Comunitatile Rurale din Muntii Apuseni

PLANUL LUCRĂRII

ARGUMENT

CAPITOLUL I: REPERE GEOGRAFICE, ISTORICE ȘI ETNOGRAFICE

POZIȚIA ȘI LOCALIZAREA GEOGRAFICĂ A COMUNEI

ORIGINEA ISTORICĂ A LOCALITĂȚII AVRAM IANCU

POPULAȚIA COMUNEI AVRAM IANCU

OCUPAȚIA LOCUITORILOR

PORTUL POPULAR

FOLCLOR ȘI OBICEIURI

CAPITOLUL AL II-LEA: ASPECTE LINGVISTICE ȘI GRAMATICALE

FONETICĂ ȘI FONOLOGIE

ACCENTUL

VOCALELE

CONSOANELE

ACCIDENTE FONETICE

MORFOSINTAXĂ

SUBSTANTIVUL

ARTICOLUL

ADJECTIVUL

PRONUMELE

NUMERALUL

VERBUL

ADVERBUL

PREPOZIȚIA

CONJUNCȚIA

INTERJECȚIA

LEXICUL

SUFIXE

PREFIXE

COMPUNERE

SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE

FORMAREA CUVINTELOR

CAPITOLUL AL III-LEA : DIN TOPONIMIA ȘI MONOGRAFIA ONOMASTICĂ

GLOSARUL NUMELOR TOPICE

NUME DE FAMILIE

SISTEMUL DE DENOMINARE PERSONALĂ

PORECLE ȘI SUPRANUME

GLOSAR

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Ce poate fi mai emoționant și mai plăcut pentru existența unei comune decât să i se pomenească numele și să se vorbească despre viața și obiceiurile locuitorilor săi, amintind astfel ceea ce a fost odată?

Nefiind o localitate de mare întindere și neavând foarte mulți locuitori, comuna Avram Iancu nu a constituit obiectul de studiu al cercetărilor lingvistice.

Cei care s-au aplecat asupra acestei localități au descris-o din punct de vedere geografic sau etnografic, dar nu au pus accent pe aspectele lingvistice și gramaticale ale graiului locuitorilor. O astfel de lucrare este Comunitățile rurale din munții Apuseni. Comuna Avram Iancu, scrisă de doamna Lect.univ.dr. Monica Angela Bara și de domna prof.univ.dr. Mărioara Ludușan de la Universitatea “1 Decembrie 1918" Alba Iulia, dar care are în vedere descrierea localității în general, însă e deficitară din punct de vedere lingvistico – gramatical.

În lucrări dialectale mai importante există cercetări asupra graiului acestei regiuni, dar doar ca încadrată într-un teritoriu mai larg, ca de exemplu: D. Șandru în lucrarea Probleme de dialectologie românească are un capitol intitulat Țara Moților, N. Mocanu s-a aplecat Asupra rotacismului daco-român. Situația actuală în Țara Moților (comunele Scărișoara, Gârda și Arieșeni, jud. Alba) și Romulus Todoran vorbește Despre influența maghiară în lexicul graiurilor românești din Transilvania în lucrarea sa, Contribuții de dialectologie română.

Din dorința de a face cunoscută localitatea Avram Iancu și graiul bătrânilor acestei localități (care se mai folosește încă) celor care nu au avut prilejul să ajungă pe aceste meleaguri am hotărât să scriu o monografie a comunei Avram Iancu.

Pe baza cercetărilor lingvistice care cuprind și această zonă și a unor anchete făcute personal în localitate, am scris această lucrare cu scopul de a contribui la o cunoaștere mai detaliată, din punct de vedere geografic, etnografic și mai ales lingvistic și gramatical, a acestei regiuni.

Astfel, în primul capitol, am descris localitatea din punct de vedere geografic și etnografic. Am urmărit originea istorică, poziția geografică și populația cu porturile și ocupațiile acesteia. M-am oprit și asupra folclorului și a obiceiurilor formate și păstrate de-a lungul timpului, subliniind frumusețea și specificul acestei regiuni.

Capitolul al II – lea l-am consacrat aspectelor lingvistice și gramaticale. Am studiat, astfel, accentul, sistemul vocalic și consonantic, accidentele fonetice, substantivul, adjectivul, articolul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția, interjecția și alte aspecte gramaticale specifice acestei zone.

Am întregit aspectul monografic al lucrării cu un capitol din toponimia și monografia onomastică a comunei, capitol ce cuprinde un glosar al numelor topice și al numelor de familie care predomină în această zonă, precum și sistemul de denominare personală însoțit de câteva porecle și supranume ale locuitorilor comunei. Am adăugat și cu un mic glosar dialectal, iar pentru a-l contura mai bine am alăturat și câteva anexe constând în imagini din localitate și câteva texte orale culese în cursul anchetei făcută personal în comuna Avram Iancu.

CAPITOLUL I

REPERE GEOGRAFICE, ISTORICE

ȘI ETNOGRAFICE

1. POZIȚIA ȘI AȘEZAREA GEOGRAFICĂ

A LOCALITĂȚII AVRAM IANCU

Comuna Avram Iancu se află situată în ținutul Munților Apunseni, fiind parte a Țării Moților, situată în jumătatea sa nordică, la 25 km de orașul Câmpeni, considerat de moți drept capitală a „țării” lor și loc de întâlnire a Râului Mic (Arieșul Mic) cu Râul Mare (Arieșul Mare), la o altitudine cuprinsă între 600 și 1800 m, 22,47o longitudine estică și 46,23o latitudine nordică.

Suprafața pe care se întinde Avram Iancu măsoară 9719 hectare care îi conferă statutul de comună mare, una dintre cele mai întinse de pe Valea Arieșului.

Așezată în extremitatea nord-vestică a județului Alba, comuna Avram Iancu are ca limite de sud Bulzeștii de Sus (jud. Hunedoara), în sud-vest se mărginește cu comuna Hălmăgel (jud. Arad) și în partea de vest se învecinează cu Crișciorul de Sus (jud. Bihor). Limitele cu aceste localități sunt și limitele județului Alba cu cele trei județe: Hunedoara, Arad și Bihor.

Lupșa prezintă caractere de trecere între cele două tipuri mai frecvente de sate din Munții Apuseni: răsfirate și risipite. În urma îndelungatului proces de populare a bazinului în care factorii economici au fost pe primul plan s-a ajuns la așezarea de azi cu numeroase nuclee secundare, diferite sub aspect structural.

Comuna se subîmparte în patru sate mari: Avram Iancu – Centru, Târsa, Vidrișoara și Incești (Casa Iancului) de care aparțin 33 de sate și crânguri care sunt cuprinse în cele patru sate mari astfel: de Avram Iancu aparțin: Avram Iancu – Centru, Cărăști, Cocești, Coroiești, Gojeiești, Jojei, Soicești, Valea Uțului; de satul Târsa, cel mai populat sat al comunei, aparțin: Achimetești, Avrămești, Bădăi, Călugărești, Căsoaia, Cândești, Cărțulesti, Orgești, Cocoșești, Dumădești, Târsa, Târsa-Plai, Plai, și Verdești; de Vidrișoara aparțin: Boldeșit, Dealul Crișului, Dolești, Pătrutești, Stertești, Valea Maciului și Vidrișoara; iar de Incești aparțin satele: Helerești, Incești, Martești și Puselești.

2. ORIGINEA ISTORICĂ A LOCALITĂȚII AVRAM IANCU

Istoria comunei Avram Iancu este doar o verigă din lanțul istoriei zbuciumate a Ardealului, cu străluciri și umbre, cu lacrimi și suferințe.

În primele documente feudale, Avram Iancu apare sub denumirea de Vidra, fiind atestată documentar pentru prima dată în anul 1595, in Privilegiul acordat de Cristofor Bathory, principele Trasilvaniei, când reînnoieste actul de danie asupra caselor și moșiilor sale din Tzopanfalva (Campeni) lui Nicolae Filimon. În anul 1839 comuna figurează cu numele de Vidra de Sus, într-un act de danie redactat în comună.

Istoria comunei este strâns legată de istoria Țării Moților, vatră a atâtor evenimente din istoria poporului nostru. Vechii locuitori ai comunei fac parte din familia moților sau a țopilor, cum sunt cunoscuți locuitorii din ținutul Câmpenilor, urmași direcți ai dacilor și coloniștilor romani. Denumirea de moți vine de la chica antică (obiceiul dacilor de a purta pletele lăsate pe spate), iar denumirea de țop derivă de la termenul german zopf care în română are aceeași semnificație de chică.

De istoria comunei se leagă și numele celui mai mare erou național al românilor din Ardeal, unul dintre conducătorii revoluției de la 1848 în Transilvania, Avram Iancu. Acesta s-a născut în Țara Moților, în localitatea Vidra de Sus, în anul 1824. Faptele sale eroice au făcut ca Avram Iancu să fie considerat un adevărat simbol de curaj și istețime al moților. S-a făcut remarcat prin conducerea armatei românilor transilvăneni în Revoluția de la 1848, când împreună cu Simion Balint și Ioan Buteanu au făcut adunări de mobilizare a moților: Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pâmântul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri. În ciuda măsurilor luate de autoritățile ungare din Transilvania pentru a-i intimida pe români și a-i determina să nu participe la Adunarea Națională de la Blaj din 30 aprilie 1848, Avram Iancu a participat la această adunare alături de Ioan Buteanu în fruntea a 2000 de moți, fiind primit cu mare entuziasm de românii prezenți: Purta un cojoc albastru, cu blană de miel pe margini. O simplă pălărie neagră cu pene de cocoș pe ea. Prezența lui dă adunării măreția de sărbătoare și de luptă… De acum Iancu nu era numai al moților. Era al întregului popor răsculat din Transilvania. Eroul considera că românii nu vor cerși libertatea de la unguri, ei sunt destul de tari ca să și-o starcă prin luptă.

La Marea Adunare Națională de la Blaj din 15 mai 1848, Avram Iancu a participat în fruntea a 10.000 de moți organizați și disciplinați militar. La această adunare au hotărât trimiterea a două delegații românești pentru a prezenta doleanțele românilor atât împăratului la Viena, cât și Dietei Transilvaniei la Cluj, fără succes însă, căci nu s-a ținut cont de dorințele românilor. Eroul i-a sfătuit pe moți să se înarmeze, dar numai în scop de apărare, fără a ataca pe nimeni și i-a pregătit prin exerciții de mobilizare, înarmați și disciplinați militar, organizați pe subunități și cu comandanții în frunte. În urma acestor exerciții, mai mulți fruntași români au fost arestați.

În 21septembrie 1848 a avut loc a treia Adunare Națională de la Blaj, unde românii au solicitat încetarea persecuțiilor împotriva lor. Totodată, românii nu au recunoscut unirea Transilvaniei cu Ungaria, făcută împotriva dorinței lor de către guvernul maghiar de la Cluj și au cerut să se înființeze gărzi naționale românești înarmate. În 10 octombrie 1848, li s-a transmis românilor să nu se opună revoluției maghiare și Ungariei, în caz contrar urmând să fie omorâți, iar averile lor confiscate.

La 19 octombrie 1848, Avram Iancu a înființat în Țara Moților Legiunea Auraria Gemina, stabilind tabere de instrucție la Câmpeni, Bistra, Bucium și Măgina. Această legiune  a dus lupte grele cu trupele și milițiile maghiare spre sfârșitul anului 1848 și până în toamna anului 1849. A fost desființată în toamna anului 1849, după înăbușirea revoluției maghiare și predarea armatei ungare către trupele țariste și austriece.

De istoria comunei Avram Iancu se leagă și Casa memorială a eroului, situată în satul Incești din comuna care poartă numele marelui erou național al moților.

Muzeul este amplasat într-o clădire care datează din 1800, când a fost construită de către tatăl lui Avram Iancu, iar fiul a lăsat-o, prin testamentul din 1850, în folosul națiunii române. Această casă veche păstrează între pereții săi locul unde s-a născut și a copilărit eroul. Casa, monument de arhitectură populară, este o construcție specifică zonei, pe o temelie de piatră cu pereți de lemn, tencuiți și văruiți. Aceasta are două camere si un târnaț, precum si un acoperis înalt acoperit cu șindrilă de brad. Interiorul păstrează o parte din mobilierul și decorația originale: masa, lavițe, scaune, podișori, blide, icoane, precum si obiecte personale ale eroului: leagănul, fluierul, sabia, briciul.

Prin grija Societății Astra casa a devenit un mic edificiu muzeal, încă din anul 1880. Cu ocazia comemorării a 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, în 1924, când au fost organizate importante serbari, Societatea "Astra" a întemeiat o fundatie formata din școală, bibliotecă, biserică și muzeu. Noua clădire a fost construită tot din lemn, pentru a se armoniza cu casa veche, cu demisol și parter ce încadra pe trei laturi vechiul edificiu. În aceasta noua cladire a functionat permanent o expozitie muzeală dedicată marelui nostru erou. Expoziția de etnografie cuprinde o sală de artă populară, piese rare din costumul vechi moțesc, precum și textile de casă și mobilier al interioarelor din zonă. Totodată se prezintă și ocupațiilor traditionale: păstoritul, agriculeagănul, fluierul, sabia, briciul.

Prin grija Societății Astra casa a devenit un mic edificiu muzeal, încă din anul 1880. Cu ocazia comemorării a 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, în 1924, când au fost organizate importante serbari, Societatea "Astra" a întemeiat o fundatie formata din școală, bibliotecă, biserică și muzeu. Noua clădire a fost construită tot din lemn, pentru a se armoniza cu casa veche, cu demisol și parter ce încadra pe trei laturi vechiul edificiu. În aceasta noua cladire a functionat permanent o expozitie muzeală dedicată marelui nostru erou. Expoziția de etnografie cuprinde o sală de artă populară, piese rare din costumul vechi moțesc, precum și textile de casă și mobilier al interioarelor din zonă. Totodată se prezintă și ocupațiilor traditionale: păstoritul, agricultura, vânatoarea, pescuitul, accentul punându-se pe ilustrarea ocupației de bază, prelucrarea lemnului, ilustrat printr-o suită de unelte și o colecție completă de produse meșteșugarești: tulnice, donițe, ciubere, butoaie. În ultima sală se poate vedea căruța cu cobără încărcată cu ciubere, mijlocul de transport al moților în peregrinările lor prin țară pentru a-și vinde produsele. 

POPULAȚIA COMUNEI AVRAM IANCU

Primele știri le avem cu cinci secole înaintea erei noastre când agatârșii, cei iubitori de miere și metale nobile, au locuit în regiune, iar după dânșii dacii. Urme materiale care să ateste prezența omului preistoric nu s-au descoperit, viața preistorică a fost posibilă datorită existenței unui vânat foarte bogat, ape curgătoare bogate în pește și a unui climat mai blând în această zonă depresionară. În epoca bronzului și cea a fierului a fost obținut aurul preistoric, prin spălarea nisipurilor aurifere din albia Arieșului Mic sursa principală de procurare a aurului nativ.

Descoperirile întâmplătoare confirmă prezența locuitorilor pe raza comunei încă din timpul comunei primitive. În perioada ocupației romane în Dacia, din prundișurile Arieșului s-a extras aur. Procesul de obținere a aurului prin spălarea nisipurilor aurifere la Vidra de Sus continuă și în timpul ocupației romane în Dacia. Astfel, pe malul drept al Arieșului Mic, au fost identificate instalații pentru exploatarea aurului prin spălare și chiar șteampuri. Urme de șteampuri cubice au fost identificate în locurile: La Veselia Vădoancii și Gura Văii Peștelui.

