Comunitatile Europene Si Institutiile Lor
-CUPRINS-
Capitolul I. Noțiuni introductive…………………………………………………………………………..3
Capitolul II. Comisia Europeană
2.1 Istoric…………………………………………………………………………………………………12
2.2 Atribuțiile Comisiei……………………………………………………………………………..17
2.2.1 Atribuții în procedura legislativă ……………………………………………..18
2.2.2 Atribuția de “gardian al tratatelor”……………………………………………19
2.2.3 Atribuții de organ executiv al Uniunii Europene…………………………20
2.2.4 Atribuția de reprezentare………………………………………………………….21
2.3 Viitorul Comisiei…………………………………………………………………………………22
Capitolul III. Consiliul Uniunii Europene
3.1 Istoric…………………………………………………………………………………………………24
3.2 Atribuțiile……………………………………………………………………………………………24
3.2.1 Atribuții legislative…………………………………………………………………27
3.2.2 Politica externă, de securitate, politica în justiție și afaceri interne. 27
3.2.3 Atribuția de coordonare a politicilor comunitare…………………………27
3.2.4 Atribuția de aprobare a bugetului comunitar………………………………27
3.2.5 Atribuția de propunere a membrilor unor organe comunitare……….27
3.3 Viitorul Consiliului Uniunii Europene…………………………………………………….30
Capitolul IV. Parlamentul European
4.1 Istoric…………………………………………………………………………………………………32
4.2 Atribuțiile………………………………………………………………………………………….. 34
4.2.1 Atribuția de supraveghere si control………………………………………….35
4.2.2 Atribuția de anchetă și de avocat al poporului…………………………….36
4.2.3 Atribuții legislative…………………………………………………………………38
4.2.4 Atribuții bugetare……………………………………………………………………39
4.2.5 Atribuții consultative………………………………………………………………41
4.2.6. Statutul jurisdicțional al Parlamentului…………………………………….42
4.3 Viitorul Parlamentului European……………………………………………………………44
Capitolul V. Curtea de Justiție
5.1 Istoric…………………………………………………………………………………………………47
5.2 Atribuțiile Curții………………………………………………………………………………….48
5.3 Tribunalul de Prima Instanță…………………………………………………………………55
5.4 Tribunalul Funcției Publice…………………………………………………………………..59
5.5 Viitorul Curții de Justitie………………………………………………………………………62
Capitolul VI. Curtea de Conturi
6.1 Istoric…………………………………………………………………………………………………66
6.2 Atribuții……………………………………………………………………………………………..66
Capitolul VII. Reglementări introduse prin Tratatul de la Lisabona……………………70
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………82
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………..85
CAPITOLUL I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE
În înfăptuirea obiectivelor comunitare au fost create, prin intermediul tratatelor fundamentale, instituții europene de drept internațional. Aceasta pentru că, în general, Comunitățile Europene și instituțiile lor au fost concepute după modelul și potrivit principiilor dreptului public intern, astfel că nu suntem în prezența unor instituții internaționale, ci a unor instituții interne ale unei Comunități, fapt care se exprimă în structura lor, în condițiile generale și în spiritul aplicării lor.
S-a considerat că instituțiile internaționale sunt pur interstatale și nu dispun de puteri suficiente pentru a impune o aplicare unică și omogenă a tratatelor, a căror executare rămâne supusă disponibilității semnatarilor, suveranitatea națională fiind principala cauză a așa numitei „paralizii” a tratatelor. De aceea, instituțiile comunitare sunt concepute potrivit tehnicilor de drept intern și nu avându-se în vedere imaginea instituțiilor internaționale, instituțiile politice constituind într-un stat un ansamblu complex de reguli de drept, de autorități constituite, răspunzătoare de politică generală, de executarea legii și de respectarea regulilor de drept și dispunând de mijloacele de acțiune juridică, financiară, etc.
În evoluția instituțiilor comunitare prima etapă a fost cea din 25 martie 1957, când odată cu semnarea tratatelor Comunității Economice Europene (CEE) și Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA), a fost semnată și Convenția referitoare la unele instituții comune ale Comunităților. Cea de-a doua etapă a fost marcată de semnarea la 8 aprilie 1965, la Bruxelles, a Tratatului de Fuziune intrat in vigoare în 1967, prin care s-au instituit un Consiliu unic și o Comisie unică pentru toate cele 3 comunități europene, iar cea de-a treia etapă a constituit-o adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene.
Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și care a plasat sub un regim supranațional industria cărbunelui și a oțelului, a creat patru instituții importante, și anume: Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție.
Actualele instituții ale Comunității s-au dezvoltat pe aceste patru instituții, prin transformările care au urmat. Era pentru prima dată când structura tradițională a celor trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească – era abandonată în favoarea unei structuri formate din patru autorități. Organizarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) nu a avut in vedere separația puterilor, accentul punându-se pe reprezentarea intereselor comunitare, ale statelor membre și ale populațiilor.
Structura instituțională a Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului reprezintă interesul comun, o putere executivă, una de decizie, deci cu caracter legislativ, una deliberativă, una de control și una de asigurare a respectării dreptului și de interpretare. Conform art. 7 din Tratat, Înalta Autoritate este independentă de Guverne și însărcinată cu acțiunea principală, adică cu administrarea producției cărbunelui și oțelului, având ca scop competențe întinse. Ea deținea esențialul puterii executive.
Un alt organ specific al CECO era Consiliul Special de Miniștri conform art. 27 din Tratat, care reprezenta și coordona guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Consiliul era instituția înzestrată cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angajau fără a mai fi nevoie de aprobari sau ratificări ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea să delege ca reprezentant al său pe unul dintre membrii săi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dădea un aviz, aproba deciziile importante ale Înaltei Autorități. În anumite situații instituția era abilitată să determine prioritățile de utilizare și de repartiție între industriile interesate, precum și resursele de cărbune și oțel.
Curtea de Justiție, înființată în virtutea art. 31-45 din Tratat, era cea de-a patra instituție CECO. Ea își exercita competențele care îi erau atribuite efectuând cu toată independența un control judiciar asupra actelor Înaltei Autoritati și ale statelor comunitare. Ea mai era însărcinată cu supravegherea respectării Tratatului și cu soluționarea diferendelor dintre țările membre sau dintre particulari și Înalta Autoritate. Sediul Curții a fost stabilit la Luxemburg, Curtea era compusă din 7 judecători și 2 avocați generali numiți de comun acord de către guvernele statelor membre pentru o perioadă de 6 ani. Ea avea în aparatul său un grefier, ales prin scrutin secret.
Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, creând cele două Comunități Europene, fiecare dotată cu patru instituții, ar fi determinat prezența a 12 instituții cu atribuții aproximativ asemănătoare. Sarcinile noilor Comunități erau mult mai complexe. De la o piață comună restrânsă, se urmărea o piață comună largă, o apropiere progresivă a politicilor economice a statelor membre, o dezvoltare și o expansiune continuă și echilibrată pe întregul ansamblu al Comunităților, o stabilitate și o ridicare continuă a nivelului de trai. În acest sens, au existat două etape, care au marcat aceste modificări.
Prima etapă, cea din 25 martie 1957, când odată cu semnarea tratatelor CEE și CEEA, a fost semnată și Convenția referitoare la unele instituții comune ale Comunității astfel:
– Adunarea Comună a CECO s-a unificat cu celelalte Adunări ale CEE și CEEA într-o Adunare unică, sub numele de Adunarea Parlamentară Europeană;
– Curtea de Justiție a CECO s-a unificat cu cele două Curți ale CEE și CEEA, într-o Curte de Justiție unică.
Cele trei Consilii de Miniștri și cele două Comisii CEE și CECA, au continuat să coexiste, Înalta Autoritate și-a continuat existența.
Cea de-a doua etapă:
La data de 8 aprilie 1965 s-a semnat la Bruxelles Tratatul de Fuziune, intrat în vigoare la 1 iulie 1967 prin care s-au instituit un Consiliu unic și o Comisie unică pentru toate cele trei Comunități europene.
În acest fel, Înalta Autoritate din Tratatul CECO, Comisia prevăzută în Tratatul CEE și Comisia prevăzută în Tratatul CEEA au încetat să mai funcționeze într-o Comisie unică, de asemenea și cele trei Consilii au fuzionat într-un Consiliu unic. În concluzie, ordinea instituțională comunitară se prezenta astfel:
1) Consiliul, format din câte un reprezentant membru al guvernului fiecărui stat parte, dispune de un secretariat;
2) Comisia, formată din membrii desemnați de guverne pentru o perioadă de patru ani;
3) Parlamentul European, compus din delegați ai parlamentelor naționale, ca „reprezentanți ai popoarelor”;
4) Curtea de Justiție, organ jurisdicțional format din șapte judecători numiți pe o perioadă de șase ani, de comun acord cu guvernele naționale, reînnoibile din trei în trei ani, asistați de doi avocați generali.
Printr-o rezoluție a Parlamentului european, referitoare la „o denumire unică pentru Comunitate”, Comunitățile Europene au luat titulatura de Comunitate Europeană.
Cea de a treia etapă este marcată de momentul în care celor patru instituții li s-a mai adăugat, ca urmare a unor stipulații din Tratatul asupra Uniunii Europene, Curtea de Conturi.
Construcția europeană a fost marcată, până la intrarea în vigoare la 1 noiembrie 1993 a Tratatului asupra Uniunii Europene, de o juxtapunere, pe de o parte, a instituțiilor comunitare însărcinate cu probleme economice in cadrul punerii in aplicare a celor trei tratate constitutive și, pe de altă parte, a mecanismelor de cooperare politică de natură interstatală, care s-au manifestat, în mod progresiv, începând cu anii ’70. Consiliul european apare, începând cu anul 1974, ca o instanță de suprapoziție, care are ca singură vocație pe aceea de a trata, în globalitatea lor, afacerile europene, sub rezerva tendinței crescânde a Parlamentului european de a nu se limita la competențele comunitare și la a impune intervențiiompus din delegați ai parlamentelor naționale, ca „reprezentanți ai popoarelor”;
4) Curtea de Justiție, organ jurisdicțional format din șapte judecători numiți pe o perioadă de șase ani, de comun acord cu guvernele naționale, reînnoibile din trei în trei ani, asistați de doi avocați generali.
Printr-o rezoluție a Parlamentului european, referitoare la „o denumire unică pentru Comunitate”, Comunitățile Europene au luat titulatura de Comunitate Europeană.
Cea de a treia etapă este marcată de momentul în care celor patru instituții li s-a mai adăugat, ca urmare a unor stipulații din Tratatul asupra Uniunii Europene, Curtea de Conturi.
Construcția europeană a fost marcată, până la intrarea în vigoare la 1 noiembrie 1993 a Tratatului asupra Uniunii Europene, de o juxtapunere, pe de o parte, a instituțiilor comunitare însărcinate cu probleme economice in cadrul punerii in aplicare a celor trei tratate constitutive și, pe de altă parte, a mecanismelor de cooperare politică de natură interstatală, care s-au manifestat, în mod progresiv, începând cu anii ’70. Consiliul european apare, începând cu anul 1974, ca o instanță de suprapoziție, care are ca singură vocație pe aceea de a trata, în globalitatea lor, afacerile europene, sub rezerva tendinței crescânde a Parlamentului european de a nu se limita la competențele comunitare și la a impune intervențiile sale in afacerile care relevă cooperarea politică. Actul unic european nu a pus capăt acestei juxtapuneri, deși el a accentuat legăturile între construcția comunitară și cooperarea politică europeană.
Progresul în unificarea institutională adus de Tratatul asupra Uniunii Europene apare foarte clar in articolul 3: „Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care asigură coerența si continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor, respectând și dezvoltând totodată acquis-ul comunitar.
Uniunea asigură, în special, coerența ansamblului acțiunii sale pe plan extern în cadrul politicilor sale în materie de relații externe, securitate, economie și dezvoltare. Consiliul și Comisia răspund de realizarea acestei coerențe și cooperează în acest sens. Acestea asigură, fiecare potrivit atribuțiilor care îi revin, punerea în aplicare a acestor politici.”
Coexistența modurilor de funcționare comunitar și interguvernamental, care decurge din absența unei unificari complete a ridicat, totuși, câteva dificultați în aplicarea Tratatului asupra Uniunii Europene, compromițînd coerența de acțiune a instituțiilor.
Articolul 5 reamintește faptul că „Parlamentul European, Consiliul, Comisia și Curtea de Justiție își exercită atribuțiile în condițiile și pentru scopurile prevăzute, pe de o parte, de dispozițiile Tratatelor care instituie Comunitățile europene și actele subsecvente care le-au modificat sau completat și, pe de altă parte, de alte dispoziții ale prezentului tratat”.
Această dispoziție indică o nouă tendință de unificare și subliniază, în același timp, limitele diversitații de roluri atribuite instituțiilor de către Tratatele care înființează Comunitățile europene și de alte dispoziții din ceilalți doi piloni ai Uniunii Europene.
Curtea de Justiție intervine, după Tratatul de la Amsterdam, de o manieră mai consecventa în cel de-al 3-lea pilon – cooperarea poliției și cea judiciară în materie penală, în care căile de drept intern sunt, totuși, derogatorii, prin raportare la căile de drept comunitare. Celelalte instituții sau organe nu intervin întotdeauna în pilonii necomunitari din Uniunea Europeană. În sens invers, anumite organe sunt proprii politicii externe și de securitate comună și cooperării poliției și cea judiciară în materie penală.
Instituțiilor comunitare li se adaugă anumite organe. Unele au fost prevăzute de Tratatele constitutive încă de la început, iar altele au fost create ulterior, ca urmare a deciziilor instituțiilor legate de modificările tratatelor, iar unele nu sunt prevăzute nicăieri.
Tratatul asupra Uniunii Europene a adus câteva modificari instituțiilor și organelor comunitare: a transformat Curtea de Conturi in instituție; a modificat statutul Tribunalului de primă instanța, care nu mai este organ subsidiar, creat printr-o decizie a Consiliului; a instituit noi organisme în materie monetară și a creat Comitetul regiunilor. Competențele comunitare s-au extins la noi domenii.
Modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam sunt mai modeste, sub rezerva, totuși, a creșterii puterilor Parlamentului, în special în ceea ce privește codecizia.
Instituțiile comunitare formează structura de baza și sunt în număr de 5: Consiliul de Miniștri (Consiliul UE), Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribualul de Primă Instanță, ca instituție asociată Curții de Justiție.
Instituțiile comunitare fundamentale prezintă următoarele caracteristici:
a)loialitate divizată: întrucât posibilitatea ideală de a se constitui și concepe instituțiile comunitare în așa fel încât loialitatea lor să fie îndreptată spre o singură cauză – interesul comunitar – s-a dovedit impracticabilă din rațiuni de principiu și de pragmatism; astfel, fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităților, răspunzând unor nevoi fundamentale:
– Consiliul reprezintă interesele statelor membre;
– Comisia apără interesul Comunităților, în ansamblul lor;
– Parlamentul reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
– Curtea de Justiție asigură respectarea regulilor de drept;
– Curtea de Conturi, instituită în anul 1993, asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.
b) fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.
c) funcțiile instituțiilor comunitare nu se suprapun schemei moștenite de la Montesquieu. În cadrul Comunităților, omologul puterii legislative este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Parlamentul putând contesta Comisia, dar Comisia este executivul; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.
d) instituțiile comunitare participă direct la decizia comunitară.
e) instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică.
f) instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele trei Comunități (în prezent 2) acestea exercitându-și atribuțiile pe baza celor trei tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.
g) structura policentrică: centrul principal în jurul căruia graviteaza instituțiile se află la Bruxelles, dar alte centre se află la Luxemburg și la Strasbourg, fără a se mai evidenția situarea centrelor de cercetări nucleare Euratom în Italia și în Anglia, sau sediul Băncii Centrale Europene la Frankfurt, în Germania.
Datorită complexității problemelor care intră în competența instituțiilor comunitare, în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare. Unele dintre acestea sunt prevăzute de tratate, altele sunt înființate de instituțiile Comunităților europene, iar altele nu sunt prevăzute nicăieri, formând așa-numita categorie a organelor paracomunitare. Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile CE, acestea nu participă direct la decizia comunitară, ci ele doar pregătesc această decizie.
Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare sunt următoarele:
– principiul autonomiei instituțiilor comunitare;
– principiul atribuirii de competențe;
– principiul echilibrului instituțional.
1) Principiul autonomiei instituțiilor comunitare este pus în evidență direct din textul tratatelor, chiar dacă instituțiile nu beneficiază de personalitate juridică, aceasta revenind comunităților. Fiecare din instituțiile comunitare își poate organiza funcționarea internă a serviciilor unei mai bune administrări.
Autonomia instituțiilor comunitare se manifestă în desemnarea funcționarilor publici comunitari. Tratatele comunitare nu înscriu nici o dispoziție în acest sens, adică nu numesc o autoritate învestită cu putere de numire în funcție. Această competență aparține fiecărei instituții în parte, conform Statutului funcțiunilor publice comunitare.
Fiecare instituție își stabilește regulile de executare a statului, aceasta decurgând fie dintr-o dispoziție expresă a statului, fie din puterea generală a fiecărei instituții de a-și organiza în mod liber serviciile. Autonomia instituțiilor s-a manifestat și atunci când s-a pus problema alegerii sediului Parlamentului European. Tratatele au precizat numai că „sediul instituțiilor comunitare este fixat de comun acord cu guvernele statelor membre”. Statele membre au avut mai multe propuneri și, ca urmare, nu a putut fi luată nici o decizie în acest sens.
Curtea de Justiție, sesizată, a arbitrat întreruperea de autoorganizare a Parlamentului European și necesitatea respectării dispozițiilor din tratate. Decizia Curții a fost luată în sensul păstrării autonomiei Parlamentului, în respectarea competenței acestuia de a-și regla organizarea internă.
2) Principiul atribuirii de competențe decurge chiar din art. 4 al Tratatului CEE conform căruia fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin Tratat, competențe precise și limitate.
Curtea de Justiție a refuzat să accepte o teorie a atribuțiilor implicite așa cum aceasta ar rezulta din Tratatul CECO, dar nu a menținut aceeași poziție de principiu în cadrul CEE. Într-o altă speță, Curtea a precizat: „Competența Comisiei decurge în mod implicit din competența pe care Consiliul i-a conferit-o pentru a adopta măsuri speciale de intervenție”.
3) Principiul echilibrului instituțional
Pentru prima dată acest principiu a fost afirmat într-o hotărâre a Curții de Justiție dată ca soluție într-un litigiu din cadrul CECO, când s-a menționat echilibrul puterilor.
