Concepte Dev Comunicare Si Cultura

Pentru o înțelegere adecvată a comunicării interculturale trebuie explicate mai întâi conceptele de comunicare și cultură.

Petre Anghel vede în comunicare „primul semnal dat de viață” (P. Anghel, 2007, p. 18), ceea ce înseamnă că nu putem avea o cunoaștere a culturii fără studiul comunicării, precum nici comunicarea nu poate fi înțeleasă, dacă nu există chemare spre cultură.

Pentru a putea transmite ceea ce gândim, simțim sau clădim cultural avem nevoie de comunicare, elementul sine qua non. Acest concept a fost abordat de-a lungul timpului din perspective diferite, ceea ce a condus la o proliferare spectaculoasă a definiițiilor. Frank E. X. Dance si Carl E. Larson (1976) au inventariat circa 120 de definiții, fără pretenția de a lămuri complet acest termen. Denis McQuail (1999) înțelege prin actul de comunicare o activitate în care sunt antrenați participanți care au un limbaj comun, o relație și un anumit grad de înțelegere, care necesită o experiență comună pentru a face posibilă transmiterea mesajului, urmată de un efect, o reacție.

Prima atestare a sa în limba română, sub forma comunicație, datează din anul 1715, conform Dicționarului împrumuturilor latino – romanice în limba română veche, (București, 1992) și apare în „Letopisețul Țării Moldovei”, a lui Neculai Costin, cu sensul de legătură, contact (S. Craia, 2004, pp. 9-10). Etimologia acestui cuvânt a fost analizată de Mihai Dinu (1997), unde face cunoscut că, la români, sensul inițial a fost unul cultural, ecleziastic, al latinescului comunicare, în forma „cuminecare” (împărtășire).

Majoritatea limbilor moderne și-au însușit termenul de „cultură” din latină, unde avea sens dublu, de cultivare a pământului și de cultivare a spiritului, cu accepțiunea largă de instruire, educație, de modelare a personalității, pe baza cunoștințelor și a experienței personale. Analogia dintre cultura agricolă și cultura spirituală, conform studiilor lui Grigore Georgiu (2004, p. 34), are la bază ideea de modificare a naturii, atât a celei exterioare în care omul trăiește, cât și a naturii umane, adică a facultăților naturale ale omului, pe care educația este chemată să le transforme din potențialități în realități.

În secolul al XIX-lea, acest concept devine foarte important în dezvoltarea antropologiei comparative, mai ales prin folosirea formei sale la plural (în engleză) cultures, care desemna diferite moduri de viață ale unor popoare sau grupuri sociale.

Lucian Blaga spune despre cultură că definește specificul omului, mai mult decât alte trăsături ale sale, deoarece, „prin încercările sale revelatorii omul devine însă creator, și anume creator de cultură în genere; […] cultura rezultă ca o emisiune complementară din specificitatea existenței umane, ca atare, care este existență întru mister și pentru revelare” (L. Blaga, 1985, p. 442). Pentru Constantin Noica (1993), noțiunea de cultură reprezintă factorul pentru care poporul are conștiință de sine și îl transformă în națiune modernă.

Investigațiile antropologice au arătat că niciodată culturile și civilizațiile nu au trăit ca un sistem închis, ci încă din timpuri străvechi au practicat transferuri de bunuri și idei, care, de-a lungul timpului s-au diversificat. Totodată, culturile semnifică „marea sursă a identității”, „sursa practic nesfârșită a împrospătării noastre despre lume și viață”, pe când civilizația este văzută ca o „perfecționare a mijloacelor și condițiilor exterioare ale vieții omului, modul de a produce avuție, care este putere.” (M. Malița, 2001, p. 14)

În opinia lui Viorel Mihăilă, cu ajutorul culturii oamenii își creează societatea și identitățile: „culturile sunt prin definiție exclusiviste și subliniază diferența, valorizează construirea sentimentului identității (…), potențează efortul de individualizare al diverselor colectivități ori, dimpotrivă, pot grăbi integrarea în diverse suprastructuri” (V. Mihăilă, 2009, p. 79).

Conform definiției date de antropologul Ralph Linton, „cultura este o configurare a comportamentelor învățate și a rezultatelor lor, împărtășite și transmise de către membrii unei societăți date” (R. Linton, 1968, p. 63), dar, adoptând un înțeles mai larg, cultura însumează atât valorile materiale, cât și pe cele spirituale, create de omenire pe parcursul istoriei. Tot Linton (1968) este de părere că orice societate are o cultură a sa, indiferent cât de simplă ar fi ea și că fiecare persoană este culturală, în sensul că participă la o anumită cultură.

Cultura tezaurizează valorile unei comunități umane, le codifică în practici și simboluri, ce constituie elemente specifice unui mod de viață, elemente care sunt asimilate prin educație și care dețin un rol principal în integrarea indivizilor într-o societate.

Daisy Kabagarama (1993), autoare a unui studiu despre învățarea și practicarea eficientă a comunicării interculturale, abordează cultura ca pe „un mod de viață”, menționând că, de obicei, oamenii care împărtășesc aceeași cultură sunt de aceeași rasă și/sau au aceeași apartenență etnică și trăiesc într-o proximitate geografică. Ea completează că este posibilă totodată și varianta ca oameni de diferite rase și etnii, depărtați din punct de vedere geografic, să împărtășească aceeași cultură. Modul de viață reprezintă un element structural al civilizației, dependent de performanțele economice, de valorile împărtășite de o comunitate și de numeroși alți factori.

În sens antropologic, conceptul de cultură este definit ca totalitatea valorilor, simbolurilor, modelelor de acțiune de gândire și de percepție, ritualurilor, tradițiilor unei societăți. Geert Hofstede (1993, p. 9) vede cultura ca pe o programare colectivă a spiritului, prin care membrii unui grup sau ai unei categorii sociale se disting de ceilalți. Comunicarea interculturală operează cu acest concept definit de Hofstede, printr-o formulă memorabilă, software of the mind (soft al minții). Dacă ai uitat tot ceea ce ai învățat, dacă toată informația acumulată s-a șters din memorie, ceea ce rămâne este tocmai acest „software” care reprezintă cultura.

Grossberg numește cultura „lupta pentru sens” (în R. L. Jackson II, J. Moshin, 2010, p. 354). El afirmă că aceasta nu este niciodată doar un set de practici, tehnologii, mesaje sau obiecte a căror semnificație și identitate pot fi garantate de originea sau esența lor. Culturile supraviețuiesc prin furnizarea de sens, și atunci când aceste sensuri sunt puse în discuție există o necesitate presantă de a stabili primatul unui singur înțeles ca fiind drept și celelalte greșite.

Alți autori (L. A. Samovar, R. E. Porter, 2003) definesc cultura drept depozit al cunoașterii, experienței, credințelor, valorilor, atitudinilor, înțelesurilor, ierarhiilor sociale, religiei, noțiunilor de timp, roluri, relații spațiale, concepții despre univers și obiecte materiale, dobândite de un grup de oameni de-a lungul generațiilor, prin experiență individuală și de grup, sau „pattern-uri, explicite și implicite, de comportament dobândit și transmis cu ajutorul simbolurilor, constituind realizările distinctive ale unor grupuri umane, incluzând încorporarea lor în artefacte; nucleul central al culturii constă din idei tradiționale (adică istoricește derivate și selectate) și mai ales din valorile atașate lor” (A.L. Kroeber, C. Kluckhon, 1952, apud C. Grecu, 2006, p. 150).

Valorile și credințele unei culturi se reflectă în mod direct în viața oamenilor, cu implicații în corpusul de cunoștințe, care acționează ca niște lentile prin care se observă lumea și care ajută la luarea deciziilor.

Nu în ultimul rând, cultura este văzută ca un fenomen social și nu un dat natural; cultura nu este înnăscută, ci învățată (R. Pascu, 2005), deci nu se poate transmite pe cale ereditară, ci prin învățare. Dat fiind acest fapt, cultura se și schimbă atunci când oamenii vin în contact unii cu alții sau odată cu schimbarea nevoilor de trai. Deși un copil se poate naște din părinți care aparțin unei anumite rase sau etnii, el poate fi crescut și educat într-o cultură diferită de cea a părinților săi.