Mărturie a spălării aurului din aluviuni stau îngrămădirile de movile cu prundișurile spălate în ridicăturile din lunca Arieșului, movile, acoperite cu iarbă și păduri. Astfel de îngrămădiri cu prundișuri spălate și așezate sub forma de movile pot fi identificate începând cu „Șesul Onului”, „Gura Văii Peștelui”, până la „Gura Văii lui Bălan” și în aval, în satul Cârțulești și în alte puncte din satul Târsa, în „Haldine” (peste Arieșul Mic vis-a-vis de centrul comunei) și în locul „La Talicu”. Populația autohtonă a fost cruțată și folosită pentru extragerea aurului în folosul fiscului imperial, fiind supuși unui pronunțat proces de romanizare. Mărturie a existenței unei populații romanizate care exploata aurul din nisipul aluvionar, stau descoperirile arheologice întâmplătoare.

Populația comunei Avram Iancu este de 1.636 de locuitori care locuiesc în satele componente. Locuitorii comunei Avram Iancu sunt români caracterizați prin hărnicie, dârzenie, tenacitate, bine dezvoltați fizic sub influența aerului curat de munte, ospitalieri, veseli în bucurii și resemnați la necazuri.

   Fiind așezată în imediata vecinătate a orașului Câmpeni, comuna Avram Iancu întreține puternice legături economice cu acesta, oferindu-i pe piața liberă produse agro-alimentare precum și un număr de brațe de muncă.

Evoluția populației constituie o reflectare specifică a transformărilor petrecute de-a lungul timpului în structura economică, socială și politică a localității Avram Iancu.

Din totalul populației, 98,28% este de naționalitate română, restul de 1,72% fiind de alte naționalități (rromi, maghiari).

OCUPAȚIA LOCUITORILOR DIN

COMUNA AVRAM IANCU

Istoricul comunei este strâns legat de istoria mineritului de pe Valea Arieșului superior, de evoluția meșteșugului prelucrării lemnului și de activitatea comercială a acestei zone.

Locuitorii satelor aparținătoare comunei dispuneau de mai puțin pământ, ocupându-se astfel, pe lângă creșterea animalelor și cu tăiatul lemnelor pe care le vindeau sau le ofereau în shimbul cerealelor necesare hranei.

Pădurile acestei zone dețin o floră secundară de mare valoare economică: ciuperci și fructe de pădure precum: zmeură, fragi și afine, iar localnicii erau privilegiați beneficiind de aceste resurse.

O altă îndeletnicire mai veche este și creșterea albinelor. Era o ocupație mai rară și doar câteva familii aveau un număr restrâns de stupi pentru nevoi personale.

În comuna Avram Iancu, care era un important centru aurifer, în trecut, se practica și căutarea aurului pe malul râului Arieș, unul dintre puținele râuri ale lumii care purta în valuri cristaline firicele de aur, depunând în nisipuri renumitul metal. Se vehiculează că și acum s-ar mai găsi printre nisipurile de pe fundul râului Arieș firicele de aur. Se practicau totodată și exploatări de calcar cristalin.

Avram Iancu era și un important centru de dogărit. Aici se găseau numeroși meșteri care confecționau doage sau vase din doage.

Femeile se mai ocupau și cu țesutul hainelor și al pieselor decorative de interior, țesutul cergelor într-o culoare și al covoarelor cu modele colorate țesute cu alesături în degete. Fiecare familie avea în casă un război și toate femeile știau să țeasă. Din lână mai țeseau țoale la dube, țundre, straițe și desagi.

Toate aceste îndeletniciri se mai păstrează și astăzi, iar pe lângă aceste ocupații locuitorii comunei mai au și un loc de muncă stabil. Aceștia muncesc în construcții, în agricultură, în transporturi, în învățământ, cultură și artă.

În prezent, în comuna Avram Iancu au loc anual circa zece târguri de mărfuri și animale.

Deși unele îndeletniciri au dispărut sau s-au diminuat locuitorii comunei, Avram Iancu Lupșa își continuă lupta pentru o viață mai bună și mai demnă.

PORTUL POPULAR DIN COMUNA AVRAM IANCU

Frumusețea peisajului geografic a sădit în sufletele locuitorilor calități artistice concretizate în veșmintele moților. Măiestria și talentul cu care femeile din comuna Avram Iancu au știut să se facă mai frumoase, arta de a se înfrumuseța prin întermediul îmbrăcămintei a dat frâu liber imaginației, atât de bogată a acestora, obținându-se astfel o diversitate de modele, din care puterea creatoare a minții omenești este evidentă.

Diversitatea costumului popular oglindește plenar stadiul de dezvoltare al societății, concepțiile despre viață, atitudinile novatoare și influențele exercitate, astfel încât se poate susține ideea îmbogățirii permanente a măiestriei și talentului făuritorilor acestor comori de artă populară.

Dintotdeauna oamenii au dovedit prin îmbrăcămintea lor un profund simț al măsurii, o atitudine modestă și exactă a ceea ce ei simțeau față de semeni sau față de mediul în care își duceau viața.

Cultura cânepei în special și a inului într-o mai mică măsură a asigurat sursa materialelor necesare confecționării îmbrăcămintei. Abia mai târziu s-a trecut la folosirea unor amestecuri de materiale, de exemplu cânepă cu bumbac.

Moațele au știut să folosească din plin exemplul naturii în mijlocul căreia au trăit, ea devenind o sursă inepuizabilă de inspirație în obținerea unei multitudini de modele. Dintre elementele florale cele mai des întâlnite sunt în special: frunzele de ferigă, frunzele de viță de vie, trifoiul, trandafirul, garoafa, lalelele, florile de măr, ghinda și bradul, elemente omniprezente în natura acestor meleaguri.

Deși, în general, prezintă o unitate a pieselor, la costumul popular din comună se întâlnes câteva particularități și deosebiri în funcție de starea socială, vârstă, ocupație și în special de sex. Dintotdeauna costumul femeiesc a fost mai bogat decât cel bărbătesc nu numai printr-un număr mai mare de piese, dar și prin ornamentația și cromatica lui.

În ceea ce privește costumul femeiesc se începe cu găteala capului, printr-o coafură caracteristică zonei Apusenilor: două codițe împletite și înnodate formând “sclebele”. Peste o astfel de împletitură se așeza pe cap “chischireul”(năframa).

Costumul femeiesc se compune din camașa lungă sau scurtă, două zădii (cătrinte) și încălțăminte. Costumul se caracterizează printr-o minunată îmbinare de motive florale și geometrice și cusături compacte. Cămașa era țesută din cânepă, zadia purtată în față este neagră și din lână, zadia din spate la fel, însă mai avea fir roșu. Pe vreme rece se mai utiliza pieptarul cu cusături în piele sau lână. Iarna femeile purtau o jachetă din catifea neagră cu ornamente din șnur. Mai demult se purta și tundra din pânură albă, neagră sau gri.

În ceea ce privește încălțămintea se purtau “colțonii” de lână, croșetați cu cârligul. Peste ei se purtau opincile de piele. Mai târziu acestea au fost înlocuite cu cizmulițe sau botine.

Costumul bărbătesc se compune din căciulă sau pălărie neagră, camașă, laibar ori pieptar din piele de miel, cusut cu motive florale sau geometrice, cioareci, țundra din pânură albă, neagră sau gri. Cămașa relativ scurtă, are guler îngust, ca și „pumneii” de la mâneci, este brodată la umeri, la poale însă ornamentul principal este plasat în jurul despicăturii cămășii de la piept.

Referitor la costumul bărbătesc, capul era acoperit cu “colop” sau pălărie. Pe timp de iarnă se purtau căciuli de miel.

Bărbații foloseau o frânghie de lână împletită în patru și prevăzută cu ciucuri pentru mijloc. În ultimul secol s-a trecut la întrebuințarea curelei de piele, frumos ornamentată cu flori mărunte decupate din piele.

Iarna, bărbații purtau cojoace din piele încheiate cu chetori din piele ce se terminau cu niște ciucuri mari. În picioare, purtau colțoni de lână și opinci de piele. Pe timp de iarnă, bărbații își înfășurau picioarele în “obiele”peste care purtau opinci.

Se poate afirma, așadar, că portul popular este un element important ce vine în sprijinul celor care doresc să cunoască în profunzime tradițiile și viața în general. Dacă se încearcă o analiză amănunțită a costumului popular se distinge un progres evident, o evoluție ce a permis generațiilor anterioare și celor de azi să-și selecteze rechizita îmbrăcămintei în deplină concordanță cu condițiile și momentele cele mai semnificative ale vieții.

FOLCLOR ȘI OBICEIURI ÎN COMUNA AVRAM IANCU

Unui popor obiceiurile, datinile și credințele îi sunt tot atât de firești asemenea respirației, vorbirii și muncii și acestea se moștenesc din tată-n fiu, de la bunic la nepot, din generație în generație. Folclorul și obiceiurile comunei sunt încă destul de bine păstrate și reprezentate. Vechi obiceiuri strămoșești s-au transmis până astăzi păstrându-și încă neatinsă poezia, farmecul și valoarea lor.

Sistemul complex al obiceiurilor încifrează semnificații dintre cele mai vechi cu referire la natura de o mare importanță în buna desfășurare a vieții, astfel încât este imposibilă separarea lor întrucât toate acțiunile și faptele se desfășoară în jurul celor două elemente constitutive ale cosmosului: timpul și spațiul.

Comuna Avram Iancu a constituit un bogat izvor al folclorului românesc. Însetat de frumos, omul a adus cu sine din trecut în prezent ceea ce dădea farmec de legendă vieții sale: cântecele și jocurile care în zilele de sărbătoare încingeau ulițele comunei, obiceiuri legate de anumite momente din viața omului, frumosul port care vorbește din stăbuni despre înalta măiestrie și despre sufletul plin de dragoste pentru frumos a omului din popor.

Nașterea, nunta și înmormântarea sunt momente semnificative în viața omului. Aceste momente importante sunt însoțite de numeroase obiceiuri care antrenează atât familia participantă direct la evenimente cât și comunitatea localității în care se desfășoară.

Nașterea constituie bucuria venirii pe lume a unui nou vlăstar, bucurie asociată încă de la început cu grija față de el.

După ce femeia năștea în prezența moașelor, care aveau un rol important în îngrijirea noului născut, copilul se spăla într-o troacă de lemn, în care se introduceau un bănuț și o verighetă de aur, însemne ale bogăției și curățeniei sufletești. După ce era înfășat, copilul se așeza pe pat, lângă proaspăta mămică, unde i se punea o carte de rugăciuni și alte câteva semne: o cârpă roșie la picioare și un ac mare prins în scutec cu urechile în jos ca semn al creșterii copilului și ca armă de apărare împotriva celor ce încearcă să-l schimbe. Cârpa roșie era destinată a-i împiedeca pe cei care ar fi putut aduce în casă diferite “bube”. O asemenea cârpă se mai așeza și la pragul casei, după naștere, lungă cât pragul pentru a opri răutățile ce s-ar putea abate asupra copilului. În cazul în care copilul avea cordonul ombilical învârtit în jurul gâtului se credea că acel copil va omorî pe cineva sau va fi omorât.

Imediat după naștere, pe mâna dreaptă se atașa o ață cu un ghiocel alb de metal (un fel de mărgea) ca să nu-l poată deochea cineva. Cu același scop, lângă ghiocel se lega un “dâlmoc” (pom) și două mărgele roșii.

Timp de o săptămână, mama copilului nu avea voie să se ridice din pat, iar la această perioadă se mai adăugau șase săptămâni în care femeia nu avea voie sa iasă în grădină, nici pe uliță sau să meargă după apă. Când era nevoită să meargă la vale, până a se împlini perioada limită interzisă, trebuia să-și verse apă asupră-i “să nu-i rămână țâța acolo”.

Până la botez, copilul nu trebuia lăsat singur în casă și era interzisă întorcerea cu spatele către el. Cei care vizitau femeia și copilul proaspăt născut îi puneau nou-născutului bani la cap ca semn al păstrării somnului de către copil.

De cele mai multe ori, copilului i se dădea numele bunicilor din partea tatălui ca să nu se piardă neamul. Însă, ca și în alte zone ale țării, și la Avram Iancu se obișnuiește ca atunci când copilul se naște în preajma unei sărbători creștine, acesta să primească numele sfântului prăznuit (Nicolae, Ștefan, Vasile, Ioan, Gheorghe, Maria), acesta fiind și un prilej de dublă sărbătoare în familie, ziua de naștere și onomastica.

Botezul este un ritual creștin de purificare și reînnoire.“Botezul înlătură murdăria morală, eliberează de jugul forțelor rele și protejează botezatul de forțele răului. Este un rit de protecție, el depărtează energiile nefaste precum și maladia sau nenorocirea și favorizează forțele benefice precum sănătatea și norocul.”

De obicei botezul se făcea cam la șase săptămâni (40 de zile) de la naștere, duminica după masă. În cazul în care copiii erau slabi sau bolnavi se botezau

mai repede, chiar și în timpul săptămânii.

Copilul avea doar o singură nașă care venea după el acasă. Ea era datoare să aducă două scutece de pănură, o căciuliță confecționată dintr-un material mai gros sau tricotată din lână moale. Îi aducea de asemenea trei cârpe mari de cânepă sau bumbac, iar la picioare o blană de miel și o fașă împletită în patru din lână colorată.

Acasă, copilul era înfășat cu hainele lui. De regulă, nașa mergea singură la botez. Uneori o însoțea câte o vecină sau câte o bătrână ce asistase la naștere. În biserică, copilul se desfăcea din cârpe pe o măsuță. În timp ce făcea slujba, preotul îl ungea cu mir în formă de cruce pe frunte, pe cei doi obraji, pe burtă, în pălmi și în tălpi, de câte trei ori. La cea de-a treia miruire, i se tăiau șuvițe din păr din patru locuri. Se stropea apoi cu apă, din cap până în picioare, udându-se astfel tot corpul.

După terminarea botezului, copilul era dus acasă îmbrăcat în haine noi, cele pregătite de nașă. Prima care-l săruta era mama, apoi toți cei prezenți la botez îi dăruiau micuțului haine sau bani. Rudele mai apropiate îi făceau cadou chiar și un țol mai mic pentru acoperit.

Petrecerea după botez era simplă: se serveau plăcinte și se bea țuică fiartă.

Logodna este un alt obicei important care se respecta cu strictețe în comuna Avram Iancu. În timpurile străvechi, locuitorii de pe văile Apusenilor se adunau pe muntele Găina pentru a face schimb de produse, dar îi luau cu ei și pe cei tineri, pentru a se întâlni, a se cunoaște și, de foarte multe ori, pentru a se căsători. După încheierea trocului, sătenii întindeau o masă cu plăcinte, găini fripte, brânză și „clisă” (slănină), iar apoi începea muzica și jocul. În zori, apăreau fetele și nevestele, și toată petrecerea se muta pe creasta muntelui. Dansul era obligatoriu, ca flăcaii să vadă că fata nu șchiopăta. Părinții puneau pe masă plăcintă, găini fripte, palincă, iar tatăl baiatului se înfățișa și începeau "negocierile". Dacă părinții cădeau la înțelegere, fata era invitată la joc și apoi cântărită pe o scândură în balans, la capătul căreia era pusă zestrea. Ulterior avea loc cununia oficiată de un preot.