Echilibrul instituțional conceput ca separare a puterilor înseamnă în primul rând ca o instituție nu va renunța să își exercite competența care i-a fost conferită prin tratat, transferând exercitarea acesteia unei alte instituții sau unui organ extracomunitar. În același mod, o instituție comunitară nu va încălca competențele conferite altor instituții.
Echilibrul instituțional conceput ca o colaborare a puterilor exprimă existența unei relații care unește fiecare instituție. Această colaborare se manifestă cu deosebire la nivelul participării fiecărei instituții la elaborarea de norme comunitare.
Principiul echilibrului instituțional înseamnă că fiecare instituție, parte la elaborarea normelor comunitare, trebuie să-și exercite competențele pe care Tratatul i le-a conferit în scopul constituirii acestui echilibru. Echilibrului trebuie să i se asigure și respectarea, deci existența efectivă. Echilibrul nu poate fi rupt de nici o instituție comunitară, pentru că astfel s-ar pune în pericol însăși structura comunitară.
Acest principiu nu exclude, ci dimpotrivă, presupune colaborarea între instituțiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea instituțiilor comunitare în materie normativă, în mod concret se observă că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituțiilor comunitare.
CAPITOLUL II: COMISIA EUROPEANĂ
2.1 Istoricul Comisiei Europene:
Tratatul de la Paris, cel prin care s-a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (CECO) a creat patru instituții :
– Înalta Autoritate;
– Consiliul Special de Miniștri;
– Adunarea Comună;
– Curtea de Justiție.
Înalta Autoritate avea o poziție de independentă față de guvernele statelor membre ale CECO. Ea avea si competențe foarte întinse în domeniul administrării producției de cărbune si oțel. Putem cita dintre atribuțiile sale:
– strângerea de informații pentru cei interesați în scopul facilitării activitaților lor;
– organizarea de consultații în materie;
– definirea obiectivelor comune;
– acordarea de împrumuturi sau de garanții pentru împrumuturile contractate de întreprinderi.
Este de notat că Înalta Autoritate putea sa intervină în materie de prețuri și chiar să instituie cote de producție, programe de fabricație ș.a.
Înalta Autoritate avea în componența sa nouă membri, care erau numiți prin comun acord de cele șase guverne. Aceștia erau recrutați dupa competența lor profesională și nu acționau ca reprezentanți ai țărilor cărora le aparțineau, ci în toată independența, în spirit european..
La 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monet, și-a început prima ședință la Luxembourg.
În baza Tratatelor de la Roma s-au creat Comisii separate, toate având sediul la Bruxelles, atât pentru CEE cât și pentru EURATOM. Ele erau formate tot din nouă membri, numiți de către guvernele naționale pentru o perioadă de patru ani. Dat fiind faptul că în anii ce au trecut de la crearea CECO entuziasmul integrării a devenit mai slab, emblematic în acest sens fiind neconcretizarea propunerilor de formare de comunitați europene în domeniul apărării și politic, Comisia CEE, spre deosebire de Înalta Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniștri, asigurând și executarea dispozițiilor prevăzute de Tratat.
Comisia CEE a trecut in prim plan, primul ei președinte fiind profesorul german de drept Walter Hallstein.
Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută după Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzându-se unirea celor trei Comisii existente la acel moment într-o singura instituție, Comisia Comunităților Europene.
Tratatul de fuziune stipulează independența Comisiei față de guvernele statelor membre, dar stabilește răspunderea politică a acesteia față de Parlamentul European, care poate adopta o moțiune de cenzură împotriva ei.
Din 1967, când s-a cristalizat Comisia Europeană prin fuziunea celor trei Comisii, funcția de președinte a fost deținută de următoarele personalitați: belgianul Jean Rey, până în 1970, italianul Franco-Maria Malfatti care, fără să-și încheie mandatul, a fost înlocuit de socialistul olandez Sicco Mansholt, francezul Xavier Ortoli între 1973-1977, englezul Roy Jenkins, între 1977-1981, luxemburghezul Gaston Thorn, între 1981-1985, pentru un deceniu apoi, Jacques Delors (1985-1995), în perioada 1995-1999 Jacques Santer, în perioada 2000-2004 italianul Romano Prodi, iar din noiembrie 2004 de portughezul José Manuel Barroso.
Prin Actul Unic European, anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie, iar prin Tratatul de la Maastricht, articolul P, paragraf 1, au fost abrogate articolele de la 10 la 19 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles referitoare la compunerea și organizarea Comisiei, în locul acestora fiind inserate în cele trei tratate comunitare dispoziții având un conținut identic .
Principalele inovații aduse de Tratatul de la Maastricht poartă asupra desemnarii și duratei mandatului Comisiei, respectiv de la 4 la 5 ani, situând-o astfel într-o anumită dependența față de Parlamentul european .
Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia a rămas cu aceleași atribuții, modificările aduse de tratat nefiind esențiale, astfel :
– în privinta cooperării în domeniul justiției și al afacerilor interne, prerogativa unor inițiative, care la momentul respectiv erau exercitate împreună cu statele membre, îi rămân în exclusivitate;
– în domeniul „cooperării intensificate”, în cadrul CE, Comisia deține monopolul inițiativei, pe care nu o împarte cu statele membre;
– s-a întărit poziția președintelui Comisiei.
Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi și de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităților Europene, independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranațional.
Conf. disp. art. 211 pp din Tratatul CE și art. 124 pp EURATOM Comisia este un organ comunitar. În viitoarea Constituție Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat de art. 25, III-250 din proiectul de constituție. Comisia nu a avut până acum mari competențe în domeniul Colaborării polițienești și justițiare în domeniul penal, precum și în cel al Politicii externe și de securitate comune a UE (deci în sfera definită de cel de-al II-lea și al III-lea pilon). Acest lucru se poate însă schimba odată cu noua constituție elaborată de Conventul European, cu condiția ca aceasta să fie ratificată de toate cele 27 de state membre și deci să intre în vigoare.
Comisia europeană, „cea mai originală dintre instituțiile comunitare”, este formată în prezent din 27 de comisari desemnați de guvernele statelor membre, pe baza competenței lor generale, profesionale, „a căror independența este in afara oricărui dubiu”.
Tratatul de la Nisa reglementează desemnarea Comisiei Europene astfel:
– Consiliul european hotărăște desemnarea unei personalitați ce urmează a fi numită președinte al Comisiei, Parlamentul European aprobând această desemnare;
– Consiliul UE împreună cu viitorul președinte al Comisiei, desemnează comisarii pe baza propunerilor venite din partea guvernelor nationale;
– Comisarii, împreună cu președintele acestora, sunt supuși, în calitate de organ colegial, aprobării Parlamentului European;
– Comisia Europeană în întregime este numită în funcție de Consiliul UE, cu majoritate calificată.
Comisarii sunt cetațeni ai statelor membre și, în prezent, sunt câte unul din fiecare stat membru. Numărul lor este stabilit de Consiliul UE, cu unanimitate de voturi. Mandatul comisarilor europeni este de 5 ani și sunt reeligibili. Acest mandat poate înceta în una din următoarele situații:
– împlinirea termenului;
– moțiune de cenzură a Parlamentului;
– demisie voluntară;
– demitere din oficiu;
– deces.
Membrilor Comisiei li se atribuie unul dintre domeniile de responsabilitate prevăzute de tratat, iar componentele mecanismului administrativ vor raporta direct acestora. Ei beneficiază, de asemenea, de ajutorul unui cabinet format din șase persoane care nu numai că îndeplinesc rolul de consilieri, dar și intervin de obicei în numele comisarilor la orice nivel al Comisiei Europene.
În măsura în care se va dovedi că realitatea nu corespunde acestor aspirații, membrii Comisiei nu-și vor putea îndeplini rolul încredințat, iar obiectivele Comunității nu vor putea fi realizate în mod corespunzător.
Deși sunt desemnați de guvernele naționale, nu pot fi demiși de acestea. Singura instituție care are dreptul de a demite un comisar este Curtea Europeană de Justiție, în timp ce Comisia în întregime, ca organ colegial, poate fi demisă de Parlamentul European, prin moțiune de cenzură, adoptată cu votul a două treimi din voturile exprimate și, în același timp, a majorității membrilor.
Conducerea Comisiei este formată din:
a) Președintele Comisiei. Desemnat cu 6 luni înainte ca mandatul său să înceapă, acesta este consultat în legătură cu desemnarea celorlalți comisari. Numirea sa se face pentru un mandat egal cu cel al Comisiei. Președintele Comisiei este figura cea mai proeminenta a Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul instituțional comunitar. Nu este de mirare, așadar, că toate comisiile care au funcționat până in prezent au purtat numele președinților lor – de exemplu, Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso.
Președintele Comisiei are, teoretic, rol administrativ și protocolar, el reprezentând Comisia în fața celorlalte instituții comunitare, precum și în relațiile cu terții. Influența președintelui poate fi însă, in practică, destul de mare, fapt demonstrat de perioada Delors și confirmat prin modificarea Regulamentului intern al Comisiei, prin care sunt recunoscute largi puteri discreționare președintelui în atribuirea sarcinilor în înteriorul instituției și în revizuirea acestora.
Președintele Comisiei este adesea comparat în mod greșit cu un prim-ministru al unui stat în relația cu cabinetul sau. De fapt, autoritatea președintelui asupra colegilor săi este mult mai mică. El nici nu-i selecționează, nici nu-i concediază și nu hotărăște ce portofolii ar trebui sa dețină acețtia. Influența lui în această privință este considerabilă, deoarece el face propunerile de repartizare a responsabilitaților la începutul fiecărui mandat, însă decizia propriu-zisă este luată de către comisarii înșiși, prin vot majoritar, dacă este necesar.
b) Vicepreședinții, în număr de doi, sunt desemnați de către președinte, dintre comisari. Vicepreședinții au ca rol suplinirea președintelui atunci când împrejurările o cer.
Comisia Europeană este percepută ca un „guvern” comunitar. Ea întruchipează „ideea europeană”, întrucât membrii săi, deși numiți de guvernele naționale, nu au nici o obligație față de acestea, fiind loiali doar intereselor Uniunii Europene. Comisia urmărește prin urmare realizarea interesului comunitar, aflat adesea în contradicție cu interesul național al statelor membre.
Independența comisarilor europeni este o problemă de o importanță deosebită, deoarece ei trebuie să ia poziție în fața tendinței de influențare din partea statului care i-a desemnat. Pentru a asigura independența comisarilor, tratatele impun anumite obligații atât în sarcina acestora, cât și a statelor membre.
Astfel, membrii Comisiei nu pot cere sau primi, in exercitarea atribuțiilor lor, nici un fel de instrucțiuni din partea guvernelor nationale sau a altor institutii naționale sau comunitare și trebuie să se abtină de la orice activitate incompatibilă cu natura atribuțiilor lor.
Dupa încetarea activității de comisar european, persoana respectivă are îndatorirea de a se comporta cu discreție și integritate. Încălcarea obligațiilor asumate de comisar atrage răspunderea juridică a acestuia, în fața Curții Europene de Justiție, care îl poate demite; de asemenea, comisarul poate pierde drepturile de pensie, tot printr-o decizie a Curții Europene de Justiție.
În contrapartidă, comisarul european beneficiază de numeroase privilegii și imunități, pentru a-și putea realiza activitatea în bune condiții.
2.2 Atribuțiile Comisiei Europene:
Principalele atribuțiuni ale Comisiei, care îi definesc competența, sunt circumscrise unor domenii de interes deosebit pe plan comunitar, având în vedere că ele îi sunt încredințate, în principal, cu finalitatea „asigurării și funcționării pieței comune”. În concret, Comisia:
– va asigura că prevederile tratatelor și măsurile luate de instituții potrivit acestora, sunt aplicate;
– va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de tratate, dacă se prevede astfel, ori în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru;
– va avea puterea proprie de decizie și va participa la conturarea măsurilor luate de Consiliu și Parlament în modul prevăzut de tratate;
– exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.
Comisia este un organ de reflecție, de lucru, de inițiativă, de executare, superior unui ansamblu administrativ, nu numai prin libertatea cuvântului și a scrisului, ci mai ales prin puterea ei de inițiativă și de propunere care îi permite să filtreze, să confrunte ideile și interesele înainte ca Parlamentul și Consiliul să fie sesizate pentru decizie, ea fiind la fel de utilă pentru crearea și întreținerea unei vieți comunitare care îi permite să vegheze la respectarea tratatelor.
Comisia îndeplinește, de asemenea importante roluri fundamentale, informale, inclusiv acționând ca intermediar de interese, colector de cercetări și informații, redactor de politici care sunt acceptabile Consiliului și Parlamentului, și susținător al celor dispuși să informeze în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor de punere în aplicare a legislației comunitare – aceste roluri fiind cele mai controversate și care ridică întrebări în legătură cu relativa influență a Comisiei ca agent supranațional.
2.2.1 Atribuții în procedura legislativă
Comisia Europeană deține monopolul inițiativei legislative în sfera primului pilon, cel comunitar, inițiativa care este transmisă spre decizie Consiliului Uniunii Europene. În cazul celui de-al doilea pilon, Comisia este doar asociată inițiativei Consiliului UE, iar în cazul celui de-al treilea, ea imparte această atribuție cu statele membre.
Consiliul UE, singur sau împreună cu Parlamentul European, adoptă acte normative în principiu numai pe baza propunerilor înaintate de Comisie – aceasta e regula instituită prin tratate. Iată de ce Comisia este considerată „organul motrice al integrării europene”
Consiliul poate însă solicita Comisiei să facă anumite propuneri, pentru realizarea unui obiectiv comunitar. Decizia va respecta propunerea înaintată de Comisie, nu-i va putea fi contrară; dacă se dorește modificarea propunerii, singura în masură să o facă este Comisia, la solicitarea instituțiilor comunitare interesate – Consiliul UE sau Parlamentul. Prin excepție de la acest principiu, Consiliul va putea adopta, însă doar cu vot unanim, o decizie în care propunerea venită de la Comisie se regăsește cu modificări.
Inițiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria „C”, fiind denumite „documente COM”.
Distinct de dreptul de a iniția acte normative, Comisia dispune și de o putere normativă proprie în anumite domenii, strict delimitate prin textele tratatelor: uniunea vamală, concurența, etc.
De asemenea, Comisia are și o putere normativă subordonată celei a Consiliului UE, care-i permite executarea actelor adoptate de Consiliu.
În fine, Comisia poate emite decizii individuale (precum și recomandări și avize), adresate statelor sau întreprinderilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice.
2.2.2 Atribuția de „gardian al tratatelor”
Tratatele institutive împuternicesc Comisia Europeană să urmărească și să asigure respectarea dreptului comunitar originar sau derivat, atât de către statele membre, cât și de către celelalte instituții comunitare.
Procedura utilizată de Comisie în cazul în care un stat membru omite sau refuză să-și îndeplinească o obligație ce decurge din tratate are mai multe etape:
– inițial, Comisia reamintește statului obligațiile pe care le are și îl invită să-și prezinte observațiile într-un anumit interval de timp;
– în situația în care statul nu se conformeaza, Comisia emite o „opinie motivată”, prin care stabilește o perioadă de timp în care statul este obligat să-și îndeplineascsă îndatoririle;
– dacă nici acest termen nu este respectat, Comisia sesizează Curtea Europeană de Justiție, care constată nerespectarea obligațiilor din tratate si solicită, la rândul ei, statului membru, să se conformeze cerințelor Comisiei;
– ultima etapa o constituie acționarea de către Comisie a statului membru în fața Curții Europene de Justiție, pentru încălcarea obligațiilor prevăzute în tratat, finalizată cu o hotărâre judecătorească de obligare a acestuia.
Pentru a-și îndeplini atribuția de „gardian al tratatelor”, Comisia poate cere informații statelor, întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de informare.
În fine, mai trebuie subliniat faptul că fiecare comisar are atribuții specifice, într-un domeniu de activitate determinat, din această perspectiva Comisia asemănându-se cu un guvern național.
Deciziile luate de un comisar în domeniul său de activitate nu sunt considerate deciziile Comisiei decât atunci când exista o delegare expresă în acest sens din partea Comisiei, iar aceasta delegare poate fi acordată doar în chestiuni de gestiune si administrare.
2.2.3 Atribuții de organ executiv al Uniunii Europene
Comisia este organul executiv al Uniunii, cel care pune in executare actele normative emise de Consiliul UE, sau de acesta în codecizie cu Parlamentul European. În exercitarea acestei atribuții, de a pune in executare deciziile Consiliului UE, Comisia dispune de o putere normativă proprie, putând adopta regulamente, directive și decizii, precum și recomandări sau avize.
Domeniile în care Comisia are putere normativă subordonată, de executare sunt, conform tratatelor:
-implementarea bugetului comunitar, al cărui proiect e tot de competența Comisiei
-uniunea vamală;
-concurența;
-funcționarea pieței comune (cu excepția agriculturii);
-gestiunea fondurilor comunitare.
În celelalte cazuri, puterea normativă derivată decurge din voința Consiliului de miniștri, care deleagă in mod expres Comisia să execute actele normative pe care le-a adoptat.
2.2.4 Atribuția de reprezentare
Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relațiile cu statele nemembre și în organismele internaționale; în înteriorul Uniunii, ea reprezintă interesul comunitar, în raport cu persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituții comunitare sau cu statele membre.
Comisia Europeană trebuie sa acționeze în așa fel încât interesul comunitar să primeze în fața intereselor statelor membre. Rolul ei este cu atât mai dificil, cu cât el necesită negocieri prealabile adoptării oricărei inițiative legislative cu statele membre, cât și medierea negocierilor dintre statele membre. Așa cum s-a subliniat în doctrină, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe de o parte, și intre acestea și Uniune, pe de altă parte.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia este cea care negociază tratatele internaționale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de fiecare dată de către Consiliul UE printr-o decizie de negociere. Ulterior, Consiliul UE va ratifica acordul internațional, votând de regulă cu majoritate calificată , cu excepția acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate in unanimitate.
Ca instituție executivă, Comisia are responsabilitatea implementării bugetului comunitar, dar și administrarea clauzelor protectoare în tratate și în legislația secundară.
Ca instituție executivă a Tratatelor și actelor Consiliului, Comisia este cea mai îndreptățită să facă față sarcinilor de execuție și gestiune. Este chemată să adopte măsuri de execuție cu deschidere generală. De asemenea, Comisia are sarcina de a lua decizii cu caracter particular, privind guvernele sau acțiunile.