Între culturi pot fi diferențe semnificative, motiv pentru care unii antropologi au creionat existența unor universalii culturale, practici comune în majoritatea culturilor. Ionuț Anastasiu (2011) prezintă o listă cu asemenea elemente universale întocmită de antropologul George Murdock, din care trecem în revistă câteva: „împărțirea oamenilor pe vârste, limbajul, jocurile, muzica, sporturile atletice, împodobirea corpului, calendarele, cooperarea, cosmologia, gătitul alimentelor, curtarea fetelor, complimentele, dansul, divinația, arta decorativă, interpretarea viselor, familia, folclorul, tabuuri legate de mâncare, ceremoniile funerare, doliul, gesturile, darurile, coafura, construcția de locuințe, căsătoria, educația, etica, eschatologia, credința în vindecare, medicina, igiena, reguli de moștenire, norocul și superstițiile, magia, miturile, guvernământul, numerele fiecărei persoane, drepturile de proprietate, religia, ritualurile religioase, concepții despre suflet, tabuurile sexuale, chirurgia, fabricarea uneltelor, comerțul, ospitalitatea, vizitele etc.” (I. Anastasiu, 2011, pp. 67-68). După cum observăm, Murdock identifică multe universalii care se regăsesc în nevoile de bază ale oamenilor, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea sau locuința, precum și universalii care îi dau ocazia să își creeze propria lume și să se diferențieze de natură: religia, ceremoniile funerare, folclorul, miturile, arta decorativă.

Atunci când contactăm o persoană aparținând unei alte culturi și încercăm să comunicăm cu ea, apare ceva nou: un tărâm de graniță, numit cultură de schimb. Cultura de schimb se manifestă ca o zonă tampon, în care culturile aflate în contact se amestecă și se combină una cu cealaltă. În interiorul acestei zone nu există reguli și norme obligatorii pentru nici una dintre părți. Totuși, înțelegerea dintre ele poate fi influențată pozitiv sau negativ, prin respectarea sau încălcarea conduitei specifice fiecăreia dintre culturile aflate în contact. Ca regulă generală, aflați pe un teritoriu străin, vom respecta „lex loci” (legea locului).

2.2. Definirea comunicării interculturale

I. Conceptul de comunicare interculturală

Atât ca sintagmă, cât și ca disciplină, comunicarea interculturală este de dată

relativ recentă. Firește că în toate epocile au avut loc întâlniri între oameni care

aparțineau unor culturi diferite, însă acestea au avut un caracter limitat. Astăzi

comunicarea interculturală este un fenomen generalizat, o experiență pe care, într-o

anumită măsură, o trăiește oricare om. Întâlnirea cu o cultură străină sau cel puțin cu

anumite manifestări ale ei se produce chiar și pentru cel mai puțin dispus să colinde

lumea. E suficient să deschizi radioul, sa manevrezi telecomanda televizorului sau să

navighezi pe internet pentru ca lumea, cu diversitatea ei culturală, să te copleșească.

Ca disciplină, comunicarea culturală a apărut pe de o parte, din necesitatea

clarificării teoretice a unei realități noi, pe de o parte, și, pe de altă parte, spre a oferi un

anumit sprijin practic în vederea unui comportament adecvat la întâlnirea cu celălalt.

Până la constituirea unei discipline sau a unui grup de discipline care să studieze

comunicarea interculturală au existat numeroase descrieri ale experienței de a trăi pentru

un timp în cadrul unei culturi străine. Există în acest sens o literatură vastă și fascinantă,

plină de reflecții profunde și de descrieri tulburătoare ale contactului cu o altă lume. În

afara acestor scrieri, care țin mai degrabă de literatură decât de știință, anumite aspecte

ale comunicării interculturale au fost tratate, înca din secolul al IXX-lea în cadrul unor

discipline precum antropologia, etnologia, filosofia istoriei și istoria culturii.1

Tematizarea explicită a comunicării interculturale a fost făcută pentru prima dată

de etnologul și semioticianul american T. H. Hall. Conceptul de „intercultural

communication” a apărut pentru prima dată în lucrarea sa The Silent Language,2

publicată în 1959, și a cunoscut o largă răspândire.

În analiza culturii pe care o întreprinde, cercetătorul american pleacă de la un

model semiotic.3 În concepția sa, partenerii de dialog folosesc nu doar limbajul, ci și o

serie de expresii nonverbale, precum tonul, mimica, gesturile. În fiecare cultură, negația,

afirmația, permisiunea, interdicția, uimirea, etc. sunt însoțite de gesturi, de expresii

faciale și tonuri specifice. În cazul în care acestea nu sunt corect interpretate,

comunicarea este ratată. De aceea „una dintre problemele-cheie ale comunicării

interculturale o reprezintă comunicarea eronată („miscommunication”) sau chiar

neînțelegerile („misunderstandings”)4.

1 Jochen Rehbein, Einführung in die interkulturelle Kommunikation, în vol: Interkulturelle

Kommunikation, Narr Verlag, Tübingen, 1985, p. 7.

2 Cf. Hans-Jürgen Lüsebrink, Interkulturelle Kommunikation. Interaktion, Fremdwahrnehmung,

Kulturtransfer, Metzler Verlag, Stuttgart / Weimar, 2005, p. 3.

3 Jochen Rehbein, op. cit., p. 8.

4 Ibidem, p. 9.

Nicolae RÂMBU

368

O dată creat și pus în circulație, „intercultural” devine un termen inflaționist, sau

ține deja de o anumită modă.5 În sintagma „comunicare interculturală” el desemnează,

în opinia majorității specialiștilor, apartenența protagoniștilor unui proces de

comunicare la culturi diferite. „Interculturale sunt toate acele raporturi în care

participanții nu se raportează exclusiv la propriile lor coduri, convenții, puncte de

vedere și forme de comportament, ci în care vor fi descoperite alte coduri, convenții,

puncte de vedere și forme de comportament. În plus, acestea sunt trăite și/sau definite ca

străine.”6

Pe lângă „comunicare interculturală” se utilizează în literatura de specialitate și

conceptul de „comunicare internațională”. Ele nu trebuie însă confundate. „Într-un caz

se întâlnesc indivizi aparținând diferitelor culturi, în celălalt, oameni aparținând

diverselor națiuni. Dacă națiunea și cultura s-ar suprapune, atunci n-ar exista nici o

dificultate conceptuală. Dar acest acord nu apare în nici un caz totdeauna și

pretutindeni.”7 Sunt cunoscute, precizează, Gerhard Maletzke, situații în care oameni

care aparțin aceleiași culturi sunt despărțiți de frontiere naționale, precum curzii. Pe de

altă parte, conviețuiesc în același stat populații care aparțin unor culturi diferite.

Există astăzi mai multe discipline care au ca obiect de studiu „străinul”,

„celălalt”, „alteritatea”: etnologia, antropologia culturală cu diversele ei ramuri,

etnopsihanaliza, barbarologia, xenologia, etc. Comunicarea interculturală nu înlocuiește

nici una dintre aceste discipline, ci reprezintă o completare firească a lor. Ea a intrat mai

întâi în atenția lingviștilor, oarecum sub forma unei interogații provocatoare: cât de bine

trebuie să-ți însușești o limbă străină ca sa nu-ți mai fie străină? În urma cercetărilor

întreprinse în Europa în această direcție, începând cu anii ’80 ai secolului trecut, au luat

naștere o serie de discipline sau ramuri noi ale unor discipline precum: germanistica

interculturală, romanistica interculturală, psihologia interculturală, istoria interculturală

a științei, pedagogia interculturală, filosofia interculturală.8 Din cercetările care cad în

sfera comunicării interculturale nu putea lipsi religia care a reprezentat și reprezintă încă

un element important al construcției identitare. Revistele de specialitate n-au întârziat

să-și facă apariția, primele fiind International Journal of Intercultural Communication

și The International and Intercultural Communication.9

Ca expresie, „comunicarea interculturală” este utilizată astăzi cu multiple

semnificații. Există, de pildă, dispute între specialiști dacă învățarea organizată a unei

limbi străine, simpla receptare prin intermediul mass-media sau turismul intră în

5 Hans-Jürgen Lüsebrink, Interkulturelle Kommunikation. Interaktion, Fremdwahrnehmung,

Kulturtransfer, Metzler Verlag, Stuttgart / Weimar, 2005, p. 1.