În ziua de azi, evenimentul s-a transformat într-o sărbătoare câmpenească, numit Târgul de fete de pe Muntele Găina, prilej de petrecere și voie bună, cu spectacole de muzică și dansuri populare, obiceiuri vechi și gastronomie tradițională.

În ceea ce privește legenda Muntelui Găina există două istorisiri distincte care se povestesc la focurile de pe munte despre vârful Găina. Una din ele spune că locuitorii comunei Vidra de Sus, aflată la poalele muntelui, lucrau pe vremuri la băile de aur din munții Bihariei. Aici, ei tot vedeau o găină de aur ieșind din băi și mergând să își clocească ouăle într-un cuib din vârful muntelui. Au încercat de multe ori să o prindă, dar găina, speriată, a fugit cu tot cu aur în adâncuri. Se spune că de atunci oamenii nu au mai găsit aur în acea zonă și au încetat să mai sape după el. Muntele a luat numele Găina și a despărțit, ca și graniță naturală, ținuturile moților de cele ale crișenilor.   Cealaltă legendă vorbește despre o zână frumoasă și foarte bogată, care avea o găină ce făcea ouă de aur. Odată pe an, zâna dăruia câte un astfel de ou unei fete sărace și cuminți, ca să aibă și ea zestre pentru măritiș. Multă vreme, oamenii au trăit în armonie cu zâna, pentru că îi cereau sfatul și ajutorul când aveau nevoie. Dar, într-o zi, cinci feciori din comuna Vidra, travestiți în fete, s-au furișat până la adăpostul zânei, au aflat unde ține găina cu ouăle de aur și au furat-o, cu tot cu coșul plin de ouă. Însă, în fuga lor cea iute, cel care ducea coșul l-a scăpat, iar ouăle au ajuns în apele învolburate ale Arieșului, care și acum mai are, ici – colo, sclipiri de aur în adânc. Speriați, feciorii au ascuns găina în munții Abrudului (renumiți și acum pentru bogăția lor în aur). 

Moartea reprezintă ultimul mare eveniment din viața omului și cel mai tragic. Când omul se îmbolnăvea și cădea la pat, era scăldat, îmbrăcat în haine bune, iar pentru curățenia lui sufletească se aducea acasă preotul să-l spovedească. Muribundul cerea iertare rudelor și persoanelor aflate de față pentru necazurile pricinuite în viață.

În momentul în care omul murea, i se punea în mână o lumânare de ceară aprinsă care făcea legătura între viață și moarte. Un străin de familie spăla mortul, îl piptăna, îl îmbrăca în haine noi sau curate. Mortului i se puneau într-o mână bani, iar în cealaltă o lumânare stinsă.

Când cel mort se așeza în “copârșău” (sicriu), la cap i se punea un sfeșnic și o icoană așezate spre răsărit, așa cum și capul era îndreptat în direcția răsăririi soarelui. Clopotele se trăgeau de trei ori pe zi, timp de trei zile. De fiecare dată când băteau clopotele cineva de-al casei aprindea o lumânare și rămânea lângă cel dispărut. Seara, toți cunoscuții, rudele, vecinii luau parte la priveghi. Acesta ținea până dimineața și era prilejul prin care se aduceau laude celui plecat dintre pământeni.

Obiceiurile legate de înmormântare diferă în funcție de vârstă și sex. Când murea un copil (băiat sau fată) se anunța preotul și crâșnicul care trăgea clopotul mic al bisericii. Fetelor li se așeza pe cap o cununiță din flori naturale, dacă a murit vara, sau din flori uscate, dacă era iarnă. Împletirea coroniței se făcea de către prietenele celei moarte.

În cazul în care se vestea moartea unui băiat mai mare (fecior de însurat) clopotele se trăgeau la ambele biserici, în mod normal. Alături de bani și lumânare, feciorilor li se punea o cruce din ceară pentru a-i apăra de toți dușmanii. În casa în care s-a abătut atâta jale și durere, la priveghi nu se juca altceva decât jocul de cărți. Cele două seri de priveghi erau destinate descrierii întregii vieți a celui decedat de către vecini, amici și rude. Pentru fetele de măritat moarte semnele distinctive erau cununița de mireasă și hainele pe care ar fi trebuit să le poarte la nuntă.

Spălatul mortului se făcea într-o oală de pământ, ce se păstra până când mortul era scos din casă. În acel moment membrii familiei rămâneau în încăpere, iar o femeie trântea oala de “ușchiorul” ușii pentru ca moartea să se sperie și să nu revină în casa respectivă.

De cele mai multe ori, cu excepția morții copiilor sau a tinerilor de căsătorit, priveghiul era prilejul desfășurării unui întreg arsenal de jocuri. La aceste jocuri erau antrenați băieții, fetele și chiar adulții dornici de a-și aminti de minunații ani ai copilăriei. Astfel de jocuri erau  palma furată și bâzul.

Palma furată se juca în felul următor : un băiat sau o fată își așeza capul în poala unei femei ce stătea pe un scaun. Cei ce participau la joc îl atingeau peste spate pe cel care se ascundea. Acesta era obligat, după ce a primit lovitura, să-l ghicească pe autorul ei. Dacă reușea, cel ce lovise îi lua locul.

Asemenea cu acest joc este și bâzul, doar că lovitura se aplica peste palma stângă sau dreaptă așezată sub braț, în afara corpului.

Înmormântarea avea loc în a treia zi de la deces, când preotul, cantorul și crâșnicul mergeau la casa mortului și-i făceau prohodul mic în camera în care a stat sicriul. După slujbă, peste sicriu se dădeau pomană colaci copiilor prezenți la înmormântare. Lângă colaci mai erau un bănuț și o lumânare care se aprindea pentru mort de cel ce o primea. În curte se împărțea țuică fiartă celor în vârstă.

Sicriul era dus cu un car cu boi și condus de toți cei prezenți la ceremonial. Pe drum se făceau popasuri care în concepția populară reprezentau cele nouă vămi pe care trebuie să le treacă mortul. După prohodul din cimitir, mortul era coborât în groapă, iar preotul, după ce făcea cu o lopată semnul crucii, arunca primul pământ, iar apoi se aruncau bani pentru a se plăti vămile. Toți cei prezenți aruncau câte un bulgăre de pământ, dovedind astfel că l-au iertat pe mort pentru toate greșelile pe care le-a făcut în viață. La capul mortului se punea o cruce din lemn de stejar în jurul căreia se așeza o cunună făcută dintr-o plantă veșnic verde, numită local “fonhiu”.

Fetelor și feciorilor necăsătoriți, morți înainte de vreme, li se confencționau “surlițe”așezate lângă cruce. Surlița era un brad adus cu o zi înainte de înmormântare de la munte și împodobit de prietenii mortului. Ca podoabe foloseau : lână vopsită și panglici colorate. Când mortul era un fecior, surlița se plasa în partea stângă a crucii simbolizând mireasa de care nu a avut parte în lume. Când murea o fată, locul surliței era în dreapta, ca simbol al mirelui de care nu a avut parte în lume.

Obiceiuri de iarnă

Dintre oriceiurile tradiționale, cele legate de sărbătorile de iarnă au o frumusețe aparte. După o perioadă de muncă istovitoare, venind vremea odihnei și a pretrecerilor, toți locuitorii participă la sărbătorile de iarnă în care un loc important îl ocupă colindele. Acestea cântă, într-o atmosferă de legendă, despre oameni și natură , dar și despre viața gopodărească sub diferitele ei aspecte, frumusețea tinerilor, eroismul și iubirea văzute prin prisma căsătoriei. Colindele au un caracter religios, dar se cântau multe cu carcater laic, de sărbătoare.

Craii

În prima și a doua zi de Crăciun puteau fi văzute cetele de crai îmbrăcați în Irozi. Grupul de crai se compune din Irod Împărat, magii : Melchior, Baltazar, Gașpar, apoi calul și ciobanul. Pregătirea colindei durează câteva săptămâni. În ajunul Crăciunului, fiecare actor al colindei își pregătește hainele și accesoriile pentru a avea aspectul unei adevărate piese de teatru. Primii patru protagoniști poartă aceeași îmbrăcăminte : o pereche de cioareci de lână sau de bumbac cu cânepă, o cămașă cusută cu pene, o pereche de ghete, iar pe cap un coif colorat. Pe umeri poartă un chișchireu mare din cașmir, iar la mijloc o teacă cu sabie de lemn, legați strâns cu o brăcilă.

Ciobanul era îmbrăcat cu o “bundă” din piele de oaie, lungă până la glezne. În față aceasta era prevăzută cu blană de iepure ce atârna, iar la ceafă o coadă de oaie foartă lungă și terminată cu un clopot ce producea sunete la orice mișcare. Nelipsite erau opincile în picioare și măciuca făcută dintr-un lemn tare, spaima cetelor de colindători.

Calul avea misiunea de a culege în traista ce-o purta toate darurile primite , mai puțin banii. Îmbrăcămintea lui era cea de sărbătoare : cămașă albă din cânepă, opinci sau ghete și o căciulă neagră din piele de miel. Arma lui de apărare era o cârjă mare și groasă de lemn, cu care proteja întreaga ceată de colindători împotriva eventualilor atacatori.

Când sosea miezul nopții, irozii se adunau și porneau la colindat în întreg satul. În ogradă, Irod bate cu sabia în ușă, iar dacă e poftit înăuntru își cheamă colegii de ceată. În casă, cei trei crai se aliniază în linie dreaptă în fața lui Irod, iar ciobanul se trântește pe podea, în spatele crailor. După ce își termină colinda, împăratul Irod aduce un salut de mulțumire gazdei pentru primirea făcută și pentru banii oferiți, urându-le Sărbători fericite și La mulți ani! Banii sunt adunați de Irod în timp ce colacii și celelalte daruri sunt puse în desagii calului. La sfârșitul colindatului, împărțirea banilor și a darurilor se face în mod egal în casa conducătorului cetei.

Plugușorul

Plugușorul e un obicei străvechi, păstrat cu sfințenie din generație în generație. Este un colind de copii care a evoluat spre un adevărat poem. Este o datină specifică țărilor agricole.

În seara ajunului de Anul Nou copiii porneau pe la casele sătenilor având clopoței și întrebând gazdele dacă primesc plugușorul. Unde erau primiți intrau și își înepeau uratul. Textul Plugușorului era presărat cu urări menite a stârni hazul și veselia caracteristice Anului Nou.

Obiceiuri legate de muncile agricole

În forma în care se înfățișează astăzi, manifestările acestea sunt doar niște urme ale unor obiceiuri străvechi, transformate mereu de-a lungul timpului, paralel cu pătrunderea civilizației în viața sătenilor.

Cununa grâului

Când recolta era bună, sfârșitul secerișului primea conotații de sărbătoare dobândind astfel un caracter festiv. “Gazdele” erau nevoite să cheme la secerat câte 10 – 20 de secerătoare și doi legători.

Din primul mănuchi de grâu tăiat de o fată fecioară se împletea o cunună de spice luate din holda cea mai frumoasă. Împletitul cununii era un adevărat ritual. Fiecare secerătoare făcea câte o împletitură mai mică pe care o oferea fetei ce urma să poarte cununa, aceași fată ce secerase primul mănuchi de grâu. Într-o cunună intrau de obicei câte 20 de împletituri mai mici. Cea mai obișnuită era în formă de cerc pusă pe capul fetei fecioare care mergea în fața secerătorilor. Un alt model de cunună, purtată în mână, era sub forma unei cruci, compusă din mai puține împletituri. Însă adeseori se făceau cunune în formă de “stog” realizate prin ateșarea cununii în formă de cerc la cea în fomă de cruce.

La terminarea seceratului, grupul de secerători se îndrepta spre casa gazdei cântând cântecul tradițional al cununii. Apropiindu-se din ce în ce mai mult de sat ei cheamă prin versurile lor pe cei de acasă să ude cununa în credința că anul următor ploaia va veni la timp și va aduce belșug.

În momentul în care ceata de secerători intra pe ulițele satului, în special la răscruci, sătenii așteptau cu donițe în mâini sosirea cununii. Fata cu cununa se înclina spre cei adunați pentru ca aceștia să stropească cununa, dar de multe ori ei aruncau apă asupra fetei, udând-o din cap până în picioare, scenă ce se repeta de mai multe ori.

Se întâmpla uneori ca înșiși secerătorii să fie udați, în dorința unanimă de a cădea ploaia aducătoare de belșug. Cei doi legători foloseau apa din propriile lor donițe ca replică la cei care turnau apă peste măsură. Pe ulițele satului își continuau cântecul. Urma apoi invocarea ploii, atât de necesară stropirii cununii. Când ajungeau la poarta gospodarului se opreau și i se adresau cântând să le permită să intre. Ceata întra în curtea gazdei cântând în continuare. Apoi, fata cu cununa se desprindea de grupul secerătoarelor, îndreptându-se spre masa dinainte pregătită cu o “măsăriță” (față de masă) și o pâine întreagă. Purtătoarea cununii înconjura masa de trei ori, apoi așeza cununa pe pâinea făcută-n casă.

Înainte ca stăpâna să așeze masa, fata atârna cununa într-un cui, în colțul mesei, până la primăvară când se pregătea grâul de semănat în dorința de a da rod bogat, asemănător spicelor din cunună.

Cununa grâului se încheia cu cina și jocul care erau nelipsite în astfel de ocazii. În obiceiul acesta cu caracter festiv au supraviețuit elemente din vechi rituri agrare, de invocare a ploii, a fertilității, de exprimare a dorințelor permanente, cu sens general. Ele atestă vechimea agriculturii și în zonele muntoase, unde obceiurile tradiționale în legătură cu ea s-au păstrat mai bine.

Șezătoarea

Toarcerea cânepei se făcea în serile lungi de iarnă la clacă sau șezătoare. În sat existau cam trei locuri principale unde se organizau de obicei șezători, astfel încât fetele și femeile aveau posibilitatea de a alege șezătoare și gazda favorită. Scopul organizării șezătorii era de a împleti munca grea a toarcerii caierelor cu plăcerea de a petrece câteva ore împreună mai multe femei și feciori depănându-și amintirile. Alături de femeile bătrâne sau măritate participau și fetele care își așteptau pețitorii.

La lăsarea serii, când treburile gospodăriei erau terminate, începea șezătoarea la familia dinainte aleasă. Își făceau apariția fetele și femeile urmate apoi de feciori. De îndată ce feciorii soseau în pragul casei, fiecare își îndrepta privirea spre fata pe care o plăcea.

Șezătoarea se desfășura conform unui ritual al ei. Femeile și fetele torceau cu spor, iar feciorii le țineau isonul cu buna lor dispoziție. Cei mai pricepuți în arta lemnului confecționau obiecte necesare îndeletnicirilor viitoarelor soții : linguri de lemn, furci de tors.

De foarte multe ori, pe neobservate, câte un fecior lovea fusul fetei lângă care stătea sau al unei neveste tinere, făcându-l să-i cadă din mână. Cu iuțeala fulgerului, feciorul înșfăca fusul și-l ținea ascuns la spate. Legea lăsată din bătrâni era ca fetei de măritat sau nevestei tinere să nu i se dea fusul înapoi, până ce băiatul nu primea o sărutare în fața tuturor.