Având dreptul de inițiativă, Comisia este cea care trebuie să prezinte Consiliului propunerile și proiectele pentru legislația comunitară. Sub aspectul activităților pe care le desfășoară, Comisia nu dispune de libertate deplină, deoarece conform statutului propriu, este obligată să acționeze numai dacă interesele Comunităților o cer.
În domeniul extern, Comisia îndrumă negocierea acordurilor cu țările terțe, iar în executarea mandatelor Consiliului, reprezintă Comunitățile.
În concluzie, rolul Comisiei se rezumă la:
asigurarea respectării Tratatelor comunitare; inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse;
chemarea în justiție a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare.
2.3 Viitorul Comisiei
Atribuțiile Comisiei, care are un mandat de cinci ani, sunt prevăzute în noul articol introdus, la punctele 9D1 si 9D5.
Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta veghează la aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene, execută bugetul și gestionează programele. Comisia exercită funcții de coordonare, execuție și administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute de tratate. Cu excepția politicii externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute de tratate, ea asigură reprezentarea externă a Uniunii. Totodată, Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii de acorduri interinstituționale.
Președintele Comisiei este ales de Parlamentul European, la propunerea Consiliului European.
Începând cu data de 1 noiembrie 2014, Comisia va fi formată dintr-un număr de membri care corespunde cu două treimi din numărul statelor membre, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri externe și Politica de Securitate. Componența este valabilă însă numai atât timp cât Consiliul European nu decide în unanimitate modificarea acestui număr.
Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație absolut egală între statele membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabilește de către Consiliul European, care hotărăște în unanimitate în conformitate cu articolul 211 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
CAPITOLUL III: CONSILIUL UNIUNII EUROPENE
3.1 Istoric
Consiliul Uniunii Europene a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special de Miniștri (Tratatul constituind CECA) și Consiliu (Tratatele de la Roma, constituind Comunitatea Economică Europeană și EURATOM).
Consiliul Special de Miniștri, reglementat de art. 27 din Tratat constituind CECA, reprezenta si coordona guvernele și politicile naționale ale statelor membre. Consiliul era instituția înzestratã cu putere de decizie, reprezentanții statelor membre adoptând acte care le angajau fãrã a mai fi nevoie de aprobãri sau ratificãri ulterioare. Fiecare guvern avea libertatea sã delege ca reprezentant al sãu pe unul din membrii sãi, considerat cel mai competent în problemele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului. Consiliul dãdea un "aviz conform", prin care aproba deciziile importante ale Înaltei Autoritãti.
Odatã cu semnarea Tratatelor de la Roma, în 1957, prin care se instituiau celelalte douã Comunitãti Europene, respectiv CEE si CEEA, au fost create si pentru acestea ca institutie câte un Consiliu.
Prin Tratatul semnat la Bruxelles în 1965 – cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – intrat în vigoare în 1967, poartă denumirea de Consiliu de Miniștri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacră pentru instituția având atribuții decizionale, terminologia de „Consiliul Uniunii Europene”.
3.2 Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene
În vreme ce Comisia Europeană este instituția care reprezintă interesul european general, Consiliul Uniunii Europene este reprezentantul intereselor fiecărui stat membru.
Consiliul este veritabilul suprem legislativ al Comunităților europene. Este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. Instituția poate lua forma unui Consiliu general, atunci când este compus din miniștrii de externe ai statelor membre, sau a unor Consilii speciale, specializate sau sectoriale, când este compus din miniștrii specializați într-un domeniu sau altul (agricultura, comerț, industrie, etc.). Componența Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi. Dacă pe ordinea de zi se află agricultura, atunci vor participa miniștrii agriculturii; miniștrii industriilor vor veni pentru discutarea problemelor privind industria; miniștrii de finanțe vor participa atunci când se discută despre buget.
Reuniunea miniștrilor de externe, care are loc o dată pe lună, cu excepția lunii august, este cunoscută sub numele de Consiliul Afacerilor Generale. Alături de discutarea aspectelor de politică externă, miniștrii de externe trebuie să coordoneze activitatea celorlalte consilii ministeriale și să abordeze probleme complexe sau foarte presante, care nu intră în sfera de preocupări imediate a colegilor lor specialiști. De asemenea, în sarcina lor cade pregătirea întrunirii bianuale a șefilor de guverne, cunoscută sub numele de Consiliul Europei.
Conducerea instituției este formată dintr-un președinte, desemnat prin rotație, la fiecare 6 luni, dintre reprezentanții statelor membre, într-o ordine prestabilită. Ministrul al cărui stat asigură președinția este desemnat să pregătească și să conducă lucrările Consiliului. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consiliului: acesta este însărcinat să stabilească calendarul președinției, să convoace Consiliul și să stabilească ordinea de zi provizorie, să faciliteze consensul în cadrul Consiliului și să joace un rol important în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, în special cu Parlamentul European.
Se presupune că este datoria președintelui să „ungă” roțile Comunității și să facă tot posibilul pentru a se ajunge la un acord în cât mai multe probleme posibil. De aceea este de așteptat ca președinția să se străduiască să găsească propuneri de compromis ori de câte ori se ajunge în impas și să-i determine pe reprezentanții țării sale, precum și pe cei ai altor state membre să-și schimbe pretențiile.
Rotația la președinție se realiza în ordine alfabetică, însă începând cu 1996 s-a decis o nouă ordine, care să asigure în primul rând o distanțare rezonabilă între statele mai mari, în loc ca acestea să fie grupate, așa cum exista tendința să se întâmple.
Consiliul Uniunii Europene are următoarele atribuții, definite într-o manieră generală de către Tratatele constitutive:
3.2.1 Atribuții legislative
Spre deosebire de un stat național, unde legislația este adoptată de Parlament, rolul legislativ in Uniunea Europeana aparține în primul rând Consiliului Uniunii Europene. În ultimul timp însă, această atribuție este partajată cu Parlamentul European, căruia i se dă o tot mai mare importanță în ansamblul instituțional al Uniunii.
În exercitarea atribuțiilor legislative, Consiliul UE adoptă acte normative cu forța juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre, celorlalte instituții comunitare și însuși Consiliului UE.
Actele normative adoptate de Consiliu fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene și trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare. Este motivul pentru care în literatura de specialitate se subliniaza că organul legislativ al Uniunii nu are competențe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit prevăzute în tratate. În cazurile în care tratatele statuează doar obiectivul comunitar și necesitatea luării unei decizii, fără a preciza instituția competența să facă acest lucru, competența aparține Consiliului, cu unanimitate, la propunerea Comisiei și cu avizul Parlamentului. Acțiunea Consiliului este justificată, așadar, numai dacă urmărește realizarea obiectivului comunitar prevăzut expres în tratat.
De asemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare și să ia decizii de natură constituțională, cum a fost decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal
3.2.2 Politica externa și de securitate comună, politica in justiție și afaceri interne
Cei doi piloni interguvernamentali ai Uniunii europene sunt in sarcina Consiliului UE, instituția care reprezintă interesele statelor membre in Uniune
Consiliul este cel care autorizează deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea aderării, sau cu alte state sau organizații internaționale, în scopul încheierii unor acorduri internaționale, iar ulterior aprobă acordurile internaționale încheiate de Comisie.
3.2.3 Atribuția de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene, în special pentru asigurarea funcționarii uniunii economice și monetare.
Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituțiile comunitare (politici comune), respectiv cele organizate de statele membre, însă care trebuie armonizate la nivel comunitar (politici de armonizare).
Coordonarea se realizează printr-o diversitate de acte comunitare, de la declarații până la programe de lucru, deoarece tratatele nu prevăd mijloacele de realizare a acestei atribuții. Lipsa unor instrumente precise pentru realizarea acestui obiectiv comunitar nu face decât să ducă la creșterea rolului Consiliului European, ca organism de cooperare politică între statele membre, singurul în măsură să realizeze consensul necesar realizării politicilor comunitare, tendința nu tocmai favorabilă abordării comunitare în funcționarea Uniunii Europene.
3.2.4 Atribuția de aprobare a bugetului comunitar, al cărui proiect este depus de către Comisie, atribuție pe care o împarte cu Parlamentul European.
3.2.5 Atribuția de propunere a membrilor unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul Economic și Social, Curtea de Conturi.
În realizarea acestor atribuții, un rol important îl dețin și organele auxiliare:
a) Consiliul este asistat de un Secretariat general. Consiliul decide organizarea acestui Secretariat, plasat sub conducerea unui Secretar general. Secretarul general asigură buna funcționare a Secretariatului, sub autoritatea Consiliului, supune Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli, gestionează fondurile puse la dispoziția Consiliului. Secretarul general participă la sesiunile Consiliului. Pentru a duce la îndeplinire aceste atribuții, Secretarul general este asistat de către un cabinet;
b) Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomați, experți sau persoane oficiale din ministerele naționale. Șefii acestor delegații se întâlnesc o data pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți ai statelor membre (COREPER). COREPER realizează o dublă legătură: între reprezentanții statelor member și apoi între fiecare reprezentant și guvernul său.
În cadrul COREPER există două unități distincte, COREPER I și COREPER II, primul dedicându-și activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea problemelor mai importante. Puține subiecte ajung pe agenda de lucru a Consiliului UE, fără a fi fost discutate în prealabil în COREPER, sub toate aspectele.
Problemele asupra cărora în COREPER se realizează un acord vor fi înaintate Consiliului UE ca probleme de categoria “A”, ce necesită doar votarea lor; dimpotrivă, problemele delicate, asupra cărora acordul nu este realizat, sunt aspecte de categoria “B” și ele vor fi discutate de experții naționali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord.
c) Alte organe auxiliare: grupuri de experți, Comitetul special pentru agricultură, Comitetul pentru vize, Comitetul regiunilor, Comitetul monetar, Comitetul economic și social:
– grupurile de experți: sunt formate din experții statelor membre, cărora li se adaugă experți desemnați de Comisia Europeană. Rolul acestora din urmă este acela de a susține în cadrul Comitetului reprezentanților permanenți inițiativele legislative ale Comisiei, deoarece COREPER îndeplinește rolul unui avocat cu dublă natură: pe de o parte, Comitetul susține punctele de vedere ale statelor membre la nivelul Comunităților europene și, pe de altă parte Comitetul argumentează în fața statelor membre importanța adoptării unor norme juridice la nivelul Comunităților.
– Comitetul pentru agricultură: organ cu atribuții în domeniul agriculturii. Principala sarcină a acestui comitet este aceea de a pregăti proiecte în domeniul agriculturii.
– Comitetul monetar: este format din câte doi reprezentanți ai fiecărui stat membru, cărora li se adaugă doi reprezentanți desemnați de Comisia Europeană.
În momentul în care s-a trecut la cea de-a treia fază a realizării monedei unice, Comitetul s-a transformat în comitetul economic financiar, fiind format din aceiași reprezentanți, la care se adaugă doi reprezentanți ai Băncii Centrale Europene. Comitetul Monetar a fost constituit în vederea coordonării și promovării politicilor statelor membre în domeniul monetar;
– Comitetul politic: compus din directori politici, are sarcina de a urmări situația internațională în domeniul ce ține de Politica externă și de securitate comună; totodată, Comitetul politic contribuie la definirea politicilor prin emiterea de avize către Consiliul UE, la cererea acestuia sau din proprie inițiativa;
– Comitetul pentru vize: are rolul de a asista Consiliul în aplicarea politicii în domeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne.
Compus din înalți funcționari, Comitetul are ca misiuni formularea de avize destinate Consiliului și să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiției și al afacerilor interne, precum și în domeniul vizelor.
În afara acestor comitete, Consiliul Uniunii Europene mai este asistat și de alte organe auxiliare, precum: Comitetul permanent pentru forța de muncă, Comitetul pentru energie, Comitetul pentru cercetare științifică și tehnică, Comitetul pentru educație, Comitetul pentru acordurile de cooperare cu țările din Lumea a Treia.
Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot:
a) când Consiliul UE decide pe baza propunerii Comisiei (majoritatea cazurilor), actul normativ va putea fi adoptat numai cu majoritate calificată ponderată;
b) când decizia Consiliului UE nu se bazează pe propunerea Comisiei, actul trebuie adoptat cu majoritate calificată;
c) votul unanim se cere pentru adoptarea deciziilor din domenii „sensibile”, cum ar fi: industria, fonduri sociale și regionale, fiscalitatea, lansarea de noi politici comunitare comune, amendarea tratatelor sau aderarea de noi state. Procesul de renunțare, treptată, la votul unanim a fost întreruptă și „sabotată” în 1966 prin Compromisul de la Luxemburg, conform căruia fiecare stat are drept de veto în probleme importante, ce aduc atingere intereselor sale naționale majore. Reluat în 1986, acest proces continuă și în prezent, când tot mai multe domenii sunt scoase de sub incidența votului unanim și trecute la votul cu majoritate calificată ponderată. Ultima modificare de genul acesta s-a realizat la Nisa, în 2000, ajungându-se ca doar 20% din deciziile Consiliului să mai necesite votul unanim.
3.3 Viitorul Consiliului Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Președinția Consiliului este asigurată pe o perioadă de 18 luni de grupuri prestabilite de trei state membre. Aceste grupuri vor fi formate pe baza unei rotații egale a statelor membre, având în vedere diversitatea acestora și echilibrul geografic al Uniunii. Hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepția situațiilor în care în tratat s-ar fi prevăzut altfel. Începând cu data de 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată va fi egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin 15 dintre aceștia și reprezentând statele membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
Prevederile noului tratat dispun crearea unui organ de specialitate – Consiliul Afacerilor Generale, care asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acest organism pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia.
Consiliul Afacerilor Externe – de asemenea un organism nou creat – elaborează acțiunea externă a Uniunii în conformitate cu liniile și strategiile stabilite de Consiliul European și asigură coerența acțiunii Uniunii.
Noul document prevede, totodată, extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorității calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migrația, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, inițiativele Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, politica comună de transporturi, obiectivul și organizarea fondurilor structurale și fondului de coeziune, etc), fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu exista anterior o prevedere in tratatele in vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spațială, energie, sport, turism, protecție civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecția diplomatică și consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de inițiativă populară, serviciile de interes economic general, ajutorul umanitar, etc). Se apreciază că noua modalitate va simplifica procesul deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetățenilor europeni.
CAPITOLUL IV: PARLAMENTUL EUROPEAN
4.1 Istoric
Între 10-13 septembrie 1950, în cadrul CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) a avut loc prima ședință a unei Adunări Parlamentare, alcătuită din 78 de membri ai parlamentelor naționale. Adunarea nu avea, în mare, decât rol consultativ, însă avea posibilitatea de a constrânge Înalta Autoritate a CECO să demisioneze, prin neacordarea votului de încredere. În 1957, odată cu Tratatele de la Roma, se înființează Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Atomului (EURATOM). Adunarea Generală, alcătuită acum din 142 de deputați, răspundea de toate cele 3 comunități. Fără a beneficia de noi competențe, adunarea își schimbă totuși denumirea în Parlamentul European. În 1971 CE are un propriu buget, la elaborarea și adoptarea căruia participă și adunarea. În 1979 au loc pentru prima dată alegeri directe pentru Parlamentul European. În 1986 se semnează Actul Unic European. În aceste tratate se folosește pentru prima dată noțiunea de “Parlament European”, ale cărui drepturi sunt extinse și în procesul legislativ general. Conform Tratatului de la Maastricht parlamentul poate respinge un proiect de lege și fără acordul Consiliului de Miniștri și poate înființa comisii de investigație.
Parlamentul european este unul din organele Comunităților Europene. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. În perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiți de către parlamentele statelor membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg. Structurile politice existente în țările membre se oglindesc în rândul fracțiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. La data de 20 iulie 2004 a avut loc ședința constitutivă a celei de-a șasea legislaturi a Parlamentului European, care număra acum 732 de deputați.
.
Parlamentul European este format din reprezentanți ai popoarelor statelor membre. Până în 2004, a avut 626 de membri, iar din 2004, odată cu intrarea in vigoare a dispozițiilor Tratatului de la Nisa și a Protocolului anexat acestuia, 732 de membri. Din 2007, odată cu aderarea Bulgariei si României, numărul membrilor este de 785 Dupa 2009, potrivit aceluiasi tratat, componenta va fi revizuita, maximul de locuri prevazut pentru Parlament va fi de 736..
Parlamentarii europeni sunt grupați in grupuri politice, cu caracter mixt, adică multinațional, nu în delegații naționale; cele mai importante grupuri parlamentare sunt:
-Grupul Socialiștilor Europeni,
-Grupul Partidului Popular European,
-Grupul Uniunii pentru Europa,
-Grupul Partidului Liberal, democratic și reformator european,
-Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană;
-Grupul Confederativ al Statelor Unitare Europene/Stânga Verde Nordică;
-Grupul Independenței și Democrației;
-există și parlamentari neînscriși în vreun grup parlamentar.
Partidele politice la nivel european sunt importante ca factori de integrare în cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii. Numarul minim necesar pentru formarea unui grup parlamentar este de 19 membri, dacă provin din cel puțin 5 state membre.
Conducerea instituției este asigurată de un președinte, 14 vicepreședinți – care împreună cu cei 6 chestori formează Biroul Parlamentului European, organ executiv – și de un secretariat general. Președintele și vicepreședinții sunt aleși de membrii Parlamentului, pe o perioadă de 2 ani și jumătate.
Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 20 de Comisii parlamentare și membru supleant într-altul. Comisiile parlamentare sunt formațiuni specializate de lucru ale instituției, care pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului.
Statele membre nu și-au îndeplinit încă obligația prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficiența acestuia fiind diminuata de fragmentarea geografică a activității sale: sesiunile plenare au loc la Strassbourg, Comisiile parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfășoară în cele 25 de limbi oficiale, cu traducere simultană, și documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 25 de limbi, fapt ce îngreunează destul de mult activitatea curentă și crește costurile de funcționare ale instituției.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor și iau forma unor rezoluții. De regulă, Consiliul UE solicita opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării și este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluție.
4.2 Atribuțiile Parlamentului European
Competențele Parlamentului European și puterea sa instituțională au cunoscut o evoluție unică, de la entitate cu rol consultativ care cuprindea trimiși ai parlamentelor naționale, la o entitate cu putere de decizie în procedura legiferării și de control, care cuprinde reprezentanți aleși direct de cetățenii Europei.
În conformitate cu prevederile tratatelor, Parlamentul European participă la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare: elaborează avize conforme, emite avize consultative, poate cere Comisiei să-i prezinte orice propunere corespunzătoare asupra problemelor care par să necesite elaborarea de acte comunitare. De asemenea, Parlamentul va discuta în ședință deschisă raportul general anual ce îi este prezentat de Comisie, contra căreia va putea să introducă o moțiune de cenzură.
