Comuniunea Bisericeasca Si Existenta Celor Doua Preotii
CUPRINS
INTRODUCERE
Cap. I Biserica, trupul lui Hristos
Caracterul teandric al Bisericii, prelungirea unirii dintre divin și uman din Persoana lui Hristos;
Întemeierea Bisericii și susținerea ei continue prin iradierea Duhului Sfânt;
Iisus Hristos, Arhiereu veșnic și izvor al preoției Bisericii
Legătura dintre calitatea lui Hristos de Cap al Bisericii și cea de izvor al preoției în Biserică
Cap. II Interdependența dintre Biserică și preoție
Biserica, mediul sacerdotal prin excelență;
Preoția, factor sine qua non al existenței și lucrării Bisericii;
Evidențierea interdependenței dintre Biserică și preoție prin intermediul scopului Bisericii;
Interdependența dintre Biserică și preoție văzută din perspectiva Sfintelor Taine;
Cap. III Preoția sacramentală și preoția universală
Preoția sacramentală;
Preoția universală;
Legătura dintre cele două preoții;
Deosebirile dintre cele două preoții;
Comuniunea bisericească și existența celor două preoții, condiții ale unității Bisericii
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Introducere
Legătura firească, naturală dintre slujire și preoție, așa cum este arătată în cuvântul revelat al Sfintei Scripturi, este importantă pentru înțelegerea corectă a rolului mântuitor al Bisericii, Trupul lui Hristos. De-a lungul timpurilor, mai vechi și mai noi, legătura aceasta a fost uneori greșit înțeleasă sau interpretată, după diverse iscodiri ale minților acestor veacuri trecătoare.
Motivul alegerii acestei teme este dat de actualitatea dar și de complexitatea ei fiind motivat de nevoia personala de-a o cunoaște, dar și cu scopul de-a expune tinerilor teologi, opiniile teologilor consacrați cu privire la acest subiect. Actualitatea temei este dată de mentalitatea generației de astăzi care nu vede rolul mântuitor al Bisericii și implicit al slujitorilor ei, al preoților, crezând cu tărie că nu au nevoie de Biserică și de preoți pentru a se mântui și că rugăciunea personală este de ajuns. Nimic mai fals!
În lucrarea de față voi expune doctrina ortodoxă cu privire la Biserică, încercând să evidențiez rolul ei mântuitor, în calitate de trup al lui Hristos, dar și doctrina cu privire la preoție, evidențiind rolul mijlocitor al preoților în relația fiecărui mădular al trupului lui Hristos – Biserica cu Capul Bisericii – Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel a fost cel care s-a ocupat mai mult de poziția și lucrarea preoției în Biserică, de aceea în epistolele sale ierarhia bisericească prinde contur, iar slujirea preoțească capătă diverse numiri. După apostolul Pavel, și prin asemănare cu poziția sa de apostol și cu poziția celor așezați de el să slujească ca preoți, preotul este slujitor al Evangheliei (Efeseni 3, 7), slujitor al lui Dumnezeu (Romani 1, 9), slujitor al împăcării (II Corinteni 5, 18), adică al împăcării omului cu Dumnezeu, al mântuirii, slujitor al Bisericii (Coloseni 1, 25), slujitor al lui Hristos (I Corinteni 4, 1), slujitor al oamenilor (II Corinteni 4, 5), mijlocitor între Dumnezeu și om (II Corinteni 5, 20). Așadar, slujirea preotului îmbrățișează toate aspectele posibile ale vieții noastre spirituale, prin mijlocirea către Dumnezeu și îndrumarea vieții noastre în lumina învățăturii lui Hristos.
Capitolul I: Biserica, trupul lui Hristos
Caracterul teandric al Bisericii, prelungire a unirii dintre divin și uman din persoana lui Hristos
Temeiul aspectului teandric al Bisericii se află în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, iar teandrismul Bisericii se înțelege numai ca fenomen fundamental integrat raportului ce există între cele două firi în persoana unică a Mântuitorului, ca o prelungire la nivel uman a corelației perfecte dintre divinul și umanul lui Hristos.
Din intima legătură a celor două firi în persoana lui Iisus Hristos se naște și crește teandrismul Bisericii, în același fel în care el este prezent și activ în persoana Fiului întrupat, prefăcând trupul tainic al Domnului după chipul firii dumnezeiești, încât să se poată spune că nu mai este Biserica aceea care trăiește, ci Hristos este cel ce trăiește în ea (Galateni II, 20).
Prin lucrarea Sfântului Duh în Biserică, credincioșii se află în relații personale cu fiecare din persoanele Sfintei Treimi, în comuniune de dragoste și ascultare cu fiecare din ele, și nu într-o meditație asupra unui principiu impersonal. Acesta este de fapt scopul superior al teandriei Bisericii.
Modalitățile interpătrunderii umanului cu divinul în Biserică și deci ale legăturii credinciosului cu Hristos sunt diferite și dirijate de credincioși ce activează în virtutea unei puteri divine: Cuvântul lui Dumnezeu este anunțat într-o limbă omenească. Întâlnirea cu Domnul cerului se realizează în cadrul unei simple liturghii, darurile spirituale, care procură viața divină, au aparențele pâinii și a vinului.
Biserica este trupul lui Hristos. Prin ea se manifestă dumnezeirea, având imprimat în sine specificul Întemeietorului ei. Membrele acestui mare trup au fiecare o funcție specială în vederea binelui ansamblului și este o datorie esențială pentru fiecare, aceea de a se achita de datoria sa cât mai bine, pentru ca Biserica să devină plinătatea „Celui ce a împlinit toate întru toți” (Efeseni I, 23). Nimic altceva nu pare să oglindească mai bine natura teandrică a Bisericii decât acești doi termeni: trup și plinătate care sunt corelativi unul explicând pe celălalt și adânc ancorați în duhul Bisericii.
Biserica nu se face părtașă însușirilor personale ale trupului Mântuitorului, fiindcă „legătura trupului Bisericii cu cel fizic, personal, al Mântuitorului, nu e una de identitate, ci de asemănare. Sfințenia ei nu este esențială ci împărtășită, mădularele acestui trup au o legătură nemijlocită, cu celelalte membre și cu întreg trupul și una mijlocită de alte membre, sau de Biserică, cu Hristos. Prin acestea se fac ele membre ale lui Hristos și viața lor se petrece în Hristos”.
Biserica, deși este o existență teandrică a două naturi, a două voințe inseparabil unite, unirea creaturii cu Dumnezeu realizată în persoana lui Hristos, totuși în persoanele credincioșilor, care sunt ipostasele multiple ale naturii sale, ea nu atinge perfecțiunea sa decât virtual. Natura teandrică a Bisericii înlesnește însă ascensiunea spre desăvârșire, deoarece acesta depinde de fericita conjugare a stăruinței credincioșilor într-o înălțare spirituală cu ajutorul dumnezeiesc trimis lui în acest scop. Pe de o parte Biserica primește de la Hristos viața divină și toate darurile, iar pe de altă parte Biserica, plinătatea lui Hristos, îl „completează” și îl „desăvârșește”, permițându-i să continue rolul Său de Răscumpărător.
Hristos, întrupându-se, a reunit în Sine natura creată și natura necreată, în scopul de a permite ipostaselor omenești să se ridice la Dumnezeu, să reunească în ele harul necreat cu natura creată, în Duhul Sfânt.
Biserica, loc teandric de întâlnire și întrepătrundere a divinului cu umanul își are izvorul în Întrupare și împlinirea în Cincizecime: „Esența Bisericii este viața divină descoperindu-se în viața făpturilor; este îndumnezeirea făpturilor prin puterea Întrupării și Cincizecimii”. Numai natura teandrică a Bisericii face posibilă „îndumnezeirea credincioșilor”, deoarece acest fenomen se manifestă prin adâncul actului teandric însuși. Această îndumnezeire, deși unică în esență, primește în scrierile Sfinților Părinți mai multe nuanțe. Astfel „apologeții prețuiau mai mult nestricăciunea… Sfântul Irineu, nemurirea, alexandrinii, Gnosa cu cohorta ei de daruri și, în sfârșit, Părinții veacului IV-V și următoarele, fac din îndumnezeire nu numai ideea de forță a întregii pietăți creștine, ci mortarul dogmelor hristologice și treimice – priporul trăirii în Hristos”. Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat îndumnezeiește făptura „de drept” la Întrupare; prin împărtășirea cu Sfintele Taine o îndumnezeiește de fapt. Prin Taine natura noastră intră în uniune cu natura divină din ispostasul Fiului, dar pentru ca această unire să fie deplină, trebuie ca ipostasurile umane să devină asemenea persoanei lui Hristos, „din două naturi”, reunind în ele natura creată cu plenitudinea harului, cu divinitatea ce o conferă Sfântul Duh fiecărui membru al trupului lui Hristos și deci fiecare credincios să trăiască în conformitate cu învățătura lui Hristos.
Armonioasa întrepătrundere a umanului cu divinul și deci indestructibila legătură intimă a credincioșilor cu Hristos – ca rod al acestei întrepătrunderi – se realizează abia atunci când lucrarea Duhului Sfânt găsește un teren prielnic în ogorul spiritual al credincioșilor. Nu singur harul pune pe credincios în raport teandric cu izvorul lui, ci, pentru a intra în acest raport este necesară adeziunea voinței sale. Însă, pe de altă parte, rolul Bisericii în legătura tainică cu Hristos, este de o covârșitoare importanță, pentru că uniunea interioară cu Domnul se naște numai în Biserica văzută și prin ea se cultivă și progresează. „Numai Biserica văzută cultivă sentimentul religios, fiindcă formarea lui adevărată și divină presupune întotdeauna o societate văzută și un așezământ văzut cu care este legat și de care este animat. Numai Biserica văzută este vistiernicul și învățătorul temeinic al cuvintelor veșnice ale credinței și izvorul limpede al puterii răscumpărătoare a crucii…”.
Legătura strânsă dintre Iisus Hristos și Biserică, dintre partea ei văzută și cea nevăzută este înfățișată de Sfânta Scriptură prin unele imagini prin care Biserica este prezentată ca fiind trupul ( Efeseni I, 23) și mireasa (Efeseni V, 25) lui Hristos, sau casa lui Dumnezeu (I Timotei III, 15). În Biserică partea nevăzută (Dumnezeu, harul, unirea cu Domnul prin credință) nu lucrează prin sine ci își află instrumentul de manifestare în partea văzută (credința mărturisită în chip exterior, tainele, ierarhia, membrii Bisericii). Dar organismul teandric al Bisericii este cu totul altceva decât numai organizarea ei socială și vizibilă. El ființează numai prin prezența și activitatea teandrică a ambelor elemente, „văzut și nevăzut” întrucât negând unul sau altul din ele, negăm întreg organismul teandric.
Recurgând la o paralelă cu Iisus Hristos, Biserica este o existență a două naturi, a două voințe, a două operații inseparabile și distincte în același timp și deci ea are o structură hristologică. Această structură hristologică determină o acțiune necesară și permanentă a Duhului Sfânt în Biserică, acțiune funcționabilă prin raportul teandric cu Hristos. Iisus Hristos, trimițând Duhul Sfânt, își face prezentă Însăși lucrarea Sa în lume și cu deosebire în Biserică, „trupul” Său, pentru că Cel trimis este de aceeași ființă cu El. Duhul Sfânt în Biserică stabilește o relație personală între credincioși și Hristos, desigur, superioară (ca mod de realizare și efect) unui raport obișnuit între două persoane; două persoane interferează prin unitate de interese, preocupări sau sentimente, susținute la un nivel uman, câtă vreme legătura cu Hristos este susținută și se dezvoltă prin taina prezenței aceluiași Duh Sfânt în două persoane. Prezența minunată a Duhului Sfânt în credincios face ca întruparea Logosului să fie accesibilă.
Consecințele legăturii cu Iisus Hristos sunt profunde pentru credincios; el nu suferă o simplă influență ca cea a unei cauzalități morale (sfat, poruncă), ci în el se operează o transformare radicală într-o direcție spirituală și ascendentă, ca rod al lucrării de sfințire a ceea ce este natural prin transcendent. Credinciosul pășește într-o prefacere duhovnicească cu toată făptura sa; însuși trupul e cuprins în această lucrare și aceasta îl determină pe Sfântul Apostol Pavel să îl numească „templul duhului”. În felul acesta Biserica devine o obște a tuturor făpturilor transformate în Dumnezeu, asupra cărora se revarsă harul Duhului. „De la leagăn și până la mormânt și dincolo de mormânt Biserica însoțește pe credincios la toate răspântiile…”.
Efectul cel mai profund al legăturii teandrice al Bisericii cu Iisus Hristos este comunicarea harului. Prini se dezvoltă prin taina prezenței aceluiași Duh Sfânt în două persoane. Prezența minunată a Duhului Sfânt în credincios face ca întruparea Logosului să fie accesibilă.
Consecințele legăturii cu Iisus Hristos sunt profunde pentru credincios; el nu suferă o simplă influență ca cea a unei cauzalități morale (sfat, poruncă), ci în el se operează o transformare radicală într-o direcție spirituală și ascendentă, ca rod al lucrării de sfințire a ceea ce este natural prin transcendent. Credinciosul pășește într-o prefacere duhovnicească cu toată făptura sa; însuși trupul e cuprins în această lucrare și aceasta îl determină pe Sfântul Apostol Pavel să îl numească „templul duhului”. În felul acesta Biserica devine o obște a tuturor făpturilor transformate în Dumnezeu, asupra cărora se revarsă harul Duhului. „De la leagăn și până la mormânt și dincolo de mormânt Biserica însoțește pe credincios la toate răspântiile…”.
Efectul cel mai profund al legăturii teandrice al Bisericii cu Iisus Hristos este comunicarea harului. Prin har credincioșii pot intra în relație cu persoanele Sfintei Treimi. Acest lucru este mult mai mult decât posesia unei puteri impersonale prin primirea harului (cum susțin romano-catolicii) și oferă suportul real pentru progresul spiritual al credincioșilor; aspectul teandric al Bisericii astfel înțeles, corespunde dinamismului ei.
Noi suntem chemați să construim în teandria Bisericii persoana noastră în harul Duhului Sfânt și acest lucru este cu atât mai posibil cu cât noi construim pe un fundament deja constituit, pe o piatră neclintită care este Hristos, Cel care conține natura noastră în persoana Sa divină. Dar aceasta nu înseamnă că aspectul teandric al Bisericii ar da posibilitatea persoanei, creștinului, de a deveni o părticică a lui Hristos și nici chiar Bisericii, pentru că teandrismul ei nu este contopire de persoane, ci flux și reflux de viață personală, iar unității în Hristos îi corespunde diversitatea în Duhul Sfânt, în jurul lui Hristos. Trupul lui Hristos este inseparabil de Hristos, dar el nu este în sensul strict al cuvântului, Hristos. Vorbind de Biserică se poate spune că ea este Hristos înțelegând că ea este Hristos numai în aspectul ei euharistic. De aceea fiind în Biserică, noi suntem în Hristos în sens euharistic, dar noi nu suntem Hristoși.
Legătura Bisericii cu Hristos diferă în ortodoxie față de eterodoxie, prin faptul că ea nu constă în actul lui Dumnezeu singur, care atinge ca o tangentă verticală, neîntreruptă cercul Bisericii, fără a-l pătrunde, ci această legătură are forma crucii și prin urmare o dimensiune verticală și una orizontală. Așa cum crucea nu mai este cruce dacă se separă partea ei verticală de cea orizontală, tot astfel Biserica nu mai este un mediu teandric, dacă cele două dimensiuni sunt privite separat; numai interpătrunderea lor asigură teandria Bisericii.
Teandrismul constituie Biserica, determinând o continuitate orizontală a lucrării Bisericii: succesiunea apostolică, tainele (care constituie prezența vizibilă a lui Hristos), încorporarea credincioșilor în trupul Bisericii.
Viața divină a Bisericii depășește planul vertical al raportului transcendental dintre Dumnezeu și om și se prelungește într-o manifestare orizontală: iubirea dumnezeiască, esență a acestei vieți, coboară pe pământ și îmbrățișează pe toți, iar credincioșii care se fac părtași vieții divine se înalță prin Biserică la Dumnezeu, extinzând în același timp iubirea lor asupra semenilor. Dimensiunea verticală a dragostei generează pe cea orizontală, fără ca prima să înceteze a exista; cea de a doua își are izvorul în prima, iar intensitatea ei se află în raport direct proporțional cu a primei.
În și prin Biserică există toți în același principiu de viață, în virtutea identității Duhului Sfânt în Tatăl, în Fiul și în toți membrii Bisericii prin dumnezeiescul har. Reprezentarea Bisericii ca un trup arată clar că fiecare creștin, ca membru al acestui trup, are un rol necesar, dar și că fiecare trebuie să susțină pe alții în acțiunea lor proprie. Deci, în măsura în care el face acest lucru, trăiește cu adevărat viața Bisericii.
Prin Biserică viața lui Hristos devine viața noastră, pentru că noi suntem învăluiți cu El în moartea Sa (Romani VI, 4) și suntem înviați cu El (Efeseni II, 6), iar dacă vom persevera cu El, noi vom împărăți cu El (Romani V, 17). Aceasta înseamnă, invers, că Hristos, în trupul Său și membrele Sale, trăiește viața Sa cerească (așa cum ne arată Nicolae Cabasila).
Prin Duhul trimis „de sus”, Iisus Hristos conduce Biserica de-a lungul veacurilor, până la împlinirea împărăției lui Dumnezeu (Efeseni IV, 11-16). Acest Duh umple Biserica și conduce El Însuși pe toți membrii ei într-un mod distinct, neexcluzând niciodată colaborarea omenească. Prin El Biserica devine transparență a lui Hristos: „Hristos imprimat în noi și transparent în noi se arată în simțirile, în gândurile, în faptele noastre, într-un etic înnoit, care indică duhul întărit, prin firea noastră restaurată. Transparența lui Hristos, a umanității restaurate și îndumnezeite în El prin Biserică, sau transparența Bisericii pentru Hristos, se arată într-o viață după exemplul lui Hristos, dat fiind faptul că Hristos, cu forma umanității Lui exemplare, este imprimat în ea”.
Transparența Bisericii pentru Hristos are două sensuri: unul de subțiere a umanului prin prezența spirituală și chenotică a lui Hristos în trupul Bisericii (care corespunde dimensiunii verticale a actului teandric) și altul de reflectare pozitivă a lui Hristos prin iubirea și slujirea de oameni în toată smerenia (ca dimensiune orizontală a actului teandric).
Biserica se face părtașă ambelor dimensiuni sau sensuri. Credinciosul participă la harul sfințitor al lui Hristos prin credința și faptele sale, ca prin niște forme interioare și vii ale Bisericii, prin care Dumnezeu a sădit în el motivul și obiectul cunoașterii divine și al dragostei lui Dumnezeu. Ele fac din casa lui Dumnezeu o prismă transparentă pentru lumina lui Hristos ce coboară din cer și se revarsă peste toate și sunt sufletul imanent al trupului tainic, prin care viața, ca principiu din sânul Tatălui, îmbogățită apoi prin misterul crucii, se comunică nouă și ne face să trăim cu Hristos, în Dumnezeu, prin legătura Duhului.
În lucrarea teandrică a Bisericii, Duhul Sfânt – fiind o singură Persoană în multiple persoane – stabilește o legătură reciprocă între Dumnezeu și credincios, făcând posibilă o comunicare orizontală a chemării divine către mântuire – prin Hristos cel Întrupat – și o cucerire verticală a mântuirii, care dă fiecărui membru al Bisericii acces la Tatăl, prin Fiul.
Credincioșii sunt chemați, prin natura teandrică a Bisericii, să participe la viața Treimii, care este o comuniune de dragoste a persoanelor divine. Izvorul Vieții, comunicat prin Biserică, este în Treime și de aceea Biserica trebuie să-i unească pe credincioși, pentru că numai în comuniunea cea după chipul Treimii ei pot să trăiască din viața Sa.
Tocmai în acest scop, fluxul teandric al Bisericii întrepătrunde separatismul și izolarea lor și le topește în comuniunea de dragoste a Bisericii. Dragostea, care produce comuniunea, nu provine de la un nivel uman; ea vine de la Treimea însăși, pentru că Biserica, prin tainele pline de eficacitate spirituală, este difuzarea pe pământ a dragostei în care se îmbrățișează Persoanele Treimii. Ea este forța care produce încorporarea deplină în trupul tainic al lui Hristos, atunci când își găsește ecoul potrivit în suflet. „Cel ce iubește pe Dumnezeu întru simțirea inimii, acela este cunoscut de El. Căci în măsura în care primește cineva în simțirea sufletului dragostea lui Dumnezeu, în aceeași măsură ajunge în dragostea lui Dumnezeu”.
Întemeierea Bisericii și susținerea ei continuă prin iradierea Duhului Sfânt
,,Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înțelepți pe pescari
i-ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt; și printr-înșii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ție!”.
Troparul Rusaliilor arată că prin pogorârea Sfântului Duh, trimis de Hristos asupra Ucenicilor Săi, Biserica, zidită pe temelia lui Hristos, ia ființă în mod concret,ca trup comunitar în care oamenii sfințiți haric sunt uniți cu Hristos, bucurându-se anticipat de împărăția lui Dumnezeu”.
Umanitatea răscumpărată și îndumnezeită, prin Crucea și învierea lui Hristos, nu
rămâne restrânsă la Persoana Sa, ci Hristos prin harul Duhului Sfânt, extinde starea de
sfințenie, actualizată în mod personal în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt.
Biserica este întemeiată prin iconomia lui Hristos și a Duhul Sfânt cu oamenii. Hristos lucrează toate actele mântuirii în Duhul Sfânt; Întruparea s-a realizat de la Duhul Sfânt, Botezul cu Duhul Sfânt, în Jertfa și Învierea Mântuitorului Duhul Sfânt este prezent și activ (Romani V, 17, 20, 21; VI, 23), intrarea Bisericii în istorie este legată de Pogorârea Duhului peste Sfinții Apostoli și primii oameni ce s-au botezat în harul Duhului Sfânt (Fapte capitolul II).
Dacă Hristos recapitulează întreaga umanitate în trupul Său, îndumnezeindu-o,
Duhul Sfânt este cel care unește și dezvoltă toate ipostasele ce se încorporează Trupului
lui Hristos – Biserica. De la Cincizecime harul Duhului Sfânt se așează peste fiecare subiect uman în mod personal: „Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei.” (Fapte II, 3). Deci „Sfântul Duh are rolul său deosebit în întemeierea și susținerea Bisericii, ca unitate de comuniune, ca unitate în diversitate. El reprezintă prin excelență relația vie între Tatăl și Fiul și ca atare întemeiază relația între membrii Bisericii și între ei și Tatăl. Căci în El vine la expresie deplină nu numai deosebirea de persoane în Dumnezeu, ci și unitatea între ele; în El apare Treimea încheiată cum spune Sfântul Grigore de Nazianz. El e cheia de boltă între persoanele deosebite. Duhul Sfânt reprezintă acea forță de vie unitate între credincioși și între ei și Sfânta Treime. Odihnindu-se din veci în Fiul cel întrupat, El se odihnește după întrupare și peste umanitatea personală a lui Hristos și apoi peste toți cei care se unesc prin credință cu Hristos. Dar prin odihna aceasta în Hristos, nu-i unește pe aceștia numai cu Hristos și între ei în Hristos, ci și cu Tatăl, ca împreună-fii cu Hristos ai Tatălui. Duhul Sfânt nepurcezând mai departe de la Fiul, nici El, nici Fiul nu pot deveni proprii credincioșilor în mod separat de Celălalt. Duhul este principiu de legătură între credincioși și Dumnezeu, nu de separare. De aceea nu se poate concepe Biserica în afara Treimii, ca o Biserică exclusivă a lui Hristos, sau exclusivă a Duhului Sfânt – teze specifice occidentale ( prima catolică, cea dea doua protestantă). Dar nu se poate concepe nici o Biserică în care Fiul și Duhul Sfânt ar lucra simultan, dar separat, în sensul că Fiul ar reprezenta în ea natura cea una a Treimii și ar realiza unitatea naturii umane, iar Duhul Sfânt ar reprezenta diversitatea personală din Treime, și ar realiza
diversitatea persoanelor umane în Biserică. Aceasta ar reduce în fond realitatea personală a
Treimii, la o singură persoană (cea a Duhul Sfânt) și comuniunea credincioșilor ca persoane, la o exclusivă comuniune cu Duhul Sfânt”. Comuniunea umanului cu divinul, realizată prin actele răscumpărătoare (Întrupare, Jertfă, Înviere, Înălțare) săvârșite de Hristos prin Biserică, este actualizată, însușită haric, prin relația personală a omului cu Duhul Sfânt, așezat peste fiecare membru al trupului lui Hristos, din momentul Cincizecimii, sau astăzi prin Taina Sfântului Botez.
Hristos în Duhul Sfânt întemeiază Biserica în ziua Cincizecimii, ca Templu al Său, ca Trup tainic, cu multe mădulare, în care Duhul Sfânt, e viața și dătătorul de viață (I Corinteni XII, 27; Efeseni I, 10). „Planul și lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu Cel întreit, realizate în Iisus Hristos, în timpul întrupării, sunt completate de trimiterea și revărsarea Duhului peste Apostoli, și de adunarea Bisericii la Cincizecime”. Pogorârea Duhului Sfânt este împlinirea făgăduinței lui Iisus Hristos, de a trimite Ucenicilor (după Înălțarea Sa la cer), un alt Mângâietor, de la Tatăl, atunci când El va fi preaslăvit în Sfânta Treime. „Ca și comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica începe de la Întrupare – fiind deci o prelungire a Întrupării, întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce și în Învierea Sa din morți, iar ca și comunitate concretă, văzută, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intră în istorie la Cincizecime”.
Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea (Rusaliile) este actul de trecere a
lucrării mântuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa în oameni. Duhul Sfânt coboară în
chipul limbilor de foc peste Apostoli, peste fiecare în mod distinct ( Fapte II, 1-4), precum și peste cei care, ascultând predica apostolilor, s-au botezat în numele Sfintei
Treimi (Fapte II, 37-38). Pogorârea Duhului Sfânt asupra Apostolilor și botezul primilor creștini este actul prin care Biserica ia ființă în chip văzut, în mod concret, atât ca realitate a comuniunii cât și a comunității teandrice. Prin harul Duhului Sfânt revărsat în umanitate la Cincizecime, roadele operei mântuirii Fiului Întrupat trec în planul subiectiv, fiind acceptate prin credință de Apostoli și de primii creștini. Aceștia primesc de la Hristos pe Duhul Sfânt, Care să-i învețe, să-i mângâie și să-i conducă la tot adevărul, dar și la îndumnezeire (Ioan I,14- 17; XV, 26), după cum ne arată teologia cântărilor bisericești: „precum ai făgăduit odinioară Ucenicilor, Hristoase, trimițând acum cu adevărat pe Duhul cel Mângâietor, ai strălucit lumină lumii, Iubitorule de oameni”. Pogorârea harului peste Apostoli și primii creștini înseamnă de fapt o consfințire a misiunii lor în lume, de aceea: „cei ce iubeau pe Mântuitorul s-au umplut de bucurie, și cei ce mai înainte se temeau, îndrăzneală au luat; că Duhul Sfânt, astăzi, S-a pogorât de sus peste casa Ucenicilor și fiecare dintre ei alte lucruri grăia către mulțime, că limbi de foc s-au răspândit peste ei și nu i-au ars, ci mai mult i-au rourat”.