Adeseori, fetele harnice, dar timide, refuzau să-i dea un sărut feciorului. Până la urmă se vedeau nevoite să se supună acestei legi nescrise, fiind însă de atunci înainte mai atente în a nu-i mai da prilejul feciorului să le arunce fusul jos. Pentru femeile măritate, dimpotrivă, era o mare mândrie când vreun fecior reușea să le doboare fusul și să le sărute.

Șezătoarea era un prilej deosebit de a se cunoaște tinerii între ei, fata ca o torcătoare bună și harnică, iar băiatul ca un bun gospodar, iute la minte și mână, dovadă fiind furca dăruită iubitei. În tot timpul desfășurării șezătorii, care ținea de seara până spre dimineață, se spuneau ghicitori, strigături și se cântau cântece de dragoste și de joc.

Femeile mai în vârstă spuneau gicitori, adresându-se tuturor celor de față. Ghicitorile erau cu tâlc, trăgându-se multe învățături din ele. Nelipsite de la șezătoare erau baladele, cântecele de dragoste și de dor care erau cântate cu mare plăcere de întreg grupul de torcătoare.

În această atmosferă de deplină veselie, sporul la tors creștea, și pe măsura creșterii lui, caierul din furcă scădea, iar șezătoarea se apropia de final.

Înainte de a pleca la casele lor, participanții la șezătoare stabileau să se reîntâlnească la o petrecere cu ceterași. Întâlnirea era un prilej de a mânca, de a bea și de a juca împreună toți care au fost la șezătoare.

Sângeorzul

La 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, după o noapte în care forțele malefice se manifestă puternic și în care energiile sacre pot să-i contamineze negativ pe oameni, în ziua de Sfântul Gheorghe se impune scăldatul sau stropitul ritual, al oamenilor, animalelor, sau al obiectelor din gospodărie, în vederea purificării și a asigurării unei stări bune de sănătate și de prosperitate în anul ce vine.
Băieții le udă pe fete ca să nu se apropie de ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în strigoaice, reprezentând totodată un gest de bucurie și mulțumire pentru apropierea primăverii.

Credințe și superstiții

În ziua Anului Nou, fiecare familie își procura un ban de aur sau de argint. Acest ban se punea într-o doniță (sau un blid mare de lemn) plină cu apă din care se spălau apoi toți pentru ca în întreg anul ce va urma trupurile lor să fie curate și frumoase ca aurul sau ca argintul.

În noaptea de Sfântul Andrei, fata de măritat punea busuioc sub pernă, după ce a fost stropit cu aghiasmă de către preot, pentru a-și visa viitorul soț.

Bătrânii spuneau că așa cum a fost vremea în duminica Floriilor, așa va fi și duminica Paștelui.

La 9 martie (Cei 40 de sfinți) se făcea o “bobotaie” (foc) din resturile de porumb rămase de la vite. Copiii se adunau în jurul focului și săreau peste el pentru ca vara viitoare să nu-i manânce puricii.

Dacă ploua la Cei 40 de sfinți sau în ziua de 8 iunie însemna că va ploua 40 de zile în șir.

În 24 iunie (Sânziene) oamenii puneau la casele lor, prin grădină, în pomi sau la grajduri câte o cunună din sânziene albe și galbene. Ea vestea că iarba a început să se usuce, fiind bună de cosit.

CAPITOLUL II

ASPECTE LINGVISTICE ȘI GRAMATICALE

FONETICĂ ȘI FONOLOGIE

ACCENTUL

În zona comunei Avram Iancu nu există foarte multe deplasări de accent de pe o silabă pe alta față de alte zone.

Se poate constata totuși în această regiune, spre deosebire de limba literară, o deplasare a accentului de pe penultima silabă pe ultima : acoló, colóp, furíe, butelié (ultimele două exemple sunt respinse de normă) sau în cazul verbelor de conjugarea I la indicativ prezent, persoana I singular : înfășór, înconjór, strecór ș.a.

Unele accentuări respinse de normă sunt inculte: furíe, butelié, în timp ce altele sunt tolerabile, nereprezentând propriu-zis greșeli ci variante livrești, mai apropiate de unul dintre etimoane, uneori cu încercarea de specializare semantică sau de domeniu: carácter, sau accentuări mai vechi: doctoríță, călugăríță ori regionale: bólnav

În cazul substantivelor din vocativ se observă o particularitate accentuală în formele cu –ule, accentul deplasându-se pe penultima silaba (deci pe u): ųomúle, cuscrúle, finúle etc. Aceeași deplasare a accentului o prezintă și forma șogóre, dar în unele cazuri accentul cade pe al doilea o și la nominativ: șogór.

În această zonă predomină câteva accentuări respinse inițial de normă, dar care au fost acceptate ulterior de noul DOOM: ántic, trafíc, gingáș

VOCALELE

a

á<ẹa (ịa)

Această transformare este foarte des întâlnită în cadrul cuvintelor din această zonă: mustẹáță, crẹápă, ịerịám, drẹácu și se datorează prezenței unei semivocale în fața unei vocale accentuate.

Întâlnim pronunțări fără ị epentetic : mâne, câne, pâne etc.

a<ă

În multe cuvinte a neaccentuat s-a închis la ă, urmând o veche lege fonetică a limbii române: Măria, Văsile, dămijană etc.

ă

ă etimologic, provenit din a neaccentuat latin, s-a păstrat și se întâlnește în cuvinte precum: păreche “pereche”, părete “perete”etc.

Tendința plasării unei semivocale (î) înaintea unei vocale accentuate o întâlnim și în cazul lui ă : sîămn “semn”, îăsta “ăsta”, rîău “rău” etc. Aceste pronunțări dovedesc faptul că apariția lui î semivocalic, în astfel de cazuri, a avut loc după durificarea lui s, r etc.

Trecerea lui ă protonic la a este frecvent în special în vorbirea femeilor: batrân, pamânt, batauș,carare, cazut, caluț, împaraștia, trasură etc.

Vocala ă în poziție finală se reduce până la un sunet foarte slab perceptibil (maică, mireasă) sau chiar totală (acasă – acas, lasă – las). Această reducere este specifică nu numai Crișanei, ea cuprinde, în stadii diferite, și graiurilor din sud, inclusiv din Oltenia și Banat.

ă<a

Totuși există și unele situații în care ă s-a deschis la a: barbații ”bărbații”, batrânii ”bătrânii” etc.

e

e trece la ă indiferent de accent, când e precedat de labiale ( mărg “merg”, lovăsc “lovesc”, pă “pe”, păstă “peste”), de s, z, ț (sămn “semn”, zăce “zece”, înțăles “înțeles”, Dumnezăw “Dumnezeu”) de r dur ( cară “care”) sau de grupul consonantic st (cinstăsc “cinstesc” etc). Aceași pronunțare și în: năcaz, năcăjit, răzărvă. Caracter dur au și grupurile cr (crăță “crețe”)și tr (trămură “tremură”). e trece la ă și după ș și j când sunt rostite dur: șădință, tușăsc, jălui etc.

Se mai înregistrează în graiul acestei zone pronunțări precum: galbănă, vorbăsc, mărs, zmăw “zmeu”, trimăs etc.

i

i precedat de consoanele r, s, z, dz, ț evoluează la vocala centrală î: sîlă, Sînzîana, zîc, zîd, subțîre, puțîn, țîgară, țîgan etc. Precedat de astfel de consoane, i final afon dispare sau se menține sub forma unui î afonizat, în cazul în care i final este silabic: frunțî, surzî, țîn, sîtă, zîle etc. După grupurile st și str, i se transformă în î: a povesî, a strîca etc.

Înlocuirea vocalelor anterioare (e, i) cu vocale centrale (ă,î) apare și după fricativele ș, j: tușăsc, am tușît, răgușît,am ieșît, șî, grijîm etc. Această evoluție are loc chiar și după j secundar, provenit din ğ: am fujît etc.

i nu s-a sincopat în: direge “drege”, dirépt “drept”, diréaptă “dreaptă”, direptate “dreptate”, îndiriptá “îndrepta” etc. Acest fenomen este obișnuit în textele vechi și formează arie în Banat, în Oltenia, în vestul Ardealului și în sudul Crișanei.

i final afon nu se pronunță: astăz, plîngets sau la forma de plural: frats, nănaș’, nuntaș’, sănătoș’ etc.

Zua (zuwa ) este fonetismul generalizat în Țara Moților, i nu se pronunță.

î

î, mai vechi, provenit dintr-un á în poziție nazală se păstrează în cuvinte precum : a îmbla “a umbla”, a împle “a umple”, a înfla “a umfla”etc.

Înainte de l și n, î se pronunță â sau chiar ă: âl (ăl), ân (în) etc.

o

o, în orice poziție, se diftonghează la wo: wom “om”, worb “orb”, mwort “mort”, cwostă “costă” etc., datorită dezvoltării unui u înaintea lui o.

În unele cazuri úo inițial trece la ųă: ųăchi “ochi”, ųăi “oi”. Acest fenomen este specific subdialectului crișean.

Un fenomen obișnuit este închiderea lui o la u: adurmit “adormit”, amurțit “amorțit”, amurezat “amorezat” etc.

Vocala labială o evoluează la ă: tot se pronunță tăt.

u

u inițial este precedat de vocala u: ųurmă “urmă”, ųumăr “umăr”, ųurs “urs”etc.

u etimologic s-a păstrat în sintagmele: soru-mea, noru-mea.

u se mai poate pronunța și o în cuvinte precum: conoscut “cunoscut”.

u are influență asupra vocalei precedente i sau ă. Prin asimilare la această semivocală, vocalele centrale evoluează la vocale posterioare. Este cazul formei zúųă “ziuă” și al diftongului ăų preconsonantic, care evoluează la o. Fenomenul este general în Crișana la verbul a căuta: cot, cotăm, cotáț’, am cotát.

DIFTONGII

Diftongul ea se pronunță ya: byat “beat”, tryabă “treabă”, pyană “pană” (rar peană) etc.

Diftongul ea evoluează la a. Fenomenul se întâlnește după consoanele s, z, dz și ț: sară “seară”, samă “seamă” (cu compusele îndesară și astăsară < astă + sară) zamă “zeamă”, țávă “țeavă”. Sęamă, zeamă și sęară, fonetisme din româna literară, caracterizează graiul celor care au urmat școala. Același fenomen apare și după r : rá “rea”, după grupurile st, tr, str, cr: stáųă “stea”, întrábă “întreabă”, crástă “creastă” și după labială urmată de ă în silaba următoare: să márgă, să iubáscă etc sau după ș, j: să tușască, înșală etc.

În poziție finală, diftongul ea, sub accent, se monoftonghează devenind ẹ: (a) mẹ “a mea”, făĉé “făcea”, să vrẹ “să vrea” etc. Tecerea lui ea la e are loc și în interiorul cuvintelor, la imperfect: făcém “făceam” , ducém “duceam”.

Evoluția diftongilor ea, ia urmați în aceeași silabă sau în silaba următoare de o consoană palatală sau de vocale anterioare s-a oprit la stadiul ę, ię: męre, čęre, să tęme, țînęi, pęre etc.

Diftongul ie, precedat de consoane labiodentale nepalatalizate, se reduce la e: fer “fier”, verme “vierme”, ferbe “fierbe” etc.

Diftongul oa s-a monoftongat la ó, prin labializarea lui a și dispariția elementului semivocalic: mórte “moarte”, cósă “coasă”, gólă “goală”, sócră “soacră”, flóre “floare”, nópte “noapte”.

În poziție inițială de silabă și de cuvânt, diftongul oa se menține sub forma ųa: ųală “ oală”, ųaie “oaie”, susuųară “subsuoară”, mųașă, susuųară, k’ųáră “chioară” etc. sau oå, ųå: soåre, coådă, mųåle etc.

Diftongul ău s-a restrâns într-o singură vocală, monoftongându-se la o: frati-to“frate-tău”, frati-so “frate- său”, tac-to “tată-tău” etc.

Diftongul ei se pronunță iy: tryi “trei”.

În cazul diftongului oi avem exemplul: apoi este rostit api sau apăi.

VOCALE ÎN HIAT

Hiatul a – u trece la a – o: aor, dar se poate rosti și awr “aur”, skaon, dar și skawn “scaun”.

ii – i : fica “fiica”.

i semivocalic apare înainte de e: aleie “alee” etc.

ă – i > e – i : strein “străin”.

CONSOANELE

LABIALE

Palatalizarea oclusivelor bilabiale (b, p, m) și a fricativelor labio – dentale (v, f) este un proces în plină desfășurare. Formele care au fost supuse inovației sunt folosite mult mai des decât cele care n-au inovat.

b, p, m

Bilabialele b, p, m sunt palatalizate înainte de i în întreg subdialectul crișean, în stadiile pt’, bd’, mn’: pt’ele “piele”, pt’atră “piatră”, mnęre “miere”, mnĕz “miez”, mnĕl “miel” etc.

v, f

În cazul palatalizării labiodentalelor f, v, avem exemplele: hir “fir”, hier “fier”, hiere “fiere”, hiară “fiară” yin “vin”, yinars “vinars” etc.

DENTALE

d, t

Palatalizarea dentalelor t’, d’ este o influență maghiară, manifestată asupra graiurilor din Transilvania. Înmuierea lui d, t urmată de o vocală prepalatală este generală în graiul din Țara Moților: frat’e, mint’e, bat’e, punt’e, d’eal, cald’e etc.

Dentalele sunt nealterate în cuvinte pătrunse din limba literară și în formele în care vocala anterioară următoare este recentă: telefon, întíįe, gutíį etc.

Uneori, consoanele dentale aflate în poziție finală, nu se pronunță: da(t), to(t), am fo(st), tot așa și la formele de gerunziu: mărgîn(d), dîn(d) etc.

l, r

l și r urmate de e au rar o pronunțare înmuiată: l’emn, kal’e, mar’e etc.

r dispare din pronunție în grupurile tr, dr, pr, vr: noșt’ “noștri”, vost “vostru”, vodată “vreodată” etc.

n

Consoana n se palatalizează când este urmată de o vocală prepalatală: bin’e, n’egru, ven’it etc. An’i este întrebuințat mai des decât ay “ani”.

Valeriu Rusu a generalizat faptul că graiul moților are ca principala trăsătură caracteristică rotacismul lui –n– intervocalic în cadrul cuvintelor de origine latină, însă rotacismul este caracteristic graiului din comunele Scărișoara, Gârda, Arieșeni, nu și în comuna Avram Iancu.

s, ț, z, dz

Consoanele s, z, dz, ț au un caracter dur și determină posteriorizarea vocalelor anterioare și dispariția lui i final afon sau transformarea lui în î.

Pronunțarea lui z ca dz este rară: frundză, să lucredze.

PREPALATALE

ș, j

j de regulă se pronunță j: jok “joc”, jud’ek “judec”, însă se înregistrează, de asemenea, în câteva cazuri, fonetismul ğ: ğoc “joc”, ğud’ek “judec”, ğos “jos”, ğinere “ginere” etc.

Consoanele ș, j păstrează timbrul palatal. Această tendință s-a extins și asupra lui j secundar provenit din ğ.

č, ğ

În cazul cuvintelor moștenite din limba latină, č (ci) se rotunjește la ciu sau cio: bucium (<lat. buccinus), ciorchină (<lat. circulina), ciucure (<lat. cicculum), ciumă (<cyma) etc.