4.2.1 Atribuția de supraveghere și control
În conformitate cu dreptul de supraveghere asupra activitații comunitare și a instituțiilor comunitare, Parlamentul:
– poate adresa interpelări Comisiei Europene sau Consiliului UE: astfel, in 1997, i-au fost adresate Comisiei 3838 de interpelări scrise și 874 orale, iar alte 393 de interpelări scrise și 4380 orale au fost adresate Consiliului UE; răspunsurile au fost date de miniștrii din țara care deținea președinția în acel moment și care au participat în acest scop la fiecare sesiune plenară a Parlamentului;
– în cadrul unor discuții publice, dezbate raportul anual general al Comisiei Europene;
– dezbate orice problemă de politică generală;
– poate constitui Comisii de ancheta pentru investigarea unor cazuri de nerespectare a
dreptului comunitar;
– poate sesiza Curtea Europeană de Justiție și pentru alte aspecte decât apărarea propriilor prerogative, cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a acționa din partea instituțiilor comunitare;
– poate adopta o moțiune de cenzură care să ducă la demiterea in bloc a Comisiei Europene. Votul asupra moțiunii nu va avea loc decât după împlinirea unui termen de trei zile următoare zilei depunerii ei și va fi deschis. Aceasta înseamnă exercitarea unui control politic ce presupune folosirea mijloacelor sancționatorii. Pentru a avea un rezultat eficient, moțiunea trebuie să fie adoptată cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate de membrii Parlamentului , voturi care să reprezinte, în același timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiție destul de restrictivă, greu de întrunit și care din acest motiv, rămâne mai mult o amenințare teoretică la adresa Comisiei. Cu toate acestea, presiunea exercitată a dat roade in 1999, când Comisia Santer a demisionat pentru a evita supunerea ei la vot pentru a 2-a oara.
De-a lungul anilor au fost prezentate mai multe moțiuni – în 1972 privind puterile bugetare, în 1976 privind surplusul de produse lactate și alta în legătură cu primele de export pentru malț, în 1977 referitoare la exportul de unt spre Uniunea Sovietică și în 1999 pentru acuzații de fraudă, rea administrare și nepotism din partea Comisiei – dar nici una nu a fost adoptată, Comisia retrăgându-și măsurile, a realizat un compromis sau ajungându-se în final la demisia Comisiei;
– Consiliul este supus numai unei supravegheri extensive din partea Parlamentului: în cadrul acesteia se prezintă rapoarte de trei ori pe an despre activitățile Consiliului și președintele acestuia se adresează Parlamentului la începutul fiecărui an, după care urmează o dezbatere generală; președintele care urmează la conducerea Consiliului prezintă o trecere în revistă a președinției pe cele șase luni precedente.
4.2.2 Atribuția de anchetă și de avocat al poporului
Parlamentul, în cadrul realizării misiunii sale poate, la cererea unui sfert dintre membrii săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, sub rezerva atribuțiunilor conferite altor instituții sau organisme, afirmațiile de infracțiune sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară dacă faptele afirmate sunt în discuție în fața unui organ de jurisdicție și, de asemenea, cât timp procedura jurisdicțională nu este terminată.
Comisia ar urma să cerceteze cazuri individuale, strict determinate privind infracțiunea sau reaua administrare în aplicarea dreptului comunitar și, intrucât ea are un caracter temporar, existența ei luând sfârșit odată cu depunerea raportului, se poate deduce că se pot constitui un număr indefinit de comisii, diferite sau nu din punctul de vedere al componenței, câte afirmații de infracțiune și de rea administrare au fost formulate și au fost insușite de un sfert dintre membrii Parlamentului prin cererea pe care ei o avansează. Deoarece textul legal nu precizează cui ar putea aparține aceste afirmații, se deduce că sesizarea se poate face sub orice formă, de către orice persoană fizică sau juridică, chiar de către instituțiile sau organismele Comunității ori de către statele membre. Obiectul afirmațiilor l-ar putea constitui nu numai fapte care pot fi incriminate penal care nu sunt încă pe rolul unei jurisdicții, dar și alte fapte și atitudini ce ar putea afecta statutul și prestigiul Comunității prin ignorarea și defectuoasa aplicare a dreptului comunitar, inclusiv prin acte produse de o excesivă birocrație comunitară. Modalitățile de exercitare a dreptului de anchetă vor fi determinate de Parlament, Consiliu și Comisie prin acord comun.
Pe de altă parte, este asigurat și un „drept de petiționare” pentru orice cetățean al Uniunii, precum și pentru orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru. Acest drept este o noutate absolută în dreptul comunitar și înseamnă că orice cetățean al Uniunii poate să scrie oricărei instituții sau organism și să primească răspuns într-un termen rezonabil.
Petițiile pot să fie prezentate Parlamentului în asociere cu alți cetățeni sau alte persoane ori cu titlu individual și trebuie să priveasca un subiect relevant din domeniile de activitate a Comunității și care îi privesc direct pe petiționari. Cu alte cuvinte, se impune ca petițiile să fie absolut circumscrise domeniului comunitar, activitățile care nu au o relevanță comunitară, ci numai una naționala sau pur internă, fiind astfel excluse, între ele putând să fie menționate, spre exemplu, activitățile de impozitare a veniturilor persoanelor. Se mai impune, de asemenea, ca faptul relevat sau incriminat prin petiție să-l privească direct pe petiționar, adică să-l afecteze sau să fie posibil să-l afecteze direct, aflându-ne, deci, în fața unei virtualități. Aceasta a doua condiție este aplicată în mod extensiv de către Parlament, care nu consideră indispensabil ca petiționarul să fie afectat material prin obiectul petiției, considerând, de exemplu, suficient ca autorul petiției să fie preocupat de o problemă de interes general, care privește un număr mare de persoane, ca în cazul unei amenințări la adresa mediului înconjurător.
Criteriile reținute de Comisia parlamentară pentru petiții pentru ca petițiile să fie declarate admisibile sunt următoarele:
petițiile să se raporteze la conținutul tratatelor și la dreptul comunitar derivat;
petițiile să se raporteze la subiecte care, deși nu sunt legate cu exactitate de dreptul comunitar, pot totuși să se refere la o evoluție previzibilă a Comunității;
petițiile să se raporteze la activitățile unei instituții sau ale unui organ al Comunității.
Conform Tratatului de la Maastricht, Parlamentul a fost autorizat să numească un funcționar european (Ombudsman-ul) care să analizeze reclamațiile privind administrarea necorespunzatoare formulate la adresa instituțiilor Comunității Europene, altele decât Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță. Acesta este împuternicit să primească reclamațiile din partea oricărui cetățean al Uniunii, a oricărei persoane fizice rezidente într-un stat membru sau a unei persoane juridice care are sediul central în Uniune. În cazul în care Ombudsmanul a constatat un caz de administrare defectuoasă, el sesisează instituția în cauză, care dispune de un termen de 3 luni pentru a-i comunica poziția. Ombudsmanul transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției vizate. Persoana care a formulat plângerea este informată despre rezultatul acestor anchete. În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European în legătură cu rezultatele anchetelor sale. Ombudsmanul este numit la fiecare alegere a Parlamentului European, pentru durata legislaturii, iar mandatul sau poate fi reînnoit. Poate fi destituit de Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului European, daca nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau se află în culpă gravă.
Ombudsmanul își exercită funcțiile în deplină independență. În îndeplinirea îndatoririlor sale, el nu solicită și nici nu acceptă intrucțiuni de la vreun organism. Pe durata funcțiilor sale Ombudsmanul nu poate exercita nici o altă activitate profesională, fie ea remunerată sau neremunerată.
Parlamentul European stabilește statutul și condițiile generale de exercitare a funcțiilor Ombudsmanului, dupa avizul Comisiei și cu aprobarea Consiliului Uniunii Europene, care hotărăște cu majoritate calificată.
S-a constatat că mediatorul a adus o contribuție semnificativă la dezvoltarea dreptului și practicii administrative în Uniunea Europeană, ca și la sprijinirea evoluției drepturilor fundamentale și a principiilor generale ale dreptului.
4.2.3 Atributii legislative:
Rolul legislativ al Parlamentului European se prezintă sub 2 aspecte:
1. Parlamentul European emite avize care, după caz, pot fi facultative, consultative sau conforme.
Astfel, procedurile de adoptare a deciziilor comunitare presupun, de regulă, propunerea Comisiei, avizul Parlamentului și hotărârea Consiliului Uniunii Europene.
În cazul procedurii „cooperării instituționale”, în care Consiliul UE folosește majoritatea cerută de tratate pentru adoptarea unei decizii, avizul Parlamentului este obligatoriu a fi cerut și conținutul sau obligă Consiliul UE – este vorba deci de un aviz conform.
Avizul devine consultativ – trebuie solicitat, dar se poate trece peste poziția cuprinsă în el – dacă decizia este luată în Consiliul UE cu unanimitate.
În fine, daca tratatele nu prevăd obligativitatea consultării Parlamentului European, Consiliul UE poate totuși să ceară opinia acestuia, caz în care ne aflăm în prezența unui aviz facultativ;
2. Procedura codeciziei pune pe același plan al adoptării legislației Parlamentul European și Consiliul UE. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor 2 instituții comunitare.
4.2.4 Atribuții bugetare
Principiile bugetare și financiare ale Uniunii sunt următoarele:
toate veniturile și cheltuielile trebuie să facă obiectul unei prevederi în bugetul Uniunii;
bugetul trebuie să fie echilibrat, cât privește veniturile și cheltuielile;
o lege europeană va autoriza efectuarea cheltuielilor;
efectuarea cheltuielilor trebuie aprobată prealabil și obligatoriu din punctul de vedere juridic;
nu vor fi adoptate acte care implică efectuarea de cheltuieli fără să existe asigurarea că acestea pot fi finanțate;
execuția bugetului se face conform principiului bunei gestionări financiare;
gestionarea fraudei și a oricărei activități ilegale care pot aduce atingeri intereselor financiare ale Uniunii;
Uniunea iși asigură singură mijloacele necesare pentru atingerea obiectivelor și pentru realizarea politicilor sale. Printr-o lege europeană se va stabili sistemul de resurse proprii ale Uniunii. Cheltuielile Uniunii sunt finanțate integral din resurse proprii.
Competențele bugetare ale Parlamentului sunt mai substanțiale. Este desemnat oficial să constituie, împreună cu Consiliul Uniunii Europene, autoritatea bugetară și nici un buget nu poate fi adoptat fără acordul sau. Chiar și astfel, influența sa, deși considerabilă, este mai redusă decât cea a Consiliului.
Există cinci etape în procesul de adoptare a bugetului:
1. Înaintarea proiectului preliminar de buget de către Comisia Europeană. Acesta este prezentat Consiliului de Miniștri până la data de 1 septembrie din anul precedent;
2. Consiliul amendează proiectul preliminar, reducând în mod invariabil cheltuielile propuse, și stabilește proiectul de buget, care este depus la Parlament până pe data de 5 octombrie;
3. Parlamentul are 45 de zile la dispoziție pentru a-și face cunoscută poziția; el poate propune modificări ale părții obligatorii a bugetului și amendamente la partea neobligatorie. Partea obligatorie (în mod obișnuit 66% din total) constă în cheltuielile cu aplicarea politicilor care rezultă direct din tratat, în principal, cu agricultura. Partea neobligatorie acoperă alte politici adoptate de CE, Parlamentul putând să amendeze aceste cheltuieli, deși nu le poate majora peste așa-numita „rata maximală” stabilită anual de Consiliu;
4. Consiliul ia decizia finală asupra modificărilor propuse de Parlament, pe care le poate respinge. Dacă modificarile nu implică o creștere a cheltuielilor, atunci este necesară doar o majoritate calificată pentru acceptarea lor de către Consiliu; dacă este prevăzută o creștere, atunci este necesară o majoritate pozitivă pentru a o respinge. Consiliul poate să respingă, de asemenea, amendamentele Parlamentului la partea neobligatorie. În acest caz, trebuie să se ajungă la un compromis între cele două instituții printr-o „procedură de conciliere”.’
5. Parlamentul poate amenda aceste modificări, după care adoptă bugetul. El poate refuza să facă acest lucru prin votul a două treimi din parlamentari.
Parlamentul a refuzat să adopte bugetul în trei rânduri, prilejuind intrarea Comunității într-un nou an calendaristic fără ca bugetul să fi fost aprobat. Când se întâmplă acest lucru, cheltuielile totale sunt limitate în fiecare lună la 1/12 din bugetul total pentru anul anterior. De fiecare dată când s-a întâmplat acest lucru, Parlamentul a adoptat ulterior un proiect revizuit care diferea în mică măsură de bugetul respins inițial. În ansamblu, Parlamentul s-a bucurat de mai mult succes atunci când a utilizat procedurile de conciliere stabilite și a adus în Consiliul de Miniștri problemele contradictorii existente, decât atunci când a respins proiectul de la început. În fiecare an se dă totuși o luptă a dorințelor între Consiliu și Parlament, ultimul dorind întotdeauna un buget mai mare și mai puțin dedicat agriculturii. Parlamentarii europeni sunt profund nemulțumiti de incapacitatea lor de a amenda cheltuielile obligatorii și de dreptul Consiliului de a stabili „rata maximă”.
4.2.5 Atributii consultative
În vederea exercitării acestor atribuțiuni nu s-au prevăzut dispoziții exprese ca în cazul funcției de supraveghere. În fapt, inițial în Tratatul Comunității Economice Europene la art. 187 era prevăzută formularea în sensul că Parlamentul „va exercita atribuții consultative și de supraveghere și control care îi sunt conferite prin Tratat”, dar prin Tratatul de la Maastricht a fost înlaturată, ca o indicație a eforturilor Parlamentului de a-și extinde sfera sa de influență și de putere. Aceasta nu înseamnă că atribuțiile respective ar fi fost excluse din conținutul Tratatului. Ele se mențin aproape intacte, unele dintre ele fiind chiar dezvoltate (precum în materia avizelor conforme). Obligația de consultare a Parlamentului rezultă din dispoziții specifice ale tratatelor comunitare atunci când sunt supuse reglementării diverse materii.
Consiliul are obligația legală în multe situații de a consulta Parlamentul, fie că avizul pe care urmează a-l da este conform, fie numai consultativ.
În general, este utilizată expresia „…după consultarea Parlamentului European” fără a se distinge în legătură cu natura avizului său. Totuși, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Tratatului, rezultă că avizul care va fi dat în îndeplinirea acestei atribuțiuni este consultativ, întrucât atunci când s-a dorit să se facă vreo distincție în legătură cu natura avizului textele legale au făcut acest lucru.
Dacă, însă, Consiliul a luat o hotărâre cu ignorarea obligației de consultare, ea poate fi declarată nulă. În acest sens s-a arătat că acea consultare prevăzută în art. 43, paragraful 2, în materie de politică agricolă comună, ca și în alte prevederi similare ale Tratatului, este mijlocul care permite Parlamentului să joace un rol important în procesul legislativ al Comunității. O asemenea atribuție reprezintă un factor esențial în echilibrul instituțional preconizat de Tratat. Cuvenita consultare a Parlamentului în cazurile prevăzute de Tratat constituie deci o formulare esențială a cărei disprețuire are consecința nulității măsurii în cauză. Respectarea acestei cerințe implică faptul ca Parlamentul să-și fi exprimat opinia sa. Este imposibil să se afirme că respectiva cerință procedurală este satisfăcută prin simpla solicitare a avizului. Tot în legătură cu obligația de consultare s-a precizat că, deoarece dreptul de a fi consultat în conformitate cu o prevedere a Tratatului este o prerogativă a Parlamentului, acesta din urmă este îndreptățit să introducă o acțiune contra unei directive, cu condiția să se invoce că directiva în legătură cu care nu a fost consultat, modifică obligațiile impuse statelor membre prin alte directive bazate pe dispozițiile Tratatului, care prevăd că Parlamentul trebuie sa fie consultat.
4.2.6 Statutul jurisdicțional al Parlamentului
Parlamentul dispune și de posibilitatea de a interveni pe cale jurisdicțională. Statutul său jurisdicțional a fost precizat de către Curtea de Justiție printr-o serie de hotărâri în diverse materii ori situații precum:
– invitarea Parlamentului de către Curte, spre a-i furniza informații în cadrul acțiunilor directe sau al trimiterilor pentru obținerea unor hotărâri preliminare;
– intervenția în litigiile aflate în dezbaterea Curții;
– introducerea unei acțiuni în cazul art. 232 (inacțiunea Consiliului și Comisiei în încălcarea Tratatului).
Inițial, Parlamentului nu i-a fost recunoscută calitatea de a introduce acțiuni directe în anulare contra actelor Consiliului și Comisiei. Ulterior, însă, el a fost declarat susceptibil de a introduce astfel de acțiuni cu condiția ca acestea să aibă ca obiect asigurarea prerogativelor Parlamentului și să fie susținute pe mijloace întemeiate exclusiv pe încălcarea acestor prerogative – aceasta în scopul de a se asigura echilibrul instituțional al Comunităților. De fapt, s-a recunoscut și pe cale legislativă necesitatea asigurării acestui echilibru, întrucât Curtea este competentă să se pronunțe, în aceleași condiții ca în cazul acțiunilor introduse de un stat membru, de Consiliu sau de Comisie, privind acțiunile introduse de Parlament, Curtea de Conturi și de Banca Centrală Europeană, care tind la salvgardarea prerogativelor acestora, acest fapt constituind un exemplu de creativitate judiciară.
Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale ale cetățenilor, așa cum sunt ele garantate în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre. Alegerile prin sufragiu universal oferă legitimitate Parlamentului European, astfel încât votul cetățeanului din statele membre ale Uniunii Europene are un rol important în cadrul acestui proces.
Fiecare persoană poate deveni membru al Parlamentului European cu speranțele și preocupările sale. Cetățenii europeni, individual sau în grup își pot exercita dreptul la petiție și pot depune la Președintele Parlamentului European cererile sau plângerile lor cu privire la problemele care se află în jurisdicția Uniunii Europene.
Funcțiile exercitate de către Parlament sunt numai simbolice, comparativ cu cele exercitate de un Parlament veritabil, național, așa cum există ele într-o democrație parlamentară. Caracterul simbolic al acestuia rezidă din faptul că Parlamentul nu are dreptul să desemneze un Guvern. Parlamentul are puteri de supervizare numai asupra Comisiei, nu și asupra Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul este subiectul controlului parlamentar numai în măsura în care fiecare membru este, ca un ministru dintr-un guvern național, subiect al controlului parlamentului național.