Cincizecimea este scopul ultim al iconomiei mântuitoare a lui Hristos pe pământ. Hristos se înalță la Tatăl pentru ca Duhul Sfânt să se pogoare: „Vă este de folos ca să mă
duc Eu. Căci dacă nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce Eu Îl voi trimite la voi”( Ioan XVI , 7); astfel Înălțarea Mântuitorului la cer devine „pârgă a
mântuirii noastre, a mântuirii personale” pentru că El se „înfățișează cu noi și pentru noi
înaintea lui Dumnezeu” (Evrei IX, 24). La Rusalii, Dumnezeu Tatăl, în urma activității
răscumpărătoare întreprinsă de Fiul, trimite pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc peste
oamenii pe care astfel îi face fii ai Săi, ai lui Hristos, în harul Duhului Sfânt. „În ziua
Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt în ființă, în chip de limbi de foc, peste Sfinții
Apostoli în foișorul unde petreceau ei și S-a așezat peste fiecare dintr-înșii… Pe când
Ucenicii se găseau în foișor, împlinindu-se ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea
din zi, s-a făcut pe neașteptate tunet din cer, în așa fel încât a străbătut mulțimea adunată la
Ierusalim din toată lumea; și Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorându-Se
peste cei doisprezece Apostoli și aceștia au început să grăiască în limbi străine, fiecare dintre Apostoli grăind în limbile tuturor neamurilor”. Prin pogorârea Duhului Sfânt, Sfinții Apostoli „s-au umplut toți de har, deci nu au luat pur și simplu harul Duhului, ci s-au umplut”, de puterea și darurile divine.
La Rusalii se arată accentuat prezența și lucrarea Duhului Sfânt în primele
membre ale Bisericii, dar acesta nu înseamnă înlocuirea Lui Hristos cu Duhul Sfânt, de
aceea Mântuitorul vorbindu-le Sfinților Apostoli despre acest moment zice: „Iar când va
veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci
toate câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al
Meu va lua și vă va vesti. Toate câte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu
ia și vă vestește vouă”(Ioan XVI, 13-15). De la Cincizecime Hristos este prezent în oameni, prin Biserică, prin harul Duhului Sfânt, în cei ce cred în El, și s-au încorporat sacramental în Trupul Său tainic, locuind în trupurile lor, făcându-i prin Botez fii ai lui Dumnezeu după har: „căci făcându-ne părtași ai Lui, prin Duhul am fost pecetluiți spre asemănare și urcați la demnitatea cea mai presus de fire, nu vom fi întru totul și noi fii ai lui Dumnezeu ca El, ci asemenea cu El prin imitarea harului … ”. Persoanele umane nu pot atinge desăvârșirea decât prin Hristos și Biserica Sa, și astfel Întruparea devine temelia comuniunii și unității omului cu divinitatea, iar Cincizecimea, afirmarea mulțimii persoanelor în Biserică, ca mădulare unite cu Hristos, Capul Bisericii.
Biserica, întemeiată de Hristos, în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului
Sfânt, este legată inseparabil de istorie și de lucrarea Lui în Duhul Sfânt cu oamenii, pentru
că omul nu poate ajunge la Tatăl decât prin harul Duhului Sfânt trimis de Hristos peste
lume prin Biserică (Romani VIII,15). Iconomia lui Hristos este inseparabilă de iconomia
Duhului Sfânt, în Duhul Sfânt Hristos înfăptuiește mântuirea și sfințirea întregii omeniri.
Toată iconomia divină pornește de la Tatăl și este realizată de Fiul în Duhul Sfânt, deoarece: „Cuvânt fără Duh nu poate cugeta cineva, dacă are minte. De aceea și Cuvântul lui Dumnezeu, din Dumnezeu, are pe Duhul Sfânt împreună ieșind din Tatăl… iar acel Duh al Cuvântului Suprem e ca o iubire negrăită a Născătorului față de Cuvântul născut… . Pe
acesta îl are Fiul de la Tatăl, odihnindu-se în El prin unitatea firii, ca Duh al Adevărului,
al înțelepciunii și al Cuvântului”.
„Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime dă existență reală Bisericii”. Pogorârea Duhului arată voința lui Hristos de a cuprinde în Biserică, adică în iubirea lui toți oamenii, toată lumea unificată în această iubire jertfelnică izvorâtoare de viață și de
sfințenie. Prin Hristos, am fost remodelați prin înviere și încorporați haric de Biserică în
Împărăția cerurilor: „Căci în voi este Hristos prin Duhul, preschimbând spre nestricăciune
ceea ce e stricăcios prin fire și mutând de la trebuința de a muri spre ceea ce nu este
așa”. În ziua Cincizecimii, harul iradiază pnevmatizând întreaga umanitate din interioru1
ei și nu din afară, prin Hristos, ce se extinde sacramental în comunitatea eclesială, în primii
creștini, eveniment anunțat de el Apostolilor săi: „în ziua aceea (a Cincizecimii n.n.) veți
cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (Ioan XIV, 20). Deci la
Cincizecime, Hristos pătrunde în mod deplin în oameni, pentru prima dată, prin harul
Duhului Sfânt, spre a-i uni cu Sine și a întemeia Biserica. Duhul introduce puterea lui
Hristos, în mădularele așezământului teandric al Trupului hristic, Bisericii, spre a le
transforma, înnoi, mântui și îndumnezei. Prin venirea Sfântului Duh în lume, la
Cincizecime, natura creată este introdusă într-o nouă relație cu Dumnezeu și dobândește o
nouă condiție de existență. Cuprinse în noua realitate divino-umană a Bisericii, natura și
harul se apropie atât de mult încât ajung să formeze o singură unitate”. Prima împărtășire
a Duhului Sfânt a fost încredințată Sfinților Apostoli de către Mântuitorul, suflând asupra
lor și zicându-le: ,,Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți
ține ținute vor fi”( Ioan XX, 20). Harul Duhului Sfânt trimis de Hristos peste Apostoli,
din ziua Cincizecimii este lucrător în toată Biserica, sfințind pe membrii ei în Sfintele
Taine, ca prezență a lui Hristos – plenitudinea Bisericii și sursa îndumnezeirii omului (Coloseni I, 18-19; Efeseni I, 22-23; II,14-19; Ioan XVII,17).
Biserica, în aspectul de comuniune a umanului cu divinul, începe cu Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, Jertfa, Învierea și Înălțarea Sa (Matei XVI, 18; Fapte XX,28), dar în
sensul de comunitate concretă a persoanelor umane cu persoanele treimice, Biserica este
opera Sfântului Duh. Prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, Biserica ia ființă în chip văzut, ca Trup tainic al lui Hristos sau comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime. Cincizecimea este momentul întemeierii Bisericii, fiind actul văzut al
intrării ei în istorie. Comunitatea concretă ce începe de la Cincizecime, așa cum o descrie
Sfânta Scriptură, este întemeiată printr-un act expres al relației lui Hristos cu oamenii în Duhul Sfânt. Biserica este întemeiată pe temelia lui Hristos, în care Apostolii sunt primii
membri ai ei: „Și când a venit ziua Cincizecimii erau toți împreună în același loc. Și din
cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată
casa unde ședeau ei… Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în limbi
precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte II,1-4). ,,Duhul Sfânt coboară peste fiecare
Apostol în parte și peste toți împreună pentru a scoate în evidență modelul comuniunii
trinitare, care ține împreună diversitatea persoanelor cu unitatea naturii, în lumina unei
ontologii a iubirii”.
Intrarea Bisericii în istorie, în ziua Cincizecimii, ca o comuniune și comunitate
concretă a oamenilor cu Dumnezeu, s-a realizat prin pogorârea Duhului Sfânt, urmată de
harisma specială a grăirii în duh, sau a glosolaliei, și de predica Sfântului Apostol Petru, ce
culminează cu botezul primilor creștini, care formează întâia comunitate a Bisericii, prima
societate creștină a ei (Fapte I,13-15; I Corinteni XV, 6). ,,Biserica este Cincizecimea în umanitate, care durează în veșnicie. Întemeiată acum, Biserica este acel mediu statornic,
neclintit fiindcă ea este Trupul lui Hristos, al manifestării și lucrării energiilor divine
necreate, în cuprinsul umanității, încorporată în Hristos, pe care le aduce Duhul în
Biserică”. Hristos fiind Cap al Bisericii, iar Biserica fiind Trupul Său extins în umanitate), Sfântul Duh este cel ce personalizează opera mântuitoare a lui Hristos, „Cel ce plinește toate în toți”, potrivit textului de la (Efeseni I, 23), prin el putem comunica cu Hristos și cu Dumnezeu Tatăl căci: „te învață nedespărțirea și deoființimea Sfintei Treimi și că unde este Fiul, acolo este și Tatăl, și unde este Tatăl, acolo este și Duhul și unde este Duhul Sfânt, acolo este întreaga dumnezeire triipostatică…”.
Cincizecimea este praznicul plinătății harurilor lui Dumnezeu, pe care Duhul
Sfânt le aduce în comunitatea Bisericii. Duhul Sfânt ca ,,Dumnezeu și îndumnezeitor le lucrează în oamenii cei credincioși”, întocmai cum au fost împlinite în Hristos. În
umanitatea asumată, mântuită și îndumnezeită de Hristos sunt cuprinși virtual toți oamenii.
În Biserică în mod tainic sacramental Duhul Sfânt actualizează în fiecare credincios starea
de îndumnezeire realizată de El. În acest sens Biserica aflată virtual în Trupul lui Hristos, ia astfel ființă, fiind actuală prin iradierea Duhului Sfânt, trimis de Hristos, în celelalte ființe umane. Această lucrare începe de la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele „mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos”. Deci „Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos și Îl revelează acum, nu înaintea, ci în lăuntrul ucenicilor”, ca membri ai Bisericii. Deci Cincizecimea inaugurează în istorie Biserica sau începutul comunității ei legată intim cu Hristos și Duhul Sfânt. În Biserică e vie realitatea prezenței lui Iisus Hristos și a Duhului Sfânt. Biserica reprezintă comuniunea și comunitatea credincioșilor din fiecare timp cu El. De la Cincizecime fiecare credincios poate trăi în comuniune cu Hristos, prin Tainele Bisericii. De la Cincizecime Biserica este, fundamentul tainic al lumii, inima universului, centrul în care se hotărăsc destinele sale. Comuniunea și comunitatea Bisericii în ziua Cincizecimii crește de la nucleul Apostolilor la peste 3000 de persoane în urma cuvântării Sfântului Apostol Petru (Fapte II, 41) și mai apoi la întreg poporul (Fapte II, 47), pentru ca după câteva zile să ajungă la 5000 de suflete (Fapte IV, 4) întinzându-se până la marginile Iudeii și Samariei (Fapte IX, 31) spre a ajunge în sfârșit până la Roma, „până la marginile pământului” (Fapte I, 8).
Iisus Hristos, arhiereu veșnic și izvor al preoției Bisericii
Slujba arhierească a Fiului lui Dumnezeu întrupat constă în jertfirea de Sine, în suferințele îndurate de El de la întrupare până la moartea pe Cruce pentru toți oamenii din toate timpurile și locurile, înlăturând astfel vina și condamnarea lor și restabilind
comuniunea între Dumnezeu și ei, pentru că Dumnezeu în înțelepciunea Sa, conciliind dreptatea și iubirea, a hotărât mântuirea lor prin întruparea și jertfa Fiului Său.
Jertfa Lui are putere în veac, deoarece este jertfa Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, care a înviat și care rămâne, deci, veșnic în trupul Său, prin care ne comunică și nouă viața nepieritoare a Învierii. El S-a întrupat ca să Se jertfească și ca să învie. Precum rămâne întrupat permanent, așa rămâne și în calitatea Celui ce S-a jertfit și a înviat. El este astfel Arhiereu în veac în calitatea Celui ce a adus o jertfă de-a pururi eficientă, în calitatea Celui ce S-a jertfit, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, întrupat și înviat pentru toți vecii. Dar precum valabilitatea în veac a jertfei Lui e dependentă de întruparea și de învierea Lui pentru veci, așa în întruparea Lui sunt implicate Jertfa, sau Arhieria, și Învierea Lui, precum ni se arată în icoanele vechi ale Nașterii, unde Pruncul născut este așezat pe disc, și deasupra Lui, steaua, ca deasupra unui Agneț-Miel. De asemenea, în Înviere sunt implicate Întruparea și Jertfa, căci Învierea ne arată pe Cel care rămâne cu trupul în veci, pentru că a primit moartea, neavând păcat.
Întruparea, Arhieria sau Jertfa Sa și Învierea Sa nu sunt niște fapte ce aparțin numai trecutului, ci sunt stări cu permanentă putere mântuitoare asupra noastră.
Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Se întrupează deci, cu scopul de a Se aduce pe Sine Însuși ca jertfă Tatălui. Și faptul că Se face întru toate asemenea nouă, și la înfățișare om adevărat (Filipeni II, 7), este o jertfă pentru măreția Lui, ce se continuă cu pătimirea, moartea pe cruce, fiind fără de prihană, și mijlocirea necontenită între noi și Tatăl; toate acestea constituind acțiuni ale Arhiereului Hristos.
Sfântul Ioan Botezătorul, văzând pe Hristos cum vine să Se boteze, exclamă: „Iată mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”(Ioan 1, 29). Jertfa Mântuitorului a fost prefigurată de diferite jertfe ale Vechiului Testament, îndeosebi prin jertfa împăcării adusă de arhiereu. Hristos însuși vorbește despre jertfa Sa: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți”(Matei XX, 28).
Sfânta Scriptură arată permanența arhieriei Mântuitorului mai ales în Psalmul 109, versetul 5, ca asigurată Lui de Tatăl, desigur pe temeiul Întrupării care se va înfăptui prin trimiterea Lui de către Tatăl: „Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău. Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”. Spre deosebire de preoția lui Aaron, Preoția sau Arhieria Lui Hristos este fără sfârșit, adică o preoție veșnică (Evrei VII, 24), universală, pentru tot neamul omenesc: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoși și fiind mai presus decât cerurile”(Evrei VII, 26). Jertfa Lui a străbătut cerurile, fiind adusă Tatălui pentru noi și împreună cu noi, cei cuprinși de umanitatea Sa: „Drept aceea, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus Fiul Lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”(Evrei IV, 14-15).
În Epistola către Evrei, cuvântul Arhiereu se referea direct la Mântuitorul Iisus Hristos, spunându-se: „În cuvântul jurământului (din Psalmul 109, 5), celui ce a fost în urma legii, pe Fiul în veac (Arhiereu) l-a făcut” (Evrei VII, 28). Sau, după cum am văzut, „după rânduiala lui Melchisedec, Arhiereu fiind făcut în veac”(Evrei VI, 20). Dar autorul epistolei precizează, totodată, că și Arhieria lui Hristos este intim legată de jertfa și de rugăciunile pe care le aduce pentru popor, cum a fost legată și cea a Legii vechi. Deosebirea constă doar în eficiența ei, dat fiind că jertfa adusă de El este nesfârșit mai valoroasă și rugăciunile Lui de asemenea, deoarece le aduce pentru noi Cel ce nu este numai unul dintre noi, ci și Fiul Tatălui. De aceea, nici nu trebuie să aducă alte jertfe, sau să intre din nou în Sfânta Sfintelor cu alte rugăciuni și, prin aceasta, după încetarea din viață a unui arhiereu să urmeze altul, ci unul și Același Arhiereu este prezent în fața Tatălui cu aceeași unică jertfă, într-o stare de neîncetată rugăciune pentru iertarea păcatelor noastre. Epistola către Evrei afirmă această permanență și unicitate a jertfei și a rugăciunii lui Hristos pentru noi și, prin aceasta, slujirea lui arhierească continuă și permanentă. „Pentru aceea și poate mântui desăvârșit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei VII, 25), sau „Iar acesta, o singură jertfă aducând pentru păcate, a șezut în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu. Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veșnică desăvârșire pe cei ce se sfințesc … ” (Evrei X, 12, 14). Expresia εις το διηνεχες nu înseamnă numai că jertfa lui Hristos pe Golgota este atât de valoroasă încât pentru ea pot fi iertați toți cei care au păcătuit, sau că pot fi sfințiți toți cei care cred în valoarea ei, ci ea arată o continuitate de eficiență, de putere, nu de simplă echivalență juridică cu toate păcatele viitoare. Altfel n-ar avea rost ca Hristos să mai rămână „Arhiereu în veac”, sau să ni se mai dea curaj pentru a ne apropia de Dumnezeu, cu încredințarea că „avem Preot mare” (Evrei X, 21), adică pe Cineva care mijlocește pentru noi în continuare.
De remarcat este faptul că în Epistola către Evrei (X, 12), Arhiereul nostru permanent stă pe scaun de-a dreapta Tatălui ca Împărat, exercitând simultan slujirea arhierească și demnitatea împărătească. „Drept aceea având Arhiereu mare care a străbătut cerurile … , să ne apropiem cu îndrăzneală de scaunul harului Lui, ca să luăm milă și să aflăm har spre ajutor la potrivită vreme” (Evrei IV, 14-16). Deci nu putem gândi că Mântuitorul Hristos a încetat să fie Arhiereu activ, care intervine cu jertfa și cu rugăciunile Lui pentru noi, ci El intervine pentru noi ca Arhiereu, dar ne împărtășește și mila și harul Lui ca Împărat. El prezintă jertfa și rugăciunile Lui pentru noi, dar nu ca unul ce este un simplu om ca noi (ca un sfânt oarecare), ci ca Unul ce e totodată și Împărat. Hristos este Împăratul tuturor, care are în același timp milă de noi, o milă până la a prezenta, continuu și permanent, jertfa și rugăciunea Lui, Tatălui, pentru noi. El nu vrea să forțeze pe Tatăl să ne dăruiască iubirea și slava Lui, ci Îl roagă. Îl roagă ca Fiu de aceeași putere. Îl roagă în plus pentru că este și om, din milă pentru noi. Dumnezeu cel în Treime nu-și exercită împărăția Lui peste noi în termeni de putere ce forțează, ci de milă, în termenii puterii milostive. Însăși putința concilierii între slujirea arhierească și demnitatea împărătească, stă în faptul că arhieria Lui este unită cu permanența stării Lui de jertfă. Implicarea stării de jertfă în Arhieria permanentă a lui Hristos, are ca scop eficiența ei în Biserică. Prin Arhieria Sa în veac, Mântuitorul Hristos voiește să fim asociați, și noi, la jertfa Lui, să ne aducem și noi jertfă Tatălui, să ne facem bineplăcuți Lui. Dar ca să facem aceasta, starea de jertfă trebuie să se sădească și în noi. Astfel, starea Lui, de jertfă și de rugăciune în fața Tatălui, are o îndoită direcție: una către Tatăl și una către noi. Către Tatăl, ca dovadă a predării totale a Sa ca om, Tatălui, iar către noi, pentru a ne lua, prin legătura ce o are cu noi ca om, în această pomenire de jertfă către Tatăl.
De aceea Mântuitorul Hristos ni Se împărtășește în Taina Sfintei Euharistii în starea de jertfă: ca să ne comunice starea și pornirea Sa de jertfă către Tatăl. Prin aceasta ni se face parte și de iertarea păcatelor: prin faptul că aducându-ne Tatălui împreună cu El suntem iertați.
Dar, pentru a ni se împărtăși în această stare de jertfă în chip văzut, El are nevoie nu numai de niște chipuri văzute prin care să ni se împărtășească, ci și de niște organe văzute, adică de „preoți”.
Dacă Arhieria Mântuitorului Hristos constă în a Se aduce Tatălui în stare de jertfă, cu atragerea noastră simultană în această stare, ea trebuie să se prelungească prin chipuri și organe văzute în toți cei ce cred în El. În scopul acesta El a instituit o preoție care este legată de aducerea și împărtășirea jertfei Lui, prin care El însuși exercită prin organe văzute Arhieria Lui, oferirea Sa ca jertfă Tatălui și sălășluirea Lui ca jertfă în noi, ca și noi să ne aducem, prinși în jertfa Lui, ca jertfe lui Dumnezeu-Tatăl. Despre permanența arhieriei lui Hristos, despre definirea ei prin jertfa pururea actuală și despre atragerea credincioșilor în ea, ca și condiție indispensabilă a mântuirii, a vorbit pe larg Sfântul Chiril din Alexandria în opera „Închinare în Duh și Adevăr” (Patrologia Greacă 68) și „Glafire” (Patrologia Greacă 69). Despre calitatea de arhiereu primită de Hristos, Sfântul Chiril spune: ,,Emanuel a fost hirotonit legiuitor și arhiereu pentru noi”. Căci fericitul Pavel a zis: „Legea pune ca arhierei oameni care au slăbiciune, pe când cuvântul jurământului,venit în urma Legii, pune pe Fiul desăvârșit în veacul veacului” (Evrei VII, 28). Deci a coborât Cuvântul din cer și s-a făcut ca noi, slujitor al celor sfinte și al cortului celui adevărat, pe care l-a clădit Domnul și nu omul… și la sfârșit l-au răstignit. Dar a răsărit iarăși și a înviat Hristos, dezlegând durerile morții, precum s-au scris (Fapte II, 24). „Căci cum era cu putință să fie ținut de moarte Cel ce era viața după fire, ca Dumnezeu”.
Iar despre eficiența permanentă a arhieriei lui Hristos, tot sfântul Chiril zice: „Iar în timpul de acum socotesc că fiecare dintre credincioși este casă și templu al lui Dumnezeu, având sălășluit în Sine pe Hristos”. Pentru că „locuiește în inimile noastre prin credință”, precum s-a scris (Efeseni III, 17). „ … Căci este în noi ca, Cuvântul lui Dumnezeu, ca înțelepciunea, ca lumina, ca viața, ca pâinea cea vie din cer”.
Dar pâinea din cer e trupul lui cel jertfit și se înțelege că prin aceasta este în cei credincioși în toate timpurile și ca Arhiereu care se aduce jertfă și ne face și pe noi să ne aducem jertfă de bună mireasmă împreună cu jertfa Lui, pe care altădată, Sfântul Chiril o numește mirul lui Hristos ce se înalță spre Tatăl din noi.
Pentru ca preotul să poată fi un chip personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca
Mântuitorul Însuși să fie Preot din veci și Izvorul preoției. De fapt Însuși Cuvântul lui
Dumnezeu S-a făcut prin întrupare Preotul prin excelență al creației, al readucerii creației și al oamenilor risipiți din unitatea lor primordială, în Dumnezeu. Din cauză că oamenii risipiți n-au mai răspuns așteptării lui Dumnezeu , ca să se adune la un loc, în calitatea lor de preoți ai creației, atunci Cuvântul dumnezeiesc Se întrupează și Se face om central. El este singurul om care are intrare la Tatăl și ne poate duce și pe noi cu Sine, căci nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru noi toți. Oamenii, în starea lor de risipire și de afirmare individualistă orgolioasă, nu pot fi toți preoți ai acestei lucrări. Hristos este unicul Preot deplin, pentru că El este unicul om care Se poate dărui cu devotament absolut Tatălui. El rămâne astfel Preot în veci, unicul Preot deplin și unicul Om prin Care ne apropiem de Tatăl, așa cum ne-a arătat în rugăciunea din grădina Ghetsimani, înainte de patima, moartea și Învierea Sa (Ioan XVII, 21). El S-a înălțat la ceruri și șade la dreapta Tatălui în chip nevăzut, ca să rămână pentru totdeauna unicul Preot deplin și izvorul întregii preoții văzute.
Sfântul Chiril al Alexandriei a scos în evidență rolul lui Hristos ca Preot veșnic, Care ne deschide calea către Tatăl. El „S-a făcut Emanuel Arhiereul pentru noi și prin El avem aducere la Tatăl și Dumnezeu și ne-am reînnoit potrivit cu ce eram la început”. Ca Arhiereu ne aduce în Sine drept dar sau jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Căci aduce, mai întâi, umanitatea noastră asumată de El în mod curat. Dar unindu-se cu noi, ne curățește și ne aduce ca dar curat lui.
Dar așa cum Aaron și Melchisedec nu și-au luat propria preoție de la ei , nici Hristos n-a primit preoția Sa ca om de la Sine, ci de la Sfânta Treime, tot astfel preotul sau episcopul nu primesc preoția de la ei înșiși, ci de la Hristos, prin rugăciunile episcopilor și ale Bisericii. Numai omul sfințit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Apropierea noastră de Tatăl prin Hristos se realizează numai prin preoția văzută a Bisericii, care izvorăște din preoția veșnică a Mântuitorului Hristos.
Arhieria Mântuitorului Hristos este izvorul, temelia și sursa de putere a
preoției sacramentale în Biserică. Mântuitorul Hristos este Arhiereul nostru cel unic și veșnic la Tatăl, într-o continuă stare de jertfire și dăruire pentru noi și cu noi Tatălui (Evrei IV, 14; V, 5 ș. u.; VII, 16, 17, 21, 24-17; VIII, 6; IX, 11).
Puterea Arhieriei sau Preoției Sale, Mântuitorul Hristos o dă prin Duhul Sfânt
Apostolilor (Ioan XX, 21-22) și, prin ei, urmașilor acestora, în Taina Hirotoniei. Având pe
Hristos, unicul Preot, lucrând în ei, toți episcopii și preoții sunt organe văzute ale Preoției Lui unice.
Ca preotul să poată fi un chip personal al Cuvântului cel întrupat, trebuie ca Acesta Însuși să fie Preotul originar și izvorul Preoției. Misiunea de unic Preot deplin I-a dat-o Mântuitorului Hristos, Dumnezeu cel în Treime, și Și-a dat-o și El ca Dumnezeu, nu ca om. Așa cum Aaron și Melchisedec – chipuri anticipate ale lui Hristos ca Arhiereu – nu și-au luat preoția de la ei, tot așa nici Mântuitorul Hristos nu Și-a luat-o de la El.
Numai omul sfințit de Dumnezeu poate intra la Dumnezeu. Mântuitorul Hristos ca om, a fost sfințit de Dumnezeu, întrucât S-a făcut om curat prin inițiativa Cuvântului lui Dumnezeu și prin lucrarea Duhului Sfânt, cu voia Tatălui. Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Căci cel ce este în chipul Tatălui și deopotrivă cu El și Căruia Îi stau înainte Serafimii și-I slujesc mii de mii de îngeri, fiindcă S-a umilit pe Sine, se spune când face aceasta că e Slujitor (Liturghisitor) al Sfintelor și al Cortului celui adevărat. Atunci S-a sfințit cu noi Cel ce este mai presus de toată zidirea … Deci Cel ce se sfințește ca Dumnezeu, când S-a făcut om și S-a sălășluit între noi și S-a făcut frate al nostru după umanitate, se spune că Se sfințește împreună cu noi. Deci trebuința de a sluji ca preot și de a se Sfinți împreună cu noi ține de iconomia Întrupării”.
În lucrarea lor de slujire, nici preotul și nici episcopul nu sunt singuri, ci împreună cu ei este Hristos, care lucrează prin ei, în Duhul Sfânt, și comunitatea credincioșilor, care ascultă și se roagă cu ei. Astfel, în săvârșirea Tainelor prezbiterul-preot – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – se roagă de fapt în numele credincioșilor și în numele lor aduce jertfa cea fără de sânge. Întrucât Hristos, ca adevăratul și unicul Păstor, alege pe preoți ca organe ale lui spre săvârșirea tainelor, transmițându-le harul și puterea de la Tatăl, ca să devină preoți și învățători și păstori și să exercite aceste trei slujiri ale Lui, preoții primesc harul și puterea preoțească de la Hristos, nu din partea credincioșilor, căci aceștia nu pot procura puterea pe care o au. „Noi am primit cuvântul vestirii și am venit de la Dumnezeu; aceasta este demnitatea episcopală și cea a preoției în general”.
Cuvintele Sfântului Apostol Pavel în Milet către preoții Bisericii din Efes care veniseră la el: ,,Drept aceea luați aminte la toată turma în care Duhul Sfânt v-a pus episcopi ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu Însuși Sângele Său” (Fapte XX, 28), arată clar că episcopul și preotul nu dețin puterea harică și nu păstoresc în baza delegației de la credincioși, ci în baza puterii Duhului primită prin succesiune neîntreruptă, de la Apostoli, prin Taina Hirotoniei (II Timotei 1, 6, 14; II, 1-2; 1 Timotei V și VI). Ei o au de la Hristos Însuși, cum zice Apostolul Neamurilor: ,,Și nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum și Aaron" (Evrei V, 4; Ioan XV, 16). Dar au această putere și poruncă pentru exercitarea acesteia, pentru Biserică, pentru credincioși și în Biserică și în comuniune strânsă cu Biserica, crezând, păstrând și lucrând cu Biserica”.
