Concealed Information Test Testul Informatiilor Ascunse

=== 71975eef67b5a2bc71455cf7b9f81887cbfc50f9_396542_1 ===

Cuprins :

1. CAPITOLUL 1

IΝΤRОDUCΕRΕb#%l!^+a?

1.1. PREZENTAREA TEORIEI INFORMAȚIEI ASCUNSE – CONCEALED INFORMATION TEST

Valoarea principală a unei societăți se bazează pe adevăr. Uneori, adevărul nu aduce avantaje dar poate conduce spre rezolvare pașnică a problemelor, diferendelor. Orice distorsiune a adevărului poate conduce prin dezinformare la haos, neînțelegeri care por escalada diferite proporții. Dacă adevăr nu este, minciuna îi ia locul, aceasta fiind o particularitate a comportamentului uman și poate avea diverse forme. Pentru a găsi adevărul, trebuie cercetată minciuna.

Determinarea minciunii, separarea de adevăr este dificilă "deoarece relațiile și condiția umană pot să prospere sau să decadă în funcție de strategiile adevărate sau false pe care le iau personajele cheie în viața de zi cu zi"(Bond, 2012, p. 1).

Minciuna a fost definită în mai multe feluri: ca un fel de exagerare (Tyler, Feldman, Reichert, 2006), ca o prezentare în manieră înșelătoare a unei informații adevărate (Tyler, Feldman și Reichert, 2006), sau ca "o tentativă deliberată, îndeplinită cu succes sau nu, fără o înștiințare prealabilă, de a crea în mintea altcuiva o credință pe care persoana care o comunică o consideră neadevărată" (Vrij, 2008, p. 15). Varianta de definiție, care face parte integrantă a acestei lucrări și care pare cea mai optimă este cea de ascundere a informației (Metts, 1989) sau de falsificare a acesteia (DePaulo, Kashy, Kirkendol, Wyer& Epstein, 1996; Ekman, 1997).

DePaulo, Lindsay, Malone, Muhlenbruck, Charlton, & Cooper (2003) au realizat o meta-analiză prin examinarea a 158 de indicii comportamentale, însă a avut un eșec în identificarea sursei unice care se poate asocia comportamentului simulant. Când o evaluare este corectă, doar vinovatul poate face diferența dintre obiectul critic și celelalte obiecte irelevante. Metoda prin care se face această evaluare poartă numele de “Testul Informațiilor Ascunse” (notat pe scurt TIA) cu echivalența în engleză: “Concealed Information Test” (notat CIT) conform lui Verschuere, Spruyt, Meijer, Otgaar (2011).

1.2. IMPORTANȚA TEORIEI INFORMAȚIEI ASCUNSE

În decursul timpului, un număr mare de cercetări s-au axat pe indiciile comportamentului simulant (DePaulo et al., 2003; Vrij, 2008), iar alte câteva studii s-au ocupat de investigarea dinamicii temporară a acestui tip de comunicare (Burgoon & Qin, 2006).

„În momentul în care detectarea comportamentului simulat a devenit importantă în domeniul psihofiziologiei, a rezultat o părere comună care susține că reacțiile psihofiziologice carateristice simulării apar atunci când o persoană ascunde adevărul. Cauza apariției acestor reacții psihofiziologice este încă o problemă în dezbatere. Studiile efectuate în acest domeniu au demonstrat că în stabilirea sincerității declarațiilor unor infractori trebuie luate în calcul mai multe varaiabile: cognitive, emoționale, motivaționale, etc. (Amsel, 1997)”, citat de Buș & Daniel (2003, p. 17).

„Pentru Lazarus (1984,1991) factorul cognitiv reprezintă aspectul primordial în elaborarea și ajustarea emoției. Aceasta reiese din modul în care demonstrează că ar avea loc o succesiune a evenimentelor care participă la reacția emoțională; patternul de activare fiziologică derivă din impulsul pentru act, în urma evaluărilor făcute de subiect, atât a situației stimulative cât și a posibilităților de acțiune” conform Buș & Daniel (2003, p. 17).

Astfel se poate presupune că emoția, teoretic este privită ca un tip de consecință și nu ca o cauză a reacției față de stimuli. Emoția este un proces cu caracter adaptativ ce depinde de activitățile cognitive ale persoanei în momentele ce devin critice.

Bower (1981) explică modul de declanșare a emoțiilor (reacțiilor psihofiziologice) prin „Modelul rețelelor asociaționiste”. Potrivit acestui model , „evenimentele și semnificațiile lor sunt reprezentate în termeni de concepție și de legături asociaționiste, în cadrul unei rețele semantice” susțin Buș & Daniel (2003, p. 18).

Pentru nodurile rețelei, există o corespondență între conceptele și evenimentele specifice. Între nodurile emoționale și conceptuale ale rețelei există o conexiune, deoarece o activare o unuia dintre ele, determină și activarea celorlalte noduri relaționate în funție de ponderea legăturilor, având ca efect trăirea la nivel subiectiv a unei stări asemănătoare cu cea din situația care a dus la întărirea legăturilor dintre noduri.

„Gustafson și Orne (1963,1965) defineau motivația ca fiind o tendință care existentă la subiecții investigați pentru ca prin aceasta să se evite detectarea. „Cu cât motivația este mai mare, cu atât mai crescută va fi reacția psihofiziologică, rezultat al unui aport emoțional intens și a unei procesări cognitive mai profunde.” completează Buș & Daniel (2003, p. 18).

Această teorie a informațiilor ascunse are o importanță deosebită în domeniul psihologiei, fiind un pas important în soluționarea mai multor probleme, cazuri care produc inadvertențe în evoluția și desfășurarea normală a oricărei societăți.

Fiecare cercetare realizată, aduce noi lămuriri și metode de detectare a comportamentului simulativ al factorului uman care folosește și persistă în utilizarea informațiilor false, în scopul obținerii anumitor beneficii personale, temporare sau definitive. În subcapitolul următor, se va prezenta comportamentul simulat, comparativ cu comportamentul normal, conform literaturii de specialitate. Aceste comportamente, sunt pilonii de bază ai existenței umane, utili în depistarea informațiilor ascunse, false.

1.3. COMPORTAMENTUL NORMAL – COMPORTAMENTUL SIMULATIV

Comportamentul este definit ca o manieră specifică prin care organismul uman este determinat să ofere anumite răspunsuri printr-un ansamblu de reacții la solicitările de ordin social și fizic care vin din ambianță, căutând ca prin aceasta să se adapteze la necesitățile nou intervenite. Prin comportament se înțelege expresia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacție totală organismul uman răspunde la o situație trăită în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne (Zamfir & Vlăsceanu, 1993).

Prin comportament se înțelege atât șirul de reacții provocate de stimuli, cât și o activitate dinamică, complexă, determinată bio-psiho-social prin care o persoană își adaptează reacțiile sale specifice la mediu. Comportamentul are un sistem de referință care este reprezentat de „situația sau contextul social în care persoana devine parte activă, relaționându-se cu particularitățile situației în funcție de trăsăturile personalității sale”. (Buș & David, 2003, p.23).

Pe parcursul vieții, la unele persoane apare frecvent câte o situație care-l solicită să susțină elemente contradictorii. Aceste conveniente sociale intră în contradicție cu starea momentului și chiar cu convingerile persoanei, a propriului sistem de valori, producând dileme de comportament. Pentru depășirea acestor etape comportamentale, presupune o maturitate psihică, socială și comportamentală. La nivelul persoanei, comportamentul apare ca traducător de atitudini, fiind de fapt rezultanta configurației totale a altitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai profunde în forma de comportament dată. Înțelegerea acestei conduite, necesită cunoașterea motivelor care o animă, precum și a scopurilor sale care prefigurează și orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor și scopurilor comportamentul uman se află în conexiune directă cu conștiința. (Buș, 1997).

O particularitate a comportamentului o constituie caracterul învățat, dobândit al acestuia. Procesul de învățare reprezintă un fenomen care se extinde la nivelul întregii vieți umane, prin aceasta înțelegându-se orice achiziție pe care subiectul uman este capabil să o facă și care la rândul ei îi va influența comportamentul. „Persoana se cunoaște pe sine din încercările vieții prin intermediul comportamentelor pe care le dezvoltă, reușita sau nereușita în aceste comportamente reprezentând aspecte ale învățării, răsfrângându-se și asupra lui. Un rol important în învățarea unor comportamente îl au recompensa și sancțiunea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziții, fie la eliminarea celor necorespunzătoare”. (Buș & David, 1993, p. 24).

Pentru început, termenul de comportament făcea referire la reacții exteriorizate ale organismului, adică concret doar ceea ce se putea observa, înregistra și măsura în mod direct. Conform dezvoltării procedeelor și a tehnicilor actuale de înregistrare a reacției organismului, se pot determina, descoperi și urmării noile modificări interne legate de procedee ale emoțiilor, gândirii și a limbajului (mai ales cel nonverbal). În acest mod, s-a realizat o modalitate de clasificare a răspunsului comportamental ca fiind:

aparent („overt behavior”) ce include reacțiile observate direct, exteriorizate de tip: limbaj (verbal sau gestic), mimică , postură (mișcarea membrelor, a corpului),

inaparent („covert behavior”) care face referire la modificări interne, cele indirect decelabile, care însoțesc procesele gândirii, emoției, limbajului (modificarea ritmului cardiac, modificarea ritmului respirator, modificarea compoziției chimice și hormonale a sângelui, creșterea conductanței electrice a pielii).

