susțină lupta revoluționară a burgheziei.

Referindu-se la puterea politică, Plehanov a folosit termenul de dominație în argumentarea poziției conform căreia proletariatul trebuie să sprijine în cadrul unei mișcări revoluționare burghezia. Numai în acest fel aceasta din urmă ar fi putut să devină conducătoare. Un deceniu mai târziu, teoreticianul marxist rus și-a schimbat opinia, considerând că proletariatul ar putea să aibă un rol independent și conducător, în lupta împotriva absolutismului țarist. Ulterior această concepție a fost preluată de P. Axelrod, Y. Marov, Lenin și alți marxiști. Într-o scrisoare adresată lui Plehanov, Lenin cerea înființarea unui ziar politic ca mijloc pentru a pregăti o „ reală hegemonie” a proletariatului în Rusia.

După încheierea Revoluției din octombrie 1917, termenul a încetat să mai fie de actualitate în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), însă s-a menținut în documentele Internaționalei Socialiste atunci când au fost analizate evenimente internaționale. În primele două Congrese mondiale ale celei de-a III-a Internaționale (1919, Moscova și 1920, Petrograd), Cominternul a adoptat o serie de teze în care au folosit termenul de hegemonie. Astfel, acesta a fost internaționalizat. Sensul pe care acesta l-a primit, a fost acela că este datoria proletariatului de a-și exercita hegemonia asupra altor grupuri exploatate, cu scopul ca acestea să se transforme în aliați de clasă.

În anul 1922, în timpul celui de-al IV-lea Congres, semnificația termenului de hegemonie a fost extins:

„ Burghezia a avut întotdeauna tendința de a separa politica de economie, înțelegând perfect că dacă va reuși să închidă masele proletare într-un cadru corporatist, atunci nici un pericol nu va amenința propria hegemonie”.

Este posibil ca prin intermediul documentelor ce s-au publicat după acest congres, Gramsci să fi intrat în contact cu termenul de hegemonie. Nu trebuie să pierdem din vedere că acesta a fost membru al delegației P.C.I la acest congres, rămânând la Moscova până în anul 1923. Este de presupus că aici a intrat în contact și cu scrierile lui Plehanov, Axelrod, Martov și Lenin.

Însă, așa cum declara însuși Gramsci a preluat termenul din lucrările lui Lenin:

„ Principiul teoretico-practic de hegemonie reprezintă aportul deosebit de important pe care Ilici îl aduce la teoria praxisului”.

Gramsci aduce în discuție conceptul de hegemonie atunci când analizează Risorgimento-ul menținând o anumită distanță față de factorul economic și întărirea factorului ideologic.

Referindu-se la aportul deosebit în structurarea semnificației pe care Lenin a adus-o conceptului de hegemonie, Gramsci, a considerat că marele merit al lui Lenin a fost acela de a surprinde valoarea extraordinară și decisivă a luptei culturale și ideale în promovarea claselor subordonate și afirmarea unui nou sistem economic-social. De aceea, conceptul de hegemonie la Lenin, așa cum a fost interpretat de Gramsci nu trebuie să fie văzut ca o exprimare a unei dominații cât, mai ales afirmarea unei capacități superioare de interpretare a istoriei și de a oferii soluții problemelor care se pun.

În Questione meridionale (Problema meridională) conceptul de hegemonie apare ca o articulare a dictaturii proletariatului în momentul în care va ajunge la stadiul de a conduce și de a domina, însă pe parcursul Caietelor din închisoare acest sens restrictiv dispare. Această evoluție este interesantă și a fost explicată de Luciano Gruppi. În momentul în care Gramsci afirmă că Principiul teoretico-practic de hegemonie reprezintă aportul deosebit de important pe care Ilici îl aduce la teoria praxisului”, termenul folosit de Lenin nu este cel de hegemonie, ci de direcție. De aceea, consideră Gruppi, că sensul pe care îl dă Gramsci conceptului de hegemonie, preluându-l pe cel de direcție de la Lenin este acela de dictatură a proletariatului.

Preluând sensul pe care Lenin îl dă termenului de direcție, Grasmci folosește conceptul de hegemonie „ avându-se în vedere baza socială a hegemoniei proletariatului”. Pentru acel moment al analizei conceptul de hegemonie reprezenta „ o formă a dictaturii proletariatului de realizare a conducerii întregii mișcări revoluționare de către clasa muncitoare, acțiune sprijinită pe sistemul de alianțe politice ale muncitorilor din Nord cu țăranii din Sud”

Norberto Bobbio susține că semnificația conceptului de hegemonie ca direcție culturală nu o exclude pe aceea de direcție politică. Mai mult, hegemonia în sensul gramscian al înțelegerii deține o semnificație mult mai cuprinzătoare. Aceasta include atât conceptul de direcție culturală cât și pe cel de direcție politică. În acest mod, Gramsci nu se limitează doar la demersul creării unei voințe colective dar își propune elaborarea, și difuzarea unei noi concepții asupra lumii.

Gânditorul sard a extins ulterior semnificația conceptului de hegemonie ce în prima accepție exprima rolul proletariatului în interiorul unei mișcări conduse de burghezie împotriva regimului feudal spre un sens mai larg, ce privește mecanismul dominației burgheze în raport cu proletariatul în cadrul unei societăți capitaliste. Această trecere a semnificației s-a realizat pe baza introducerii unei analize diferențiate a structurilor de putere burgheze din Occident.

Hegemonia apare ca un rezultat al unei realități istorice foarte clare, și anume aceea a existenței problemei meridionale în Italia. Conceptul reprezintă o sinteză a unei analize gramsciene asupra structurii sociale italiene în care, în viziune marxistă sunt identificate rolurile specifice ale intelectualității, țăranilor, muncitorilor, a forțelor politice, etc.

Conceptul de hegemonie devine, așa cum a observat Bobbio, inelul de legătură „ între determinate condiții obiective și dominația de fapt a unui anumit grup conducător: acest element de legătură se exprimă în interiorul societății civile”

De aceea, conceptul de hegemonie începe să reprezinte capacitatea de a înțelege procesele reale, identificate din punct de vedere istoric, în care au fost individualizate forțele sociale care pot și trebuie să fie implicate în procesul revoluționar.

Observăm că Gramsci folosește termenul de forțe sociale. Din punctul de vedere al lui Gruppi, acest termen este foarte important deoarece a permis dezvoltarea teoriilor gramsciene. Prin intermediul acestor forțe sociale este deschisă calea către alianțe între diferitele straturi sociale pentru a se încerca o unificare a cererilor sociale ale acestora într-o propunere organică ce punea în discuție marile probleme sociale. Numai așa forțele sociale puteau să se transforme din grupuri subalterne în grupuri conducătoare așa cum arată Gramsci:

„ Proletariatul poate să devină clasa conducătoare și dominantă în măsura în care reușește să creeze un sistem de alianțe în clase ce îi va putea permite să mobilizeze împotriva Statului burghez și a capitalismului marea majoritate a populației ce muncește”.

Iar aici sensul poate fi văzut în sens restrictiv adică a proletariatului dar luând în vedere particularitățile Italiei risorgimentale sensul este mult mai larg și prevedea și includerea, am putea spune obligatorie în viziunea lui Gramsci a populației rurale.

De aceea, hegemonia nu este sinonim cu conceptul de dictatură a proletariatului. Aici, conceptul de hegemonie are un sens mai larg, înglobând și aspecte ale culturii.

Este mai degrabă, așa cum arată specialiștii gramscieni, capacitatea de a conduce ce furnizează dictaturii proletariatului bazele sociale necesare. Din aceste considerente, conceptul de hegemonie nu poate fi redus la semnificația strâmtă a „ dictaturii proletariatului” sau a unei simple „ dictaturi de partid”.

Pornind de la conceptele de clasă dominantă și clasă conducătoare, Gramsci consideră că este aproape obligatoriu să existe o hegemonie politică chiar și „ înainte de a ajunge la putere”. În acest moment al analizei apare un concept cheie în gândirea gramsciană și anume acela de hegemonie politică ce este strâns legat de cel de putere dominantă care este exercitată de o clasă dominantă. Avem deci, trei concepte gramsciene strâns legate între ele: hegemonie politică, putere dominantă și clasă dominantă.

O altă semnificație a conceptului de hegemonie la Gramsci poate fi ca direcție, ca dominație sau poate avea ambele valențe în același timp.

„ … supremația unui grup social se manifestă în două moduri, ca « dominație» și ca o « conducere intelectuală și morală». Un grup social este dominant în raport cu grupurile adversare atunci când tinde să « lichideze» sau să supună prin forță grupurile adversare și este conducătoare a grupurilor asociate sau aliate”.