Parlamentul nu are nici o influență privind competența noii Comisii. Guvernele statelor membre pot sa repună în drepturi vechea Comisie, propunând aceiași membri.Parlamentului european i s-a recunoscut un rol important în luarea deciziilor numai pentru cele care privesc accesul noilor state, ca state membre, în Comunități, precum și asocierea cu unele țări membre.
4.3 Viitor
În cadrul Tratatului de la Lisabona, instituția Parlamentului European este amplu reglementată, consacrându-i-se numeroase texte modificatoare. Se prevede astfel că Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Parlamentul exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute de tratate, în competența sa fiind și alegerea președintelui Comisiei.
Parlamentul European este format din reprezentanții cetățenilor Uniunii, iar numărul lor nu poate depăși 750. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Protocoalele nr.1 și 2 aduc importante precizări și dezvoltări cu privire la rolul parlamentelor naționale și aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
Primul Protocol cu privire la rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene consacră principiul potrivit căruia toate proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European și Consiliului se transmit parlamentelor naționale, care pot elabora un aviz motivat privind conformitatea acestora cu principiul subsidiarității.
Se prevede un termen de opt săptămâni (față de șase, cât se prevedea în Tratatul Constituțional) între momentul în care un proiect de act legislativ este pus la dispoziția parlamentelor naționale în limbile oficiale ale Uniunii și data la care proiectul în cauză este înscris pe ordinea de zi provizorie a Consiliului, în vederea adoptării acestuia sau în vederea adoptării unei poziții asupra proiectului menționat. Se permit excepții numai in cazuri de urgență, dacă motivele care le justifică sunt indicate în actul adoptat sau în poziția Consiliului. Cu excepția cazurilor de urgență, justificate în mod corespunzător, nu se poate ajunge la nici un acord asupra proiectului de act legislativ în cauza în decursul termenului de opt săptămâni prevăzut, urmând ca să se respecte un termen de zece zile între inscrierea unui proiect de act legislativ pe ordinea de zi provizorie a Consiliului și adoptarea unei poziții cu privire la acesta.
O prevedere importantă înscrisă în art.10 din acest Protocol vizează cooperarea interparlamentară. Articolul 10 al Protocolului dispune în acest sens ca o conferință a organelor parlamentare specializate în problemele Uniunii poate aduce în atenția Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei, orice contribuție pe care o consideră adecvată. În plus, o astfel de conferință va promova schimbul de informații și al celor mai bune practici între parlamentele naționale și asemenea, conferința organelor parlamentare poate organiza conferințe interparlamentare pe teme specifice, în special pentru a purta dezbateri asupra problemelor de politică externă și de securitate comună, inclusiv asupra politicii de securitate și apărare comună. Contribuțiile conferinței nu angajează parlamentele naționale și nici nu aduc atingere poziției acestora.
Cel de-al doilea Protocol, privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității prevede motivarea tuturor proiectelor de acte legislative în raport cu principiul subsidiarității și proporționalității. În termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ, orice parlament național sau orice Cameră a unui parlament național poate adresa președinților Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, a Comisiei un aviz motivat în care să se expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul subsidiarității. Dacă este cazul, fiecărui parlament național sau fiecărei Camere a unui parlament național îi revine sarcina de a consulta parlamentele regionale cu competențe legislative.
Fiecare parlament național dispune de două voturi, repartizate în funcție de sistemul parlamentului național, care poate fi monocameral sau bicameral. În cazul în care avizele motivate care susțin că un proiect legislativ nu răspunde principiului subsidiarității reprezintă cel puțin o treime din totalitatea voturilor atribuite parlamentelor naționale, proiectul va trebui analizat din nou. Ca urmare a unei asemenea reevaluări, Comisia, grupul de state membre care au inițiat proiectul legislativ sau alți inițiatori pot hotărî să mențină proiectul, să-l modifice sau să-l retragă.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe asupra acțiunilor privind încălcarea principiului subsidiarității de către un act legislativ, formulate de un stat membru sau transmise de acesta conform dispozițiilor de drept intern în numele parlamentului național sau al unei Camere a acestuia.
CAPITOLUL V: CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIȚIE
5.1 Istoric
Instituind cele trei Comunități Europene și Uniunea Europeană, statele membre au convenit ca obiectivele acestora să fie realizate prin instituțiile comunitare, în limita competențelor atribuite, fără a fi exclusă propria lor contribuție în mod individual. Comunitățile și Uniunea nu au fost create ca un scop în sine, ci, prin hotărârile care se iau, se implică propria lor responsabilitate față de statele membre și față de cetățenii acestora, ale căror interese trebuie să fie promovate și/sau protejate, în așa fel încât să se garanteze respectarea cerințelor tratatelor comunitare și exercitarea numai a acelor competențe care izvorăsc din aceste tratate.
De aceea, examinarea acțiunilor instituțiilor comunitare, ca și ale statelor membre ori ale persoanelor, sub aceste aspecte, a fost încredințată, în lipsa conturării altor forme și metode care să fie implicate în mod deosebit, specific, în cadrul legal comunitar, aproape exclusiv unor organe de jurisdicție cu o competență specială comunitară.
Ca atare, revine Curții de Justiție și Tribunalului de Primă Instanță îndatorirea de a asigura, fiecare în cadrul competenței sale, ca, în interpretarea și aplicarea tratatelor, dreptul este respectat. Aceasta sarcină este destul de dificilă, având în vedere că, în pofida faptului că sistemul juridic european are mult mai mare succes decât dreptul internațional convențional în a asigura că regulile sunt implementate și aplicate, lacunele de implementare pun chiar mult mai mult decât o problemă în Uniunea Europeană. Pentru ca acest sistem juridic să devină cât mai eficient, importante modificari și perfecționări i-au fost aduse prin tratate.
Timp de trei decade de la înființarea Comunităților, Curtea de Justiție a fost singura instituție cu atribuții jurisdicționale. Datorită creșterii numărului de cauze pe rolul său, corespunzător creșterii numărului de state membre, prin Actul Unic European a fost creat Tribunalul de Primă Instanță, în încercarea de a degreva Curtea. Prin dispoziții ulterioare, s-a inițiat o reformă, prin care au fost extinse competențele Tribunalului de Primă Instanță și s-a prevăzut posibilitatea creării de camere jurisdicționale specializate. Ca urmare, în 2005 a fost creat Tribunalul Functiei Publice, specializat in litigiile dintre Comunitate și funcționarii săi
A patra instituție comunitară, Curtea Europeană de Justiție, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea, interpretarea și respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Judecătorii europeni nu pot fi influențați în deciziile lor de apartenența la un stat membru, ci trebuie sa urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în fața sa sunt fie între instituțiile comunitare, fie între Comisia Europeana (în numele Uniunii Europene) și statele membre, fie între statele membre, fie între persoane fizice sau juridice și Uniunea Europeana. Toate litigiile au natură administrativă sau civilă, Curtea neavând competențe de instanța penală.
5.2 Atributiile Curtii de Justitie
În prezent, Curtea este formată din 27 de judecători, câte unul pentru fiecare stat membru. Curtea este asistată de 8 avocați generali, Consiliul UE având dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate la propunerea Curții.
Judecătorii sunt desemnați de Consiliul UE, la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a căror independența este mai presus de orice îndoială și care au pregătirea necesară numirii în cele mai înalte funcții judecătorești în țările lor ori sunt universitari de competența recunoscută”. Mandatul judecătorilor este de 6 ani și poate fi reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbați din 3 în 3 ani, pentru a se asigura o anumită continuitate în activitatea Curții.
Avocații generali sunt numiți (și reînnoiți) pe aceleași principii ca și judecătorii și au rolul de a prezenta public, cu toata imparțialitatea și total independent, concluzii motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezența lor, asistând astfel Curtea în activitatea sa. Avocații generali sunt o prezență originală în mecanismul judiciat comunitar, ei apropiindu-se prin atribuții mai degrabă de clasicul procuror, decât de avocații pledanți din sistemele naționale.
Judecătorii și avocații generali nu pot participa la soluționarea nici unei cauze în care au intervenit anterior ca agenți, consilieri sau avocați ai unei părți, sau asupra căreia au fost chemați să se pronunțe ca membri ai unui tribunal, ai unei comisii de anchetă sau în orice calitate. Dacă, dintr-un motiv particular, un judecător sau un avocat general consideră că nu poate participa la judecată sau la examinarea unui anumit caz, informează președintele. În cazul în care președintele consideră că un judecător sau un avocat general nu trebuie, dintr-un motiv particular, să participe sau să pună concluzii într-un caz determinat, îl avertizează pe cel în cauză.
Judecătorii și avocații generali pot fi demisi cu votul unanim al celorlalți colegi ai lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificați pentru a-și exercita atribuțiile – în istoria Curții nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat general.
Curtea se poate întruni in mai multe formații:
– camere: complete de cinci sau trei judecători, în funcție de dificultatea cazurilor;
– Marea Cameră: cuprinde 13 judecători și se întrunește atunci când un stat membru sau Comisia, parte în litigiu, solicită acest lucru;
– plen: se întrunește în cazuri expres prevăzute în Statut, precum și în cazuri pe care le consideră de o importanță deosebită.
În general, sunt șase categorii de cazuri care sunt aduse înaintea Curții sau a camerelor sale:
– dispute între statele membre;
– dispute între CE și statele membre;
– dispute între instituții;
– dispute între persoane fizice sau juridice și CE (inclusiv cazurile în care este implicat personalul comunitar)
– decizii asupra acordurilor internaționale;
– hotărâri preliminare în cazurile discutate de instanțele naționale.
Ultima categorie de cazuri are o importantă hotărâtoare pentru asigurarea aplicării uniforme a legislației comunitare pe întreg teritoriul acesteia. Ea reflectă o deosebire esențială între Curtea de Justiție și Curtea Supremă a SUA, cu care este adesea comparată. Ambele curți sunt supreme în sensul că nu se poate face apel împotriva deciziilor lor. Însă Curtea Statelor Unite se află în vârful unei structuri de instanțe federale, statale și districtuale, asupra tuturor hotărârilor acestora putându-se face apel . Curtea de Justiție este, în schimb, singura instanță din cadrul Comunității și nu are nici o relație ierarhică cu instanțele inferioare, acestea formând o parte a unuia dintre cele 27 de sisteme juridice diferite. Când un caz care privește legislația comunitară, ce beneficiază de prioritate față de legile naționale, este adus în fața unei instanțe naționale, dacă există vreo îndoială în privința efectului dreptului comunitar la acel caz, atunci acesta trebuie înaintat Curții de Justiție, instituția luând o hotărâre preliminară pe care judecătorii de la instanța națională trebuie să o aplice în sentințele proprii. Asupra aplicării și interpretării legilor pur naționale, care formează marea majoritate a cazurilor din alte instanțe, Curtea de Justiție nu are nici un fel de jurisdicție.
Curtea de Justiție controlează legalitatea actelor adoptate împreună de Parlamentul European și Consiliu, actele Consiliului, Comisiei și ale Băncii Centrale Europene – altele decât recomandările și avizele – și actele Parlamentului European, destinate să producă efecte juridice față de terți.
Curtea îndeplinește două funcții, manifestându-se în diferite modalități, în funcție de ipostaza în care se afla:
– o funcție jurisdicțională: 1) atunci când acționează ca o curte constituțională, judecând recursurile contra unei instituții comunitare sau a unui stat membru care nu-și respectă obligațiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare; 2) atunci când se comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare și judecând recursurile funcționarilor comunitari; 3) atunci când exercită atribuțiile unei jurisdicții civile, soluționând cauzele ce au ca obiect acordarea daunelor-interese; 4) atunci când acționeaza ca o curte de apel, judecând recursurile împotriva hotărîrilor date de Tribunalul de Primă Instanță.
– o funcție consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internationale.
În îndeplinirea atribuțiilor sale, Curtea de Justiție poate să acționeze, în primul rând ca o curte administrativă – în sensul dreptului continental, în scopul de a proteja subiectele de drept, statele membre, precum și persoanele. Anterior adoptării Tratatului de la Nisa, s-a considerat că pot fi incluse în categoria acțiunilor care au această finalitate acțiunile sau procedurile referitoare la:
a) legalitatea actelor adoptate de Parlamentul European și de Consiliu, împreună, a actelor Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, precum și a actelor Parlamentului, destinate să producă efecte față de terți, în procedura privind validitatea și interpretarea actelor instituțiilor comunitare sau privind interpretarea Tratatelor comunitare, când sunt în cauză trimiterile pentru o hotărâre preliminară;
b) inacțiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau Băncii Centrale Europene în încălcarea Tratatelor comunitare
Statutul Curții de Justiție prevede în art.51 prerogativa Curții de a acționa cu privire la acțiunile introduse de un stat membru și îndreptate:
contra unui act sau a unei abțineri de a acționa a Parlamentului ori a Consiliului sau a acestor două instituții împreună, cu excluderea:
– deciziilor luate de Consiliu în baza art. 88, parag. 2, alin.2;
– actelor Consiliului adoptate în virtutea unui regulament al Consiliului, relativ la măsurile de apărare comercială;
– actelor Consiliului prin care acesta își exercită competențele de executare conform art. 202, liniuța a doua din Tratatul CE.
contra unui act sau a unei abțineri de a acționa a Comisiei, în baza art. 11A din Tratatul CE.
De asemenea, sunt de competența Curții de Justiție acțiunile care sunt introduse de o instituție a Comunităților sau de Banca Centrală Europeană contra unui act sau a unei abțineri de a acționa a Parlamentului European, a Consiliului, a acestor două instituții acționând împreună sau a Comisiei, precum și de o instituție a Comunităților contra unui act sau unei abțineri de a acționa a Băncii Centrale Europene.
Prin Tratatul de la Nisa s-a introdus un nou articol – 229 A – în sensul că, sub rezerva altor dispoziții, Consiliul, hotărând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului, poate să adopte dispoziții pentru a atribui Curții de Justiție, în măsura pe care el o stabilește, competența pentru a soluționa litigiile legate de aplicarea actelor adoptate în baza Tratatului care creează drepturi comunitare de proprietate industrială. Consiliul va recomanda adoptarea acestor dispoziții de către statele membre în conformitate cu regulile lor constituționale respective. Cu toate acestea, prin Declarația asupra acestui text legal, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre întrunită la Bruxelles, a considerat că art. 229A nu prejudecă alegerea cadrului jurisdicțional care va putea fi pus la punct pentru a se reglementa litigiile privind aplicarea actelor adoptate pe baza Tratatului CE care creează drepturi comunitare de proprietate industrială.
S-a considerat că în toate cauzele în care se acționează ca o curte administrativă există o competența nelimitată, părțile nefiind mărginite de motivele specifice și instanța putând să exceadă problemele privind legalitatea și să ia de asemenea în considerare oportunitatea actelor adoptate de instituții.
Curtea de Justiție poate să acționeze ca o curte constituțională, dacă se are în vedere misiunea ei generală, evocată deja, de a garanta că legea este respectată, ea urmând să asigure conformitatea actelor instituțiilor comunitare cu Tratatul, pe care ea însăși l-a definit ca o „Cartă constituțională” a Comunității, arbitrând în consecință conflictele între instituțiile respective și, de asemenea, dacă se face o comparație cu curțile constituționale dintr-un sistem federal, ea trebuind să rezolve litigiile privind repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre. Mijlocul principal pentru a se învesti Curtea cu soluționarea litigiilor respective este controlul de legalitate pe care îl realizează asupra actelor comunitare, altele decât recomandările și avizele, motivele de nelegalitate precum necompetența sau nerespectarea procedurilor esențiale putând să genereze în mod remarcabil conflicte politice ca în cazul adoptării de acte fără a se aștepta avizul Parlamentului.
Curtea mai poate acționa ca o curte constituțională atunci când, la cererea Consiliului, a Comisiei sau a unui stat membru, formulează un aviz în legătura cu compatibilitatea unui acord încheiat între Comunitate și unul sau mai multe state ori organizații internaționale cu Tratatul. Aceste instituții sau state nu sunt obligate să solicite un aviz, după cum este redactat textul respectiv, care utilizează sintagma „poate să solicite în prealabil avizul”. Dacă avizul nu este pozitiv, acordul nu poate să intre în vigoare decât în condiții foarte strict stabilite.
În alte ipoteze, Curtea de Justiție ar putea fi calificată ca o curte internațională, avându-se în vedere competența de reglementare a litigiilor dintre Comisie și statele membre, ori dintre statele membre, sau în cazul oricărui diferend între statele membre referitoare la obiectul Tratatului, dacă diferendul este supus spre reglementare potrivit unui acord special între părți. Litigiile survin, așadar, între două sau mai multe subiecte de drept internațional (Comisia reprezentând Comunitățile). Credem că se poate susține această calificare dacă se face numai o strictă raportare la persoana justițiabililor, fără a se lua în considerare și natura litigiului ori procedura potrivit căreia se decide. În fond, Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a Comunității, concepută după modelul jurisdicției statale.
S-a reținut că mecanismul stabilit în Tratatul CE în contextul calificării Curții de Justiție ca o curte internațională diferă în mai multe privințe de modelele de rezolvare internațională a conflictelor de natură judecătorească și anume: competența Curții este obligatorie, este exclusivă; competența prevăzută în articolul 226 CE, permite Comisiei să inițieze acțiuni când ea consideră că un stat membru și-a încălcat obligațiile sale ce decurg din tratat, faza judiciară fiind precedată de o faza politico-administrativă (invitarea de a da explicații, aviz motivat) și numai în final, dacă nu se iau măsurile cuvenite de către statul membru, se ajunge în fața instanței comunitare.
În dreptul comunitar, noțiunea de recurs are înțelesul de acțiune în primă instanță și nu de cale de atac așa cum este ea întâlnită în dreptul român. Asadar, într-o opinie se arată că în fața Curții de Justiție pot fi formulate:
– recursul în anulare: acesta poate fi intentat într-un anumit termen împotriva actelor comunitare, de către statele membre și instituțiile comunitare, precum și de persoane fizice sau juridice destinatare ale actelor respective, sau care au un interes direct în anularea lor;
– recursul în carență: constă în posibilitatea pusă la dispoziția statelor, a instituțiilor comunitare, precum și a întreprinderilor și chiar a particularilor, în anumite situații, strict limitate, de a ataca în fața Curții de Justiție refuzul Comisiei sau al Consiliului de a decide în materii în care aceste instituții comunitare au prin Tratate, obligația de a lua o anumită măsură.