Fiecărui tip de comportament aparent, automat are o corespondența în cadrul comportamentului inaparent.

Fiecare comportament are concomitențe cognitive și/sau biochimice, după cum orice modificare biochimică este resimțită în modul de procesare a informației sau în comportamentul. Luând în calcul finalitatea acțiunii, este important de sesizat cauza principală care optimizează interacțiunea unei persoane cu mediul, intervenindu-se astfel asupra unor factori blocați, atât la nivel intern, cât și la nivel extern.

Noțiunea de comportament deviant include abaterile de la normele sociale, iar cel infracțional se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale. Comportamentul deviant, în cea mai mare parte se învață prin imitație. Primele «succese» ale unui astfel de comportament constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită. Imitația este selectivă și ierarhică, nu imităm orice și oricum, imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează, de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului deviant–infracțional. Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi modelul normativ și cultural alcătuit din ansamblul normelor și valorilor sociale. Acestea permit existența normală a vieții sociale, asigurând atât raționalitatea comportamentului, cât și stabilitatea sistemului social. Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act este adecvat sau nu, se în scrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toți membrii săi. Aceste norme stabilesc modalitățile de sancțiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund așteptărilor societății. (Buș, 1997).

În dezvoltarea unui comportament deviant o contribuție importantă o are cultura sau subcultura căreia îi aparține individul. Din momentul în care s-a stabilit o subcultură care aprobă devianța, învățarea socială devine principalul factor de propagare a ei. Diverse forme de comportament deviant se învață fie prin observație, fie prin experiența personală. Învățarea indirectă (observațională) și cea directă (experiența personală) se îmbină în diferite «proporții» în modelarea comportamentelor deviante. Apariția unei manifestări deviante este cu atât mai probabilă cu cât în experiența anterioară a individului au existat modele de comportament deviant.

Conform lui Ioan Buș și David Daniel, domeniul de investigare a unui comportament simulat abordează mai multe probleme:

dinamica și structura actului simulării,

corelarea psihofiziologică a comportamentului simulat,

tehnici și mijloare de investigare a comportamentului simulat,

cadrul juridic al detecției comportamentului simulat prin detecție, folosind tehnica poligraf și tehnica hipnotică,

aspecte legate de natura paradigmelor poligraf și a tehnicii hipnotice.

„Din perspectiva psihologiei judiciare , persoana trebuie acceptată ca fiind o ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat și chiar irațional” iar „“în domeniul investigării comportamentului simulat sfârșitul deceniului cinci al secolului XX marchează începutul unor cercetări, ce continuă și azi, asupra prelevanței uneia dintre cele două paradigme: Testul Întrebării de Control (CQT – Control Question Test) și Testul prezumției de Vinovăție (GKT – Guilty Knoweldge Test)” (Buș & David, 1993, p. 13).

Conform manifestărilor psihocomportamentale ale persoanelor sunt diverse metode pentru a detecta minciuna, vinovăția sau inocența prin gesturi nonverbale, pe care le-a prezentat Le Clere în anul 1974, preluat de Buș:

răspunsui lent, ezitant conduce spre vinovăție, față de răspunsurile spontane, detaliate și uneori indignate, ale inocenței,

privirea este suportată mai greu de un vinovat decât de un inocent care se roșeste mai ușor,

apel la corectitudine, cu demonstrații explicații mai greoaie, neinteresate legate de anumite fapte, întâmplări imputate sunt specifice inocenței, în timp ce persoana vinovată oferă imediat un „alibi” sau explicație completă și exactă

consecvența declarațiilor și a prezentărilor pe tot parcursul discuțiilor, specifică inocentului, iar mincinosul se poate pierde în propriile neadevăruri.

Comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau a falsifica sensul realității. Persoana respectivă, oferă intenționat un răspuns verbal străin și diferit aceluia pe care-l gândește exteriorizând sau mascând o expresie care nu se potrivește cu „aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat” (Buș & David, 1993, p. 27).

Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenționalitate. Este o greșeală intenționată, învăluită și susținută pragmatic. Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent și cel inaparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine (Mitrofam, Zdrenghea, Butoi, 1992).

De multe ori, pentru a depăși momentele critice din viață, persoana, în mod conștient sau inconștient, își protejează „eu-l” prin cultivarea unor sentimente oprimiste, de speranță și încredere. Simularea în aceste situații reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiției umane, un loc de refugiu imaginar (Cucoș, 1997).

Succesul unei simulări este dată de condiția unei consistențe interne, de abilitatea menținerii coerenței demersului fictiv. Spațiul simulat este construit pentru manipulare. Cadrul fictiv chiar preface irealitatea în realitate.

Simularea este întotdeauna motivată, determinată de dorințe, de interese. Este o modalitate de realizare facilă a scopului. Aceasta se realizează prin diferite strategii: inventare, diminuare, exagerare, adiție, omisiune, substituire, tăcere, trasnformare. „Simularea, minciuna fiind o construcție fictivă, are un impact deosebit asupra realului. Ea se poate prezenta în diverse ipostaze (Cucoș, 1997)” (Buș & David, 1993. p.28-29):

simularea totală, totul este fals,

simularea intercalată – există frânturi de adevăr,

simularea prin omisiune – se omit voit informații veridice,

prin prezentare de variante sau ipoteze dificil de verificat,

folosirea demonstrațiilor incongruente – substituirea gândirii logice cu o alta, de gene pasională,

demonstrații abuziv utilizate – demonstrații neconcludente, cu frânturi și fără legături,

deturnarea adevărului prin gesturi nonverbale, mimică conducând la o înțelegere eronată, a falsului ca fiind real,

absolutizare sau exagerare a unor aspecte puțin importante, nerelevante, în defavoarea esențialului,

adăugare la mesaj a unor conotații negative ale profilului,

prezentarea vice-versa: adevăr ca minciună și invers,

derutarea interpretativă, la granița dintre adevăr și minciună.

„Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la țintă, fiind facilitat de limbaj și cunoscând foarte bine realitatea pe care își propune să o ascundă.” (Buș & David, 1993, p.29).

„Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcția de a preveni sau a reduce reacția de stres” și „Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcție adaptativă, profilactică” (Miclea, 1997).

Dimensiunea procesului afectiv depinde de modificările:

– cognitive,

– organice, vegetative,

– comportamentale.

Cercetările realizate, în majoritatea lor, au pus accent pe indiciile comportamentale și au omis procesele cognitive care sunt implicate în producerea comportamentului simulant. Conform lui Bond (2012) "focalizarea pe mecanismele și strategiile cognitive de bază ar putea reprezenta un pas important în dezvoltarea acestui domeniu de cercetare" legat de tehnicile de detecție. Literatura științifică susține în mare parte că minciuna este asociată cu efortul cognitiv mai ridicat decât cel al comunicării adevărului.

Pentru producerea comportamentului stimulat este nevoie de coordonarea unor sarcini cognitive dificile (Vrij, 2000; Gombos, 2006):

– selectarea răspunsului care este incompatibil cu adevărul,

– suprimarea unei conștientizări a informației adevărate,

– compilarea de alternative,

– menținerea consistenței minciunii,

– monitorizarea comportamentului personal,

– analiza auditorului.

Acțiunile bazate pe mecanismele cognitive ale inhibiției, flexibilității și a memoriei de lucru în literatura de specialitate științifică poartă denumirea de procese sau funcții executive.

Modelul Activare-Decizie-Construcție conform lui Walczyk și colaboratorii (2003) susține ideea că informația relevantă, care face referire la devăr, se activează automat în memoria de lungă durată. Această informație este frecvent disponibilă în mod conștient în memoria de lucru. Pentru falsificarea unui răspuns, sunt necesare acele resurse cognitive folosite la monitorizarea și organizarea acestuia. Modelul propus de Vendemia și colaboratorii (2009) precizează rolul procesului executiv în efectuarea unui comportament simulant.

La sfârșitul anilor 1950, s-a făcut diferențierea dintre memoria senzorială (MS) și memoria de scurtă durată (MSD). În anul 1968, studiul elaborat de R.C. Atkinson și R.M. Shiffrin: Human Memory-A Proposed System and Its Control Processes, a dus la realizarea unui model, în urma căruia, informația se stochează în memoria senzorială (MS) și este transmisă ulterior memoriei de scurtă durată (MSD), care are o capacitate limitată ca durată și volum. O parte din informația de la MSD, se transferă la memoria de lungă durată (MLD). (Miclea, 1994, p. 192).

Principala metodă de măsurare a duratei MSD a fost stabilită de Petterson și Petterson (1959, 1971) citat de Miclea (1994). În esență, ea debutează cu prezentarea unui set de stimuli. După terminarea expunerii acestora, subiecții sunt solicitați să reproducă materialul respectiv, la diverse intervale de timp, de ordinul secundelor. Pentru a nu permite repetarea, în limbajul intern al stimulilor prezentați, subiecții sunt puși să execute o sarcină suficient de dificilă încât să le acapareze resursele disponibile.

Se poate spune că rata uitării este maximă în primele șase secunde (se uită peste 50% din materialul memorat), iar după 15 secunde se uită aproximativ 90% din materialul inițial. În concluzie, durata unui MSD este de aproximativ 15-20 de secunde.