Aserțiunea gramsciană ce se referă la raportul dintre grupuri este deosebit de interesantă. Autorul sard consideră că raporturile diferitelor grupuri din interiorul societății umane se bazează pe principii de forță. Gândirea marxistă este prezentă, deoarece lupta de clasă imaginată de Marx este văzută de Gramsci prin intermediul conceptului de hegemonie. Spațiul social este un câmp de luptă în care diferitele grupuri sau clase sociale apelează la violență. Pe filieră marxistă, Gramsci nu își poate imagina o societate burgheză bazată pe principiul distributivității. Pentru acesta, conflictul dintre clase conduce la o hegemonie politică în care clasele sau grupurile subordonate sunt supuse prin forță. Este afirmarea principiului revoluției active. Cu toate acestea, în perioada pe care Gramsci a petrecut-o în Rusia sovietică este evident că a fost influențat atunci când a introdus și ulterior dezvoltat termenul, conceptul de hegemonie.

În Caietul al treilea (Q 3), este explicat mecanismul prin care un grup social dominant este conducător al grupurilor asociate și aliate. Pentru a explica mecanismul, Gramsci apelează la expresia bolșevică „ alianța de clasă a proletariatului”. Aceasta este realizată împreună cu alte clase grupuri exploatate, aici are în vedere cu precădere masele rurale, cu scopul de a lupta împotriva opresiunii.

Teoreticianul sard militează pentru realizarea unor alianțe între grupul dominant și grupurile asociate și aliate. Acesta nu este promotorul segregării față de alte grupuri, considerând că, pentru a cucerii puterea politică și ași impune hegemonia , grupul dominant trebuie să facă „ concesii ” și „ sacrificii ”. Proletariatul, în calitate de clasă dominantă trebuie să instaureze acest raport cu celelalte clase pentru ași putea impune hegemonia.

Pentru Gramsci, Noua Politică Economică (NEP) instituită de Lenin, în care doctrina marxistă realiza un compromis cu economia de piață a fost această expresie a „ compromisului”. Însă nuanțarea pe care Gramsci o aduce este că acest compromis nu trebuie să știrbească elementele esențiale ale doctrinei.

„ Impunerea hegemoniei presupune, fără dubii, că trebuie să se țină cont de interesele și tendințele grupurilor asupra cărora se exercită hegemonia, pentru a se realiza un echilibru, un compromis, din partea grupului conducător …. însă este mai mult decât clar că , acestea nu pot să afecteze elementele esențiale ale intereselor grupului conducător, deoarece hegemonia are un caracter etico-politic.

Revenind la spațiul italian, analizând modul în care clasa dominantă și-a exercitat hegemonia politică după încheierea primul război mondial, Gramsci era deosebit de dur, și se afla din punct de vedere ideologic axat pe principiul luptei de clase.

„ … Clasa dominantă italiană nu a avut nici măcar ipocrizia să își ascundă propria dictatură; poporul muncitor a fost considerat de aceasta ca fiind un popor de rasă inferioară, care poate fi guvernată fără menajamente, ca o colonie africană…”.

Această analiză deosebit de dură a regimului politic burghez liberal impunea soluții de compromis la nivelul acțiunii politice. Pornind de la analiza teoretică a raporturilor dintre grupul dominant și celelalte grupuri, Gramsci aplică raționamentul la întreaga societate italiană.

El consideră că folosirea violenței este necesară și obligatorie din partea proletariatului și a claselor rurale în lupta împotriva inamicului comun; regimul burghezo-liberal. În primii ani de la încheierea primului război mondial, Gramsci a considerat că, după eșecul procesului risorgimental, era necesar ca prin intermediul compromisurilor realizate între proletariat și clasa rurală să se poată realiza o mișcare politică suficient de puternică pentru ași impune hegemonia. Numai în acest mod se putea realiza o „ dictatură a proletariatului” în raport cu burghezia și o „ hegemonie a proletariatului” în raport cu clasa rurală.

„ Dacă uniunea dintre două forțe este necesară pentru a o înfrânge pe a treia … aceasta se poate realiza doar prin intermediul compromisului, pentru ca forța să fie folosită împotriva celorlalți…

Motivația urmării acestui drum provine din analiza perioadei risorgimentale. În Caietele din închisoare, Gramsci revine frecvent la raportul dintre iacobini și burghezie. Acesta afirmă că:

„ … iacobinii (…) au făcut din burghezie clasa conducătoare și hegemonă…”

Această scurtă frază este deosebit de interesantă. Unul din punctele fixe de la care a pornit analiza întregii perioade în care s-a creat statul italian a fost reprezentat de revoluția franceză de la 1789. Ne putem pune întrebarea, de ce apare această fascinație? De ce iacobinii revin pe parcursul scrierilor sale, am putea spune chiar obsesiv. Grasmci elaborează teoriile sale într-o perioadă în care fenomenul risorgimental se desăvârșise. Vorbim de primii ani de după încheierea primului război mondial. În acest scurt arc de timp, în spațiul public, au apărut partide politice ce au produs mișcări sociale ce au pus la îndoială modelul ideologic burghez, liberal (P.C.I și Partidul Național Fascist). De aceea, imaginea pe care Gramsci o are despre fenomen este reflexivă. Prin intermediul conceptului de hegemonie, Gramsci „ surprinde complexitatea raporturilor dintre forță și consens existente în perioadele prerevoluționare și postrevoluționare (când unul dintre cele două aspecte primează în procesul de instituire sau conservare a blocului istoric).

El a pornit de la analiza naturii statului și a societății italiene specifice epocii sale. Însă pentru a înțelege rezultatul a fost nevoit să se întoarcă la origini. Acest salt în timp i-a permis să observe defazarea istorică dintre spațiul italian și cel francez. Pornind de la această observație a realizat o analiză comparată între mișcările revoluționare și drept consecință al forțelor sociale participante. El prezintă în oglindă parcursul și evoluția de la o societate medievală către statul modern pornind de la exemplul francez. De ce a preluat modelul francez? Deoarece autorul sard a fost fascinat de iacobini. Explicația acestei atitudini s-a datorat faptului că, iacobinii au reușit prin acțiunile lor politice să schimbe realitățile feudale ale Franței lui Ludovic al XVII-lea. Prin intermediul mișcărilor revoluționare, aceștia au reușit să impună o majoră transformare întregii societăți franceze, impunând prin programul politic și prin acțiunile în spațiul public un ritm accentuat de modernizare. Franța a parcurs drumul către modernitate într-o perioadă scurtă de timp, trecând prin perioade traumatice, care au schimbat definitiv realitățile sociale.

Analizând raportul dintre cele două mari facțiuni politice ale timpului ce în mod general sunt cunoscute în istoriografia italiană sub titulatura de partide Partidul Acțiunii, cunoscut ca și partidul radicalilor și Partidul Ordinii cunoscut și ca reprezentând partidul moderaților, Gramsci a observat că aceștia din urmă au reușit să stabilească direcția politică a Risorgiment-oului printr-o „atracție puternică și spontană, asupra întregii mase de intelectuali italieni”. De ce au reușit moderații să stabilească această direcție politică? Deoarece erau „ o avangardă reală, organică a elitelor fiind în același timp parte a acestora”.

Aceasta este una dintre contribuțiile originale pe care Gramsci l-a adus, în spațiul teoretic în raport cu alți gânditori marxiști. Modul în care a fost analizată problema atragerii intelectualilor de partea moderaților elimină condiția obligatorie a atracției ce poate fi realizată de o putere dominantă, și deci de o clasă dominantă a elementului economic. El explică atracția pe care mișcarea moderată a exercitat-o în rândul elitelor prin elementul de organicitate și de apartenență la un grup social.

„Moderații au continuat să conducă Partidul Acțiunii chiar și după 1870 și 1876, i-ar așa zisul<<transformism>> nu a fost decât expresia parlamentară a acestei acțiuni, tinzând la hegemonia intelectuală, morală și politică. Se poate afirma chiar, că întreaga viață a statului italian de după 1848 se caracterizează prin <<transformism>> adică prin elaborarea unei clase conducătoare mereu mai largi, în cadrele fixate de moderați după 1848, și prin ruina utopiilor neoguelfe și federaliste, cu absorbirea treptată, dar continuă și realizată prin metode diverse ca eficiență a elementelor active ieșite din grupurile aliate, ba chiar și adverse, ce păreau dușmane de neîmpăcat. În sensul acesta, conducerea politică a devenit un aspect al funcției de dominare, în măsura în care absorbirea elitelor din grupurile inamice duce la decapitarea acestora și la anihilarea lor, pe o perioadă adesea foarte lungă”.

Apariția și prelungirea fenomenului transformismului a demonstrat că realitățile politice italiene sunt diferite de cele franceze. Lipsa de coerență politică și de impact la nivelul maselor a Partidului Acțiunii a permis apariția transformismului.