6 P. A. Bruck, Interkulturelle Entwicklung und Konfliktlösung, in: Luger K. und Renger R. (Hrsg.),

Dialog der Kulturen, Wien, 1994, p. 345.

7 Gerhard Maletzke, Interkulturelle Kommunikation. Zur Interaktion zwischen Menschen verschiedener

Kulturen, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1996, p. 37.

8 Cf. Hans-Jürgen Lüsebrink, op. cit., p. 4.

9 Cf. Ibidem, p. 5.

Comunicare interculturală

369

categoria comunicării interculturale.10 Termeni precum „intercultural”,

„interculturalitate”, „transcultural” etc., desemnează astăzi realități numite cu totul altfel

în urmă cu mai bine de un deceniu.11 Oricât de diferite ar fi definițiile date conceptului

de „comunicarea interculturală”, două elemente sunt subliniate de majoritatea

cercetătorilor: în primul rând, este vorba de un proces de comunicare care se desfasoară

între persoane conștiente de diferențele lor culturale12 și, în al doilea rând, comunicarea

este una interpersonală, directă, nemijlocită. „Dacă există o situație de comunicare

interpersonală între membri ai diferitelor grupări culturale, atunci această interacțiune

poate fi desemnată drept comunicarea interculturală.”13 Această definiție se întâlnește

cel mai des în literatura de specialitate. „Comunicarea dintre […] două persoane din

două grupuri evident diferite este desemnată drept comunicarea interculturală”14

Unii autori „accentueză faptul că nu contactul dintre națiuni sau culturi

constituie obiectul de studiu al comunicării interculturale, ci contactul dintre

persoane.”15 De aceea, comunicarea pote fi caracterizată ca interculturală dacă este atât

auditivă cât și vizuală, precizează un autor german.16 Un alt cercetător definește

comunicarea interculturală drept „comunicare între reprezentanții a două (sau mai

multe) culturi diferite” și o distinge de comunicarea internațională: „Comunicarea

interculturală poate avea loc, în principiu, și în cadrul unei națiuni, și anume între

reprezentanții diferitelor etnii, așa cum comunicarea internațională poate avea loc și în

cadrul aceluiași spațiu cultural.”17

A defini comunicarea interculturală doar ca un raport Face-to-Face, cum se

spune în literatura de specialitate, înseamnă a conferi acestui concept o semnificație

prea restrânsă. În sfera sa, afirmă cei care optează pentru o semnificație mai largă, intră

nu numai dimensiunea comunicativă a relațiilor interpersonale, ci și „comunicarea

interculturală mediatizată în diferitele ei forme, căreia i se acordă o importanță sporită în

toate domeniile: aceasta înseamnă forme de reprezentare mediatică a comunicării

interculturale în film, televiziune, radio, internet și alte mijloace de comunicare în

masă.”18

Ca disciplină, comunicarea interculturală se încadrează în rândul științelor

culturii, alături de antropologia culturală, etnologie, etnlingvistica, etnopsihanaliza.

Urmărind a explica relația dintre comunicare și cultură, ajungem la ceea ce se cheamă „comunicare interculturală”, expresie care tinde să devină tautologie, în măsura în care orice tip de comunicare, desfășurată între indivizi care fac parte din culturi diferite, se dorește a fi interculturală. Or, comunicarea interculturală reprezintă interacțiunea directă între oameni de diferite culturi și implică mult mai mult decât înțelegerea normelor unui grup; presupune acceptarea și tolerarea diferențelor dintre culturi. Petre Anghel (2009, p. 141) susține că, în cele mai dese cazuri, diferențele culturale neconștientizate sunt înregistrate drept lipsă de atitudine, vulgaritate și lipsă de interes.

Conceptul de „comunicare interculturală” a fost folosit pentru prima dată de antropologul și semioticianul american Eduard T. Hall, în lucrarea sa „The Silent Language”, publicată în 1959. Evident că fenomenul era prezent cu mult înainte ca istoricii, antropologii, sociologii să îl descopere și să îi dea un statut aparte, însă meritele deosebite îi aparțin lui Hall. Faptul că a trăit în mare parte într-o cultură diversificată, cum este cea din New Mexico, și a condus un regiment americo-african în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la care se adaugă și alte experiențe, au constituit pentru autorul conceptului înțelegerea uneia dintre cele mai importante probleme ale lumii – conflictele interculturale. Conform afirmațiilor sale, în cadrul unei comunicări partenerii de dialog iau în calcul atât limbajul verbal, cât și pe cel nonverbal, precum mimica, atitudinea, gesturile.

În fiecare cultură, negația, afirmația, permisiunea, interdicția, uimirea sunt însoțite de gesturi, de expresii faciale și tonuri specifice. În cazul în care acestea nu sunt corect interpretate, comunicarea cu o persoană care face parte dintr-o cultură diferită nu se poate realiza eficient. De aceea, prin anii 1970, pentru a se rezolva cât mai multe probleme de acest gen au fost înființate organizații și asociații interesate de comunicarea interculturală, iar în majoritatea universităților americane s-au introdus cursuri de studiu și de pregătire interculturală.

W. B. Gudykunst și Y. Y. Kim definesc comunicarea interculturală ca un „proces tranzacțional, simbolic, care implică atribuirea de sens între oameni din culturi diferite” ((T. Novinger, 2001, p. 9).

Zilnic crește numărul de articole, studii de caz și de publicații specializate care să formeze profilul și specificul disciplinei. Toate aceste demersuri urmează în prezent o traiectorie dublă: una teoretică, care ține de încadrarea și delimitarea disciplinei, și alta aplicativă, destinată pregătirii și practicii în domeniul intercultural. Sfatul lui Claude Levi-Strauss este că „nu trebuie să uităm vreodată că nicio fracțiune a omenirii nu dispune de formule aplicabile totalității și că o omenire amalgamată într-un gen de viață unic e de neconceput, deoarece ar fi o omenire osificată” (C. Levi-Strauss, 1978, p. 442).

Astăzi, cu un singur click pe internet, prin rețele de socializare, videoconferințe, cu ajutorul telefoniei mobile – tehnologii ale lumii moderne, sau al mass-mediei, noutățile, știrile, cuvintele, legăturile se transmit mult mai rapid decât prin mijloacele tradiționale și au făcut posibilă acea societate planetară („The Global Village”) prevestită de Marshall McLuhan în lucrările sale (R. Pascu, 2005). Toate aceste contacte cu ceilalți, indiferent de natura lor politică, economică sau culturală, ne conduc către un nou tip de comunicare mult mai deschis decât în trecut – către o comunicare interculturală – iar globalizarea a făcut din acest fenomen de amploare un fapt inevitabil. De pildă, o vizită la un supermarket va descoperi o varietate de alimente importate din diverse părți ale lumii.

Societățile moderne se caracterizează printr-un grad ridicat de diversitate culturală ce pun în pericol tradițiile, aspect ce l-a determinat pe Ulf Hannerz să afirme că „omenirea și-a luat rămas bun de la acea lume care putea fi considerată un mozaic de culturi, format din piese separate, cu granițe bine definite.” (U. Hannerz, 1992, p. 125). Cu toate acestea, la nivel global există o serie de paradoxuri (M. Boacă, 2009, pp. 67-68): în Asia, Orientul Mijlociu, Africa și America Latină sunt dovezi ale sincretismului cultural și hibridizării ideilor și totodată ale afirmării diferențelor etnice, religioase și culturale.

2.3. Interculturalitate, multiculturalitate, transculturalitate

Termenii de intercultural, multicultural și transcultural sunt utilizați atât în limbajul științific, cât și în cel cotidian. Ei se diferențiază gradual, dar nu substanțial, în funcție de perspectiva asupra culturii. Deseori, folosirea incorectă a acestor concepte a dus la confuzii și la discordanțe între cercetători. Pentru înlăturarea acestor ambiguități este necesar să avem în vedere nomenclatura termenului și o simplă analiză lingvistică.