Legătura dintre calitatea lui Hristos de cap al Bisericii și cea de izvor al preoției în Biserică
Biserica este prelungirea lui Hristos în umanitate, peste timpuri și spații. Din ziua Cincizecimii, ea este comunitatea persoanelor omenești cu Persoanele Sfintei Treimi, sau comuniunea oamenilor cu Hristos, prin Duhul Sfânt (Romani I, 3; Efeseni IV,13 și 25; Coloseni III, 15; Fapte II). De la Întrupare, Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din umanitatea Sa îndumnezeită să Se extindă ca mântuire, ca viață de comuniune cu Dumnezeu în toți oamenii ce cred (Ioan XVII, 21-23), prin harul Duhului Sfânt, având calitatea de membre ale Trupului Său Tainic, ce cresc spre desăvârșirea Lui. Întruparea Logosului din Fecioara Maria și de la Duhul Sfânt, este prelungită în Moartea și Învierea Sa pentru ca Duhul să pătrundă deplin în trupul Său, în întreaga umanitate.
Hristos, ca om, primește pe Duhul Sfânt în momentul Botezului de la Ioan, în râul Iordan, așa cum mărturisește Sfântul Ioan Botezătorul: „Cel ce m-a trimis să botez, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorând în chip de porumbel Acela este Cel ce botează cu Duhul Sfânt”( Ioan I, 33). Prin moartea și învierea lui Hristos, Duhul Sfânt este împărtășit întregii umanități asumată în El, dar și membrilor Bisericii: „căci ceea ce are Hristos prin fire cu Tatăl aceea ne dă și nouă să avem cu El prin voință și prin har”. Hristos prin Duhul Sfânt este prezent permanent în Biserică, în stare de jertfă și înviere, pentru fiecare dintre noi, împărtășindu-ne îndumnezeirea prin har (Ioan XX, 22). Hristos „Paștele nostru Cel sfințit” e în permanentă stare de „trecere” de la moarte la viață, e prezent și actual în Biserică, Trupul Său tainic, extins peste veacuri, prin harul Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Rațiunea învierii copleșește întreaga umanitate prin razele energiei necreate ce sfințesc creația, îmbrăcând-o în haina luminoasă a virtuții lor, adeverind în mod excepțional Învierea lui Hristos prin care „toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos întru care s-a întărit” – Lumină și Viață pe care întunericul și moartea nu le cuprind (Ioan I,1-5).
Moartea pe Cruce și Învierea lui Hristos din morți îndumnezeiesc firea umană, care
devine asemenea lui Dumnezeu, dar rămânând în continuare fire umană transfigurată,
sfințită și în relație inseparabilă de El. „În coexistența aceasta în Hristos înviat și slăvit stă
legătura ontologică dintre Hristos și Biserica Sa. Moartea și Învierea lui Hristos devin stări actuale proprii Bisericii Sale, precum și ale celor ce formează Biserica, pentru că Trupul, cu toate mădularele lui, participă la viața Capului, iar Capul este prezent și infuzează viața în toate mădularele trupului”. Hristos prin Jertfa Sa de bunăvoie, prin chenoza Sa
filantropică, trăită deplin în moartea pe Cruce pentru lume (Ioan III,16; X,17; Filipeni II,6-
12) și prin Învierea Sa, răscumpără întreaga umanitate, sfințind-o, zidind Biserica, Trupul Său, plin de Duhul Sfânt, temeinicind aspectul nevăzut al Bisericii prin învățătura Sa, dar mai ales prin Jertfa Lui și Tainele ce decurg din ea.
Legătura inseparabilă dintre Hristos și Biserică este dată de faptul că, în ființă,
Biserica este Trupul tainic al lui ,,Hristos prelungit și în curs de prelungire în umanitate prin Taine” în Duhul Sfânt. Hristos prin Sfintele Taine este prezent și actual în Biserică, în membrii Trupului Său, cărora Se oferă ca Viață și Cale a Vieții. Cele șapte Taine, Euharistia și Preoția în mod special, extind și permanentizează pe Hristos în viața noastră. Astfel, Sfintele Taine ne oferă prin Biserică pe Hristos, Capul ei, dar și Hristos se oferă membrilor ei, prin Biserică, în Sfintele Taine (Fapte II, 38, 41, 42; VIII, 16-17). Relația dintre Hristos și Biserică „nu înseamnă, o prefacere a Bisericii în Hristos. Umanitatea credincioșilor oricât de îndumnezeită ar fi, nu e transformată în Hristos – Capul… Umanitatea îmbisericită a credincioșilor nu devine însă, nici ca o parte constitutivă a capului, cum este firea umană personală, ci rămâne trup al Capului. Ea nu este unită
ipostatic cu cel ce e Dumnezeu după ființă, ci, prin energiile ce se revarsă din El,
credincioșii își însușesc lucrarea Lui necreată, nu ipostasul Său, ființa Lui”. Deci în
Biserică „Hristos are poziția de Cap care cu puterea ce emană din El, promovează creșterea
Trupului în extensiune și desăvârșire și unitatea tot mai strânsă în sânul Lui”.
Acest Trup este transcendent numai în sensul că este o realitate din planul Duhului și nu se cere o ridicare la starea de înduhovnicire, care este ținuta noastră, ca astfel numai noi să știm de el prin credință, ci și să ne unim cu el în mod simțit. Aceasta este împărtășirea cea adevărată de El, în lumina viitoare, neînsetată, de care vorbește Liturghia ortodoxă”. Aici este marea Taină a îndumnezeirii depline a omului în Hristos Iisus înviat: firea umană asumată și total îndumnezeită rămâne mai departe fire umană coexistentă în ipostasul lui Hristos. În coexistența acestuia în Hristos înviat și slăvit, stă legătura ontologică dintre Hristos și Biserica Sa. Moartea și învierea lui Hristos devin stări actuale proprii Bisericii Sale, precum și a celor ce formează Biserica, pentru că Trupul, cu toate mădularele lui, participă la viața Capului, sau Capul este prezent și infuzează viață în toate mădularele trupului.
Biserica este Trupul tainic al Lui Hristos pe care Duhul Sfânt îl descoperă celor ce trăiesc activ prin participare la viața harică împărtășită de conducătorul ei, „și El (Hristos) este Capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Co1oseni I, 19). Biserica e Trupul tainic unit Hristos, Capul, deoarece Capul nu poate exista fără trup și mădulare. În Biserică Dumnezeu se unește existențial cu umanitatea, după ce s-a unit personal cu ea în Persoana Logosului întrupat, astfel se realizează o comuniune, a mai multor persoane ce împărtășesc aceeași viață divină, și au pe Hristos, ca mijlocitor și călăuzitor, ce pregătește poporul Său spre adevărata viață, pentru că: „Acolo unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor” – zice Mântuitorul ( Matei XVIII, 20). ,,Biserica este trupul tainic al Domnului și așezământ sfânt, dotat cu putere și autoritate divină, spre mântuire, întemeiat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, în care credincioșii, ca mădulare, participă la viața dumnezeiască, prin împărtășirea cu harul Duhului Sfânt și cu Trupul și Sângele Domnului, sub a cărui conducere canonică înaintează pe calea mântuirii și a îndumnezeirii harice”. Calitatea de Cap a lui Hristos, constă în faptul că umanitatea Sa este mediul incandescent prin care se revarsă asupra Bisericii și creației, harul Cincizecimii, adică, plinește Trupul Lui, Biserica.
Sfântul Apostol Pavel arată că Biserica, este Trupul lui Hristos (Efeseni, I, 23; V, 23), cu multe mădulare: „Căci precum trupul unul este și are multe mădulare, iar toate
mădularele trupului multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am
botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat. Căci și trupul nu este un mădular, ci multe” (I Corinteni XII, 12-14). „Hristos este Capul trupului, al Bisericii” (Coloseni I, 18 și 24). „Și pe toate le-a supus sub picioarele Lui și mai presus de toate întru toți” (Efeseni I, 22-23). De Hristos, în calitatea Lui de Cap a Bisericii, depinde și creșterea trupului precum și lucrarea fiecărui mădular în parte al acestuia: „Și mărturisind adevărul în iubire, sa creștem întru toate spre El care este capul, Hristos. Și din El tot trupul bine alcătuit și bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, își săvârșește creșterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia dintre mădulare și se zidește întru iubire” (Efeseni IV, 15-16). Trupul tainic al lui Hristos – Biserica este format, prin analogie cu trupul omenesc, din mai multe mădulare care îndeplinesc mai multe roluri, după harul ce l-au primit de la Duhul Sfânt. În Trupul tainic al lui Hristos, se petrece o inter-comuniune de viață harică între toți membrii, după cum în corpul uman același influx vital pune în interdependență toate membrele în așa fel încât, deși sunt mai multe, nu pot acționa separat căci „nu poate ochiul să zică mâinii: n-am trebuință de tine! Sau iarăși capul, picioarelor: n-am trebuință de voi!”(I Corinteni XII, 21).
Sfântul Simeon Noul Teolog, mărturisind comunitatea și comuniunea membrelor Bisericii cu Hristos Capul ei, zice: „unii îndeplinesc rostul mâinilor, lucrând până azi și făcând voia Lui preasfântă, făcând din cei nevrednici vrednici și câștigându-i pentru El; alții, rostul umerilor, purtându-și greutățile unii altora (Galateni VI, 2), alții ai pieptului, izvorând celor însetați și flămânzi dreptatea lui Dumnezeu (Matei V, 6) alții rostul coapselor, purtând în ei rodnicia înțelesurilor vrednice de Dumnezeu, ale teologiei tainice și născând pe duhul mântuirii pe pământ (Isaia XXVI, 18); alții rostul picioarelor, dovedind bărbăție și răbdare în încercări”.
Ca trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerică a membrelor sau
mădularelor, ci ea este uniunea universală cu Hristos a ipostasurilor create pe care ea le
încorporează în noua naștere (botezul), le întărește și pecetluiește cu Duhul lui Hristos
(Mirungerea) și le unește cu Trupul și Sângele Lui (Euharistia). Biserica este modelul
Trinității și trupul lui Hristos. „Voi sunteți Trupul lui Hristos și mădularele Sale” (I Co-rinteni XII, 27). Prin urmare, dacă voi sunteți Trupul și mădularele lui Hristos, taina voastră e așezată pe masa Domnului, voi primiți taina voastră”. Biserica înțeleasă ca Trup al lui Hristos este plină de Duhul Sfânt, și prin aceasta, plină de viața treimică”. Lucrarea nu contravine lucrării celorlalți. Slujirea membrilor Trupului Bisericii este complementară și obiectivă, așa cum o descoperă Capul și modelul Hristos, pentru că lucrarea Sa nu se limitează doar la persoana Sa ci se răsfrânge asupra întregii umanități asumată de El. Ca Trup văzut al lui Hristos Biserica are în ea pe Hristos în prelungirea actelor Sale mântuitoare prin Duhul Sfânt. Astfel viața Bisericii este o pogorâre continuă a lui Hristos în Duhul în viața membrelor Trupului Său.
Armonia și unitatea Trupului Bisericii este dată de ascultarea membrelor față de
conducerea exercitată de Capul-Hristos, cât și de faptul că în Biserică darurile sunt
complementare puse permanent în slujba de zidire a Trupului, căci numai astfel Hristos revarsă în Trupul Său sfințenia, prin Sfintele Taine și în special prin Sfânta Taină a
Trupului și Sângelui Său celor ce în prealabil L-au primit prin credință și L-au trăit în
faptele lor, ei fiind iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.
Noțiunea de Trup Tainic exprimă o parte mai lăuntrică a Bisericii mai mistică, pe
când noțiunea de Biserică exprimă partea văzută, exteriorizată, concretizată în trei
exponenți: locașul, instituția și ierarhia. Prin Biserică se arată în lume iubirea lui Dumnezeu care a unit întreaga lume începând de la Cincizecime când s-a format prima comunitate creștină până la sfârșitul lumii când vom avea un cer nou și un pământ nou. Cuvântul „Trup tainic al lui Hristos” apelează mereu în mintea și inima noastră la taina înfricoșatei iconomii dumnezeiești a Întrupării, a Jertfei și Învierii, a cărei prelungire este „Trupul Lui”.
În Trupul lui Hristos se exprimă prin Duhul Sfânt întreaga omenire răscumpărată,
armonizată în iubirea Lui cuprinzând în sine milioane și milioane de ipostasuri, fiecare contribuind complementar la zidirea trupului spre lauda și mărirea Creatorului. Așadar, noțiunea de trup tainic, are sens de suprafiresc, minunat. Căutând a-l adânci și mai mult aflăm că are și pe acel ,,mistic”, Acel absolut personal, pe Hristos chipul Dumnezeului nevăzut ce se revelează în sfințenia de taină.
Hristos este legat veșnic de umanitate în modul cel mai concret prin trupul omenesc și firea umană pe care le-a înălțat de-a dreapta Tatălui. În Biserică El se unește permanent cu firea omenească fiind deplin umanizat și deplin îndumnezeit: deplin umanizat ca Dumnezeu și deplin îndumnezeit ca om. Sfântul Apostol Pavel în epistolele sale definește Biserica înfățișată drept Trupul tainic al Domnului. „Trupul lui Hristos” (Σώμα Χριστού) (I Corinteni XII, 12-14; Efeseni I, 22-23; IV, 4-6) accentuând comuniunea cu divinitatea prin comunitatea Bisericii prin legătura harică cu Hristos Capul ei. Prin Biserică Fiul se unește după har atât de mult cu oamenii, precum este unit după ființă cu Tatăl, având față de ei aceeași iubire, revărsată acum haric: „Iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie în ei și Eu în ei” (Ioan XVII, 26). Trupul lui Hristos, plin de Duhul Sfânt, vine continuu în Biserică și în fiecare mădular, ca un val mereu nou de iubire, pe baza actului voluntar și personal al acestora, de a se face părtași de El, prin Botez și Euharistie. În Biserică, Duhul Sfânt lucrează prin energiile necreate, personalizate și creatoare de comuniune, la unirea tuturor cu Capul Hristos – Mântuitorul. Unirea și trăirea iubirii divine o continuă Hristos în trupul său – Biserica, care începe de la întrupare a fi mediu al comuniunii. Biserica nu este decât actualizarea lui Hristos, care cu membrii ei formează haric o singură unitate, un singur trup ce are Cap pe Hristos.
Sfintele Taine desăvârșesc lucrarea de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu prin care suntem chemați la unire cu Hristos. Prin ele ne împărtășim de puterea lui Hristos și chiar mai mult ni se comunică El Însuși, unindu-se real cu noi. Ca și Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Taine trebuie primite cu credință, deoarece efectul lor se produce „pe plan transempiric, supraconștient, la rădăcinile conștiinței noastre”. Temelia unității Bisericii este dată de prezența aceluiași trup jertfit și înviat, plin de infinitatea iubirii dumnezeiești în toate mădularele ce-L formează. Trupul lui Hristos este plin de Duhul Sfânt, care iradiază din El ca o energie unificatoare. Sfintele Taine sunt acte care transfigurează firea omului căzut în păcat, și îl inserează in procesul desăvârșirii. Acest înțeles îl are și textul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „ … Privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni III ,18). Sfintele Taine sunt oglinda prin care privim cu credință și ne împărtășim de chipul slavei Fiului lui Dumnezeu, căci noi, ca ființe create „după chipul” lui Dumnezeu, suntem chemați să devenim chip al lui Dumnezeu, asemenea Fiului Său (Romani VIII, 29), să ajungem la asemănarea cu El. Hristos se prelungește și se extinde personal în oameni, (Fapte II, 37), făcându-i mădulare ale Trupului Său, prin Botez, Mirungere și Euharistie, sfințindu-i prin unirea reală și desăvârșită cu ei în Sfintele Taine.
Biserica, Trup tainic al lui Hristos, e comunitatea teandrică, în care umanitatea se
hrănește și crește cu roua Duhului, prin Sfintele Taine, spre împlinirea scopului ei,
îndumnezeirea, reflectând ca într-o oglindă împărătească, lumina cea mai presus de Lumină care covârșește mintea și inima omului, legând-o veșnic prin înviere de viața cea fericită adusă de Hristos Capul Bisericii, care coboară „cerul pe pământ”, pentru a urca mai ușor omul la Dumnezeu pe scara harului și a virtuților.
În fiecare Taină, Mântuitorul Hristos Se dăruiește celor ce s-au încorporat în Sine ca mădulare ale Trupului Său tainic, Biserica, și, după aceea, celor ce cred în El și aleargă la ajutorul Său dumnezeiesc, printr-o lucrare a Sa, iar în Sfânta Euharistie Se dăruiește cu Însuși Trupul și Sângele Său. Dar fiind nevăzut și voind să dăruiască Bisericii și membrilor ei Trupul și Sângele Său, precum și harul dumnezeiesc în chip văzut, Hristos a hotărât să Se dăruiască oamenilor prin persoane văzute. Pe aceste persoane Mântuitorul Însuși le alege și le sfințește prin Taina hirotoniei, dându-le Bisericii așa precum Tatăl L-a dat pe El lumii: „precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi … Luați Duh Sfânt …” (Ioan XX, 21-22).
Fără un subiect uman care să-L reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut, Hristos nu ne-ar putea împărtăși ca persoană darurile Sale, sau nu S-ar putea dărui pe Sine însuși în celelalte Taine ca mijloace văzute. Dăruirea Sa nu s-ar putea face decât în mod nevăzut.
Episcopul sau preotul sunt organele văzute ale Preotului și Arhiereului nevăzut, Hristos, în Biserică. Hirotonia face pe cel ce o primește iconom al Tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni IV, 1) prin care Biserica se realizează și se prelungește în umanitate. Hirotonia este prin excelență Taina Bisericii, pe lângă faptul că este Taina care-L face pe Hristos trăit prin preoți ca subiect deosebit de credincioși.
Dar dacă preotul și episcopul sunt organe văzute prin care Hristos Însuși împărtășește harul și darurile Sale celor ce cred în El, și pe Sine însuși, înseamnă că ei nu își pot lua de la ei înșiși această calitate, de organe ale lui Hristos. Însă nici comunitatea bisericească nu poate impune lui Hristos aceste organe prin care El să Se dăruiască și să-Și împărtășească darurile și tot harul Său. În hirotonie, Mântuitorul însuși își alege organele Sale și le învestește de sus cu puterea Duhului Sfânt în Biserică și pentru Biserică.
De aceea și Taina hirotoniei nu se săvârșește în afara Bisericii, ci în cadrul ei, și mai exact în Sfântul Altar, de către Purtătorii autorizați ai ei, adică de către episcopii existenți, și unora dintre membrii ei. Și Biserica dă garanție ca aceștia îi sunt dați ei prin aceia (adică prin episcopii hirotonisitori) și de către Hristos. Acest lucru se arată concret prin acel „vrednic este” cu care Biserica întreagă răspunde ori de câte ori are loc o hirotonie de diacon, preot sau episcop.
Taina hirotoniei sau a preoției este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului
Bisericii și prin rugăciune, se împărtășește persoanei anume pregătite, în Biserică și pentru
Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre treptele preoției, dându-i-se puterea de a învăța cuvântul lui Dumnezeu, a săvârși sfintele Taine și a conduce pe credincioși spre mântuire.
Protestanții contestă Hirotoniei caracterul de Taină, deci de lucrare Sfântă instituită de Domnul. Pentru ei, ea nu e decât o autorizație pe care o dau credincioșii unuia din ei de a învăța. Sau e investirea rituală în oficiul de predicator, fără caracter tainic.
Ideea aceasta e contrazisă atât de Sfânta Scriptură cât și învățătura Bisericii din totdeauna. Sfânta Scriptură ne arată că Domnul, dorind ca, opera Sa de mântuire să se continue peste veacuri și să fie folositoare tuturor oamenilor, și-a ales Apostoli, pe care i-a ales din mulțimea celor ce-l crezuseră (Ioan XV, 18). Pe aceștia i-a ținut în jurul Său și timp de 3 ani i-a învățat tainele împărăției lui Dumnezeu. Apoi le-a dat puterea de a-I continua opera. Aceasta se vede din cuvintele pe care le rostește către ei, după învierea Sa: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și grăind aceasta a suflat și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-23). Deci, le dă puterea de a învăța, de a conduce și împărtăși Harul. Iar acest lucru îl face Mântuitorul nu numai cu cuvântul, ci și prin suflare, adică printr-un semn sensibil. Ceea ce înseamnă că, cu această ocazie îi instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu și prin aceasta instituie și Taina Hirotoniei. Puterea deplină pentru slujba în care sunt rânduiți o primesc ei în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, când încep să propovăduiască și să boteze pe cei ce credeau în Evanghelie. Slujba dată lor și inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la ei, ci și la urmașii lor. Domnul le spune că va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor (Matei XXVIIL, 20). Dar cum ei nu aveau să trăiască până la sfârșitul veacurilor, înseamnă că Harul ce li se dă, se va da mai departe prin ei, și urmașilor lor. Acest lucru a fost înțeles perfect de Sfinții Apostoli. De aceea, vedem că nu mult după înălțarea Domnului, ei mijlocesc și altora, în diferite grade, harul,
adică puterea pe care au primit-o de la Mântuitorul. Această mijlocire o fac printr-un ritual și anume prin punerea mâinilor. Căci de la Sfinții Apostoli încoace, harul pe care l-au primit ei direct de la Mântuitorul și de la Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, nu se mai coboară, în mod obișnuit, direct asupra celor ce se hirotonesc, ci se coboară, conform celor orânduite de Domnul, numai prin mijlocirea lor.
Capitolul II: Interdependența dintre Biserică și preoție
Biserica, mediul sacerdotal prin excelență
Mântuirea realizată de Hristos, este actualizată haric și dobândită de membrii Bisericii, prin Sfintele Taine, prin întreita Sa slujire, exercitată de preoția sacramentală. Preoția sacramentală este în Biserică și pentru Biserică, având misiunea de a predica cuvântul lui Dumnezeu, a sfinți și conduce pe credincioși pe calea mântuirii (Ioan XX, 21-23; Matei XXVIII, 18-20; Marcu XVI,15-16). De aceea, Hristos a ales pe cei doisprezece Apostolii: „și când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi, și a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Luca VI, 13; Matei VII, 1; Marcu III, 14), pe care i-a investit cu harul Duhului Sfânt cu puteri harice speciale, care actualizează în Biserică opera Lui mântuitoare. Pe Aceștia, în ziua învierii mai întâi, i-a sfințit prin Duhul Sfânt: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi. Și zicând acestea a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 20- 21), ca mai apoi la pogorârea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii (Fapte II, 3-4), să-i arate lumii plini de har și adevăr, drept iconomi legitimi ai Tainelor Lui. Așadar, Mântuitorul i-a pregătit pe aceștia pentru a exercita întreita Sa slujire în Biserică, în calitate de urmași ai Săi, având ca misiune: învățarea dreptei credințe, săvârșirea lucrărilor sfinte și conducerea credincioșilor spre mântuire.
După pogorârea Sfântului Duh, când Biserica intră în istorie, Apostolii, fiind conștienți de misiunea lor, spre a satisface nevoile celor ce se botezau și intrau în Biserică, al căror număr sporea în continuu, au împărtășit puterea preoțească, hirotonind episcopi, preoți și diaconi, spre a-i lăsa ca organe văzute ale slujirii lui Hristos (Fapte II, 42; VII, 16-17). Din Faptele Apostolilor și din epistolele lui Pavel sau Petru, înțelegem că în perioada apostolică, autoritatea în Biserică este exercitată în mod colectiv de prezbiteri și episcopi, sub conducerea Apostolului fondator al comunității sau a unuia din membrii prezbiteriului delegat al apostolilor (I Timotei, IV, 14; II Timotei I, Fapte XX, 17). În contextul teologiei apostolice termenii de episcop și prezbiter (preot) par a fi fost sinonimi, fiind înțeleși în sensul ierarhic, odată cu apariția episcopatului monarhic. Sfinții Apostoli aleg colaboratori la lucrarea de evanghelizare pe care-i vor constitui într-un colegiu al prezbiterilor, investindu-i cu autorități și roluri distincte în Biserică. Odată cu moartea apostolilor, autoritatea lor va trece la colegiul prezbiterilor, care se va organiza ierarhizat în episcopi, preoți și diaconi.
Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, ține de prezența reală, actuală și veșnică a lui Hristos în Duhul Sfânt, deci nu există Biserică fără Hristos, fără lucrarea Lui sacramentală permanentizată de preoția specială. Pentru ca Hristos să se comunice cu jertfa Sa mântuitoare către noi are nevoie de organe umane văzute, consacrate haric, sacramental cu puterea Lui, care să fie „iconomi ai tainelor Sale” (I Corinteni 4,1), investiți în Duhul Sfânt (Ioan 20, 22-23), așadar are nevoie de preoția specială care să-L exprime prin slujire în viața sacramentală eclesială. „Dacă în celelalte Taine Hristos e primit ca Cel ce se dăruiește prin preot, în Taina Hirotoniei Se leagă ca subiect ce ni se dăruiește în chip nevăzut de o persoană umană, pe care consacrându-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine”.
Preoția specială (episcop, preot, diacon), este prin excelență Taina coeziunii Bisericii și condiția celorlalte Taine, care promovează și ele comuniunea. Hristos Preotul Suprem, Jertfa și Jertfitorul, pentru comunicarea Sa ca jertfă către noi, a instituit preoția harică specială sau organul văzut slujitor al jertfei Lui în comunitatea concretă a Trupului Său tainic. „În adevăr, orice arhiereu fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce-l privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neștiutori și rătăciți, de vreme ce și el este cuprins de slăbiciuni. Din această pricină dator este, precum pentru popor, așa și pentru sine, să jertfească pentru păcate” (Evrei, cap. V, 1-3).
Prin instituirea ei divină și prin lucrare, Preoția sacramentală face parte din ființa Bisericii și o exprimă. Unde nu este preoție sacramentală, nu este nici „ecclesia”, deoarece Biserica este o comunitate sacramentală cu iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, așezați de însuși Hristos prin Duhul Sfânt. Episcopul, preotul și diaconul sunt organele de instituire divină ale Bisericii – comunitatea văzută sacramentală a oamenilor ca persoane în comuniune cu Dumnezeu prin Hristos, în Duhul Sfânt aflat într-o cincizecime continuă, până la Parusie (Ioan XX, 21-23; Fapte XX, 28; I Timotei IV, 14; V, 22; II Timotei I, 6; Tit I, 7) .
Preoția specială ca organ văzut al lui Hristos, de instituire divină, este necesară Bisericii ca o comunitate văzută sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu care primesc în mod nevăzut pe Hristos Însuși, pentru că: „fără un subiect uman, care să-L reprezinte pe Hristos în chip văzut, Hristos nu ne-ar putea împărtăși ca persoană darurile Sale, sau nu s-ar putea dărui pe Sine Însuși în celelalte Taine, ca prin mijloace văzute. Dăruirea Sa nu s-ar putea face decât în mod nevăzut. Dar acesta ne-ar menține, fără ieșire, în nesiguranță dacă Hristos ni S-a dăruit în mod real, sau suntem robii unor iluzii subiective; nu am avea trăirea lui Hristos ca subiect deosebit de noi în persoana preotului care ne întâmpină în numele Lui”. Ierarhia sacramentală instituită de Hristos este organul prin care El ca subiect lucrează activ și actual prin subiectele umane consacrate prin Taina Hirotoniei. „Hirotonia este condiția celorlalte Taine, deși ea nu-și poate îndeplini misiunea fără acestea”. Hirotonia este prin excelență Taina Bisericii, ca lucrare a preoției lui Hristos în continuitatea actelor Sale mântuitoare.