Africata ğ cunoaște în subdialectul crișean, o evoluție divergentă față de perechea ei surdă č. Această se transformă în j, sunet care are apoi aceeași evoluție ca și j primar din latină: jer, “ger”, léje “lege”, traje “trage”, împunje “împunge”, sînje “sânge”, suje “suge”, fuje “fuge” etc.

POSTPALATALE

k, g

k devine k’ în cadrul verbelor: sk’epi “scapi”, înk’ep “încap” palatalizându-se datorită lui e care apare în locul lui a prin analogie cu verbe de tipul speli.

PALATALE

k’, g’

Se întâlnesc rostiri cu k’, g’ transformați în t’, d’ (deoarece t’, d’ au loc de articulare apropiat de k’, g’, trecerea lui k’ la t’ și a lui g’ la d’ este normală): uret’e “ureche”, părét’e “pereche” (ajungându-se la omonimie cu păręt’e “perete”), t’em “chem”, t’iar “chiar”, unt’ “unchi”, d’em “ghem”, d’ață “gheață”, d’emotoc “gemotoc” etc.

LARINGALE

h

În această zonă întâlnim atât dispariția consoanei h inițiale (irean “hrean”), cât și fenomenul invers: proteza lui h inițial în cuvinte ca: harmăsar “armăsar”, hodaie “odaie” etc

Pronunțarea aspirată o întâlnim și la pronumele demonstrativ: hăsta, hasta, haia, hăla etc.

La unele cuvinte, în locul lui h final, întâlnim un –ų: maų “avânt, elan” (< sb. mah).

GRUPURI CONSONANTICE

bs > s

Grupul bs îl pierde pe b: susuoară “subsuoară”.

kn > mn

kn devine mn prin asimilare parțială: tomna “tocmai”, tomni “tocmi”, pomnește“pocnște” etc.

ct > ft

Grupul consonantic ct trece la ft: doftor “doctor”.

nd > n

Se pronunță une sau un în loc de “unde”.

st > șt

Grupul st trece la șt: să guște “să guste”.

stn > sn

Grupul stn îl pierde pe t: vârsnic “vârstnic”.

tn > gn

Grupul tn trece la gn: Zlagna “Zlatna”

sl > skl

Unii moți mai pronunță sklugă în loc de “slugă”, dar forma fără consoană epentetică este mai des folosită.

ACCIDENTE FONETICE

AFEREZA

Afereza este întâlnită destul de des în această regiune: tușă “mătușă” , tale“ matale”.

PROTEZA

În zona Avram Iancu există forma mă strezesc, scobor în care s e protetic. Mai apar și formele: harmăsar, hodaie, cu h protetic.

EPENTEZA

În această zonă, de cele mai multe ori, sunetul parazitar este un i care ușurează pronunțarea unui grup de consoane: hirean “ hrean”, hărăni “ hrăni” etc.

Se mai întâlnește și epenteza lui k în grupul sl: sklănină “slănină”, sklav “slab”, sklăbit “slăbit” skloi “sloi” etc.

EPITEZA

Vocala epitetică specifică acestei regiuni este a: acest – a, acel – a, ăl – a, pretutindene – a etc.

METATEZA

Metatezele apar destul de des în această regiune. Exemplul cel mai frecvent este: crastavete “castravete”, hodină “odihnă”, hodinește-te “odihnește-te”.

APOCOPA

În această zonă este specifică pronunțarea fo pentru participiul lui a fi: fost.

De cele mai multe ori, se apocopează consoanele dentale finale și în special d de la gerunziu: mărgîn(d), dîn(d, plîngîn(d) etc.

SINCOPA

Sincopa vocalelor accentuate se întâlnește foarte des la participii: găst,

“găsit”, văst “văzut”, vint “venit” etc. Ea poate fi însoțită de asimilare ca în căst, unde z s-a schimbat în surdă din cauza lui t următor.

În direge, dirept, direptate apar formele vechi cu i etimologic nesincopat.

ASIMILAREA

v – n > m – n

pimniță < pivniță

z – b > s – b

sbura < zbura

sburda < zburda

z – v > s – v

desvolta < dezvolta

n – d > n – zero

une < unde

u – n > o – n

conoscut < cunoscut

c – m > m – n

tomna < tocmai

DISIMILAREA

r – r > r – zero

În acest caz avem o disimilare totală: fereastră>fereastă

CONTAMINAREA

Perfectul simplu zîșei provine din combinarea formei arhaice zîșu cu forma modernă zisei.

MORFOSINTAXĂ

SUBSTANTIVUL

Declinările

Substantivul prezintă cele trei tipuri de declinări obișnuite și în limba literară, cu specificația că forma unor substantive este, uneori, modificată de procese fonetice, fapt care schimbă aspectul formal al repartizării într-o declinare sau alta.

De exemplu, caracterul dur al consoanelor s și ț, precum și al grupurilor st, str, transformă terminația –e a unor substantive de declinarea a III-a, în –ă: mătasă, bătrâneță, tinereță, dragostă, zestră etc.

Preferința moților pentru sufixul –ete duce la trecerea unor substantive de declinarea a II-a la declinarea a III-a: făcălete “făcăleț”, nătăflete “nătăfleț” etc.

Alte substantive au trecut de la declinarea a III-a la declinarea I: feră, plămână (forma din urmă, aproape generală, are și un gen diferit față de limba comună), răd’ită “ridiche” .

Apar, de asemenea, treceri de la declinarea a II-a la declinarea I: opleană, cu schimbarea genului, și mai ales la declinarea a III-a: jenunt’e “genunche”, fagure etc.

Se mai întâlnesc și vechile substantive de declinarea I terminate în –eauă (< lat. – ella): steauă, cățeauă, măseauă etc.

Genul

Unele substantive neutre, schimbându-și genul, devin masculine: mănunchi (la plural mănunchi), păsat (la plural păsați) etc.

Este neutru substantivul: bâtu (în loc de bâtă, are terminație diferită față de limba comună).

Numărul

Desinența de plural –e a substantivelor feminine terminate la singular în –ă, are o frecvență mai mare decât în alte subdialecte și decât în limba comună: mătușé (cu o opoziție singular – plural neutralizată fie sub această formă, fie sub forma mătușă), limbe, talpe, susuųare, inime, brînce etc. Astfel de plurale pot fi considerate arhaice. În acest tip de opoziție sunt încadrate chiar și substantivele la care –ă este recent și provine dintr-un –e etimologic: plămână – plămâne și unele substantive pătrunse recent în graiuri (sau a căror formă de plural este recentă): mînă – mîni, brîncă – brînč sau mînă – mîne.

În sfârșit, în privința pluralului, trebuie menționate pluralele mînuri, prezent cu puține excepții, explicabile probabil prin influența limbii literare, în toate graiurile în care apare cuvântul și căs, pluralul de la casă, care se explică probabil, în ceea ce privește păstrarea lui s, și prin influența singularului.

Cazurile

În exprimarea raporturilor cazuale apar unele trăsături specifice subdialectului crișean.

Nominativul substantivelor proprii feminine este egal cu vocativul (este terminat în –ă sau în –e): Ană, Anuță, Mărie, Măriuță, Savetă, Flore, Vironică, Iliană etc. fenomenul apare și la numel proprii masculine: Iųane, Todore, Sandre etc.

Genitivul substantivelor proprii sau al celor care denumesc rudenia se formează cu articolul proclitic lu, lui sau li, dar și cu articolul enclitic: Iųonu lui Dumnitru, Iųanul li Iancu, Iųănu lu Iancu, Iųănu Petri, Măria Ileení etc.

Dativul este exprimat frecvent prin substantiv precedat de prepoziția la, fenomen care cunoaște însă o arie de răspândire mai mare (Transilvania, Maramureș, Banat, Moldova și Muntenia): i-am scris la tata, am dat la o muiere etc.

După verba dicendi, apare frecvent cu valoare de dativ, construcția cu prepoziția către (cătă): o zis cătă mama, zice cătă prunc etc.

Vocativul prezintă o particularitate accentuală în formele cu –ule, accentul se deplasează pe silaba penultimă (deci pe u): ųomúle, cuscrúle, finúle etc. Fenomenul e explicabil printr-o tendință de echilibrare a ritmului strigării. Aceeași deplasare a accentului se întâlnește și în forma șogóre.

2. ARTICOLUL

Articolul genitival are o formă invariabilă –a : casele–s a noastre, calu–i a meu, cînii-s a mei etc.

Articolul hotărât de genitiv – dativ singular, are forma li , nu numai când este proclitic, ci și atunci când este folosit enclitic: Iųanul li Iancu, vârfu cápuli etc. În graiul moților, forma proclitică li este la fel de răspândită ca forma enclitică.

De regulă, articolul hotărât masculin – l dispare. Cu toate acestea el este pronunțat frecvent în Țara Moților.

ADJECTIVUL

Unele adjective prezintă forme vechi sau modificate de transformări fonetice: galbin “galben”, iubitoriu “iubitor”, ğiucătoriu “jucător”, rînjîtă “rânjită” etc. câteva adjective prezintă două forme populare: ra sau rauă pentr “rea” etc.

În ceea ce privește superlativul absolut moții au o preferință pentru construcțiile cu tare (tare frumos), prea (prea sărac) sau cu mult (mult iubit), dar și foarte este întâlnit mai ales în rândul celor influențați de oraș sau al celor cu școală.

PRONUMELE

Pronumele personal

Ca pronume personal de persoana I singular întâlnim, în special în vorbirea bătrânilor, forma įo.

Pronumele personale de persoana I și a II-a, forma neaccentuată, mi și ți, pierd pe –i, înaintea verbelor: nu-m zîce, nu-ț place etc.

Ca pronume personal de politețe se preferă formele: mata, tale, matale pentru dumneat sau, dumneavoastră.

Pronumele și adjectivul posesiv

1. Un singur posesor, un singur obiect posedat: la masculin: mneų, tău, său și la feminin: mnea (mne), ta, sa, iar pentru mai multe obiecte posedate: la masculin: mnei, tăi, săi și la feminin: mnele, tele, sale.

Pentru gradele de rudenie, la persoana a III-a masculin, singular, se folosesc și su și so: frate-su sau frate-so. La persoana a II-a singular se folosesc tu și to: tact-tu sau tact-to, iar la persoana I singular se mai folosește mio: văru-mio.

2. Mai mulți posesori, un singur obiect posedat: la masculin: nost, vost, lor și la feminin: nostră, vostră, lor, iar pentru mai multe obiecte posedate: la masculin: noșt’, voșt’, lor, iar la feminin: noste, voste, lor.

Acordul articolului posesiv al, a, ai, ale, nu se face corect, acesta având forma variabilă: a.

Pronumele și adjectivul demonstrativ

În această zonă se pot observa mai multe variante dialectale: pentru apropiere: ăsta, aiesta, ista, asta, aiasta, ăștia, aieștia, astea, aiestea, pentru depărtare: ačela, čela, ăla, ačéįa, čeia, aia, ačeįa, čeia, ăia, ačelea, čelea, alea, iar de identitate: acelaș’, aceeaș’, aceiaș’, aceleaș’.

Pronumele și adjectivul nehotărât

În ceea ce privește pronumele nehotărât trebuie precizate formele: ųáreĉĕ “ceva”, ųárečińé “cineva”, câta “câta”.

Pronumele negativ

Pronumele negativ are forme diferite față de celelalte subdialecte: nime “nimeni”, nimica, mnica “nimic”.

Din punctul de vedere al sintaxei pronumelui, specifice acestei zone sunt următoarele:

1. Folosirea pronumelui relativ care, în acuzativ, fără morfemul pe: lucrul care-l facem, omul care-l caut etc.

Folosirea pronumelui relativ – interogativ ce în locul unei locuțiuni formată din prepoziția de și ce: Ce stai supărat?etc.

NUMERALUL

Numeralele cardinale de la 11 la 19 apar prescurtate: unșpe, doișpe, trișpe, paișpe, cinșpe, șaișpe, șeptișpe, optâșpe, nouășpe.

Ca fracționare se întrebuințează a doua parte, a cincea parte etc. și nu formele noi: o doime, o cincime etc.

Pentru jumătate se folosește jumate sau juma.

Numărul imprecis (cu sens de câțiva) se exprimă prin vreo: vreo cince – zece oameni “câțiva oameni” etc.

VERBUL

Conjugările

Unele verbe sunt la altă conjugare decât în limba comună sau alte subdialecte. Astfel, verbele a țîn’ea și a rămân’ea au rămas la conjugarea a II-a ca în limba latină. Pentru a scuipa se întrebuințează numai forme de conjugarea a IV-a: a scupi, a skipi.

Indicativul și conjunctivul prezent

La prezentul indicativului și al conjunctivului, o serie de verbe de conjugarea I și a IV-a se conjugă fără sufixele –ez, respectiv –esc: săr “sărez”, prăd “prădez”, încreț “încrețesc”, lucru “lucrez” sloboade “slobozește”, suc “sucesc” etc.

Alături de acestea, apar însă și forme cu sufixul –esc la verbe care nu au acest sufix în alte graiuri: mițăsc “mint”, ascuțăsc “ascut”, sînțăsc “simt”, înd’ițăsc “înghit”, rîgîiesc “râgâi”, împărțăsc “împart” , sînțăsc “simt” etc. În sînțăsc, ț este păstrat datorită sufixului –esc, consoana care apare înainte de acesta fiind identică cu cea din tema infinitivului: păți – pățesc, încălzi – încălzesc, dar, în verbe de origine slavă: învârti – învârtesc.

Verbele care la infinitiv au un ă neaccentuat în temă, extind această vocală și la persoana I și a II-a singular (la persoana a II-a a sau, mai degrabă, ă secundar este înlocuit de e) a prezentului indicativ și conjunctiv: (să) lăs, (să) leși “a lăsa”, îngrăș, îngreși “a îngrășa”, acăț, ak’eți “a agăța” etc.

Verbele de conjugarea a II-a, a III-a (la care iotacizarea este analogică) și a IV-a cu tema în t, d prezintă forme neiotacizate: văd, cred, rîd, scot, trimăt etc. Singura formă iotacizată este poč, să poč.

Formele iotacizate au, de asemenea, verbele cu tema în n și r: viu, vii, să vie, țîi, ții, țâie, rămâiu, râmâi, rămâie, spuiu, spui, spuie etc. În cazul verbelor cu tema în n formele iotacizate cunosc o răspândire mai mare la persoana a III–a singular a conjunctivului.

Verbele a da, a lua, a sta, a bea, a vrea au la persoana a III-a singular și plural a conjunctivului forme bisilabice: să deie, să ieie, să steie, să vreie, să beie.

Formele de indicativ sau conjunctiv prezent, persoana I singular ale verbelor a pune, a rămâne, a spune, nu-l cunosc pe – n: (să) puy “pun”, (să) rămây “rămân”, (să) spuy “spun”.

Infinitivul

În această zonă, în locul conjunctivului, este folosit frecvent infinitivul: nu vre a d’ini, s-o apucat a juca, s-o prinsa juca, pot’e trece etc.

Imperfectul

La imperfect apar două forme: o formă sintetică și una perifrastică. Forma sintetică prezintă identitate între persoana a III-a singular și plural (deci la persoana a III-a plural nu s-a generalizat –u): (ei) durmé, (ei) făcé, (ei) mâncá, (ei) dăd’é, (ei) spuné etc. Formele cu –u se datorează infuenței limbii literare.