Gramsci, analizând Partidul Acțiunii a arătat de ce acesta nu a putut să devină forța politică menită să impună hegemonia politică:

nu a avut posibilitatea să exercite același tip de atracție pe care l-a realizat Partidul Moderaților;

nu a fost în gradul de a se constitui ca o „ forță autonomă” ;

nu a putut să imprime fenomenului risorgimental un caracter mult mai popular și mai democratic;

nu a fost în gradul să prezinte o alternativă viabilă atracției „ spontane” realizate de democrați prin organizarea unei „ atracții organizate”;

Diferențele ideologice dintre cele două partide identificate de Gramsci erau următoarele:

Iacobinii, în Franța au luptat pentru interconectarea spațiului rural cu cel urban. Înfrângerea lor politică s-a datorat faptului că, prin acțiunile lor, au sufocat veleitățile clasei muncitoare.

Partidul Acțiunii ar fi trebuit să îi imite pe iacobinii francezi, chemându-i la luptă pe țărani prin intermediul promisiunii rezolvării problemei agrare. Astfel, s-ar fi realizat alianța între elementul urban, reprezentat de burghezie și proletariat și elementul rural reprezentat de țărani. Acesta ar fi devenit grupul conducător și hegemon care ar fi transformat Risorgimento –ul într-un fenomen revoluționar îndreptat, în interior împotriva proprietarilor funciari, iar în exterior împotriva Austriei. Războiul civil declanșat în urma acestor fenomene revoluționare ar fi descătușat energiile primordiale ale societății italiene așa cum a făcut și în Franța în timpul revoluției. În urma acestui conflict sângeros urma să apară Italia modernă.

În realitate, Partidul Acțiunii, în tradiția literaturii italiene, a confundat două concepte fundamentale: unitatea culturală cu unitatea politică și teritorială. În cazul Italiei de început de secol XIX, putem vorbi de o unitate culturală însă aceasta nu însemna în mod automat, unitate economică sau unitate teritorială. De aceea republicanilor democrați, grupați în Partidul Acțiunii au ratat impunerea propriei viziuni privind unificarea și modernizarea statului italian deoarece nu au știut să reacționeze la politica moderaților, care au avut ca prim obiectiv stabilitatea internă a statului în fața oricărui proiect de reformă.

Concluzia lui Gramsci a fost că Partidul Acțiunii a fost condus, în realitate de Cavour și Victor Emanuel al II-lea, transformându-se în timp într-un organism de propagandă aflat în serviciul moderaților.

Pornind de la ipoteza oferită de Gramsci pentru a explica succesul liberalilor conservatori (grupați în Partidul Ordinii) în fața liberalilor revoluționari, (grupați în Partidul Acțiunii) se deschid mai multe chei de lectură.

Succesul politic al moderaților s-a datorat inițiativelor private, aceștia neavând un program oficial, deoarece Partidul Ordinii nu a fost un partid politic clasic fiind mai degrabă o mișcare politică antirevoluționară. Moderații, provenind din rândul păturii conducătoare, erau intelelectuali, oameni politici, proprietari de manufacturi, mari proprietari sau importanți administratori ai unor mari suprafețe de pământ, oameni de afaceri, comercianți, ce au exercitat prin statutul lor o atracție majoră asupra întregii clase de intelectuali. Sprijinul acordat de intelectuali măsurilor politice impuse de moderați a oferit legitimitate opțiunii modernizatoare a acestora. Un alt argument, folosit de Gramsci, pentru a explica succesul moderaților este că:

„ …. (aceștia n.a) reprezentau un grup social relativ omogen, motiv pentru care ideile și direcția lor politică a cunoscut puține oscilații, mai exact au avut o linie de dezvoltare organică progresivă”.

Interesant este că în Caietele din închisoare termenul de grup social l-a substituit frecvent pe acela de clasă. Această abordare este folosită, cu precădere, în momentul în care Gramsci a studiat originea și funcția intelectualului. Autorul analizează originea economică a grupului social, și evoluția sa către o conștiință și voință politică. Grupul social devine, în analiza gramsciană, punctul de întâlnire a mai multor linii de reflecție. Mai exact, din analiza evoluției inelectualului se poate înțelege una din sursele apariției hegemoniei.

Eșecul proiectului de modernizare al statului italian axat pe modelul revoluționar francez, s-a datorat, în opinia lui Gramsci, faptului că mișcarea republicană reprezentată de Partidul Acțiunii nu a știut să fie dominantă în raport cu clasele rurale și cele proletare.

Acest raport între clasele hegemone și cele subordonate apare frecvent în Caietele din închisoare. Motivația autorului pentru acest concept s-a sprijinit pe trei obiective:

era interesat să realizeze o metodologie a istoriografiei subordonate;

dorea să realizeze o istorie a claselor subordonate;

identificarea unei strategii politice a transformării pe baza principiului dezvoltării istorice și a existenței subordonaților;

Raportul, conexiunea, între cele trei motivații creează o legătură în care converg mai multe concepte gramsciane. În analiza asupra istoriei și originii subalternilor, Gramsci a luat în considerare elemente ce țin de istorie, politică, critică literară sau practici culturale. Astfel au fost analizate raporturile socio-politice ce permit apariția acestora, elementele de putere pe care acestea le dețin, prezența acestora în literatură și în istorie, modul în care își pot transforma propria conștiință, etc. În acest sens, conceptul de subordonat se corelează cu alte concepte, gânduri și strategii ce au ca obiect realizarea unor transformări socio-politice așa cum le teoretizează Gramsci. De aceea este important ca, pentru a înțelege viziunea gramsciană a conceptului de subordonat este necesar să cunoaștem semnificația celorlalte concepte. Analiza acestuia se întrepătrunde cu cele de natură politică, socială, intelectuală, literară, culturală, filozofică, religioasă și economică.

Pentru Gramsci există o legătură indisolubilă între conceptele de dominant și subordonat. Fără această conexiune nu se poate demonstra conceptul de hegemonie. De aceea teoreticianul a simțit nevoia să realizeze mai multe cercetări ce se regăsesc în prima parte din Caietele din închisoare prin care să delimiteze semnificația conceptului de subordonat în interiorul unei categorii istorice, determinată, existentă în contexte istorice, economice, politice, sociale și culturale. Demersul lui Gramsci este acela de a propune o cheie de lectură a modului în care categoriile sociale ce se înscriu în conceptul de subordonate apar, se regăsesc la nivel social, sau cum reușesc să treacă, să se transforme, trecând în categoria de dominante.

Scopul acestui demers teoretic este acela de a înțelege care au fost condițiile ce au permis apariția acestora, modul în care au fost influențate de-a lungul timpului, și cum experiențele în calitate de subordonați influențează sau poate influența prezentul acestora.

În Caietul al treilea (Q3), Gramsci expune „ Criteriile metodologice” necesare pentru a realiza o cercetare asupra temei istorice a subordonaților. Conform acestei metodologii este necesar să fie luate în calcul următoarele aspecte:

formarea obiectivă a claselor subordonate prin intermediul dezvoltării și a schimbărilor ce au avut loc în sfera economică;

adeziunea pasivă sau activă al acestora la formațiunile politice dominante, adică tentativa acestora de a influența programele prin intermediul revendicărilor ;

nașterea noilor partide conducătoare ce au ca scop controlul asupra claselor subordonate;

constituirea claselor subordonate și crearea unui caracter limitat și parțial;

formațiuni politice ce susțin autonomia claselor subordonate dar în contextul realităților existente;

formațiuni politice ce susțin completa autonomie a claselor subordonate.

Gramsci declară că această metodologie nu este completă și că poate suferii modificări, sau pot fi detaliate însă, aceste aspecte constituie stadii de dezvoltare în istoria claselor subordonate, ce surprinde evoluția de la o stare „ primitivă ” la una de autonomie. Aceste faze reprezintă un proces secvențial în care un grup subordonat se dezvoltă și se transformă într-un grup social dominant, sau, în alte cazuri, evoluția sa este blocată într-unul dintre acestea de către grupuri sociale sau de forțe politice dominante.

Un exemplu pe care Gramsci l-a folosit pentru a exemplifica și demonstra această cheie de lectură a raporturilor dintre dominant și subordonat , este acela al intelectualilor italieni.

La momentul în care teoreticianul analizează diferitele etape ale fenomenului risorgimental, folosește ca exemplu, sau am putea spune ca studiu de caz rolul intelectualului. Acesta observă că, intelectualii în societatea italiană risorgimentală în procesul lor de evoluție de la stadiul de subordonat la cel de dominant au preferat să se ralieze moderaților în loc să devină promotorii ideii de revoluție. Explicația pe care Gramsci o oferă este că acești (intelectuali n.a):

„ … au o atitudine «servilă» față de clasele conducătoare, se consideră ei însuși ca fiind clasa conducătoare sau cred că sunt parte integrantă a acestora?

Atitudinea servilă a intelectualilor în raport cu moderații a ușurat impunerea dominației de către aceștia. De aceea, s-a manifestat eșecul inițierii unei revoluții de tip francez din partea iacobinilor italieni, identificați ca fiind republicanii. Rezultatul a fost că elitele reunite în cadrul Partidului Acțiunii au eșuat în proiectul lor de a deveni o clasă hegemonă menținându-se la nivelul unei clase subordonate.

