Concepte Filosofice Românesti la Constantin Noica

INTRODUCERE

Teza mea de licență se numește Concepte filosofice românești la Constantin Noica, este un subiect complex, plin de istorie.

Această lucrare este structurată pe trei capitole, în care am încercat să ating cele mai importante aspecte referitoare la tema mea.

Primul capitol, intitulat Constantin Noica. Date despre autor., este alcătuit din două subcapitole, ce fac referire la biografia și prezentarea ontologiei noiciene. Constantin Noica este, fără nici un dubiu unicul om care a lucrat cel mai profund în sufletul și spiritual românesc, formând un sistem filosofic de adâncă respirație românească și de autentică deschidere universală, prin tratatul său de ontologie.

Dintre cele mai importante opere scrise în timpul vieții, am amintit următoarele:

Pagini despre sufletul românesc,

Jurnalul de idei, la Cartea de înțelepciune,

Șase maladii ale spiritului contemporan

Despre lăutărism

Mathesis sau bucuriile simple

Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant

Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou

Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării

Pagini despre sufletul românesc

Jurnal filosofic

Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești

Despărțirea de Goethe

Sentimentul românesc al ființei

Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan.

Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului.

În capitolul II – Ipostaze ale spiritualității românești, fac parte cele două subcapitole: Două tipuri de raționalitate, Gramatica conceptului de „filosofie românească”.

În termenii filosofiei culturii și antropologiei, cultura savantă românească, fundată pe creații individuale, personale, cea care și-a integrat logica internă a modernității intelectuale europene, a intrat iremediabil în conflict cu creația populată anonimă.

Modelizarea pe care o face Noica este una din perspectiva structurilor lingvistice, structuri despre care susține că sunt capabile să reconstruiască modurile de manifestare a unei culturi.

Pentru a ilustra ceea ce înțelege prin model Noica se folosește de interpretarea pe care o dă Republicii lui Platon, dialog pe care el îl înțelege nu ca pe o descriere a unei societăți politice, ci ca pe o descriere a sufletului omenesc.

Capitolul III, Concepte particulare ale Culturii Române, structurat pe trei subcapitole: Noțiuni introductive, O abordare ontologică a culturii, Sensurile filosofice ale spiritualității.

Rădăcinile filosofice ale lui Noica se găsesc în cultura interbelică și în variatele provocări ale acelui moment istoric, cum subliniam, în interiorul cotiturii subiectiviste înfăptuite de Nae Ionescu în practica filosofică românească și în programul (re)construcției culturale a „tinerei generații". Mai mult decât atât, în epocă, Noica era perceput ca făcând parte dintr-un anumit grup ce cultiva o direcție distinctă în orientarea către „spiritualitate" a „tinerei generații".

Din perspectiva dinstincției cultură-natură, semnificația termenului „cultură” este prezentată ca fiind cea mai săracă, dar are de altfel și cea mai cuprinzătoare sferă.

Lévi-Strauss ori Freud au pus în lumină faptul că în condițiile forulării de reguli omul se desprinde de natură, aceasta din urmă neputând să le cuprindă în conceptul ei.

„Noutatea" pe care cultura o introduce în raport cu natura reprezintă, pe de o parte, un element pozitiv și „constructiv", și, pe de altă parte, manifestă o latură negativă, limitativă sau prohibitivă. Adaosul cultural este reprezentat în forma unei reguli ce face să crească o instituție în aceeași măsură în care formulează o interdicție.

Construcția filosofică a lui Noica este exprimată în funcție de ordinea spiritului, a minții individuale neliniștite, poziționate filosofic, este ordinea lucrurilor; a gândi după unitate înseamnă a scruta originarul, adică gândirea însăși (expresivitatea gândirii) și ordinea interioară ei.

Gândirea „urcă", astfel, către sine de la consecințe la condiții de posibilitate, prin descrieri succesive ale multiplului ei, care o fac să fie prezentă ca întreg concomitent în toate punctele în care se manifestă ca viață.

Filosofia, susține Noica, este legată de viață pentru că ea este viața prezentă în conștiința de sine a unui individ constrâns continuu de propria libertate spirituală să ia decizii cu privire la sine și la lume. Prin urmare, viața produce cu necesitate imbolduri de căutare a echilibrului existențial, adică filosofie.

CAPITOLUL I – CONSTANTIN NOICA. DATE DESPRE AUTOR

1.1. Biografie

Constantin Noica este, fără nici o îndoială unicul om care a lucrat cel mai profund în sufletul și spiritual românesc, formând un sistem filosofic de adâncă respirație românească și de autentică deschidere universală, prin tratatul său de ontologie, Devenirea întru ființă, publicat în anul 1981, și cel de logică, Scrisori despre logica lui Hermes, apărut în anul 1986.

Constantin Noica este un om important al secolului XX de origine aromână. Acesra s-a născut pe data de 12 iulie în anul 1909, în comuna Vitănești județul Teleorman.

Școala primară o face în Vitănești, iar gimnaziul îl termină în București. În perioada anilor 1924 – 1928 urmează liceul „Spiru Haret”, acolo îl are ca și profesor de matematică pe poetul, Ion Barbu (Dan Barbilian). La bacalaureat obține o notă maxima, în anul 1928 se afirmă ca fiind un elev iminent și cunoștințe generale complexe.

Pe când era doar un licean, a scris în revista liceului, Vlăstarul, în anul 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.

Acesta se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va termina în anul 1931, având ca și teză de licență Problema lucrului în sine la Kant. Vreme de trei ani îl are ca professor pe filosoful Nae Ionescu.

Nerăbdător să aprofundeze și să lărgească cunoștințele filosofice, urmează în perioada anilor 1932 – 1934 societatea culturală „Criterion”.

Sub influența lui Nae Ionescu, toți prietenii lui dintre care amintim pe Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade, vor deveni, mai devreme sau mai târziu, legionari dar, fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară.

În anul 1933, frecventează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 se duce la Paris cu o bursă a statului francez, unde va rămâne până în primăvara anului 1939.

Își dă doctoratul în luna mai a anului 1940, în filosofie la București, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou!”.

În luna august a aceluiași an face primul gest gazetăresc de rezonanță legionară: scoate într-un singur număr revista „Adsum” adică „Sunt aici, sunt de față”, pe care o alcătuiește singur și o publică din proprii săi bani.

Constantin Noica pleacă la Berlin în luna octombrie a anului 1940, în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. El va locui la Berlin până în anul 1944. Va participa de nenumărate ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai luat parte și un alt filosof român, Alexandru Dragomir.

Totodată, împreună cu Constantin Floru și Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu și anuarul Isvoare de Filosofie.

Prin anul 1934, se însoară în mod neașteptat și repede cu o tânără englezoaică, iar în 1942 se naște întâiul său copil, Răzvan, iar peste doi ani, fetița sa, Dina.

În anul 1943, candidează la Universitatea din București pentru postul de conferențiar la catedra de Filosofia și Istoria Culturii.

Pe parcursul anilor 1949 – 1958, locuiește în mod obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a dobândit ideea filosofică și concomitent și-a schițat coordonatele importante ale filosofiei sale de mai târziu.

În anul 1958 acesta este încacerat, cercetat și condamnat să execute 25 de ani de muncă silnică și i se pune sechestru pe avere. Laolaltă cu el vor fi încarcerați toți cei care au luat parte la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar aceștia vor purta la proces numele de „grupul Noica”. Din cei 25 de ani, execută doar 6 ani la închisoarea Jilava, a fost eliberat în luna august din anul 1064.

Începând cu anul 1965, acesta se stabilește în București, unde va munci ca și cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având ca și locuință un apartament cu două camere unde acesta va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre cei care participau la semninarii se numără colegi săi mai tinerii de la Centrul de Logică, Sorin Vieru sau de la Institutul de Istoria Artei, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu.

Prin anul 1976, acesta îl întâlnește, la o lansare de carte care s-a ținut la Cluj- Napoca, pe Iustinian Chira, prieten bun al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Chemat de acesta, Noica ajunge în puțin timp la Mănăstirea Rohia, unde rămâne pentru trei zile.

Cadrul natural și biblioteca vastă îl încâtă în egală măsură pe Noica, care nu stă pe gânduri și începe să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mânăstire.

Constantin Noica și-a trăit ultimii ani din viață, începând cu anul 1975, la Păltiniș lângă orașul Sibiu, locuința a devent un loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi, situație menționată în lucrarea Jurnalul de la Păltiniș scris de Gabriel Liiceanu.

Constantin Noica moare la data de 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, așa cum își dorea, slujba fiind realizată de un sobor de preoți în frunte cu Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului.

După anul 1989, Gabriel Liiceanu s-a interesat de reeditarea completă a cărților lui Noica. Cărțile rămase de la el sunt toate pătrunse de o empatie nemărginită pentru spiritul românesc, de înțelepciune și de o venerație cvasi-religioasă pentru cultura de performanță și pentru lumea marilor idei.

Întâi de toate ne gândim la:

Pagini despre sufletul românesc,

Jurnalul de idei, la Cartea de înțelepciune,

Șase maladii ale spiritului contemporan

Despre lăutărism.

Scrisul său este unul care face parte prin tradiție eseului filosofic interbelic la care se pune, indubitabil, stilul unic al filosofului.

Dintre operele mai importante scrise și publicate în timpul vieții amintim:

1934 – Mathesis sau bucuriile simple

1936 – Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant

1940 – Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou

1943 – Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri

kantiene a Criticei Judecării

1944 – Pagini despre sufletul românesc

1944 – Jurnal filosofic

1975 – Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești

1975 – Despărțirea de Goethe

1978 – Sentimentul românesc al ființei

1978 – Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului

contemporan.

