Concepte Cheie In Teatru

II Concepte cheie in teatru

Capitolul de fața iși propune să definească termenii cheie ai analizei teatrului, dar, pentru început ar trebui să prezentăm un scurt istoric al artei dramatice.

Dacă literatura imita viata, despre jocul teatral putem spune că el este un mod de comunicare pentru om ,înca de la apariția lui ca specie. Încă de cand se nasc, oamenii au tendința să imite ceea ce văd în jurul lor, tendiință observată nu mai la oameni, dar și la primate.Vorbind însă de jocul teatral ca artă, se poate spune ca acesta nu este nici pe departe un refelx automat ci mai degrabă un proces conștient, ce are la bază nevoia de dezvoltare a rațiunii și simțirii. Aristotel spunea că arta nu înseamnă copiere, întrucât artistul are capacitatea de a prezenta lucrurile ca fiind mai bune sau mai rele decât sunt in realitate. Filosoful roman Seneca spunea: „Ca o piesă de teatru, așa este viața: nu interesează cât de mult a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat.”

Teatrul ne introduce într-o altă dimensiune, într-o lume aleasă de dramaturg, o lume in care el este un fel de Dumnezeu, creând locuri , personaje si situatii, uneori fidele imitatii ale realității, alte ori atât de extraordinar plăsmuite că par rupte dintr-o lume a viselor .

Un moment fix al apariției artei teatrale nu îl putem preciza cu certitudine, dar se poate preconiza că această formă de manifestare artistică a luat avânt în Grecia antică , când au apărut primii dramaturgi ca :  Aristofan, Eschil, Euripide Sofocle, ale căror lucrări reprezintă și astăzi un model și o sursă de inspirație.

În 1931, poetul roman Valeriu Sârbu spunea: „N-am găsit nici o asemănare între existență și arta dramatică. Fiecare e calauzită de legile sale stricte. Evenimentele din teatru sunt limpezi, coerente, pe când viața – determinată de fatalitate – ne oferă mai multe situații absurde, anormale.”

Camil Petrescu spunea in teza sa de doctorat din 1937, „Modalitatea estetică a teatrului” ca „teatrul  de la originile sale indepartate, mitice, de cult ,de act sacramental, exercitat in  cadrul sărbatorilor eleusinice și dionisiace, este cu predilecție arta maselor , el se adresează in consecință publicului larg , se înscrie in categoria genului spectacol și, în toate timpurile a fost o activitate controlată si dirijată de stat , de autoritați.”

In Romanul „Patul lui Procust” găsim următoarea concepție despre teatru și artă :” Dar teatrul nu poate fi decât intens, al personalităților puternice și al dislocărilor de constiință (restul e distracție și „instituție culturală” de provincie).[…] În artă e de la sine înțeles că firile excepționale n-au nevoie de Consevator, însă această școală este absolut necesară pentru temperamentele modeste. Acest răspuns înseamnă, cred,o contradicție în esență .Căci arta nu are ce face cu aceste temperaturi modeste (care sunt bune cel mult pentru rolurile secundare și ca să furnizeze scenelor periferice copii după actorii zilei).Arta teatrului are nevoie tocmai de firi de structură excepțională.”

Pentru a înțelege mai bine modul în care funcționează o operă dramatică este necesară definirea următorilor termeni:

Act

O diviziune a piesei de teatru. Un act poate fi împărțit în scene. Piesele de teatru grecești nu erau împărțite în acte; strucurarea pieselor de teatru în cinci acte iși are originea în Roma antică, devenind convenție in perioada Shakesperiană. În secolul XIX era populară forma cu patru acte iar operele dramatice ale secolului XX favorizează structurarea pe trei acte.

Acțiune( Dramatică)

Serie de evenimente prezentate sau povestite pe o șcenă. Această serie de evenimente permite trecera printr-un șir de medieri de la situația A de plecare la situația B de sosire. Anne Ubersfeld, în „Termenii cheie ai analizei teatrului” identi fică trei forme ale acțiunii într-o operă dramatică:acțiune ce poate să apară statică, cu o progresie lentă și puțin încărcată de evenimente, dinamică,comportând o intrigă și „implexă”,cea care implică mai multe serii de evenimente asociate.Ea mai spune că acest ultim termen aparținând lui Corneille, se găsește preponderent în teatrul baroc,în cel romantic sau in teatrul spaniol al secolului al XVIII-lea.