Reluat în diverse variante, cu diverse categorii de material, acest tip de experiment a evidențiat fluctuația duratei MSD, în funcție de similaritatea dintre materialul învățat și sarcina administrată între repetițiile succesive ale acestuia Cu cât similaritatea este mai mare, cu atât durata MSD este mai redusă (Miclea, 1994, p. 197).

1.4. OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE STUDIULUI.

Obiectele acestei cercetări sunt legate de corelația dintre comportamentul simulativ în activitatea infracțională. Minciuna, informația eronată, ascunsă este periculoasă îndiferent în ce ipostază apare. Testul informației ascunse încă nu se practică în România, fiind utilizată ca mod de rezolvare a problemelor infracționale doar în Japonia.

Această lucrare se axează pe o propunere de a introduce aest tip de test și în România. Testul este important și poate fi folosit chiar din fazele inițiale ale interogatoriului. Pentru aceasta se va realiza o metodă de simulare a aplicabilității teoriei în cadrul unei infracțiuni legată de identitatea falsă. Acesti infractori care sunt acuzați de furt de identitate sunt verificați prin această metodă, pentru a se demonstra vinovăția acestora, mai ales pentru că s-au declarat nevinovați.

Infractorii folosesc frecvent metoda de „a minți”, ascunzând informații relevante în cazul anchetelor penale

Scopul cercet[rii este legat de faptul că ascunderea informațiilor, folosirea adevărului distorsionat, echivalent al unei minciuni, poate produce repercursiuni asupra indivizilor.

În cadrul studiului, se pleacă de la ipoteza concretă, că prin utilizarea acestei teorii se pot detecta informațiile incorecte, care pot ușura atât rezolvarea acestor cazuri de infracțiuni de furt de identitate cât și reducerea lor cantitativă. Dacă în Japonia se folosește cu succes metoda teoriei informației ascunse, atunci și în alte țări, precum România, aceasta poate fi benefică în cadrul sistemului judiciar.

CΑPIΤОLUL 2

METODĂ b#%l!^+a?

2.1. MODUL DE REALIZARE

În cadrul acestei lucrări se va studia procesul prin care se ascund informațiile. "Frecvența ridicată a comportamentului simulant în contexte sociale este asociată cu nevoia ridicată de a detecta acest fenomen".

Studiul se va axa pe cercetările specialiștilor în domeniul psihologiei, urmând a stabili în urma cercetării aplicative dacă ipotezele de la care s-a pornit cercetarea sunt viabile iar obiectul propus s-a atins.

În următorul subcapitol se prezintă infracțiunea furtului de identitate, care este punctul de plecare al anchetei. În continuare se vor prezenta informații relevante ale unor anchete ca apoi să se prezinte datele concrete din literatura de specialitate.

2.2. FURTUL DE IDENTITATE

Constituția României a protejat proprietatea, indiferent că este publică sau privată, atât în forma ei existentă din anul 1991, cât ți în forma în forma ei actuală, modificată.

Constituția, ca lege fundamentală, cuprinde norme privitoare la proprietate care denotă faptul că aceasta este o valoare deosebit de importantă pentru societate.

Conform legii constituționale, actele de stare civilă pentru orice persoană sunt: certificatul de naștere, certificatul de căsătorie și actul de deces. Aceste acte de stare civilă sunt înscrisuri autentice, dar sunt considerate ca obiect al furtului calificat și copiile legalizate după aceste acte. Calificarea furtului – implicit sancționarea mai aspră atunci când el are ca obiect material un act (document) de natura celor precizate în textul incriminator – este justificată de pericolul intrinsec al faptei, deoarece prin aceasta se facilitează autorului infracțiunii comiterea altor infracțiuni, sau îi sporesc șansele de a nu fi descoperit și urmărit penal.

Asemenea documente sunt sustrase pentru ca, după falsificarea lor, să fie folosite în scopul obținerii frauduloase a unor valori din patrimoniul părții vătămate, ca de exemplu: scoaterea unor sume de bani din conturile bancare, ridicarea de colete de la oficiile poștale ori de transport public pentru a pătrunde ilegal în incinta unor instituții publice.

Documentele sustrase și falsificate – cel mai frecvent prin înlocuirea fotografiei – dau posibilitatea infractorilor să-și însușească o stare civilă străină punându-se astfel în siguranță, contra unui risc de identificare la adăpostul actelor de legitimație sau de identitate falsificate.

Actul de stare civilă este actul care stabilește poziția juridică a persoanei fizice în raporturile sale de familie. Actul de stare civilă consemnează acte sau fapte juridice cum sunt nașterea, decesul, filiația.

Conform legislației, actele de stare civilă sunt: actul de naștere, de căsătorie, de deces, de recunoaștere a filiației, extractele de naștere sau alte acte similare pentru cei născuți în stăinătate. Este însă lipsit de relevanță pentru realizarea agravantei dacă actul de stare civilă sustras era în original ori în copie autentificată.

Actele de legitimare sau identificare sunt acele documente care dovedesc direct identitatea persoanei – buletin de identitate, pașaport – sau apartenența lui la o instituție publică ori privată – carnet de student, legitimație de serviciu – sau la un partid politic sau formațiune politică, precum și orice alte acte care au fost anume emise pentr a servi la legitimare sau la stabilirea identității. Sunt exceptate ca furturi de identitate, conform Codului penal, diploma de absolvire a unor cursuri de învățământ, chitanțele, fișa medicală pentru încadrare, prin care se ajunge numai în mod indirect la stabilirea situației respective.

Furtul se realizează, de regulă. printr-o manifestare fizică pozitivă, acțiunea de luare, deci prin comisiune, activitatea desfășurată de făptuitor în executarea acestei acțiuni poate trece prin faza actelor de pregătire, faza actelor de executare, faza consumării și eventual faza epuizării.

În genere, persoana care săvârșește furtul nu are nici un drept asupra lucrului
(bunului) pe care îl sustrage din sfera de stăpânire a unei alte persoane.

Deci, pentru a reține furtul, trebuie lămurit scopul luării, după ce s-a constatat existența intenției. Sunt două lucruri distincte și ambele cu valoarea unor condiții “sine qua non”. Intenție înseamnă numai că făptuitorul a urmărit (sau acceptat) diminuarea patrimoniului părții vătămate cu bunul pe care îl ia, știind că face acest lucru fără consimțământul acesteia. Dar numai forma de vinovăție (intenția) nu este suficientă pentru existența laturii subiective, mai este necesar și scopul luării bunului. Acest scop îl constituie “însușirea”.

Abuzul de încredere are ca subiect activ nemijlocit (autor) pe acela care deținând un bun al unei alte persoane pune în mod abuziv stăpânire pe acel bun. (Dongoroz, Kahane, Oancea, 2003, p. 509). Autor nu poate fi deci decât persoana care deține bunul altuia.

Prin prisma dezvoltării impresionante a tehnologiei s-a ajuns atât la o creștere a beneficiilor, cât și la creșterea pericolelor legate de individ.

Deodată cu dezvoltarea comerțului electronic și apariția serviciilor bancare online, automat au crescut și numărul de infracțiuni informatice prin care autorii acestora încearcă să obțină beneficii financiare și/sau informații confidențiale de la diverși clienții fie instituții publice, fie persoane fizice.

Calculatoarele au pătruns în activitățile tuturor țărilor, devenind instrumente indispensabile pentru desfășurarea diferitelor activități și alinierea la standardele informaționale internaționale. Apariția Internetului, facilitată de evoluția calculatoarelor și a tehnicilor de interconectare, modifică și mai radical modul în care oamenii vor comunica și vor derula o serie de activități, de la cele comerciale la cele instructiv-educative. Criminalitatea informatică reprezintă un fenomen al zilelor noastre, reflectat în mod frecvent în mass-media.

Prin criminalitate informatică se definesc acțiunile ilegale prin care un calculator este instrument sau obiect al unui delict infracțional, în termen juridic fiind ”orice infracțiune al cărei mijloc sau scop este influențarea funcției unui calculator”(Dobrinoiu, 2006, p.81).

Criminalitatea informatică cuprinde și infracțiuni tradiționale cum sunt falsul, frauda și/sau înșelăciunea, calculatorul devenind o potențială sursă de alte acțiuni abuzive, care pot duce la furtul de identitate și trebuie sancționate. (Vasiu,2001, p.27).

În momentul de față, există mai multe condiții care trebuie întrunite astfel încât o faptă să poată fi privită ca infracțiune. Spre exemplu, trebuie să existe dovada că sistemul informatic respectiv a fost ținta unui atac, că o anumită operațiune tehnică specifică a fost executată sau că s-a folosit o identitate falsă pentru obținerea accesului. Aceste condiții speciale nu vor mai fi necesare în contextul noilor prevederi, întrucât o persoană care accesează un sistem informatic fără autorizare (sau ilegal) cu scopul de a obține date informatice care nu îi sunt adresate va fi în mod automat plasată în afara legii.

În limbaj juridic, se numește “infracțiune mijloc”, prin care se ajunge în final la “infracțiunea scop” (frauda informatică, furtul de identitate ). Din cauza complexității faptei, aceasta nu poate fi tratată drept un simplu mijloc de comitere a infracțiunii scop, deci se incriminează distinct, prevăzuându-se în acest fel și sancționarea pe măsură.

“Phishing-ul” este o forma de furt de identitate online care presupune atât practici de social engineering cât si mijloace tehnice pentru a fura datele personale împreună cu mijloacele de acces la conturi.