Mântuitorul este adevăratul nostru Arhiereu, este Arhiereu desăvârșit: „Cuvios, fără răutate, fără pată, osebit de cei păcătoși…” (Evrei VII, 26-27). El este Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec (Evrei VI, 20), este preot al Dumnezeului Prea Înalt, din veac și până-n veac. Mântuitorul este Preot după rânduiala lui Melchisedec, deoarece preoția Acestuia este superioară preoției lui Aaron. În acest sens Teofilact al Bulgariei, comentând un text din Epistola către Evrei (VII, 8-10), arată că Sfântul Apostol Pavel afirmă despre Melchisedec, care era întruchiparea lui Hristos: „ Melchisedec îl covârșea pe Avraam, că de nu l-ar fi covârșit, nu l-ar fi binecuvântat și nu ar fi luat zeciuială de la el. Deoarece din Avraam se trăgeau toți preoții Legii Vechi, se arată că și pe aceia îi covârșea Melchisedec, fiindcă binecuvântând el pe strămoșul lor, Avraam, și luându-i zeciuială, totodată binecuvântând luau zeciuială și de la preoții care se trăgeau din Avraam. Și dacă închipuirea lui Hristos, Melchisedec, era superior preoților Legii, cu mult mai mult îi covârșea pe ei Hristos, întâiul chip al lui Melchisedec și Melchisedecul cel adevărat”.
Prin Sfintele Taine, săvârșite de preoția specială, oamenii se unesc cu Hristos, aceștia primind roadele lucrării lui Răscumpărătoare, crescând ca mădulare ale Bisericii. Preoția specială investită cu harul sfințitor ca slujire a lui Hristos, izvorăște din Preoția sau Arhieria Sa, pe care o exercită în Biserică, prin puterea harică a succesiunii apostolice. Apostolicitatea, așa cum o înțelege Biserica, constă în faptul că Iisus Hristos Însuși este prezent activ în Apostolii Săi și urmașii lor, pe care îi îmbracă cu puterea Duhului Sfânt, prin Taina Hirotoniei, pentru a propovădui cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu (Matei XXVIII, 19; Marcu XVI, 15; II Timotei II, 15), pentru a sfinți, săvârșind Sfintele Taine (Matei XXVIII, 19; Marcu XVI, 16) și a conduce pe calea mântuirii pe cei încredințați spre păstorire (Matei XXVIII, 20; Fapte XX,28; I Timotei IV, 16). Pentru aceea identifică Mântuitorul ascultarea credincioșilor față de Apostoli cu ascultarea datorată Însăși Persoanei Sale dumnezeiești (Luca X, 16), iar primirea sau respingerea Apostolilor, cu primirea Sa și a Tatălui Său (Matei X, 40). Apostolii au avut un statut special posedând puterea lui Hristos în Biserică pentru că: alegerea și chemarea la apostolat, a fost făcută direct de Mântuitorul Hristos (Matei IV, 18-22); au primit puteri depline și speciale la Cincizecime (Fapte II,4), ceea ce constituie sinteza și harisma apostoliei; au fost trimiși către lumea întreagă (Matei XXVIII, 19; Fapte I, 8), pentru a propovăduii Evanghelia mântuirii ( Marcu XVI,15; II Timotei II,15), pentru a o sfinți prin Sfintele Taine și a o conduce la mântuire ( Fapte XX, 28).
Organizarea ierarhiei bisericești cu treptele: episcop, preot, diacon, a fost lăsată de Hristos pe seama Sfinților Apostoli, care după prescripțiile Lui precise, având puterea harului Duhului Sfânt sfințitoare și îndumnezeitoare, au transmis-o succesorilor lor prin punerea mâinilor. Prin Apostoli și succesorii lor episcopii hirotoniți canonic, Hristos este prezent și lucrător în comunitatea Bisericii, văzută ca Trup al Său tainic. „Pentru ca unitatea văzută a Bisericii să nu-și găsească centrul ultim în planul văzut, ci în Hristos. Hristos lasă nu un singur apostol și pe urmașii lui ca centru al ei, ci comunitatea de apostoli și de episcopi, pentru ca să aibă conștiință că unitatea lor ultimă și a Bisericii este în Hristos, că singur El este unicul Arhiereu, că și El se află în Treime. Toți episcopii trebuie să se depășească pe ei, într-o unitatea superioară lor, în Hristos”. Hristos Andruțos arată că în scopul întreitei slujiri „Domnul a ales pe Apostoli, pe cei doisprezece și pe cei șaptezeci, cărora le-a acordat puterea și autoritatea Sa și i-a întărit prin Duhul Sfânt; iar Apostolii, fiind conștienți că sunt trimișii Domnului ( … ) acordau puterea preoțească altora, instituind în Duhul Sfânt diaconi și preoți și lăsându-i ca urmași în serviciul lor apostolesc”. În învățătura ortodoxă se arată că: „Episcopii (…) țin locul Sfinților Apostoli; după ei vin preoții ca urmași ai celor 70 de ucenici ai Domnului și apoi diaconii, urmașii celor șapte diaconi, rânduiți în Ierusalim de Sfinții Apostoli”.
În vremea Sfântului Ignatie, episcopatul monarhie este cunoscut în toată Biserica. Episcopul conduce comunitatea în calitate de organ consacrat, investit cu puterea divină, garantând corectitudinea morală a actelor săvârșite în comuniunea cu el și prezența adevăratei jertfe la altar; el este ajutat de preoții și diaconii săi: „Cu alte cuvinte, cel care face ceva fără episcop, fără preoți și fără diaconi, acela nu are conștiința curată”, sau: „Unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preoții și diaconii, cei împreună cu mine robi”. În anul 69 Sfântul Ignatie de Antiohia scria: „fiți dornici să faceți toate câte le faceți în pacea lui Dumnezeu, cu episcopul prezidând în locul lui Dumnezeu”. Eusebiu de Cezareea în „Istoria Bisericească”, afirmă puterea conferită de Apostoli episcopilor, arătând o genealogie a succesiunii apostolice a episcopatului până la Clement: „După ce au întemeiat și construit Biserica, binecuvântații apostoli i-au încredințat scaunul episcopal lui Linus, care este amintit de către Pavel în epistolele către Timotei (II Timotei IV, 21). Linus a fost urmat de către Aneclet; după el, în generația a treia după apostoli, ar urma Clement, care i-a văzut pe apostoli și a vorbit cu ei, auzindu-le predica și văzându-le tradiția adevărată cu ochii lui”.
Episcopul este capul comunității creștine, reprezentantul lui Dumnezeu. Hristos Însuși este „Episcopul tuturor”, iar episcopii locali sunt reprezentanții săi vizibili. Episcopul este pus în fruntea Bisericii în locul lui Dumnezeu. Ascultând de ei, credincioșii ascultă de Dumnezeu. Deci, autoritatea episcopilor derivă din misiunea încredințată de Hristos Apostolilor. Episcopul reunește în jurul lui întreaga viață a comunității: „De aceea și voi trebuie să mergeți împreună cu voința episcopului, lucru pe care îl faceți. Căci venerabila voastră preoțime, vrednică de Dumnezeu este așa de unită cu episcopul precum coardele cu chitara. De aceea este cântat Iisus Hristos în unirea voastră și în armonioasa voastră dragoste. Fiecare din voi să fiți deci un cor și în armonia înțelegerii dintre voi, luând în unire melodia lui Dumnezeu, să cântați prin Iisus Hristos cu un glas Tatălui ca să vă audă și să vă cunoască prin faptele voastre bune pe care le faceți, că sunteți mădulare ale Fiului Său. Vă este, dar, de folos să fiți într-o unire rară de prihană, pentru ca să aveți pururi parte și de Dumnezeu. (…) cu atât mai mult vă fericesc pe voi că
sunteți atât de uniți cu episcopul, cum e unită Biserica cu Iisus Hristos și cum e unit Iisus Hristos cu Tatăl, pentru ca toate să fie de acord în unire”.
„Taina Preoției sau a Hirotoniei împărtășește celor hirotoniți harul special al Preoției ierarhice cu puterea de a învăța, a sfinți și a conduce pe credincioși pe calea mântuirii” (Matei XXVIII,19-20; Marcu XVI,15-16). Prin episcop și preot sunt primite Tainele Bisericii de către credincioșii ce se alipesc de Biserică și cresc ca mădulare ale ei. Ierarhia sacramentală este o slujire harică, un ministeriu consacrat de Duhul Sfânt în Biserică, pentru comunitatea eclesială, în slujirea lui Dumnezeu. Prin Botezul pe care-l administrează episcopul și preotul, îi încorporează pe oameni în Trupul tainic al lui Hristos, Biserica, sfințindu-i slujirii ca preoție obștească, de aceea sacerdoțiul pe care preotul și episcopul îl conferă celor botezați nu este un derivat al sacerdoțiului lor ministerial ierarhic, ci o participare la preoția lui Hristos în Biserică. Episcopul și preotul sunt organele de instituire divină ale Bisericii ca o comunitate văzută sacramentală. De aceea „episcopul și preotul prin viața și actele lor trebuie să-L facă cât mai vizibil pe Hristos”.
În mijlocul Bisericii sale, episcopul este Marele Preot, Învățătorul, Sfințitorul și conducătorul credincioșilor la mântuire în Hristos. Aceste trei funcții se întemeiază pe faptul că singurul Mare Preot, singurul Învățător și singurul Păstor al credincioșilor este Hristos, iar Biserica este cu adevărat Trupul Lui; Capul acestui Trup nu îndeplinește deci o slujire omenească, ci pe cea a lui Hristos. De aceea: „nimeni să nu facă fără episcop ceva ce aparține Bisericii. Acea euharistie să fie socotită bună, care este săvârșită de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit (preotul n.n.) …. Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agapă; că este bineplăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă episcopul, ca tot ceea ce se săvârșește să fie sigur și întemeiat”. În slujirea preoției, comunitatea eclesială beneficiază de Hristos care se oferă în Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, săvârșite de către episcopi și preoți, Hristos oferă oamenilor demnitatea de creștini (prin Botez, Mirungere, Euharistie), îi purifică și întărește prin (Spovedanie și Euharistie), îi dedică prin sfințire unor misiuni în comunitate (Nunta și Preoția) și îi tămăduiește de toată boala trupească și sufletească (Maslul). Prin ierarhia bisericească Mântuitorul Hristos își continuă lucrarea Sa sacerdotală, ca Arhiereu în veac. Scopul ierarhiei constă în principal în a sfinți, organiza și apropia de Dumnezeu lumea prin Biserică, așa cum ne arată Sfânta Scriptură: păstrarea în întregime a învățăturii predate (I Timotei I, 3); împărțirea și acordarea slujbelor bisericești (I Corinteni VII, 17); așezarea adunărilor religioase (I Corinteni XI, 17-34); împărțirea milosteniei (Fapte VI, 13); pedepsirea și învățarea păcătoșilor (Matei XVIII, 15-17); edificarea credincioșilor (I Corinteni XIV, 25-31); organizarea și buna rânduială a serviciului divin (I Corinteni XI, 20-24).
„Preoția Bisericii, ca Preoție a lui Hristos permanentizată în timp și spațiu, este totodată și organul Duhului Sfânt în iconomia harului divin”. Preoția specială în Biserică Îl reprezintă pe Hristos, izvorul întregii preoții, actualizat și iconomizat în slujirea harului Duhului Sfânt, cu scopul dezvoltării, întăririi și zidirii întregului trup eclezial.
Preoția, factor sine qua non al existenței și lucrării Bisericii
Biserica, în calitatea ei de comuniune și comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, este o comunitate sobornicească sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni IV, 1), așezați de Hristos însuși prin Duhul Său (Ioan XX, 22-23; Evrei V, 4), în ea, și pentru ea (Fapte XX, 28).
Tot ce se săvârșește în Biserică cu puterea Duhului Sfânt, dăruit ei de Hristos, este săvârșit de întreaga Biserică, atât pentru ea însăși, cât și pentru fiecare mădular în parte al ei. Dar nu există Biserică fără episcop, căci acesta aparține Bisericii, iar Biserica cuprinde și pe episcop, preot și diacon. Așa-zisul ministeriu sau sacerdoțiu comun al credincioșilor ca mădulare ale Bisericii, implică cu necesitate ministeriul sacramental distinct al episcopatului care ține de ființa Bisericii și este pentru Biserică, lucrând în ea și împreună cu ea, fără să-și aibă obârșia în cel al credincioșilor, ci izvorând direct din preoția lui Hristos, Capul Bisericii.
Membrii ierarhiei bisericești sacramentale fac parte din comunitatea generală a Bisericii, împreună cu toți membrii Bisericii, fiindcă și ei înșiși sunt membri ai Bisericii care au trebuință de mântuire străduindu-se, în acest scop, pentru sfințirea și desăvârșirea lor proprie. Între ierarhia sacramentală și comuniunea generală a mădularelor Trupului lui Hristos, este o relație și o comuniune ontologică în care pulsează și lucrează același Duh Sfânt, sau Hristos în Duhul Sfânt, prin Tainele Bisericii.
Prin instituirea ei divină și prin lucrare, Preoția sacramentală ține de ființa Bisericii și o exprimă. Căci unde nu este Preoție sacramentală, nu este nici „ecclesia”, deoarece Biserica este o comunitate sacramentală cu iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, așezați de Hristos însuși prin Duhul Său.
Se știe că în fiecare Taină, Hristos se dăruiește printr-o lucrare a Sa celor ce se împărtășesc de ele, cred, se curăță, de păcate și cresc în El, iar în Taina Euharistiei El se dăruiește cu însuși Trupul și Sângele Său pline de Duhul Sfânt. Dar fiind nevăzut și voind să ne dăruiască totuși harul Său și mai ales Trupul și Sângele Său, în chip văzut, spre unire și mai deplină cu El și creștere în El, Hristos „trebuie să se dăruiască Bisericii și mădularelor ei prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege și le sfințește El însuși prin Taina hirotoniei. Astfel, dacă în celelalte Taine Hristos e primit ca cel ce se dăruiește prin preot, în Taina Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruiește în chip nevăzut de o persoană umană, pe care consacrând-o ca preot sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi, prin celelalte Taine. Dacă celelalte Taine reprezintă mijloacele văzute prin care preotul ne mijlocește o putere din cele date nouă de Hristos sau însuși Trupul și Sângele Lui, hirotonia califică însăși persoana văzută care împlinește aceste mijloace prin care Hristos dăruiește puterile Sale sau Trupul și Sângele Său prin acele Taine. Fără un subiect uman, care să-L reprezinte pe Hristos ca persoană, în chip văzut, prin puterea Duhului Sfânt dată în Taina Hirotoniei în Biserică, și pe care El însuși o invocă cu fiecare Taină și slujbă să coboare și de sus asupra Bisericii întregi și asupra săvârșitorului văzut în mod personal, Hristos nu ne-ar putea împărtăși ca persoană, în Duhul Lui, darurile Sale, sau nu s-ar putea dărui pe Sine însuși în celelalte Taine, ca prin mijloace văzute. El ni s-ar împărtăși numai în chip nevăzut. „Dar aceasta ne-ar menține în nesiguranță dacă Hristos ni s-a dăruit în mod real, sau suntem robii unor iluzii subiective; nu am avea trăirea lui Hristos ca subiect deosebit de noi în persoana preotului care ne întâmpină în numele Lui. În orice caz, aceasta ar menține un individualism de nedepășit care ar destrăma orice unitate de credință și chiar scopul și siguranța unei revelații reale, a unui fapt real al mântuirii în Hristos. De aceea, de preoție atârnă Biserica și mântuirea în Hristos”. Căci dacă prin Botez, Mirungere și Euharistie, Biserica este nu numai condiție, ci și rezultat al Tainelor, prin Taina Hirotoniei se evidențiază în mod pregnant, condiționarea tuturor Tainelor de către Biserică, determinarea lor ecleziologică, precum și condiționarea propovăduirii mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu și a conducerii credincioșilor pe calea mântuirii în Hristos ca mădulare ale Bisericii Lui.
Preoția este pentru comunitatea omenească în comuniune cu Dumnezeu. Slujirea preoțească din Biserică este o temă ce trebuie tratată din punct de vedere al comuniunii concrete bisericești pe care o generează și o întreține preoția. În momentul în care teologii ortodocși pun slujirea preoțească în relație directă cu Teologia trinitară și cu persoana lui Iisus Hristos țin cont de următoarele principii tipice pentru Teologia și Tradiția răsăriteană: în Biserică nu există o altă preoție decât preoția lui Iisus Hristos. Catolicii și protestanții sprijină și ei această afirmație în ultima vreme, care se întemeiază pe teologia Noului Testament. În Noul Testament nu se află nicio denumire preoțească care să nu fi fost pusă de Biserica primară pe seama lui Iisus Hristos. Astfel Hristos este Apostolul (Evrei V, 6), este episcopul (I Petru II, 25; Evrei VIII, 13), este diaconul (Romani XV, 8; Luca XXII, 27). Realitatea cu care este privit acest lucru în Răsărit nu mai lasă loc apariției dilemei între opus operantis și ex opere operata și orice încercare de a include o separare între preoția lui Hristos și a Bisericii se dovedește a fi irelevantă.
Din Teologia Sfinților Părinți avem identificarea preoției bisericești cu Preoția lui Hristos, care găsește expresia concretă în celebrarea Sfintei Euharistii, unde Hristos nu este numai Acela care se jertfește și care primește jertfa, ci și Cel care aduce jertfa.
Identificarea slujirii preoțești a Bisericii cu a lui Hristos este posibilă numai dacă vedem Hristologia condiționată pnevmatologic. Tatăl este Cel care trimite pe Fiul să împlinească și să realizeze planul veșnic al Sfintei Treimi de a atrage pe om și creația în unire cu însăși viața Sa. Hristos nu poate fi separat de Sfântul Duh având în vedere că el S-a născut din Fecioară (Matei I, 20), a slujit pe pământ (Luca IV, 13-14), dar mai ales pentru că El, prin Duhul, slujește și acum acestui plan veșnic al lui Dumnezeu cu creația în Biserică. Ceea ce face Duhul prin slujirea preoțească este tocmai să zidească aici și acum Trupul lui Hristos prin faptul că realizează acum Preoția lui Hristos ca Preoție a Bisericii. Din acest motiv identificarea preoției bisericești cu a lui Hristos trebuie să se vadă în termeni soteriologici care au implicații adânci, antropologice și cosmologice. Înțeleasă în termeni de soteriologie, și nu de ontologie sau funcționalitate, preoția bisericească realizează aici și acum însăși opera de mântuire a lui Iisus Hristos. Și întrucât în Ortodoxie nu se poate detașa Opera mântuitoare de Persoana și de prezența însăși a Aceluia care mântuiește, identificarea preoției bisericești cu Preoția lui Hristos poate să fie gândită în întregime într-un mod realist, fără pericolul unei rătăciri ontologice, deoarece în Răsăritul creștin Hristos este înțeles și trăit în continuarea actelor Sale mântuitoare.
Sfânta Biserică se află într-o continuă înaintare spre înviere, hrănită de Sfințenia, Dumnezeirea și învierea lui Hristos, întrucât Îl are în ea pe El ca ipostas divin întrupat, ca trup ipostaziat în Dumnezeu, Jertfit și înviat o dată pentru toți, iradiind din El puterea de jertfă și puterea de a urca spre înviere. Totodată, Hristos este prezent în Biserica Sa până la sfârșitul veacului, în toate zilele (Matei XXVIII, 20), ca Împăratul care, conducând Biserica din slavă în slavă la mântuire, este El însuși Calea; ca Învățătorul care, identificându-se cu învățătura Sa, este El însuși Adevărul; ca Arhiereul care, oferindu-se pe Sine ca Jertfă permanentă, pentru Viața lumii, este El însuși Viața.
În calitatea Sa de Cap al Bisericii, Mântuitorul Hristos, este în continuarea actelor Sale mântuitoare, adică în exercitarea întreitei Sale slujiri în Biserică și pentru Biserică, în această calitate, Hristos reprezintă nu numai centrul umanității ce îndumnezeiește și unește, ci și o prezență permanentă a întreitei slujiri mântuitoare până la a doua Sa venire. Permanent El ne conduce spre mântuire, ne luminează pentru primirea adevărului și ne sfințește și transfigurează viața prin Jertfa Sa mântuitoare.
În calitatea Sa de Cuvânt al lui Dumnezeu întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, realizează prin lucrarea Sa în Duhul Sfânt, în Biserică și pentru Biserică, un dialog al iubirii nepieritoare între Dumnezeu și om și o chemare permanentă la primirea adevărului dumnezeiesc care eliberează și unește. Relația dintre Hristos și Biserica Sa devine, astfel una dinamică, plină de responsabilitatea ce decurge din dialogul progresiv de înaintare a Bisericii spre starea lui de înviere. Acest dialog cuprinde Biserica în calitatea sa de parteneră a iubirii veșnice, precum și pe fiecare membru al ei în parte, chemat să-și valorifice libertatea sa, în comuniunea cu Hristos Cel înviat. Prin Arhieria Sa veșnică, în Biserică și pentru Biserică, Hristos se aduce pe Sine Tatălui, ca Jertfă pentru noi, ne cuprinde și pe noi tainic ca jertfe de bună voie, bineplăcute, în Jertfa sa, făcându-ne apți să ne împărtășim astfel, din puterea ce iradiază din Trupul Său jertfit. Sublimitatea Jertfei Sale constă în faptul că El este permanent prezent în continuitatea actelor Sale mântuitoare. Jertfa Sa este în continuă aducere pentru viața și mântuirea lumii precum și în identitatea dintre Jertfitor și Jertfă. El este într-o continuă dăruire de Sine spre împlinirea voii celui căruia I S-a dăruit; și dragoste mai mare ca aceasta nu există, întrucât mijlocește neîncetat intrarea noastră la Dumnezeu Tatăl, prin starea Sa de dăruire totală față de El, Hristos este Arhiereul veșnic. El ne cuprinde în slujirea Sa arhierească, în relația de iubire veșnică cu Tatăl, eliberându-ne de povara singurătății și a egoismului, făcându-ne parteneri ai Tatălui, ai iubirii infinite, prin Hristos, în Duhul Sfânt. Și de aceea putem spune că în Biserică nu există o altă preoție în afară de Preoția lui Hristos ce se exercită ca preoție a Bisericii.
Jertfa lui Hristos nu poate fi adusă de orice credincios, întrucât nu ar mai fi adusă pentru toți, ci fiecare ar aduce-o pentru sine. Aducătorul jertfei trebuie să-L reprezinte pe Hristos, Cel ce se aduce jertfă pentru toți. Doar astfel unul aduce jertfa pentru toți. Acest unul este preotul, slujitorul Bisericii care are o responsabilitate pentru comunitate. Preotul arată conștiinței credinciosului ideea nevoii de Hristos, ca Mijlocitor către Tatăl, deoarece omul nu poate intra, prin sine, în relația iubitoare nesfârșită cu Dumnezeu.
Preoția slujitoare a Bisericii este baza comunității și a preoției generale cu caracter individual. Totodată, după cum Hristos nu și-a luat Preoția de la sine, nici persoanele umane nu-și pot lua preoția de la sine, nici de la comunitate. Hristos, Arhiereul veșnic, mijlocește la Dumnezeu Tatăl cu scopul obținerii iertării pentru oameni. Hristos nu-și ia, astfel de la Sine și pentru Sine Preoția, ci este rânduit ca Mijlocitor de către Dumnezeu Tatăl pentru oameni: „Și nimeni nu-și ia de la Sine slujba aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum și Aaron; așa și Hristos nu S-a preamărit pe Sine Însuși, ca să se facă Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: „Tu ești Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec.” (Evrei V, 4-6).
Astfel, cel prin care lucrează Hristos ca preot deosebit de credincioși, nu-și poate lua singur preoția. În acest caz, ar putea să-și ia preoția fiecare credincios de la sine, încălcându-se adevărul că preotul este chemat de Dumnezeu și nu s-ar mai recunoaște faptul că în preoție este prezent Hristos, ca Mijlocitor al tuturor, deosebit de fiecare credincios și de toți împreună .
Preoția este un dar al lui Dumnezeu și, totodată o activare în planul sensibil al Preoției nevăzute a lui Hristos ca Mijlocitor către Dumnezeu. Credincioșii, având mereu nevoie de Hristos ca Mijlocitor, au mereu nevoie de preotul vizibil deosebit de ei .
Preoția Bisericii exprimă Arhieria lui Hristos, constituind modalitatea prin care este prezentă eficient, aici și acum, taina mântuirii oamenilor. Aceasta deoarece, în Biserică nu există o altă Preoție decât Preoția lui Hristos. Orice încercare de a distanța Preoția lui Hristos de Preoția Bisericii, ar fi greșită. Identitatea preoției Bisericii cu Preoția lui Hristos reiese din Teologia patristică și iradiază profund în viața liturgică, găsindu-și temeiul tocmai în identitatea, în Arhiereul Hristos, a Jertfitorului și a Jertfei: „Că tu ești cel ce aduci și Cel ce te aduci, Cel ce primești și Cel ce te împarți, Hristoase Dumnezeul nostru.”
Slujirea preoțeasca a Bisericii este, astfel, expresie a întregii iconomii dumnezeiești a mântuirii. Realitatea Preoției este un prezent continuu, hrănit din veșnicia lui Hristos. Ea depășește atât o simplă rememorare a unei realități istorice, atât o slujire de strictă actualitate, cât și un viitor: Preoția este realitate ce transcende timpul și spațiul actual, constituind premise înveșnicirii. Preoția Bisericii transformă realitatea sensibilă în realitatea liturgică în cadrul căreia triunghiul Creator-om-creație își regăsește echilibrul perfect.
Preoția Bisericii împărtășește creației întregi experiența eshatonului, a unei vieți dominate de noutatea în Hristos: Preoția Bisericii vestește lumii cerul nou și pământul nou în care va locui toată dreptatea și cei ce și-au curățit existența lor de Sângele Mielului.
Preoția Biserici este înțeleasă ca Preoție a lui Hristos în continuarea actelor sale mântuitoare, sau ca permanență a Arhieriei lui Hristos, cum spune Sfântul Chiril din Alexandria. Astfel, Preoția Bisericii este deopotrivă slujire, Euharistie, Jertfă și Înviere. Orice încercare de separare între aceste aspecte ori între Preoția lui Hristos și preoția Bisericii, duce la eșec în plan existențial primejduind mântuirea proprie și a comunității.
Preoția Bisericii comunică razele Soarelui de Sus, Hristos, încălzind, mângâind, mântuind, și sfințind omul și creația întreagă. Este slujire și preexistență așa cum este și Preoția lui Hristos. Așa cum Hristos S-a jertfit pentru viața și mântuirea lumii, tot astfel și preoția Bisericii jertfește și se jertfește pentru zidirea comunității, mântuirea și sfințirea acesteia. Ea este doxologia iubirii veșnice: așa cum Preoția lui Hristos L-a preamărit pe Tatăl pe pământ.
Poate cel mai puternic argument vizibil al identificării Preoției lui Hristos cu preoția Bisericii îl constituie Sfânta Euharistie. În cadrul celebrării euharistice iau naștere treptele preoției sacramentale, întrucât jertfa lui Hristos constituie nucleul activității preoției Bisericii.
Euharistia exprimă cel mai bine și caracterul de slujire al preoției: slujire pentru unitatea lumii în, și pentru Hristos, Capul Bisericii. Preoția Bisericii trebuie să realizeze acea comuniune de persoane după chipul comuniunii Sfintei Treimi, cadrul ideal de afirmare a persoanei în contextul celorlalte persoane, nici exaltând sau anulând persoanele, nici depășind comunitatea, comuniunea ființială. Această jertfă a lui Hristos continuă până azi prin slujitorii Săi aflați în neîntreruptă succesiune apostolică și va continua neîntrerupt până ce El va veni cu slavă întru Împărăția Sa.
Evidențierea interdependenței dintre Biserică și preoție prin intermediul scopului Bisericii
„Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer și pe pământ, în mări în toate adâncurile” (Psalmul 134, 6), sau toate câte sunt pe pământ sunt în conformitate cu voința și lucrarea divină, cuprinse în planul cel veșnic datorită înțelepciunii divine; dar nu înțelese în sensul de preexistență pentru că atunci s-ar limita puterea lui Dumnezeu, El fiind etern, dar deodată cu El eternă fiind și lumea, așa cum susține dualismul materialist al gândirii antice, învățătură greșită combătută în primul rând de creația ex nihilo (din nimic) și de toată
teologia Sfinților Părinți, pentru că în acest caz Dumnezeu ar fi limitat de materie,
imperfect ca ea, contopit cu ea ca în panteism, luând știință și cunoștință de ea o dată cu ea.