Interculturalitatea

Micheline Ray este de părere că „cine spune intercultural, spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar al prefixului inter-, interacțiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectivă” (P. Dasen, C. Perregaux, M. Ray, 1999, p. 166). Interculturalitatea mai înseamnă schimb de valori, cunoștințe, idei, obiceiuri, conștientizarea diferențelor și respectarea lor. Dialogul intercultural creează deschideri de cunoaștere reciprocă a membrilor comunității unei națiuni și se fundamentează pe dualitatea identitate – alteritate. Acest lucru răspunde unor serii de probleme despre identitate, deseori bazate pe rațiunea de a fi („eu sunt”), care, în cadrul unei comunități, se transformă în „eu aparțin”.

Comunicarea interculturală implică întotdeauna persoane care vehiculează raporturile dintre culturi. Primii teoreticieni care au făcut studii pe plan intercultural și-au bazat și fondat teoriile pe teritoriul Statelor Unite, un spațiu care se autodefinește prin multiculturalitate (C. M. Budeș, 2012). Teoriile se pot aplica, însă, și în spațiul european, majoritatea cursurilor, masteratelor și trainingurilor din Europa, și nu numai, având drept model experiența americană în domeniul interculturalității.

Definind conceptul de intercultural, Ladmiral și Lipiansky nu îl văd ca un contact între două obiecte independente – în cazul de față, două culturi independente –, ci ca o „interacțiune în care aceste obiecte se constituie în aceeași măsură în care ele comunică” (J. R. Ladmiral, E. M. Lipiansky, 1989, p.10). Chiar dacă se referă la o călătorie de studiu, sau la descoperirea unei țări sau a unei regiuni, relațiile interculturale vor presupune întotdeauna un demers personal: acesta poate fi dobândirea unor cunoștințe, descoperirea unor peisaje, monumente, opere de artă sau tradiții. Dar acest lucru presupune și contactul cu alte moduri de viață (modus vivendi), moduri de a gândi, de a simți care se regăsesc în grupuri și indivizi.

Interculturalitatea indică una sau mai multe diferențe între comunicatori de limbă, origine națională, rasă sau etnie (T. Novinger, 2001, p. 9), iar cercetătoarea Micheline Ray (1999, pp. 152-153) atribuie conceptului „intercultural” semnul:

recunoașterii diversității reprezentărilor, referințelor și valorilor;

dialogului, schimbului și interacțiunilor între aceste diverse reprezentări și referințe;

în mod deosebit, al dialogului și schimbului între persoanele și grupurile ale căror referințe sunt diverse, multiple și, adesea, divergente;

interogației (iată aici o nuanță a lui „inter”: interogație) în reciprocitate, prin raport cu viziunea egocentrică (sau socio-, etno-, culturo-, europeano- etc. centrică) din lume și din relațiile umane;

unei dinamici și al unei relații dialectice, de schimbări reale și potențiale, în spațiu și timp. O dată cu dezvoltarea comunicării, culturile și identitățile se transformă și fiecare participă la transformarea altor culturi.

Tot Micheline Ray avertizează că introducerea activităților interculturale, prezentate aproape ca o nouă disciplină, prezintă riscul stereotipiei și stagnării interculturale, iar abordarea interculturală poate deveni ineficace și contraproductivă.

Multiculturalitatea

Definind cel de-al doilea concept în sens antropologic, multiculturalitatea semnifică în general prezența în același spațiu sau sistem social a diferitelor culturi, ori în cadrul unei națiuni, chiar dacă această conviețuire este pașnică sau conflictuală.

Micheline Ray susține că societățile sunt de fapt pluri- sau multiculturale și că acestea reunesc indivizi sau grupuri provenite din multe sau foarte multe culturi diferite. De aceea, „într-o abordare multiculturală, interacțiunile nu sunt excluse, dar ele nu sunt puse în evidență în mod explicit, ele nu sunt deci implicite conceptului (multiculturalismul poate să considere suficientă juxtapunerea culturilor și să ajungă la apartheid), spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu „interculturalitatea” și cu perspectiva pe care termenul o definește” (P. Dasen, C. Perregaux, M. Ray, 1999, 153).

Conceptul de muticulturalism, cu conotație în sfera politicii culturale, a fost folosit pentru prima dată în 1957, cu referire la Elveția. Ulterior, locuitorii din partea de vest a Canadei l-au utilizat pentru a protesta împotriva ambițiilor hegemonice permanente ale anglofonilor și francofonilor asupra părții centrale a Canadei. Termenul a fost pus în circulație în 1965, în Raportul Comisiei Regale canadiene de Bilingvism și Biculturalism, prin care era desemnată o nouă abordare care urma să înlocuiască politica biculturală bazată pe grupurile englez și francez, care definiseră diversitatea etnică a societății canadiene timp de un secol. Astfel s-a născut o nouă politică guvernamentală federală de multiculturalism și bilingvism care a avut drept rezultat adoptarea unei Constituții, a unei carte a drepturilor și organizarea unui referendum în problema separării. Conceptul a fost apoi preluat în Australia într-o declarație din anul 1973, intitulată O societate multiculturală pentru viitor (S. Castles, 1992, pp. 184-201).

În alte zone, deși multiculturalismul nu a fost adoptat oficial ca politică națională, la diferite niveluri subnaționale sau nonguvernamentale se utilizează politici și abordări multiculturale ale problemelor diversității etnice și culturale.

Exemplele recente care s-au soldat cu eșec în încercarea de a crea o societate multiculturală sunt Germania și Marea Britanie. Cancelarul Angela Merkel a declarat public că așa-numitul concept „multikulti” – potrivit căruia oamenii vor trăi fericiți unul lângă altul – nu a funcționat și îi îndeamnă pe imigranți să depună mai multe eforturi pentru a se integra, inclusiv să învețe limba țării gazdă, condiție necesară pentru o bună comunicare.

La câteva luni de la declarația cancelarului german, premierul britanic, David Cameron, a anunțat că doctrina statului multicultural a eșuat și va fi abandonată.

Potrivit lui Jacques Chevalier, fost expert consultant în cadrul Consiliului Europei, „multiculturalismul este o situație de fapt, și oriunde ne-am afla, omogenitatea populațiilor este (și a fost în totdeauna) un mit”, iar relațiile dintre diversele grupuri socioculturale, într-un context de criză economică și politică, conduc la dezvoltarea de atitudini naționaliste și xenofobe.

Astfel apare conceptul de om multicultural care desemnează un individ ce nu recunoaște diferențele etnice și culturale decît ca pe niște limite pe care le poate și trebuie să le înfrângă, putând deveni treptat cetățean al lumii. În consecință, „o persoană multiculturală aparține și nu aparține în întregime culturii sale. Ea trăiește mai degrabă într-o zonă de frontieră”. (M. H. Prosser, 1978, p. 71).

Transculturalitatea

Termenul „transcultural” a fost confundat adesea cu „intercultural”, din cauza traducerii expresiei „cross-cultural studies”, folosită în special pentru a desemna studiile comparate. Transculturalul presupune un demers care transcende singularitatea, specificitatea însăși a culturilor.

În opinia lui Mihai Dinu (1997, p. 54), caracterul extrem de complex al transculturalității este ilustrat sugestiv de teoria „legăturii temporale” propusă de Harry L. Weinberg, care evaluează transferul de cunoștințe dobândite de la o generație la alta. Din acestă perspectivă, autorul consideră că se impun două comandamente ale comunicării, și anume că acțiunea trebuie să fie (1) un liant temporal eficient și ea trebuie (2) să stimuleze la ceilalți capacitatea de a realiza legătura temporală.