Actor

O persoană care interpretează un rol într-o piesă de teatru. „Un artist prezent pe spațiul scenic și a cărui misiune este de a acționa și de a vorbi într-un univers ficțional pe care îl construiește sau contribuie la construirea acestuia.”

În cartea menționată mai sus, Anne Ubersfeld vorbește de asemenea si despre funcțiile actorului, identificând: funcția de a fi emițătorul uni discurs și autorul unei acțiuni; funcția de a construi un subiect al acțiunii și al discursului care să fie credibil pentru spectator și funcția de a construi una sau mai multe relații interpersonale puternice.

Actorul, într-o piesă de teatru interpretează un personaj. Personajele dramatice pot fi principale sau secundare, statice (care nu se schimbă pe parcursul piesei) sau dinamice (capabile de schimbare). De exemplu, în opera lui William Sheakespeare „Othello”, Desdemona este un personaj principal dar static.Othello este un personaj principal dar dinamic,deținând capabilitatea de a se schimba.

Aparteu

Replicile rostite de un personaj , fară presupusa știre a alocutorului sau alocutorilor sai. Aparteul este un rezultat al dublei enunțări ( enunț adresat conform ficțiunii lui însuși dar bineînțeles și spectatorului).

Catharsis

1. Cuvânt de origine greacă, însemnând „purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate.”

Aristotel definește scopul și efectele artei ca fiind determinate de „catharsis” și „mimesis”(principiu estetic dezvoltat în Antichitate, conform căruia, arta este imitația realului). Pentru Aristotel scopul artei este acela de a contribui la perfecțiunea morală și de a stârnii sentimentele. În concepția lui Aristotel, arta contribuie la realizarea celui mai înalt scop al omului, fericirea.

De asemenea, în rândul artelor „imitative” el distinge un „grup catartic” incluzând poezia muzica și dansul,dar nu și artele plastice.

Cor

Corul tradițional in tragediile grecești reprezintă un grup de personaje care comentează acțiunea unei piese fără să participe la ea. Corul in accepția modernă îndeplinește o funcție similară dar ia o formă diferită; reprezintă un personaj/narator care intră in scenă pentru a prezenta un prolog sau informații de fundal. De exemplu, corul tradițional se găsește in majoritatea pieselor lui Sophocle iar corul modern se găsește în prologul piesei „Romeo și Julieta” de Sheakespeare. Corul cântă sau vorbește iar discursul său se adresează spectatorului.

Comedie

O operă dramatică al cărui motiv central este depășirea situațiilor dificile rezultând într-un final fericit. Inițial termenul desemna în franceză orice formă de operă teatrală,fie comică sau tragică. Noțiunea de comedie ca specie,vine însă de la Aristotel care o definește ce „o imitație a oamenilor de calitate inferioară”(„Poetica”,VI)

Comedia este  „opera dramatica al carei subiect si deznodământ provoacă râsul și care ridiculizează relații sociale și etice, tipuri umane, năravuri etc". 

Această operă dramatică prezintă o serie de varietăți:

Comedia grecească- îi are ca reprezentanți pe Aristofan și Menander și a fost creată în antichitate pentru a contrasta cu tragedia și drama.Acest tip de comedie punea accent pe trăsăturile oamenilor și pe caracterul obijnuit al întâmplărilor.

Comedia romană-avea ca principale subiecte deghizarea zeilor in oameni, ironizarea obscenitătii și a lăcomiei sau a bețivilor. Spre deosebire de greci ,romanii nu puneau accent pe filosofie, principalul lor scop fiind amuzamentul și distracția.

Teatrul burlesc-îi are ca reprezentanți de seamă pe Chaucer,Cervantes sau Thackeray, existând ca gen încă din secolul al XIV-lea. Acest tip de teatru implică parodia și exagerarea uneori grotească fie a faptelor,fie a personajelor.

Comedia de moravuri-a apărut prima oară în comedia grecească la Menander, însă cel care a consacrat-o ca specie a fost Molliere prin piesele „Școala femeilor”, „Tartuffe”, și „Mizantropul”.În literatura românească cel mai important reprezentant al genului este Ion Luca Caragiale. Acest tip de comedie are rolul de a corecta defectele societații, satirizând ipocrizia,zgârcenia și alte defecte umane.

Commedia dell’arte-a debutat în Italia în secolul al VI-lea, tratând subiecte precum gelozia,bătrânețea,dragostea sau adulterul .Mai este numita și comedia improvizației pentru că actorii nu aveau un text scris în prealabil, bazându-se pe glumele exersate dinainte. Acest tip de comedie nu are autori.