Social engineering reprezintă actul de manipulare a unei persoane astfel încât aceasta să facă o acțiune dorită de ințiator sau ca aceasta să își divulge informațiile confidențiale.

Furtul de identitate este o infracțiune care presupune o persoană care se pretinde a fi altcineva pentru a obține în numele acesteia beneficii materiale sau de alta natură.

Phishing-ul are la bază o formă tradițională de înșelătorie, care mai nou, se regăsește în literatura de specialitate sub numele de „inginerie socială”.

Adesea, Phishing-ul se bazează pe comiterea altor infracțiuni, cum ar fi: acces ilegal într-un sistem informatic, alterarea datelor informatice, operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice .

Cuvântul "phishing" inițial vine de la analogia pe care criminalii de Internet timpurii utilizau momeli prin e-mail pentru a atrage sau a pescui parolele și datele financiare de la o mare parte de utilizatori de Internet. Phishing-ul este o metodă de furt de identitate, prin care atacurile sunt orientate către centre de date importante, în special ale marilor companii private sau guvernamentale.

Indiferent de natura furtului de identitate, infractorul este greu de descoperit, unii fiind buni simulatori, putând ascunde adânc în memoria lor, informațiile necesare. Tipul de personalitate influențează în mare parte modul în care se poate descoperi minciuna, informația ascunsă.

Personalitatea este totalitatea modelelor de comportament, organizate într-un sistem unic, ale unui individ, care se modelează în urma interacțiunii cu mediul social în care acesta trăiește.

Un rol important îl au însă și precondiționările genetice cu care acesta se naște. Însă zestrea aceasta biologică reprezintă doar materia brută, care va fi prelucrată, și care va da naștere, în funcție de anumiți factori, unei personalități unice.

Dezvoltarea psihică este legată în mod indiscutabil de „materialul de construcție” oferit de mediu, conceput drept cadru în care se naște, trăiește și se dezvoltă personalitatea. „Conținuturile de mediu i se oferă copilului în anumite cadre sau contexte – grupurile sociale cărora li se integrează simultan sau succesiv, copilul – și constituie tot atâtea medii dispuse ierarhic, de la micromediile cu sferă restrânsă la medii cu o arie din ce în ce mai largă.” (P. Golu, 2001).

Un alt factor important în modelarea personalității îl reprezintă cultura, care generează anumite influențe în procesul de socializare al individului, încă din vremea copilăriei. Formarea personalității constă de fapt în interiorizarea elementelor specifice culturii. La majoritatea membrilor unei culturi se remarcă anumite trăsături de personalitate comune. Dacă între personalitatea individuală și cea a culturii nu se remarcă diferențieri mari se poate spune că persoana este integrată în cultură. Dacă apar diferențe mari se consideră că acea persoană este deviantă în raport cu cultura societății.

Determinantă în dezvoltarea armonioasă a copilului este nu orice educație, ci educația corect construită. „Dacă educația este greșit concepută și practicată, atunci, în virtutea forței persuasive pe care o are, se impune ca dominantă într- o variantă negativă, destructurată, primind mai devreme sau mai târziu < replica> personalității copilului, care, simțindu-se frustrat în spirala devenirii , încearcă să se sustragă de sub tutela unei asemenea educații și să își caute singur factorii dezvoltării ” (P. Golu, 2001)

O altă influență este determinată de experiența de viață, care este unică pentru fiecare. Experințele de viață nu se cumulează pur și simplu ci sunt trăite și evaluate atât din perspectiva trecutului cât și a normelor și valorilor pe care individul și le-a interiorizat, este deci un proces de integrare activă, în care au loc modificări de atitudini și comportamente și

Cele mai multe teorii despre conceptul de personalitate admit că individul, pe parcursul existenței sale, trece prin mai multe stadii de dezvoltare. Personalitatea este sinteza elementelor care alcătuiesc comformația mentală a unui individ dându-i o fizionomie unică. Aceste elemente sunt particularități ale constituției psiho-fiziologice, componente instinctivo-afective, modul său de a reacționa la situații și urmele lăsate de experiențele trăite pe parcursul vieții. Prin personalitate se înțelege forța de coeziune a Eu-lui, gradul de rezistență, unitatea și continuitatea structurii sale psihice, care îi permit să rămână el însuși de-a lungul existenței. Olof Kinberg considera că personalitatea și mediul formează o totalitate funcțională, iar atunci când una dintre cele două componente se modifică, se schimbă și totalitatea funcțională.

Porot și Kammerer (conform lui Virgil Dragomirescu, 1976) stabilesc ca fiind trăsături fundamentale ale unei personalități normale următoarele: unitatea și identitatea (un tot coerent organizat și rezistent), vitalitatea (condiționată de oscilațiile endogene și stimulii exteriori la care răspunde și reacționează ), conștientizarea ( individul are o reprezentare mentală a tuturor activităților sale fiziologice și psihice ) și raporturile cu mediul ambiant (personalitatea opune Eu-l lumii exterioare și îi dă astfel consistența și limitele sale). Alterarea izolată sau complexă a acestor elemente realizează patologia personalității. De aceea este necesară studierea cauzelor și condițiilor care duc la inadaptare și dezorganizare a personalității.

Psihiatria clasică împarte în cinci categorii personalitățile: imatură, nevrotică, psihopatică, psihotică, degradant demențială. În continuare, se vor prezenta pe scurt aceste tipuri de personalitate.

Personalitatea imatură

Nedezvoltarea personalității se întâlnește la oligofreni, la care lipsa dezvoltării unor procese psihice duce la o personalitate de nivel inferior. Caracteristicile acestui tip de personalitate sunt: neadaptarea comportamentului la cerințele sociale, trăirile afective difuze, incapacitatea de previziune, sugestibilitate crescută, reacții de demisie, reacții de opoziție și reacții de compensare (mitomanie, fugă). Mediul în care trăiește debilul determină în mare parte tulburările sale de adaptare.

Personalitatea nevrotică

Personalitatea nevrotică are un caracter instabil, intolerant sau contradictoriu, prezintă tendințe de conduite agresive, nehotărâre, dificultăți în relaționarea socială, are forme obsesivo-fobice și idei delirante.

Personalitatea dizarmonică sau psihopatică

Personalitatea dizarmonică sau psihopatică reprezintă prototipul comportamentului deviant determinat de inadaptarea la mediul social. Acest tip de personalitate se caracterizează prin: comportament antisocial, delictual, spontaneitate în acțiuni (dictată de necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-emoționale și imaturitatea afectivă ), tendințe narcofilice, de bravare și de simulare, respingerea și îndepărtarea sistematică de societate. Din această categorie de personalitate fac parte dezechilibrații, degenerații, perverșii și idioții morali care nu se pot adapta la o activitate socială organizată și nu se pot încadra în normele sociale.

Personalitatea psihotică

Personalitatea psihotică se dezvoltă treptat și distruge componentele structural-funcționale ale vieții psihice. Indivizii cu acest tip de personalitate reprezintă un pericol social, au tendințe distructive și manii, variații bruște de dispoziție, impulsivitate, stereotipii comportamentale. Din această categorie fac parte maniacalii, melancolicii, schizofrenii și cei care au sindromul Ganser.

Personalitatea demențială și degradantă

Persoanele din această categorie prezintă modificări somatice și metabolice care determină modificarea personalității în sensul scăderii activității intelectuale a memoriei, diminuarea interesului și ostilitate. Neadaptarea acestor indivizi se leagă de dorința lor de a ieși din comun. Aceștia prezintă comportamente deviante, agresive, impulsivitate și scăderea capacității de discernământ.

Dezvoltările dizarmonice ale personalității nu sunt afecțiuni care apar brusc la un moment dat și dispar cu tratament, ci însoțesc individul toată viața și se structurează treptat din copilărie până la maturitate.

Formarea personalității este rezultatul socializării, a interacțiunii dintre factorii personali, de mediu și cei culturali.

Factorii de mediu sunt fie factori determinanți în tulburările psihogene fie favorizanți și agravanți în dezvoltarea altor patologii. Mediul familial defectuos deține cea mai mare pondere în declanșarea și întreținerea unor reacții patologice ale copilului. Familia este implicată în satisfacerea celor mai profunde și elementare nevoi ale copilului, și are datoria de a-l modela pe copil de la dependența absolută de părinți la autonomie și identitate personală, pentru ca acesta să se poată integra social în mod corespunzător. Pentru a se putea realiza acest obiectiv, copilul are nevoie de un mediu social stabil, coerent, de afectivitate și sentimentul de securitate, de încredere și toleranță, de educare și dezvoltare a aptitudinilor, dar și de disciplină și autoritate ordonatoare și structurantă.

2.3. ANALIZA LITERATURII DE SPECIALITATE

Prin testul Informațiilor ascunse (numită pe scurt TIA sau The Concealed Information Test) se folosesc informațiile relevante din cadrul memoriei de lungă durată a subiectului. Acest test nu face referire la sentimentele de vinovăție care sunt asociate cu minciuna. În cadrul teoriei are loc o investigare a impactului la nivel comportamental și psihofiziologic a cunoștințelor care se referă la itemii critici ai unei infracțiuni. Prin comportament se determină timpii de reacție iar prin psihofizilogie se folosește tehnica poligrafului.