În epoca actuală, legătura temporală se poate realiza ca urmare a faptului că nivelul de dezvoltare a comunicațiilor permite ca în mod potențial toate evenimentele consemnate în istoria omenirii, în toate colțurile globului, să poată dobândi semnificație și relevanță la un moment dat și să acționeze ca element cauzal, în orice altă parte a lumii, determinând un anumit efect. Astfel, datorită disponibilității informațiilor, experiențelor, descoperirilor sau trăirilor, despărțite fizic de distanțe spațiale și temporale imense, evenimentele pot fi corelate. Informații din orice epocă și orice punct al globului pot ajunge și influența direct sau indirect evenimente, trăiri și experiențe din spații aparent fără legătură.

Transculturalitatea nu caracterizează numai culturile, ci și indivizii. De obicei, tinerii sunt purtătorii de mesaje transculturale în marile orașe ale lumii. Paris, Londra, Amsterdam, Berlin, Roma au deopotrivă motive occidentale și orientale, prin varietatea chipurilor, a vestimentației, a compozițiilor muzicale, până la bagajul lingvistic. O lume colorată poartă deja însemnele unei alte culturi și este rezultatul plurilingvismului, al căsătoriilor mixte, al tradițiilor și obiceiurilor diferite.

Au existat cazuri în care, pe baza unor criterii diferențialiste rigide, cum ar fi păstrarea costumelor tradiționale turcești din Germania, de către fetele care învață în școli mixte, conflictele să nu poată fi evitate. Există, de altfel, și situații în care partea etnografică este stilizată (în cazul vestimentației, al expresiilor de împrumut sau al muzicii), iar indivizii se acceptă și chiar se regăsesc în noua structură culturală.

2.4. Stereotipuri și prejudecăți în comunicarea interculturală

Judecățile despre ceilalți marchează diverse procese de cercetare atribuite identității. Contactele tot mai numeroase și variate cu oameni aflați chiar și la celălalt capăt al pământului stârnesc interes și dorință de a-i cunoaște mai bine, a-i înțelege și a-i accepta.

Stereotipurile (din gr. stereos – fix, typos – caracter) sunt generalizări învățate, comune, vehiculate de indivizi despre un grup social, care pleacă de la credințe, norme și valorizări particulare și care rămân fixate în minte. Numite și substitute ale observației, ele apar spontan, din dorința de a schematiza și raționaliza, în principiu fiind necesare în viața de zi cu zi deoarece răspund unor necesități de facilitare a cunoașterii (R. Pascu, 2005, p. 86).

Stereotipurile sunt „imagini din mintea noastră” (W. Lippman, 1922), distorsionate, eronate, cu un impact negativ în categorizarea actorilor sociali, pe care le dobândim prin experiență personală. În acord cu Campbell (1967), putem afirma că acestea pot declanșa comportamente nefaste pentru comunități, întrucât supraestimează diferențele dintre grupuri și subestimează variațiile care au loc în interiorul grupului, acțiuni ce conduc la distorsionarea realității și la ostilități între grupuri. De cele mai multe ori, stereotipurile sunt reproduse prin intermediul socializării în familie și școală, precum și prin expunerea repetată la diverse imagini din cărți, televiziune și ziare.

Conceptul de „prejudecată” implică ideile preconcepute, respingerea celuilalt. Prejudecățile influențează procesele de comunicare prin faptul că angajează o atitudine negativă față de un grup sau față de membrii unui grup, atitudine bazată pe o generalizare greșită și rigidă. Sunt modalități de evaluare preluate mecanic și care oferă un sistem de explicații împărtășite în cadrul unui grup social, etnic, național, religios. Ele apar în diferite grupuri culturale, mențin o situație de fapt și acționează ca bariere psihologice.

În comunicarea socială și interculturală, prejudecățile și stereotipurile reflectă relațiile care se instaurează între grupurile socio-culturale. Spre exemplu, o relație de conflict între două țări antrenează de obicei reprezentări negative, de o parte și de alta și care se exprimă prin stereotipuri. Înțelegerea importanței interacțiunii interculturale a venit odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când guvernul american a realizat Planul Marshall pentru reconstrucția Europei. Statele Unite au jucat un rol foarte important în evenimentele globale în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul american a trebuit să inițieze programe noi pentru a interacționa cu oamenii politici de diferite naționalități și culturi. Deși aceste încercări de comunicare au fost dominate de rațiuni economice, relațiile diplomatice ineficiente au fost cauzate de neînțelegerea rolului comunicării și culturii.

Stereotipurile sunt considerate construcții mentale rezultate în urma interacțiunilor interpersonale și intergrupale, prin folosirea unui sistem aparte de tratare a informațiilor sociale. Multe din fenomenele discriminatorii au ca punct de plecare influențele familiale la care este supus copilul pe parcursul primilor ani de viață. Un alt aspect important este și educația școlară. În adolescență, peste influența familială și școlară se suprapune influența colegilor care formează deseori grupul de referință principal. Mijloacele de informare în masa reprezintă, însă, unul dintre cele mai influente canale de propagare a prejudecăților care conferă în mod frecvent imagini stereotipe despre indivizi, grupuri, culturi, sub aspect geografic și politic (opoziții Est vs. Vest, Europa vs. Balcani, Europa vs. America, Balcani vs. Europa Centrală ș.a.).

Diferențele dintre realitatea obiectivă și cea subiectivă, care apar în mintea individului, se produc ca urmare a influențelor conjugate de norme, valori, atitudini, truisme stereotipizate ale simțului comun.

După Walter Lippmann (1922), stereotipurile au patru caracteristici principale:
 – sunt mult mai simple decât realitatea;
 – se obțin mai degrabă de la „mediatori culturali”, decât prin proprie experiență;
 – sunt false prin însăși natura lor;
 – dobândite în copilărie sunt greu de schimbat și rămân întipărite în memorie, conducând la formarea comportamentelor și la percepția noastră asupra lumii.

Stereotipurile și prejudecățile religioase sunt răspândite neuniform în cadrul culturilor diferite sau de-a lungul perioadelor istorice. Un exemplu îl constituie evenimentele petrecute în Europa, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care vizau victimele persecuției antisemite. În unele țări evreii au fost ajutați și protejați atât de autorități, cât și de societatea civilă, în alte țări, soarta lor a fost cu totul alta (R. Pascu, 2005).

Politologul Ali Muzrui enumeră câteva stereotipuri contrastante, răspândite în cultura populară americană, cu referire la Creștinism și Islamism: „În timp ce Creștinismul ar trebui să fie iubitor de pace, Islamul este portretizat ca stimularea războiului sfânt (Jihad). În timp ce Creștinismul eliberează femeile, Islamul le înrobește. În timp ce Creștinismul este modern, Islamul este medieval. În timp ce Creștinismul privește spre viitor, Islamul este retrograd. În timp ce creștinii preferă nonviolența, musulmanii recurg lesne la terorism.” (J. N. Martin, T. K. Nakayama, 2010, p. 15).

Discriminările, care derivă din prejudecăți, sunt moduri de comunicare și relaționare socială prin care membrii unui grup își atribuie o imagine de superioritate față de alți membri sau alte grupuri. Pentru a-și justifica prejudecățile și atitudinile discriminatorii, oamenii, mai ales cei din grupurile dominante, folosesc stereotipurile. Acestea „diferă de generalizările raționale prin faptul că sunt convingeri peste măsură de simpliste și exagerate privind un grup, dobândite de regulă prin simțul comun de mâna a doua și rezistente la schimbare. Astfel, stereotipurile sunt susținute în ciuda numeroaselor cazuri care le resping validitatea.” (C. Chiru, 2000, pp.185-186)

Culturile întrețin anumite stereotipuri. Deși acestea pot fi diminuate în funcție de educație, de statutul social sau cultură, ele rămân totuși active și sunt practicate chiar și de cei care le conștientizează și le teoretizează. Astfel de stereotipuri și prejudecăți culturale există și în problematica diferențierii dintre genuri, în orice tip de societate, fiind atribuite, în mod frecvent, comportamente și particularități specifice pentru femei și pentru bărbați.

Părinții abordării cognitive a stereotipurilor, Gordon Allport (1954) și Henri Tajfel (1978), consideră că originea stereotipurilor se explică prin caracteristica sistemului de tratament al informației observatorilor. De cele mai multe ori stereotipurile conțin un sâmbure de adevăr numit de Allport (1954) „germenele adevărului”.