Comedia romantică-mai este numită și shakespeareană și tratează subiecte precum iubirea, relațiile amoroase și dificultățile ce apar pe parcurs. Comedia romantică se termină cu bine,de cele mai multe ori cu o căsătorie.

Tragicomedia-este caracterizată prin momente tragice ce survin într-o atmosferă hilară, schimbând cursul acțiunii. Este o specie a teatrului absurdului și are de cele mai multe ori un final fericit.

Farsa- scrisă pentru scenă are scopul de a distra audiența prin mijloace extravagante, situații improbabile, deghizare sau falsa identitate. În ceea ce privește ridicolul, situațiile sunt duse la extrem, replicile rapide si spirituale .

Comic

„A evalua comicul este extraordinar de dificil, cu atît mai dificil cu cît exemplele în teatru sunt totdeauna complexe și mobile, istoric nesigure și fragile:ceea ce face să rîdă o epocă nu este obligatoriu să facă să rîdă o alta.”

În concepția lui Aristotel, comicul consistă într-un defect sau o urâțenie care nu cauzează nici durere nici distrugere.El folosește ca exemplu masca comică care este urâtă și diformă fără să exprime durerea.

Dicție

Arta de a pronunța corect și clar un text.Dicția este un element esențial pentru cariera unui actor. „Dicția comediantului face parte din jocul său cu triple determinări: partea individualizată, care trimite la el însuși, partea construirii personajului (dependent de proiectul punerii in scenă) și de determinareaa sa socială, în fine ,codul teatral.”

Didascalii

Cuvântul grec desemna caietele cu consemnări date actorilor înaintea reprezentației.Didascaliile reprezintă indicațiile scenice propriu-zise.Ele oferă atât cititorului cât și actorului indicațiile de loc și timp, precum și indicații privind vorbirea și gestica. De asemenea cuprind indicația numelui personajului în fața textului pe care trebuie să-l rostească. Piesele de teatru moderne posedă indicații scenice mai elaborate față de cele din trecut.

Didascaliile au un rol dublu, cuprinzând toate indicațiile date de autor ansamblului de practicieni (regizor,scenograf,actori) fiind un text de regie, și este în același timp un suport care permite cititorului să își imagineze fie o scenă de teatru,fie un loc în lume ,sau amândouă în acelaș timp.

Didascalii interne-(cazul celor mai multe didascalii in Shakespeare) sunt indicațiile date de regizor care pot să apară și în interiorul textului.

Dramă

Cuvântul grecesc „drama” înseamnă acțiune. În mod general termenul acoperă orice formă de acțiune teatrală.

„1. Specie a genului dramatic caracteristică literaturii moderne, cu caracter grav, în care se redă imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice și complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice și comice. Dramă lirică (sau muzicală) = (spectacol de) operă; (sens curent) creație de operă cu un puternic caracter dramatic. 2. Artă dramatică. 3. Fig. Întâmplare, situație nefericită, zguduitoare; nenorocire.  Dramă pasională = crimă sau sinucidere determinate de gelozie sau de o dragoste nefericită.  Expr. A face dramă din ceva = a exagera gravitatea unei situații. Conflict sufletesc puternic, care produce cuiva mari suferințe morale. – Din fr. drame,lat. Drama.”

Erou

Personajul principal într-o piesă de teatru (Hamlet și Othello în piesele cu același nume ,Gregor Samsa în piesa lui Kafka, „Metamorfoza” etc.)

Antagonist-personaj care se opune de obicei eroului/personajului principal. De exemplu, Creon este antagonistul Antigonei din piesa lui Sofocle „Antigona”.

Gest,Gestică

Gestul este o mișcare corporală produsă de un actor într-un mod voluntar sau semi-voluntar în timpul reprezentației pe scenă. Gestul adoptă o semnificație in relație cu vorbirea actorului, cu ceilalți actori, cu spațiul reprezentației.

Gestica este în relație cu mimica (semne produse numai de față ).

Mimesis

Concept introdus de Aristotel și care înseamnă „imitație”. Aristotel împarte artele în două categorii: cele care desăvârșesc natura și arte care imită natura, acestea din urmă fiind considerate arte imitative (mimetice) de genul sculpturii, picturii și muzicii. În concluzie, conceptul de imitație ajunge să stea la baza clasificării artei și a definițiilor artelor particulare. Cu toate acestea Aristotel susține că arta nu înseamnă copiere, întrucât artistul are la dispoziție trei modalități de imitare a lucrurilor, respectiv cum au fost și sunt, cum se spune sau par a fi și cum ar trebui să fie.