1980 – Povestiri despre om, dupa o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului

După ce Constantin Noica a murit, au fost publicate și alte scrieri cu bogat conținut filosofic și critic în care se denotă deosebita valoare și bogăția spirituală a omului de cultură Constantin Noica.

Dintre acestea precizăm:

1990 – Jurnal de idei

1990 – Rugați-vă pentru fratele Alexandru

1992 – Simple introduceri la bunătatea timpului nostru

1992 – Introducere la miracolul eminescian

1997 – Manuscrisele de la Câmpulung

1998 – Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947)

1.2. O prezentare a ontologiei noiciene

În fragmentul umrător observăm ce spune Constantin Noica referitor la ceea ce a analizat prin ceea ce a scris de-a lungul timpului:

,,Un text bine utilizat este un text pe care îl restitui culturii ca al tău. Asta mi se pare că am reușit prima oară cu Lysis, al lui Platon. Sau basmul Tinerețe fără bătrînețe; nu mi l am însușit doar, ci l am restituit culturii dîndu i înțelesul meu, uneori poate chiar exagerînd, îmbătat să mi văd gîndul peste tot”.

E un lucru sigur faptul că felul de a se apleca asupra istoriei culturale și al protagoniștilor ei, a fost în cazul lui Noica, un mod real de a-și realiza propria sa idee filosofică.

În acest mod, observăm peste tot prezența modelului ontologic din Devenirea întru ființă, pe care îl face să transpară și pe care îl pune la lucru în tot ceea ce scrie sau analizează.

Pentru a înțelege mult mai bine spusele de mai sus, ni se pare necesară o expunere concisă a gândirii sale. Înainte de a face acest lucru vom spune că filosofia, după cum sugerează Noica, reprezintă nu doar celelalte domenii de cunoștințe, ci și lumea care alcătuiește în fiecare epocă obiectul cunoașterii și al culturii umane.

Valorile filosofice se coordonează și influențează toate celelalte straturi valorice – fiind valori referențiale (valori pivot), în sistemul valorilor culturii.

Constantin Noica, în teoria existenței, pornește de la faptul că după ce totul i s-a luat filosofiei, singura problemă care încă îi mai rămâne, este cea a ființei.

Însă el modifică perspectiva clasică în care ea era gândita, nemaifiind una nenăscută, nepieritoare etc., ci, așa cum precizează Andrei-Dragoș Giulea, ea ajunge să fie un modus operandi în lumea de aici, un mod prin care lucrurile pot evolua către completitudinea de sine.

Constantin Noica oferă ființei dimensiunea unui model, însă cu precizare că deși aceasta este tratată pornind de la om, ea va fi activă în toate celelalte lucruri.

Așadar, orice lucru poate avea parte de ființă, nu numai omul. Deci, filosoful nu izolează ființa în gândire, ci o mută pe aceasta în lucruri în stare de proces. Lucrurile și gândirea ajung să fie astfel două dimensiuni corective în procesul devenirii ființei.

Concepția devenirii întru ființă pare a reuni cele două momente pe care Noica le vedea de cea mai mare însemnătate în istoria filosofiei: momentul grec (cel al ființei) și momentul german (cel al devenirii).

În acest mod, unul din fundamentele importante, dacă nu cumva cel mai deosebit al filosofiei sale, este faptul că spune de precarități ale ființei.

Dar, pentru Noica realitatea pare a fi confirmată exact de aceste lucruri situate într-o anumită percaritate de ființă, căci tocmai lipsa din planul ființei provoacă deschiderea către ea. Lucrurile se situază deci în posibilul împlinirii ființei chiar dacă încă nu au saturat modelul ontologic.

În felul acesta ia naștere un tip de proces în acord cu modelul ontologic noician (I, D, G.). Toate acestea (Individual, Determinații, General) nu pot fi în ele însele, ci doar împreună în proces. ,,Modelul acesta poate fi împlinit atunci când cele trei elemente își găsesc statornic locul, și determinațiile individualului cupleazăcu cele ale generalului”.

Am putea spune faptul că toate tipurile de precarități se refectuează intrând în proces prin mijlocirea operatorului ontologic pe care Noica îl numește închiderea ce se deschide, operator ce devine specific fiecărei realități în parte.

Spunând astfel, fiecare lucru poate împlini modelul, asta însemnând că poate ajunge să aibă parte de ființă, în propriul mod. Această lege este ceea ce este neschimbător în decursul procesului, ea dispărând doar o dată cu lucrul.

Așadar, după cum ziceam, lucrurile sunt în proces exact pentru a împlini modelul ființei. Omul, prin cazul său particular, nu-l poate împlini decât rațional la nivelul spiritului: «conștiință a devenirii întru ființă la om, rațiunea te face să devii conștient întru ființă, adică să trăiești ,,rațional”».

Conștiința devenirii întru ființă este în cazul de față o trăsătură caracteristică sferei umanului. Modelul ființei nu se realizează brusc, ci gradual, în acest mod lucrul fiind supus necontenit schimbării în devenirea sa întru ființă. Ea se manifestă în mod universal cu modelul său (I.D.G), însă individul își dă ordinea (legea) acestuia din interior; propria ordine. Cu alte cuvinte, pentru a face acest lucru, individul trebuie să se raporteze la un general propriu.

Generalul propriu este legea proprie în virtutea căreia lucrul se modelează pe sine. Deci, lucru intră în ceea ce trebuie el să fie sau în ceea ce el este de fapt. Viața, despre care am vorbit mai sus, este asimilată de Noica oarecum cu haosul, cu dezordinea iar pentru a ieși din aceasta, pentru a o ordona, individul trebuie să își asume un general propriu.

În acest punct, se ivesc primele straturi ordonate, numite de filosof situații ontologice originare.

Am putea preciza, cu toate că poate părea forțat, că problema s-ar rezolva întrucâtva dacă am crede că ordinea este deja dată în haos, sau mai mult, că ea îi preexistă sau că este în latență. Procesul devenirii debutează începând de aici, de la această precaritate din lucruri, de la acest haos în care se află cei trei termeni ai modelului ființei.

Dacă ar fi vorba de o anume anterioritate a ființei, atunci doctrina noiciană n-ar mai fi consecventă, pentru că aceasta s-ar plia exact pe acel tip de ontologie parmenidiană în care ființa este socotită drept atemporală. Tot el ajunge la concluzia că scriind pentru Noica nu poate exista ființă înainte de apariția ordinii și că dacă cea din urmă ar dispărea, în același timp cu ea ar dispărea și prima.

Dar nu dorim să ieșim din litera lui Noica, dar putem opina faptul că preexistența ființei nu-i conferă automat caracter atemporal. Ea poate foarte bine să preexiste, dar așa cum am precizat în latență și în carență, ea fiind cea care își dă ordinea pentru a se împlini.

Un punct de sprijin pentru această afirmație e faptul că pentru filosof procesul de devenire e în cerc, cu mențiunea că nu este vorba de un cerc static ori pur ș simplu geometric, ci unul de tip vectorial în care există atât mișcare cât și oprire ce se produc întru sine.

Așadar, ființa nu mai este atemporală, ci este dată o dată cu haosul în disipația ei, în carența ei, fiind în același timp o forță ce ordonează cu de la sine putere.

Singura problemă care ar fi, este problema mecanismului prin care ea ajunge să fie act, deci cum ajunge să facă ordine, cum trece din carență în posibilitatea de a ordona. Căci e clar că ea nu e atemporală, dar prima trecere către ordine pe care ea o face, rămâne pare-se o aporie pe care Constantin Noica n-a rezolvat-o, iar în acest fel suntem de acord cu exegetul citat.

În continuare nu vom insista în a reda toată încrengătura teoriei aride a filosofului. Vom evidenția ceea ce este esențial în cazul nostru de semnalat, e locul de mare importanță pe care îl are în filosofia lui Noica, tipul de ordine ce vine din interior sau autoordonarea.

Așadar, filosoful alege pentru o filosofie a individualului, pe care vrea să îl repună în ordinea sa mai adâncă, să-l reabiliteze în sensul de a-l (re) pune în ceea ce este el de fapt.

Constantin Noica, menționează, într-o interpretare a Ideilor lui Platon, că fiecare individual este o idee pe care el trebuie să o mărească necontenit.

Pornind de la acest individual, Noica face trecerea către ceea ce el numește sinele lărgit, adică la spirit, pentru gânditor spiritul nu este altceva decât tot ceea ce acesta a realizat sau altfel spus, cultura. La rândul ei poate fi definită în litera a ceea ce am scris mai sus despre asumarea generalului propriu, sau deschiderea către el. Mersul și deschiderea către cultură reprezintă un continuu proces al devenirii întru spirit prin mijlocirea întrebărilor ce se iscă necontenit din răspunsurile pe care ți le dai de-a lungul drumului.

Este foarte important de constatat că această conștiință a devenirii întru ființă (rațiunea de a fi), omul nu o are de la început, ci o capătă abia prin cultură. Filosoful spune că „devenirea întru ființă ne va apărea într-adevăr ca un principiu de ordine: prin ea realul capătă caracter de real, în măsura în care este scos din devenirea oarbă și redat finite”.

Această transpunere, însă, nu poate fi realizată decât prin om, fără de care devenirea ar rămâne devenire. Omul, la rândul său, capătă această virtute prin cultură. El nu este de la sine înzestrat cu înțelesul ființei, nu rânduiește lucrurile la locul lor și nici nu le duce la o împlinire, în chip obișnuit. Doar prin cultură capătă omul investirea de a deosebi în sînul realității și de a rîndui ceea ce a văzut.