Dumnezeu ca Minte și cauză necauzată există prin Sine și în Sine atemporal. El din veci are planul său cel veșnic în care atotștiința Sa le preștie pe toate dar nu le predetermină, pentru că El nu forțează voința și libertatea lor (legate în special de om). Le cunoaște în mod aprioric fiind Creatorul lor, izvorul lor, dar nu le cunoaște așa cum le cunoaște omul luând existență și știință de ele odată cu ele: „căci mintea dumnezeiască știe despre existențe nu aflând de la existențe, ci ea are mai înainte de Sine și în sine, în calitate de Cauză, știința și cunoștința tuturor în esența lor, fiindcă a cunoscut-o pe aceasta de mai înainte”.
Sfântul Apostol Pavel mărturisește că în Hristos și prin Biserică Dumnezeu
descoperă planul Său cel veșnic: „mie mi-a fost dat să vestesc și să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos, pentru ca înțelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor și stăpâniilor, în ceruri, după sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efeseni III, 8-11). Înțelepciunea divină cuprinde în planul său cel veșnic, întreaga istorie a omenirii, ce e legată și de împlinirea ei, de mediul desăvârșirii în Hristos și în Biserică. În planul lui Dumnezeu este cuprins nu numai caracterul efemer și pervertit al creației, (în care răul este prezent, deși nu are existență, nu este natură sau fire, ci stare, fiind dat de starea de creație), ci și planul mântuirii și sfințirii, plan pe care Dumnezeu îl are din veci: „căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca EI să fie întâi născut între mulți frați. Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a și chemat; și pe care i-a chemat pe aceia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat pe aceia i-a și mărit” (Roman VIII, 29-30; Efeseni I, 11; I Petru I, 19- 20, Apocalipsa XIII, 8). În înțelepciunea divină este cuprinsă întreaga creație și cunoscută de către om în timp și spațiu, întocmai cum a fost gândită din veci. Cu toată „bogăția și adâncul înțelepciunii și științei lui Dumnezeu” (Romani XI, 33) nu trebuie negat caracterul liber al creației și în special al omului. Dumnezeu preștie și prevede toate, știind cum va lucra omul în libertate. Înțelepciunea sau Sofia divină este un atribut important al lui Dumnezeu, însă nu poate fi ridicat sau identificat cu însăși Ființa Lui, așa cum susțin unii teologi ca: S. Bulgakov, A. Soloviev, P. Florensky, pentru că atunci ar trebui ca întreaga creație să fie un mecanism predestinat de El veșnic în care Dumnezeu se confundă cu lumea. Consecința înțelegerii sofiei ca ființă divină ar face ca omul să ajungă la îndumnezeire prin ființa lui Dumnezeu, nu prin harul sau energia divină necreată așa cum arată Sfântul Grigore Palama. În planul său gândit din veci: „Dumnezeu a împărțit veacurile în două: în veacuri prin care Dumnezeu coboară la oameni și veacuri prin care omul se înalță la Dumnezeu”. În Hristos aceste două planuri sunt împlinite suprem: El este veacul „întrupat chenotic”, dar și veacul înălțat și sfințit. În El omenirea este sobornicesc mântuită și sfințită. Hristos a întemeiat Biserica drept mijloc de sfințire a creației în general și a omului în special. În „planul divin”, Biserica este structura teandrică prin care Hristos în Duhul Sfânt realizează în planul terestru înălțarea obiectivă a oamenilor de la statutul de creație la statutul de dumnezeire, nu la dumnezeirea Ființei Treimice, ci la dumnezeirea harică.
Biserica izvorăște din adâncurile iubirii Sfintei Treimi, vizibilă în planul
terestru ca prelungire a lui Hristos în umanitate, ca viață a oamenilor cu Dumnezeu prin
Hristos în Duhul Sfânt, în special din ziua Cincizecimii. În acest sens: ,,Biserica nu și-a luat începutul odată cu creația… Ea a existat înainte de aceasta în veșnicele paradigme
dumnezeiești, și adâncurile ființei ei își au obârșia în Sfânta Treime”. Existența Bisericii
în planul divin este dovedită și de experiența pe care o trăiește Moise pe muntele Sinai, care după ce urcă epectasic în Dumnezeu, el ajunge să vadă cortul lui Hristos, cortul cel mai de sus nefăcut de mâna omenească, sau Biserica Mireasa lui Hristos. De aceea Sfântul Grigore de Nyssa zice: „dar ce este cortul acela nefăcut de mână arătat lui Moise pe munte, la care i se poruncește să ia aminte ca la un arhetip… cortul acesta este Hristos, puterea și
înțelepciunea lui Dumnezeu, care nefiind făcut de mână după firea Lui, primește să se
plăsmuiască atunci când e de trebuință să fixeze acest cort între noi”. În Biserică, în
„cortul cel de sus”, se realizează comuniunea și comunitatea oamenilor în Hristos prin harul Duhului Sfânt. Moise vede slava luminii dumnezeiești, sfințenia sfinților, comparați de Sfântul Grigore de Nyssa cu sori ce luminează prin razele faptelor bune ale căror nume s-au scris în ceruri pe firmamentul credinței în Hristos (Luca X, 20). ,,Deci cel ce privește spre Biserică, privește spre Hristos care se zidește și se mărește pe Sine Însuși prin adăugirea celor ce se mântuiesc … căci Întemeierea Bisericii e creațiunea lumii din nou”.
Biserica, Trupul tainic al lui Hristos (I Corinteni XII, 11-14) extins din ziua Cincizecimii peste toate timpurile și spațiile, în Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, este instituția teandrică a mântuirii, rânduită de Creator în planul său. În comunitatea Bisericii, prin Sfintele Taine, creștinii uniți cu Hristos devin una cu El purtând în unirea lor întreaga creație, dovedindu-se bucuria împlinită a planului lui Dumnezeu, „iar dacă voi sunteți ai lui Hristos, sunteți deci urmașii lui Avraam, moștenitori după făgăduință” (Galateni III, 29), ai împărăției cerești. Biserica, comuniune și comunitate a umanului cu divinul, se întinde din veac peste timpuri și spații rămânând în Hristos veșnică. Trebuie afirmat că Biserica din veci din planul divin este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, pentru că este Trupul lui Hristos. Planul istoric temporal în veridicitatea sa actualizează și revelează o singură Biserică. „Planul divin și planul istoric uman sunt din punct de vedere ortodox, unite organic, așa cum este unit Hristos cu Biserica Sa, Trupul Său tainic. Așadar nu există o Biserică pe plan divin deosebită de altă Biserică pe plan istoric uman, ci noțiunea de Biserică, după învățătura ortodoxă este una. Modalitățile de existență și de funcționare a Bisericii în timp n-au determinat deci deosebiri structurale”.
În timp, în planul istoric sub incidența păcatului ce duce la schismă, au apărut o serie de biserici, care deși sunt cuprinse în planul cel veșnic, ele însele nu sunt în esență realitatea Bisericii celei una, ci doar înfățișări istorice, temporale, ce prin Hristos în trecerea timpului până-n veac vor deveni una prin actualizarea iconomiei Lui. În felul acesta susținem și afirmăm unitatea bisericilor în Hristos, unitate dorită astăzi de Mișcarea Ecumenică. Numai în acest sens este posibilă refacerea unității bisericilor prin ecumenism. „Calea adevărată spre unitatea Bisericii este deci calea spre Biserica din planul lui Dumnezeu”.
Biserica, conform planului divin, are o constituție teandrică pentru că este Trupul lui Hristos, adânc înrădăcinat în iubirea treimică, (Romani XII, 4-5; I Corinteni XII, 27, Efeseni I, 22-23;) ce cuprinde și va cuprinde în sine pe toți cei botezați, mădulare ale aceluiași organism, „prieteni și casnici ai lui Dumnezeu”, „fecioare neprihănite” (Efeseni II, 19-22; II Corinteni XI, 2). Deci ,,Biserica este prezența istorică a Domnului nostru Iisus Hristos; este siguranța mântuirii noastre; este ceea ce în întreaga creștinătate se înțelege sub denumirea – Hristos-ul istoric sau actual – Hristos-ul cel personal – care a înviat și s-a înălțat la ceruri, dar își prelungește întruparea în lume, luând înfățișarea tainică în timp a tuturor mădularelor care-i alcătuiesc trupul”.
Biserica se adresează întregii omeniri descoperind caracterul universal, sobornicesc al ei din planul divin, prin actualizarea lui Hristos și a mântuirii realizată de El, care trecând prin prezentul istoric se apropie cu noi tot mai mult „de prezentul veșnic”. De aceea Biserica prin credința și misiunea ei apostolică descoperă pe Hristos la toată făptura (Marcu XVI, 15), învățând toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, consacrându-le în păzirea darurilor primite până la sfârșitul veacurilor, însă nu în izolare, în subiectivism al credinței, al sacramentelor, ci alături de Hristos prezent în ea veșnic prin Duhul Sfânt (Matei XXVIII, 19-20). Prin această poruncă Mântuitorul Hristos pune bazele propovăduirii noii credințe și instaurează taina preoției prin succesiunea apostolică. Această propovăduire făcându-se numai în conformitate cu învățătura propovăduită de Hristos, Învățătorul Suprem.
Și cu această explicație, poziția celui hirotonit rămâne o poziție de vis-a-vis în raport cu comunitatea. Cel care leagă Biserica de Hristos, după învățătura ortodoxă, este Duhul Sfânt dat apostolilor și implicit succesorilor lor din ziua Cincizecimii și care rămâne permanent în ea. El lucrează prin toate mădularele Trupului lui Hristos. Iar dacă episcopul reprezintă sau exprimă Biserica și este o prezență iconică a lui Hristos în ea, aceasta se datorează Duhului lui Hristos dat episcopilor prin Taina Hirotoniei, spre a lucra în Biserică și împreună cu Biserica Lui. În preot, în episcop și în episcopat este reprezentată într-un mod recunoscut de toți, adică „oficial”, comunitatea bisericească (parohia, eparhia, Biserica în întregime). ,,Preotul și episcopul reprezintă comunitatea întreagă, dar nu rupți de comunitate, ci ca un fel de cap care are în unire organică cu sine comunitatea. Episcopul este purtătorul de cuvânt a ceea ce trăiește întreg corpul însuși și a ceea ce trăiește el însuși în corp, împreună cu corpul. Aceasta se vede mai întâi în rugăciune, în invocarea Duhului Sfânt și în aducerea jertfei și în faptul că prin aceste jertfe ale lor coboară harul Tainelor în Biserică, în credincioși, se săvârșește jertfa euharistică, pentru a se dărui Bisericii și credincioșilor cu toate binefacerile legate de ea”.
Sfântul Apostol Pavel, „trimițând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoții Bisericii” (Fapte XX, 17). Această expresie, τους πρεσβιτερους τες εκκλεσιας, este foarte caracteristică: prezbiterii (preoții) sunt totdeauna legați de o comunitate locală, aici, aceea din Efes; niciodată în cursul primului secol, acest termen n-a fost întrebuințat pentru a indica un ministru itinerant. Același lucru privește și pe episcop căci, cu aceeași ocazie, în cuvântarea de adio ținută în Milet, când a chemat la sine pe preoții din Efes, Sfântul Apostol zice: ,,Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu … ”. (Fapte XX, 28). Preotul și episcopul sunt legați de o anume comunitate (parohie sau eparhie), aparțin lor, se identifică cu ele. În actele lor, ei nu substituie comunitatea, ei nu săvârșesc aceste acte „în numele” comunității, ci împreună cu ea, ei nu concretizează în ei înșiși comunitatea, cum o face în catolicism preotul, care poate săvârși singur liturghia și papa care formulează adevărul singur „în numele” Bisericii. Preotul la liturghie spune: „Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obștești și împreună glăsuite, Cel ce și la doi și trei, care se unesc Întru numele Tău, ai făgăduit să le împlinești cererile, însuți și acum plinește cererile cele de folos ale robilor Tăi” (Rugăciunea Antifonului III la Liturghie). Preotul este cel care spune cu glas tare rugăciunea celor adunați „în numele lui Hristos” și în Biserica Sa: „Doamne, Dumnezeul nostru, primește această rugăciune stăruitoare de la robii Tăi și ne miluiește pe noi … și trimite îndurările Tale peste noi și peste tot poporul Tău …. ” Și tot el cere pentru ei toți, zicând: „Stăpâne, Doamne, Părintele îndurărilor … pe cei ce și-au plecat Ție capetele lor, binecuvântează-i, sfințește-i, păzește-i, întărește-i, dă-le lor putere … și-i învrednicește, fără de osândă a se împărtăși cu aceste ale Tale preacurate și de viață făcătoare Taine …”. ,,Doamne, Dumnezeul nostru, care ne-ai zidit pe noi și ne-ai adus în această viață … , Tu ești Cel ce ne-ai pus pe noi în slujba aceasta cu puterea Sfântului Tău Duh. Binevoiește, dar, Doamne, să fim slujitori ai Legii Tale celei noi și săvârșitori ai Sfintelor Tale Taine …”. Și odată adusă jertfa euharistică, cu puterea aceluiași har al preoției care i s-a dat de Hristos prin Duhul, preotul cere: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din Sfântul Tău locaș … și vino ca să ne sfințești pe noi … și ne învrednicește prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge și prin noi la tot poporul”.
Deși se roagă împreună cu comunitatea, sau o atrage în rugăciunea sa, totuși cuvântul preotului cuprinde și reprezintă toată simțirea comunității prezente și împreună rugătoare cu el. Nicăieri nu apare așa de pregnantă ideea că episcopul, și în lipsa lui, preotul, reprezintă „oficial” comunitatea, că exprimă simțirea comunității prezente și împreună rugătoare cu el, ca în aducerea jertfei euharistice: „Urmați toți pe episcop, îndeamnă Sfântul Ignatie Teoforul, cum Iisus Hristos (urmează n.n.) Tatălui, și prezbiteriul (pe preoți n.n.) ca pe Apostoli; cât privește pe diaconi, respectați-i ca legea lui Dumnezeu. Nimeni nu face în afara episcopului nimic din ceea ce privește Biserica. Această Euharistie singură să fie privita ca legătură care se face sub prezidenția episcopului sau a aceluia pe care el îl va însărcina. Acolo unde este Episcopul, acolo este și comunitatea (Biserica), după cum acolo unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica catolică. Nu este permis în afara episcopului, nici a boteza, nici a face agape, iar tot ceea ce el aprobă, aceea este și plăcut lui Dumnezeu. Astfel, tot ceea ce se face va fi sigur și legitim”. Episcopul aparține însă Bisericii, nu poate fi în afara Bisericii și nici deasupra Bisericii, căci Biserica îl cuprinde și pe el. Biserica nu poate exista fără episcop dar nici episcopul nu poate fi în absența Bisericii. Dacă el ar săvârși actele sacramentale absolut singur, ar însemna că ar putea să existe episcop fără Biserică. Dar dacă episcopul este o prezență iconică a lui Hristos, Arhiereul prin excelență, a cărui jertfă a străbătut cerurile, el nici nu poate fi conceput în afara Bisericii, Trupul lui Hristos, ca și cum Capul nu are nicio legătură cu Trupul.
Comunitatea trăiește, se asociază la ceea ce spune și face episcopul sau preotul, își însușește ceea ce face el; glasul ei este în rugăciune alături de cel al episcopului sau preotului, dar nu este primul glas, reprezentativ. Credincioșii simt însă nevoia să-și depășească subiectivitatea lor în cererile lor către Dumnezeu. De aceea ei apelează la rugăciunea preotului și asociază subiectivitatea lor la cuvintele preotului, dar asociază și interesul lor subiectiv la cuvintele și actele preotului care nu sunt subiective, căci nu sunt pentru el în primul rând, ci pentru cei care i-au cerut să se roage și să invoce harul Duhului Sfânt.
Se observă, deci, interdependența dintre Biserică și preoție, ambele având ca numitor comun pe Cel ce le-a instituit. Legătura dintre ele este foarte strânsă, neputând exista una fără cealaltă, completându-se reciproc, având același scop suprem – mântuirea celor ce compun Biserica, respectând și îndeplinind poruncile ei.
Scopul Bisericii este mântuirea subiectivă a tuturor mădularelor ce o compun și îndeplinesc poruncile sale. Mântuitorul Iisus Hristos a mântuit lumea din punct de vedere obiectiv, Biserica este cea care trebuie să continue această mântuire din punct de vedere subiectiv. Pentru aceasta Mântuitorul Iisus Hristos o prevede, după cum am văzut, cu depline puteri și depline eficacități de lucru.
Astfel, El îi trimite pe apostolii Săi cu porunca de a învăța și boteza toate neamurile, așa cum ne spune Sfântul Apostol Matei, acești apostoli având și puterea de a lucra mai departe mântuirea întregii lumi: „Mergeți în toată lumea, vestiți evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Matei XVI, 15), iar în alt loc: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă; cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca X, 16).
Interdependența dintre Biserică și preoție văzută din perspec-tiva Sfintelor Taine
Biserica este Trupului tainic al Domnului, în care Hristos, prin harul împărtășit de Duhul Sfânt din ziua Cincizecimii, sfințește mădularele care alcătuiesc Trupul Său, prin Sfintele Taine. Sfântul Apostol Pavel, arată că omul, ca membru al Bisericii, este templu al Duhului Sfânt (I Corinteni III, 16; II Corintenii VI, 16; Efeseni II, 22), pentru că prin harul Duhului Sfânt, Hristos pătrunde intim în oameni (Galateni III, 20). Trupul tainic al Domnului, este toată Biserica, comunitatea, teandrică, sobornicească și euharistică. Elementele ontologice și spirituale ale comuniunii Bisericii susțin prezența sacramentală a lui Hristos în ea prin sacramentele harice, Sfintele Taine în general și în special prin Sfânta Euharistie. Între Sfintele Taine și Biserică este o legătură foarte strânsă, atât în sensul că de Euharistie nu se pot împărtăși decât cei botezați și unși cu Sfântul Mir, și prin aceasta deveniți mădulare ale Bisericii, cât și în aceea că Euharistia constituie și realizează Biserica, în calitate de Trup, prin împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, Capul Bisericii.
Biserica realizează unirea oamenilor cu Dumnezeu, prin extinderea sacramentală a
lui Hristos în ei, prin Sfintele Taine și mai ales prin Sfânta Euharistie, așa cum arată Iisus
într-un dialog cu iudeii, cărora le spune „dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi … Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el” (Ioan VI, 52-56). ,,Articularea Sfintelor Taine în viața Bisericii și a oamenilor o face credința Bisericii de care depinde însăși lucrarea mântuitoare a acestora. Credința Bisericii, în conținut și mărturisire, ține de
fidelitatea acesteia față de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, adică Tradiția apostolică, ca
parte integrantă a Revelației dumnezeiești împreună cu Sfânta Scriptură.
Sfântul Duh este cel care descoperă oamenilor tainele lui Dumnezeu (Romani VIII, 11-14 și 26-27). Sfinții Apostolii prin Duhul Sfânt trimis de Hristos în ziua Cincizecimii și-au început activitatea de propovăduire a Evangheliei mântuirii, l-au comunicat pe Hristos, prin Botezul celor care L-au primit prin cuvântul lor și au crezut lui (Matei XXVIII, 19-29; Ioan XX, 21-23). Biserica în calitatea ei de comunitate concretă, sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu, a luat ființă în ziua Cincizecimii prin trăirea personală a credinței și a învățăturii lui Hristos, dar a lui Hristos Însuși în harul Duhului Sfânt care rămâne în ea, ca Duh al adevărului (Ioan XIV, 17; XVI, 13), și al sfințeniei (Ioan XVII, 17). Mântuirii este o revelație a lui Hristos, propovăduită oamenilor, de aceea acest proces este continuu, pentru că Hristos se descoperă haric – prin Sfintele Taine – prin Biserică, omul cunoscând pe Dumnezeu prin Fiul Său (Ioan XVII, 3). „Credința creștină ortodoxă este, deci, cunoașterea dreaptă a lui Dumnezeu și trăirea plenară a adevărului dumnezeiesc de către om ca mădular al Trupului lui Hristos, Biserica. Numai o astfel de credință susține apartenența creștinului la Biserică și creșterea lui în comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii săi, în Hristos, Capul Bisericii”.
Biserica a fost întemeiată nu numai pentru misiunea de a evangheliza, ci și pentru cult, pentru unirea cu Hristos prin Sfintele Taine, culminând cu Taina Sfintei Euharistii într-o unire concretă, intimă. Din ziua Cincizecimii, Hristos prin Duhul Sfânt, Se prelungește și se extinde personal în oameni, dobândind astfel calitate de creștini, membri ai comunității văzute unită cu Dumnezeu, prin Sfintele Taine: Botez, Mirungere, și Euharistie, sau mădulare ale Trupului Său. „Cincizecimea deschide istoria Bisericii, inaugurează Parusia și anticipează împărăția. Duhul Sfânt ne încorporează în Trupul lui Hristos, Biserica, drept „împreună moștenitori cu Hristos ai lui Dumnezeu” (Romani VIII, 17); ne face „fii în Fiul” și în Fiul noi aflăm pe Tatăl. Duhul Sfânt lucrează înfierea noastră divină, după har, și ne ridică și menține în comuniune cu Tatăl, datorită Fiului Său întrupat”.
Omul devine membru al Bisericii prin Botez (Ioan III, 5; Fapte XVI, 14-15, 33; I Corinteni I, 14-16), pecetluit de Duhul Sfânt în Taina Mirungerii, dar unirea deplină cu Dumnezeu are loc prin Sfânta Euharistie. Acest proces complex nu este unul formal și juridic, contractual, ci este o concretizare a voinței și credinței personale, manifestată de prunc la botez prin nași, care devin părinți lui spirituali, această credință este cea care ne îndeamnă către botez, către primirea lui Dumnezeu, fiind de fapt o tensiune a harului prezent în firea umană (Ioan VI, 44). Ca încorporare în Hristos, botezul este începutul relației și comuniunii noastre personale cu Hristos, relație ce se adâncește și crește prin celelalte Taine, Mirungerea, Spovedania, Cununie, Maslu și Euharistia. Omul, prin botez, prin conlucrarea cu Hristos în harul Duhului Sfânt, prin însușirea roadelor jertfei hristice, reface chipul divin din el alterat de păcat, devenind membru al Bisericii: „după cum o monedă de aur, neavând imprimată pe ea efigia împărătească nu intră în circulație, … ci este aruncată; tot așa și sufletul care nu are chipul Duhului ceresc, pe Hristos întipărit în el, într-o lumină inefabilă, nu are nici o valoare, pentru tezaurele cele de sus”. Încorporarea omului în Trupul tainic al lui Hristos, prin botez, prin nașterea spirituală, înseamnă o înnoire a lui, așa cum arată Sfânta Scriptură: „câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni III, 27).
În primele secole creștine, prin „Biserică” se înțelegea adunarea celor botezați pentru a săvârși Euharistia. Biserica toată este sintetizată în Sfânta Liturghie, având un caracter comunitar euharistic. Aspectul de comunitate liturgică este specific Bisericii, care și-a concentrat viața cu toate laturile ei în Liturghie, pentru că în Liturghie se actualizează istoria mântuirii: prin anamneză comunitatea intră în relație cu evenimentele mântuirii, iar prin epicleză, ea devine comuniunea Sfântului Duh.
Pentru a nu slăbi sau a rupe comuniunea cu Duhul Sfânt, credincioșii primeau Taina Spovedaniei. Prin pocăință ei refăceau nu numai comuniunea cu Duhul Sfânt dar și cu cei din comunitate, păcatul având repercusiuni asupra întregii comunități creștine. Prin Taina Nunții comunitatea Bisericii este împrospătată cu noi familii, această Taină sfințește consimțământul conjugal printr-un har special, înălțându-l la unitatea și indisolubilitatea supranaturală. Taina Maslului are caracter restaurator, fiindcă reface comuniunea credinciosului cu Biserica, comuniune afectată de boala trupească și sufletească.
Sfânta Liturghie are în centrul ei jertfa euharistică, care prin lucrarea preotului (Hristos) introduce jertfa întregii comunități în jertfa lui Hristos. Sfânta Euharistie este centrul unificator al întregii comunități eclesiale, pentru că prin ea Hristos împărtășit comunității, realizează o legătură intimă și profundă a credinciosului cu Dumnezeu, dar și cu membrii comunității din care credinciosul face parte. Euharistia este jertfa Bisericii care se transformă pe masa Altarului în Trupul și Sângele lui Hristos prin Duhul Sfânt, iar Hristos, care o asumă pe Altarul ceresc, coboară în Biserică, rămânând în cer, ca să împărtășească credincioșii cu Trupul și Sângele Său spre iertarea păcatelor și viața de veci. „În atmosfera spirituală a Sfintei Liturghii se prelungește atmosfera Noului Testament, trăită în preajma Mântuitorului de Sfinții Apostoli. Cine rămâne în izolare și nu trăiește în comuniunea împărăției, care pe pământ are forma Bisericii și se trăiește în gradul suprem în Liturghie, nu are parte de mântuire. Liturghia înseamnă în grecește slujire comună”.
Prin Sfânta Euharistie se realizează și se menține Biserica – Trup tainic al lui Hristos, drept comunitate, prin unirea harică între membrii ei, ce mărturisesc aceiași credință, cu Hristos, dar și ca plenitudine de viață a Duhului Sfânt în cei încorporați în Hristos (I Corinteni XII, 27). Sfânta Euharistie, ca realitate a prezenței teandrice a lui Hristos, exprimă ființa și unitatea întregii Bisericii, a celei locale și a celei universale. Relația dintre Biserică și euharistie este de o importanță fundamentală, pentru că ea pune în evidență următoarele elemente: în Sfânta Euharistie coeziunea eclesială este deplină. Euharistia constituie acea comuniune esențială dintre, Hristos și fiecare membru al Trupului Său, dintre Dumnezeu și credincios; Sfânta Euharistie este împlinirea reală a unității eshatologice a tuturor în Hristos, constituind pentru Biserică temelia împărăției cerești „gustată” din timpul vieții pământești; Sfânta Euharistie reprezintă puterea plinătății consacrării omului ca preot al creației, presupunând astfel statutul sacerdotal și responsabilitatea liturgică a întregii comunități.
În Biserică, comuniunea cu Hristos în Duhul Sfânt se manifestă prin acte concrete de credință, prin participarea la Sfintele Taine și toate lucrările săvârșite în Biserică de ierarhia sacramentală împreună cu credincioșii. Comunitatea bisericească, prin Hristos extins sacramental, este ca un singur trup formând o singură unitate datorită comuniunii cu Dumnezeu, și această unitate este cuprinsă în Sfânta Euharistie, așa cum arată Sfântul apostol Pavel: „o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Corinteni XX, 17).
Ortodoxia a accentuat aspectul eclesial al Sfintelor Taine, în special al Euharistiei, pe care s-a zidit de la început Biserica, comunitatea teandrică, din ziua cincizecimii, când Apostolii împreună cu primii creștini L-au primit pe Hristos prin Taina Trupului și a Sângelui (Fapte II, 1-3, 37-38, 41), îndeplinind cuvântul Lui ,,Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19; I Corinteni XI, 24).
Comunitatea Bisericii este vizibilă în comuniunea membrelor cu Capul, Hristos, în
Duhul Sfânt (Coloseni II, 2; III, 3), comuniune pe care Sfânta Euharistie o actualizează în
structura Bisericii (Matei XXVI, 26-28; Marcu XIV,22- 24 ; Luca XXII, 17-20). Hristos, prin actele Lui mântuitoare, între care un loc de frunte îl ocupă jertfa euharistică, oferă maximum de unire cu El și posibilitatea maximă a unității creștine aici pe pământ. Euharistia este o Jertfă și o Taină unificatoare. Astfel comuniunea deplină cu Hristos, realizată prin Euharistie, este și o comuniune deplină a credincioșilor între ei. Toți se întâlnesc în același Trup al lui Hristos. Toți formează împreună extinderea Trupului lui Hristos. În acest sens Euharistia este prin excelență Taina unității. În nici o altă Taină nu ne unim atât de intim și nu intrăm mai adânc în Trupul lui Hristos ca în Sfânta Euharistie.