Monolog

Formă de discurs teatral care presupune absența alocutorului,receptorul fiind doar publicul.În formele populare ale teatrului, spectatorul este abordat ca destinatar al monologului.

Solilocul-numit de G.Genette „monologul modern”, presupune pura expansiune a eu-lui în stare de lipsă de stăpânire sau de slabă stăpânire de sine (speranță,nebunie,vis, angoasă) fără destinatar, chiar imaginat.

Regie,Regizor

Regizorul este responsabil pentru organizarea materialelor pentru spectacol( spațiu,decor,ocuparea platoului,înlănțuirea secvențelor).

Replica

Replica reprezintă o porțiune din rolul unui actor,mai exact un enunț de întindere variabilă , rostit de un personaj pentru un altul, în general în cursul unui schimb.

Scenă

Termenul de scenă are ca prim sens desemnarea locului unde este jucată piesa, în opoziție cu sala, locul unde se găsesc spectatorii.

Termenul scenă face referire și la o segmentare tradițională a piesei, piesele fiind compuse din acte, subdivizate în scene. Segmentarea pe scene este folosită pentru: a indica o schimbare temporală, a indica o schimbare de locație, a face trecerea de la o temă la alta sau pentru a introduce noi personaje.

Scenograf,Scenografie

Scenograful este o persoana care face decorurile si costumele unui spectacol. El este artistul responsabil de întreg aparatul vizual al unui spectacol. „Cum sîntem într-o civilizație a vizualului, rolul scenografului crește neîncetat ,astfel încît marile reușite în punerea în scenă sînt cel mai adesea rezultatul unei adevărate osmoze între regizor și scenograf.”

Spectacol

Spectacolul desemnează in manifestarea teatrală ansamblul de elemente ,de lucruri, de fapte (gestică și rostire a actorilor), de decor, costume,lumină, care atrag privirile sau atenția,care impresionează, care provoacă reacții.

Spectator

Spectatorul este destinatarul practicii actorului. El este celălalt participant viu al reprezentației teatrale. El receptează mesajul actorului și „ răspunde” prin reacția (psihică) potrivită.

Tablou

În teatru, tabloul reprezintă o subdiviziune a unui act,cuprinzând mai multe scene, care se desfășoară în același decor.

Timp

Timpul în teatru are două dimensiuni:durata și momentul.

Durata absolută-intervalul de timp în care se desfășoară întreaga reprezentație cu anexele sale: pregătirea pentru spectacol, traseul, cumpărarea biletului,așteptarea înaintea spectacolului, momentele de după sfârșitul spectacolului. Această durată este variabilă.

Durata relativă-este raportul dintre durata reală trăită de spectator și durata evenimentelor ficțiunii. Acest raport este numit în domeniul de specialitate timp teatral.

Momentul-momentul ficțiunii, cu alte cuvinte acela al „ referinței” istorice (acum un an, acum două mii de ani, acum 2 zile). „În mod firesc , există, se poate spune, un dublu raport temporal, pe de o parte între momentul scrierii operei și momentul reprezentației, pe de altă parte între prezentul reprezentației și momentul ficțiunii-munca punerii în scenă ținînd seama în mod necesar de acest dublu raport, pe care ea ține să-l reliefeze sau pe care ea îl șterge atît cît este posibil: în primul caz se va insista asupra diferenței istorice , în al doilea va fi vizibil efortul de a umple golul (între secolul al XVII-lea și noi, de exemplu).”

Tragedie

Tragedia grecească se naște simultan cu înființarea cetății Atena și durează aproape un secol.Tragedia grecească are ca motiv principal conflictul eroului cu cetatea (concepțiile arhaice ale eroului în conflict cu realitățile actuale ale Senatului și ale democrației, alteori conflictul este de ordin moral și religios). Acest tip de conflict este ilustrat în tragedii culte precum „Perșii”, „Prometeu înlănțuit” de Eschil, „Antigona”, „Oedip rege”, de Sofocle, „Troienele”, de Euridipe.