Fiind un mijloc de control jurisdicțional, recursul în carență are un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituțiilor prin Tratatele institutive și urmând să oblige instituția competentă să acționeze.
Acest recurs reprezintă mijlocul de a invita instituția comunitară competentă să acționeze atunci când refuză nejustificat să-și îndeplinească obligațiile. Temeiurile de ilegalitate invocabile sunt: violarea Tratatului și deturnarea de putere.
– excepția de ilegalitate: este o procedură indirectă, întemeiată pe o cale directă de recurs (de regulă recursul în anulare), deschisă atât statelor membre și instituțiilor comunitare, cât și particularilor, care nu mai sunt supuși de această dată unui regim restrictiv. Principalul rol al acestei proceduri este cel de a îndepărta restricțiile cu privire la intentarea recursului în anulare de către persoane fizice și juridice;
– recursul în responsabilitate extracontractuală: Curtea de Justiție are competență exclusivă de a soluționa acțiunile ce vizează condamnarea Uniunii Europene pentru responsabilitatea extracontractuală. Recursul poate fi intentat împotriva Comisiei, Consiliului sau ambelor instituții de către orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statele membre, care a suferit un prejudiciu din activitatea instituțiilor comunitare sau din activitatea oficială sau personală a agenților acestora;
– recursul în neîndeplinirea obligațiilor: Curtea de Justiție se pronunță, ca ultimă instanță, asupra neîndeplinirii obligațiilor care revin unui stat membru în virtutea apartenenței la Uniune. Statele membre, dar în special Comisia, pot acționa un stat membru pentru neîndeplinirea obligațiilor ce îi revin potrivit tratatelor, iar Comisia notifică în cursul unei proceduri administrative această neîndeplinire statului respectiv. Statul membru poate lua măsurile necesare pentru remedierea situației, în caz contrar procedura continuă în fața Curții;
– recursul în interpretare: un astfel de recurs se întemeiază pe sesizarea Curții de către instanțele naționale în vederea interpretării tratatelor sau aprecierii valabilității ori interpretării actelor adoptate de către instituțiile comunitare, interpretării statutelor organismelor create prin acte ale Consiliului. Rolul statelor membre în cadrul acestei proceduri rezidă în faptul că întrebările adresate Curții de Justiție se notifică tuturor statelor membre, care pot formula opinii în legătură cu problema ridicată de instanțele naționale. Este de menționat că, instanțele naționale sunt obligate să sesiseze Curtea în cazul în care este necesară interpretarea tratatelor ori a actelor emise de structurile Uniunii Europene. Nici o instanță națională nu poate ignora aceasta regulă.
5.3 Tribunalul de Primă Instanță
Datorită faptului că numărul acțiunilor introduse la Curtea de Justiție a crescut permanent de la înființarea ei, durata procedurilor s-a prelungit, în consecință, cu efecte negative asupra celerității rezolvării solicitărilor statelor pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar și în clarificarea acțiunilor și pozițiilor părților justițiabile. Această situație, ca și considerentele perfecționării protecției juridice a intereselor părților și al menținerii calității supravegherii judecătorești în ordinea juridică stabilită în domeniul comunitar, așa încât să se permită Curții de Justiție să-și exercite cu o responsabilitate și o exigență sporită sarcina sa fundamentală de interpretare a dreptului comunitar, au constituit temeiurile pentru crearea unei noi instanțe comunitare – Tribunalul de Primă Instanță.
Inițial, propunerile pentru înființarea celei de-a doua curți comunitare nu au avut sorți de izbândă din cauza controversei legate de caracterul în principal judiciar sau în principal administrativ al acesteia. Abia în anul 1986, prin Actul Unic European, art.11, s-a decis că, la cererea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei și a Parlamentului European, Consiliul poate, acționând unanim, să constituie pe lângă Curtea de Justiție un Tribunal de Prima Instanță, căreia să i se transfere competențe de a examina și decide în primă instanță asupra unor categorii de acțiuni și proceduri introduse de persoanele fizice și juridice, sub rezerva unui drept de recurs la Curtea de Justiție numai privind aspectele de drept și în conformitate cu condițiile stabilite în statut. Consiliul a mai fost îndrituit să determine compunerea acelei curți și să hotărască adaptările necesare și prevederile suplimentare la statutul Curții de Justiție. În consecință, prin Decizia nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 a Consiliului a fost înființat Tribunalul de Primă Instanță a Comunităților Europene, acordându-i-se competențe determinate. În Preambulul acestei decizii se prefigurează competența materială a Curții ca fiind o competență de atribuție.
Structura și funcționarea Tribunalului de Primă Instanță sunt similare celor ale Curții de Justiție. Tribunalul de Primă Instanță are dreptul de a-și stabili singur regulile de conduită și funcționare, cu acordul Curții de Justiție și cu aprobarea unanimă a Consiliului Uniunii Europene.
În competența Tribunalului intră următoarele situații:
– acțiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de Consiliul Uniunii Europene și Parlament, a actelor emise de Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană;
– acțiunea în carență împotriva instituțiilor comunitare;
– contenciosul funcției publice comunitare;
– recursul împotriva hotărârilor camerei jurisdicționale;
– chestiunile prejudiciale de interpretare și de apreciere a validității, responsabilitatea extracontractuală a Comunităților, precum și cea contractuală, când s-a stabilit clauza compromisorie.
Prin excepție de la aceste reguli de competență, acțiunile introduse de instituțiile comunitare, de statele membre sau de Banca Centrală Europeană sunt de competența Curții Europene de Justiție.
În materia acțiunilor privind ajutoarele de stat numai Curtea de Justiție a fost considerată, așadar, competentă, dar s-a considerat că ele ar fi putut fi ușor transferate în competența primei instanțe, întrucât ele urmăresc, în mod esențial, pronunțarea unei hotărâri contra unei decizii a Comisiei privind un anumit comportament din partea unui stat membru și, frecvent, cazurile respective dau naștere unor acțiuni paralele din partea statelor membre și a întreprinderilor în cauză.
Nici acțiunile în răspundere necontractuală ce pot aparține persoanelor fizice și juridice împotriva unei instituții comunitare, nu au fost incluse în competența primei instanțe. Au fost exceptate numai acțiunile privind despăgubirea pentru daune cauzate de o instituție comunitară prin actul sau inacțiunea care este în discuția acestei instanțe, ca prime acțiuni, deci, este vorba numai de acțiuni pentru daune în mod direct legate de litigiile ce-i sunt încredințate.
În Tratatul CE, inițial, numai în două cazuri a fost afirmată expres și irevocabil necompetența Tribunalului de Primă Instantă. Au fost astfel excluse chestiunile de soluționat prin hotărâre preliminară, care privesc interpretarea și validitatea dreptului, precum și acțiunile introduse de statele membre și de instituțiile comunitare. În ambele cazuri se pare că nu s-a dorit o situare a celor două Curți în poziții mai apropiate, fapt ce a putut rezulta chiar din condiția oarecum nuanțată cerută pentru alegerea judecătorilor fiecărei instanțe. Dacă s-ar fi vrut altfel, atunci nu ar mai fi fost necesară înființarea Tribunalului de Primă Instanță, ci ar fi fost suficientă augmentarea numărului de judecători la Curtea de Justiție și, ca o consecință, să se poată constitui și mai multe Camere. De aceea, credem că asemenea limitări (sau excluderi) și-au avut temeiul posibil mai curând în gradul de dificultate a cauzelor și/sau statutul părților.
Prin modificările aduse de Tratatul de la Maastricht, nu s-a mai reținut necompetența Tribunalului de Primă Instanță decât în cazul trimiterilor pentru hotărâri preliminare, iar stabilirea categoriilor de acțiuni ce au putut fi soluționate de aceasta Curte, a fost încredințată Consiliului, statuând în unanimitate la cererea Curții de Justiție, după consultarea Parlamentului și a Comisiei. Cu aceeași procedură Consiliul a stabilit și compoziția Tribunalului de Primă Instanță și a urmat să hotărască adaptările și dispozițiile complementare necesare în Statutul Curții de Justiție.
Competența Tribunalului de Primă Instanță este concepută pe trei categorii:
a) este competent sa soluționeze în primă instanță următoarele acțiuni:
– acțiunea în anulare;
– acțiunea privind abținerea instituțiilor comunitare de a acționa;
– acțiunea în răspundere contractuală și necontractuală;
– acțiunile introduse de funcționarii publici comunitari;
– clauza de arbitraj.
Se exceptează acțiunile care sunt atribuite unei camere jurisdcționale, precum și cele pe care Statutul le rezervă Curții de Justiție. Acest Statut poate să prevadă competența Tribunalului de Primă Instanță pentru alte categorii de acțiuni.
Deciziile date de Tribunalul de Primă Instanță pot să facă obiectul unui drept de recurs la Curtea de Justiție, numai privind probleme de drept, potrivit condițiilor și în limitele prevăzute de Statut.
b) este competent să soluționeze trimiterile pentru darea unei hotărâri preliminare în domeniile specifice determinate prin Statut; ar însemna că, exceptând această determinare prin Statut, competența Tribunalului în această privință ar trebui să fie exercitată în aceleași condiții, precum cele prevăzute pentru Curtea de Justiție.
Totuși, când Tribunalul consideră că în cauza respectivă se impune o decizie de principiu susceptibilă de a afecta unitatea și coerența dreptului comunitar, poate să trimită cauza Curții de Justiție pentru a hotărî. Deciziile date de Tribunal în cazul trimiterilor pentru o hotărâre preliminară pot, în mod excepțional, să facă obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiție, potrivit condițiilor și în limitele prevăzute în Statut, când există un risc serios de afectare a unității sau coerenței dreptului comunitar.
c) are competența de a soluționa acțiunile care sunt introduse împotriva deciziilor camerelor jurisdicționale care sunt constituite în aplicarea art. 225 A.
Deciziile date de Tribunal în temeiul acestui paragraf pot, în mod excepțional, să facă obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiție, potrivit condițiilor și în limitele prevăzute de Statut, atunci când există un risc serios de afectare a unității sau coerenței dreptului comunitar.
Rezultă că, în funcție de acțiunile și procedurile ce îi pot fi deduse, Tribunalul de Primă Instanță are, în primul rând, statutul unei instanțe de primă jurisdicție, deciziile lui putând să facă obiectul căii de atac a recursului la Curtea de Justiție., dar numai pe probleme de drept, potrivit Statutului Curții de Justiție.
În al doilea rând, Tribunalul de Primă Instanță poate funcționa, în principiu, ca o instanță de unică jurisdicție, atunci când ea soluționează trimiterile organelor naționale de jurisdicție pentru darea unei hotărâri preliminare. Există, totuși, două atenuări:
– una este în sensul că, dacă va considera că se impune o decizie de principiu susceptibilă de a afecta unitatea și coerența dreptului comunitar, Tribunalul de Primă Instanță poate să remită cauza Curții de Justiție pentru ca ea sa decidă. Nu există, prin urmare, o obligație a Tribunalului de a trimite cauza Curții de Justiție. Dacă se va opta, totuși, pentru această trimitere, ar putea surveni unele ambiguități procedurale, întrucât nu este clarificată problema de a ști dacă aceasta din urmă Curte trebuie să judece cauza ce i-a fost astfel dedusă sau dacă ea poate să restituie cauza Tribunalului de Primă Instanță dacă va considera că nu este necesară o decizie de principiu;
– alta se referă la posibilitatea ca deciziile Tribunalului de Primă Instanță în privința trimiterilor pentru darea unor hotărâri preliminare să fie în mod excepțional supuse unei reexaminări de către Curtea de Justiție, în condițiile și în limitele stabilite de Statut, când există un risc serios de afectare a unității și coerenței dreptului comunitar.
În al treilea rând, Tribunalul de Primă Instanță îndeplinește și funcțiunile unei instanțe de recurs în cazul contestării deciziilor date de camerele jurisdicționale, dar numai în privința problemelor de drept, sau ale unei instanțe de apel contra deciziilor date de camerele jurisdicționale, atât sub aspectul problemelor de drept, cât și asupra problemelor de fapt.
Relația dintre Tribunalul de Primă Instanță și Curtea de Justiție este similară relației dintre un tribunal și o curte de apel dintr-un sistem de drept național. Astfel, hotărârile Tribunalului de Primă Instanță pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept, în fața Curții de Justiție. Dacă recursul este fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului de Primă Instanță, care trebuie să țină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
Tribunalul judecă în camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista ședințe de plen. Procedura de judecată este aceeași, cu deosebirea că Tribunalul poate renunța la faza scrisă.
5.4 Tribunalul Funcției Publice
Având în vedere faptul că în ultimul timp numărul acțiunilor care au fost introduse în fiecare an la Tribunalul de Primă Instanță l-a depășit pe cel al cauzelor care au fost soluționate și că astfel s-a acumulat un număr mare de cauze pe rol și s-a prelungit, în mod corelativ durata rezolvării lor, prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea înființării, pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, a unor Camere jurisdicționale, specializate pe anumite domenii și ale căror hotărâri sa fie supuse recursului pentru chestiuni de drept sau apelului pentru chestiuni de fapt, în fața Tribunalului de Primă Instanță.
Astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului și a Curții de Justiție, sau pe baza cererii acestei Curți și după consultarea Parlamentului și a Comisiei, poate să creeze camere jurisdicționale însărcinate cu soluționarea în primă instanță a unor categorii de acțiuni introduse în domenii specifice. Pentru început, unul dintre aceste posibile domenii este acela referitor la crearea unei camere jurisdicționale competența de a soluționa în primă instanță litigiile între Comunitate și funcționarii săi. Mai este posibilă o creștere a numărului litigiilor în domeniul proprietății intelectuale care ar face oportună crearea unei camere jurisdicționale distincte, căreia să i se transfere litigiile care sunt în prezent de competența Tribunalului de Primă Instanță, ori să i se atribuie litigiile privind brevetul comunitar.
Decizia de constituire a unei asemenea camere ar urma să stabilească regulile privind organizarea acesteia și să precizeze întinderea competențelor care îi sunt atribuite.
Membrii acestor camere sunt aleși dintre persoanele a căror independență este mai presus de orice îndoială și care posedă capacitatea cerută pentru desemnarea în funcții jurisdicționale. Ei sunt numiți de Consiliul Uniunii Europene, care hotărăște în unanimitate.
Se mai prevede că deciziile camerelor jurisdicționale pot să facă obiectul unui drept de recurs limitat la probleme de drept sau, când decizia de constituire a camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel purtând și asupra problemelor de fapt, la Curtea de Primă Instanță.
Camerele jurisdicționale își stabilesc regulile lor de procedură în acord cu Curtea de Justiție. Aceste reguli sunt supuse spre aprobare Consiliului, care hotărăște în unanimitate.
Dacă decizia de creare a camerei jurisdicționale nu prevede altfel, dispozițiile tratatelor relative la Curtea de Justiție și ale Statutului privind aceasta Curte sunt aplicabile camerelor jurisdicționale.
Prin Decizia Consiliului nr. 2004/752 din 2 noiembrie 2004 a fost reglementată instituirea Tribunalului Funcției Publice al Uniunii Europene. El se organizează și funcționează pe lângă Tribunalul de Primă Instanță a Comunităților Europene.
Acest Tribunal va exercita în primă instanță competența, în litigiile dintre Comunitate și funcționarii lor, inclusiv litigiile dintre toate organismele sau agențiile și funcționarii lor cu privire la care este atribuită competența în sarcina Curții de Justiție.
El se compune din șapte judecători, numărul acestora putând fi mărit de Consiliul Uniunii Europene (care statuează cu majoritate calificată), dacă acest lucru îi este cerut de Curte. Judecătorii sunt numiți pentru un mandat de șase ani, cu posibilitatea renumirii. Desemnarea judecătorilor se face de către Consiliu, după ce va fi fost consultat un comitet ce se înființează, cuprinzând șapte persoane alese dintre foști membri ai celor două curți comunitare (Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță) și juriști de competență recunoscută. Acest comitet va prezenta un aviz asupra aptitudinilor de a îndeplini obligațiile de judecător la Tribunalul Funcției Publice și va anexa la aviz o listă de candidați care au experiență de cel mai înalt nivel. Lista va cuprinde numele unui număr de candidați de cel puțin două ori mai mare decât al judecătorilor ce urmează să fie desemnați de Consiliu.
La numirea judecătorilor Consiliul urmează să aibă în vedere o compunere echilibrată a Tribunalului Funcției Publice pe o bază geografică cât mai largă posibil dintre resortisanții statelor membre și în ceea ce privește sistemele juridice reprezentate.
Președintele acestui Tribunal este ales de către judecători dintre ei, iar în cazurile determinate prin regulile sale de procedură se întrunește în plen sau în camera compusă din cinci judecători sau din judecător unic. Plenul și camera compusă din cinci judecători sunt prezidate de președinte. Președinții camerelor de trei judecători sunt desemnați în mod asemănător cu alegerea președintelui Tribunalului.
Competența și cvorumul pentru plen, precum și compunerea camerelor și încredințarea cazurilor sunt conduse de regulile procedurale.
Deciziile sale sunt contestabile cu apel în fața Tribunalului de Primă Instanță și cu recurs în fața Curții de Justiție.
Sentințele Curții au contribuit la consolidarea Comunității, asigurând protecția acordată de legea comunitară și, în același timp, respectarea acesteia atât de către cetățeni, cât și de către guvernele naționale. Curtea a reusit, prin multe dintre hotărârile sale , să împiedice guvernele să se sustragă de la obligațiile pe care acestea și le-au asumat prin semnarea tratatelor. De asemenea, deși dispune de puține mijloace de sancționare a statelor membre, sentințele sale sau fost aproape întotdeauna respectate, câteodată cu o oarecare întârziere și câteodată în urma unei noi decizii judecătorești a Curții. Tratatul de la Maastricht a împuternicit Curtea să dea amenzi statelor membre care nu se supun hotărârilor sale într-un interval de timp stabilit de către Comisie.
5.5 Viitorul Curții Europene de Justiție
Conferința interguvernamentală de la Nisa, din 2000, a luat în discuție problema reformării Curții Europene de Justiție, confruntată cu creșterea cauzelor aduse în fața sa spre soluționare, de la 5 în 1986, la 899 în 1999 și depășind 1000 în 2003.