Această temă este importantă pentru sistemul de gândire gramscian deoarece pune în discuție elementele de legitimitate al elitelor burgheze, liberale. Această „ atitudine servilă” se datorează subordonării de tip economic al unei elite intelectuale care era dependentă de subvențiile marilor proprietari de pământ sau de către burghezie? Sau intelectualii perioadei considerau că, în realitate ei sunt grupul din care trebuie să se creeze viitoarele structuri de putere ale statului italian modern?

Gramsci consideră că integrarea intelectualilor în grupul sau grupurile moderaților nu a avut o cauză materială, financiară. Această afirmație este interesantă și pare să contrazică întreaga teorie pe care Gramsci a dezvoltat-o în jurul conceptului de hegemonie. De ce? Pentru că la Gramsci clasa hegemonă își întemeiază propria supremație la nivel economic. Aici teoreticianul sard este un clasic marxist. Însă concepția sa nu se limitează la atât. El consideră că supremația economică nu este suficientă: ea este hegemonă deoarece a alcătuit în jurul său un sistem de alianțe cu clasele asociate și pentru că propune la nivel suprastructural o ideologie, o viziune asupra lumii, care este sprijinită și de clasele asociate. De aceea, ea reușește să mențină un bloc istoric al forțelor sociale și politice având ca liant ideologia. În acest sens, hegemonia clasei aflată la putere este dominantă și își impune conducerea în plan politic și cultural.

Puterea de atracție exercitată de moderați s-a datorat hegemoniei culturale impuse democraților. Teoreticianul sard introduce conceptul de hegemonie culturală pentru a demonstra că hegemonia poate avea și sensul de direcție ce este impusă societății dar care nu este o dominație. Existența hegemoniei culturale se dezvoltă în paralel cu apariția limbii și a națiunii italiene:

„ Pentru că procesul de formare, de răspândire și dezvoltare a limbii naționale unitare se transmite prin intermediul unor procese cu caracter molecular, ar fi util să vedem dacă acest proces este cunoscut și conștientizat în întregul său, pentru a fi în gradul de a putea interveni în mod semnificativ. Aceasta intervenție nu trebuie să o considerăm ca fiind «decisivă» și că în mod automat va reuși să își atingă obiectivele, mai exact că va obține apariția unei limbi unitare; se va ajunge la crearea unei limbi unitare numai dacă aceasta este o necesitate iar, în acest caz «intervenția» va accelera procesul deja existent, însă care va fi această limbă este dificil să se prevadă: în orice caz dacă intervenția este «rațională» aceasta va fi legat în mod organic de tradiție, ceea ce este destul de important. Manzonianii și clasiciștii doreau să impună un tip de limbă. Nu ar fi corect să spunem că aceste discuții au fost inutile și că nu au lăsat urme în cultura modernă, chiar dacă acestea nu au fost semnificative. În realitatea însă, în acest ultim secol, cultura unitară s-a dezvoltat și deci a avut loc și o extindere a unei limbi comune. Totuși, acest proces se realiza într-un ritm prea lent. De fiecare dată când apărea … problema limbii, semnalul era că existau o serie de alte probleme: de formare și extindere a clasei diriguitoare, sau necesitatea de a stabili relații mai intime și sigure între grupurile diriguitoare și masele popular – naționale: adică o reorganizare a hegemoniei culturale”.

Din acest motiv, hegemonia culturală nu poate fi opusă hegemoniei politice. Mai mult, Gramsci folosește termenii cultural și politic în corelație. De exemplu: hegemonia cultural-politică, politico-intelectuale, intelectual-moral și politic, etc.

„ Toată problema ce privește diferitele curente politice ce au existat în timpul perioadei risorgimentale, raporturile dintre acestea și raporturile pe care le-au avut cu forțele omogene sau subordonate din diferitele sectoare ale teritoriului național se reduce la această realitate fundamentală: și anume că moderații au reprezentat o clasă relativ omogenă, motiv pentru care ideile și direcția lor politică a cunoscut puține oscilații, mai exact au avut o linie de dezvoltare organică progresivă, în timp ce Partidul Acțiunii nu se sprijinea în mod efectiv pe nici o clasă…. criteriul istorico-politic, pe baza căruia trebuie să fundamentăm propriile analize, este următorul: că o clasă este dominantă în două moduri: este <<conducătoare>> și <<dominantă>>. Este conducătoare pentru clasele aliate și dominantă pentru clasele adversare. De aceea, o clasă înainte să ajungă la putere trebuie să fie <<conducătoare>>, iar în momentul în care va ajuge la putere va fi <<dominantă>> și <<conducătoare>>”.

Așa cum se observă la Gramsci, hegemonia culturală a burgheziei liberale este de netăgăduit. De aceea, a fost singura categorie socială ce a avut mijloacele prin care să conducă și să ducă la bun sfârșit procesul de unificare teritorială al Italiei. Doar moderații au avut posibilitatea să asigure „ atracția” elitelor intelectuale și cu precădere a celor ce gravitau în jurul radicalilor. De aceea, moderații au asigurat condițiile necesare instituirii unei hegemonii culturale deoarece erau intelectuali organici.

„ Moderații erau <<intelectuali condensați>>, de acum în mod firesc datorită caracterului organic al raporturilor lor cu grupurile sociale a căror expresie erau ( pentru o întreagă serie dintre ei, se realiza identitatea dintre reprezentanți și reprezentați, …. cu alte cuvinte, moderații erau o avangardă reală, organică a claselor de sus: erau intelectuali și organizatori politici și în același timp conducători de întreprinderi, mari agricultori sau administratori de moșii, antrepenori comerciali și industriali,etc.). Dată fiind această condensare sau concentrare organică, moderații au exercitat în mod <<spontan>> o putere atracție asupra întregii mase de intelectuali de toate gradele, existenți în peninsulă în stare <<difuză>>, <<moleculară>>, fie și numai din nevoia elementar satisfăcută a instruirii și a administrării”.

Teoria gramsciană a intelectualului organic este conectată la conceptele marxiste ce țin de modul de producție, și reprezintă capacitatea sa în a descrie societatea capitalistă în mod diferențiat. A fi categoria intelectuală organică a unei clase înseamnă să încorporezi competențe tehnice și să îndeplinești funcții conducătoare specifice; în cazul de față, modul de producție capitalist.

Rolul pe care Gramsci îl acordă intelectualilor este acela de a organiza hegemonia socială al unui grup și al dominației sale în cadrul statului. Pentru acesta, rolul social și politic este deosebit de important deoarece asigură prestigiul claselor hegemone.

Observăm că Gramsci elimină elementul economic, în perioada risorgimentală, prin demonstrarea procesului în care evoluția intelectualilor de la o clasă subordonată către o clasă hegemonă s-a blocat prin aservirea acesteia de către clasa hegemonă existentă, respectiv moderații.

În teoria politică propusă de Gramsci, tema intelectualilor este deosebit de importantă în studierea istoriei Italiei. Pentru el, intelectualul (adică artistul, scriitorul, omul de știință, filosoful, etc.) nu este un simplu producător de cultură. Rolul său este mult mai important. El poate să fie clasa subordonată ce poate aduce schimbarea la nivelul raporturilor sociale existente în societatea italiană la începutul risorgimento-ului. Și atunci cum se explică dizolvarea acestora în interiorul grupurilor dominante, moderate? Cum se explică faptul că intelectualii nu s-au putut transforma în clasa dominantă?

Atracția spontană a moderaților către intelectuali s-a datorat faptului că deși aceștia dețineau „ cunoștințele” nu erau cuprinși de un sentiment de pasiune. Poziția lor intelectuală a fost abstractă, iar comportamentul a fost distant față de popor. De aceea, în acțiunea lor politică le-a lipsit sentimentul și pasiunea. Așa se explică de ce au fost absorbiți cu atâta ușurință de către moderați.

„ Eroarea intelectualului consistă (în a crede) că se poate « cunoaște » fără să înțeleagă, și în special fără să simtă, să fii pasionat ( nu doar de cunoaștere, dar pentru obiectul pe care îți propui să îl cunoști), adică intelectualul să poată fi detașat de poporul – națiune, adică să nu simtă pasiunile elementare ale poporului, înțelegându-le și deci explicându-le și justificându-le într-o determinată situație istorică, legându-le dialectic de legi ale istoriei, a unei concepții superioare ale lumii, științific și coerent elaborată; fără « cunoaștere », în acest sens, fără pasiune, fără această conexiune sentimentală între intelectuali și poporul-națiune nu se poate face o politică în istorie”.