Se observă și formele de imperfect analogice dădeam, stăteam ale verbelor a da și a sta. Caracterul recent al formelor de acest tip este dovedit de menținerea nepalatalizată a consoanelor t, d: stătem, dădem.

Alături de formele sintetice apare și o formă perifrastică: i-o fost arătând, s-or fost culcând, s-or fost sculând, o foz mâncând, am foz durnind etc.

Perfectul simplu

Perfectul simplu este folosit frecvent în Țara Moților. În această zonă sunt

conservate formele vechi cu ezitări în privința formelor, mai ales la plural.

În această regiune apare extinderea sufixului –ră la persona a III-a singular și, deci, identitatea dintre formele de singular și plural la această persoană: (el, ei) văzură, (el, ei) auziră, (el, ei) spusără etc. Însă au fost înregistrate și formele: ded’e, ded’eră, stet’e, stet’eră la persoana a III-a singular și plural al perfectului simplu de la verbele a da, a sta.

Perfectul compus

Auxiliarul perfectului compus prezintă nonidentitate între formele de singualar și plural ale persoanei a III-a (o – or): or plecat “au plecat”, o fost “a fost” etc. Relația de nonidentitate este păstrată și și când formele auxiliarului au suferit influența literară: o – a.

Perfectul compus al verbelor a pune și a rămâne este o puns, respectiv o rămîns.

Alături de aceste forme, apar frecvent și forme inverse: văzutu-l-ai, putut-or vini, băut-am, văzut-o ai etc. Acestea au, în general, o valoare expresivă, vorbitorul insistând de obicei asupra verbului aflat la participiu.

Mai mult ca perfectul

În zona Avram Iancu, se folosește o formă de mai mult ca perfect perifrastică, formată din perfectul compus al verbului a fi și participiul trecut sa gerunziul verbului de conjugat: o fo văzută, o fo auzîtă, o fo văzut etc.

Apar, mai rar, și formele sintetice, folosite fără sufixul –ră: (ei) să speriasă, (ei) să sculasă, cântasăm, văzusăm etc.

Conjunctivul perfect

Conjunctivul perfect cunoaște atât forme cu auxiliarul variabil, cât și forme apropiate de cele literare, cu auxiliarul invariabil. Cele dintâi apar mai des în

Țara Moților.

Viitorul

v- este mobil la auxiliarul viitorului: oi cânta, ăi (îi) cânta, a cânta, om cânta, ăț cânta, or cânta. Aceste forme sunt folosite și pentru formarea viitorului anterior: oi fi mers, o fi cântat etc.

Condiționalul

Pentru condiționalul prezent s-au înregistrat în această zonă, forme cu auxiliarul postpus infinitivului lung: știre-ai tu să spun?, fire-ai sănătoasă (formă de salut), fire-ai lăudat etc.

Condiționalul perfect are trei tipuri de forme: forma din limba comună: aș fi făcut, aș fi cântat, una formată din perfectul compus al verbului a vrea și infinitivul verbului de conjugat: am vrut vedea și o formă cu auxiliarul a vrea la imperfect, persoana a III-a singular și verbul conjugat la infinitiv: vre cînta, vre vini etc..

Imperativul

Ca și la indicativ și conjunctiv, și în conjugarea imperativului lipsesc desinențele caracteristice unor verbe de conjugarea I: lucră “lucrează” sau a IV-a : te hodină “odihnește-te”.

În Țara Moților, au fost înregistrate și forme vechi de imperativ negativ, construite cu un nu + infinitivul lung + desinențe : nu mă lăudareț, nu fujireț etc.

Participiul

în formele verbale construite cu a fi, participiul trecut este terminat, ca în dialectul aromân, în –ă: am fo cântată, am fo vinită, l-am fo văzută, să fiu știută, l-aș fi lăsată etc.

Gerunziul

În zona Avram Iancu, gerunziul prezintă forme fără –d: mărgân(d), dîn(d), făcîn(d), cîntîn(d) etc.

Sintaxa verbului

În această regiune există câteva probleme de sintaxă a verbului. De exemplu, folosirea reflexivă a unor verbe, care, în mod normal nu sunt reflexive: a se râde, m-am râs de el, a se greși, s-a greșit la rezolvarea unei probleme etc.

Se mai întâlnește și folosirea condiționalului prezent cu valoare de conjunctiv: fire – ai sănătoasă, fire-ai lărudat etc.

ADVERBUL

Adverbele din această zonă sunt deosebite de cele din limba literară, prin formă sau sens.

Adverbe de loc

Adverbele de loc cele mai des folosite sunt: ači pentru “aici” sau ačíia (alcătuit din aici + particula a), colo pentru acolo sau acoló, di-a-nsusulya “sus”, di-a-njosulya “jos” etc.

Adverbe de timp

Ca adverbe de timp se folosesc: acu pentru acum sau acuma (alcătuit din acum + particula a), atunčia pentru atunci etc.

Adverbe de mod

Cele mai des utilizate sunt: ba “nu”, iă “da”, ğeaba “degeaba”, taman “tocmai”, tomna “tocmai”, une “unde”, defel “deloc”, iară “iar” etc.

PREPOZIȚIA

Prepozițiile sunt diferite de limba literară prin aspectul lor fonetic. În ceea ce privește prepoziția și locuțiunile prepoziționale, se observă formele: dîn “din”, di pă “de pe”, dî ce “de ce”, dî ačęįĕ “de aceea”, dî la “de la”, pîn “pentru”, întră “între”, pîntră “printre” etc.

CONJUNCȚIA

În privința elementelor conjuncționale, se observă apariția locuțiunilor conjuncționale arhaice dîn ce și pîn ce, care introduc subordonate cauzale și sunt continuatoarele mai vechilor locuțiuni derept ce și pentru ce: tu ești scutit pîn ce m-ai hrănit; trăbă să-i spargă dîn ce o jurat de mulți ani.

10.INTERJECȚIA

Pentru mirare amestecată cu teamă se folosește interjecția vai de mine. Pentru dezaprobare se folosește huo.

Pentru chemarea, alungarea sau îndemnul vitelor se folosește: cea, pentru chemarea puilor sau a găinilor se folosește: tucă tu, pentru chemarea pisicii: pis, pis, pis, pentru alșungarea pisicii: chiaț, pentru chemarea câinelui: cuțu – cuțu, pentru alungarea lui: marș.

C. LEXICUL

În lexicul graiului acestei zone, se păstrează multe elemente vechi: aleș “plasă de prins pești”, bic “taur”, bumb “nasture”, chișchireu “batistă, năframă”, cohe “bucătărie”, coșer “ îngrăditură de nuiele pentru păstrarea porumbului”, șlaier “voal”, șaitroc “vas de lemn pentru ales aurul”, hudă “gaură, spărtură”, laboș “cratiță”, măsăriță “față de masă”, a pițiga “ciupi, pișca”, puiuc “sertar”, pojnar “buzunar”, sclebă “panglică, fundă”, spoitor “bidinea”, stegar “cel care poartă steagul la nuntă”, vifel “cavaler de onoare”.

Alte cuvinte, de origine latină, s-au păstrat până azi ca elemente arhaice regionale, cu sensul sau forma mai apropiată de etimonul latin : arbore “copac, pom” (<lat. arborem), amnar “bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scântei în vederea aprinderii fitilului sau iascăi” (<lat. manuale), iască “nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul” (<lat. esca), căuc “pahar de lemn” (<lat. caucus), ceteră “vioară” (<lat. cithera), curcubetă “bostan, dovleac” (<lat. curcubita), curechi “varză” (<lat. colic(u)lus), foale “abdomen” (<lat. follis), pănură “lână” (<lat. paenula), ulcică “cană” (<lat. ollicella), tindă “prispă” (<lat. tenda).

Există și cuvinte dialectale de origine slavă veche, cu forme mai apropiate de etimonul slav: cârcă “spinare” (<sl. kruku), a cleveti “a calomnia” (<sl. klevetati), blid “farfurie” (<sl. blindu), vadră “găleată” (<sl. vedro), a îmblăci “ a bate cerealele sau plantele cu păstăi cu îmblăciul spre a le scoate semințele” (<sl. mlatîtî), a nevedi “a trece firele prin spată” (<sl. navodi), coșniță “stup” (<sl. kosinica), ostie “unealtă de pescuit de forma unei furci cu mai multe brațe ascuțite, care se înfige în corpul peștilor” (<sl. osti), poliță “ suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap, pe care se țin diferite obiecte, obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi” (<sl. polica) , teasc “un capac de lemn” (<sl. tesku), tină “noroi” (<sl. tina), zăvor (<sl. zavoru).

Mai există și cuvinte care ne trimit spre etimonuri sârbești: broajbă “nap” (<sb. broskva), coleașă “mămăligă (moale)” (<sb. kulijes), doniță “vas din lemn pentru apă” (<sb. dojnica), chisăliță “compot de fructe” (<sb. kiselica), lubeniță “pepene verde” (<sb. lubenica), mau “avânt, elan” (<sb. mah), sucală “unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut manual” (<sb. sukalo), postavă “ troacă din lemn pentru frământat păinea” (<sb. postava), a se pleoști (<sb. pleoștiti), vârșă “unealtă de pescuit în formă lunguiață, alcătuită dintr-un coș făcut din plasă sau din nuiele de răchită împletite, cu gura îngustă și întoarsă înăuntru în formă de pâlnie” (<sb. vîrsa).

Se întâlnesc în această zonă și câteva cuvinte cu etimon bulgăresc: a sorcovi (<bg. surkavam), ciubăr “vas din lemn pentru apă” (<bg. ceber), cergă “pătură” (<bg. cerga), cârpă “bucată de pânză sau de stofă (veche), folosită de obicei în gospodărie (la ștergerea prafului, a vaselor etc.)” (<bg. kărpa), cremene “varietate de rocă sedimentară silicioasă , alcătuită din calcedonie, opal și cuarț, care are proprietatea să producă scântei atunci când este lovită cu obiecte din oțel” (<bg. kremeni), laiță “laviță” (<bg. lavica), obială “bucată de pânză sau de postav cu care țăranii (uneori și militarii) își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap sau peste ciorap” (<bg.obijalo), suveică “piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii” (<bg. sovalka).

Se poate vorbi în această zonă și de o influență maghiară. Un contact româno – maghiar, care să ducă la împrumuturi reciproce de cuvinte, nu a existat în acest loc, dar se întâlnesc totuși câțiva termeni de origine maghiară: aldămaș “cinste, băutură oferită cuiva după încheierea unei tranzacții” (<magh. aldomas), balmoș “piure de cartofi” (<magh. balmuș), bărnaci “brunet, negricios” (<magh. barnas), beteag “bolnav” (<magh. beteg), bolund “nebun” (<magh. bolond), cătană “soldat” (<magh. katona), mintenaș “imediat, îndată” (<mach. mindjart), goz “gunoi” (<magh. gaz), jeb “buzunar” (<magh. zseb), jurebie “ unitate de măsură la depănat și la urzit” (<magh. zsereb), tolcer “pâlnie” (<magh. tolcer), fedeleș “butoi pentru vin” (<magh. fedeles), hecelă “darac, scărmănătoare” (<magh. ecselo), șogor “cumnat” (<magh. sogor), țundră “haină groasă țesută din lână” (<magh. condra), țâdulă “bilet, bucată de hârtie” (<magh. cedula).

Există în această regiune și o influență germană: țandără “așchie” (<germ. zander), șuștăr “cizmar” (<germ. schuster), corfă “coș” (<germ, korf), prici “pat rudimentar, de scânduri” (<germ. pritsche), ștearț “lampă” (<germ. sterz), ștreang “frânghie de cânepă” (<germ. strang), țiteră “instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal” (<germ. zither).

Condițiile istorice au dus și la introducerea unor cuvinte turcești: haihui “haimana” sau grecești: desagă “traistă” (<gr. disakki(on) ), colțon “ciorap împletit cu cârligul” (gr. kaltsúni), rămase până astăzi ca termeni regionali.

În această regiune se mai întâlnesc și câteva cuvinte care provin din ucraineană : tarniță “șa” (<ucr. tarnyc’a), cir “ zeamă (îngroșată) scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată și care se mănâncă separat; terci” (<ucr. cyr).

Unele cuvinte au conservat vechi nuanțe de sens: lesne “ieftin”, straiță “traistă” (ca și în alb. strajce).

Altele prezintă accepțiuni semantice deosebite față de limba literară: a lepăda “a avorta”, .

Tot din punct de vedere semantic se poate observa că multe cuvinte au sensuri multiple : momâie 1. “păpușă de cârpe folosită în practicile vrăjitorești”, 2. “sperietoare de ciori”, 3. “femeie nepricepută, molatecă sau urâtă” etc.

10. Rostul unor termeni și expresii este de ordin stilistic : apucat “nebun”, cutră “rea”, mârlan “obraznic”.

Alte cuvinte nu se mai păstrează decât în formele fixe, în invocări sau imprecații : “terchea – berchea”, “a umbla brambura”.

11. Probleme privitoare la pătrunderea elementelor noi și la acțiunea limbii literare asupra graiului moților:

Dorința de a vorbi limba literară are multe consecințe; mulți termeni literari sunt fie stâlciți, fie modelați sistemului fonetic al graiului ( cumpanie “companie”, doftor “doctor” ) și prezintă astfel un aspect deformat față de limba literară. Alteori dorința de a vorbi frumos dă naștere unor forme hipercorecte (sirguincios “sârguincios”).

Pătrunderea limbii literare duce însă, uneori, și la dispariția tot mai pronunțată a unor cuvinte, simțite ca învechite: cohe “bucătărie”, șlaier “voal”, laboș “cratiță”, măsăriță “față de masă”, puiuc “sertar”, pojnar “buzunar”, spoitor “bidinea” etc. cunoscute astăzi doar de cei mai în vârstă.

Alteori, cuvântul a rămas, dar și-a pierdut unul din sensuri sau înțelesul inițial: momâie, de exemplu, nu mai înseamnă “păpușă de cârpe folosită în practicile vrăjitorești”, ci “sperietoare de ciori” sau “femeie nepricepută, molatecă sau urâtă”.

De asemenea, cuvintele dialectale încep să fie înlocuite frecvent de cele literare, în special în cazul împrumuturilor. De exemplu: cătană – soldat, bărnaci – brunet (pentru cele cu etimon maghiar); coleașă – mămăligă, chisăliță – compot (pentru cele cu etimon sârbesc) ș.a.m.d.

D. FORMAREA CUVINTELOR

Sufixe

Există în această zonă preferința pentru anumite sufixe.

În sufixele –ari, –eri, -tori, este conservat ca în cele mai multe graiuri dacoromâne, -i final afon. Întâlnim, astfel, formele: sucitori, rotari, cojocari etc. Deoarece în această regiune se păstrează si –u final alofon, sfârșitul acestor cuvinte poate fi și în –iu: sucitoriu, rotariu, cojocariu etc.

Această finală a fost extinsă analogic și la alte cuvinte terminate în –ar, -er: măgari sau măgariu, ceri sau ceriu etc.

Preferința moților pentru sufixul –ete a dus la formarea unor substantive precum: făcălete “făcăleț”, nătăflete “nătăfleț” etc.