Sfânta Euharistie împreună cu celelalte Taine, este în legătură cu viața lui Hristos și, în special, cu Moartea și învierea Sa: „Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de Trupul și Sângele Domnului” (I Corinteni XI, 26-27).
Prima comunitate concretă a Bisericii, a fost întemeiată la Cincizecime, când Sfinții Apostoli, împreună cu primii creștini, prin pogorârea Duhului Sfânt (Fapte II), s-au unit cu Hristos. Ca locaș de cult, Biserica se organizează prin grija Apostolilor și a urmașilor acestora, hirotoniți cu puteri harice (preoția specială). În această perioadă de început a Bisericii, cultul se realizează în casele particulare ( Fapte XX, 7-8), sau în foișor, asemenea Mântuitorului la Cina cea de Taină, în adunarea și comuniunea creștinilor indiferent de locul sau naționalitatea de care aparțin. Sfântul Apostol Pavel leagă strâns Biserica în sensul de locaș nu numai cu Biserica în sensul de largă comuniune în Hristos, răspândită pretutindeni unde sunt credincioși în Hristos, ci și cu comunitatea ce se adună înlăuntrul ei ca locaș”.
Încorporarea persoanei umane în ambianța harică, la nivel liturgic, în relația cu Dumnezeu, este un fapt vizibil al slujbelor Bisericii, atât cele liturgico-doxologice (cele șapte laude), cât și cele liturgico-sacramentale (Sfintele Taine și ierurgiile). Prin liturghia ei, Biserica realizează planul originar al creației: unirea omului cu Dumnezeu, într-o comuniune ce nu anulează distincțiile personale. Comuniunea supremă a umanului cu divinul s-a realizat prin unirea ipostatică dintre Dumnezeu și om, în Hristos, cu consecința posibilității unirii harice ce se realizează între persoanele create și harul Duhului Sfânt, prin participarea la viața Bisericii.
„Biserica întreagă în rolul ei de născătoare pnevmatică, de purificatoare, de iluminatoare și de desăvârșitoare” a oamenilor, este o comunitate a unității Trupului hristic, desfășurată în timp până la sfârșitul veacurilor prin extinderea sacramentală a lui Hristos.
În fiecare Taină Hristos se dăruiește printr-o lucrare a Sa celor ce cred în El, iar în Taina Euharistiei Se dăruiește cu însuși trupul și sângele Său. Dar fiind nevăzut și voind să ne dăruiască totuși acestea, adică trupul și sângele Său, în chip văzut, trebuie să se dăruiască prin persoane văzute. Pe aceste persoane le alege și le sfințește El însuși prin Taina hirotoniei. Dacă celelalte Taine reprezintă mijloace prin care preotul ne mijlocește o putere din cele date nouă de Hristos, sau însuși trupul și sângele Lui, preoția califică însăși persoana văzută care împlinește aceste mijloace, prin care Hristos dăruiește puterile Sale sau trupul și sângele Său prin acele Taine. Dăruindu-se în mod nevăzut, Hristos cere un chip văzut al Său, sau un alt subiect drept chip văzut al Său, prin care să ni se dăruiască, și preotul, ca organ personal al Tainelor, subliniază caracterul personal al Dăruitorului nevăzut, iar din Teologia Sfinților Părinți avem identificarea preoției bisericești cu Preoția lui Hristos care își găsește expresie concretă în săvârșirea Sfintei Euharistii, unde Hristos nu este numai Acela care se jertfește și care primește jertfa, ci și Cel care aduce jertfa.
În slujba lui Hristos, Episcopii și preoții pot săvârși sacrificiul veșnic, jertfa cea nesângeroasă a Euharistiei, în virtutea puterii cu care au fost investiți la hirotonie și „dacă celelalte Taine reprezintă mijlocele văzute prin care preotul ne mijlocește o putere din cele date nouă de Hristos, sau Însuși Trupul și Sângele Lui, preoția califică însăși persoana văzută care împlinește aceste mijloace prin care Hristos dăruiește puterile Sale sau Trupul și Sângele Său prin acele Taine”.
Capitolul III: Preoția sacramentală și preoția universală
Preoția sacramentală
Prin întrupare Hristos Se face Preot ca om pentru a realiza actul de mântuire dar în același timp este și Arhiereu în veac, ca Dumnezeu, cel care va accepta jertfa Sa proprie drept preț de răscumpărare pentru păcatele oamenilor. Arhieria a lui Hristos este „centrul întreitei sale slujiri, lucrare arhierească, prin care a împăcat pe om cu Dumnezeu, celelalte două demnități fiind mijloace de răscumpărare”.
Jertfa lui Hristos este taina supremă care sfințește oamenii și această jertfă n-o poate aduce orice credincios, căci în acest caz nu s-ar mai arăta că ea e adusă „pentru toți”, ci fiecare ar aduce-o pentru sine. Ea trebuie să fie adusă de unul pentru toți, reprezentând pe Hristos, Care, ca unul, Se aduce jertfă pentru toți. Acesta e preotul, slujitor al Bisericii, cu răspundere pentru o comunitate. Prin aceasta se arată în același timp conștiinței credinciosului că el are nevoie de Hristos ca Mijlocitor. Preotul simbolizează pe Hristos ca Mijlocitor, simbolizează faptul că omul nu poate intra prin sine în relația iubitoare nesfârșită cu Dumnezeu.
Începută acum două milenii, opera mântuitoare a Domnului Hristos trebuie să continue în lume „până la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 20). Pentru acest motiv Duhul Sfânt a întemeiat societatea divino-umană numită Biserică, unde sunt cuprinși toți credincioșii care cred în Hristos.
Pentru conducerea Bisericii Hristos rânduiește în mod direct și vizibil prin episcopi toate treptele ierarhiei bisericești în toate timpurile, comunicându-le pe Duhul Sfânt sau iubirea nesfârșită de Dumnezeu prin rugăciunile apostolilor și apoi ale episcopilor. Astfel, de la episcopi se comunică harul și credința apostolilor prin Duhul Sfânt, și de la Sfinții Apostoli avem odată cu succesiunea harului și succesiunea credinței, ambele venite atât pe orizontală de la persoane umane, dar și vertical, sau direct de sus, fiindcă în orice Taină lucrează însuși Hristos.
Din punct de vedere ortodox succesiunea constă din har, credință și lanțul episcopal și este valabilă numai în cadrul bisericii apostolice. Factorul interior al acestei succesiuni este Hristos Însuși și Duhul Sfânt, iar factorul vizibil este Biserica întreagă, păstorită de episcopi. Despre succesiunea apostolică a ierarhiei s-a vorbit în Biserică de la începuturile ei.
Pentru ca să se poată efectua lucrarea de conducere a Bisericii, trebuie să fie folosite mijloacele specifice cu care a fost înzestrată Biserica în acest scop. Totalitatea acestor mijloace constituie puterea bisericească, iar totalitatea persoanelor care formează organele de conducere și lucrează în interiorul acestei puteri bisericești formează ierarhia bisericească.
Așadar, izvorul preoției depline sau al arhieriei este Însuși Mântuitorul Hristos Care lucrează prin preoții și episcopii Bisericii în Duh, „prin mâna acestora, întrucât ei fac toate gesturile sfințitoare și spun toate cuvintele și rugăciunile Lui și către El cu conștiința că slujesc Lui și prin El, Tatălui”.
Aceste persoane, au fost odinioară numite în chip generic, slujitori bisericești, iar în chip special, clerici, sau preoți.
Importanța preoției este descrisă de Sf. Efrem Sirul prin slujirea pe care este chemată să o facă : „Preoția este atârnată de bolțile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseși cerurile cerurilor și merge strălucit și lesnicios prin mijlocul îngerilor și al puterilor celor netrupești. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu însuși Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul și Dătătorul de lumină. Și, numai ce voiește, că îndată și primește, cu multă îndrăznire, cererile pe care I le face. Teologic vorbind, preotului i s-a dat puterea „zămislirii duhovnicești'”, a „nașterii din nou”, a „înfierii cele după har”.
În prezent numele de clerici nu se mai dă decât acelor persoane din slujba Bisericii care au starea harică a preoției sacramentale sau Ierarhiei Superioare – respectiv a uneia din cele trei trepte ale preoției de instituire divină – episcop, prezbiter – (preot), diacon, și care toate sunt consacrate prin hirotonie. Alături de acestea mai există trepte slujitoare din biserică de instituire umană care sunt consacrate prin hirotesie și care au starea binecuvântată a slujirii și formează Ierarhia slujitoare sau inferioară. Tuturor acestor persoane laolaltă li se mai zice și Ierarhie Bisericească, prin care se numește întregul corp de slujitori bisericești înșirați după treptele slujirii lor, în chip ierarhic, de la cel mai mic până la cel mai mare. În Biserică, există o egalitate sacerdotală a celor botezați care formează un singur trup, dar și o deosebire de slujiri ierarhice, unele inferioare primite prin hirotesie, altele superioare primite prin hirotonie.
Biserica se menține și înaintează în planul vieții care se hrănește din sfințenia, din îndumnezeirea și din Învierea lui Hristos. Dar aceasta, nu numai întrucât Îl are în ea pe El ca ipostas divin întrupat și deci ca trup ipostaziat în Dumnezeu, jertfit și înviat o dată pentru toți, iradiind din El puterea de jertfă și puterea de înaintare spre înviere; ci și întrucât Hristos Însuși este în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine ca jertfă în continuare, or, această slujire întreită Hristos o săvârșește prin slujitorii Săi aleși pe care noi îi numim generic preoți și care se constituie și organizează vizibil în Ierarhia bisericească.
„Preoția e lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos'' iar slujba dată și inaugurată la Cincizecime nu se referă numai la Sfinții Apostoli, ci și la urmașii lor, preoții și episcopii. Deosebirea constă în faptul că harul nu se mai coboară în mod direct asupra celor ce se hirotonesc, ci conform celor rânduite de Mântuitorul, numai prin mijlocirea Apostolilor, prin punerea mâinilor.
Instituirea istorică a preoției sacramentale, eveniment fundamental petrecut în primele zile ale Bisericii, care se compune dintru început din slujitori hirotoniți și credincioși, asigură acestei instituții, alături de tezaurul de învățătură și har, un pilon indispensabil pentru parcurgerea duratei sale istorice. Pentru desfășurarea vieții și activității Bisericii, un rol important l-a avut tocmai buna ei organizare, pentru că deși lovită de persecuții, Biserica creștină, a rezistat, consolidându-și structura, disciplina, și chiar mai mult, a desfășurat o rodnică activitate misionară și a demonstrat o viață morală superioară.
Sfânta Evanghelie ne face cunoscut conținutul acestei harisme a preoției sacramentale: „Chemând pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toți demonii – deci peste tot răul; de asemenea, să vindece bolile, – mai ales prin dezlegarea, prin iertarea păcatelor, vindecarea sufletelor; și i-a trimis să propovăduiască Evanghelia împărăției” (Luca IX, 1), iar la Cina cea de Taină le-a zis: „Faceți aceasta întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19). De asemenea, înainte de a se înălța la cer, le mai poruncește: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-i pe oameni în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”(Matei XXVIII, 19). Astfel, încă de la început Hristos le încredințează aceste daruri și slujiri de a învăța, de a vindeca și sfinți prin dumnezeieștile taine, de a stăpâni peste cel rău; daruri cu care aveau ei să zidească o „casă duhovnicească, din pietre vii” (I Petru II, 5) Biserica, „temelia” și „piatra din capul unghiului” fiind El, Hristos.
Cei dintâi preoți ai lui Hristos trebuie socotiți Sfinți Apostoli. Domnul Hristos și-a ales Apostolii în număr de doisprezece: „Și când s-a făcut ziuă, a chemat la Sine pe ucenicii Săi, și a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Luca VI, 13; Matei S, 1; Marcu III, 14). Pe aceștia, după înviere, I-a învestit cu puteri speciale. Mai întâi, i-a sfințit prin Duhul Sfânt: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi. Și zicând acestea a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt” (Ioan XX, 20-21), această sfințire desăvârșindu-se la Pogorârea Duhului Sfânt (Fapte II, 3-4). Ei s-au învrednicit de înzestrare cu harul sfințitor în măsura cea mai înaltă.
Apostolii, dobândind plinătatea Duhului Sfânt pentru a sfinți pe credincioși, ei puteau fi numiți și preoți. Sfântul Petru își dă sieși nu numai numele de Apostol (I Petru I, 1), dar și preot (I Petru V, 1), ca și Sfântul Ioan în două din epistolele sale ( a II-a și a III-a).
Domnul Hristos a împărtășit Apostolilor aceleași puteri pe care le-a exercitat și El. Puterea de a învăța: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-i…”, pentru a conduce pe credincioși pe calea mântuirii: „Cel care vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel care se leapădă de voi, se leapădă de Mine…” (Luca X, 32-33), alegând El însuși pe Apostolii Săi, care la rândul lor urmau să-și lase continuatori, și de a sfinți: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan XX, 23; Matei XVIII, 18; I Corinteni IV, 1)
Apostolii au fost martori ai Învierii Mântuitorului și pietre de temelie ale Bisericii. În calitate de martori ei nu au urmași. Dar, ca deținători ai harului deplin de slujitori ai Bisericii, ei și-au lăsat urmași pe episcopi, preoți și diaconi, pentru ca Biserica să aibă permanent conducători, instituiți de Apostoli de la început, precum vedem la Tit și Timotei: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți” (Tit I, 5). Și mergând prin cetăți, Apostolii au hirotonit preoți și episcopi pentru a se ocupa de comunitățile creștine în lipsa lor, păstrându-le unite pe aceeași cale, căci „rolul ierarhiei este de a veghea la unitatea Trupului lui Hristos”.
Sfântul Ignatie Teoforul dar și Sfântul Policarp în „Epistola sa către Filipeni” folosesc cei trei termeni ai vocabularului preoției ierarhice sacramentale care vor intra definitiv în vocabularul terminologiei bisericești și teologice: episcop, preot, diacon.
Mărturia Sfântului Ignatie, episcop de Antiohia (cca. 35-107), despre structura ierarhiei bisericești, este importantă deoarece arată că există o istorie, o tradiție a organizării bisericești (canonul biblic, cult, Taine, preoție, etc.), în care elementele reținute din epoca Apostolilor sunt completate cu elemente reclamate de misiunea creștină, în afara mediului biblic-iudaic din Ierusalim.
Apostolul Petru subliniază noblețea funcției și lucrării episcopale în Biserică, necesitatea ei pentru viața creștină și pentru creștinii înșiși care alcătuiesc Biserica. „Un episcop – mărturisește Prea Sfințitul Stephanos, Episcop de Nazianz – este înainte de toate un martor al Cinei, pe care ca „typos al Domnului” o prezidează, confirmându-i autenticitatea”. În felul acesta, Episcopul manifestă în și pentru Trupul lui, prin harul Duhului Sfânt, funcția de dragoste a unicului cap al Bisericii.
Domnul Hristos a mai ales și șaptezeci de ucenici care aveau îndatoriri asemănătoare – dar nu identice -, cu ale celor doisprezece: „Domnul Hristos a ales alți șaptezeci și i-a trimis câte doi înaintea feței Sale, în fiecare cetate și loc, unde Însuși avea să vină” (Luca X, 1).
În legătură cu preoții se spune că Sfântul Pavel „hirotonea preoți în fiecare Biserică, rugându-se cu postiri” (Fapte XIV, 23); iar lui Timotei i se atrăgea atenția de Sfântul Pavel: „Pâră împotriva preotului să nu primești, decât numai din gura a doi sau trei martori” (I Timotei V, 19; cf. Matei 18, 16). În Noul Testament pentru întâia oară se vorbește de preoți în înțeles de slujitori ai Bisericii în treapta a doua a ierarhiei, în Faptele Apostolilor XI, 30.
Faptul că preoția ține ființial de Biserică se vede cel mai limpede prin intermediul Sfintei Euharistii, care justifică în gradul cel mai înalt necesitatea preoției și descoperă rolul ei, de actualizarea și unire continuă a jertfei lui Hristos cu persoanele tuturor credincioșilor.
Părintele Stăniloae spune că „[…]de preoție atârnă Biserica și mântuirea în Hristos”; astfel înțelegem de ce că fără Hirotonie săvârșirea celorlalte Taine este imposibilă, deși ea nu se poate primi de cineva fără acele Taine. Și mai mult, înțelegem că preoția ține ființial de Biserică, iar Biserica nu poate exista fără preoție. Alexei Homiakov a spus : „ Dacă ar înceta hirotonia, ar înceta toate Tainele, afară de Botez și neamul omenesc ar fi rupt din har”. Prin puterea dată numai apostolilor de Mântuitorul, aceștia au hirotonit episcopi, cărora le-au transmis harul și adevărul, precum și preoți în treapta a doua după episcopi, dar și diaconi instituind astfel treapta a III-a a preoției slujitoare, și astfel treptele ierarhiei bisericești au fost instituite de apostoli, dar împreună apostolii, episcopii, preoții și diaconii au fost aleși și chemați la slujirea preoției.
În Noul Testament vedem așadar, că ierarhia, numită generic preoție, este deosebită de popor și se dă printr-o chemare specială. Fiindcă prin preot este simbolizat Hristos, preotul nu-și poate lua preoția de la sine, căci în acest caz nu s-ar mai respecta adevărul că preotul este chemat de Dumnezeu și implicit nu s-ar mai recunoaște că prin preot este simbolizat Hristos. De aceea, Sf. Apostol Pavel spune : „Și nimeni nu-și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum și Aaron” (Evrei V, 4; Fapte XX, 28; I Corinteni XII, 28), pentru că și în Vechiul Testament preoția se dădea numai urmașilor lui Aaron. Iar Core, Datan și Abiron care au încercat să fie preoți cu de la sine putere au fost pedepsiți (Numeri XVI, 31-32, 40), la fel și regele din Iuda, Ozia, care a încercat numai să tămâieze (II Paralipomena XXVI, 16-21).
Dar preoția Vechiului Testament este numai un „pedagog către Hristos” (Galateni III, 24), pe când preoția lui Hristos este de o valoare incomparabilă, deoarece „jertfa lui Hristos are caracterele adevăratului sacrificiu. Ea este superioară tuturor jertfelor Vechiului Testament prin calitatea victimei”.
Preoția se împărtășește printr-un dar special, acela al hirotoniei sau punerea mâinilor, când se pogoară asupra candidatului în chip nevăzut, harul Duhului Sfânt. Astfel, în Sfânta Scriptură se amintește despre hirotonia primului episcop, Timotei: „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoțimii” (I Timotei IV, 14), sau „Te îndemn să ții aprins harul lui Dumnezeu, cel care este în tine prin punerea mâinilor mele” (II Timotei I, 6). Privitor la preoție se arată: „Nu pune prea degrabă mâinile peste nimeni, nici nu te fă părtaș la păcatele altora” (I Timotei V, 22; Fapte XIV, 23).
Preoția sacramentală trebuie să aibă continuitate apostolică, adică ea nu poate fi împărtășită decât de Apostoli și de urmașii acelora care neîntrerupt au primit harul din urmaș în urmaș. Adică harul care a lucrat, începând de la Apostoli în toți episcopii până acum, lucrează și prin rugăciunea episcopilor hirotonisitori asupra noului hirotonit și va lucra și prin Tainele ce le va săvârși el ca episcop. Deci preoția – și aici înțelegem, în mod specific preoția sacramentală – nu trebuie să fie vreodată întreruptă și în Biserica ortodoxă nu s-a aflat niciodată în această situație, după cum spune Părintele Stăniloae.
Sfințirea episcopilor se face de mai mulți episcopi – cel puțin doi -, după pilda sfințirii Sfântului Pavel și Varnava (Fapte XIII, 2-3), iar a preoților și diaconilor de un episcop.
Sfântul Ignatie Teoforul realizează fără îndoială, o premieră în literatura creștină în Epistola către Magnezieni, când nu numai că într-un singur verset amintește toate cele trei trepte ale preoției ierarhice, dar și numele unui episcop, a doi preoți și al unui diacon. În cap. II al Epistolei către Tralieni, Sf. Ignatie arată importanța preoției sacramentale, chemând pe toți creștinii să cinstească pe slujitorii hirotoniți: „Este, așadar, de neapărată trebuință, precum și faceți, să nu faceți nimic fără episcop, ci să vă supuneți și preoțimii ca Apostolilor lui Hristos, nădejdea noastră, (I Timotei I, 1) în Care vom fi găsiți dacă viețuim așa” și „Toți să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte și pe episcop, care este Chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe soborul lui Dumnezeu și ca adunare a Apostolilor. Fără de aceștia nu se poate vorbi de Biserică” (Către Tralieni III, 1). De asemenea Sfântul Ignatie face simbolistica și o descriere completă a structurii ierarhice bisericești: fără episcop care îl reprezintă pe Tatăl, fără prezbiteri – care întruchipează grupul Apostolilor și fără diaconi care sunt imaginea lui Hristos nu poate exista biserică. (Către Tralieni, 3) și „După cum Domnul Iisus Hristos n-a făcut nimic fără Tatăl, tot așa nu trebuie să facem nimic fără episcop și fără preoți”. (Către Magnezieni 7, 1).
Identificarea slujirii preoțești a Bisericii cu slujirea lui Hristos este posibilă numai dacă vedem Hristologia condiționată pnevmatologic. Hristos nu poate fi separat de Sfântul Duh având în vedere că el S-a născut din Fecioară (Matei I, 20), a slujit pe pământ (Luca IV, 13-14), dar mai ales pentru că El, prin același Duh Sfânt, slujește și acum acestui plan veșnic al lui Dumnezeu cu creația în Biserică. Ceea ce face Duhul prin slujirea preoțească este tocmai să zidească aici și acum Trupul lui Hristos prin faptul că realizează acum Preoția lui Hristos ca Preoție a Bisericii.
Din acest motiv identificarea preoției bisericești cu a lui Hristos trebuie să se vadă în termeni soteriologici care au implicații adânci, antropologice și cosmologice. Înțeleasă în termeni de soteriologie, și nu de ontologie sau funcționalitate, preoția sacramentală realizează aici și acum însăși opera de mântuire a lui Iisus Hristos. Și întrucât în Ortodoxie nu se poate detașa Opera mântuitoare de Persoana și de prezența însăși a Aceluia care mântuiește, identificarea preoției bisericești cu Preoția lui Hristos poate să fie gândită în întregime într-un mod realist, fără pericolul unei rătăciri ontologice, deoarece în Răsăritul creștin Hristos este înțeles și trăit în continuarea actelor Sale mântuitoare.
Preoția universală
Biserica, ca Trup al lui Hristos extins în umanitate este mediul în care Sfânta Treime ni se descoperă și ne cheamă să ne împărtășim de viața desăvârșită, de viața în comuniune a membrilor Bisericii, care își are izvorul nesecat în taina iubirii și a vieții de comuniune mai presus de fire, ce exista în sânul Sfintei Treimi, „fundamentul imuabil al întregii pietăți, al întregii vieți spirituale, al întregii experiențe”. Astfel, Biserica are ca mădulare sau elemente constitutive clerul (preoții) și laicii (mirenii), iar din secolul al IV-lea acestor două stări consacrate li se adaugă o a treia stare, cea monahală.
Prin laici sau mireni se înțelege „totalitatea credincioșilor creștini membri ai Bisericii, care nu au starea preoțească în nici una din treptele sale și nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii instituiți prin hirotesie, sau prin alt mod”. Ca parte vie a Bisericii, mirenii au un rol la fel de important ca treptele ierarhice prin participarea activă la viața Bisericii. Mai mult decât atât și ei devin responsabili de „soarta” Bisericii (I Corinteni III, 9, 16, 17), fapt pentru care toate mădularele Bisericii sunt chemate să facă parte din viața Bisericii, să contribuie prin anumite activități la zidirea duhovnicească.
Asemănând membrii Bisericii cu corpul omenesc și mădularele acestuia, Sfântul Apostol Pavel subliniază legătura organică dintre stările care intră în alcătuirea Bisericii, dar și interdependența funcțională în care ele se găsesc în calitate de părți ale unuia și aceluiași întreg, fapt care nu exclude îndatoririle și drepturile specifice, având în vedere starea harică a fiecărei.
Când vorbim despre membrii Bisericii și despre funcțiile lor trebuie să ținem seama că la început cuvântul popor se referea la toți creștinii, care erau membri ai Bisericii prin primirea Tainelor și mai ales, prin participarea la Euharistie și la misiunea Bisericii. Iar ceea ce numim azi clerul și mirenii, forma un tot, „poporul lui Dumnezeu” pe care El l-a agonisit ea să proclame Evanghelia (I Petru II, 9). Dar încă din epoca apostolică, în structura ierarhică a Bisericii, s-a făcut o distincție esențială între mireni sau laici care posedă preoția universală, în virtutea Botezului și a ungerii cu Mir în numele Sfintei Treimi, și cler sau ierarhie, care constituie preoția sacramentală, formată din slujitori consacrați printr-o Taină specială – Hirotonia – prin care primesc autoritatea sacră să predice Evanghelia, să împărtășească harul prin Taine, să organizeze comunitatea creștină într-un anumit loc.
În Biserica Ortodoxă învățătura referitoare la preoția universală cunoaște o mare importanță. În teologia patristică această înțelegere este continuată și dezvoltată.
Astfel, istoricul bisericesc Eusebiu al Cezareii arată virtuțile profetice și sacrificiale ale unui creștin, zicând: „… noi ardem parfumul profeției în tot locul și aducem ca jertfă fructul înmiresmat al unei teologii practice”. Mai mistic, specificând calitatea preoției generale dar sugerând și deosebirea ei față de Preoția specială, se exprimă Sfântul Macarie Egipteanul: „Creștinismul nu este deloc ceva mediocru, este o mare taină. Cugetă la propria ta noblețe… prin Mirungere toți devin împărați, preoți și profeți ai cereștilor taine”.
Sfântul Grigorie de Nazianz precizează mai exact în ce constă această preoție generală, declarând: „Noi suntem preoți prin dăruirea propriei noastre ființe în arderea duhovnicească” iar Sfântul Ecumenius explică în ce fel creștinismul se face părtaș demnităților preoției: „Împărați prin stăpânirea patimilor noastre, preoți pentru jertfirea trupurilor noastre, profeți prin instituirea în marile taine”.
În spiritualitatea răsăriteană s-a menținut învățătura și tradiția că Preoția creștină „nu este nici egalitarism anti-ierarhic, nici sfâșiere clericalistă a Trupului unic, în două, ci participarea sacerdotală a tuturor la unicul Preot divin prin intermediul celor două preoții”. Dacă clericul participă la Preoția lui Hristos printr-o stare specială, prin funcția lui sacră, orice laic face acest lucru „prin însăși ființa lui, … prin ființa lui sfințită”.
„Preoția” laicului constă în principal în faptul că el „se deosebește de lume și de orice perspectivă profană”. Laicul este „preot” prin faptul că oferă lui Dumnezeu ca jertfă întreaga lui viață și ființă, prin aceea că „practică harisma deosebirii duhurilor și spune nu oricărei încercări demonice”. Laicul „co-liturghisește” cu clericul întrucât participă activ la anaforaua euharistică, la epicleză, preotul însuși formulând toate cererile în numele tuturor și împreună cu toți: „Te rugăm, Te chemăm și cu umilință la Tine cădem…!” Comuniunea între preotul slujitor și obște este totală, ea „răspunde sensului cuvântului liturghie care înseamnă lucrare comună”. Însăși prezența laicului în lume este „o epicleză perpetuă”, pentru că el „contribuie la pacea de care vorbește Evanghelia, aspiră la sărutarea păcii liturgice” În felul lui, laicul prelungește în lumea profană lucrarea Preoției dinăuntrul Bisericii, el „deține puterea sacrului cosmic” întrucât „introduce adevărul dogmelor trăite în social și în raporturile umane și alungă astfel elementele demonice și profane ale lumii”
Coexistența celor două preoții nu înseamnă opoziție sau excludere, pentru că Preoția specială nu este nici „emanație a laicatului, delegare de tip congregaționist” dar nici separare sau detașare, căci clericul este ales „din poporul său… din trupul și sângele lui sacerdotal, el nu vine să formeze o structură deasupra, căci el este o parte organică a trupului”. Dar nu numai legătura ci și distincția între cele două preoții, ca stări harice deosebite, este clară: „originea preotului este divină și se exercită în virtutea succesiunii apostolice” fiind „promovat de Dumnezeu” pe baza principiului de sus în jos, „Eu v-am ales pe voi!”; el are puterea de a săvârși Sfintele Taine, de a fi „martor apostolic al Euharistiei”, iar puterea de a promulga definițiile doctrinare (charisma veritatis certum) aparține numai episcopatului. Dacă laicii nu au puterea de a săvârși Sfintele Taine, în schimb se poate spune că „sfera lor practică o constituie viața harului, pătrunderea acestuia în lume”.