Importanța pe care Grasmci o acordă intelectualului este deosebit de importantă. Acesta avea rolul, în acele determinate condiții istorice, să preia funcția socială pe care timp de secole a deținut-o în spațiul peninsular clerul. De aceea funcția istorică era deosebit de importantă. Schimbările ce au fost aduse în plan social odată cu apariția și dezvoltarea capitalismului modern au creat mutații la nivelul centrelor de putere. Mai ales că teoreticianul sard observă că nu se mai poate vorbi doar de intelectuali clasici, proveniți din zona umanistă. Statutul acestuia se diversifică, prin apariția unor noi categorii de intelectuali. Aceștia nu mai acționează doar în domeniul socio-uman ci se regăsesc în diferitele ramuri ale economiei. Apar astfel, categorii cum ar fi: specialiștii în științele aplicate, tehnicienii, etc. ce aparțin spațiului economic. Concluzia lui Gramsci este că rolul și statutul intelectualului se modifică.

Aici apare o noutate introdusă de teoretician și este cunoscută sub numele de teoria intelectualului organic. Principalele trăsături ale acestuia reunesc: legătura strânsă cu politica și dimensiunea critică, ceea ce reprezintă în viziunea gramsciană sinteza specialistului și a conducătorului politic.

În noul model de stat, rolul acestor intelectuali proveniți din acest domeniu devine din ce în ce mai importan decât acela al intelectualilor clasici deoarece se interpune între raportul dintre burghezie, proletariat și țărănime. Apariția societății de mase, teoretizarea rolului statului și a societății civile au mers mână în mână cu dezvoltarea societății burgheze, capitaliste. De aceea este deosebit de important rolul pe care intelectualul îl are în societate. Poate fi un rol ce își asumă, în contact cu dorințele poporului, un rol revoluționar, și atunci se transformă într-un grup dominant, sau preferă, cum dealtfel Gramsci observă să fie absorbit de acesta, cu rolul de a oferi legitimitate.

Teoreticianul sard subliniază, prin intermediul acestor distincții, diferența dintre o societate politică, reprezentată de un partid sau de o clasă ce își impune dominația prin intermediul aparatului coercitiv al statului și o societate politică care, alăturându-și intelectualii și organizațiile societății civile este în stare să exercite puterea prin intermediul consensului. În acest fel hegemonia se poate impune nu numai prin intermediul adeziunii demonstrată de proprii intelectuali organici (adică cei care sunt expresia directă a unei clase și a intereselor sale) dar și prin intermediul unor categorii mai largi de intelectuali, de reprezentanți ai altor categorii sociale. Astfel, clasa ce guvernează demonstrează că nu este doar dominantă ci și conducătoare: adică dezvoltă un rol realmente pozitiv ce perminte evoluția întregii societăți.

Concluzia finală a lui Gramsci este că intelectualitatea italiană a eșuat în a se transforma într-un grup hegemon care într-o legătură indisolubilă cu poporul să poată transforma societatea.

Din aceste considerente, odată cu încheierea primului război mondial, revine proletariatului rolul și obligația de a se transforma într-o clasă dominantă, care să preia rolul pe care intelectualitatea ar fi trebuit să îl aibă în perioada risorgimentală, prin intermediul compromisurilor realizate cu clasele subordonate și aliate.

Avertismentul lui Gramsci a fost că, în cazul în care proletariatul nu se va transforma într-o clasă dominantă se va menține întotdeauna ca o clasă subordonată. Aceasta va fi, înainte de orice, spoliată de plus valoarea pe care o produce la locul de muncă, iar pe lângă aceasta va suferi și de influența ideologică și culturală a clasei dominante. Ea va rămâne subordonată până când nu va începe să își exprime propriile interese în mod coerent, până la momentul în care nu va începe să conștientizeze propriul rol social, cultural și politic, până când nu va fi în situația să își exprime propria viziune asupra lumii, și până când nu va reuși să depășească clasa hegemonă măcar în plan dialectic.

2.5. Revoluție pasivă, revoluție fără revoluție

Gramsci, analizând conceptul de hegemonie a demonstrat că atât elita republicană cât și cea moderată, în loc să se transforme în adevărați iacobini și să încerce să declanșeze o revoluție activă, au preferat să urmeze calea unei revoluții pasive acceptând ajutorul armelor piemontezilor. Specificitatea revoluției pasive în cadrul procesului risorgimental a fost dată de numărul redus de forțe progresive ceea ce a condus ca rolul activ în cadrul perioadei să fie asumat de intelectuali.

Din acest motiv, dacă ar fi să privim întreg procesul risorgimental din punct de vedere al planului cultural și intelectual, hegemonia exercitată de moderați a impus modelul revoluției pasive datorită incapacității acestora de a construi de jos în sus, de la nivelul cetățeanului, proiectul național și unitar, fiind obligați să folosească în plan politic principiul „ compromisului”.

Rezultatul parcurgerii acestui proces a fost că succesul moderaților a condus la apariția unei revoluții pasive în care rolul transformismului a avut un rol important.

Conceptul de revoluție pasivă a fost folosit de Gramsci în mai multe ipostaze, în demersul acestuia de a explica fenomenul risorgimental și problema meridională. Termenul în sine nu a fost inventat de Gramsci, acesta preluându-l de la Vicenzo Cuoco. Termenul a fost folosit pentru a explica un fenomen istoric ce a condus la impunerea hegemoniei în societatea italiană pe tot parcursul secolului al XIX-lea până la intrarea în Primul război mondial (1916) de către moderați și urmașii lor politici, liberalii.

„ Din politica moderaților apare cu claritate acest adevăr și este soluția acestei probleme ce a permis apariția Risorgimento-ului în formele și limitele în care acesta s-a desfășurat adică, ca o revoluție fără revoluție sau revoluție pasivă, așa cum apare la Vincenzo Cuoco”.

Gramsci explică conceptul de revoluție pasivă prin lipsa de participare a maselor la procesul risorgimental. În cadrul acestui tip de mișcare, elitele politice și partidele politice, văzute ca grupuri de notabili, au „confiscat” mișcarea revoluționară excluzând de la participare masele deoarece le-a fost frică de faptul că nu le pot controla. Lipsa de participare a maselor nu trebuie văzută ca lipsă fizică, cât mai ales politică:

„ Vincenzo Cuoco a numit revoluție pasivă acel moment istoric care a avut loc în Italia ca efect al războaielor napoleoniene. Conceptul mi se pare exact nu numai pentru Italia, dar și pentru alte țări care au modernizat statul prin intermediul unor reforme sau războaie naționale, fără să cunoască experiența unor revoluții politice de tip radical-iacobin. … Conceptul de revoluție pasivă ar trebui să fie dedus în mod riguros de la două principii fundamentale ale științei politice:

1) că niciuna dintre formațiunile sociale nu dispare până când forțele productive care s-au dezvoltat în ea găsesc, încă, un loc de desfășurare;

2) că societatea nu își pune întrebări pentru problemele care nu are deja pregătite soluțiile necesare…”.

Unificarea teritorială a statului italian și apariția națiunii nu s-a putut realiza pe cale revoluționară, datorită slăbiciunii burgheziei peninsulare. În plus, chiar și unele dintre cele mai radicale personalități ale Partidului Acțiunii, și aici ne referim la Giuseppe Garibaldi a refuzat să se adreseze maselor rurale meridionale care la acea dată cu toate că aceasta era singura categorie care ar fi putut să asigure forța de masă pentru declanșarea și desfășurarea unei revoluții. Lipsa de implicare a acestora a condus la limitarea impactului fenomenului risorgimental la cel politico-teritorial și de aceea a avut loc o revoluție pasivă sau o revoluție fără revoluție.

Citând-ul pe Giuseppe Ferrari, specialistul în problema agrară a Partidului Acțiunii, Gramsci arăta că:

„ …legea agrară, din punct de vedere programatic, concret și actual bine circumscrisă în spațiu și timp a devenit o vagă ideologie, un principiu de filozofie a istoriei. De observat este că la iacobinii francezi politica agrară a fost decât o intuiție politică imediată ( armă de luptă îndreptată împotriva proprietarilor funciari și împotriva politicii federaliste a girondinilor) în care a fost eliminate excesele și exagerărilor utopiștilor «agrarienilor»”.

Pentru a întări argumentația privind limitele impuse de moderați ca partid politic conducător și dominant, Gramsci alătură în analiza sa conceptul folosit de Edgar Quinet revoluție-restaurație celui folosit de Cuoco, și anume revoluție pasivă în critica adusă istorismului promovat de Benedetto Croce.

„ …Acest concept al lui Quinet ar putea să fie alăturat celui de « revoluție pasivă» a lui Cuoco? Atât conceptul de « revoluție – restaurație» cât și cel de « revoluție pasivă» promovat de Cuoco își propun să explice realitatea istorică a lipsei inițiativei populare în desfășurarea unor evenimente fundamentale în istoria italiană și faptul că « progresul» apare ca o reacție a claselor dominante la acțiunile subversive, neorganice și sporadice ale maselor populare, deci, avem de-a face cu «restaurații progresiste», «revoluții-restaurații » sau « revoluții pasive».