Toate acestea însă, adaugă Noica, trebuie absolut însoțite de o conștiință filosofică. Fără implicarea acesteia, însăși cultura riscă să se piardă în multitudinea de sensuri pe care le deține precum și în uriașul material pe care l-a acumulat.

Constatăm cum totul este centrat de Constantin Noica în sfera filosoficului, așa încât nimic din planul culturii nu are însemnătate fără el.

Legat de artă propriu-zis, putem spune că nu poate fi în deplinătate dacă din plămădeala ei nu pot ieși înțelesuri filosofice sau dacă nu poate fi măsurată dintr-un punct de vedere filosofic.

Având în vedere că am mai spus asta, acum putem înțelege că arta este și ea un mod de a revela filosoficul și modelul ontologic propus de Constantin Noica.

CAPITOLUL II – PARTICULARITĂȚI ALE FIINȚEI ROMÂNEȘTI

2.1. Două tipuri de raționalitate

În termenii filosofiei culturii și antropologiei, cultura savantă românească, fundată pe creații individuale, personale, cea care și-a integrat logica internă a modernității intelectuale europene, a intrat iremediabil în conflict cu creația populată anonimă.

Prin urmare, spiritualitatea populară trebuie depășită prin creație personală: „tensiunea interioară a culturii românești devine: să te pierzi în creație anonimă care nu dă o cultură majoră? Sau să râvnești către creație personală care e în umbra culturilor din afară? dilema aceasta pare astăzi fără ieșire. Din fericire, conștiința teoretică a insolubilității nu ne mai poate paraliza.

Când un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate, ele nu pot fi oprite nici măcar de convingerea că nu vor putea înfăptui dintr-odată forme istorice superioare."

Sufletul românesc, odată trezit la conștiința de sine și la europenitatea din el însuși, la spirit și istorie, respectiv la filosofie și creație individuală, la voința de a deveni ceea ce ești etc., se interoghează asupra-și cu scopul de a se lua în stăpânire în drumul său îndărăt către sine însuși.

Izotopii „eternitate" și „istoricitate" produc prin diferența lor de „masă", în fiecare conștiință de sine românească, principiul interior al dinamicii sufletului românesc, devenirea ca altul prin mijlocirea cu sine, metamorfozarea lui istorică în conștiință de sine și spirit, în cultură istorică (modernă) și, pe această bază, o trecere de la înțelepciune și gândire populară la filosofie. Se recuperează, astfel, individualitatea, „categoria personalității" absentă sufletului românesc de dinainte de trezire, posesoarea voinței de a crea și de a impune lumii un sens care este propriul ei sens.

Cele două principii de raționalitate prezente dual în conștiința de sine românească trezită asigură combustia internă a voinței de creație ce îl animă pe individul-personalitate să-și producă sieși sensuri pentru putința de a trăi, și prin aceasta, sensuri pentru ceilalți.Sufletul românesc, odată trezit la conștiința de sine și la europenitatea din el însuși, la spirit și istorie, respectiv la filosofie și creație individuală, la voința de a deveni ceea ce ești etc., se interoghează asupra-și cu scopul de a se lua în stăpânire în drumul său îndărăt către sine însuși. Izotopii „eternitate" și „istoricitate" produc prin diferența lor de „masă", în fiecare conștiință de sine românească, principiul interior al dinamicii sufletului românesc, devenirea ca altul prin mijlocirea cu sine, metamorfozarea lui istorică în conștiință de sine și spirit, în cultură istorică (modernă) și, pe această bază, o trecere de la înțelepciune și gândire populară la filosofie.

Cu privire la problema rațiunii se evidențiază două idei: îndoiala carteziană (rațională) a lui Descartes și antiraționalismul lui Noica. Ambele sunt susținute de libertate sau individualism4: la Descartes, libertatea se înțelege prin parcurgerea unei înlănțuiri logice dar folosind o organizare proprie a demersului rațional, fără influențe externe; la Noica, libertatea este o ascundere a rațiunii în favoarea sufletului sau ascultarea rațiunii inimii, adică cea spirituală.

Desigur, că ar fi nedrept să-l plasăm pe Descartes în afara cadrelor spiritualității ci vreau doar să remarc o distincție a metodelor folosite de cei doi în cercetarea ei. Amândoi sunt modele ale individualismului și non-conformismului. În revolta lui Werther, se descoperă însăși revolta lui Noica în fața monotoniei spiritului uman, și în fața unei lumi în care reacțiile, evenimentele și obiceiurile sunt asemănatoare, singurele grupuri care sunt capabile să se remarce ca voințe distincte fiind elitele

Din această idee, important este să reținem că trebuie să învățăm să valorificăm originalitatea și unicitatea cu care suntem înzestrați. Căci „omul nu este, ci devine". Pe de altă parte, individualismul lui Noica merge pînă la un idealism extrem care iese din cadrele impuse de societate de la care nu ne putem abate.

În Descartes observăm o pesonalitate hotărâtă, cu tărie de caracter și mai ales calculată. Sistemul său filosofic pornește de la principii bine definite și organizate. La fel ca Noica, consideră individualismul ca sinonim cu libertatea adevărată. El pornește de la ideea că judecățiile noastre ar fi fost mai temeinice dacă ne-am fi servit de propria rațiune de la naștere fără ajutorul dascălilor. Dar din nou mă întreb ce folos ar mai avea lumea dacă toți ne-am fi născut învățați? Ne-am îndeletnici probabil în cercetarea universul însă am pierde din vedere rolul muncii în dezvoltarea rațiunii . De asemenea, omul ca ființă socială simte nevoia de a asculta și a fi ascultat. Folosindu-se de propria rațiune nu ar mai

Putem vedea deci diferența între aceste personalități: este chiar diferența între idealism și raționalism, între care ar trebui să existe o unitate. Idealismul prin concepția lui Noica este diferențiere de ceilalți iar raționalismul prin înțelegerea lui Descartes, este subiectiv dar organizat după principii clare: rațiune spirituală, spontană pe de-o parte, și rațiune metodică pe de altă parte. La o cercetare mai atentă observăm deasemenea că, în timp ce Noica urmează un idealism pur și pledează pentru libertate individuală, Descartes nu iese atăt de mult din sferele societății în care trăiește, el își propune ca în construirea autonomiei intelectuale să asculte de cei înțelepți și să nu se abată de la regulile patriei sale.

Toate aceste diferențe sunt doar din punct de vedere al mijloacelor folosite, scopul este același: spiritualitatea (Dumnezeu), doar că Noica o caută în rațiunea ascunsă a inimii iar Descartes în ordinea și perfecțiunea universului și intelectului propriu.

Cu privire la limitele gândirii și impactul ei psihologic meționez concepția lui Hume și concepția lui Blaga despre existență. Spre deosebire de Descartes care percepe rațiunea ca libertate deplină, Hume consideră că ea se formează pe bază de experințe constante și stabile, mai precis, prin derivarea efectelor asemănătoare din cauze asemănătoare din care se formează ideea de conexiune necesară. Pentru el libertatea este de fapt necesitatea omului de a observa și înțelege relația cauză-efect. Ideea de Dumnezeu trebuie admisă doar ca ipoteză, căci nu sa produs ca experiență constantă în existența noastră.

Blaga, însă, dă de înțeles că omul are tocmai acest rost: de a vedea dincolo de experiență prin revelarea misterului în forma specifică orizonturilor spațial-temporale.

Cultura poporului român care este bazată pe culmile transcendentului este cel mai bine evidențiată la Blaga, care remarcă incapacitatea omului de a atinge Transcendentul. Într-adevăr gândirea noastră este limitată și nu poate procesa decât experiențele asemănătoare cu o succesiune în timp. Imposibilitatea de a ne explica sau gîndi conceptele de nelimitat, omniprezent, omnișcient ne creează o zonă închisă care tensionează psihicul și produce îndoiala a tot ceea ce nu putem percepe.

Însă, prin existența sufletului putem deveni nelimitați în limitarea noastră dar fără a înțelege nelimitatul. Pentru că avem conștiință morală, pentru că ne formăm principii cu valoare de legi și aspirăm spre anumite valori avem și particule de divinitate(adică spirit) care atestă exisența unei cauze supreme, în afara existenței noastre, nelimitată și divină care își imprimă pecetea în cultură, psihic, voință și, deci, întreaga existență umană.

Îndoiala în existența Divinității provine din nevoia de suprimare a incapacităților rațiunii și incapacitatea de a folosi și inima în cadrul experiențelor culturale și stiințifice. Dorința de cunoaștere a omului este tocmai cea care îl limitează deoarece este deschisă la întrebări și întrebînd nu găsim întotdeauna răspunsuri. Lipsa de răspunsuri duce la stabilirea tezei ca absurdă.

2.2. Gramatica conceptului de „filosofie românească”

Modelizarea pe care o face Noica este una din perspectiva structurilor lingvistice, structuri despre care susține că sunt capabile să reconstruiască modurile de manifestare a unei culturi.

Noica descrie metoda pe care o va folosi în descifrarea culturii europene, metoda modelizării, metodă  în care un model este definit precum în științele empirice, ca un « sistem pentru studierea indirectă a altui sistem mai complex inaccesibil direct ».

Pentru a ilustra ceea ce înțelege prin model Noica se folosește de interpretarea pe care o dă Republicii lui Platon, dialog pe care el îl înțelege nu ca pe o descriere a unei societăți politice, ci ca pe o descriere a sufletului omenesc.

Până a ajunge la un model, o cultura trebuie să treacă prin stadiul schemei și al structurii. Între schemă, structură și model există o continuitate : schema este gândită din perspectiva relației unu-multiplu în care unul se dă de la început ca multiplu. O astfel de schemă  în repetiția  ei dă naștere structurii « unului divers » care, prin generalizare se va face model al « excepției ce vrea să devină regulă ».