Astfel, Biserica nu poate să existe, n-are rațiune să existe și n-ar fi avut chiar de la început, dacă ea ar fi fost creată numai pentru cler sau numai spre a fi supusă unei conduceri clericale, ci că ea există, lucrează și își îndeplinește misiunea ei internă și cea dinafară, în lume, în calitate ele continuatoare a lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, numai prin cele două elemente constitutive coordonate ale ei, pe care le reprezintă clerul și laicii: clerul ca stare harică superioară, creată prin Taina Hirotoniei, care-i dă calificarea necesară pentru a îndeplini o slujire superioară și constantă în viața Bisericii, potrivit stării sale harice; iar laicii, ca o stare harică inferioară aceleia a clerului, dar nu mai puțin necesară decât clerul și fără de care. ca și fără de cler, n-ar putea să existe nici Biserică, nici lucrarea ei mântuitoare.
Pe aceste elemente se întemeiază modul în care privește Ortodoxia poziția laicilor în Biserică, precum și modul în care le asigură toate drepturile ce le revin, ca revers al îndatoririlor, și în primul rând, ca element constitutiv ia! Bisericii, coordonat cu cel clerical.
Cu conștiința că ei nu sunt singurii slujitori, ci numai împreună slujitori cu laicii ai misiunii Bisericii și cu conștiința că această misiune depășește în fiecare clipă granițele Bisericii sau ale creștinătății în genere, toți slujitorii Bisericii Ortodoxe de la cel mai simplu până la cel mai de frunte, își au permanent atenția îndreptată asupra posibilităților pe care le oferă pentru eficiența slujirii lor sacerdotale, împreună-slujire a credincioșilor laici, prin exercițiul tuturor drepturilor consacrate ale lor, drepturi înțelese în sens propriu, iar nu în acela de simple concesii, pentru că întreaga lucrare mântuitoare a Bisericii nu a reprezentat și nu poate reprezenta niciodată o simplă bunăvoință clericală și cu atât mai puțin o concesie clericală.
Pentru exercitarea slujirii harice, dreptul și plenitudinea puterii o dețin clericii din ierarhia superioară de drept divin în baza succesiunii apostolice, cum am arătat anterior, iar mirenii, ca membri ai Bisericii, participă sub diferite forme. Caracterul sacramental, mistic, se primește prin Taina Hirotoniei. Pe lângă puterea sacramentală, ierarhii dețin puterea jurisdicțională și de a învăța. La aceasta din urmă putere sunt chemați să colaboreze și mirenii, în funcție de pregătirea și rolul pe cate îl au în familie și societate. De aceea, în Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848 se precizează că întregul trup al Bisericii, adică mirenii împreună cu clerul, iar nu numai vreunul din aceste două elemente, au moștenit, păstrează și transmit învățătura Mântuitorului Hristos.
Deși în zilele noastre mulți dintre laici au pregătirea necesară de a predica Evanghelia în diverse medii, fiecare creștin prin Botez este obligat să-și păstreze credința, mărturisind-o și apărând-o atunci când este cazul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îi consideră pe aceștia „stâlpi” ai credinței și împreună lucrători în Biserică cu toți slujitorii ei (I Tim. 3-15), iar Sfântul Apostol Petru „rod ales, preoție împărătească, neam sfânt, ca să vestiți bunătățile Celui ce v-a chemat pe voi din întuneric la luminata Sa lumină” (I Petru II,9).
Dacă ținem cont de faptul că în epoca primară a creștinismului, în Biserica primului mileniu, au existat laici cu funcția de a învăța în Biserică, printre care am amintit de didascali, iar mai apoi de cateheți, nu putem vorbi de o îndatorire și o activitate exclusivă a ierarhiei în ceea ce privește puterea de a învăța, deși legislația canonică prevede aceasta ca fiind una dintre datoriile clericilor (can. 36, 39, 58 Apost., 19, 20, 33 Trulan, 2, 10 VII Ec., 12, 19, 46 Laod., 123 Cart., 3, 11 Sard., etc.). În viața creștinilor din Biserica primară mărturisirea credinței făcea parte din datoriile de suflet, pe care nu pregetau să le îndeplinească. Un exemplu elocvent în acest sens sunt Aquila și Priscila (Romani XVI,3), care au predicat ca laici la Efes înaintea Sfântului Apostol Pavel, precum și predicatorii laici din Tesalonic care au vestit cuvântul lui Dumnezeu în Ahaia și Macedonia (I Tesaloniceni I, 7-8).
Prin întreaga lor activitate de propovăduire laicii au devenit misionari, vestind cuvântul Evangheliei ori de câte ori aveau ocazia, dar și ca persoane special autorizate pentru acest lucru. În acest sens avem exemplul cateheților care îi instruiau pe catehumeni (can. 78 Trulan, 26, 46 Laod., etc.), al didascălilor, al apostolilor, al învățătorilor, etc.
Deși primul dintre aspectele poruncii primite de la Mântuitorul de către Apostoli a fost aceea de a învăța („Mergând învățați toate neamurile… ” – Matei XXVIII, 26), totuși, în perioada Bisericii primului mileniu această funcție a fost exercitată deopotrivă de către laici și clerici, aceștia din urmă având de îndeplinit două dintre funcțiile specifice, care nu puteau fi încredințate mirenilor, indiferent de pregătirea intelectuală sau ținuta morală, deoarece este vorba despre puteri izvorâte din Taina Hirotoniei. Acestea se referă la activitatea sacerdotală și jurisdicțională, fapt care l-a determinat pe teologul român Teodor M. Popescu să afirme că, în ceea ce privește „clerul, nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii, nici cel puțin un privilegiu al ei, deosebitor de laici, întrucât funcțiunea lui principală nu era cea învățătorească, ci cea liturgică, pastorală și administrativă”.
În aceeași măsură și mirenii trebuie să participe la îndeplinirea misiunii învățătorești prin păstrarea, propovăduirea și apărarea dreptei credințe, prin difuzarea lucrărilor misionare, prin susținerea activității clericilor, îndeplinindu-și vocația de fii ai Bisericii, cu atât mai mult cu cât societatea se bucură de prezența acestor misionari și în învățământul public prin acceptarea Religiei ca disciplină de studiu, dar și prin asistența religioasă asigurată în diferite instituții: spitale, armată, penitenciare etc..
Legătura dintre cele două preoții
Instituție divină, întemeiată în vederea transmiterii harului prin care ne unim cu Hristos, preoția e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul și misiunea ei esențială, ca slujire a împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. “Toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și care ne-a dat nouă slujirea împăcării”(II Corinteni V, 18) .
În același timp însă, este primită și ca semn al legăturii care unește cerul cu pământul, întărită pentru totdeauna, în vederea îndumnezeirii omului și a înveșnicirii făpturii. Săvârșind Sfintele Taine, preotul unește în sine două lumi, de sus și de jos, după cum și împreună pe cei ce au fost, cu cei ce sunt și cu cei ce vor fi. Unirea însăși e o mare taină, e taina sfințeniei, care coboară pe pământ ca să se ridice la cer.
Fiecare dintre noi, prin botez, este chemat să exercite funcții apostolice și evanghelizatoare. Sfântul Apostol Petru leagă preoția credincioșilor de obligația de apostolat și evanghelizare: „Voi sunteți preoție împărătească ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” ( I Petru II, 9).
Hristos este izvorul înțelepciunii, este Rațiunea divină cea una, ce cuprinde în sine rațiunile de-a fi ale lucrurilor, și prin care aceste lucruri sunt susținute în lume, ca Logos dumnezeiesc, prin care toate ale lumii își iau existență, pentru că El a fost în lume de la începutul ei și rămâne în lume, de-a pururi prin ele, dar mai ales „prin persoanele umane care, în raționalitatea lor vie, sunt chipuri ale ipostasului Lui Însuși, create cu scopul de a gândi rațiunile lucrurilor, împreună cu rațiunea divină personală, într-un dialog cu Ea” Ca Rațiune, Logosul este numit de Sfântul Maxim Mărturisitorul multe rațiuni, dar ca Persoană, El este unic și în această unicitate personală cuprinde Rațiunile lucrurilor, le plasticizează, arătându-le obiectiv în lume, la timpul și rostul lor și le susține după ce mai înainte de-a fi lumea, ele fuseseră așezate de către Tatăl întru El.
Preoția universală sau a credincioșilor, care decurge din Botez și Mirungere, se exprimă în modul cel mai complet în sacrificiul Euharistiei. Când celebrează Sfânta Liturghie, preotul îl reprezintă nu numai pe Hristos – Preotul, dar și pe credincioși, care, cu el și prin intermediul lui, oferă sacrificiul lui Hristos, oferindu-se în același timp pe ei înșiși lui Dumnezeu. Ei sunt sfințiți prin renașterea și ungerea cu Sfântul și Marele Mir, în calitate de locuință spirituală și preoție sfântă pentru a oferi sacrificii spirituale prin toate acțiunile proprii creștinilor. În Sfânta Liturghie se realizează o asimilare specială a celui botezat in Iisus Hristos, pentru că el nu este numai cel care cooperează la sacrificiu, ci devine el însuși un dar care intervine în favoarea altora.
Preoția universală sau a credincioșilor este legată de chemarea de a da totul lui Dumnezeu, de chemarea spre sfințenie. Preoția credincioșilor trebuie să conducă la o asemănare încă și mai mare cu Hristos. Trebuie, la fel ca Iisus, să fie un dar total pentru Tatăl, nereținând nimic pentru sine, pentru că numai atunci El va da cu totul și va intra cu totul înăuntrul credincioșilor, sfințindu-i.
Se poate observa bine esențialul tradiției răsăritene în faptul că ea este participarea sacerdotală a tuturor la unicul Preot divin prin intermediul celor două preoții. Fiecare este rânduit de Dumnezeu, și ceea ce-l deosebește de lume si de orice perspectivă profană este această origine dumnezeiască a slujirii. Ceea ce s-a concentrat în Unul singur, în Hristos, unicul Preot, s-a dezvoltat în Trupul Său: Preotul se îndreaptă spre împărăție și spre Preoția universală a preoților. Paștele și Parusia încă nu se acoperă perfect; de aici coexistența celor două preoții: fără amestecare și fără despărțire și mai ales în afara oricărei opoziții imposibile. Hristos cel Unic se realizează în diferențierea harismelor și a slujirilor.
Astfel, tradiția nu degenerează niciodată în confuzie, ci afirmă net egalitatea naturii: toți sunt mai înainte de toate membrii egali ai Poporului lui Dumnezeu. Prin cea de-a „doua naștere”, Botezul, și prin Mirungere toți devin preoți, și în sânul acestei egalități sacerdotale se produce prin Hirotonie diferențierea funcțională a harismelor. Aceasta nu înseamnă o nouă „sfințire”, ci o hirotonie pentru o nouă slujire a celui care era deja consacrat, deja schimbat în natura lui odată pentru totdeauna, având deja primită ființa lui sacerdotală.
Taina Mirungerii, așează pe toți cei botezați în aceeași natură sacerdotală de hiereis. Din această egalitate identică, unii sunt aleși, retrași și așezați printr-un act divin, episcopi și prezbiteri. Aceasta este diferența funcțională a slujirilor, care suprimă orice diferență ontologică de natură și face imposibilă orice ruptură între clerici și laici. Canonistul Balsamon, (sec. XII), menționează opinia că hirotonia episcopală comportă o absolvire plenară a păcatelor, care ar însemna un al „doilea botez” și deci ar schimba natura. O asemenea doctrină nu a fost niciodată acceptată de Tradiție, fiindcă aceasta ar institui o diferență între clerici și laici. Posibilitatea de a reduce un preot la starea laică, prin autorizația vieții conjugale, demonstrează tocmai contrariul. În acest caz, clericul depune slujirea funcțională și rămâne preot al Preoției universale, el nu suferă nici înainte, nici după, vreo schimbare ontologică. Această afirmație capătă relief în prezența a două tradiții care traduc, fiecare la rândul ei, principiul „paternității divine”. Una urcă la Sfântul Ignatie al Antiohiei pentru care orice episcop este părinte prin funcția lui liturgică.
O strânsă corespondență între „inițierea” credincioșilor (botez, mirungere, împărtășire) și hirotonia preoților confirmă cele de mai sus. Într-adevăr, rugăciunea din ziua a opta, după botez, menționează „punerea mâinilor lui Dumnezeu”, care-1 așează pe cel botezat în „demnitatea chemării sublime și cerești”. Culoarea albă a cămășii baptismale este culoarea preoției celor două Testamente; se înțelege că, din rațiuni practice, numai clerul a păstrat acest veșmânt. Ritualul tunderii înseamnă dăruirea totală în slujba Bisericii; deci, toți, clerici și laici, toți sunt datori și dăruiți. Pentru un băiat, tradiția veche prescria o procesiune în jurul Sfintei Mese, fapt ce corespunde demnității de preot a membrilor Preoției universale. Uimitoarea înrudire liturgică a acestor ritualuri cu hirotonia clerului subliniază cu putere demnitatea sacerdotală a oricărui botezat.
Orice creștin care a primit Botezul și Mirungerea și apoi Euharistia este „preot” în sensul că se roagă lui Dumnezeu, aduce și se aduce jertfă Lui, dar mai degrabă, participă la jertfa adusă de către Biserică prin preot. Este foarte important să reținem că în Ortodoxie preotul nu poate aduce jertfa euharistică fără laici, iar preotul nu stă cu fața spre credincioși (ca la romano-catolici), ci ca primul din comunitate, ca alesul comunității pentru această slujbă deosebită care nu poate fi dusă și înfăptuită de oricine; „preoții-clerici” sunt luați din rândul „preoților-laici” și sunt chiar aleși de aceștia. În trecut laicii aveau un rol mai mare în alegerea clericilor, iar în prezent rolul lor s-a redus la exclamația „Axios / Vrednic este”, rostită la hirotonie. Oricum, laicii participă și consimțesc alegerea și consacrarea unui cleric. Inițierea prin cele trei Taine amintite mai sus introduce pe toți și pe fiecare în „ordinea sacră”, în ierarhia sacră a poporului, diferențiată doar în slujirile funcționale.
Această perfectă egalitate de natură a tuturor membrilor Bisericii răspunde caracterului spiritualității ortodoxe. Rugăciunea, postul, citirea Scripturilor, disciplina ascetică se impun, astfel, tuturor, în mod egal. De aceea, laicatul realizează starea monahismului interiorizat. Înțelepciunea lui constă în a-și asuma maximalismul eshatologic al călugărilor, trăind în lume, poate tocmai datorită acestei chemări, așteptând, ca și călugărul, cu bucurie și nerăbdare, Parusia.
Ungerea cu Sfântul și Marele Mir a tuturor părților trupului simbolizează limbile de foc ale Cincizecimii. Această ungere este însoțită de formula sacră: „Pecetea darului Sfântului Duh” deci orice laic este pecetluit în toată ființa lui cu daruri, este deci o ființă în întregime harismatică. Rugăciunea așezată în chiar inima Tainei, precizează scopul acestor daruri: „Ca să se facă fiu și moștenitor cereștii Tale Împărății”. Aceasta este consacrarea întregii vieți slujirii laice, slujire esențialmente eclezială.
Caracterul totalitar, absolut al dăruirii este pus în relief în ritualul tunderii, rit identic cu cel al intrării în tagma monahală. Rugăciunea este: „Binecuvântează și pe robul Tău care începe să-și tundă părul capului său”. Sensul simbolic este clar, aceasta înseamnă ofrandă totală a vieții. Accentul eshatologic al rugăciunii întărește acest sens: „ca să-Ți aducă slavă și să vadă bunătățile Ierusalimului în toate zilele vieții sale”. Astfel, toate momentele vremii se deschid asupra dimensiunii lor eshatologice, toate actele și toate cuvintele sunt spre slujirea împăratului. Trecând prin tundere ,orice laic este un monah al monahismului interiorizat, supus la toate exigențele absolute ale Evangheliei.
Epiclezei Tainei, cererii Sfântului Duh, Tatăl ceresc îi răspunde prin trimiterea Mântuitorului care „hristifică” pe noul botezat. În rugăciunea asupra Sfântului Mir episcopul cere: „Așa Dumnezeule, pecetluiește-i pe ei cu pecetea neprihănirii; ei vor purta în inima lor pe Hristos pentru a fi sălaș al Treimii”, se poate nota aici tricentrismul Ortodoxiei, echilibrul trinitar fiind bine subliniat: pecetluit prin Duhul, devenit hristofor, pentru a fi locuință treimică.
La slujbă, în timpul Tainei Ungerii, se citesc ultimele versete ale Evangheliei după Sfântul Matei „mergeți dar și învățați toate neamurile”. Din această citire, porunca Domnului se adresează deci oricărui creștin pecetluit, oricărui laic, și aceasta pentru ca el să poată împlini harul pe care i-l oferă Taina: „el trebuie să propovăduiască altora ceea ce a primit la Botez”. Alături de misionarii acreditați, orice pecetluit este „un om apostolic”, prin toată viața lui, cel botezat este chemat la o mărturisire neîncetată.
Ideea unui popor pasiv este în contradicție cu eclesiologia patristică; Preoția universală a credincioșilor participă la cele trei slujiri: conducere, învățătură și sfințire.
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune catehumenilor: „Duhul Sfânt vă înarmează pentru luptă… El va veghea asupra voastră ca peste proprii lui ostași” și „voi vă veți ține tari împotriva oricărei puteri potrivnice”. Orice laic este mai întâi de toate un luptător.
În actele de cult, axios „vrednic este”, atunci când se hirotonește un preot, sau aminul final, sunt ca o semnătură sfântă a Trupului în totalitatea sa pe toată lucrarea Bisericii. În timpul Liturghiei, orice credincios este împreună liturghisitor cu episcopul; poporul participă activ la anaforaua euharistică, la epicleză (totdeauna se folosește pluralul; preotul formulează cererea în numele tuturor: „Te rugăm, Te chemăm…” și apoi el este martorul apostolic al miracolului împlinit). Comuniunea de duh între celebrant și obște este totală și răspunde sensului cuvântului Liturghie care înseamnă lucrare comună.
În învățământ, și acesta este un fapt particular al Ortodoxiei, profesorii de teologie sunt și laici. Slujirea Cuvântului se leagă de harisma hirotoniei, dar episcopii deleagă pe unii laici aleși, cu puterea de a învăța și de a predica în virtutea harismei Preoției universale. În societatea de altădată a Bizanțului, împăratul avea puterea de a aduna Sinodul și predica imperială ocupa un loc firesc. Se cunosc, de asemenea, frumoasele omilii ale lui Nicolae Cabasila, laic și mare liturgist. Se poate menționa, de asemenea, numele lui Chiril din Filea, un isihast arzător, căsătorit și tată de familie. În Grecia actuală, laicii sunt trimiși de Sinod în misiuni apostolice; ei învață și predică în Biserici; aici ei își exercită harisma lor sacerdotală. În spațiul temporal, într-o dioceză, cele care administrează sunt consiliile parohiale și eparhiale, episcopul este un părinte spiritual, predicator și liturghisitor. Atunci când se întâmplă, ca în Grecia de azi, ca statul să exercite o supremație asupra organizării materiale a Bisericii, aceasta înseamnă că, în principiu, statul reprezintă aici poporul creștin.
Instituirea istorică a preoției sacramentale, eveniment fundamental petrecut în primele zile ale Bisericii, care se compune dintru început din slujitori hirotoniți și credincioși, asigură aceste instituții, alături de tezaurul de învățătură și har, un pilon indispensabil pentru parcurgerea duratei sale istorice.
Deosebirile dintre cele două preoții
Preotul este, în virtutea harului preoției primit în Taina Hirotoniei și a caracterului
conferit de aceasta, slujitor, sau membru ministerial al lui Hristos și al Bisericii Sale. El este preot pentru alții și anume chemat și ales dintre aceștia și consacrat prin puterea Duhului pentru aceștia (Ioan XV, 16; Evrei V, 4 și Fapte XX, 28). Funcțiile pe care preoții le-au primit prin harul Hirotoniei sunt în mod esențial și în gradul cel mai înalt ecleziale. „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni spre cele către Dumnezeu ca să aducă și jertfe pentru păcate” (Evrei V, 1). Referită la datele Noului Testament, ierarhia sacramentală este înainte de orice o slujire, un ministeriu consacrat de Duhul în Biserică, pentru ceilalți în slujirea lui Dumnezeu.
Prin Botezul pe care îl administrează, episcopul sau preotul îi incorporează pe oameni în Trupul sacerdotal care este Biserica, dar sacerdoțiul pe care, prin ministeriul lui, îl conferă celor botezați, nu este un derivat al sacerdoțiului său ministerial în ei, ci o participare la sacerdoțiul lui Hristos din Biserică.
„În sacerdoțiul credincioșilor și în sacerdoțiul ministerial, puterile funcționale sunt
diferite, deși sacerdoțiul baptismal este consacrat sacerdoțiului ierarhic, în acest sens încât, într-un subiect dat, fără sacerdoțiul inițial al Botezului, sacerdoțiul ierarhic nu poate exista. Nu există în mod valid preot ministerial al lui Hristos fără a fi primit în mod valid sacerdoțiul baptismal”. Deci ministeriul sacramental presupune, în prealabil, la cei chemați pentru a fi hirotoniți, Taina Botezului, dar nu numai pe aceasta, ci, și Mirungerea și Euharistia. Deci încorporarea deplină în Hristos, ca mădular al Bisericii Lui. Administrarea Tainei Hirotoniei, pentru una din cele trei trepte ale preoției, presupune apoi o pregătire morală duhovnicească și o vrednicie a primitorului. Așa cum remarca Y. Congar: ,,Există două linii de participare la Hristos preot care nu se acopăr”. ,,Prima linie de participare la Hristos, preotul suprem, este aceea a încorporării baptismale; a doua aceea de investire a sacramentului Hirotoniei, prin ritul punerii mâinilor. Prima constituie pe cei botezați ca membri structurați ai lui Hristos preot; a doua creează membri ministeriali (slujitori și iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu) ai lui Hristos, care sunt împuterniciți, singurii, de a reprezenta în funcțiile lor cultice pe Hristos, Preotul suveran, pentru întreaga Biserică a celor botezați”.
Credincioșii, în virtutea calității lor de creștini, participă la viața harică a Bisericii,
împărtășindu-se cu Tainele Bisericii, participă la aducerea jertfei euharistice, dar nu singuri, ci numai împreună cu preotul sau episcopul care este punctul lor de convergență. Desigur, nici episcopul sau preotul nu aduce singur jertfa euharistică, ci împreună cu comunitatea eclezială. Dar participarea este diferită, după măsura darului dat fiecăruia de către Hristos prin Duhul.
În Biserică este o intercondiționare între masa credincioșilor, denumiți în teologia
contemporană occidentală, nu numai catolică sau protestantă, ci și ortodoxă (din apus, se
înțelege), popor al lui Dumnezeu, și ministeriul sacramental (numit și particular), dar trebuie păstrate proporțiile. N. Afanassieff forțează însă lucrurile când afirmă: „Actele sacramentale sunt efectuate de Biserică și în Biserică, care este adunarea poporului lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Tainele sunt date și actele sacramentale sunt săvârșite în adunarea eclezială prin rugăciunea poporului lui Dumnezeu care cuprinde atât laici propriu-ziși, cât și ierarhie. Fiecare laic celebrează liturghia, dar el o face în mod necesar în comun cu tot poporul lui Dumnezeu și cu proistoșii săi. Un episcop sau un preot, ca proistos al poporului lui Dumnezeu, săvârșește actele sacramentale, dar el o face în comun cu acest popor, fără de care funcția sa ar fi iluzorie”. Este adevărat, Tainele sunt săvârșite în Biserică și cu participarea obștii credincioșilor care păstrează și exprimă credința Bisericii. Obștea se află în rugăciune sau mai exact este atrasă în rugăciune de preot. Comunitatea se roagă cu preotul, dar preotul sau episcopul este cel care invocă pe Duhul Sfânt să se coboare peste Biserică și peste Daruri, prefăcându-le în Trupul și Sângele lui Hristos; tot episcopul sau preotul invocă pe Duhul în fiecare Taină, ca să se reverse asupra Bisericii și asupra celor ce se împărtășesc de Sfintele Taine. Puterea aceasta de a invoca pe Duhul, în Biserică, de sus, episcopul sau preotul o are de la Hristos însuși, prin actul hirotoniei; o are însă pentru Biserică, pentru cei ce formează comunitatea eclezială și se află în Biserică. Dar pe aceasta, episcopul sau preotul o deține
împreună cu celelalte două puteri la fel de importante: puterea învățătorească, adică de a
proclama Evanghelia lui Hristos, și cu cea de conducere pe calea mântuirii a celor încredințați lui. Ceea ce trebuie spus aici deocamdată este că toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica, sunt active și țin de Capul Trupului, Hristos, dar există și o ierarhie a funcțiunilor, a ministeriilor, care asigură dezvoltarea armonioasă a întregului trup. Tradiția Bisericii Ortodoxe este însă fermă în ceea ce privește distincția funcțională (bazată pe harisme și pe hirotonia ministeriilor) între cele două preoții, obștească (numită și comună sau generală), care aparține tuturor celor încorporați în Hristos prin Botez, Mirungere și Euharistie ca mădulare ale Bisericii, și preoția sacerdotală (sau sacramentală) instituită de Hristos însuși, îndată după învierea Sa, când a dat Apostolilor pe Duhul Său (Ioan XX, 21-23) și i-a trimis la propovăduirea Evangheliei la toată făptura (Matei XXVIII, 18-20; Marcu XVI, 15-16; Luca XXIV, 47-48). Și îmbrăcându-se cu toată puterea de sus, așa cum le făgăduise (Luca XXIV, 49), în ziua Cincizecimii, odată cu venirea personală a Duhului în lume când li s-au arătat în casa unde se găseau toți la un loc, împărțite limbi ca de foc șezând pe fiecare dintre ei și umplându-i (Fapte II, 1-4), Apostolii au început sa vorbească mulțimilor „în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte II, 4). „Tradiția nu face confuzie și afirmă egalitatea de natură: toți sunt înainte de orice membre echivalente ale poporului lui Dumnezeu și în sânul acestei echivalențe se produce o diferențiere funcțională a harismelor. Ritualul consacrării unui episcop este semnificativ, în momentul cel mai solemn al ceremoniei, cel cu mai mulți ani în episcopat, ia locul diaconului și pronunță litaniile diaconale, iar toți ceilalți episcopi, în locul poporului, dau răspunsurile. Astfel, în momentul ridicării unui ales în treapta cea mai înaltă a preoției, toți episcopii se situează în rândul credincioșilor, toți sunt înainte de orice preoți ai sacerdoțiului împărătesc, membre echivalente ale Trupului și, în fine, alesul primește harismele episcopale pentru a împlini o funcție harismatică foarte precisă, un ministeriu stabil în interiorul Trupului”. Hristos, singurul, rămâne Marele Preot, Arhiereul în veac care a străbătut cerurile, iar toți ceilalți sunt preoți prin participare la Preoția Lui, unii episcopi iar alții preoți. Săvârșitorul Tainei Hirotoniei este Hristos însuși în Duhul Său, care se coboară asupra primitorului prin punerea mâinilor Arhiereului hirotonisitor. Epicleza Hirotoniei în treapta de episcop subliniază acest lucru.