Pentru procesul de detectare a mărturiei mincinoase în cazul furtului de identitate se pot utiliza conform TIA, anumiți stimului vizuali care se extrag din cadrul unei infracțiuni simulate, care se compară cu detecția prin metoda psihofiziologică obișnuită, verificându-se astfel eficiența tehnicii poligraf.

Controlul cognitiv are un rol important în determinarea actului simulării. Adevărul se consideră ca fiind starea de bază a sistemului cognitiv care produce comportamentul simuland folosindu-se de mai multe mecanisme cognitive implicate la nivel superior, numindu-se în mod generic, funcții executive. Conform lucrărilor de specialitate ale lui Spence, atât cea din 2004 cât și cea din 2008, aceste funcții executive sunt tratate în mod global și nediferențiat.

În cadrul cercetării se investighează rolul diferenței inter-individuale în cadrul funcționării executive și a unui impact rezultat al interferenței selective cu o funcție executivă la nivel latent al răspunsului mincinos, comparat cu cel adevărat.

În cadrul acestei investigații se determină rolul variabilelor de personalitate și/sau de nivel al anxietății care reduc diferențele inter-individuale sau intra-individuale. Prin diferențe inter-individuale se face referire la subiectul sincer și mincinoș, iar prin diferențele intra-individuale se înțeleg răspunsurile sincere sau răspunsurile simulante.

În contextul acestui test TIA, se înregistrează o activitate fiziologică a persoanei în timpul în care îi sunt adresate întrebări care sugerează răspunsuri multiple. Dintre aceste răspunsuri oferite, doar unul este corect.

Un exemplu elocvent este referitor la numele persoanei a cărei identitate este suspectă: „Care este prenumele cel mai des folosit de cei cunoscuți când vi se adresează?”. Printre răspunsuri pot fi diferite diminutive care pot produce anumite reacții.

Teoria Informației Ascunse are la baza ei asumpția că un anumit subiect supus testării are o reacție mai puternică, manifestată prin reacție fiziologică amplă, la prezentarea unor stimului relevanți (referitoare la nume și la amintiri). În acest caz, subiectul acționează mai puternic ca în cazul stimulilor irelevanți.

În general, un stimul țintă nu este cunoscut decât de investigatori și de cel care a realizat infracțiunea. Reacția fiziologică care demonstrează recunoașterea itemului respectiv este interpretat ca un indicator al concluziei că persoana respectivă, subiectul, deține informații ascunse, ceea ce constiituie de fapt, baza denumirii testului, conform celor prezentate de Ben-Shakhar & Elaad în anul 2002.

Testul Întrebării de Control este un test de simulare. Testul Informației Ascunse este un test de memorie, de recunoaștere. TIA este util cânt examinatorul are o serie de amănunte și detalii referitoare la infracțiune pe care nu le cunoaște decât acesta și cel care a comis fapta. Conform lui Happel, în 2005, TIA este un test mai puțin controversat făță de celelalte teste, dovedindu-se eficientă în cadrul studiilor de laborator. Conform lui Vrij, în 2008, rata de acuratețe a Teoriei Informației Ascunse pentru subiecții care erau vinovați este între 76-88%, iar pentru indivizii sinceri, procentajul este de 83-99%.

În Japonia acest tip de test, TIA, se utilizează exclusiv în practica judiciară, fiind peste 5000 de asemenea testări într-un an. Rezultatele acestor teste sunt acceptate și valorificate ca probe, în cadrul proceselor penale, conform lui Nakayama, 2002.

Conform teoriei TIA, cercetările sunt bazate pe răspunsurile de orientare. Aceste răspunsuri reprezintă un conglomerat de reacții ale comportamentului și fiziologiei care apar în momentul apariției unui stimul nou semnificativ sau poate fi doar un stimul schimbat. Chiar dacă acești stimuli sunt familiari, se pot determina prin intermediul lor răspunsurile de orientare, conform unor valori semnalizatoare, descrise de Sokolov. Se poate preciza că fiecare răspuns corect are o valoare semnalizatoare prin prisma informațiilor ascunse pe care le deține infractorul (Ben-Shakhar, 1994, p. 121).

Lynn în anul 1966, în urma propriilor studii, a delimitat mai multe componente principale pentru răspunsurile de orientare precum: ritm cardiac scăzut, conductanța electrică a pielii ridicată, senzitivitatea organelor de simț amplificată, pupile dilatate. Tonusul muscular este influențat cu descreșterea activităților musculare irelevante.

Pornindu-se de la predicțiile teoretice, acestea se verifică în practică. Conform componentelor și mecanismelor implicate în comportamentul simulant, fiecare design experimental este adaptabil evoluării aportului și impactului acestora. Din seria de experimente realizate până în prezent s-au evaluat impactul lor asupra mecanismelor precum inhibiția (conform Ambach și colaboratorii săi, în 2008), timpul reacției (Vendemia și colaboratorii săi, 2005).

Avantajul Teoriei Informației Ascunse constă în faptul că are la bază o procedură standard, care este o componentă esențială a testului garantând că indiferent de persoană, acestea sunt puse în diverse situații experimentale, putându-se realiza în acest fel comparații valide între performanțele diferiților subiecți.

După cum se știe din literatura de specialitate, conform NRC din 2003, detectarea psihofiziologică a simulării ca rezultat al testului poligrafic este influențabil datorită unor factori ce apar lângă informațiile care sunt conținute în diagrame. Examinatorul poate fi subiectiv în cazul poligrafului, fiind influențat de modul de interpretare a diagramei, în funcție de opinia formată ca urmare a interviului tip pre-test și/sau de informațiile pe care le conține dosarul individului aflat în cercetare. În literatura de specialitate, această metodă influențabilă este numită „contaminare” (Ben-Shakkar & Elaad, 2002). În urma acestei cauze, numită contaminare, apar ca efecte negative prezentarea în instanțe a anumitor informații care sunt obținute pe o cale neverificată științific. În cazul TIA, acest fenomen nu apare datorită faptului că nu mai există interviu pre-test, testarea fiind realizată de examinatorul care nu deține informații legate de caz sau de persoana examinată, fiind un examinator obiectiv.

Probabilitatea falșilor pozitivi este mică în cazul TIA, fiind calculată pentru oricare test TIA în funcție de cantitatea întrebărilor relevante și de numărul variantelor pentru răspunsul la acestea.

Conform studiilor de teren, în urma utilizării unui număr mare de întrebări relevante s-au obținut cele mai ridicate rate de clasificări corecte. Bradley și Ainsworth a găsit rezultate ideale în anul 1984 folosind nouă întrebări. În același an, primul autor împreună cu Warfield au trecut la zece întrebări relevante. Numărul întrebărilor TIA este o variabilă importantă în acuratețea testului informației ascunse. Concluzia studiilor au arătat că, cu cât numărul întrebărilor este mai mic, cu atât acuratețea testului scade. Conform recomandărilor, cinci este numărul optim de întrebări țintă pentru testare, conform Ben-Shakhar și Elaad, în 2003.

Japonia practică în mod extensiv sistemul TIA. Cele mai elocvente informații sunt oferite de Nakayama în anul 2002 și Osugi în 2011.

CΑPIΤОLUL 3

REZULTATE b#%l!^+a?

Testul Informației Ascunse reprezintă un test al recunoașterii în cadrul căreia unui subiect i se prezintă mai mulți itemi. Printre acesti itemi, se regăsește, aleatoriu, itemul critic. Raționamentul testului este simplu: itemul critic nu este recunoscut de persoanele nevinovate ci doar de cele vinovate.

În cazul determinării informațiilor ascunse în cadrul furtului de identitate, se pot acumula testul poligraf cu testul măsurătorii bazate pe un timp de reacție, ajungându-se astfel la combinata numită TR-TIA, conform Seymour și Kerlin, 2008.

În acest caz, subiectul supus testului va trebui să ofere răspunsuri cât mai rapide la trei itemi: de probă, tip țintă și irelevanți.

Itemul de probă este și item relevant, fiind derivat al infracțiunii cercetate, reprezentând aspecte pe care subiectul investigat le obsearvă și nu le omite. Acesti itemi pot fi auditivi sau vizuali. Itemul irelevant are un grad variabil de similitudine categorială cu itemul de probă. Itemii irelevanți deși sunt similari cu itemii de probă, ei sunt mai numeroși în cadrul testului.

Itemul țintă are un rol principal de a focusa atenția subiectului pe sarcină și să împiedice intrarea acestuia într-un răspuns de tip automat.

Totul ține cont de concluzia general stabilită că prin procesul simulării se necesită un efort cognitiv apreciabil mai ridicat, față de emiterea adevărului (Vendemia et. all, 2005; Vrij, 2008).

În ultimele decenii a crescut interesul de cercetare în detectarea comportamentului simulat. În cadrul acestei lucrări se prezintă modul de validare a măsurilor comportamentale specifice care pot detecta informațiile ascunse ca urmare a unei metode care se bazează pe timpul de reacție a subiectului investigat pentru testarea informațiilor nedezvăluite. Un asemenea timp de reacție se poate testa pe o persoană care și-a însușit o identitate falsă.

Pornind de la premiza că individul având o identitate falsă se poate desconspira la prezentarea unei alte probe false, se poate prezenta acestuia un act, de asemenea fals, care poate testa modul și timpul de reacție al acestuia. Pentru aceasta ne bazăm pe detectarea minciunii ca punct central ale cărei valoare potențială constă în înțelegerea cogniției de înșelăciune, fraudă prin minciună. Prin validarea acestei linii de cercetare pentru descoperirea cogniției se găsește baza mecanismului implicat în comportamentul înșelător prin teoria informației ascunse.