Pentru a ilustra morfologia spiritului, Noica alege morfologia gramaticală ca ecou al celei dintâi.

Astfel, istoria culturii europene ar putea fi povestită în funcție de elementele gramaticale ce i se potrivesc, respectiv epocile culturale sunt descrise prin analogie : cu substantivul, (epoca Renașterii), adjectivul (Barocul), adverbul (Contrareforma) etc. Alegerea formelor de vorbire ca model  al  formelor  gandirii este justificată de universalitatea folosirii lor, dar și de faptul că despre formele de vorbire se presupune că am știi mai multe decât despre formele gândirii. Grație analogiilor dintre un domeniu mai cunoscut și unul mai puțin cunoscut se pot face predicții cu privire la caracteristicile sau/și  evoluția domeniului mai puțin cunoscut.

Dar această analogie poate fi atacată de cei ce consideră că nu spiritul este cel care dictează structurile gramaticale, ci invers, structurile gramaticale sunt cele ce obligă spiritul să se muleze dupa ele, facând imposibilă orice manifestare exterioară lor. Limitele limbii mele sunt limitele lumii mele.(Wittgenstein).

 În oricare din cele două interpretări putem păstra relația de reflectare reciprocă, un tip de izomorfism în care una din ele servește drept model celeilalte.

 Potrivit lui Noica, caracteristica culturii noastre este « unitatea de sinteză », expresie abstractă pe care ne-o putem imagina ca pe un punct concentrat în continuă extindere. Imaginea ne amintește de o ipoteză asupra universului nostru considerat ca fiind infinit.

          În timp ce Noica  încearcă să descifreze ce stă în spatele culturii europene, cum de este ea posibilă am putea spune, ce face ca ea să evolueze continuu, cum de permite încă noutatea, intelectualii occidentali se plâng de criza acestei culturi. De aici apare neînțelegerea esențială.

În primul rând dezbaterea este departe de a fi una politică, fiind doar una  una despre situația culturii în Europa secolului XX. Putem vedea acesta din contextul cărții dar și din faptul că cei cărora le este adresată scrisoarea sunt intelectualii din occident și nu occidentalii în ansamblul lor.

Pozițiile intelectuale vor fi influențate de geografia economică, dar nu în felul în care am putea crede la prima vedere. Comunismul nu te îndeamnă să fi mai productiv sau mai idealist, ci izolat și departe. Capitalismul nu te face mai sceptic, mai critic, mai delăsător, dar permite aceste atitudini pe care celălalt sistem nu le acceptă. De asemenea capitalismul permite o deschidere fără precedent a porților culturii, lucru care,  din perspectiva lui Noica, nu are cum să fie decât pozitiv. Ceea ce gânditorul român nu putea să vadă de la Păltiniș este faptul că o deschidere ce nu costă, pentru care tu, ca individ, nu trebuie să depui efort, este o deschidere prea puțin valorizată.

Interpretările clasice ale modelului cultural european sunt fie prin prismă politică (prin mult discutatul antioccidentalism al lui Noica) fie prin prisma filosofiei culturii. Cred că lor li s-ar putea adăuga o interpretare ce poate descoperi o epistemologie a culturilor prin metoda modelizării, metodă preferată azi în științele empirce atunci când avem de a face cu organisme vii, complexe și în devenire.

Conștiința de sine românească, ca unitate sintetică între multiple trăiri noetice temporale, dominate de izotopii eternitate și istoricitate, este o conștiință trezită și face din ea însăși obiect de reflecție.

Având conștiința unui asemenea sine lărgit, filosofia răstoarnă lucrurile: speculativ nu pleci de la sinele individual la cel lărgit, ci-l înțelegi pe primul în orizontulcelui de-al doilea.

Filosofia începe statornic de la urmă; ea este de fiecare dată luare de la început, respectiv de la urmă a lucrurilor. În sânul ei, nu poate fi, de aceea, progres, nici însumare de rezultate."

Tematizarea spiritualității românești, ipostază a sinelui lărgit ce apare în calitate de comunitate vie într-o conștiință, identificarea spiritualității cu intersubiectivitatea, tematizarea conștiinței de sine românești ce apare continuu plural cu izotopii săi identitari cu tot sunt, cum spune Noica, gesturi filosofice.

Individul în ipostaza de om românesc este cuprins cu sinele său individual, cu celelalte înfășurări ale sale în intersubiectivitatea comunitară, formă a multiplului Unului spiritului, punct de plecare și de sosire în filosofie prin mersul îndărăt al gândirii. Prin urmare, dacă tematizarea spiritualității românești este un act filosofic, atunci putem vorbi necontradictoriu despre nașterea unei filosofii românești ce a debutat odată cu actele înțelegerii de sine românești, de autoanaliză identitară.

Ideea că filosofia românească se naște simultan cu tematizările conștiinței de sine românești pare a avea, așadar, o bună întemeiere abstractă. Numai că lucrurile nu sunt atât de simple.

Teza majoră implicită pe care Noica nu a tematizat-o, ci a luat-o ca fiind de la sine înțeleasă, este alianța cultură-națiune. Suntem într-o lume în care principiul naționalității era pretutindeni suveran, de vreme ce globul pământesc a fost reîmpărțit în ordine statală, după Primul Război Mondial, prin aplicare universală a acestuia. În Europa au apărut state noi, cum era și România întregită, tot prin aplicarea acestui principiu.

A doua teză, de această dată asumată explicit de Noica, este a încercării de a stabili un înțeles conceptului „filosofie românească" prin raportarea la Unul filosofiei europene. Prin urmare, așa cum Noica gândea întregul spiritualității românești în calitate de configurație culturală prin raportare la Unul culturilor (cultura europeană), tot așa și filosofia românească era raportată, după principiul că ceea ce spunem despre toți spunem și despre parte, la câteva dintre caracteristicile de bază ale „canonului" filosofic european. Unul filosofiei, modelul filosofiei în genere, este filosofia europeană, pe când celelalte filosofii sunt parohiale, configurații filosofice.

A treia teză, explicit asumată și ea, constă în încercarea de întemeiere a unei alte istorii a filosofiei, diferită de „istoria canonică" a filosofiei aparținând Unului culturii europene.

Noica afirmă explicit că trebuie îndreptățită o „nouă metodă de cercetare în istoria gândirii" pentru a putea vorbi „necanonic" despre filosofia românească.

Încercarea de întemeiere a unei alte istorii a gândirii filosofice, complementară istoriei canonice, fundată pe teza „gândirea în cerc", implică precizarea că orizontul de înțelegere a acestui efort imaginativ al lui Noica trebuie, în principal, plasat în contextul argumentativ al lui De Caelo…, locul în care au fost tematizate cele două întrebuințări ale conștiinței, conștiința cunoscătoare și conștiința trăitoare.

Pentru Noica aceste două aspecte ale conștiinței individuale nu sunt concepute drept facultăți în sens kantian, unificate în ego cogito, apte să explice diversitatea actelor umane, ci sunt atitudini în sens fenomenologic, poziționări ale minții care predetermină modul de interacțiune a individului uman viu cu lumea și cu sine.

Dacă avem în vedere ideea că întreaga filosofie de tinerețe a lui Noica se construiește în jurul ideii de responsabilitate a individului liber să producă sensurile sale asupra lumii, vom completa, pe scurt, orizontul în care trebuie să plasăm tematizarea conceptului „filosofie românească".

Adiacent, trebuie să mai avem în vedere un fapt esențial pentru modul în care Noica evaluează realizările tuturor celorlalte culturi, în calitatea lor de configurații culturale sau „culturi parohiale", prin raportare la Unul culturilor, care este modelul cultural european.

Prin urmare, dacă vrem să-l înțelegem pe Noica plecând de la el însuși, atunci când vorbim despre filosofiile altor popoare, trebuie să aplicăm aceeași unitate de măsură: modelul filosofic european, adică Unul filosofiilor. Prin raportare la acest Unu filosofic putem înțelege și multiplicitatea filosofiilor existente în culturile parohiale, inclusiv în spiritualitatea românească.

Noica era conștient de dificultatea de a vorbi despre filosofia românească în absența unei istorii semnificative produse de reflecția filosofică însăși. Putem vorbi întemeiat despre filosofie, în contextul unei istorii produse de activitatea de filosofare, dacă îndeplinește cel puțin trei criterii: „Ni se pare că reprezintă un semn de maturitate al unei filosofii faptul acesta că ea se poate, la un moment dat, insera în istorie. Căci el dovedește trei serii de lucruri: depășirea fazei inițiale, faza polemică a sistemelor de filosofie, în care, în numele adevărului nou, se resping toate adevărurile vechi – în primul rând; dobândirea unei expresii precise și controlabile de sine – într-un al doilea rând; atingerea unui punct maxim de luciditate, prin faptul că nu se poate filosofa în afara unor anumite tipuri de filosofie, sub al cărui semn, numai, o filosofie nouă se poate simți asigurată.

A discuta despre existența sau neexistența unei filosofiei românești este o activitate ea însăși lipsită de sens, pentru că „a exista" este o formă a lui „a ști". A vorbi însă de imaturitatea sau maturitatea unei filosofii dintr-o anumită configurație culturală, prin raportare la modelul însăși al filosofiei, are sens, pentru că în discursul despre filosofie se integrează și timpul, serierea istorică a produselor filosofice.