Reforma preconizată viza deblocarea Curții prin reducerea chestiunilor prejudiciale soluționate la acest nivel și responsabilizarea treptată a judecătorilor naționali în procesul de interpretare a dreptului comunitar; de asemenea, se dorește sesizarea directă a Curții numai cu acele recursuri considerate esențiale pentru buna funcționare a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este constituită, în lumina prevederilor Tratatului de la Lisabona, dintr-un ansamblu de instanțe, fiecare dintre acestea având competențe specifice, compus din „Curtea de Justiție” (instanța supremă comunitară, actualmente „Curtea de Justiție a Comunităților Europene”), Tribunalul (care va corespunde actualului Tribunal de Prima Instanță) și tribunalele specializate. Practic, în mod asemănător Tratatului Constituțional, Tratatul de la Lisabona desăvârșește noul cadru al instanțelor Uniunii Europene instituit de Tratatul de la Nisa, prin repartizarea mai adecvată a funcțiilor jurisdicționale și crearea de instanțe specializate în domenii specifice. Noua reglementare a obiectivelor Uniunii prin Tratatul de la Lisabona va determina o extindere a competenței Curții de Justiție în exercitarea acestui control, fie prin adăugarea unor domenii în care inițial competența acesteia era exclusă, fie prin adaptarea la noile competențe ale Uniunii. Pe de altă parte, recunoașterea Cartei drepturilor fundamentale și aderarea la Convenție vor determina noi abordări în planul soluționării unor litigii în care va fi invocată nerespectarea drepturilor fundamentale.
Trebuie semnalată în primul rând extinderea competenței Curții de Justiție cu privire la actele adoptate de Consiliul European; această competență este însă limitată în ipoteza atacării unui act al Consiliului European sau al Consiliului, prin care constată existența unei încălcări grave și persistente de către un stat membru a principiilor Uniunii Europene. Astfel, potrivit noilor reglementări ale Tratatului de la Lisabona, Curtea este competentă să se pronunțe în privința legalității acelui act numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei constatări a Consiliului European sau a Consiliului și numai în privința respectării normelor procedurale prevăzute.
Tratatul de la Lisabona extinde competența Curții și în unele domenii în care este totuși menținută lipsa controlului jurisdicțional de fond. Spre exemplu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunțe nici cu privire la dispozițiile privind politica externă și de securitate comună, nici în ceea ce privește actele adoptate în temeiul acestora, însă are competența să controleze respectarea dispozițiilor privind punerea în aplicare a acestei politici și să se pronunțe în ceea ce privește acțiunile formulate în condițiile privind controlul legalității deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul acestei politici.
În privința aplicării concrete a principiilor subsidiarității și proportionalității, articolul 8 din Protocolul omonim anexat la Tratatul de la Lisabona prevede în mod expres competența Curții de Justiție a Uniunii Europene de a se pronunța cu privire la acțiunile în anulare referitoare la încălcarea principiului subsidiarității printr-un act legislativ, formulate de către un stat membru sau transmise de către acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său național sau al unei camere a acestuia. De asemenea, astfel de acțiuni pot fi formulate și de Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative în vederea adoptării cărora se prevede consultarea acestuia.
În privința acțiunilor privind neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru, noile reglementări prevăd ca, în cazul în care constată neîndeplinirea obligației care decurge din lipsa comunicării măsurilor de transpunere a unei directive, Curtea poate impune statului membru respectiv plata unei sume forfetare sau a unei penalități cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie, obligația de plată fiind exigibilă la data stabilită prin hotărâre.
În contextul asigurării unui acces mai facil al cetățenilor europeni la Curtea de Justiție, noile modificări aduse prin Tratatul de la Lisabona reprezintă un pas important către extinderea posibilității unei persoane ale cărui drepturi au fost lezate prin adoptarea unui act cu aplicabilitate generală, să introducă o acțiune în anulare, în măsura în care este vizată direct și individual, iar drepturile sale fundamentale au fost încălcate. În termenii noii prevederi, „orice persoană fizică sau juridică poate formula o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.” Introducerea noțiunii de „act normativ” corespunde astfel modificării preconizate de Tratatul Constituțional, care reglementa acțiunea particularilor împotriva tuturor actelor adoptate de către instituțiile Uniunii, iar nu numai împotriva unei categorii specifice de acte ale instituțiilor Uniunii. Rămâne de văzut dacă, în temeiul acestei noi dispoziții, Curtea de Justiție va încadra în sfera „actelor normative” și „actele legislative” adoptate, dupa caz, prin procedura legislativă, ordinară sau specială. Ceea ce este important de semnalat este faptul că Tratatul de la Lisabona conferă astfel valoare normativă concretă unui principiu care decurgea deja din jurisprudența Curții de Justiție, și, în plus, extinde sfera de aplicare a acestuia.
Este de remarcat și extinderea competenței Curții de Justiție în domeniul cererilor de pronunțare a unei hotărâri preliminare, care reprezintă în realitate o situație de aplicare concretă și imediată, transpusă în plan jurisdicțional, a obiectivului Uniunii privind asigurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Astfel, în cazul în care într-o cauză aflată pe rolul unei instanțe naționale se invocă o chestiune legată de interpretarea tratatelor sau validitatea unei măsuri adoptate de instituțiile Uniunii privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen.
CAPITOLUL VI: CURTEA DE CONTURI
6.1 Istoric:
Este introdusă în rândul instituțiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, alături de Comisie, Consiliul UE, Parlament și Curtea de Justiție.
A fost creatã, la cererea Parlamentului European, la 22 iulie 1975, prin Tratatul de revizuire a dispozițiilor bugetare de la Bruxelles și a înlocuit în acest fel Comisia de control, înființată prin Tratatul CEE și EURATOM.
Tratatul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977, iar la 25 octombrie 1977 Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg în ședințã constitutivã.
Este o institutie care prin activitatea pe care o desfășoară urmărește scopuri financiare, realizând controlul financiar.
Necesitatea creării acestei instituții a fost determinată de creșterea importantă a volumului finanțelor comunitare, de diversitatea surselor și a cheltuielilor acestora, de complexitatea operațiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum și a gestionării creditelor bugetare.
6.2 Atribuțiile Curții de Conturi
Curtea de Conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecarui stat membru, numit pe o perioadă de 6 ani, al cărui mandat poate fi reînnoit.
Numirea se face de către Consiliul UE, cu majoritate calificată, dupa obținerea avizului cu caracter consultativ al Parlamentului European și pe baza propunerilor înaintate de statele membre.
Curtea are un președinte ales dintre membrii acesteia, pentru un mandat reînnoibil de 3 ani. Institutia iși poate organiza, ca structuri de lucru, Camere interne specializate.
Membrii Curții de Conturi, la fel ca și cei ai Comisiei sau Curții de Justiție, trebuie să-și exercite funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității și nu trebuie să solicite sau să accepte instrucțiuni de la nici un guvern sau alt organism, ci trebuie să se abțină de la orice act incompatibil cu natura funcției lor, numai în acest fel instituția putând funcționa în mod eficient ca organ de control comunitar. La preluarea funcției, ei se angajează solemn ca pe durata exercitării funcției și după încetarea ei să îndeplinească obligațiile care rezultă din funcția respectivă, mai ales datoria de a manifesta onestitate și circumspecție în acceptarea anumitor poziții sau avantaje după încetarea funcției lor.Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondenta unui expert național dintr-un corp de control contabil extern sau să fi fost membri ai Curților de Conturi naționale.
Mandatul încetează în următoarele situații:
– la termen;
– demisie voluntară;
– decizia din oficiu pronunțată la cererea Curții de Conturi de către Curtea de Justiție, când aceasta a constatat că cel în cauză a încetat să răspundă condițiilor cerute sau să-și îndeplineasca obligațiile care decurg din însărcinarea pe care o are;
Înlocuitorul va continua mandatul până la împlinirea termenului de 6 ani.
Președintele e cel care asigură buna funcționare a serviciilor și activității Curții; tot el reprezintă curtea pe plan extern, în special atunci când instituția pe care o conduce trebuie să prezinte rapoarte altor instituții comunitare.
Competențele Curții sunt multiple: se ocupă cu examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și cheltuielilor celor trei Comunități, indiferent că sunt bugetare sau nu. Curtea iși exercită controlul pe domenii și asigură instituțiile și statele membre, în măsura în care acestea au beneficiat și au folosit fonduri comunitare, cum ar fi: ajutor, servicii de vamă, organisme de intervenție agricole.
Curtea are responsabilitatea controlului permanent al conturilor, examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunităților, examinează conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu exclude acest control. De asemenea, Curtea controlează managementul financiar al conducerii instituțiilor și organismelor comunitare.
Curtea de Conturi prezintă Parlamentului european și Consiliului Uniunii Europene o declarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor precum și legalitatea și regularitatea operațiilor subdiacente.
– controlul veniturilor se efectuează atât pe baza sumelor stabilite ca datorate, cât și a vărsămintelor către Comunitate;
– controlul cheltuielilor se realizează pe baza angajamentelor asumate, precum și a plăților efectuate. Aceste controale pot fi efectuate înainte de închiderea conturilor exercițiului financiar. Acest raport este transmis celorlalte instituții ale Comunității și este publicat în Jurnalul Oficial al Comunității Europene, alături de răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții.
Curtea de Conturi își poate prezenta în orice moment observațiile, mai ales sub forma rapoartelor speciale, asupra unor chestiuni specifice și poate emite avize la cererea uneia din celelalte instituții comunitare. Rapoartele anuale, rapoartele speciale sau avizele se adoptă cu majoritatea membrilor Curții de Conturi.
Rapoartele redactate de instituție sunt cu caracter general, anuale, privesc modul de administrare a conturilor comunitare și determină descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în privința administrării bugetului comunitar sau pot interveni pentru anumite probleme specifice, la cererea altor instituții comunitare sau din oficiu. În activitatea de control, Curtea poate cere documente sau să facă propriile investigații; atunci când acționeaza pe teritoriul statelor membre, organele fiscale naționale sunt ținute să-i acorde sprijinul necesar.
Tratatul de la Amsterdam a lărgit aria controlului financiar și la organismele publice sau private beneficiare a unor fonduri comunitare. De asemenea, ea poate efectua controale si in locul persoanelor fizice sau juridice care beneficiaza de varsaminte ce provin din bugetul Comunitatii.
Curții de Conturi îi lipsește atribuția jurisdicțională. Jurisdicția financiară aparține doar Curții Europene de Justiție, fără ca în primă instantă soluționarea litigiilor fiscale să fie încredințată unui corp specializat de judecători financiari; pe de altă parte, trebuie remarcat că, în conformitate cu dispozițiile comunitare adoptate la Nisa, există posibilitatea înființării unor Camere specializate pe lângă Tribunalul de Primă Instanță, prin urmare putem să presupunem că, mai mult ca sigur, una dintre aceste camere specializate va avea specific financiar și fiscal.
CAPITOLUL VII: REGLEMENTARI INTRODUSE PRIN TRATATUL DE LA LISABONA
Ca urmare a hotărârilor Conferinței de la Berlin, a fost convocată la Lisabona, în zilele de 18-19 octombrie 2007, Conferința guvernamentală, pentru a întocmi un tratat modificator al tratatelor existente, în conformitate cu noile realități și sarcini ale Uniunii.
Renunțându-se la ideea „Constituției Europene”, obiectivul Conferinței guvernamentale a fost acela de a întocmi un tratat menit să adapteze atât prevederile Tratatului Uniunii Europene, dar și ale tratatului prin care a fost instituită Comunitatea Europeană.
Cu prilejul dezbaterilor purtate în cadrul reuniunii de la Lisabona, au trebuit să fie depășite o serie de noi divergențe care amenințau perfectarea documentelor amintite.
Astfel, deși problemele fuseseră convenite în principiu, Polonia a propus introducerea clauzei „Ioannina”, care însemna posibilitatea acordată unor țări – rămase în minoritate – să amâne pentru un timp aplicarea unor acte comunitare care le dezavantajau. La rândul său, Italia, care anterior dispusese de 78 de europarlamentari în Parlamentul European, nu a acceptat ideea ca numărul acestora să-i fie redus la 72, în conformitate cu noile reglementari, față de Marea Britanie care urma să aiba 73 și Franta, cu 74.
În final, revendicările celor două țări au fost acceptate, fiind recunoscută clauza „Ioannina”, dar cu posibilitatea modificării ei ulterior de către Consiliu, iar numărul europarlamentarilor italieni a fost stabilit la 73, ca și Marea Britanie, prin modificarea înțelegerilor convenite anterior.
În ce privește tratatul „modificator”, sau „de reformă”, acesta consta – după cum s-a arătat – din prevederile modificatoare a două tratate, renunțându-se la ideea adoptării unui Tratat Constituțional separat, deși multe din prevederile fostului tratat constituțional se regăsesc în modificările adoptate.
Dintre cele mai importante contribuții ale noului document, care a reprezentat un succes al politicii de negocieri, menționăm:
– Reafirmarea unor principii și a altor valori fundamentale pe care se întemeiază procesul de integrare europeană.
Astfel, în cadrul modificărilor Tratatului Uniunii Europene (de la Maastricht), a fost introdus un nou articol 2, care prevede: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, a libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”
Fostul articol 2, renumerotat 3, a fost înlocuit și el cu un alt text, care reafirmă obiectivele Uniunii Europene, faptul ca aceasta promovează pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor, oferind cetățenilor un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în care este garantată libera circulație a persoanelor. Alineatele 2,3 și 4 ale paragarafului 3 din articolul modificat prevăd în mod expres că: „Uniunea combate excluderea socială și discriminările, promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor omului, elemente de natură a stimula coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre.”
Este de remarcat, tot în acest spirit, includerea unei „clauze de solidaritate” între statele membre, pentru o serie de amenințări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, sau dificultăți în domeniul energetic.
Sunt de menționat și o serie de alte prevederi, cum ar fi, de pildă, prevederile art.5, pct.3, care dispun că în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar pot fi mai bine realizate, datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate la nivelul Uniunii.
– Reafirmarea și garantarea unor prevederi privind drepturile omului
În acest sens, art.6,pct.2 consacră în mod neechivoc ideea că Uniunea Europeană aderă la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nefiind însă afectate prin aceasta competențele Uniunii, astfel cum sunt definite prin tratate. Se remarcă și formularea cuprinsă la pct.3 în sensul că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie „principii generale ale dreptului Uniunii.”
Mai multe texte se referă la principiul democrației reprezentative, la sprijinul pe care Uniunea Europeană trebuie să-l acorde cetățenilor și asociaților lor la desfășurarea unui dialog deschis, transparent și continuu între Uniunea Europeană și asociațiile reprezentative și societatea civilă.
O prevedere cu caracter nou este înscrisă la pct.4 al art.8B, care dispune ca la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în probleme cu privire la care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea punerii în aplicare a tratatelor.
– Reformarea instituțiilor
Tratatul de la Lisabona, care va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009, prevede, pe lângă cele cinci instituții, deja clasice, crearea a încă două: Consiliul European și Banca Centrală Europeană.
A) Consiliul European
Deciziile ce se iau la nivelul Uniunii Europene sunt în primul rând decizii politice. Consultările și negocierile între statele membre, în vederea adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru surmontarea dificultăților inerente procesului de integrare, sunt necesare și întotdeauna utile.
Înființat pentru a asigura o mai bună cooperare politică la nivel inalt, între statele membre ale Comunităților europene, Consiliul European este o structură supranațională.
Inițial, Consiliul European nu a fost prevăzut în Tratatele institutive, el fiind rezultatul unui proces istoric.
Consiliul european a apărut pe cale neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale șefilor de stat și de guvern. Acestea nu au fost prevăzute în Tratatele institutive, fiind rezultatul unui proces istoric. Existența sa a fost reglementată, ulterior, prin Actul Unic European și, mai tarziu, prin Tratatul de la Maastricht. Consiliul european cunoaște următoarele etape:
a) 1961-1974: prima etapă, întâlnirile în cadrul conferințelor
În această perioadă au fost organizate de către șefii de stat și de guverne ai țărilor membre ale Comunităților europene, o serie de întâlniri periodice în cadrul diferitelor conferințe la nivel înalt. Aceste întâlniri accentuează caracterul interguvernamental al Comunităților europene, putând să satisfacă interesele politice ale unor personalități de prim plan ale vremii. Încă din primii ani ai funcționării Comunității economice europene, s-a simțit nevoia unor întâlniri, la cel mai înalt nivel, în care discuțiile se purtau cu privire la cooperarea politică și mai puțin în legătură cu problemele comunitare.
Întâlnirile care au avut loc în această perioadă se caracterizează astfel:
– întâlniri cu caracter neregulat, în sensul că ele aveau loc numai atunci când era nevoie, de aici decurgând și suplețea acestora;
– caracterul politic al acestor întâlniri era mai mult sau mai puțin evident (exemplu, întâlnirea de la Haga, din anul 1969, organizată la inițiativa președintelui Georges Pompidou, a dat un nou impuls construcției comunitare sau întâlnirea de la Paris, din anul 1972, în urma căreia au fost lansate noi politici, în special în domeniul regional). Spre deosebire de cele doua întâlniri menționate, au existat și întâlniri care nu au marcat cu nimic evoluția Comunităților. Un exemplu în acest sens, este întâlnirea de la Copenhaga, organizată în perioada crizei petroliere, și care nu a condus la un acord în vederea unei acțiuni comune față de prețul petrolului.
– natura juridică a instituției, precum și actele pe care le adoptă este incertă, acest aspect nu afectează cu nimic forța politică a întâlnirilor și a acordurilor care pot decurge de aici.
Aceste întâlniri abordau diverse domenii, de la afacerile propriu-zise ale Comunităților, până la cooperarea în domeniul politicii externe, care a fost lăsată să se dezvolte în afara Tratatelor.
b) 1974-1987: a doua etapă, Consiliul european
În anul 1974, odată cu summit-ul de la Paris, din decembrie, sistemul întâlnirilor în cadrul conferințelor a luat sfârșit. La inițiativa președintelui francez Valery Giscard d’Estaing, șefii de stat și de guverne, s-au reunit și au adoptat un comunicat final cu privire la viitoarele întâlniri ale acestora. Sistemul propus la această reuniune oferea următoarele:
– se instituie denumirea de „Consiliu european”;
– președintele Comisiei, cât și membrii acestei instituții au posibilitatea să participe la întruniri;
– reuniunile periodice ale șefilor de state și de guverne vor avea loc de cel puțin 3 ori pe an și chiar de mai multe ori dacă este necesar;
– este stabilit rolul instituției, ea poate să se reunească în consiliul Comunității pentru domeniile comunitare, avându-se în vedere și discuțiile cu privire la cooperarea politică.