Caracteristice acestei zone sunt și sufixele diminutivale: –aș: fluturaș, greieraș, – uț: brăduț, miculuț, puiuț, grăsuț, bănuț sau –uță: găinuță, puiuță, Măriuță, pisicuță, miculuță etc., –el: ciocănel, clopoțel, grăsunel, mititel, purcel, tâmpițel etc., –andru: băiețandru, copilandru etc.

În cazul diminutivării unor substantive terminate în –s, de tipul: glăscior, oscior etc., acestea au devenit: glășcior, oșcior, iar mai apoi: glăștior, oștior, prin trecerea lui sc la șt înainte de o vocală palatală.

În Țara Moților se mai întâlnesc și sufixe augmentative precum: –oi: vulpoi, broscoi, băiețoi, pisoi, măturoi, –oc: bărbătoc, puioc, mâțoc, –oacă: mâțoacă, –un: grăsun, etc.

Prefixe

Se observă folosirea unor cuvinte fără prefixul –în: a cerca “a încerca”, a conjura “a înconjura” etc. Limba comună manifestă însă preferința pentru formele prefixate, punctul de plecare constituindu-l verbele. 

Prefixul –în, când apare fără a modifica sensul verbului, adaugă unele nuanțe modale sau înțeles intensiv : a întrece, a înțepa, a întrupa, a întrista, a încârlionța, a

încânta, a întineri etc.

Pentru o acțiune iterativă se folosește prefixul –re : a reveni, a revedea, a

relega, a reface, a reîntoarce etc., iar pentru o acțiune intensă, terminată, se folosește prefixul –răz (– răs) : a răzbate, (mai ales în tautologii de tipul a bate și a răzbate), a se răzgândi (a se gândi și răzgândi), a răsturna, a răscoace, a răscroi etc.

Compunerea

Unele cuvinte sunt formate prin compunerea altor cuvinte: marțole “o sperietoare care își făcea apariția în serile de marți în care femeile mergeau la șezătoare” (marți + seara), mereuaș “încetișor” (mereu + aș), de-a dîrgoala “de-a rostogolul”, pasămite “mi se pare” ( pare-mi-se), dărăburește “taie în bucăți mici” (dărabe “bucăți” + sufixul ește) etc.

Alteori, termenii compuși au rostiri stilistice: terchea – berchea, tic – tac, gură – spartă, mațe – fripte, pierde – vară, zgârie – brânză etc.

Schimbarea valorii gramaticale

În această zonă se întâlnesc și cuvinte provenite din părți de vorbire: substantivul prăpădit (< participiul prăpădit), adjectivul lăcrimânzi (< gerunziul lăcrimând), verbul a copilări (< sustantivul copil), a vecui (< veac) etc.

CAPITOLUL III

DIN TOPONIMIA ȘI MONOGRAFIA

ONOMASTICĂ

GLOSARUL NUMELOR TOPICE

AVRAM IANCU = comuna

AVRAM IANCU – CENTRU = sat aparținător comunei Avram Iancu, CĂRĂȘTI = sat aparținător comunei Avram Iancu,

COCEȘTI = sat aparținător comunei Avram Iancu,

COROIEȘTI = sat aparținător comunei Avram Iancu,

GOJEIEȘTI = sat aparținător comunei Avram Iancu,

JOJEI = sat aparținător comunei Avram Iancu,

SOICEȘTI = sat aparținător comunei Avram Iancu,

VALEA UȚULUI = sat aparținător comunei Avram Iancu,

TÂRSA = cel mai populat sat al comunei Avram Iancu

ACHIMEȚEȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

AVRĂMEȘTI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

BĂDĂI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

CĂLUGĂREȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

CĂSOAIA= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

CÂNDEȘTI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

CĂRȚULEȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

ORGEȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

COCOȘEȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

DUMĂDEȘTI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

TÂRSA-PLAI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

PLAI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

VERDEȘTI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Târsa

VIDRIȘOARA = unul din cele patru mari sate din comuna Avram Iancu,

BOLDEȘIT = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Vidrișoara

DEALUL CRIȘULUI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Vidrișoara

DOLEȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Vidrișoara

PĂTRUTEȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Vidrișoara

STERTEȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Vidrișoara

VALEA MACIULUI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Vidrișoara

INCEȘTI = unul din cele cele patru mari sate din comuna Avram Iancu

HELEREȘTI = sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Incești

MARTEȘTI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Incești

PUSELEȘTI= sat din comuna Avram Iancu, aparținând de satul Incești

NUME DE FAMILIE

În comuna Avram Iancu există mai multe familii care poartă același nume. Datorită acestei coincidențe de nume de familie, lista acestora nu este atât de lungă.

Se disting câteva categorii de nume:

nume de familie formate de la nume de persoane: Avram, David, Matei;

nume de familie formate de la nume topice: Achimeț, Coroi, Heler;

nume de familie formate de la nume de ocupație: Popa, Sabău;

nume formate de la porecle: Pleșa, Bota, Albu, Fiț;

Unele dintre acestea sunt explicate prin modul de formare, altele prin etimologie sau alte diverse motive. Astfel avem:

ACHIMEȚ = de la subst. Achimețești – nume topic

ALBU = de la adj. alb;

AVRAM = de la numele biblic Avram, Avraam în textele vechi;

BOTA = de la subst. botă = bâtă;

COROI = prov. din lat.

DAVID = nume biblic;

FIȚ = deriv. de la adj. fițos

HELER = de la subst. Helerești = nume topic

MATEI = prov. din ebr. Matithyai sau din lat. Mathaeus;

PLEȘA = de la adj. Pleș = chel;

SABĂU = prov. din ung. szabo = croitor;

SÂRBU = de la subst. sârb;

TRIFON = prov. din gr.

SISTEMUL DE DENOMINARE PERSONALĂ

ÎN COMUNA AVRAM IANCU

Prenumele individului este pus în legătură cu:

a) numele de botez al tatălui: Ion a lu Nicola, Gheorghe a lu Văsălie, Maria lu Antonie etc;

b) numele de familie: Ion a lu David, Măriuța lu Achimeț, Gheorghe a lu Matei, Zena lu Coroiu, Dănuța lu Heler etc;

c) porecla tatălui: Silvia lu Rusu, Viorica Țopii, Ileana Popii, Anuța lu Piciu, Lucreția lu Sabău etc;

d) numele de botez al mamei: Costică al Mărioarei, Ruxandra Paraschivei, Tiberiu Măriuței etc;

e) numele de botez al mamei și porecla tatălui: Costică al Mărioarei lu Teoșcuț, Ruxandra Paraschivei Fecheti etc;

f) numele de botez și de familie al tatălui: Măriuța lu Ioan Andreșel, Ion al lui Nicolae Sârb, Gheorghe al lui Vasile Matei etc;

g) numele de botez al ambilor părinți: Tiberiu Măriuței lui Ioan, Nelu Paraschivei lui Vasile, Costică a lu Grigore al Ilincăi etc.

Există cazuri când numele femeii este pus în legătură cu:

a) numele de botez al bărbatului: Maria lu Grigore, Ruxandra lu Vasile, Ilinca lu Ilie, Ioana lu Dumitru etc;

b) numele de botez al mamei sale: Ruxandra Paraschivei, Ioana Marioarei, Ilinca Ancuței, Viorica Măriuței etc;

c) numele de familie al bărbatului : Măriuța lu David, Paraschiva lu Fiț, Georgeta lu Berindei, Ioana lu Trifon, Violeta lu Căbulea, Adriana lu Berindei, Ancuța lu Ardelean etc;

d) numele de familie al tatălui ei: Măriuța lu Avram, Paraschiva lu Matei, Violeta lu Oprișa etc;

e) numele de botez al soțului urmat de porecla acestuia: Ilinca lu Ilie Șutulic, Ruxandra lu Vasile a lu Știopel, Violeta lu Nicolae a lu Țoțoi, Mărioara lu Grigore a Ștefănuțului, Elena lu Constantin a Cotrofanului, Măriuța lu Ioan a lu Teoșcuț, Nicoleta lu Marin a lu Păcăleț etc.

f) numele întreg al soțului: Măriuța lu Ioan Andreșel, Paraschiva lu Vasile David etc.

PORECLE ȘI SUPRANUME

Fiecare familie din comuna Lupșa avea câte o poreclă deoarece coincideau numele de familie. De multe ori poreclele erau trecute chiar și în registrul agricol pentru a diferenția mai ușor o familie de alta. Majoritatea poreclelor sunt păstrate din moși – strămoși și sunt atât de vechi încât nu li se mai cunoaște adevărata semnificație. De aceea singura explicație plauzibilă este proveniența din bătrâni. Astfel avem:

BELEA= de la bătrânii Belea;

BRIȘCĂ = vine de la briceag

BURTOIU = de la bătrânii Burtoiu

CERCEL = un bătrân care avea un cercel;

CIOCA = un bătrân care mergea în cioacă;

CIONTEA = ciung;

DESCÂNTOAIA = femeie care se pricepe la descântat

GORDIUȚ = un bătrân mai grăsuț;

GUZGANU = șobolan

LEAHU = bătrânul Leahu;

NAPĂU = om mic și urâcios

NUCUL = prov. de la nucul din curtea casei;

ONEA = prov. de la bătrânii Onea;

PĂCALĂ = un bătrân care se ținea de glume și păcăleli;

PICIU = om scund;

PIȚIGOI = om de statură mică;

PURDEA = de la bătrânii Purdea;

SASU = prov. de la numele Sas;

ȘTEFĂNUȚ = prov. de la bătrânul Ștefan;

ȘTIOPEL = un bătrân șchiop;

ȚOP = un bătrân venit de la țopi;

GLOSAR

aldămaș = s. n. cinstire, băutură oferită cuiva după încheierea unei tranzacții;

aleș = s. n. plasă de prins pești ;

amnar = s. n. bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scântei în vederea aprinderii fitilului sau iascăi;

balmoș = s. n. 1. piuré de cartofi;

2. mâncare ciobănească făcută din caș dulce de oaie, fiert în lapte cu puțin mălai;

bărnaci = adj. brunet, negricios;

bic = s. m. taur;

bizăruș = s. m. colindător;

blid = s. n. farfurie adâncă din lut;

bolund = adj. nebun;

broajbă = s. f. un fel de nap, gulie;

bruș = s. m. bulgăre

căuc = s. n. pahar de lemn;

cânta = vb. refl. a se jeli, a se plânge

cârpă = s. f. bucată de pânză sau de stofă (veche), folosită de obicei în gospodărie (la ștergerea prafului, a vaselor etc.);

ceteră = s. f. vioară;

chică = s. f. plete;

chisăliță = s. f. compot de fructe;

chișchireu = s. n. batistă, năframă;

cir = s. n. zeamă (îngroșată) scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată și care se mănâncă separat; terci;

ciubăr = s. n.vas mare din lemn cu două torți în care se păstra apa;

cobără = s.f. coviltir;

cohe = s. f. bucătărie de vară;

coleașă = s. f. mămăligă (moale);

colop = s. n. pălărie;

colțon = s. m. ciorap gros croșetat din lână cu cârligul;

corastă = s. f. 1. laptele unei femele de animal mamifer în primele zile după ce a fătat sau al unei mame imediat după naștere când nu este bun de consumat;

2. jintiță;

corfă = s. f. coș;

coșer = s. n. îngrăditură de nuiele pentru păstrarea porumbului;

coșniță = s. f. stup alcătuit din nuiele;

cotoc = s. m. motan, pisoi, cotoi;

cremene = s. m. varietate de rocă sedimentară silicioasă , alcătuită din calcedonie, opal și cuarț, care are proprietatea să producă scântei atunci când este lovită cu obiecte din oțel;

curcubetă = s. f. bostan, dovleac;

curechi = s. m. varză;

darac = s.n. 1. Unealtă de pieptănat și de scărmănat lâna, cânepa sau inul, formată dintr-un sistem de piepteni cu dinți mari de oțel, fixați pe un suport;

2. Mașină de lucru alcătuită din două piese cu suprafețe cilindrice concentrice și cu dinți în formă de cuie, folosită pentru scărmănatul lânii și al altor materiale textile;

dârg = s. n. băț (cu o scândură la un capăt) folosit pentru a scoate jarul din cuptor;

deoabă = s. f. vas din lemn în care se păstra brânza sub teasc;

desagă = s. f. traistă formată din două părți care se poartă pe umăr sau pe șa;

dog = s. n. planșetă mică de lemn pentru tăiat legume;

doniță = s. f. 1. vas făcut din doage de lemn, cu toartă (și capac), cu care se cară și în care se ține apa;

2. Găleată de lemn (largă în partea de sus) în care se mulg vacile sau oile;

doscă = s. f. Scândură;

drăguț = s. m. iubit, prieten, amant;

dubă = s. f. 1. piuă de țesut lâna;

2. instrument muzical;

fedeleș = s. n. butoiaș mic de forme diferite în care țăranii își țin apa când lucrează la câmp, butoi pentru vin;

foale = s. n. 1. aparat care folosește la comprimarea și la suflarea aerului cu ajutorul unei camere cu burduf de piele cu pereți plisați, acționată prin mânere sau printr-un sistem de pârghii;

2. (reg., fam.) abdomen;

grapă = s.f. unealtă agricolă formată dintr-un grătar cu dinți, cu discuri, cu roți dințate etc. sau dintr-o legătură de mărăcini, care servește la mărunțirea, afânarea și netezirea pământului arat, la acoperirea semințelor;

gudă = s. f. cățea;

gujbă = s. f. nuia foarte flexibilă trecută prin foc și apoi răsucită, care se folosește ca frânghie;

hecelă = s. f. darac, scărmănătoare;

hudă = s. f. gaură;

hurcă = s.f. ladă de lemn, cu fața superioară în formă de ciur și cu fundul puțin înclinat, servind la concentrarea nisipurilor sau a minereurilor aurifere sfărâmate în șteampuri;

hurdoi = s. n. vas înalt din lemn în care se alegea untul; era prevăzut cu un băț care avea la capăt o steluță;

iapă = s. f. fiecare dintre pedalele unui război de țesut cu ajutorul cărora se ridică și se coboară ițele;

iască = s. f. nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, tari și uscate, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul;

iță = s.f. dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv;

a îmblăci = vb. IV a bate cerealele sau plantele cu păstăi cu îmblăciul spre a le scoate semințele;