Învățătura ortodoxă se situează, deci, atât în afara egalitarismului antiierarhic propriu protestantismului care supraordonează sacerdoțiul comun preoției sacramentale sau care nu recunoaște acesteia din urmă o instituire divină eclezială, cât și în afara diviziunii clericaliste a unicului Trup al lui Hristos în două, care vorbește de prerogativele unuia dintre Apostoli și deci unuia dintre episcopi cu drepturi și responsabilități cvasidivine asupra celorlalți episcopi, luați separat sau aflați chiar în colegiu sau conciliu și asupra întregii Biserici, în calitate de vicar al lui Hristos. Pe plan ecumenic Bisericile și teologiile lor încearcă astăzi să realizeze o înțelegere mai comunitară a Bisericii și a ministeriilor ei. Teologi catolici, de exemplu, încearcă să vadă în Biserică un „nous des chretiens” („noi creștini”) constituit prin adunarea celor care primesc în credință opera de mântuire săvârșită de Hristos. Acest „nous” („noi”) este anterior tuturor diferențelor de funcțiune și de ministeriu; acestea sunt roadele multiforme ale unicului Duh dat tuturor, pentru ca toți să fie activi și să manifeste împreună „la Seigneurie du Christ”(„ Domnia lui Hristos”). Ministerialitatea pe care doctrina catolică în general și cea a Conciliului Vatican II, în special, axează Biserica, ca și comunitate eclezială structurată, este referită acum la întreaga Biserică și la toți membrii săi: „Considerarea Bisericii” ca „sacrament al mântuirii în mijlocul oamenilor”, ne determină să punem accentul pe „ministerialitatea” întregii Biserici și pe responsabilitatea solidară a tuturor membrilor săi. Trimis de Tatăl în plină istorie a oamenilor, Iisus Hristos suscită Biserica, prin puterea învierii Sale și darul Duhului Sfânt. El o trimite, la rândul Său în misiune, constituindu-o popor-martor și slujitoare a Evangheliei mântuirii. Biserica nu există decât prin și pentru această Evanghelie și de atunci Evanghelia este primită, este și atestată și concret manifestată de către această comunitate pe care ea, Evanghelia, o suscită, existența însăși a acesteia este ministeriul. Căci „mister, sacrament și ministeriu sunt nu numai legate, ci interioare unul altuia. Toată Scriptură ne spune că, atunci când Dumnezeu intervine în lume, El suscită un popor și oameni slujitori ai planului Său. Iisus, în care s-a împlinit ca plenitudine misterul lui Dumnezeu, este Slujitorul și El își asociază oameni pentru a fi ucenicii și trimișii Săi. Duhul, când este dat și primit, transformă oamenii în slujitori. Misterul Bisericii de când este primit de către oameni devine „ministeriu” din partea acestor oameni.
Aceste reflexiuni teologice nu sunt însă nici în spiritul autentic al doctrinei conciliare și nici al doctrinei catolice în general. Doctrina catolică și cea a Conciliului Vatican II centrează Biserica pe ministerialitate, înțeleasă ca episcopat, avându-și vârful cel mai înalt în papă. Distincția între grupul celor 12, ce au în fruntea lor pe Petru, adică episcopatul în fruntea căruia se găsește papa, ca succesor al lui Petru, și poporul lui Dumnezeu, legat de episcopat prin intermediul unor sacramente concepute orizontal, ca și grația pe care ele o comunică, se menține și se revendică de către magisteriul Bisericii. Trebuie însă să apreciem ca pozitiv în teologia catolică postconciliară aprofundarea Bisericii ca și comunitate, care implică participarea tuturor credincioșilor la viața ei. Aici este de fapt și esența „sacerdoțiului comun” al celor botezați (după protestanți) sau botezați și confirmați (după doctrina catolică), sau a celor deplin încorporați în Hristos și Biserică după învățătura ortodoxă, implicând deci și Euharistia.
Sacerdoțiul episcopului și preoților care îl înconjoară „nu este un superbotez care
constituie o clasă de „supracreștini”, deși cel care este îmbrăcat cu harul Preoției, este chemat prin aceasta cu un titlu nou la desăvârșirea vocației creștine. Creștinismul nu cunoaște printre membrii săi discriminări similare celor pe care le puneau sectele gnostice sau maniheice. Toți participă la aceeași viață, se bucură de aceleași Taine în vederea aceluiași scop; toți sunt înzestrați cu aceeași demnitate și aceeași noblețe conferită de același Sânge al lui Hristos”. În interiorul aceleiași comunități ecleziale, constituită prin Botez, Mirungere și Euharistie (după învățătura ortodoxă), se găsește preoția sacramentală sau ministeriul (sacerdoțiul) particular, dar de instituire divină, de la Hristos însuși, prin Hirotonie, „pentru o slujire specială”, cum zice Sfântul Leon cel Mare.
Necesitatea ministeriului sacramental își are rațiunea în însăși instituirea lui de către
Hristos pentru Biserică (Ioan XX, 21-23; Matei XXVIII, 18-20; Marcu XVI, 15-16), găsindu-se într-o relație cu aducerea jertfei euharistice (Luca XXII, 19-20).
Hirotonia și deci ministeriul sacramental nu pune în discuție egalitatea baptismală a
tuturor membrilor Bisericii. „Biserica nu este un popor compus din preoți, ea este
sacerdotală în totalitatea sa de trup, ca întreg. Noțiunea de „sacerdoțiu comun” nu trebuie să fie înțeleasă în sens individual și distributivă; ea nu vizează pe fiecare din membrii Bisericii, în mod personal; ea nu indică o calitate care ar fi proprie fiecărui membru luat separat și care ar abilita pe fiecare să săvârșească, în mod nediferențiat, toate actele și să exercite toate funcțiunile în Biserică. Nu este vorba aici de o aptitudine personală de a exercita toate ministeriile, ci de un sacerdoțiu comun (nu „universal”), care exprimă o participare corporativă a tuturor la ministerialitatea Bisericii. Altfel spus: condiția fundamentală de membru al poporului lui Dumnezeu (sacerdotal) și de participant solidar la ministerialitatea globală a Bisericii, trebuie să fie deosebită de calificarea particulară proprie fiecăruia, în a exercita o funcție sau alta”. Prin urmare, egalitatea baptismală a tuturor și participarea solidară a tuturor la totalitatea ministeriului Bisericii preced toate diferențierile ulterioare și trebuie să fie menținute prin ele. În Biserică, toți fac totul, în sensul că nimeni nu este exclus de la funcțiile fundamentale prin care aceasta se realizează și își exercită misiunea sa: diaconia, mărturia și comuniunea sunt „funcții” ale Bisericii luată în ansamblul ei și la care toți au părtășie, dar după măsura darului lui Hristos, dat fiecăruia prin Duhul Sfânt. Fiecare participă la Euharistie, dar în mod diferențiat numai într-o anume manieră credinciosul participă la aducerea jertfei euharistice și anume ca mădular al Trupului lui Hristos, împreună cu celelalte mădulare, dar nu în afara ei, sau fără episcopul sau preotul, proistosul sinaxei euharistice, care au fost investiți în mod special de către Hristos cu puterea Duhului de a aduce aceasta și de a chema de sus pe Duhul asupra Bisericii și asupra Darurilor, ca să le prefacă în Trupul și Sângele lui Hristos. Fiecare este responsabil de creșterea și de unitatea comunității creștine, dar în măsuri diferite .
Ministeriul comun în Biserică presupune existența ministeriilor diferite care nu sunt date pentru ele înseși, ci pentru continuitatea eclezială sacramentală, dar ele nu izvorăsc din ministeriul comun, ci din preoția lui Hristos. Dar „diversitatea ministeriilor nu rănește unitatea de natură a membrilor Bisericii. Unitatea lor ontologică vine din unitatea lor „în Hristos”. Toate mădularele sunt de aceeași natură căci toate posedă același Duh. ,,Există felurite daruri, dar același Duh” (I Corinteni XII, 4). Nimeni nu poate, având în vedere natura sa, să se plaseze deasupra celorlalți în Biserică și încă și mai puțin deasupra Bisericii sau să pretindă să exprime Biserica, într-un mod particular. Nici Apostolii, nici Profeții, nici învățătorii, în calitatea lor, luați toți împreună sau fiecare în parte, nu constituie Biserica. Unii ca și ceilalți nu sunt decât membri ai Bisericii, care fără mireni nu pot să existe, căci ei nu ar putea atunci să exercite funcțiile în vederea cărora Dumnezeu i-a orânduit. Deosebirea dintre aceștia, care au ministerii particulare și ceilalți, nu este ontologică, ci funcțională. Această deosebire ar deveni însă ontologică, dacă nu ar exista în Biserică sacerdoțiul comun tuturor membrilor săi, sau altfel spus, dacă Hirotonia ar fi un superbotez sau care nu ar implica în nici un fel Botezul și celelalte Taine (Mirungerea și Euharistia după învățătura ortodoxă) care realizează încorporarea în Hristos ca mădular al Trupului Său și într-un cuvânt calitatea plenară de creștin. „Biserica este opera actuală a Duhului; acest Duh este în mod identic același în toți, dar efectele și roadele Sale sunt diferite în fiecare în vederea activităților diverse și complementare prin care Biserica se edifică și exercită ministeriul său, cum spune profesorul J. Hoffmann. Ca atare, harismele, adică darurile libere ale Duhului făcute unui membru al Bisericii pentru binele întregii Biserici, aparțin structurii esențiale a Bisericii ca operă a Duhului. Mai mult, acestea sunt acelea care structurează Biserica și ele nu trebuie să fie considerate ca un fel de „surplus” de care Biserica ar putea, la un moment dat, să se lipsească, pentru că structura sa esențială ar fi asigurată prin dispozitivul său instituțional. Biserica este opera Duhului și structura sa este fundamental harismatică. Aceste daruri multiforme ale Duhului dau naștere ministeriilor și slujirilor diferite și complementare, permanente sau ocazionale, spontane sau instituționale care sunt cerute pentru ca într-un loc dat, Biserica să existe, să împlinească slujirea lumii, să dea mărturie și să se edifice ca și comunitate a iubirii frățești. Repartiția concretă este în funcție de nevoile comunității, precum și de situațiile umane în sânul cărora ele se găsesc plasate”.
Dar aceasta nu presupune, cum pretind teologii situați dincolo de orice frontiere ale
Bisericii, o schimbare a ministeriilor sacramentale – episcop, preot, diacon – de origine
apostolică, cu altele noi, create de Biserică sau mai exact de Biserici și comunități ecleziale, pentru a răspunde – cum s-ar spune – noilor situații și contexte social-culturale ale umanității contemporane și nici o creație la nesfârșit de noi forme ale ministeriului sacramental, sau cu atât mai mult hirotonia femeilor, ca pastori și episcopi. Aceasta pentru că ministeriul sacramental sau particular, cum este numit în termenii teologiei ecumeniste a vremurilor noastre, nu este o creație umană, nici creație a Bisericii apărută în timp, ci un așezământ, un ministeriu de origine divină de la Hristos Însuși dar cu destinație și lucrare eclezială, prin puterea Duhului din Biserică și a Duhului dat episcopului și preotului în Taina Hirotoniei. Nu trebuie pierdută din vedere niciodată distincția dintre harisme și harul preoției, pe care Biserica patristică a făcut-o și a păstrat-o. De asemenea, nici distincția între harul Tainelor și darurile Duhului. Hristos este, cum spune N. Cabasila, în toate Tainele, dar în fiecare din Taine este în alt chip: una este lucrarea Botezului, alta este lucrarea Tainei Mirungerii, alta este lucrarea Euharistiei, alta este lucrarea Harului în Taina Hirotoniei, deși Harul este unul, izvorând din Ființa lui Dumnezeu cel în Treime, de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, fără să se despartă de Dumnezeu prin Taine, dar realizând o străpungere a prezenței lui Dumnezeu, până în ființa credinciosului și o unire a lui cu Dumnezeu-Tatăl prin Hristos și Duhul Sfânt. Darurile sunt rodirea harului Duhului în cei care s-au împărtășit de acest har, prin vreuna sau prin mai multe din Tainele Bisericii.
Dată fiind această realitate, este normal să spunem că fiecare creștin, în virtutea
Botezului, sau în virtutea Botezului și a Mirungerii și datorită unirii lui tot mai depline cu
Hristos prin Euharistie, primește sau posedă un dar sau o harismă în sens de dar și o funcție sau slujire și că diversitatea darurilor nu exclude egalitatea tuturor în Hristos, ci o presupune și o manifestă, fiindcă toate sunt daruri gratuite, dacă se poate spune, ale unicului Duh care nu este dat în plenitudinea Lui, decât tuturor celor aflați împreună în Biserica lui Hristos.
Aceeași realitate, că harurile și darurile Duhului nu sunt în vreun fel condiționate de noi în ceea ce privește primirea și deținerea lor, ne obligă să recunoaștem că „instituția sacerdoțiului și sacramentul Hirotoniei, nu creează în interiorul Bisericii două trepte de apartenență la Hristos și două specii de creștini. Acesta este un adevăr fundamental al credinței noastre. Preotul nu este, prin faptul Hirotoniei sale sacerdotale, mai creștin decât simplul credincios. Hirotonia pe care el a primit-o este pentru Euharistie, dar Euharistia este pentru toți. Toți sunt chemați la aceeași viață dumnezeiască, toți sunt chemați de aici de jos, și aceasta este cea care face ca toți să fie uniți în aceeași demnitate esențială, „demnitatea de creștin”, reînnoire minunată a demnității omului”, pe care a subliniat-o magnific Sfântul Leon cel Mare.
Comuniunea bisericească și existența celor două preoții, condiții ale unității Bisericii
Conform părintelui Dumitru Stăniloae, unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituțional și nici sfărâmată în indivizi cu credințe deosebite, sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viață, ontologico-pnevmatică, în Hristos și în Duhul Lui cel sfânt. Această unitate cu Hristos și în Hristos nu e bazată numai pe afirmarea unei credințe comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiază în puterea identică ce le vine credincioșilor și Bisericii de la Hristos Capul ei. Unitatea ține de constituția Bisericii, ca trup extins al Cuvântului întrupat. Căci Domnul S-a întrupat, S-a răstignit și a înviat ca om ca să adune pe toți cei dezbinați în Sine, în infinitatea iubirii Sale față de Tatăl și a Tatălui față de El. Unificarea aceasta, a tuturor în Sine, constituie însăși esența mântuirii. Căci unitatea aceasta înseamnă unitate în Dumnezeu cel preafericit și veșnic. De altfel, în afară de Dumnezeu nu e cu putință unitatea, deci nici mântuirea. Hristos Se extinde cu trupul Său jertfit și înviat în noi, ca să ne unească și să ne fac asemenea Lui, umplându-ne de aceeași iubire a Lui față de Dumnezeu Tatăl și a lui Dumnezeu Tatăl față de El, care este în El. În Iisus Hristos este prezentă însăși iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu aduce din sânul Treimii iubirea dumnezeiască.
Unde este Hristos este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-i îmbrățișeze pe toți în Sine și să-i înfățișeze Tatălui. Unitatea aceea nu se poate dobândi decât prin înrădăcinarea în Hristos, Care este Cuvântul lui Dumnezeu devenit accesibil nouă prin întrupare, ca să ne readune pe toți în unitatea Sa. Dezbinarea este semnul ieșirii din această temelie neschimbat și unitară, alipirea la vremelnicia schimbătoare și variată, ca la singura realitate.
Întrucât dogmele sunt expresia experienței puterii mântuitoare integrale a lui Hristos prezent în deplinătatea lucrării Lui în Biserică, unitatea Bisericii constă și în unitatea ei în Taine și în investirea ei cu o ierarhie unitară săvârșitoare a tuturor Tainelor, fără diferențieri, și propovăduitoare a aceleiași credințe dogmatice. Propriu-zis de-abia prin Tainele săvârșite în mod unitar de membrii celor trei trepte ale preoției, Hristos cel prezent în Biserică e o realitate experiată în lucrarea Lui, în mod unitar și deplin. Tainele sunt credința dogmatică aplicată și în același timp ele susțin credința dogmatică. Credința dogmatică deplină și totalitatea tainelor formează un tot. Numai împreună țin Biserica și pe credincioși în ambianța lucrării mântuitoare și a iubirii nesfârșite a lui Hristos, Unul din Treime devenit om. Biserica e una prin unitatea ei în toate cele trei laturi: în dogme, care exprimă în noțiuni și cuvinte credința în prezența lui Hristos în Biserică, în cultul care prin Tainele ce le cuprinde comunică lucrarea lui Hristos prezent în ea, și în lucrarea ierarhiei săvârșitoare a Tainelor și propovăduitoare a credinței în prezența lucrătoare a lui Hristos în Biserică.
În chestiuni de relații cu diferitele Biserici, în organizarea acțiunii ei în împrejurările de viață variate ale diferitelor neamuri sau grupuri de credincioși determinate de tradițiile lor, Biserica cea una poate lua înfățișarea unor Biserici autocefale, cu statute și regulamente și cu forme de acțiune proprii. Dar în dogme, în Taine, în ierarhia care propovăduiește dogmele și
săvârșește Tainele, Biserica e una. Numai o Biserică, una în dogme, în Taine, în organizarea și comuniunea ierarhică, este o Biserică cu adevărat unitară și numai Biserica ce păstrează acestea trei fără știrbiri este Biserica unică.
Creatorul și susținătorul unității Bisericii este întemeietorul și Cârmuitorul ei, „Care ne-a unit cu El și S-a unit cu noi și S-a făcut prin toate una cu noi” în așa fel încât „Cel ce privește la această lume nouă a zidirii Bisericii, vede în ea pe Cel ce este și S-a făcut în ea toate în toți”, pe Hristos, „Cel ce a adunat pe cele rătăcite și împrăștiate într-o unitate și le-a făcut pe toate o singură Biserică, o singur turmă”.
Dar nu se poate vorbi de unitate în Biserică fără comuniunea membrilor în raportul cu ei înșiși și cu Dumnezeu. Departe de a fi o relație morală sau spirituală cu Dumnezeu care s-ar limita la atitudini, fapte și la conștiința apartenenței la Biserică, comuniunea este participarea creștinilor la viața în Hristos și împărtășirea împreună cu toți cei ce cred în El, de Harul Duhului Sfânt. Comuniunea creștină constă într-o îndoită relație: o relație verticală, adică participarea tuturor creștinilor în și cu Hristos; o relație orizontală a tuturor credincioșilor întreolaltă, ca rezultat al participării lor în și cu Hristos. Relația verticală este originea celei orizontale, după cum relația orizontală este un semn și o expresie a celei verticale. Iubirea frățească, rugăciunea și unitatea, solidaritatea și slujirea reciprocă dintre creștini sunt expresii ale comuniunii lor întreolaltă și a tuturor cu Hristos. Această relație îndoită se concretizează în această viață în gradul cel mai înalt în comuniunea euharistică. Prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului se realizează acea unire a sângelui și corpului lui Hristos cu cei care se împărtășesc.
Dar Euharistia nu e singura Taină prin care se menține și se întărește unitatea Bisericii. Prin ea se desăvârșește unitatea între membrii Bisericii. Dar ei nu se pot apropia de la început de ea, ci trebuie să înainteze spre ea ca pe o scară prin alte Taine, prin Botez și prin Mirungere, iar după căderea în păcate, prin taina Pocăinței. Prin toate aceste Taine omul se unește treptat cu Hristos cel aflat în Biserică. Prin Botez, el este primit în Biserică, întrucât se unește pentru prima dată cu Hristos, Cel ce a murit pentru noi toți și Se află ca Cel ce moare Sieși și biruiește moartea în Biserică, pentru ca și membrii ei să-și moară lor, adică egoismului, și să învingă prin aceasta moartea ca ultima consecință a slăbirii vieții spiritului prin egoism. „S-a jertfit pentru noi Hristos și a fost Acela și în moarte și mai presus de moarte”. „Căci a fost omorât cu trupul, dar a fost făcut viu prin Duhul” (I Petru III, 18)… Dar Hristos ne face și pe noi curați, sfințindu-ne prin Sfântul Botez… Iar curățiți, ne unim cu sfinții, ne facem împreună-locuitori cu ei ai sfântului și cuviosului locaș. Intrăm astfel în casa lui Dumnezeu, dar încă nu la locașurile cele mai înalte. Cel botezat ia numai arvuna Duhului”, adică prin Botez intrăm în unirea cu Hristos și prin El cu Dumnezeu Tatăl, însă n-am ajuns la deplinătatea acestei uniri. Totuși ca unii ce-am intrat în locașul lui Dumnezeu prin Hristos, am intrat în Biserică, chiar dacă n-am înaintat la locașurile cele mai dinlăuntru. Am intrat în general în casa lui Dumnezeu, care este Biserica.
Astfel, putem observa că tainele sunt mijloacele prin care se realizează comuniunea sacramentală dintre Dumnezeu și om, tainele fiind prelungirea și transmiterea peste veacuri a Persoanei divino-umane a lui Hristos.
Euharistia este taina care realizează în modul cel mai evident acest fapt, ea unind pe credincios în modul cel mai intim cu Hristos. Conform poruncii Mântuitorului credincioșii trebuie să se unească în Hristos, mâncând trupul și bând sângele Lui, sub chipul pâinii și al vinului, dar și cu Hristos Care în prealabil se jertfește. Locașul bisericesc trebuie să fie prevăzut cu un altar de jertfă, care este în același timp și o sfântă masă, așezată în fața credincioșilor, la care slujește ca organ văzut a lui Hristos, Cel jertfit, episcopul și preotul.
Prin împărtășirea de același Hristos, în starea Lui permanentă de jertfă se depășește nu numai despărțirea dintre membrii comunității dintr-un locaș bisericesc, ci dintre toate comunitățile aflate în diferite locașuri bisericești în care se mărturisește aceeași dreaptă și integrală credință în Hristos. Depășind despărțirile dintre ei, credincioșii depășesc spațiul ca interval dintre ei. Toți se unesc cu Același Hristos, Care e la temelia nespațială a spațiului. Chiar dacă în diferite locașuri bisericești credincioșii nu se împărtășesc exact în același timp, ei depășesc și timpul, întrucât Hristos de Care se împărtășesc e pururea în starea de jertfă în care li Se împărtășește; numai prefacerea vinului și pâinii are loc în timpuri diferite.
Prin Har, Duhul Sfânt unește pe om cu Hristos, implicându-i omului puteri prin care poate depăși starea naturală, căci prin harul Duhului Sfânt aduce în noi bunurile cuprinse în natura noastră îndumnezeită în Hristos. Sfântul Vasile cel Mare spune că Sfântul Duh este în întregime prezent în fiecare și peste tot Împărtășindu-se. Când ne împărtășim din El, El nu încetează să rămână întreg, la fel ca o rază de soare… care oferă desfătări tuturor, în așa fel încât fiecare se crede că este singurul care profită de aceasta, în timp ce această limpezime luminează pământul și marea și pătrunde aerul. La fel, Duhul se află prezent în fiecare dintre cei care Îl primesc ca și cum ar fi fost împărtășit numai lui și, cu toate acestea, El revarsă tuturor harul total.
Astfel, prezența și lucrarea Duhului Sfânt în fiecare mădular al Bisericii constituie baza exercitării de fiecare credincios a funcției preoției comune. Căci dacă Sfântul Apostol Petru a folosit cu privire la credincioșii Bisericii metafora de „pietre vii” (I Petru II, 5) aceasta este posibil doar prin Duhul Sfânt, care însuflețește.
Părintele profesor Ion Bria abordează relația dintre Euharistie și Preoție într-un mod foarte important, scoțând în evidență unicitatea Mijlocitorului Hristos ca sursă a Preoției Bisericii prin care se actualizează Jertfa unică și sângeroasă a lui Hristos, în forma nesângeroasă. Există, așadar, o legătură între consacrare și comuniune, care decurge din însăși natura preoției Noului Testament. Iisus Hristos este marele și veșnicul arhiereu (Evrei IX, 24) care a pecetluit noul legământ cu sângele Său. El este Cel care jertfește, Cel care Se jertfește și Cel care Se oferă. În și prin Liturghie, Biserica întreagă își exprimă rolul ei sacramental, rolul care nu se poate separa de starea ei de a fi poporul lui Dumnezeu. Acest rol îl exprimă Biserica într-un mod unic, prin preoția sacramentală. Hirotonirea episcopului, preotului sau a diaconului are loc în cadrul Liturghiei, pentru a se arată că acestea sunt niște slujiri ecleziale și euharistice, care izvorăsc din Preoția lui Hristos. Dar Liturghia se aduce de către toți membrii Bisericii, adică atât de preoția sacramentală, cât și de preoția universală. Așadar în Lumina Liturghiei se vede rolul fundamental al slujirii sacerdotale în realizarea și menținerea comuniunii bisericești.
Euharistia este așadar Taina prin excelență a comuniunii și făcătoare de unitate. Ea realizează unitatea Bisericii în mai multe sensuri: unirea dintre comunitate și episcop, preot și diacon, deoarece Euharistia este o slujire a întregii comunități. Prin împărtășire credinciosul experiază comuniunea cu aproapele, Euharistia ajutându-l să depășească individualismul; apoi, Euharistia realizează unitatea Bisericii prin unirea credinciosului cu Hristos. Cu cât cineva se împărtășește mai des cu trupul și Sângele Mântuitorului, cu atât crește în el conștiința apartenenței sale la Biserică și conștientizează mai mult comuniunea cu semenii și cu Hristos.
Concluzii
Biserica se menține și înaintează în planul vieții dumnezeiești și în umanitatea răscumpărată, hrănindu-se din Jertfa și învierea lui Hristos, și având în ea plenitudinea vieții și lucrării Duhului Sfânt, prin Capul ei Hristos, din ziua Cincizecimii când a luat ființă ca și comunitate concretă, sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu. Dar Biserica se menține și crește în umanitatea răscumpărată, pentru că are în ea pe Hristos, ca ipostas divin întrupat, care S-a jertfit și a înviat pentru răscumpărarea întregului neam omenesc din robia păcatului și a morții. Mântuitorul Hristos având pe Duhul, ca om, își îndumnezeiește propria umanitate și prin aceasta pe noi toți, pentru că Hristos continuă să rămână în Biserică fiind Arhiereul care Se aduce pe Sine jertfă Tatălui în Euharistie pentru noi, pentru Biserică și împreună cu Biserica, Trupul Său. El este totwodată învățătorul sau Profetul care își propovăduiește învățătura despre Sine și despre mântuirea noastră în Sine, dar și Împăratul care conduce spre Tatăl pe cei răscumpărați prin Sângele Său, fiind Capul Bisericii, Trupul Său sobornicesc extins peste veacuri și spații, prin care viața de comuniune a lui Dumnezeu și puterea Lui sălășluiesc în Biserică și în lume.
Biserica cuprinde însă și pe episcop și pe preot și tot ce se săvârșește în Biserică este săvârșit de întreaga Biserică, pentru ea, dar și pentru fiecare mădular în parte al ei. Dar nu există Biserică fără episcop și preoți, ca organe văzute ale Preoției nevăzute a lui Hristos, învestite cu putere de către Hristos Însuși în Taina Hirotoniei pentru Biserică și în Biserică. Așa-zisul ministeriu comun al tuturor creștinilor ca mădulare ale Bisericii, sau preoția obștească, implică cu necesitate ministeriul sacramental al episcopatului, sursă a celorlalte trepte harice ale Preoției, ca unul ce ține de ființa Bisericii și este pentru Biserică, fără să-și aibă obârșia în cel al credincioșilor, ci izvorând direct din Arhieria lui Hristos, Capul Bisericii.
Între masa credincioșilor și preoția sacramentală (episcop, preot și diacon) există o intercondiționare sau, mai exact, o împreună-lucrare, însă trebuie păstrate proporțiile. Laicii participă la săvârșirea Tainelor, însă potrivit specificului slujirii lor. Împărtășirea lor și a lumii de lucrarea harului dumnezeiesc, se face prin Sfintele Taine, însă numai prin săvârșirea acestora de către cler.
Bibliografie
Bibliografie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comuniunea Bisericeasca Si Existenta Celor Doua Preotii (ID: 167471)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.