De regulă, contextele analizelor lui Noica sunt comparative, iar modelul la care raportează continuu ideea de filosofie românească este modelul ontologiei grecești și germane, Unul filosofiei. Filosofii favoriți sunt Platon și Hegel, dar trimiterile sale vizează, de regulă, și alte mari nume ale gândirii europene: Aristotel, Descartes, Leibniz, Kant etc. Prin urmare, Noica lucrează cu modelul „tare" de raționalitate al gândirii filosofice europene și, deopotrivă, cu domeniile „speculative" ale ei, în mod special ontologia și metafizica. Cele mai frecvente referințe sunt însă la Hegel și la filosofia spiritului, „nucleul dur" al gândirii noiciene, dacă avem în vedere distincțiile sale favorite: suflet-spirit, intelect-rațiune etc.

Dacă privim sarcinile filosofiei românești din punctul de vedere al tipului de raționalitate fundat pe continuitate, atunci sarcinile sale, deducem din spusele lui Noica, ar putea fi circumscrise la cercetarea filosofică a materialului nefilosofic românesc.

O opțiune discutabilă, desigur, dacă avem în vedere că filosofia, în conceptul ei european, este o poziționare a minții ce-și exercită analizele în interiorul unei rețele proprii de concepte, deci asupra unui „material" pe care filosofia însăși l-a elaborat de la greci încoace.

Noica a arătat, pe cazul culturii românești, că gândirea poate funcționa nu numai în registrului conceptual-filosofic, ci și într-un registru complementar, expresiv-filosofic, și a întemeiat această distincție, fenomenologic, pe descrierea conștiinței într-o dublă întrebuințare a ei: conștiința filosofică și conștiința trăitoare, ca modalități de fi în lume a două tipuri de raționalitate umană: raționalitatea fundată pe ruptură și raționalitatea fundată pe continuitate. Pe această bază teoretică, Noica a creat premisele de analiză filosofică a unor conținuturi nefilosofice, prin activarea resurselor hermeneutice de „gândire în cerc", și a trasat un program de întrebuințare „estetică" a gândirii.

Astfel, încă din perioada tinereții, Noica se îndreaptă spre analizele expresivității gândirii, a configurațiilor în care gândirea este legată de sensibilitate și sentiment, de cuvânt și rostire, de ceea ce e viu și trăit plenar într-o conștiință determinată (conștiința românească).

Ingeniozitatea filosofică a lui Noica este cu adevărat remarcabilă. Concluzia sa de la finalul studiului Cum gândește poporul român -„Pe linia sensibilității noastre filosofice obișnuite, ajungem la o înfundătură filosofică: înțelepciunea", aparent negativă, este recuperată filosofic într-o „estetică a gândirii", adică într-o analiză a contextelor

În consecință, pe linia primului tip de raționalitate om-lume se poate obține o filosofie a existenței conștiinței trăitoare, o filosofie a mentalității ce poate fi întemeiată prin cercul hermeneutic al autoînțelegerii identitare.

Conceptul „filosofie românească" primește alte înțelesuri și funcții dacă privim spiritualitatea românească din perspectiva tipului de raționalitate fundat pe ruptură și, desigur, din unghiul de vedere al unității dialectice între ambele tipuri de raționalitate.

CAPITOLUL III

CONCEPTE PARTICULARE ALE CULTURII ROMÂNE

3.1. Noțiuni introductive

Noica s-a folosit în gândirea sa, fără îndoială, de ambele resurse ale minții, retorică și filosofică, mai ales în zona scrierilor identitare, „idiomatice”, centrate pe scrutarea „spiritualității românești” ori a „rostirii românești”.

Noica a vrut să instituie un sens, propriul sens identitar, mobilizând și proceduri retorice (ideologice) de căutare de aderenți.

Pe de altă parte, Noica a căutat sensuri în masa faptelor identitare românești – a întâlnirii reluate continuu cu sinele propriu prin raportare la cel străin, și totuși prezent și angajat în lumea interioară – plasându-se, pentru a-l invoca pe Schopenhauer, pe pozițiile unui animal metaphysicum. „Cu excepția omului, nici una dintre ființe nu este uimită de propria existență… odată cu această cugetare și această uimire ia naștere nevoia de metafizică proprie numai omului: el este prin urmare, un animal metaphysicum, iar înzestrarea propriu-zisă pentru filosofie constă mai întâi în faptul că suntem capabili de uimire în fața a ceea ce este obișnuit și cotidian, ceea ce ne împinge să facem din aspectul general al fenomenului problema noastră…”.

Opera filosofică de tinerețe a lui Noica nu poate fi înțeleasă în absența contextului gândirii sale. Și când spunem acest lucru nu privilegiem contextul în sens dogmatic, în maniera în care Karl Popper l-a criticat în mod îndreptățit, ci în sensul în care, de pildă, Allan Janik și Stephen Toulmin (ale căror sugestii metodologice le-am urmărit și în înțelegerea izvoarelor gândirii lui Noica) au plasat gândirea lui Wittgenstein în lumea experimentelor intelectuale, culturale și artistice vieneze, pentru a ilustra că „cearta partidelor", interpretarea germană versus interpretarea anglo-saxonă, plecând de la false premise, se aflau împreună în eroare.

Rădăcinile filosofice ale lui Noica se găsesc în cultura interbelică și în variatele provocări ale acelui moment istoric, cum subliniam, în interiorul cotiturii subiectiviste înfăptuite de Nae Ionescu în practica filosofică românească și în programul (re)construcției culturale a „tinerei generații". Mai mult decât atât, în epocă, Noica era perceput ca făcând parte dintr-un anumit grup ce cultiva o direcție distinctă în orientarea către „spiritualitate" a „tinerei generații". Mircea Vulcănescu, în articolul Spiritualitate,identifică, într-o încercare de dicționar, o anumită tipologie de grup în folosirea termenului „spiritualitate": „Un al treilea grup în care predomină sensul cultural al termenului spiritualitate e constituit de cei care cred în idealul cultural neoclasic, umanist, universalist, echilibrat, spiritualist. Opuși deopotrivă marxismului, întemeiat pe clasă, și naționalismului, întemeiat pe neam, întrucât sfera lor de referință e constituită din omenirea întreagă, aceștia se deosebesc, în special, de marxism, prin spiritualismul lor, opus materialismului istoric; iar de naționalism, în special, se deosebesc, prin idealismul lor, opus realismului acestora.

În acest grup întâlnim pe Dan Botta, Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian și Constantin Noica, de acord cu înaintașii lor Tudor Vianu și Camil Petrescu.

3.2. O abordare ontologică a culturii

Din perspectiva dinstincției cultură-natură, semnificația termenului „cultură” este prezentată ca fiind cea mai săracă, dar are de altfel și cea mai cuprinzătoare sferă.

Lévi-Strauss ori Freud au pus în lumină faptul că în condițiile forulării de reguli omul se desprinde de natură, aceasta din urmă neputând să le cuprindă în conceptul ei.

„Noutatea" pe care cultura o introduce în raport cu natura reprezintă, pe de o parte, un element pozitiv și „constructiv", și, pe de altă parte, manifestă o latură negativă, limitativă sau prohibitivă. Adaosul cultural este reprezentat în forma unei reguli ce face să crească o instituție în aceeași măsură în care formulează o interdicție.

În toate cazurile excepția apare ca un drept pe care și-l iau lucrurile și viețile în numele libertății.

Interdicția privitoare la natura lăsat în urmă, sau în numele unei forme de dominare a ei ține de ceea ce Hegel a numit „munca negativului". Pentru Hegel, ca și pentru orice alt filosof modern, negativitatea este legată de însăși exercițiul libertății umane: omul are puterea de a-și da o lege în aceeași măsură în care i se poate sustrage, contestând-o, punând-o la încercare, ispitind-o sau consumând-o. Distanța (culturală) față de natură presupune, așadar, răsturnarea egalității acesteia cu sine și impunerea unei rupturi interioare care îi dă lui același dreptul de a se arăta prin chipul Celuilalt. Cultura rămâne atunci să fie înțeleasă în limbajul diferenței și al diferenței față de diferență.

Din perspectiva acestui lucru, încercarea lui Constantin Noica de a gândi destinul culturii occidentale plecând de la raportul instituit între regulă și excepție: „vom sugera (…) o prezentare a tipurilor de cultură la care conduc excepțiile față de regulă" se dovedește a fi legitimă. Filosoful român identifică cinci tipuri de excepții, după cum se întâmplă ca acestea să infirme, să confirme, să lărgească, să proclame sau să devină ele însele regula.

Astfel, am putea distinge atâtea tipuri culturale câte tipuri de raport între regulă și excepție aflăm, fără a ține cont de ceea ce este, într-o cultură sau alta, material ori fenomenal.

Noica înțelege prin „materie" regulile însele, în măsura în care ele sunt afectate de istoricitate: „Regulile diferitelor societăți pot varia (…) zeii lor își pot schimba numele și funcția". Diferența dintre „anecdotic" și „formal" în cultură amintește despre concepțiile lui Hegel unde se vorbește despre istoria exterioară și istoria interioară a creștinismului (și a filosofiei). Hegel spunea că istoria interioară a creștinismului privește lucrarea în istorie a misterului întrupării și a Cuvântului.

Spre deosebire de Noica, precizările lui Hegel pentru diferitele domenii ale culturii (filosofie, religie, drept, artă) priveau logica devenirii spiritului occidental, instituirea și victoria lui asupra altor forme de spirit, sau invadarea spațiilor logice în care se desfășurase spiritul omenesc de până la apariția Europei.

Din cele relatate de Noica putem deduce convingerea sa asupra faptului că găndirea devine europeană numai în momentul în care ea poate manipula dificultăți.

Încercarea lui Noica de a descrie ipostazele istorile ale culturii este diferită față de cea a lui Hegel. În primul rând este vorba de faptul că cele cinci tipuri de raport între regulă și excepție sunt tot atâtea tipuri de contradicție, iar în final fiecare conduce la un alt rezultat.