Mărcile culturale (care includ și stereotipurile de la nivelul genului), prezente și în mediul organizațional, impun atitudini, valori, comportamente. Astfel, stereotipurile culturale cele mai frecvente despre bărbați (fiind acceptate universal) sunt: agresivitatea, stăpânirea de sine, răceala, ambiția, competitivitatea, obiectivitatea, dominarea, independența și raționalitatea. În schimb, femeile sunt orientate spre emoțional, grijă, aspect exterior, dependență. Acestea se transmit fie prin educație, norme și valori, fie prin mass-media și modele sociale. Bărbații se regăsesc în sfera productivă, în regii autonome de importanță națională, în cadrul militar și în unele funcții publice, iar femeile se află în sfera relațiilor publice, în publicitate și în departamente de Resurse Umane și gestionare a personalului.

De cele mai multe ori, stereotipurile sunt scuza celor care nu reușesc să țină pasul cu realitatea, a celor care nu pot să se adapteze. De-a lungul secolelor s-a creat un set întreg de imagini care a dezvoltat și cristalizat prejudecăți și stereotipuri colective, formând un rezervor de reprezentări transferate din memoria colectivă în cea individuală. Lipsa de informație sau informația fragmentară face posibil ca oricine să pună etichete, să deprecieze sau să creeze un context negativ, nelăsând loc exploatării anumitor potențiale ale oamenilor din diferite culturi.

2.5. Procese de aculturație

Termenul de aculturație a fost folosit pentru prima dată de antropologii americani în anul 1880 pentru a desemna procesul de schimb cultural între două sau mai multe grupuri etnice autonome și distincte care vin în contact. Așadar, aculturația este un fenomen ce apare când grupurile de indivizi care au culturi diferite intră în contact și determină schimbări în pattern-urile originale culturale, definiție privită ca un punct de plecare în clarificările și precizările ulterioare în definirea conceptului.

În prezent, conceptul a primit o accepțiune mai generoasă și, potrivit radiografiei făcute de Margareta Boacă, se referă la:

1. mecanismele de învățare și socializare, proces care poartă și numele de enculturație;

2. integrarea unui individ într-un mediu care îi este străin;

3. procesele și schimbările provocate de interacțiunile sau contactele interetnice directe, indiferent dacă este vorba de schimburi sau împrumuturi, respingere sau asimilare, sincretism sau reinterpretare;

4. o relație inegală între etnii sau națiuni, în favoarea sistemului dominant, se referă la adoptarea masivă a trăsăturilor unei alte culturi (…)

5. asimilarea de către prima generație de imigranți a culturii țării de adopțiune – fenomen numit și transculturație. (M. Boacă, 2009, p. 75)

Prin urmare, aculturația face trimitere la contactul dintre culturi diferite și la schimbările care au loc în urma interacțiunilor directe. Inițial, schimbările produse au fost analizate de antropologi și sociologi la nivelul grupurilor, după care s-au extins la nivel individual, cu accent pe latura afectivă, comportamentală și cognitivă.

Procesul de aculturație poate fi întâlnit în diferite situații, fie că vorbim de acțiunile imigranților, turiștilor, muncitorilor, oamenilor de afaceri, fie de grupurile etnice care viețuiesc în societăți multiculturale, ori de comunitățile sedentare.

Cercetătorii Colleen Ward, Stephen Bochner și Adrian Furnham (2001, p. 45) propun un model dinamic de aculturație care integrează teoria învățării culturale și aculturația ca adaptare la stres. Ei identifică la nivel individual patru categorii de efecte ce reies în urma contactelor interculturale: asimilare, șovinism, sindrom marginal și biculturalism (M. Boacă, 2009, p. 78). În modelul de aculturație propus se face distincția între nivelurile socio-cultural și cel psihologic al adaptării, care includ o serie de variabile, cum ar fi identitatea socială sau culturală.

Figura 1: Procesul de aculturație propus de Colleen Ward, Stephen Bochner și Adrian Furnham

Sursa: M. Boacă, 2009, p. 79

Ceea ce reprezintă fundamentul schimbării etnice este desemnat prin două puncte distincte: aculturația – învățarea trăsăturilor culturale ale societății gazdă și identificarea etnică – menținerea identității etnice originale (M. Laroche, C. Kim și M. K. Hui, 1997). Însă, ideea centrală a acestui fundament constă în faptul că grupurile etnice sau indivizii care aparțin acestor grupuri mențin, în moduri diferite, limba și cultura de origine, în timp ce se integrează în societatea gazdă.

Conform lui M. Laroche, C. Kim și M. K. Hui (1997), identificarea etnică poate fi definită ca o forță ce împinge individul spre rădăcinile vechi, spre trecut, pe când aculturația îl dirijează spre noi orizonturi. Însă, procesul de adaptare într-o cultură străină nu presupune în mod necesar pierderea identității etnice (W. E. Lambert, D. M. Taylor, 1988, pp. 72-78).

Richard Jenkins (1997, p. 40) prezintă un model al etnicității alcătuit din patru elemente esențiale. Potrivit modelului său, etnicitatea are drept caracteristici următoarele:

se diferențiază cultural;

este produsă și reprodusă în urma interacțiunii sociale;

este variabilă și manipulabilă;

totodată, este colectivă și individuală, exteriorizată și interiorizată.

Procesul de aculturație depinde de o serie de aspecte, precum locul, scopul și durata interacțiunilor dintre indivizi care aparțin unor culturi diferite și cunoaște grade diverse de manifestare. Așadar, putem întâlni:

Colonizarea și invazia – în caz de colonizare, populația colonizatoare impune populației colonizate propria cultură; dacă este vorba de o invazie, atunci populația culturii invadate adoptă o parte dintre elementele culturii invadatoare;

Aculturarea unilaterală – are loc când diverse grupuri de participanți la un eveniment intră în contact;

Aculturarea bilaterală – se manifestă între diverse grupuri naționale care vin în contact, actanții influențându-și reciprod culturile, în grade diferite;

Aculturarea multilaterală – se produce în cadrul contactelor dintre numeroase grupuri etnice înrudite din aceeași țară sau între grupuri etnice diverse care locuiesc în aceeași țară;

Contactul între grupuri naționale și extranaționale (emigranți de scurtă durată) – diferențele culturale dintre cultura gazdă și cea de origine sunt sesizate de către grupurile minoritare (R. Jenkins, 1997, pp. 41-44).

Durata rezidenței, vârsta, precum și apartenența la grupul de imigranți sunt variabile foarte importante pe care trebuie să le avem în evidență atunci când analizăm procesele de aculturație. De regulă, vârstnicii sunt orientați mai mult spre cultura lor de origine (integrare și separare), pe când persoanele tinere către cultura gazdă (asimilare și integrare). Așadar, variabila de vârstă poate fi înțeleasă ca lipsă de flexibilitate în cazul persoanelor în vârstă, iar în cazul tinerilor ca o arzătoare dorință de orientare spre viitor. Totuși, pe parcursul perioadei de ședere există posibilitatea ca atitudinile de aculturație să se schimbe. Primele perioade de ședere sunt, în general, consacrate eforturilor de adaptare (găsirea unui loc de muncă, a unui cămin), eforturi care necesită o anumită cunoaștere din partea imigrantului privind regulile de bune practici din țara de primire.

Dacă minoritarii nu se pot adapta la noua cultură, aceștia suferă un proces de alienare culturală care se manifestă sub formă de respingere și ură față de cultura gazdă și dorința de a se întoarce la cultura de origine. Ca măsură de adaptare se ia în considerare indicele de contact cu societatea de primire sau adoptarea valorilor din țara gazdă.

BASARABIA e ROMÂNIA!

Societatea civilă din România a început să se manifeste foarte energic în privința problematicii Basarabiei. În lipsa unor implicații politice directe și concrete tineri activiști s-au alăturat unor campanii de imagine ce au avut rolul de a redeștepta pe români. S-a umplut România de Basarabia e România! și atunci e normal să ne întrebăm care este semnificația acestui mesaj?