În continuare se vor examina în mod succint progresele recente în acest domeniu al tehnicii de detectare a înșelăciunii, punând accent pe dezvăluirea informațiilor ascunse, pe care persoanele investigate nu sunt dispuse să le prezinte. Conform acestei paradigme, direcția de cercetare privind corelarea cognitivă a înșelăciunii se prezintă cu sublinierea proceselor specifice examinatorii.

În acest caz interesul științei medico-legale este de a avansa în înțelegerea evaluării memoriei suspecților. Conform acestei tehnici, se permite evaluarea unor suspecți vinovați care sunt unici în comparație cu alți suspecți nevinovați, datorită faptului ca ei posedă cunoștințe critice despre fapta lor de înșelăciune. Conform teoriei, doar suspecții vinovați pot recunoaște elementele scenei înșelăciunii în cazul confruntării cu aceasta, având răspunsurile corespunzătoare. În acest caz legat de înșelăciune aferentă furtului de identitate, suspectul poate fi întrebat și analizat în legătură cu obiectul suspect, adică un act de identitate fals care se prezintă între mai multe articole și probe irelevante de tip document.

În cazul în care acest test este aplicat corespunzător, proiectat spre informarea suspectului, acela este singurul care poate diferenția elementele corecte de cele incorecte, detectându-se modul de simulare al acestuia.

Răspunsul primit de la suspect cu privire la detaliile infracțiunii provoacă comportamente cu răspunsuri fiziologice susceptibile care au explicații prin factori cognitivi, emoționali, conform lui Ben-Shaker, 1990 apud Viju.

Sokolov în anul 1963 a constatat că reacțiile îmbunătățite la informațiile critice sunt structurate în jurul unui construct care a fost numit în literatura de specialitate ca fiind un răspuns de orientare.

Acest tip de răspuns este unul complex de orientare a reacțiilor fiziologice și comportamentale, controlate de către sistemului nervos autonom. Sokolov susține ca prin sistemul nervos se declanșează orientarea activă a atenției față de evenimente noi sau evenimente semnificative, precum și mobilizarea resurselor pentru procesarea acestor evenimente (conform părerilor aprobate și dezvoltate de Maoz, Breska, &Ben-Shakhar, 2012). Cunostințele ascunse legate de identitatea falsă vor provoca răspunsuri îmbunătățite doar pentru suspecții vinovați, conform teoriei lui Lykken, elaborată în anul 1959.

Ben – Shakhar în propria teorie din 2012, a prezentat multiple dovezi referitoare la efectul de orientare a teoriei informației ascunse. Informațiile nedezvăluite sunt asociate și sprijinite de răspunsuri fiziologice cunoscute și tipice răspunsului de orientare precum: modificarea ritmului cardiac, suprimarea respirației, dilatarea pupilei.

Cercetarea legată de teoria informației ascunse a avut principala concentrare pe răspunsurile fiziologice. De asemenea și măsurile comportamentale oferă dovezi importante în utilizarea detectării răspunsului orientat.

Folosindu-ne de studiul realizat de Verschuere și colaboratorii săi, în anul 2005, se susține că ascunderea informațiilor provoacă o formă de orientare către informația relevantă. Datele comportamentale, cele de precizie și de timp de reacție, oferă date unice pentru teoria orientării testului informației ascunse. Această informație, pe perioade TIA (sau CIT) este amorsată în memoria pe termen scurt al vinovatului de fraudă a furtului de identitate. Stimulii noi intrați ca urmare a prezentării actului fals cu poza suspectului sunt automat comparați cu elementele relevante. Comparația rezultă ca un răspuns de orientare care se dorește obținut. Prin aceasta se va întrerupe pentru un timp, comportamentul aflat în curs de desfășurare și atenția se va îndrepta către informațiile relevante performante ce afectează sarcini secundare.

Deși mai multe paradigme au utilizat timpii de reacție în detectarea vinovaților prin cunoștințele deținute aceasta a devenit mai importantă în momentul când s-a integrat răspunsul de orientare în cadrul paradigmei de prelucrare a informației prin testarea teoriei informației ascunse (numită CIT).

În sprijinul acestei utilizări apre teoria lui Goldstein, elaborată în anul 1923 care constata că există un efort mărit al suspecților în cazul în care mint. În cazul acestei înșelăciuni cu posesia unei identități false, suspectul va avea răspunsuri și timpi de reacție mai mare legate de RTS.

În acest fel, efectul de informații ascunse se manifestă prin încetinirea răspunsului și cu o precizie diminuată pentru acele articole relevante. Examinarea latenței de răspuns conform lui Ben-Shakar pentru elementul și momentul critic și pentru cel neutru oferă informațiile utile care pot face distincție între cunoștințe și nevinovăție pentru persoanele fizice suspectate. În acest caz este semnificativă atenția de captare a stimulilor care necesită un timp mai îndelungat de procesare a lor. Timpul de răspuns, de reacție este prescurtat în cadrul literaturii specifice cu simbolul RT. Modul și durata de reacție în cazul înșelăciunii cu furtul de identitate este unul relevant pentru anchetator, conform teoriei informației ascunse. În acest

caz, literatura de specialitate vine în sprijinul acestor afirmații.

Ben-Shakhar a demonstrat că măsurile de latență a răspunsului detectează cu succes informațiile ascunse în cunoștințele participanților. Această latență de răspuns a fost inclusă și de Farwell și Donchin în anul 1991, în lucrarea acestora prin folosirea paradigmei oddbal, ce indica puncte îmbunătățite la evenimentele critice.

Allen și colaboratorii săi din 1992 a susținut ideea că obțin mai puține performanțe cu măsurarea comportamentului prin timp de răspuns și de precizie decât în cazul măsurilor ERP de detectare a cunoștințelor vinovate. Seymor și colaboratorii săi, au început în anul 2000 să examineze dacă informații ascunse se pot detecta doar prin intermediul RTS fără utilizarea ERP. Aceștia au constatat că măsurile timpilor de răspuns pot fi fiabile ca indicatori de cunoștințe pentru cei vinovați. În cazul RTS, răspunsurile vinovaților au fost mult mai lente. Această versiune de test a primit denumirea de CIT-ul RT-based conform lui Sezmor și Kerlin,2008; Verschuere et al,2010, Varga et al, 2014).

Conform acestei proceduri, subiectul investigat va fi obligat să ofere trei tipuri de răspunsuri necesare în cadrul cercetării: probe, ținte și irelevante. Prin răspunsurile tip probă sunt selectate din cadrul infracțiunii de înșelăciune în sine, detaliile relevante ale infracțiunii. Răspunsurile din elementele irelevante sunt similare cu elementele relative, dar sunt mai numeroase și înșelătoare. Participantul va nega recunoașterea ambelor elemente relevante și de probă în favoarea elementelor țintă. Suspectul învață în mod explicit răspunsurile/ Se recunoaște în acest mod ca fiind utilizate.

Elemente de tip țintă sunt utilizate pentru a împiedica subiectul să intre în mod automat în răspunsurile cunoscute, având o mare similaritate cu celelalte două tipuri de elemente. Mai multe studii au sugerat că această procedură poate detecta cu succes informații ascunse, sprijinind valabilitatea CIT RT-based.( Verschuere și De Houwer, 2011; Varga, 2014).

Conform mai multor studii ce au demonstrat cu succes că testul de reacție de timp (RT) pe baza punerii în evidență cu succes a informațiilor ascunse și a propriilor studii experimentale, Seymour și colab. (2000) s-a susținut că testul RT-based este valid. Această metodă de detectare a informației ascunse este o alternativă viabilă la testul poligraf. Doar Farwell și Donchin (1991) au fost sceptici cu privire la potențialul de latență de răspuns în detectarea informațiilor ascunse, spunând că timpul de răspuns nu este potrivit pentru o astfel de sarcină complexă. Ei se bazează pe faptul că timpul de reacții și alți stimuli de intrare care influențează acești timpi pot fi voluntari mai mult decât involuntari.

În anul 2010, Verschuere a fost primul care a comparat în mod direct testul RT-based cu testul poligraf în cadrul unei singure sesiuni. Testul de RT-based a apărut foarte eficient în discernerea informațiilor ascunse, de control, cu un efect dimensional foarte mare (Verschuere et al., 2010). Testul astfel efectuat, TIA, a răspuns mai bine decât testul poligraf, depășind în mod surprinzător eficiența de detecție a celor mai sensibile măsuri ale sistemului nervos . În acest caz, Verschuere face referire la SCR, răspunsul legat de conductanța pielii. De asemenea Visu-Petra și colab. (2011), a argumentat că CIT RT-based este un mod valoros pentru detectarea informațiilor ascunse comparativ cu paradigma CIT, bine stabilită prin măsuri fiziologice. În cadrul acestui studiu s-a examinat eficiența de detecție a CIT poligraf tradițional cu introducerea CIT RT-based. Rezultatele au confirmat detectarea efectelor de informații ascunse folosind ambele evaluări și tehnici, arătând că cele două metode au rate de precizie similare (Visu-Petra și colab., 2011). Suportul de date cu validitatea testului RT-based pentru detectarea informațiilor ascunse indică faptul că puterea discriminativă este similară cu poligraful, prin consolidarea potențialului testului RT-based.