În substanță, limitele și formele Risorgimentului italian semnalează, în viziunea lui Gramsci, o trăsătură profundă existentă în istoria italiană. Aceea a pasivității unei mari părți a populației, a lipsei de participare, datorată lipsei de voință politică de la nivelul elitelor.

Pornind de la această realitate Gramsci și-a propus să cerceteze originile „ naționale” ale istorismului crocian. De ce apelează la Croce? Deoarece acesta este cel mai important reprezentant al istoriografiei oficiale liberal – moderate din perioada interbelică. Croce, prin ideile sale validează viziunea liberalilor-moderați asupra fenomenului risorgimental și deci proiectul lor de modernizare. Din acest punct de vedere, Gramsci consideră că viziunea crociană asupra istoriei risorgimentale italiene este o formă a moderatismului politic deoarece, propune ca unică metodă de acțiune politică aceea în care progresul este rezultatul dialecticii bazat pe două principii: conservare și inovare.

„ Sub care forme moderații au reușit să stabilească aparatul direcției lor politice? În forme ce pot fi chemate «liberale» adică prin intermediul inițiativei individuale «private» (și nu prin intermediul unui program «oficial» de partid conform unui plan elaborat și constituit anterior acțiunii practice și organizatorice)”.

Pornind de la cazul italian, conceptul de revoluție pasivă a fost aplicat de Gramsci nu doar istoriei italiene sau a risorgimentului dar și a întregului secol XIX european. Vorbim despre procesul de modernizare a statului național prin intermediul unor reforme sau războaielor naționale, evitându-se modelul revoluționar iacobin.

În Caietele din închisoare extensia conceptului de revoluții pasive se realizează în mare parte din Europa, și se reflectă nu numai în Risorgimento-ul italian dar și în Germania lui Bismark. Cum se explică apariția acestor fenomene? Răspunsul lui Gramsci este că în aceste țări s-a verificat o „slăbiciune a forțelor populare” explicată, cu precădere, datorită unei întârzieri structurale a capitalismului. Această realitate a permis regimurilor burgheze să promoveze o politică de „ reforme” care să se bazeze pe fragilitatea „ dezvoltării economice locale”

„ Conceptul de revoluție pasivă mi se pare exact nu doar pentru Italia dar și pentru alte țări care și-au modernizat statul prin intermediul reformelor sau a războaielor naționale, fără să cunoască experiența unor revoluții politice radicale de tip iacobin….

Pe baza acestei teorii Gramsci dezvoltă o analiză comparată între Franța și Italia, punând în evidență natura specifică a fenomenului risorgimental. Analiza privește atât factorul intern reprezentat de cele două grupări politice (radicalii și moderații) dar și factorul extern. Cu toate acestea, în analiza sa pune accentul pe factorul intern, deoarece i se pare definitoriu pentru explicarea cauzelor și ulterior al efectelor cu care s-a confruntat întreaga societate până la izbucnirea primului război mondial.

Astfel, impulsul către crearea unei mișcări ce își propunea realizarea unor schimbări interne a condus la izbucnirea unei mișcări revoluționare în Franța sau așa cum s-a întâmplat în cazul italian impulsul pentru schimbare existent a urmat calea non revoluționară datorită:

„ … existenței unor forțe progresiste reduse numeric și slabe din punct de vedere economic și politic (totuși cu un potențial deosebit de ridicat ce reprezintă viitorul țării lor) pe fondul unei situații externe favorabile îndeplinirii obiectivelor reformiste”.

În sprijinul acestei teorii, Gramsci citează cartea lui Raffaele Ciasca intitulată L'origine del "Programma per l'opinione nazionale italiana del 1847-1848.

De aceea, în concepția lui Gramsci, specificitatea revoluției pasive în cadrul Risorgimentului italian constă în existența unor forțe limitate ce au venit să promoveze ideile progresiste fără să reprezinte grupul economic. În acest sens:

„ … grupul care promovează ideile nu provine din spațiul economic ci din rândul intelectualilor, iar concepția Statului în care aceștia își exprimă ideile își schimbă aspectul…”

Din punctul său de vedere, cu toate că au existat condiții economice și sociale similare în Franța și în Italia, ce ar fi putut conduce în cele două țări la izbucnirea unor mișcări cu caracter revoluționar, acest lucru s-a verificat doar în Franța unde burghezia era mult mai numeroasă și mult mai puternică din punct de vedere economic, fiind astfel în poziția de a putea să interpreteze și să reprezinte interesele Stării a III-a alcătuită din burghezi, proletari și țărani.

În Italia, situația a fost diferită deoarece nu au existat grupuri solide din punct de vedere economic care să sprijine opțiunea revoluționară promovată de radicali, de aceea grupurile economice moderate și-au impus programul politic.

O altă explicație pe care Gramsci o folosește pentru a explica conceptul de revoluție pasivă în Italia este aceea a modificărilor relațiilor de putere din interiorul Camerei Deputaților, în ultima parte a secolului al XIX-lea, ceea ce a condus la apariția epocii transformism.

„ Transformismul reprezintă una dintre formele istorice ale procesului de formare a Statului modern în Italia ce se regăsește în cadrul conceptelor de «revoluție – restaurație» sau «revoluție pasivă». Transformismul este acel « moment istoric real» ce explică natura adevărată a partidelor ce se prezentau a fi extremiste în perioada acțiunilor militare (Partidul Acțiunii) .

După cum se observă, Gramsci consideră că transformismul a fost una dintre caracteristicile de fond a istoriei politice italiene, ce s-a inaugurat în perioada risorgimentală și s-a menținut inclusiv în perioada fascistă. Interesant este că teoreticianul sard nu abordează această temă pornind de la judecăți de tip moral. Pentru acesta, transformismul este expresia unei realități esențialmente politice prin care grupurile moderaților și ale conservatorilor au reușit să își mențină hegemonia pe parcursul întregii perioade istorice a Risorgimento-ului.

Apariția acestui fenomen s-a datorat, în concepția lui Gramsci, unor factori diferiți. Cel mai important a fost acela al slăbiciunii istorice al partidelor italiene pe întreaga perioadă ce a început cu Risorgimento și s-a încheiat prin cucerirea politică de către fasciști.

„ … a fost guvernul – care a acționat ca un partid ce s-a situat mai presus de partidele politice neavând ca scop armonizarea activității și a intereselor în cadrul vieții și a intereselor statului, ci mai degrabă a militat pentru distrugerea acestora pentru a le rupe contactele cu marile mase, pentru a dezvolta o forță mai presus de partide, cu scopul de a guverna.

După anul 1848, conform lui Gramsci, s-a declanșat prima fază a transformismului prin apariția unui fenomen în care tot mai multe elemente provenite din Partidul Acțiunii au migrat către Partidul Ordinii, ceea ce a modificat în mod progresiv compoziția forțelor moderate, lichidând mișcarea neoguelfistă, pe de o parte, și diluând forța mișcării mazziniene pe de altă parte. Un rol important în declanșarea acestui fenomen l-a avut atitudinile politice oscilante ale lui Garibaldi. A doua fază s-a dezvoltat între anii 1860-1900. În această perioadă s-a declanșat transformismul molecular:

„.. ce poate fi considerat transformism «molecular» în care indivizi, oameni politici, membri ai partidelor politice din opoziție se integrează individual în «clasa politică» conservatoare-moderată (caracterizată printr-o aversiune îndreptată către orice tip de intervenție venită din partea maselor populare în viața statului, față de orice reformă organică ce ar înlocui cruda «dominație» dictatorială cu o hegemonie;

A treia fază s-a desfășurat după anul 1900, existând o fază intermediară, între anii 1890-1900 în care „ o masă importantă de intelectuali a trecut în rândul mișcărilor de stânga”.

„ … când grupuri extremiste întregi trec prin procesul transformismului în rândul moderaților (primul exemplu este formarea Partidului naționalist alcătuit din grupuri de ex-sindicaliști și anarhici, iar ulterior acest fenomen se va verifica în timpul războiului libian și al primului război mondial). Între cele două perioade a existat o mini perioadă intermediară 1890-1900 în care o masă de intelectuali s-au înscris în partidele de stânga, așa numiții socialiștii, dar în realitate aceștia nu erau decât moderați…”.

Pentru Gramsci, transformismul a permis unificarea partidelor în perioada risorgimentală. Pe parcursul acestei perioade, burghezia nu a reușit să își educe proprii copii (s-a declanșat lupta între generații), ceea ce a condus la absorbirea acestora din punct de vedere cultural de către masele proletare. Prin acest proces această categorie de intelectuali a devenit, conștient sau inconștient elita clasei subordonate cu scopul de a impune propria hegemonie poporului.

Concluzii

Așa cum consideră V. Gerratana, unul dintre cei mai importanți specialiști în studiul teoriilor gramsciene:

„… nu este nici un dubiu că în Caiete se regăsește o teorie generală a conceptului de hegemonie, (…) unde aceasta are funcția unei categorii interpretative de care Gramsci se folosește pentru a aprofunda analiza statului modern”.