Cum ar fi ca de mâine să scriem oriunde că Moldova e România, Ardealul e România, Oltenia e România, Banatul e România, Dobrogea e România, Muntenia e România? Nu ar fi bizar?

Ce se dorește a fi transmis prin Basarabia e România! ?

Văd acest mesaj pe garduri, pe semnele de circulație, pe stâlpi, pe poduri, sub poduri și lângă poduri, îl văd pe construcțiile părăsite, pe gardurile șantierelor în lucru, pe tricouri, pe Facebook și multe alte pagini de Internet, am început să îl văd la televizor, să îl aud la radio și în discursul public, în conferințe științifice, am început să îl văd pe stadioane, pe panourile publicitare din București, la Mausoleul de la Mărășești, pe șoseaua de centură, pe toate drumurile principale din România, prin cărți, peste tot.

Dacă întrebi un român pe stradă care este următorul cuvânt care îi vine în minte atunci când îi spui Basarabia, atunci cu siguranță îți va spune că e România!. Asta înseamnă că scopul a fost atins iar mesajul implimentat în mentalul social românesc.

De unde acest interes al societății civile și cu precădere a tinerilor, pentru promovarea unui mesaj care pare scos din cărțile de istorie?

Cel mai probabil pentru că Basarabia e România, dar Basarabia nu e în România sau cel puțin nu încă. Moldova este în România, Ardealul este în România, Banatul este în România, Dobrogea este în România, Oltenia este în România, Muntenia este în România.

Să nu fi știut românii că Basarabia e a lor și a fost nevoie să li se scrie asta? Știu ungurii că Basarabia e România, știu rușii că Basarabia e România, știu ucrainienii că Basarabia e România, nemții știu și ei, americanii la fel.

Eu refuz să cred că românii nu știau că Basarabia e România și atunci bănuiesc că mesajul are un scop declanșator.

Sunt mândru că în România mai sunt astfel de oameni. Dincolo de sărăcia cotidiană, dincolo de infracțiunile din Europa, dincolo de mizeria de pe străzi, dincolo de mizeria politica românească, avem și oameni perseverenți care luptă pentru o cauză dincolo de a lor, pentru o cauză națională, pentru cei trei milioane de români rupți de către mama Rusie de patria mamă acum o jumătate se secol.

Basarabia e România! și totuși am scris un capitol  despre acest aspect, nu pentru că nu ați ști asta, ci pentru că e nevoie să spuneți mai departe și altora.

Basarabia e România!

Am intrat pe Dexonline.ro să văd care este semnificația oficială a cuvântului „țară” și iată ce am găsit:

Țară = teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceiași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia.

Dacă citiți cu atenție cele de mai sus, vă puteți da seama că România trebuie să fie și țara celor de la Est de Prut, pentru că avem aceeași cultură populară, aceleași comportamente, suntem corelați etnic, suntem mândri de noi și de identitatea noastră, vorbim aceeași limbă. Deci din punct de vedere științific, oamenii care sunt la fel și sunt așezați pe un teritoriu distinct geografic formează aceeași țară. Chiar dacă acum România și Basarabia nu formează același stat, din punct de vedere ștințific formează aceeași țară.

La Est și la Vest de Prut trăiește același popor

Am încercat aceeași abordare utilizând și cuvântul „popor” pentru a vedea dacă, din punct de vedere științific, românii de la Est și de la Vest de Prut sunt același popor.

Popor = formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală.

Deși niște needucați răspândeau zvonul că dincolo de Prut ar locui un alt popor decât cel român, iată că mediul academic îi contrazice: și la Est și la Vest de Prut se află același popor, poporul român. Locuim pe același teritoriu unitar, vorbim aceeași limbă, limba română, și avem aceleași tradiții culturale, deci suntem același popor.

Poporul moldovenesc este o invenție bolșevică pentru a se putea justifica intervenția la Vest de Nistru a trupelor rusești. Acestea, ca de fiecare dată, au venit să elibereze în 1940 poporul moldovean, deși nimeni nu le ceruse acest lucru, ca apoi să epureze același popor prin transformarea Siberiei într-un cimitir.

Cu Dodoni și cu Lupiști pe post de promotori ai curentului moldovenist, ca unul distinct de cel românesc, victoria unionismului este una sigură. Iată cum primul, o glumă, o parodie a politicului de la Est de Prut, îl laudă pe cel de-al doilea pentru faptul că susținea ideea unei limbi moldovenești: „Mă bucur pentru revelația domnului Marian Lupu și îi apreciez curajul de a declara public ce crede despre identitatea noastră, în ciuda prieteniei sale cu Mihai Ghimpu. Domnule Marian Lupu, ești binevenit în rîndurile moldovenilor care recunosc limba moldovenească drept limba istorică a poporului moldovenesc”.

Suntem aceeași națiune

Iată că atunci când am vrut să aflu explicația cuvântului popor, DEX-ul m-a trimis la un alt termen.

Națiunea = comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii.

În conformitate cu definiția de mai sus pe cele două maluri ale Prutului locuiește aceeași națiune.

Vorbim aceeași limbă

Înainte de revoluție, lipsa de informație prin media îi determina pe părinții noștri să își facă antene cât mai lungi, astfel încât să reușim și noi să prindem „rușii”. De fapt era vorba de programul TV de la Est de Prut, acolo unde emisia ținea mai mult și era mai interesantă. Deși nu eram decât la grădiniță, nu pot decât să mă laud cu perspicacitatea mea, deoarece, fără a fi învățat limba rusă, înțelegeam fiecare cuvânt spus de către „rușii” de la TV.

Imediat după Revoluție, în bazarul din Piatra Neamț veneau „rușii” să vândă marfă ieftină. De ce erau catalogați drept ruși, din moment ce mă puteam înțelege perfect cu ei, fără să știu rusa?

De fapt este o terminologie propagandistă introdusă de mijloacele de manipulare comuniste și sovietice, care avea drept scop, ca în lipsa oricărei informații despre acest lucru, să ni se sugereze că dincolo de granița de Est a statului român și reprezentată de Prut nu s-ar mai afla români, ci ruși.

Realitatea este însă una total diferită. Limba oficială a statului român situat la Est de Prut este limba română, numită, cum anacronic spun unii politicieni, limbă moldovenească. Cele două clase de limba română, pentru politicienii de la Chișinău, nu au fost suficiente ca să afle că de fapt vorbim aceeași limbă, că limba nu este definită în niciun fel politic și că ceea ce diferă la românii de la Est de Prut față de cei de la Vest este graiul. Limba nu poate fi definită politic.

Este vorba de aceeași limbă română dar un grai specific moldovenesc, pe care, de altfel, îl mai întâlnim și astăzi în comunitățile rurale din zona de nord a Țării și în cea de la granița de Est.

Graiul basarabean este o formă de utilizarea a limbii române, tot așa cum există și graiul ardealean, graiul muntean, graiul maramureșan, etc. Ar trebui să spunem acum că sibienii vorbesc limba ardelenească pentru că așa ar considera unii că ar fi corect din punct de vedere politic?

Marian Lupu, o caricatură politică parcă scoasă din operele lui Caragiale, ajuns pe baza incompetenței în vârful Parlamentului Republicii Moldova, și un promotor ieftin a moldovenismului barbar și primitiv, a declarat în cadrul unei emisiuni TV: „M-am răzgândit, s-a zis cu științificul. Acele teze sunt susținute de oamenii de știință, iar tot ce vine din științele sociale are puternice elemente subiective. Se știe că istoria nu este fizică și este scrisă de învingători. Iar dacă tezele sunt subiective, înseamnă că sunt promovate în interese politice. Știința nu are nimic cu dreptul la autoindentificare etnică”.

Dar cum oamenii de cultură de pe ambele părți ale Prutului sunt superiori din punct de vedere intelectual celor politici, a venit și replica: „Suntem gata oricând să aducem probe suplimentare pentru a demonstra că limba vorbită de noi este româna. Când spunem că din punct de vedere științific este româna, pornim de la structura internă a limbii. Trebuie să discutăm la rece lucrurile”, a precizat dr. hab. Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei. Replica a venit și din partea presei de la Chișinău, unul din cei mai cunoscuți editorialiști de acolo, Constantin Tănase, dând o replică pe care omul cu două clase o înțelege probabil mai bine: “M-am răzgândit. Științific nu mai este limba română, cum spuneam anterior, ci limba moldovenească. M-am răzgândit: științific, nu mai sunt om, cum spuneam anterior, ci bou”.