îmblăciu = s. m. unealtă agricolă rudimentară, formată dintr-o prăjină lungă la capătul căreia este legat cu un băț gros, mobil și mai multe curele, cu care se lovesc spicele de cereale sau păstăile de legume spre a li se scoate boabele;

jeb = s. n. buzunar;

jurebie = s. f. unitate de măsură la depănat și la urzit (tortul), egală cu treizeci de fire;

laboș = s. n. cratiță;

laibăr = s. n. Palton;

laiță = s. f. laviță;

lădoi = s. n. comodă în care se păstrează hainele și pe capacul căreia se poate ședea;

lingurar = s. n. poliță specială pe care se țin lingurile la țară;

linguroi = s. n. polonic;

măciniș = s. n. ceea ce se macină; cerealele duse la moară pentru a fi măcinate; ceea ce rezultă în urma măcinării; măcinătură;

măsăriță = s. f. față de masă;

meliță = s. f. gură

mierță = s. f. veche unitate de capacitate pentru cereale folosită în trecut în Moldova și Transilvania;

moacre = adj. pl. (cireșe) mari, pietroase

muietec = s. m. caltaboș;

a nevedi = vb. IV a trece firele prin spată la război;

ojog = s. n. băț (cu o cârpă udă la un capăt) folosit pentru a curăța cuptorul de spuză, pentru a mișca jarul;

obială = s. f. bucată de pânză sau de postav cu care țăranii (uneori și militarii) își înfășoară laba piciorului, în loc de ciorap sau peste ciorap;

ostie = s. f. unealtă de pescuit de forma unei furci cu mai multe brațe ascuțite, care se înfige în corpul peștilor;

pănură = s. f. lână;

piciocă = s. f. cartof;

piuă = s. f. instalație sau mașină folosită pentru împâslirea țesăturilor de lână prin frecarea și presarea lor între doi cilindri rotitori și prin lovirea lor cu ciocane de lemn într-un mediu cald și umed;

podișor = s. n. dulap, bufet, stelaj pentru vase, acte;

pojnar = s. n. buzunar;

poliță = s.f. suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se țin diferite obiecte, obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi;

postavă = s. f. troacă din lemn pentru frământat pâinea;

prici = s.n. pat rudimentar; pat (de scânduri) pentru un număr mare de persoane, folosit în dormitoarele comune;

puiuc = s. m. sertar;

pumnar = s. m. manșetă;

rășchitor = s. n. unealtă pe care se deapănă tortul, lâna de pe fuse sau de pe gheme pentru a le face scul sau jurubiță;

sâlvoiță = s. f. gem de prune;

sclebă = s. f. panglică sau fundiță (folosită la împletitul părului);

stegar = s. m. cel care poartă steagul la nuntă;

straiță = s. f. traistă;

slobozitor = s.n. parte a războiului de țesut formată dintr-un băț lung care fixează sulul de dinapoi și care permite (când este înlăturat) desfășurarea urzelii de pe sul;

spoitor = s. n. bidinea;

spuză = s. f. cenușă fierbinte amestecată cu jeratic;

sucală = s.f. unealtă cu ajutorul căreia se deapănă pe țevi firul pentru războiul de țesut manual;

suveică = s.f. piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii;

șaitroc = s.n. vas de lemn, cu fundul curbat, folosit la separarea aurului din minereul sfărmat;

șlaier = s. n. voal pentru mireasă;

ștreang = s. n. frânghie din cânepă;

șuștar = s. m. vas de lemn sau de metal cu toartă, cu gura mai largă decât baza, folosit mai ales pentru muls laptele;

ștearț = s.n. lampă de mină portativă, asemănătoare cu un opaiț, folosită în trecut;

tarniță = s. f. șa;

tăpălagă = s. f. încălțăminte croșetată din lână cu cârligul;

târnaț = s. n. prispă închisă cu scânduri ca un cerdac;

teasc = s. n. un capac de lemn cu care este acoperită deoaba;

teoc = s. n. suport în care se ține pila de ascuțit coasa;

ticlazău = s. fier de călcat;

tindă = s. f. încăpere mică situată la intrarea caselor țărănești;

troc = s. n. troacă;

țiteră = s.f. instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal;

țundră = s. f. haină țărănească, largă și lungă până la genunchi, făcută din dimie și tivită pe margini și pe la cusături cu găitane;

ulcică = s. f. cană;

urdiniș = s. n. calea de acces în stup;

urzoi = s. n. aparat înalt cu care se urzește pânza;

vadră = s. f. găleată;

vărzar = s. f. plăcintă cu legume sau fructe;

vătrar = s. n. lopățică de fier cu care se ia jarul din sobă;

vârșă = s.f. unealtă de pescuit în formă lunguiață, alcătuită dintr-un coș făcut din plasă sau din nuiele de răchită împletite, cu gura îngustă și întoarsă înăuntru în formă de pâlnie;

vergea = s. f. fiecare dintre bețișoarele care se așază între firele urzelii pentru a le separa;

zăvor = s. n. încuietoare la uși, uneori și la ferestre, constând dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc.

ANEXE

ANEXA 1

Harta județului Alba

ANEXA 2

Incești (Casa Memorială a lui Avram Iancu)

ANEXA 3

ANEXA 4

ANEXA 5

ANEXA 6

Portul popular

ANEXA 7

ANEXA 8

Tulnicăresele de la Avram Iancu

ANEXA 9

Târgul de fete de pe Muntele Găina

BIBLIOGRAFIE

Studii și articole

AVRAM, Andrei, Cercetări asupra sonorității în limba română, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961.

AVRAM, Andrei, Trecerea lui uo la uă în graiul crișean, în SCL, XIII, 1962, nr. 3, pp. 193 – 204.

BOGREA, V., Contribuție la studiul elementelor orientale din limba română, DR, I, pp. 272 – 290.

CARAGIU – MAROȚEANU, Matilda, Compediu de dialectologie românească, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, 201 p.

CARAGIU – MAROȚEANU, Matilda, Dialectologie română, București, EDP, 1977, 286 p.

CAZACU, B., Studii de dialectologie română, București, Editura Științifică, 1966, 191 p.

COTEANU, I., Elemente de dialectologie a limbii române, București, Editura Științifică, 1961, 317 p.

DRAGOMIR, Silviu, Avram Iancu, Editura Științifică, Buc, 1968, ediția a II-a, 231 p.

DRĂGANU, Nicolae, Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei și onomasticei, București, 1933, 300 p.

DUDAȘ, Florian, Avram Iancu, eroul românilor, Editura Lumina, Oradea, 1993, 168 p.

GĂMULESCU, Dorin, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromaniei, București, Panccevo, 1974.

GEORGESCU, Alexandru, Perfectul simplu în dialectul daco – român. Observații asupra răspândirii geografice a perfectului simplu în dacoromână, în Omagiu lui Iorgu Iordan, Buc., pp. 317 – 327, 1958.

MĂRII, I., Contribuții la lingvistica limbii române, Cluj Napoca, Editura Clusium, 2004, 216 p.

MĂRII, I., Harta lexicală semantică, Cluj Napoca, Editura Clusium, 2002, 198 p.

MOCANU, Nicolae, Asupra rotacismului dacoromân. Situația actuală în Țara Moților (comunele Scărișoara, Gârda și Arieșeni, jud. Alba) în CL, XVII, Fasc.1, pp. 81 – 97.

SAROMANDRU, Nicolae, Romanitate orientală, București, Editura Academiei Române, 2004, 345 p.

ȘANDRU, D., Probleme de dialectologie românească, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2004, 317p.

PETROVICI, E., Note slavo – române, III, în DR, XI, 1948, pp. 185 – 188, 193.

ROCERIC, Alexandra, Elemente germane în limba română, FD, III, 1961, pp. 177 – 189.

RUSU, Valeriu (coord.), Tratat de dialectologie românească, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984, 970 p.

TEAHA, Teofil, Graiul din Valea Crișului Negru, 1961, Editura Academiei Republicii Populare Române.

TODORAN, Romulus, Contribuții de dialectologie română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, 249 p.

TODORAN, Romulus, Contribuții la studiul limbii române, Cluj Napoca, Editura Clusium, 1998, 336 p.

TODORAN, Romulus, Despre un fenomen dialectal: ă protonic trece la a, în SCL, V, 1954, pp. 63 – 64.

Glosare, enciclopedii, dicționare

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975.

DOOM – Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Academiei, București, 2005.

GALR – Gramatica limbii române, ediția a II-a, vol. I și II, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

CONSTANTINESCU, N. A., Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1963.

IORDAN, Iorgu, Dictionar al numelor de familie românesti, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1983.

PONT – HUMBERT, Catherine, Dicționar universal de rituri, credințe și simboluri, București, 1998, Editura Lucman, 368 p.

***, Cercetări lingvistice, București, 1971.

***, Studii și cercetări linvistice, București, 1975.

Atlase lingvistice

ALR I – Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I, de Sever Pop, vol. I, Părțile corpului omenesc și boalele lui, Cluj, 1938; vol. II, Familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, Sibiu – Leipzig, 1942.

ALR II – Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea a II-a, de Emil Petrovici, vol. I, A. Corpul omenesc, boalele (și termenii înrudiți). B. Familia, nașterea, copilăria, nunta, moartea, viața religioasă, sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Sibiu – Leipzig, 1940.

ALR II, s. n. – Atlasul lingvistic român II, serie nouă, vol. I – VII, București, 1956 – 1972.

ALRM I – Micul atlas lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, de Sever Pop, Partea I, vol. I, Părțile corpului omenesc, boalele (și termini înrudiți), Cluj, 1938, vol. II, Familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, Sibiu-Leipzig, 1942.

ALRM II – Micul atlas lingvistic român, Partea a II-a, de Emil Petrovici, vol. I, A. Corpul omenesc, boalele (și termini înrudiți). B. Familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, viața religioasă, sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Sibiu – Leipzig, 1940.

ALRM II s. n. – Micul atlas lingvistic român II, serie nouă, București, întocmit de Intitutul de lingvistică al filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române, Ed. Academiei Republicii Populare Române, vol. I, 1956; vol. II, 1967; vol. III, 1967.

ALRR Trans. – Atlasul lingvistic român pe regiuni – Transilvania, vol.I, Ed. Academiei, București, 1992 (autori: Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loșonți).

NALR Crișana – Noul atlas lingvistic al României. Crișana, 1 vol., întocmit de Stan, Ionel, Urițescu, E., București, 1996.

Site-uri

http://www.alba.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=2175 accesat în data de 4 septembrie 2014;

http://www.primariaavramiancu.ro/ accesat în data de 4 septembrie 2014;

http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/pangeea/nr_11/9%20Bara%20-%20Avram%20Iancu.pdf accesat în data de 4 septembrie 2014.

BIBLIOGRAFIE

Studii și articole

AVRAM, Andrei, Cercetări asupra sonorității în limba română, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961.

AVRAM, Andrei, Trecerea lui uo la uă în graiul crișean, în SCL, XIII, 1962, nr. 3, pp. 193 – 204.

BOGREA, V., Contribuție la studiul elementelor orientale din limba română, DR, I, pp. 272 – 290.

CARAGIU – MAROȚEANU, Matilda, Compediu de dialectologie românească, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, 201 p.

CARAGIU – MAROȚEANU, Matilda, Dialectologie română, București, EDP, 1977, 286 p.

CAZACU, B., Studii de dialectologie română, București, Editura Științifică, 1966, 191 p.

COTEANU, I., Elemente de dialectologie a limbii române, București, Editura Științifică, 1961, 317 p.

DRAGOMIR, Silviu, Avram Iancu, Editura Științifică, Buc, 1968, ediția a II-a, 231 p.

DRĂGANU, Nicolae, Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei și onomasticei, București, 1933, 300 p.

DUDAȘ, Florian, Avram Iancu, eroul românilor, Editura Lumina, Oradea, 1993, 168 p.

GĂMULESCU, Dorin, Elemente de origine sârbocroată ale vocabularului dacoromaniei, București, Panccevo, 1974.

GEORGESCU, Alexandru, Perfectul simplu în dialectul daco – român. Observații asupra răspândirii geografice a perfectului simplu în dacoromână, în Omagiu lui Iorgu Iordan, Buc., pp. 317 – 327, 1958.

MĂRII, I., Contribuții la lingvistica limbii române, Cluj Napoca, Editura Clusium, 2004, 216 p.

MĂRII, I., Harta lexicală semantică, Cluj Napoca, Editura Clusium, 2002, 198 p.

MOCANU, Nicolae, Asupra rotacismului dacoromân. Situația actuală în Țara Moților (comunele Scărișoara, Gârda și Arieșeni, jud. Alba) în CL, XVII, Fasc.1, pp. 81 – 97.

SAROMANDRU, Nicolae, Romanitate orientală, București, Editura Academiei Române, 2004, 345 p.

ȘANDRU, D., Probleme de dialectologie românească, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2004, 317p.

PETROVICI, E., Note slavo – române, III, în DR, XI, 1948, pp. 185 – 188, 193.

ROCERIC, Alexandra, Elemente germane în limba română, FD, III, 1961, pp. 177 – 189.

RUSU, Valeriu (coord.), Tratat de dialectologie românească, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984, 970 p.

TEAHA, Teofil, Graiul din Valea Crișului Negru, 1961, Editura Academiei Republicii Populare Române.

TODORAN, Romulus, Contribuții de dialectologie română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984, 249 p.

TODORAN, Romulus, Contribuții la studiul limbii române, Cluj Napoca, Editura Clusium, 1998, 336 p.

TODORAN, Romulus, Despre un fenomen dialectal: ă protonic trece la a, în SCL, V, 1954, pp. 63 – 64.

Glosare, enciclopedii, dicționare

DEX – Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975.

DOOM – Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Academiei, București, 2005.

GALR – Gramatica limbii române, ediția a II-a, vol. I și II, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.

CONSTANTINESCU, N. A., Dicționar onomastic românesc, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1963.

IORDAN, Iorgu, Dictionar al numelor de familie românesti, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1983.

PONT – HUMBERT, Catherine, Dicționar universal de rituri, credințe și simboluri, București, 1998, Editura Lucman, 368 p.

***, Cercetări lingvistice, București, 1971.

***, Studii și cercetări linvistice, București, 1975.

Atlase lingvistice

ALR I – Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea I, de Sever Pop, vol. I, Părțile corpului omenesc și boalele lui, Cluj, 1938; vol. II, Familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, Sibiu – Leipzig, 1942.

ALR II – Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, Partea a II-a, de Emil Petrovici, vol. I, A. Corpul omenesc, boalele (și termenii înrudiți). B. Familia, nașterea, copilăria, nunta, moartea, viața religioasă, sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Sibiu – Leipzig, 1940.

ALR II, s. n. – Atlasul lingvistic român II, serie nouă, vol. I – VII, București, 1956 – 1972.

ALRM I – Micul atlas lingvistic român, publicat de Muzeul limbii române din Cluj, de Sever Pop, Partea I, vol. I, Părțile corpului omenesc, boalele (și termini înrudiți), Cluj, 1938, vol. II, Familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, Sibiu-Leipzig, 1942.

ALRM II – Micul atlas lingvistic român, Partea a II-a, de Emil Petrovici, vol. I, A. Corpul omenesc, boalele (și termini înrudiți). B. Familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta, moartea, viața religioasă, sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Sibiu – Leipzig, 1940.

ALRM II s. n. – Micul atlas lingvistic român II, serie nouă, București, întocmit de Intitutul de lingvistică al filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române, Ed. Academiei Republicii Populare Române, vol. I, 1956; vol. II, 1967; vol. III, 1967.

ALRR Trans. – Atlasul lingvistic român pe regiuni – Transilvania, vol.I, Ed. Academiei, București, 1992 (autori: Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loșonți).

NALR Crișana – Noul atlas lingvistic al României. Crișana, 1 vol., întocmit de Stan, Ionel, Urițescu, E., București, 1996.

Site-uri

http://www.alba.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=2175 accesat în data de 4 septembrie 2014;

http://www.primariaavramiancu.ro/ accesat în data de 4 septembrie 2014;

http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/pangeea/nr_11/9%20Bara%20-%20Avram%20Iancu.pdf accesat în data de 4 septembrie 2014.

ANEXE

ANEXA 1

Harta județului Alba

ANEXA 2

Incești (Casa Memorială a lui Avram Iancu)

ANEXA 3

ANEXA 4

ANEXA 5

ANEXA 6

Portul popular

ANEXA 7

ANEXA 8

Tulnicăresele de la Avram Iancu

ANEXA 9

Târgul de fete de pe Muntele Găina