Și tragedia franceză clasică pune în scenă conflictul eroilor cu legile care îl depășesc (Corneille,Racine), iar în tragedia lui Sheakespeare, structura operei corespunde mai mai mult sau mai puțin schemei eroului în fața cetății și a legilor sale: „Regele Lear”, „Macbeth”, „Antonio și Cleopatra”, „Coriolan”.

III Epoca și autorul

3.1. Premise

Perioada interbelică face referire la anii dintre cele două războaie mondiale (1918-1939). Aceasta  se caracterizează  pe plan european prin înfrângerea Germaniei în timpul Primului Război Mondial, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și Revoluția din Rusia. Pe plan național se realizează unitatea națională și integrarea în ritmul european de modernizare. În ciuda pacii aparente perioada interbelică a fost una zbuciumată, conflictele fiind în stare latentă. Aceasta este perioada în care se concretizează ideologii ca „fascismul”, „nazismul” sau „comunismul”, ideologii care au schimbat fața lumii pentru totdeauna.

3.2. Reviste și curente literare în literatura română

În perioada interbelică, în cea ce privește literatura română, tendințele moderniste care domină epoca coexistă cu cele tradiționaliste. În această perioadă se impun autori precum: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Tudor Vianu, Eugen Lovinescu.

Finalul războiului produce creșterea tirajului în presă, astfel încât și revistele literare sporesc la număr.

3.2.1. Revista „Sburătorul”și teoriile lui Eugen Lovinescu

Revista „Sburătorul”a părut la București intre anii 1919-1922 și apoi între anii 1926-1927, coordonată de criticul literar Eugen Lovinescu, teoreticianul Modernismului. Cenaclul „Sburătorul” a avut o existență mai îndelungată decât revista, el funcționând și după moartea teoreticianului. Printre colaboratori se numără Tudor Vianu, Perpessicius, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban etc. Principalele obiective ale acestei grupări erau: promovarea tinerilor scriitori și imprimarea unei tendințe moderniste în evoluția literaturii române. Revista „Sburătorul” a ajutat la lansarea unor autori ca Ilarie Voronca, Camil Petrescu, Ion Barbu, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu.

Al doilea obiecti al lui Eugen Lovinescu era propulsarea unei literaturi întemeiată pe teoria sincronizării și a împrumuturilor culturale. În lucrarea „Istoria civilizației române moderne” Eugen Lovinescu afirmă : „La baza mecanismului contemporaneității vieții noastre materiale și morale se află factorul unic al imitației”.

Eugen Lovinescu propune modernizarea literaturii române prin sincronizarea ideilor și temelor abordate, cu cele ale literaturii universale. El propune aceste teorii într-un moment în care literatura romană, fără a imita, ar fi devenit stagnantă. Criticul preia din sociologia psihologică și finalistă lui Gabriel Tarde, comform căreia imitația este baza armonizării și omogenizării sociale și se manifestă ca o formă psihologică socială a legii universale a repetiției, și o aplică fenomenului românesc.

Mediul cultural în România era caracterizat în acea perioadă de o atmosferă încordată, cauzată de disputa dintre cele doua orientări culturale, modernism și tradiționalism. În sensul posibilității de a argumenta drepul la existență al „formelor fără fond”, Eugen Lovinescu afirmă : „ Ne iubim strămoșii, ne iubim însă și strănepoții: nu mai suntem punctul ultim al unei linii de generații, ce se pierde în trecut, ci și punctul de plecare al generatiilor ce vor veni la lumină; nu suntem numai strănepoții încărcați de povara veacurilor, ci și strămoșii virtuali ai strănepoților târzii; obligațiile față de viitor depășesc pe cele față de trecut.”

Teoria mutației valorilor estetice este derivată din teoria sincronismului, Eugen Lovinescu afirmând că gustul estetic nu numai că variază de la o epocă la alta, de la o rasă la alta, ci și de la un individ la altul.

În concluzie, principiul sincronismului în literatură înseamnă acceptarea schimbului de valori și a elementului care conferă modernitate și originalitate fenomenului literar. Teoriile lui Eugen Lovinescu marchează începutul unei etape de modernizare în literatura română, care a reprezentat și punctul de plecare pentru mulți dintre autorii consacrați mai târziu.

3.2.2. Revista „Viața româneasca” și Poporanismul

Revista „Viața Românească” a apărut la 6 martie 1906, la Iași. A fost o revistă care a publicat atât înainte de Primul Razboi Mondial, cât si în perioada interbelică, dar și după al Doilea Razboi Mondial.