În conformitate cu cele spuse de politicienii de la Chișinău, acum eu scriu în limba română, dar din punct de vedere politic voi probabil citiți în limba moldovenească (dacă sunteți comuniști sau neo-comuniști).

Limbă = principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical.

Un grai este o subdiviziune a unui dialect al unei limbi, de obicei având o arie de răspândire redusă. Între diferitele graiuri ale unei limbi există o inteligibilitate, diferențele fiind deseori doar de vocabular sau pronunție.

Graiurile se obțin atunci când unitatea unei limbi este întreruptă (de obicei din motive politice), dar nu pentru îndeajuns de mult timp pentru a se forma dialecte diferite.

Dar de unde totuși această problemă cu limba vorbită la Est de Prut? Pentru că dincolo de limba curentă, limba vorbită în familie, cei de la Est de Prut cunosc și limba rusă. Pentru că sistemul lor de învățământ cuprindea și limba rusă, pentru că în administrație timp de două secole s-a vorbit prepoderent limba rusă și pentru că multe din emisiunile de la TV se transmiteau în limba rusă, mare parte din populație vorbește, după 200 de ani de manipulare și propagandă, și limba rusă. Cu toate acestea nu putem să le reproșa că vorbesc și limba rusă din moment ce românii de la Vest de Prut vorbesc la fel de bine sau poate chiar mai bine limba engleză iar limba română după 1812 a avut un semnificativ aport de cuvinte ce proveneau din limba franceză. Comparația este una corectă deoarece ei nu vorbesc o limbă rusă literară, ci o limbă rusă asemănătoare cu engleza vorbită la noi. Dacă pui în România o întrebare în engleză, cu siguranță se va înțelege și ți se va răspunde într-o engleză pe care o înțelegi. Situația este similară și dincolo.

Există și o minoritate vorbitoare de limba rusă și ucrainiană, dar tot așa cum la vest există o minoritate care vorbește limba maghiară sau limba romă.

Românii de la Est și de la Vest de Prut vorbesc una și aceeași limbă, recunoscută la nivel academic și la nivel internațional ca fiind limba română.

Închei cu o scurtă anecdotă:

„95% dintre români înteleg spontan limba moldoveneasca. Un studiu demarat de comitetul pe probleme de lingvism al Uniunii Europene a relevat, în mod absolut surprinzator, ca 95.26% dintre români înteleg spontan limba oficială a Republicii Moldova, respectiv, limba moldoveneasca. Fenomenul este cu atât mai teribil cu cât limba în cauza este, dupa cum probabil se cunoaște, una dintre cele mai noi limbi indo-europene, apărută pe planetă de abia două decenii, mai exact, în anul 1989. Uluiți, cercetătorii britanici afirmă că singura explicație plauzibilă este că românii sunt înzestrati genetic cu inteligență deosebită, talent în comunicare și o profundă înclinație spre limbi străine. Un argument invocat în sprijinul acestei teorii este și acela că procentul de 4.74% din populatie care nu manifestă o asemenea întelegere spontană este reprezentat de minorități naționale, în special, ungare, care de asemenea, nu înțeleg nici limba română. Studiul a fost demarat de autoritățile europene în încercarea de a cuantifica necesarul de traducători autorizați din limba română în limba moldoveneasca.”

Avem aceeași cultură, aceleași tradiții, aceleași obiceiuri, aceeași religie

Românii de la Est și de la Vest de Prut au aceeași cultură. Ce dovadă mai mare poate fi decât faptul că în ambele părți ale râului Mihai Eminescu este recunoscut ca fiind cel mai mare scriitor .

Avem aceleași tradiții și aceleași obiceiuri; mergem iarna cu colinda de Crăciun, mergem cu uratul de Anul Nou, tăiem porcul de Ignat, vopsim ouă sau facem cozonaci de Paști; dansăm la fel, avem aceeași muzică populară, iar costumul popular este similar.

Avem aceeași religie, fiind vorba de cea creștin ortodoxă, deși din considerente politice biserica de la Est de Prut este subjugată mitropoliei ruse și mai puține biserici aparțin de mitropolia Basarabiei, care este în legătură și dependență cu cea Română.

În Republica Moldova există două Mitropolii: cea a Moldovei și cea a Basarabiei. Prima este creată de și servește direct pe cea a Moscovei, în timp ce cea de-a doua este o componentă a Patriahiei Române, reactivată în 1992, după ce în 1944 a fost interzisă de către sovietici. Biserica este utilizată ca un puternic mijloc de manipulare antiromânesc, Mitropolia Moldovei fiind mult mai dezvoltată ca urmare a faptului că până în 1992 cea română nu a mai funcționat.

Avem o istorie comună

Aici nici măcar politic nu mai putem fi contraziși. Moldova lui Ștefan cel Mare nu este nici cea de la Vest de Prut, nu este nici cea de la Est de Prut, este cea formată din ambele teritorii plus altele periferice lor.

De fapt, istoria a fost una comună până în 1812, atunci când Rusia a rupt partea de la Est de Prut și a inclus-o în Imperiul Țarist, supunând-o unui intens proces de rusificare, eșuat de altfel.  În perioada 1918-1940, teritoriul a făcut parte din România, dar ulterior a fost din nou ocupat și inclus în imperiul sovietic.

Luând în considerare cele de mai sus este mai mult decât evident să suntem aceeași națiune și că istoria a fost cea care ne-a despărțit. Acum, la mai bine de 20 de ani de la Revoluția Română, consider că avem o societate civilă suficient de matură și responsabilă, ruptă de comunismul sovietic și care poate să îi aducă acasă pe cei trei milioane de români aflați la Est de Prut.

Suntem în pragul unor noi mari evenimente iar acest lucru nu se va realiza ca urmare a acțiunii politicienilor români, ci datorită reacției societății civile la acele lucruri care nu sunt naturale poporului român, precum granița artificială creată forțat în interiorul națiunii române.

Propaganda antiunionistă

În ambele state românești, după reocuparea Basarabiei de către Rusia, s-a dus o intensă propagandă anti-unionistă care a avut drept scop crearea unei rupturi în interiorul aceluiași popor român. După mai bine de 50 de ani de propagandă, efectul este încă vizibil, nemaivorbind de faptul că  în continuare atât la Est, cât și la Vest de Prut circulă false idei și stereotipuri negative, unele dintre ele rămase din perioada sovietică sau reactivate de atunci, în vreme ce altele sunt noi.

Timp de o jumătate de secol românii aveau să vorbească despre frații lor de peste Prut și au fost învățați că dincolo se află altcineva sau altceva.

După cel de-Al Doilea Război Mondial am fost „eliberați” de către „prietenii” noștri de la Est  și după „eliberare” ni s-a explicat în cel mai ștințific mod cu puțință cum România a întrerupt procesul revoluționar rusesc din Basarabia, dar și pe cel ungar din Transilvania, prin formarea României Mari. Astfel de lucruri aau fost scrise mult timp în cărțile de istorie, până când ne-am dat seama că internaționalizarea promisă de sovietici era de fapt  o naționalizare slavă, mascată, pentru a interzice națiunilor dreptul de a se manifesta liber și de a-și păstra identitatea.

O totală lipsă de cunoaștere care ne-a făcut să credem că suntem diferiți, cu toate că suntem la fel și doar lipsa unui contact direct a favorizat propaganda sovietică.

Cu toate acestea, sunt mândru că după mai bine de 200 ani de ocupație, excepție făcând perioada interbelică, românii de la Est de Prut nu și-au uitat  limba, istoria, cultura și obiceiurile.

România s-a maturizat și acest discurs anti-unionist nu își mai are rostul, dovada fiind aceea că peste 87,25% dintre români își doresc unirea cu Basarabia, indiferent de costuri sau de consecințe.

Top of Form

Bottom of Form