Și la Noica ne apare cultura occidentală ca forma universală a spiritului, dar, spre deosebire de Hegel, filosoful român nu arată celelalte tipuri culturale în forma universală.

Din punctul de vedere al filosofului român „în fiecare cultură ca și în fiecare destin individual, vor apărea toate cele cinci raporturi. Dar culturile și viețile se vor defini prin acel tip de raport între excepție și regulă pe care îl preferă și îl pun în valoare"4. Cu privire la spiritului occidental, acesta îl împarte în mai multe „regiuni" istorice: evul mediu, renașterea, modernitatea, romantismul. Noica folosește termenul „regiuni” în loc de „etape” încearcând să depășească vechea morfologie a culturii, în ideea că valorile spațiului modelează culturile.

Astfel, Noica arată că domnia substantivului caracterizează numai un moment al culturii occidentale. Adjectivul, adverbul, numeralul sau conjuncția sunt instrumente la fel de bune pentru a defini prezența spiritului în istorie.

Astfel Noica vorbește despre Evul Mediu ca stând sub semnul substantivului, care creează verticalitate în haos, instituind, numind, populând lumea cu realități; Renașterea sub semnul adjectivului, oamenii și lucrurile fiind așa cum arată exuberantele lor epitete; Barocul sub semnul adverbului, care însoțește, modulează și interpretează, deși nu naște noul și genialul; Iluminismul sub semnul pronumelui personal „eu”, când se afirmă individualitatea. Însă în secolul al XIX-lea eul se îmbolnăvește pentru că va fi înăbușit de „noi”. 

Așadar, eul în „noi” devine un punct, o valoare statistică. De aici încolo începe domnia numeralului, care trebuie să se înfrățească cu conjuncția pentru ca lumea să nu se destrame. Numărul este fatal pentru om, căci prin număr el își pierde substantivul, adică numele, adjectivul, adverbul și eul, adică individualitatea; omulîși pierde excepția, însăși esența sa. 

Programul filosofic al lui Noica pornește de la existența proprie, de la care trebuie să pleci în lumea sinelui individual pentru a te reîntoarce îmbogățit cu experiența călătoriei. Există, așadar, un urcuș al individului către sine, pentru a descoperi și experimenta ceea ce este mai adânc în el decât propriul eu.

Eul individual este înfășurat în mai multe învelișuri existențiale, un fel de trepte pentru cugetare, pe care le poți parcurge treptat pe măsură ce întreprinzi „călătoria" în lumea propriilor ascunzișuri ale sufletului. Noica susține faptul că acest urcuș către tine însuți începe cu prima înfățișare contextuală a eului individual și anume: sexul, familia, neamul, cultura și timpul istoric în care teai născut etc., determinații locale și temporale care sunt parte din tine. Când filosofezi, o faci din locul în care te afli și cu timpul tău cu tot. Locul și timpul nu sunt exterioare filosofării, ci părți constitutive ale ei. Se filosofează cu locul și cu timpul împreună, cu elementele de context care ți s-au dat și pe care nu le-ai ales prin decizie proprie.Dar a filosofa nu mai este o treabă strict individuală .

Se poate vorbi de un program neoclasic în gândirea lui Noica raportându-ne la o interpretare a tradiției, inclusiv a „clasicului", a lui Gadamer unde numește: „. clasicul ca fiind o categorie istorică veritabilă” prin faptul că aceasta este mai mult decât o epocă sau un concept istoric de stil.

Dacă ne gandim la accepția „clasicului" în înțeles gadamerian, „neoclasic", în contextul filosofic de față, ar putea însemna modalitatea de repoziționare a gândirii, într-un anumit moment istoric, către scrutarea „clasicului" filosofiei, a originarului normativ al ei, cu alte cuvinte, a tematiza, într-o conștiință individuală, datele inițiale ale filosofiei europene ce-și au rădăcina în problematica Unu-Multiplu, pe care gândirea greacă a pus-o odată cu Thales și a „clasicizat-o" odată cu Platon: „Platon, cu a cărui gândire începe metafizica, concepe ființarea ca atare, adică ființa ființării, ca Idee. Ideile sunt, de fiecare dată, Unul în raport cu Multiplul. Acesta se face văzut abia în lumina lor și, apărând astfel, abia acum este."

Din punctul de vedere al lui Constantin Noica există cinci rapoarte posibile între Unu și Multiplu: Unu și repetiția sa, Unu și variația sa, Unu în Multiplu, Unu și Multiplu și Unu Multiplu.

Fiecare raport ar putea reprezenta un tip de cultură, în măsura anumite manifestări ale vieții, ale lumii înconjurătoare, ale comunitații sociale respective semnifică ceva unitar. Aceste cinci rapoarte, de altfel, au o strânsă legătură cu acele excepții și reguli.

Modalitatea în care este remarcată expresia „gândire neoclasică" nu este lipsită de ambiguități, deoarece orice gândire filosofică ce tematizează problematica originară a filosofiei, Unu-Multiplu – pe care o putem numi „clasică" doar într-un sens normativ – ar trebui considerată „neoclasică". Prin urmare, „gândire neoclasică" semnifică mai degrabă o tipologie a gândirii filosofice, fiind vorba despre reflecția orientată metafizic, prin asumări explicite, către deslușirea raportului între Unu și Multiplu.

Referindu-ne la gândirea lui Noica, aceasta presupune o dublă raportare: în primul rând ideea că Noica face parte din familia filosofilor-metafizicieni unde în prim plan există o relație de incluziune iar în al doilea rând, dacă facem referire la contextul filosofiei românești, atunci expresia „gânditor neoclasic” atribuită filosofului face referire mai degrabă la o relație de identificare. Noica aparține, așadar, simultan filosofiei universale (printr-o relație de incluziune) și filosofiei românești (printr-o relație de identificare).

Filosoful Constantin Noica face referire la datele „clasice" concepute de vechii greci într-o relație de identitate cu problematica Unu-Multiplu dar de pe pozițiile modelului noetic de conștiință al vederii dinăuntru a individului, care repoziționează ontologicul (metafizicul)124 în funcție de spirit și spiritualitate: „Orice activitate spirituală, faptul de cultură în genere, până chiar știința, toate au azi trăsătura aceasta de a fi mărturisitoare, de a explica spiritul, de a-i indica puterile și firea. Factori de subiectivitate, dimensiuni noi, ținând de spiritul care cunoaște, se introduc… în spațiul lumii din afară. Se creează o nouă intimitate între spirit și lume, iar sentimentul acestei intimități dă spiritului conștiința că se poate întoarce fără grijă în sine; că principala sa îndeletnicire e să se expliciteze, să se destăinuiască pe sine."

În viziunea filosofului problema Unu-Multiplu reprezintă relația dintre om și lume având o mare importanță pentru acesta stabilirea unui echilibru al acestui raport.

Construcția filosofică a lui Noica este exprimată în funcție de ordinea spiritului, a minții individuale neliniștite, poziționate filosofic, este ordinea lucrurilor; a gândi după unitate înseamnă a scruta originarul, adică gândirea însăși (expresivitatea gândirii) și ordinea interioară ei. Gândirea „urcă", astfel, către sine de la consecințe la condiții de posibilitate, prin descrieri succesive ale multiplului ei, care o fac să fie prezentă ca întreg concomitent în toate punctele în care se manifestă ca viață.

Filosofia, susține Noica, este legată de viață pentru că ea este viața prezentă în conștiința de sine a unui individ constrâns continuu de propria libertate spirituală să ia decizii cu privire la sine și la lume. Prin urmare, viața produce cu necesitate imbolduri de căutare a echilibrului existențial, adică filosofie.

Ideea cu care filosoful a marșat toată viața este aceea că întreprinderea filosofică trebuie să aibă drept obiect modalitatea prin care ceea ce devine –individualul- poate avea acces la ființă; iar dacă anticii au mizat în principal pe ființă și pe determinațiile ei, iar modernii s-au arătat interesați îndeosebi de devenire, Noica a dorit să cerceteze „devenirea întru ființă”.

„Conceptul ființei”, propriu filosofiei, propriu gândirii, concept în adevăratul sens al cuvântului, nu va putea fi luat filosofiei, pentru a fi „matematizat”. Ființa este însă cel mai cuprinzător concept pe care gândirea îl poate deține, cu care se poate identifica.

3.3. Sensurile filosofice ale spiritualității

În toate cazurile mitologiile par a pleca de la natură și varietatea ei. Mitologia — spunea un mare european, Fr. Schlegel este „o expresie hieroglifică a naturii înconjurătoare“.

Însă Noica neagă acest lucru susținând faptul că ea se naște dintr-o legendă unică. Spre deosebire de celelalte care pun în legendă, în basm și poezie o varietate de fenomene naturale, mitologia europeană pleacă de la o unitate ce se diversifică.

Pentru ideea de „unitate sintetică“, pusă în joc de Kant mai târziu, exemplul acesta al unei întregi culturi ar trebui să fie cel mai izbitor. Nu se ține îndeajuns seama de el, în filozofia istoriei și a culturii. Dar el este tocmai expresia noutății radicale aduse de cultura europeană.

Anticii coagulau esența lumii în forța elementelor universului: pentru Thales, de plidă, principiul vieții a fost apa.

Noica spune că pentru ca Thales să poată afirma că totul e apă, Pythagoras că e număr, Anaximenes că e aer și Heraclit că e foc, sau logos, sau conflict, ei trebuiau să conteste, direct ori indirect, mitologia lor, peste care aduceau suveran pustiul gîndului unic, sau măcar monotonia gîndului în genere.