Poporanismul este un curent literar care s-a dezvoltat în jurul acestei reviste și care punea accent pe: popor și rasă, autenticitate și specific național, simpatia pentru țărănime și repudierea decadentismului.

Printre scriitorii la „Viața românească” se număra: Mihail Sadoveanu, G. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, Calistrat Hogaș,etc.

3.2.3.Revista „Contemporanul” și Constructivismul

Revista „Contemporanul” a fost condusă de Ion Vine și în jurul acestei reviste a apărut gruparea constructivista. Constructiviștii subliniau necesitatea inventării unor forme noi și a unor tehnici moderne in artă și literatură. Ei susțineau necesitatea unei corespondențe între artă și spiritul contemporan. Printre colaboratorii revistei s-au numărat atât scriitori, cât și pictori și sculptori: Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Constantin Brâncuși, etc.

3.2.4.Grupul Suprarealist

În literatura româna, Suprarealismul s-a desfășurat pe parcursul perioadei interbelice și a continuat până la finele anilo patruzeci, curmat sub presiunea instaurării regimului comunist.

Primele manifestări ale Suprarealismului in România (1924-1934) , apar în revistele „Urmuz”-editată de Geo Bogza, și „Alge”-editată de Gherasim Luca. Ideile nu erau clar delimitate de Dadaism și nu au avut un răsunet deosebit. Toate aceste manifestări se integrau în curentul mai larg al avangardei istorice.

Suprarealismul este singurul curent avangardist care propune o formulă poetică: artistul trebuie să se pună în acea stare între vis și realitate și să nu mai pună accent pe logică.

Al Doilea Val Suprarealist se afirmă zgomotos prin lucrarea colectiva „Critica mizeriei” (1945) sub semnăturile lui Gelu Naum, Paul Păun și Virgil Teodorescu. În această lucrare sunt criticate principiile moderniștilor, și este subliniată incapacitatea modernismului de orice forma de a depăși reflecția asupra „formei oetice”.

Tema predominantă in scrierile suprarealiste este respingerea literaturii și instituirea unei opoziții între literatură și poezie. Pentru suprarealiști poezia este forma ideală de manifestare a libertății imaginarului, ea fiind identificată cu transcrierea viselor, a stărilor de graniță între conștiință și imaginație. Spre deosebire de literatură care este bazată pe meșteșug, pe un sistem de reguli, poezia se sustrage repetiției.

În 1948 Grupul Suprarealist Român este dizolvat, trebuind să cedeze locul Realismului Social, curentul oficial impus de autorități. Unii dintre reprezentanți aderă la noul curent impus (Virgil Teodorescu), alții se expatriază și iți continuă activitatea pe alte meridiane: Gherasim Luca, Ștefan Baciu.

3.2.5.Cercul literar de la Sibiu

În anii ’40 literatura română trecea print-o perioadă de confuzie a valorilor, a principiilor, o perioadă de uzurparea criteriului estetic.Ca răspuns la aceste probleme a părut gruparea intitulată „Cercul literar de la Sibiu”.Ca ideologie literară ei adoptă și continuă ideile moderniste ale lui Eugen Lovinescu.

Nucleul acestei grupări s-a format în jurul marii personalități a lui Lucian Blaga iar gruparea s-a manifestat în cadrul unui cenaclu inițial, care a editat în 1945 și câteva numere din revista intitulată „Revista Cercului literar”.

Prima publicație a lucrării este „Manifestul Cercului literar”, ce apare în ziarul „Viața” sub forma unei scrisori adresate lui Eugen Lovinescu. Membrii acestei grupări sunt tranșant anti-tradiționaliști și își proclamă decisiva „adeziune” la direcția inaugurată de Titu Maiorescu în literatură și consacrată de Eugen Lovinescu.

Poeții Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu vorbesc despre revitalizarea poeziei prin întoarcerea ei la izvoarele lăuntrice: epicul, istoricul, dramaticul.

I.Negoițescu proclamă într-un articol intitulat „Perspectiva” că o operă de artă care nu cuprinde valoarea estetică este nulă și că atingera obiectivului estetic este principalul scop al scriitorului. De asemenea, Negoițescu militează pentru autonomia literaturii în fața factorului politic (conform principiului autonomiei esteticului) și pentru eliberarea operelor de orice alte tendințe.

Membrii grupării acorda un rol important criticii estetice, considerând că aceasta are rolul de a orienta gustul și de a aprecia valorile estetice autentice.