Risorgimento-ul în istoria Italiei reprezintă momentul fondării unei națiuni și a unui stat național. Mai mult, este o perioadă care, în funcție de specialiștii în domeniu se rezumă la câteva decenii sau la un secol. Problemele cu care societatea și noul stat s-au confruntat au fost majore, și asta deoarece unificarea teritorială s-a realizat cu precădere pe calea armelor, și mai puțin printr-o activitate venită din partea poporului. Acest fenomen s-a verificat cu precădere la momentul anexării Regatului celor două Sicilii și deci a sudului peninsulei.

Una dintre problemele cu care s-au confruntat diferitele elite locale a fost modul în care se va „așeza” noua societate italiană în raport cu vechile realități locale. Această problemă deosebit de sensibilă era vitală pentru acceptarea, mai ales din partea elitelor vechilor formațiuni statale peninsulare a eliminării vechilor realități statale din peninsulă, și deci a pierderii supremațiilor locale în dauna unei elite italiene, naționale.

Experiența istorică a demonstrat că au fost două alternative ideologice ce au fost reprezentate de două forțe politice: Partidul Acțiunii (al radicalilor) și Partidul Ordinii (al moderaților). Pentru a rezuma avem două opțiuni: a radicalilor, uniți în jurul modelului republican de guvernare ce doreau declanșarea unei revoluții menită să unifice Italia pe modelul Revoluției franceze de la 1789, deci o mișcare venită de jos în sus de la nivelul populației la nivelul elitelor, iar a doua opțiune, promovată de așa numiții moderații piemontezi, care doreau realizarea unificării prin anexiuni teritoriale, moderații erau susținătorii modelului monarhic constituțional, a evitării orcărui tip de mișcări revoluționare, deci o mișcare venită de sus în jos de la nivelul elitelor către popor, o măsură impusă prin negocierile cu Marile Puteri europene.

Pornind de la această realitate recunoscută de toți specialiștii în domeniul risorgimental Gramsci realizează o concepție complexă pornind de la conceptul de hegemonie. Acest concept este deosebit de important pentru întreaga viziune teoretică gramsciană. Așa cum am demonstrat pe parcursul acestui studiu cu caracter teoretic conceptul de hegemonie este folosit pentru a demonstra evoluția proceselor în perioada risorgimentală. În același timp, în funcție de criteriul istorico-politic conceptul de hegemonie a cunoscut mai multe variații. Mai mult, Gramsci pentru a demonstra ipotezele sale a introdus și alte concepte cum ar fi: hegemonie politică, putere dominantă, clasă dominantă, revoluție pasivă sau revoluție fără revoluție.

Acest termen nu este inventat de Gramsci în spațiul teoretic italian. V.I. Lenin a folosit acest concept înaintea acestuia. Așa cum am arătat, conceptul de hegemonie este folosit de cei doi autori întărindu-se elementul ideologic în dauna celui economic. Însă, dacă la Lenin conceptul de hegemonie este alăturat și chiar asimilat cu cel de dictatură a proletariatului, la Gramsci conceptul este folosit pentru a sprijini și a legitima dictatura proletariatului. Este o nuanță importantă care îl depărtează pe Gramsci de teoriile leniniste clasice. Mai mult, în analiza fenomenului risorgimental conceptul își schimbă sensul. Apare ca un raport de forță dintre diferitele componente reformatoare aflate în interiorul societății la momentul declanșării evenimentelor ce au condus la apariția statului italian. Iar acest raport este explicat prin intermediul conceptului de hegemonie și cu toate conceptele ce au derivat de aici.

BIBLIOGRAFIE:

Aquarone, Alberto, I problemi dell'Italia Unita, dal Risorgimento a Giolitti, Firenze, Felice le Monier editrice, 1989. Bobbio, Norberto, Gramsci e la concezione della società civile, Milano, Feltrinelli, 1976.

Caracciolo, Alberto, Atti del Convegno tenuti a Roma, Roma, Istituto Antonio Gramsci, 1958.

Ferrata, G., 2000 pagine di Gramsci, vol I, Milano, Il Saggiatore, 1964.

Gabriele Pepe e Mario Themelly (a cura di.), L' anticlericalismo nel Risorgimeto (1830-1870), Manduria, Lacaita editore, 1966.

Galasso, Giuseppe, „I cattolici nella società e nella storia dell'Italia contemporanea”, în Franco Ferri (a cura di), Politica e storia in Gramsci. Atti del convegno internazionale si studi gramsciani, Firenze, 9-11, decembrie 1977, Roma, Editori Riuniti.

Galasso, Giuseppe, „ I cattolici italiani”, în Il nostro Marx 1918-1919, a cura di Sergio Caprigolio, Torino, Einaudi, Torino, 1984, pp.455-460.

Gerratana, Valentino, „ Il popolo delle scimie tra reazione e rivoluzione passiva”, în Rinascita, 27 ottobre 1972.

Gerratana, V., „La nuova strategia che si fa luce nei Quaderni”, în Rinascita, 4 februarie 1977, p.18.

Gramsci, Antonio, „Alcuni temi della quistione meridionale”, în C.P.C., p.140, 144-145.

Gramsci, Antonio, „ I cattolici italiani”, în Avanti, 22 decembrie 1918, citat în Idem, Scritti giovanili, 1914-1918, Torino, Einaudi, 1958, pp.345-350.

Gramsci, Antonio, Il Risorgimento e l'Unita d'Italia, introduzione di Carmine Donzelli, Roma, Donzelli editore, 2010.

Gramsci, Antonio, „Il socialismo e l'Italia”, în La città futura 1917-1918, a cura di Sergio Caprioglio, Torino, Einaudi, 1982.

Gramsci, Antonio, Quaderni del Carcere, volume, primo, secondo, terzo, edizione critica dell'istituto Gramsci, a cura di Valentino Gerratana, Torino, Einaudi, 2007.

Gramsci, Antonio, „ Operai e contadini”, în L'Ordine Nuovo 1919-1920, a cura di Valentino Gerratana e Antonio A. Santucci, Torino, Einaudi, 1987, pp.156-158.

Gramsci, Antonio, (articol nesemnat), „ Lo stato italiano”, în L'Ordine Nuovo, 7 februarie, 1920.

Gramsci, Antonio, „ Lo stato italiano”, în L'Ordine Nuovo 1919-1920, a cura di Valentino Gerratana e Antonio A. Santucci, Torino, Einaudi, 1987, pp.403-408.

Gramsci, Antonio, (a cura di Enzo Santarelli), Sul fascismo, Roma, Editori Riuniti, 1978. Green, E. Marcus, „ Sul concetto gramsciano di subalterno”, în Giuseppe Vacca, Giancarlo Schirru ( a cura di.), Studi gramsciani nel mondo (2000-2005), Bologna, Il Mulino, 2007, p.202.

Gruppi, L., Il concetto di egemonia la Gramsci, Roma, Editori Riuniti, 1972.

Gruppi, L., „ Il concetto di egemonia”, în „ Prassi rivoluzionaria e storicismo in Gramsci”, în Critica marxista-Quaderni, 1967, p. 3.

Gramsci, Antonio, „Il socialismo e l'Italia”, în La città futura 1917-1918, a cura di Sergio Caprioglio, Torino, Einaudi, 1982.

Gramsci, Antonio, Il Risorgimento, Einaudi, Torino, 1949.

Gruppi, L., „Lenin e il concetto di egemonia”, în „ Lenin teorico e dirigente rivoluzionario”, Quaderni di Critica marxista, nr.4, 1970, p.206.

Guarracino, Scipione, Peppino Ortoleva, Marco Revelli, Storia moderna dall'età moderna dall'assolutismo alla nascita delle nazioni, Edizioni Scolastichi Bruno Mondadori, 1993.

Lenin,I.V, Opere complete, vol. XXXIV, Roma, Editori Riuniti, 1958.

Lenin, I.V, „Due tattiche della social democrazia nella rivoluzione democratica”, în Opere scelte, Roma, 1965, pp. 317-423.

Liguori, Guido, Pasquale Voza ( a cura di.), Dizionario Gramsciano 1926-1937, Roma, Carocci editori, 2009.

Lo Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana, Bologna, Zanichelli editore, 2004, p.1554.

Macciocchi, Maria Antonieta, Per Gramsci, Bologna, Il Mulino, 1974.

Marcelli, Umberto, Interpretazioni del Risorgimento, terza edizione riveduta e ampliata, Bologna, Patron editore, 1975.

Maturi, Walther, Interpretazioni del Risorgimento. Lezioni di storia della storiografia, prefazione de Ernesto Saetan, aggiornamento bibliografico di Rosario Romeo, Torino, Giulio Einaudi editore, 1962.

Nardone, Giorgio, Il pensiero di Gramsci, Bari, de Donato editore, 1971.