Datorită simplității, RT-based deține avantaje importante pentru cercetarea cognitivă a înșelăciunii. Se poate constata că este metoda unică care analizează mecanismele cognitive implicate în cadrul ascunderii informațiilor. Cercetătorul Visu-Petra și colaboratorii săi, în 2011, a susținut că măsurătorile RT-based au la bază indicii suplimentare relevante, funcții executive care pot fi prelucrate.

Aceeași cercetători români, au completat teoriile echipei lui Gronau din 2005 referitoare la reacția de orientare care conform opiniilor acestora era strâns legată și influențată în mare parte de comanda funcțiilor executive și doar în mică parte atenția vizuală pe individ. Visu-Petra a folosit modelul CIT RT-based pentru măsurări individuale ale funcțiilor executive precum: inhibiția, schimbările survenite și memoria de lucru. De asemenea s-au luat în calcul și măsurile de anxietate care odată colectate au fost examinate furnizând date în ceea ce privește informațiile ascunse.

S-a constatat eficiența de detecție legată de diverse măsurări ale funcțiilor executive. În 2013, Visu-Petra și colaboratorii său au folosit un design de interferență care se poate folosi și în cazul înșelăciunilor prin furt de identitate. Acest design a investigat posibilitatea de a mări eficiența detecției CIT RT-based prin creșterea modului de încărcare a diverselor funcții executive. S-au introdus în mod treptat și experimental diferite sarcini concurente iar acestea au fost investigate special. Au apărut perturbații ale simulării și studiile au demonstrat că există un mecanism general care deține funcțiile executive și răspunsurile înșelătoare conform lui Johnson et al., în 2004.

Johnson a prezentat ideea că perturbarea eficienței funcțiilor executive afectează în mod direct felul în care o persoană ascunde informația. Această idee a fost de asemenea testată prin introducerea unei interferențe inhibatoare (tip probă) ca sarcină în cadrul CIT RT-based. Aceasta a condus la o creștere a eficienței de detecție (Hu și colab., 2013).

Rezultatele au sugerat că volumul de lucru cognitiv ar putea crește împreună cu eficiența de detectare a memoriei ascunse bazate pe măsurarea comportamentului (Hu și colab., 2013; Varga, 2014). Ca o concluzie a acestei cercetări, utile și în cazul înșelăciunii prin furt de identitate, este că fără îndoială, utilizarea CIT RT-based continuă să genereze informații importante pentru cercetarea privind implicarea funcțiilor executive în cadrul comportamentului înșelător.

CΑPIΤОLUL 4

DISCUȚII b#%l!^+a?

În ciuda amplelor cercetări desfășurate și pe baza estimărilor de validitate cu rezultate indubitabil pozitive pentru anchetatori, metoda CIT nu are aplicabilitate în mod extensiv în cadrul domeniului medico-legale (Nahari & Ben-Shakar, 2011; Matsuda și colab., 2012; Varga, 2014), pentru o trecere în revistă a limitelor actuale ale ale acesteia.

Cu cât este mai realist studiul înșelăciunii care necesită codificarea, cu atât mai riguros trebuie realizată această codificare a stimulilor informaționali. (Gamer et al, 2010;. Nahari & Ben-Shakhar, 2011).

Utilizarea cea mai valoroasă a CIT RT-based este de a explora procesele cognitive implicate în comportamentul înșelător. Conform acestor concluzii se pot realiza studii de teren în viitor, cu scopul de a evalua aplicabilitatea practică a acestei metode pentru detectarea înșelăciunii în situațiile reale de viață, mai ales în cazul însușirii identității false, adică a furtului de identitate.

Deși CIT-ul tradițional a fost folosit pentru anchete penale, iar rezultatele sunt acceptate ca probe în instanțele penale din Japonia, rezultatele CIT nu sunt considerate suficient de puternice pentru a furniza probe în instanță (Matsuda și colab., 2012). CIT RT-based folosit pentru detectarea minciunii, este util pentru înțelegerea și cunoașterea înșelăciunii. Cu toate acestea, pentru a îmbunătăți forța acestei probe pentru o bună abordare se pot utiliza metode statistice adecvate pentru interpretarea rezultatelor.

Domeniul de utilizare al CIT în Japonia este în general pentru anumite inspecții vizuale. Rezultatele CIT sunt astfel examinate pentru a oferi date specifice inspecțiilor vizuale cu șocruri de transformare astfel încât datele obținute să susțină analizele tradiționale (Osugi, 2011).

În Japonia se folosesc latențe de răspuns pentru a elimina influența diferențelor individuale în ansamblul unui răspuns mediu din cadrul unui grup. Alte metode statistice folosite sunt regresia logică discriminatorie, clasa latentă discriminatorie, clasificarea bayesiană, multi variantele normale și dinamice ale distribuției discriminatorii (Wasserman & Bockenholt, 1989; Varga, 2014).

Singura problemă care poate apărea legată de timpul de reacție, de răspuns este ca aceasta să fie ca un obiect controlat intenționat. Timpul de reacție poate fi folosit mai ușor decât momentul care afectează răspunsurile autonome. Nu este specific acestei examinări sintagma: "să răspundă cât mai rapid și mai precis posibil"

Înșelăciunea este un comportament interpersonal complex, de recrutare semnificativ mentală a resurselor necesare producerii acesteia.

Nu există relații semnificative între rezultatele obținute în cazul înșelăciunii și măsurile de personalitate care sunt detectate și notate cu alte metode clasice.

Subiectul cercetării recurente îl reprezintă efortul elucidării mecanismelor care stau la baza îmbunătățirii tehnicilor de detectare la înșelăciune. Relația existentă între înșelăciune și funcția executivă (notată EE) este de interes, deoarece capacitatea de a induce în eroare poate depinde de mecanisme optime de control cognitiv (conform Gombos, 2007).

Aceste cercetări au avut mai multe abordări care s-au optimizat în timp. Se pot remarca două tipuri de abordări.

Inițial, cercetătorii de nivel mondial  au găsit o abordare EF (Hughes et al, 2005. Spence, 2004), care dezvăluie că minciuna durează mai mult (Spence și colab., 2001), necesită cerințe cognitive (Vrij, Fisher, Mann, & Leal, 2006), activând zone ale creierului mai prefrontale decât cele pentru a spune adevărul (Hristos, Van Essen, Watson, Brubaker, & McDermott, 2009) , datorită unei meta-analize a nuroimagisticii de constatare.

O altă abordare mai precisă s-a referit la evaluarea diferențelor individuale în FE specifice unor dimensiuni legate de abilitățile de înșelăciune (Morgan, Lesage, & Kosslyn, 2009; Visu-Petra, Miclea & Visu-Petra, 2012).

Combinarea procedurilor de detectare a informației ascunse cu timpul de răspuns al persoanei anchetate, numit test RT a dus la ceea ce este cunoscut sub numele CIT RT–based, care deja este utilizat pe scară largă în cercetarea și detectarea înșelăciunii (Verschuere & de Houwer 2011)

Mai mulți cercetători (Seymour & U- Kerlin, 2008; Seymour, Seifert, Shafto, & Mosmann, 2000; Verschuere, Crombez, Degrootte, & Rosseel, 2009; Visu-Petra și colab., 2012) au confirmat faptul că măsurile RT au fost eficiente în detectarea mincinoșilor, iar validitatea lor a fost similară cu metodele tradiționale ca CIT poligraf (Verschuere et al, 2009;. Visu-Petra, Bus, & Miclea, 2011).

CIT-ul RT-based ar putea oferi un cadru integrator unic pentru a testa influența diferențelor individuale cognitive și de personalitate, având variabila de înșelăciune, oferind o paradigmă validă, standardizată, generatoare de viteză și acuratețe a rezultatelor, care pot fi legate de o varietate de scenarii reale de înșelăciune, gen furt de identitate sau alte fraude .

În consecință, și în scopul de a facilita integrarea acestei descoperiri prin prisma cercetărilor anterioare, am concluzionat că CIT RT-based poate apărea sub numele de paradigmă experimentală pentru a suscita și evalua înșelăciunea.

CΑPIΤОLUL 5

CONCLUZIIb#%l!^+a?

În urma realizării acestei cercetări legate de “Teoria Informației Ascunse” se pot observa mai multe aspecte psihologice ale existenței și dezvoltării umane în general și de identificare a tipurilor de fraude și infracțiuni, inclusiv cele legate de identitate.

Scopul studiului a fost de a evalua relația dintre eficiența înșelăciunii și diferențele individuale executive de funcționare (EF) și personalitate, cu un accent deosebit pe influența

dezirabilității sociale.

Un scenariu de înșelăciune, fraudarea identității poate fi folosit ca metodă de detectare a vinovăției ca urmare a unui test de informații nedezvăluite pe baza timpilor de reacție.

 În cadrul studiului s-au folosit: CIT RT-based, măsuri individuale ale FE (referitoare la inhibiție, la schimbarea vitezei și a metodei, de lucru), la memorie și implicit la personalitatea individului.

Funcțiile executive au fost considerate cele mai bune, acelea care au fost asociate cu răspunsuri mai rapide și elemente relevante.

În cadrul analizei de regresie, diferențele individuale pot apărea în deplasarea spațială și în memorie, fiind predictori semnificativi pentru timpul necesar minții, influențând timpul de răspuns. Aceasta oferă date care se pot compara cu adevărul. Utilitatea acestei metode este mai mult decât importantă în cadrul abordării diferențelor de înșelăciune, mai ales în cadrul determinării furtului de identitate.