Astfel filosoful Noica ajunge la concluzia că anticii nu puteau vorbi de autogeneză iar modernii o pun în joc peste tot nedispunând de o natură din care să se inspire și de învăluirea căreia să se simtă cuprinși. Nu redau lumea, ci dau ei lumi, în domeniile unde sînt liberi să fabuleze, ca în muzică ori matematici, iar cînd se apleacă asupra domeniilor date, din sînul realității, ei găsesc acolo legi despre care, ca astăzi, nu mai știi bine, pînă la urmă, dacă sînt ale lucrurilor sau ale împletirii subiectului cunoscător cu lucrurile.

În viziunea lui Anaximandru categoriile negative precum: ne-limitatul, nemărginitul, ne-determinatul sunt proprietățiile unei substanțe indefinite care poartă denumirea de Apeiron.

Pentru Heraclit există două entități: ființa metafizică (indeterminată) și ființa fizică (determinată)

Ulterior au apărut umaniștii care au încercat să desprindă ființa umană de doctrina catolică și s-o provoace la o reîntoarcere în sine, la o introspecție a conștiinței și la descoperirea puterilor lăuntrice ale propriului spirit care este capabil de creații grandioase.

După tezele iluminiștilor s-au constituit sisteme filosofice care au marcat destinul cultural și spiritual european și au schimbat simțitor convingerile și scopurile unei societăți, în sensul că omenirea și-a descoperit autenticitatea și a învățat modurile de afirmare ale ei.

Un singur lucru a rămas constant: nevoia ființei umane de un reper suprem care să-i ofere protecție și conștiința faptului că nu este singură, că are un izvor care i-a oferit toate resursele necesare pentru a-și construi un drum.

Așadar, oricât se străduiesc unii să explice absurditatea unor astfel de sentimente și să le înlăture (cum sunt nihiliștii), această Cauză Ultimă rămâne o constantă care organizează atât constructul personalității cât și relațiile sociale, prin simplul fapt că omul beneficiază de calități unice și manifestă sentimente stabile față de realitate, depășiind instinctele primare, caracteristice și animalului.

Istoria, deci, ne arată pe de o parte schimbările produse în ceea ce privește reperele axiologice dar, pe de altă parte, ne demonstrează necesitatea ideii de Absolut. Căci, chiar și nihiliștii sau ateii pun în discuție tema Absolutului sau ideea de Dumnezeu. In adâncul sufletului conștientizează importanța Credinței sau nevoii de Credință însă, în funcție de confictele interioare și cerințele externe își modifică axa axiologic-spirituală.

Vlăduțescu, în lucrarea O istorie a ideilor filosofice, concluzionează că ideea de Absolut trebuie privită ca o unitate, sugerând o legătură între planul raționalist și cel idealist. Astfel, omul trebuie să se știe parte dintr-un întreg suprem (ceea ce este dincolo) și astfel să-și cunoască inferioritatea față de acea Unitate și în același timp s-o interiorizeze, manifestându-o prin spirit și diferitele posibilități ale acestuia pe care le activează în unitatea permisă lui (ceea ce este dincoace).

De asemenea arată importanța credinței în spirit, adică în Absolut care accentuează dezvoltarea științifică : „ spiritul care se știe ca spirit își organizează amintirile spirituale în știința care apare". Vlăduțescu realizează mișcarea inversă a omului, tot drumul său, fiind doar o metodă de a se reîntoarce la esența originară prin unitate.

Unirea României Mari nu ar fi fost posibilă fără unirea Vechiului Regat, acesta la rândul său nu s-ar fi înfăptuit fără modelul oferit de Mihai Viteazul în 1600. Idealul unirii a fost, în fond expresia spiritului unitar, care se fructifică și consolidează prin acumularea trecutului în prezent, traiectoria inversă de la aici la atunci. De aceea, autorul enumeră și dezbate concepțiile despre suflet și existență din antichitate și până în epoca marilor clasici.

Noica își propune să stabilească dimensiunea și natura structurii, morfologiei culturii modelice, adică a cele europene. Spre deosebire de majoritatea filosofilor culturii care pretind că fiecare cultură își are simbolul ei spațial, ideea ei originară și morfologia ei proprie, Constantin Noica spune că morfologia e una pentru toate culturile: e morfologia ipostazelor spiritului, cărora le găsește ecou în morfologia gramaticală. 

În viziunea filosofului înaintarea în istorie nu face decât să ne readucă la început prin unificarea spirituală, acel început care nu poate fi reprezentat decât de Dumnezeu, noi facând parte din Absolut.Precum un copil orfan care simte nevoia de afecțiune și protecție, sau întocmai cum au acționat românii în dobândirea acelui izvor originar de întregire, așa și omul, îndeplinindu-se ca unitate prin „mișcare inversă" în istorie, își caută Deplinătatea. Aceasta presupune realizarea unității spirituale.

Preocupările filosofice ale lui Noica din tinerețe sunt, cum arătam, orientate enciclopedic. În ciuda acestui fapt, toate scrierile sale pot fi aliniate și deduse sistematic dintr-un principiu unitar de construcție: spiritul.

Acesta este Unul multiplul gândirii lui Noica și poate fi luat ca termenul prim apt să introducă unitate în diversitatea creației intelectuale din perioada scrierilor sale timpurii. Nu am greși dacă am considera că Noica poate fi văzut ca un filosof al spiritului, ceea ce ne permite să-l plasăm în marea familie europeană a acestei orientări (cu rădăcini în filosofia idealismului german ce se împlinește în Hegel) și, deopotrivă, să-i recunoaștem unicitatea gândirii în ansamblul filosofiei românești.

Gândirea filo ofică a lui Noica poate fi rezumată simplu:odată cu nașterea spiritului ca principiu de însuflețire a gândirii, a luat naștere o nouă lume, ruptă de lumea experienței cotidiene. Este lumea spiritului, o lume de sensuri proprii numai lui, cu origine în activitatea spiritului însuși, ca structură autogenerativă de factură individuală și istorică. Logica internă a lumii spiritului este opusă logicii interne a lumii experienței cotidiene. Aceste lumi, având principii de organizare diferite, se află permanent în conflict. În vremece lumea experienței cotidiene consideră că lucrurile sunt de la sine înțelese, lumea spiritului se fundează pe o creație neostoită de sensuri de cunoaștere și de valori morale ce produc echilibrul existențial cerut de conștiința oricărui om care vrea să știe pentru ce trăiește și de ce moare.

Prin urmare, unitatea și unicitatea gândirii lui Noica din tinerețe își au rădăcina în „spirit" și în ipostazele lui, individuală și individual-colectivă, de apariție în lume. Simplu spus, tematizarea spiritului ca Unu multiplu este marca filosofiei de tinerețe a lui Noica.

Orice abordare a modului în care Noica a gândit și tematizat conștiința de sine românească trebuie să aibă în vedere binomul Unu multiplu al spiritului în configurația lui românească.

Noica a ales „spiritul" ca temă a gândirii fiind influientat în mare parte și de dezbaterile din perioada interbelică a țării noastre. Perioada era saturată (chiar sufocată) de multiplele contexte, reciproc contradictorii, de apariție a „spiritului", încât am putea spune că termenii: „spirit", „spiritualitate", „spiritualitate românească" decupează identitar, prin raportare la întreaga gândire românească, filosofia interbelică în integralitatea ei.

Tot ceea ce Noica filosofa se raporta la „spirit" și „spiritualitate". Recunoașterea acestui fapt și asumarea lui ca o precondiție a înțelegerii și interpretării gândirii timpurii a lui Noica se impune cu toată forța având în vedere că „tânăra generație" se autodefinea concurând cu generațiile anterioare cu ajutorul expresiei: „noua spiritualitate".

Dacă ne raportăm la acest lucru cu care până la urmă Noica s-a identificat ajungem la concluzia că aceste convingeri l-au determinat să aleagă filosofia identitară.

În rezumat, „spiritualitatea românească" este același lucru cu expresia „cultură românească", ca sinteză valorică cuprinsă în universul de fapte ale limbii române. Lumea interbelică a preferat termenul „spiritualitatea românească", și nu pe cel de „cultură românească", întrucât dezbaterile europene aprinse în jurul binomului „cultură vs. civilizație", transpuse pe caz românesc încă din 1904, odată cu apariția lucrării lui C. Rădulescu-Motru, Cultura română și Politicianismul, au produs fluidități semantice specifice unui concept vag.

Noica a preferat termenul de „spiritualitate românească", în condițiile în care a folosit fără ezitări și sintagma „cultură românească", pentru potențialul ei filosofic de analiză. În vizunea lui Noica faptele culturale reprezintă creații ale spiritului și pot fi înțelese filosofic doar dacă ne situăm pe poziția spiritului însuși, ca Unu multiplu în desfășurare valorică. Teza aceasta este o constantă a gândirii sale chiar de la apariția lucrării Mathesis…, când argumenta în favoarea unificării gândirii cu viața în conceptul de spirit.

În jurul „spiritualității" s-au propus, în ordine filosofică, în principal, două modele distincte de înțelegere, corespunzătoare, relativ, celor două modele de conștiință: modelul raționalist, clasic sau iluminist al conștiinței, și modelul atitudinal, reflexiv-orientat, specific unora dintre reprezentanții școlii naeionesciene de gândire.

La nivelul textelor reprezentative, primul model de înțelegere, cel „maiorescian", este expus de Constantin Rădulescu-Motru în lucrarea Românismul. Catehismul unei noi spiritualități. In aceeași cheie maioresciană se înscrie și volumul lui Ion Zamfirescu, Spiritualități românești, o teză de doctorat inspirată de înțelesul pe care Rădulescu-Motru îl propune conceptului „spiritualitate".