Plehanov, G.I., Izbrannye Filosofskie Proizvedeniya, Moscova, 1956, p.372 în Perry Anderson, Ambiguità di Gramsci, Bari, Laterza, 1978, p.22.

Plehanov, G.I, Sochineniya (ed.Ryazanov), vol. II, Moscova, 1923, pp. 55,63, 77; vol III, p.91, în Perry Anderson, op.cit, p.23.

Ragazzini, Dario, Società industriale e formazione umana nel pensiero di Antonio Gramsci, prefazione di Mario Alighiero Manacorda, Roma, Editori Riuniti, 1978.

Stoica, Gheorghe „ Gramsci”, în Raffaella Gherardi (coord.), Politica și statele, Iași, Editura Institutul European, 2009, p.404.

Stoica, Lencan Gheorghe, Gramsci, cultura și politica, București, Editura Politică, 1987.

Togliatti,Palmiro, Appunti preparatori della relazione al I convegno di studi gramsciani, Roma, gennaio 1958.

Togliatti,Palmiro, Rapporto al V Congresso del Partito comuniata italiano, în Idem, Opere 1944-1955, vol. V, a cura di Luciano Gruppi, Roma, Editori Riuniti, 1984.

Tortorella, Aldo, „Egemonia”, în Antonio Gramsci (a cura di. Carlo Ricchini, Eugenoi Manca, Luisa Melograni), Le sue idee nel nostro tempo, Roma, Editrice l'Unita, 1987.

Voza, Pasquale, Gramsci e la « Continua crisi», Roma, Carocci editore, 2008.

Voza, Pasquale, Letteratura e rivoluzione passiva Mazzini, Cattaneo, Tenca, Bari, Dedalo Libri, 1978.

***, IV congresso dell'Internazionale communista. Tesi, manifesti, risoluzioni, Roma, 1971, p.55.

Anexe

BIBLIOGRAFIE:

Aquarone, Alberto, I problemi dell'Italia Unita, dal Risorgimento a Giolitti, Firenze, Felice le Monier editrice, 1989. Bobbio, Norberto, Gramsci e la concezione della società civile, Milano, Feltrinelli, 1976.

Caracciolo, Alberto, Atti del Convegno tenuti a Roma, Roma, Istituto Antonio Gramsci, 1958.

Ferrata, G., 2000 pagine di Gramsci, vol I, Milano, Il Saggiatore, 1964.

Gabriele Pepe e Mario Themelly (a cura di.), L' anticlericalismo nel Risorgimeto (1830-1870), Manduria, Lacaita editore, 1966.

Galasso, Giuseppe, „I cattolici nella società e nella storia dell'Italia contemporanea”, în Franco Ferri (a cura di), Politica e storia in Gramsci. Atti del convegno internazionale si studi gramsciani, Firenze, 9-11, decembrie 1977, Roma, Editori Riuniti.

Galasso, Giuseppe, „ I cattolici italiani”, în Il nostro Marx 1918-1919, a cura di Sergio Caprigolio, Torino, Einaudi, Torino, 1984, pp.455-460.

Gerratana, Valentino, „ Il popolo delle scimie tra reazione e rivoluzione passiva”, în Rinascita, 27 ottobre 1972.

Gerratana, V., „La nuova strategia che si fa luce nei Quaderni”, în Rinascita, 4 februarie 1977, p.18.

Gramsci, Antonio, „Alcuni temi della quistione meridionale”, în C.P.C., p.140, 144-145.

Gramsci, Antonio, „ I cattolici italiani”, în Avanti, 22 decembrie 1918, citat în Idem, Scritti giovanili, 1914-1918, Torino, Einaudi, 1958, pp.345-350.

Gramsci, Antonio, Il Risorgimento e l'Unita d'Italia, introduzione di Carmine Donzelli, Roma, Donzelli editore, 2010.

Gramsci, Antonio, „Il socialismo e l'Italia”, în La città futura 1917-1918, a cura di Sergio Caprioglio, Torino, Einaudi, 1982.

Gramsci, Antonio, Quaderni del Carcere, volume, primo, secondo, terzo, edizione critica dell'istituto Gramsci, a cura di Valentino Gerratana, Torino, Einaudi, 2007.

Gramsci, Antonio, „ Operai e contadini”, în L'Ordine Nuovo 1919-1920, a cura di Valentino Gerratana e Antonio A. Santucci, Torino, Einaudi, 1987, pp.156-158.

Gramsci, Antonio, (articol nesemnat), „ Lo stato italiano”, în L'Ordine Nuovo, 7 februarie, 1920.

Gramsci, Antonio, „ Lo stato italiano”, în L'Ordine Nuovo 1919-1920, a cura di Valentino Gerratana e Antonio A. Santucci, Torino, Einaudi, 1987, pp.403-408.

Gramsci, Antonio, (a cura di Enzo Santarelli), Sul fascismo, Roma, Editori Riuniti, 1978. Green, E. Marcus, „ Sul concetto gramsciano di subalterno”, în Giuseppe Vacca, Giancarlo Schirru ( a cura di.), Studi gramsciani nel mondo (2000-2005), Bologna, Il Mulino, 2007, p.202.

Gruppi, L., Il concetto di egemonia la Gramsci, Roma, Editori Riuniti, 1972.

Gruppi, L., „ Il concetto di egemonia”, în „ Prassi rivoluzionaria e storicismo in Gramsci”, în Critica marxista-Quaderni, 1967, p. 3.

Gramsci, Antonio, „Il socialismo e l'Italia”, în La città futura 1917-1918, a cura di Sergio Caprioglio, Torino, Einaudi, 1982.

Gramsci, Antonio, Il Risorgimento, Einaudi, Torino, 1949.

Gruppi, L., „Lenin e il concetto di egemonia”, în „ Lenin teorico e dirigente rivoluzionario”, Quaderni di Critica marxista, nr.4, 1970, p.206.

Guarracino, Scipione, Peppino Ortoleva, Marco Revelli, Storia moderna dall'età moderna dall'assolutismo alla nascita delle nazioni, Edizioni Scolastichi Bruno Mondadori, 1993.

Lenin,I.V, Opere complete, vol. XXXIV, Roma, Editori Riuniti, 1958.

Lenin, I.V, „Due tattiche della social democrazia nella rivoluzione democratica”, în Opere scelte, Roma, 1965, pp. 317-423.

Liguori, Guido, Pasquale Voza ( a cura di.), Dizionario Gramsciano 1926-1937, Roma, Carocci editori, 2009.

Lo Zingarelli, Vocabolario della lingua italiana, Bologna, Zanichelli editore, 2004, p.1554.

Macciocchi, Maria Antonieta, Per Gramsci, Bologna, Il Mulino, 1974.

Marcelli, Umberto, Interpretazioni del Risorgimento, terza edizione riveduta e ampliata, Bologna, Patron editore, 1975.

Maturi, Walther, Interpretazioni del Risorgimento. Lezioni di storia della storiografia, prefazione de Ernesto Saetan, aggiornamento bibliografico di Rosario Romeo, Torino, Giulio Einaudi editore, 1962.

Nardone, Giorgio, Il pensiero di Gramsci, Bari, de Donato editore, 1971.

Plehanov, G.I., Izbrannye Filosofskie Proizvedeniya, Moscova, 1956, p.372 în Perry Anderson, Ambiguità di Gramsci, Bari, Laterza, 1978, p.22.

Plehanov, G.I, Sochineniya (ed.Ryazanov), vol. II, Moscova, 1923, pp. 55,63, 77; vol III, p.91, în Perry Anderson, op.cit, p.23.

Ragazzini, Dario, Società industriale e formazione umana nel pensiero di Antonio Gramsci, prefazione di Mario Alighiero Manacorda, Roma, Editori Riuniti, 1978.

Stoica, Gheorghe „ Gramsci”, în Raffaella Gherardi (coord.), Politica și statele, Iași, Editura Institutul European, 2009, p.404.

Stoica, Lencan Gheorghe, Gramsci, cultura și politica, București, Editura Politică, 1987.

Togliatti,Palmiro, Appunti preparatori della relazione al I convegno di studi gramsciani, Roma, gennaio 1958.

Togliatti,Palmiro, Rapporto al V Congresso del Partito comuniata italiano, în Idem, Opere 1944-1955, vol. V, a cura di Luciano Gruppi, Roma, Editori Riuniti, 1984.

Tortorella, Aldo, „Egemonia”, în Antonio Gramsci (a cura di. Carlo Ricchini, Eugenoi Manca, Luisa Melograni), Le sue idee nel nostro tempo, Roma, Editrice l'Unita, 1987.

Voza, Pasquale, Gramsci e la « Continua crisi», Roma, Carocci editore, 2008.

Voza, Pasquale, Letteratura e rivoluzione passiva Mazzini, Cattaneo, Tenca, Bari, Dedalo Libri, 1978.

***, IV congresso dell'Internazionale communista. Tesi, manifesti, risoluzioni, Roma, 1971, p.55.

Anexe