Se poate spune cu certitudine, idee susținută de studiile aferente literaturii de specialitate că metoda CIT poate fi folosită cu succes și la noi, în cadrul general al detectării informației ascunse, în special în domeniul înșelăciunii. Stimulii folosiți sunt benefici, oferind rezultate pozitive, care se pot compara și completa cu cele obținute prin metodele clasice.

Ca o următoare cercetare, se poate realiza un experiment, comparabil cu tehnica actuală utilizată, a modelului teoriei informației ascunse.

BIBLIOGRAFIE

Anderson, J.R. (1985), Cognitive Psychology and implications, W.H. Freeman, New York.

Ben-Shakhar, G. (2012). Curente de cercetare și aplicații potențiale ale testului de informații ascunse: o privire de ansamblu. Psihologie 3: 342.

Ben-Shakhar, G. & Furedy, J. (1990). Teorii și aplicații în detectarea înșelăciune. New York: Springer-Verlag.

Ben-Shakhar, G., Elaad, E. (2003). Validitatea detecție psihofiziologice a informațiilor cu testul de cunoștințe a vinovăției: revizuire. J. Appl. Psychol. 88, 131-151.

Bond, G.D. (2012), Focus on basic cognitive mechanisms and strategies in deception research , Journal of Applied Research in Memory and Cognition, 1, 128–130.

Buș, I. (1997), Psihologie judiciară, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Buș, I. & David, D. (2003) , Psihologie judiciară – Poligraf și hipnoză, Ed. Tritonic, București.

Ciofu, I. (1974), Comportamentul simulat, Ed. Academiei de Științe Sociale și Politice, București.

Ciofu, I., Golu, M. & Voicu, C. (1978), Tratat de psihofiziologie, Ed. Academie, București.

Cucoș, C. (1997), Minciună, contrafacere, simulare, Ed. Polirom, Iași.

DePaulo, B. M., Lindsay, J. J., Malone, B. E., Muhlenbruck, L., Charlton, K., & Cooper, H. (2003), Cues to deception. Psychological Bulletin, 129, 74-118.

DePaulo, B., Kashy, D., Kirkendol, S., Wyer, M. (1996), Lying in everyday life., Journal of Personality and Social Psychology, Vol 70(5), May 1996, 979-995.

Dobrinoiu, M. (2006), Infracțiuni în domeniul informatic, Editura C.H.Beck, București.

Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., (2003), Explicații teoretice ale Codului penal român, ediția a II-a, Editura Academiei Române, București.

Ekman, P. (1997), Deception, Lying And Demeanor. In States of Mind: American and Post-Soviet Perspectives on Contemporary Issues in Psychology. D.F. Halpern and A.E.Voiskounsky (Eds.), Pp. 93-105, New York: Oxford University Press.

Farwell, L. A., & Donchin, E. (1991). Adevărul va ieși: poligrafiei Interogativ ( "detecție a minciunilor"), cu potențiale legate de eveniment. Psihofiziologia, 28, 531-547.

Goldstein, E. R. (1923). Timpii de reacție și conștiința deghizării, Am. Jour. de Psihologie; 562.

Gombos, V.A., (2006), The cognition of deception: The role of executive processes in producing lies. Genetic, Social, and General Psychology Monographs, 132, 197–214.

Gronau, N., Ben-Shakhar, G., & Cohen, A. (2005). Măsuri comportamentale și fiziologice în detectarea informațiilor ascunse. Journal of Aplicate Psihology, 90, 147-158.

Lykken, D. T. (1959). GSR în detectarea de vinovăție. Revista de Psihologie Aplicată, 43, 385-388.

Matsuda, I., Nittono, H., Allen, J.J.B (2012). Statutul actual și viitorul al Testului Informației Ascunse pentru utilizare în câmp. Frontiere în Psihologie, 3, 1-11.

Metts, S. (1989), An Exploratory Investigation of Deception in Close Relationships, in Journal of Socialand Personal Relationships, May 1989, vol. 6, no. 2, 159-179.

Miclea, M. (1994), Psihologie cognitivă, Ed. Gloria, Cluj.

Miclea, M. (1997), Stres și apărare psihică, Presa Univ. Clujeană.

Miclea, M., Porumb, M., Cotârlea, P., & Albu, M.,(coord.) (2009). The Cognitrom Assessment System CAS++. ASCR

Mitrofan, N., Zdrenghea, V. & Butoi, T.(1992), Psihologia judiciară, Ed. Sansa, București.

Nahari, G., și Ben-Shakhar, G. (2011). Măsuri psihofiziologice și comportamentale pentru detectarea informațiilor ascunse: Rolul memoriei pentru detalii de crimă. Psihofiziologia 48, 733-744.

Osugi, A. (2011). Aplicarea zilnică a testului de informații ascunse: Japonia, în Detectare de memorie: Teoria și Aplicarea disimulatorie a Testării Informației, ed B.Verschuere, G. Ben Shakhar, și E. Meijer (Cambridge: Cambridge University Press), 253-275.

Radu, I. (coord.) (1991), Introducere în psihologia contemporană, Ed. Sincron, Cluj-Napoca.

Tyler, J., Feldmana, R., Reichert, A. (2006), The price of deceptive behavior: Disliking and lying to people who lie to us, Journal of Experimental Social Psychology, Volume 42, Issue 1, January 2006, Pages 69–77.

Vasiu, I., (2001), Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, București

Verschuere, B, Spruyt, A, Meijer, E.H., Otgaar, H. (2011), The ease of lying. Consciousness and Cognition, 20, 908-911.

Verschuere B, De Houwer J (2011). Informații ascunse în detectarea mai puțin de o secundă: răspuns măsuri bazate pe latență, în memorie. Detectare: Teoria și aplicarea testului informații nedezvăluite, ed Verschuere B, Ben-Shakhar G, Meijer E, editori. Cambridge: Cambridge University Press, 128-148.

Verschuere, B., De Houwer, J. (2011). Informații ascunse în detectarea în mai puțin de o secundă: răspuns măsuri bazate pe latență, în memorie. Detectare: Teoria și aplicarea testului informații nedezvăluite, ed Verschuere B, Ben-Shakhar G, Meijer E, editori. Cambridge: Cambridge University Press, 128-148.

Visu-Petra, G., Bus¸, I., & Miclea, M., (2011), Detecting concealed information from a mock crime scenario by using psychophysiological and RT-based measures. Cognition, Brain, Behavior, 14(1), 19-37.

Visu-Petra, G., Miclea, M., Visu-Petra, L. (2011), Reaction time-based detection of concealed information in relation to individual differences in executive functioning. Applied Cognitive Psychology, 26, 342–351.

Visu-Petra, G., Miclea, M., Buș, I., Visu-Petra, L. (2012). Informații ascunse de detectare: Rolul diferențelor individuale în executiv funcții și dezirabilității sociale. Psihologie, Crima si Legea 1-17.

Visu-Petra, G., Miclea, M., Buș, I., Visu-Petra, L. (2014), RT-baset Concealef Information Test. An overview of current research and future perspectives, Psihologie, pp. 681-685

Visu-Petra, Miclea, M., Ioan & Laura Visu, Buș-Petra (2012): Informații ascunse de detectare: Rolul diferențelor individuale în funcții executive și dezirabilitatea socială, Psihologie, Crima & Law

Visu-Petra, G., Varga, M., Miclea, M., Visu-Petra, L., (2013), When interference helps: increasing executive load to facilitate deception detection in the concealed information test, Front Psychol. 4:146.

Vrij, A., (2008), Detecting lies and deceit: Pitfalls and opportunities. Wiley Series in the Psychology of Crime, Policing and Law. Chichester: Wiley.

Vrij, A., (2000), Detecting lies and deceit: the psychology of lying and implications for professional practice. Wiley series in psychology of crime, policing and law. John Wiley & Sons, Chichester.

Vrij, A., Fisher, R., Mann, S., Leal, S. (2006), Detecting deception by manipulating cognitive load. Trends in Cognitive Science, 10, 141–142.

Vrij, A., Granhag, P.A., Mann, S., and Leal, S. (2011), Outsmarting the liars: Toward a cognitive lie detection approach, Curr. Dir. Psychol. Sci. 20, 28-32.

Vrij, A., Leal, S., Granhag, P.A., Mann, S., Fisher, R.P., Hillman, J., and Sperry, K., (2009), Outsmarting the liars: The benefit of asking unanticipated questions. Law Human Behav. 33, 159–166.

Vrij, A., Mann, S., Fisher, R., Leal, S., Milne, B., and Bull, R., (2008), Increasing cognitive load to facilitate lie detection: The benefit of recalling an event in reverse order. Law Human Behav. 32, 253- 265.

Walczyk, J.J., Roper, K.S., Seemann, E, Humphrey, A.M. (2003), Cognitive mechanisms underlying lying to questions: Response time as a cue to deception. Applied Cognitive Psychology, 17, 755–774.

Zamfir, C. & Vlăsceanu, L. (1993), Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București.

Zamfir, C. & Vlăsceanu, L. (coord.) (1993), Investigarea psihologică a comportamentului simulat, Ed. Ministerului de Interne, București.

Zdrenghea, V. & Butoi, T.(1991), Investigarea psihologică a comportamentului simulat, Ed. Ministerului de Interne, București.

http://www.volksbank.ro/Volksbank-phishing.pdf