Vulcănescu și Mircea Eliade, prezintă „modelul atitudinal" al spiritualității în mod diferit față de modelul „maiorescian", întrucât și unii, și alții încercau să identifice spiritualitatea românească în „ceva" care i-ar putea specifica pe români în lume. Atitudinea antiesențialistă a lui Noica îl va conduce la elaborarea unui concept diferit de „spiritualitate românească", opus atât maiorescienilor, cât și viziunii celor doi prieteni ai lui, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade.

Pentru Noica, originarul românesc nu este „ceva" de ordin substanțialist, o entitate sustrasă devenirii, „formele eterne" produse de cultura tradițională românească.

Identificarea „spiritualității românești" cu întreg fenomenul cultural românesc, în ansamblul său de manifestări umaniste, apare pregnant în prim-planul publicisticii noastre odată cu revista „Gândirea" (1921).

Inițial, termenul „spiritualitate românească" viza creația umanistă în limba română, literatură, poezie, teatru. Treptat dezbaterile în jurul „spiritualității" au luat o turnură teologică, printre altele, întrucât prin el se desemnau îndeosebi valorile creștinismului ortodox, învestit în funcția etnică de conservare a identității românești.

În orizontul acestor cadre de gândire, științifice și filosofice, s-au plasat și dezbaterile „tinerei generații" privind tematica spiritualității românești.

Chiar dacă sub impactul și prestigiul științific al cercetărilor monografice conduse de Gusti s-a diminuat influența etnopsihologiei, cel puțin în ordine metodologică, analizele filosofice asupra etnicului românesc (sufletului românesc) inițiate de Rădulescu-Motru au avut un impact major în conștiința tinerei generații prin ideea că faptele studiate sunt fapte vii, de viață: „Știința etnicului este știința vieții sufletești a unei națiuni existente în viață, ca atare este știința unui suflet, iar nu știința unui organism mort, pe care l-am avea de reconstituit din rămășițele trecutului. Sufletul unei națiuni, în firea lui, se continuă același, de la nașterea și până la moartea națiunii, așa că acela care vrea să-l cunoască trebuie să-l cerceteze în întregimea lui.

Caracteristic culturii de tip geometric este idealul ei: știința universală, Mathesis universalis.

Astfel Noica se întreabă către ce tinde ea decât către o expresie finală simplă, către un sistem care să dea socoteală de tot ce se întîmplă în univers, eventual către o formulă atoatecuprinzătoare? Idealul culturii noastre e unificația. Un Platon, un Descartes, un Leibniz, un Husserl o vor în mod explicit. Dar ce disciplină particulară, care efort științific susținut și conștient de sine nu se lasă dominat de aceeași pornire unificatoare? Toată cultura noastră pare că suferă după nostalgia unului.

Stăruie ceva din spiritul monoteist și în cultură. Monoteismul n-a fost totuși atins atîta vreme cît omul a privit în afară, spre lume; ci ochii au trebuit să se întoarcă înăuntru, pentru a căpăta de acolo revelația pe care natura exterioară nu vroia să le-o dea. Și astfel s-a putut spune că fapta cea mare a creștinismului a fost de a înlocui Dumnezeul-natură prin Dumnezeu-spirit și raportul de transcendență prin cel de imanență.

Cultura noastră pare să nu fi făcut într-alt fel. Și era firesc să fie așa, căci ordinea religioasă e solidară cu ordinea culturală în genere. Posedată de idealul ei de ordine strictă, cultura l-a căutat multă vreme în lume, pentru a-l găsi, la urmă, în om însuși. Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sînt marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine și el ritmează realitățile pe care le ia în considerație.

Dacă o Mathesis universalis poate fi înfăptuită, elementele ei trebuie să zacă în noi înșine, în primul rînd, și să fie universal omenești, în al doilea rînd. Grupate și constituite, aceste serii de elemente stau sub două discipline vaste: logica și matematica. Acestea sînt idealul nostru de ordine; pe ele am vroi să le inserăm în lume, pentru a o face mai clară și mai umană; pentru ele alergăm, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la îndemînă, alergăm în spații, peste sute de mii de ani lumină.

În istoria gândirii omenești a avut loc un proces care nu poate fi bine urmărit având în vedere că acesta se asociază cu tot felul de orientări și idealuri umane pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că lucrază în adâncul istoriei, nu la suprafața ei.

Dacă experiența religioasă a omului a dezgropat din el toate rezervele de spiritualitate, experiența sa științifică i-a scos la iveală toate rezervele de culturalitate.

Noica susține faptul că această cultură e omenească, reprezintă adevărul nostru, ordinea după chipul și asemănarea noastră. Nu înseamnă, de aici, că adevărul e relativ la conștiința omenească și constituie, ca atare, o degradare a vreunui adevăr absolut.

Dar adevărul pur și simplu nu are sens în afară de conștiința noastră. Știința și cultura nu sînt dincolo de noi. Orice s-ar face, un anumit antropologism ne domină toate creațiile. A vorbi deci de o relativizare a culturii înseamnă a o considera pe aceasta drept altceva decît este. Cultura nu e decît omul însuși.

Pornind de aici Kant a putut afirma un lucru care dă socoteală pentru toată cultura noastră: „Științele nu s-au constituit, scria el, decît în clipa cînd au devenit conștiente că rațiunea nu află de la lucruri decît ceea ce pune ea în ele”.

CONCLUZII

Constatăm cum totul este centrat de Constantin Noica în sfera filosoficului, așa încât nimic din planul culturii nu are însemnătate fără el.

Legat de artă propriu-zis, putem spune că nu poate fi în deplinătate dacă din plămădeala ei nu pot ieși înțelesuri filosofice sau dacă nu poate fi măsurată dintr-un punct de vedere filosofic.

Având în vedere că am mai spus asta, acum putem înțelege că arta este și ea un mod de a revela filosoficul și modelul ontologic propus de Constantin Noica.

Constantin Noica oferă ființei dimensiunea unui model, însă cu precizare că deși aceasta este tratată pornind de la om, ea va fi activă în toate celelalte lucruri.

Așadar, orice lucru poate avea parte de ființă, nu numai omul. Deci, filosoful nu izolează ființa în gândire, ci o mută pe aceasta în lucruri în stare de proces. Lucrurile și gândirea ajung să fie astfel două dimensiuni corective în procesul devenirii ființei

Concepția devenirii întru ființă pare a reuni cele două momente pe care Noica le vedea de cea mai mare însemnătate în istoria filosofiei: momentul grec (cel al ființei) și momentul german (cel al devenirii).

În acest mod, unul din fundamentele importante, dacă nu cumva cel mai deosebit al filosofiei sale, este faptul că spune de precarități ale ființei.

Dar, pentru Noica realitatea pare a fi confirmată exact de aceste lucruri situate într-o anumită percaritate de ființă, căci tocmai lipsa din planul ființei provoacă deschiderea către ea. Lucrurile se situază deci în posibilul împlinirii ființei chiar dacă încă nu au saturat modelul ontologic.

În felul acesta ia naștere un tip de proces în acord cu modelul ontologic noician (I, D, G.). Toate acestea (Individual, Determinații, General) nu pot fi în ele însele, ci doar împreună în proces. ,,Modelul acesta poate fi împlinit atunci când cele trei elemente își găsesc statornic locul, și determinațiile individualului cupleazăcu cele ale generalului”.

Am putea spune faptul că toate tipurile de precarități se refectuează intrând în proces prin mijlocirea operatorului ontologic pe care Noica îl numește închiderea ce se deschide, operator ce devine specific fiecărei realități în parte.

Spunând astfel, fiecare lucru poate împlini modelul, asta însemnând că poate ajunge să aibă parte de ființă, în propriul mod. Această lege este ceea ce este neschimbător în decursul procesului, ea dispărând doar o dată cu lucrul.

Așadar, după cum ziceam, lucrurile sunt în proces exact pentru a împlini modelul ființei. Omul, prin cazul său particular, nu-l poate împlini decât rațional la nivelul spiritului: «conștiință a devenirii întru ființă la om, rațiunea te face să devii conștient întru ființă, adică să trăiești ,,rațional”»

BIBLIOGRAFIE

Andrei Dragoș-Giulea, Ființă și process în ontologia lui Noica, București, Humanitas, 2007

Carmen-Maria Bolocan, Dimensiunea spirituală și martirică în viața și opera unor mari personalități românești- încercare de sinteză, Editura „Astra Museum”, Sibiu, 2013

Constantin Aslam ,Constantin Noica spre un model neoclasic de gândire, perspective interpretative asupra scrierilor timpurii, Editura Academiei Române,București 2010

Constantin Noica, Devenirea întru ființă, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981

Constantin Noica , Mathesis sau bucuriile simple, Editura Humanitas, București, 1992

Constantin Noica, Modelul cultural european, Editura Humanitas, București, 1993

Eugen Cizek, Istoria Romei, București, Editura Paideia, 2002

Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, București, Humanitas, 1991

Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, București, Humanitas, 1991

Gheorghe Vlăduțescu, O istorie a ideilor filosofice, Editura științifică, București, 1990

G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, Editura Academiei, București, 1963

Marin Trăstaru, Motivația valorică a creației și promovării culturii în concepția lui Constantin Noica, în volumul Constantin Noica în filosofia românească, București, Editura Printech, 2009

Paul Sandu, Ontologia noiciană și metafizica tradițională, în Studii de istorie a filosofiei românești, vol V, Centenar Constantin Noica

Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, Editura Humanitas, București, 2007

Viorel Cernica, Observații asupra dialecticii noiciene, în Op. cit., Editura Printech

Alte surse:

www.cerculnoica.wordpress.com