Pe baza acestui sistem, Consiliile europene reunite între 1975 și 1987 au putut oferi orientările esențiale pentru evoluția și funcționarea Comunitățile europene. Cu titlu de exemplu, se pot cita deciziile de principiu, care vizează:
– compromisul cu privire la contribuția britanică la bugetul Comunităților;
– alegerea deputatilor europeni prin sufragiu universal direct;
– crearea Sistemului Monetar European;
– relansarea proiectului de Uniune Europeană, care va conduce la Actul Unic European;
– aderarea Greciei, Spaniei și Portugaliei la Comunități;
– cooperarea politică externă împotriva apartheid-ului.
În acest stadiu al instituționalizării Consiliului European se pot face două remarci:
– în primul rând, crearea Consiliului European demonstrează că, în ceea ce privește contrucția europeană, aceasta era destul de avansată pentru a justifica necesitatea reuniunilor periodice ale celor înalte autorități politice statale;
– în al doilea rând, permițând luarea în discuție a problemelor comunitare și a cooperării politice, se deschide calea unității instituționale organizate prin Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce presupune un cadru unic, atât pentru acțiunile comunitare, cât și pentru cooperarea în materia politicii externe.
Începându-și activitatea la Dublin, în martie 1975, Consiliul European s-a reunit conform planului până în decembrie 1985, când s-a convenit că, de-atunci înainte, să se țină numai două întâlniri anuale. Totuși, din 1990, când s-au ținut două întruniri la vârf „de urgență”, s-a acceptat ideea că se pot organiza, de fapt, trei sau patru întâlniri pe an ale Consiliului European. .
Crearea Consiliului european a fost rezultatul unei indelungate evolutii desfasurate intr-un context politic si istoric in care se profilase ideea unui nou tip de cooperare intre sefii de state si de guverne.
Practica conferințelor europene la vârf a început să se instituționalizeze pe parcursul anilor 1961-1974 pentru a se găsi formula definitivă în întâlnirea șefilor de state și de guverne din decembrie 1974 de la Paris. Consiliul european creat „de facto” în 1974, a devenit „de jure” prin Actul Unic European și a fost oficializat prin Tratatul de la Maastricht. Au avut loc timp de 13 ani, în această perioadă (1961-1974), 7 reuniuni la vârf.
Consiliul European reunește, în acest moment, de două ori pe an sau ori de câte ori este nevoie, șefii de state sau de guverne ai statelor membre, asistați de miniștrii de externe, precum și de Președintele Comisiei Europene pentru a discuta problemele importante ale Comunitatii Europene, inclusiv cele de politica externa. Întalnirea este organizată cu ajutorul logistic al Secretariatului General al Consiliului UE și al celui care deservește Comisia Europeană și este condusă de șeful de stat sau de guvern din țara care deține și președinția Consiliului UE.
Este o instituție politică pe care șefii de state și de guverne au voit să o integreze în ordinea instituțională comunitară. Consiliul european poate fi calificat pe de o parte ca organ comunitar și ca formațiune superioară a Consiliului Comunității, iar pe de altă parte ca organ interguvernamental de cooperare politică. Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht) menționează Consiliul European și îi menține locul plasat între „comunitar” și „interguvernamental”.
De la înființarea sa și până acum, Consiliul European nu a deținut putere publică la nivelul Uniunii Europene. Influența sa se manifesta cu pregnanță însa la nivel informal, deoarece șefii de state și de guverne sunt cei care stabilesc direcțiile de urmat în politica Uniunii, urmând ca instituțiile comunitare, în frunte cu Consiliul UE și Comisia, să pună în aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate la nivelul Consiliului European. În ciuda acestor limitări, Consiliul European a acoperit toate problemele de maximă importanță, a stabilit marile orientări pentru crearea Uniunii Economice și Monetare și desăvârșirea pieței interioare.
Prin urmare, compromisurile negociate la acest nivel sunt puse în aplicare, în concret, de miniștrii de externe din statele membre, care formează Consiliul UE, forța legislativă principală a Uniunii. Doar actele comunitare adoptate de Consiliul UE au forța juridică pe teritoriul comunitar.
Consiliul European dă Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale și îi definește orientările politice generale. Consiliul European a devenit și o instituție de arbitraj între interesele naționale, funcția de arbitraj și cea decizională devenind preponderente. Consiliul European s-a implicat și în gestiunea comunitară și a contribuit la consolidarea, extinderea și perfecționarea procedurilor de cooperare. El nu este supus controlului juridic al Curții de Justiție, nu adoptă nici directive, nici decizii și nici regulamente. Nu este supus nici procedurilor comunitare clasice.
Rolul Consiliului European se concretizează în direcționarea politică a construcției comunitare, astfel Consiliul European:
– orientează construcția comunitară, prin stabilirea liniilor directoare ale politicii comunitare;
– impulsionează politicile comunitare generale;
– coordoneaza politicile comunitare;
– definește noile sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, Consiliul European înființează comisii ad-hoc și comitete de direcție, care au ca sarcini întocmirea de rapoarte cu privire la problema analizată, pe baza acestor rapoarte se adoptă deciziile.
Activitatea Consiliului european se concretizează în adoptarea următoarelor documente:
– decizii, pentru problemele cele mai importante;
– decizii de procedură, cu ajutorul cărora se realizează declinarea de competență în favoarea Consiliului Uniunii Europene sau a altor instituții comunitare;
– orientări și directive;
– declarații.
Rolul Consiliului European în viața Comunităților trebuie privit din mai multe puncte de vedere pentru a-i surprinde esența: astfel, pe de o parte, chiar dacă oficial el nu are drept de decizie juridică la nivel comunitar, în mod uzual, deciziile luate la nivelul Consiliului European se impun Consiliului UE, care le transformă în norme juridice obligatorii; acesta e motivul pentru care unii autori tratează Consiliul European și Consiliul UE sub denumirea generică de „Consiliu”; pe de altă parte, uneori chiar Consiliul UE este tentat să lase problemele mai dificile spre rezolvare Summit-urilor Consiliului European.
Menținând o idee pe care o consacrase și fostul Tratat Constituțional, noile prevederi ale Tratatului de la Lisabona consacră instituția președintelui Consiliului Uniunii Europene, ales pe doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii acestui mandat, ceea ce conferă Uniunii Europene o mai mare continuitate și o viziune politică de perspectivă.
Potrivit art.9B, pct. 6, președintele Consiliului European are următoarele atribuții:
prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale;
acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului European
prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce prin aceasta, atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, organism creat în locul fostului ministru de externe al Uniunii Europene, prevăzut de fostul Tratat Constituțional.
B) Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană a luat ființă la 1 iulie 1998, pentru a înlocui Institutul Monetar European.
Este un organism independent atât față de instituțiile comunitare, cât și față de țările membre, înzestrat cu personalitate juridică.
Constituită cu capital subscris de statele membre, dupa un criteriu ce are în vedere atât populația, cât și PIB-ul național, ea formează împreună cu băncile centrale din statele membre Sistemul European al Băncilor Centrale.
Este singura instituție de credit abilitată să emită bilete de bancă pentru comunitate; ea aprobă și emisiunea monetară, participă la sarcinile referitoare la stabilirea prețurilor, a fundamentării și conducerii politicii monetare a Comunității, administrează rezervele de schimb. Orice act comunitar sau proiect național în domeniul său de competență se face cu consultarea Băncii Centrale Europene.
Conducerea Băncii este asigurată de un „Consiliu al guvernatorilor”, ce stabilește orientările generale și politicile monetare, și de catre un „Consiliu director”.
Fiecare membru al Consiliului guvernatorilor dispune de un vot, deciziile se iau cu majoritate simplă, cu excepția dispozițiilor contrare conținute de statutul Băncii Centrale Europene; votul este preponderent; Consiliul guvernatorilor se întrunește de cel puțin 10 ori pe an.
Comitetul Director se compune dintr-un președinte, mai mulți vicepreședinți și alți 4 membri; acești membrii sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, la nivelul șefilor de stat și de guvern – la recomandarea Consiliului și după consultarea Parlamentului și a Consiliului guvernatorilor – dintre persoane a căror autoritate și experiența profesională în domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute.
Atribuțiile Comitetului Director:
– stabilește politica monetară a Uniunii;
– dă instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale;
– implementează politica monetară, în conformitate cu orientările și deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor;
– este responsabil pentru pregătirea reuniunilor Consiliului guvernatorilor.
Consiliul general al Băncii Centrale Europene este compus din președintele și vicepreședintele Băncii, și guvernatorii băncilor centrale naționale. Consiliul contribuie la:
– îndeplinirea funcțiilor consultative ale Băncii Centrale Europene;
– colectarea informațiilor statistice;
– participă la redactarea rapoartelor de activitate ale Băncii Centrale Europene;
– contribuie la pregătirea pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor statelor membre care fac obiectul unor derogări, în raport cu monedele sau cu moneda unică a statelor care nu fac obiectul unor derogări.
Banca Centrală Europeană, în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin, conform articolului 108 din Tratatul CE adoptă regulamente, în măsura necesară îndeplinirii sarcinilor conferite prin statut, ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite Sistemului european al Băncilor Centrale, și emite recomandări și avize.
Practic, Banca a intrat în funcțiune în 1999, odată cu introducerea monedei unice europene, Euro, în 11 din cele 15 state membre.
Din 2001, Banca a gestionat folosirea în paralel a monedelor naționale și a Euro, iar din 2002, dispariția treptată a monedelor naționale în favoarea generalizării Euro.
– politica externă a Uniunii Europene
Un număr important de prevederi este consacrat politicii internaționale și acțiunii externe a Uniunii Europene. Tratatul prevede că acțiunea Uniunii pe scena internațională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea sa și pe care intenționează să le promoveze în lumea întreagă: democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei O.N.U. și ale dreptului internațional.
În noul tratat se prevede că Uniunea depune toate eforturile pentru a dezvolta relații și a construi parteneriate cu țările terțe, cu organizațiile internaționale, regionale sau globale care împărtășesc principiile menționate. În perspectivă, Uniunea va promova soluții multilaterale pentru problemele comune, în special în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Se constată menținerea inovațiilor aduse în materie de politică externă și de securitate comună din Tratatul Constituțional, precum și în cea de apărare, prin preluarea majorității prevederilor în aceste domenii. Astfel, a fost introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate și apărare. Totodată, este asigurată vizibilitatea și coerența acțiunii europene în aceste domenii, prin înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de securitate, care va prezida Consiliul Relații Externe și va fi în același timp unul dintre vicepreședinții Comisiei. El va dispune, așa cum prevedea Tratatul Constituțional, de un serviciu diplomatic european.
Potrivit prevederilor tratatului, Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. El contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Totodată, el acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și apărare comună.
Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afacerilor Externe. El este, în același timp – după cum s-a mai arătat – unul din vicepreședinții Comisiei. Prin prerogativele de care dispune, el asigură coerența acțiunii externe a Uniunii, iar în cadrul Comisiei îndeplinește responsabilitățile care îi revin acesteia în domeniul relațiilor externe și al coordonării celorlalte aspecte ale acțiunii externe a Uniunii.
– Acordarea personalității juridice unice Uniunii Europene constituie o prevedere importantă a noului tratat. Aceasta idee, care răspunde unei constante revendicări a juriștilor din Uniunea Europeană, este reafirmată în Declarația cu nr. 32, adoptată de Conferință, care confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică, dar acesta nu o va autoriza în nici un fel să legifereze sau să acționeze în afara competențelor care ii sunt conferite de către statele membre prin tratate.
– Luarea în considerare a unor interese și elemente naționale specifice
Potrivit prevederilor noului tratat, între 1 noiembrie 2014 și 31 martie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând:
cel puțin trei sferturi din populație, sau
cel puțin trei sferturi din numărul statelor membre,
necesare pentru a constitui o minoritate de blocare, anunță opoziția lor la adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra problemei în cauză.
Pe parcursul acestor deliberări, Consiliul va depune toate eforturile pentru a se ajunge, într-un termen rezonabil și fără a aduce atingere limitelor obligatorii de timp stabilite de dreptul Uniunii, la o soluție satisfăcătoare, care să răspundă îngrijorărilor exprimate de membrii Consiliului care au constituit minoritatea de blocaj.
Începand cu 1 aprilie 2017, în cazul în care membrii Consiliului reprezentând cel puțin 55% din populație, sau cel puțin 55% din numărul statelor membre, necesare pentru a constitui o minoritate de blocare, anunță opoziția lor la adoptarea unui act de către Consiliu cu majoritate calificată, Consiliul deliberează asupra problemei în cauză.
Perfectarea Tratatului de la Lisabona încheie în mod fericit un destul de îndelungat proces de căutari și frământari politice, reușind să aducă la un numitor comun interesele celor 27 de state membre în prezent ale Uniunii Europene, care își găsesc reflectate interesele și aspirațiile în noua formă a instrumentului juridic ce a fost convenit.
CONCLUZII
În urma acestei prezentări succinte făcută la adresa instituțiilor Uniunii Europene, ne putem forma o idee privind modul în care își desfășoară activitatea această organizație suprastatală, sau cum a fost denumită ea de către Jose Manuel Barosso, actualul președinte al Comisiei Europene, "primul imperiu ne-imperial al lumii”.
Astfel, se consideră că organizarea relațiilor dintre statele membre și între popoarele lor într-o manieră coerentă, pe baza solidarității dintre ele ar fi misiunea de bază a Uniunii Europene, iar dintre obiectivele principale ale sale, prevăzute în cadrul tratatelor, putem enumera:
promovarea progresului economic și social;
afirmarea identității Uniunii pe scena internațională;
introducerea cetățeniei europene;
extinderea zonei libertății, securității și justiției;
păstrarea și întărirea legislației europene existente.
Îndeplinirea tuturor acestor obiective poate fi realizată, în momentul actual, doar prin intermediul instituțiilor comunitare, și anume Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. Aceste instituții sunt delimitate dupa principiul separației puterilor în stat, enunțat de Montesquieu, deși în acest caz, numărul puterilor în stat nu se rezumă la doar 3. Deși există această delimitare a atribuțiilor lor, instituțiile colaborează activ la îndeplinirea tututor obligațiilor rezultate din Tratatele constitutive sau din propriul lor statut.
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, mandatul ei desfășurându-se în paralel cu perioada legislativă de 5 ani a Parlamentului. Într-un mod sumar, rolul Comisiei s-ar putea rezuma la asigurarea respectării Tratatelor comunitare, la inițiativa legislativă, sub aspectul formulării propunerilor de regulamente și directive necesare îndeplinirii obiectivelor propuse, sau la chemarea în justiție a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare.
Consiliul Uniunii Europene este principala instanță de decizie a Uniunii, formată din reprezentanții guvernelor statelor membre. Împreună cu Parlamentul, această instituție exercită funcțiile legislativă și bugetară, iar de unul singur, Consiliul exercită și funcțiile de definitivare a politicilor Uniunii Europene și de coordonare a acestora, precum și cu privire la propunerea membrilor altor organisme comunitare.
Parlamentul European este forul democratic al popoarelor europene, ai cărui membri sunt aleși prin vot universal, direct, din cinci în cinci ani. Atribuțiile sale primordiale se referă la procesul de adoptare a legislației Uniunii Europene, de a controla activitatea Comisiei Europene, precum și la adoptarea bugetului.
Curtea de Justiție din Luxembourg este Curtea Supremă a Uniunii Europene în domeniile în care se aplică legislația UE. Comunitatea europeană este construită pe baza unor tratate obligatorii ceea ce înseamnă că articolele acestora și legislația ce decurge din ele devin parte a legislației naționale a statelor membre. Pentru a fi aplicate, aceste articole trebuie sa fie interpretate foarte clar, fapt ce conferă Curții de Justiție un rol foarte important.
Curtea de Conturi a Uniunii Europene, deși a fost ultima instituție apărută în rândul instituțiilor europene, are un rol foarte bine determinat, și anume: verificarea totalității veniturilor și cheltuielilor și buna gestionare financiară.
Crearea și transformarea acestor instituții într-un mecanism perfect funcționabil a necesitat o muncă laborioasă, nu de puține ori ajungându-se în adevărate „puncte moarte”.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona va completa și desăvârși procesul de reformă început cu Tratatul de la Amsterdam și continuat cu Tratatul de la Nisa, în vederea depășirii impasului instituțional înregistrat după eșecul ratificării Tratatului Constituțional și în vederea asigurării funcționalității mecanismelor decizionale ale instituțiilor, obiectiv prioritar determinat de aderarea noilor state membre din Europa Centrală și de Est.
Clarificarea relațiilor dintre Uniunea Europeană și statele membre, precum și clasificarea explicită a competențelor de care aceasta dispune în scopul îndeplinirii obiectivelor și politicilor prevăzute de tratate vor contribui, de asemenea, la relansarea proiectului construcției europene, început acum o jumătate de secol. În același timp, recunoașterea forței juridice a setului de valori și drepturi fundamentale garantate de Uniune va determina o apropiere de cetățeanul european care, în afara beneficiilor conferite de construirea unei „Europe a rezultatelor”, este chemat de acum înainte să se implice mai activ în viața „cetății europene”.
Bibliografie
1. Bibere, Octav – Uniunea Europeană între real și virtual, Editura All, 1999
2. Călinoiu, Constanta; Duculescu, Victor – Drept Constituțional European, Editura Lumina Lex, București, 2008
3. Dragoș, Dacian Cosmin – Uniunea Europeană.Instituții.Mecanisme, ediția a III-a, Editura CH Beck, București, 2007
4. Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura Polirom, 1999
5. Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2006
6. Fuerea, Augustin – Instituții ale Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002
7. Iancu, Gheorghe – Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007
8. Leonard, Dick – Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, 2001
9. Manolache, Octavian – Tratat de drept comunitar, ediția a V-a, Editura CH Beck, București, 2006
10. Mazilu, Dumitru – Integrare europeană. Drept comunitar și instituții europene, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2005
11. Revista Română de drept comunitar, nr. 1/2008
12. Ștefan, Tudorel; Andreșan-Grigoriu, Beatrice – Drept comunitar, Editura CH Beck, București 2007
13. Vieriu, Eufemia; Vieriu, Dumitru – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, 2007
Bibliografie
1. Bibere, Octav – Uniunea Europeană între real și virtual, Editura All, 1999
2. Călinoiu, Constanta; Duculescu, Victor – Drept Constituțional European, Editura Lumina Lex, București, 2008
3. Dragoș, Dacian Cosmin – Uniunea Europeană.Instituții.Mecanisme, ediția a III-a, Editura CH Beck, București, 2007
4. Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura Polirom, 1999
5. Fuerea, Augustin – Manualul Uniunii Europene, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2006
6. Fuerea, Augustin – Instituții ale Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002
7. Iancu, Gheorghe – Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007
8. Leonard, Dick – Ghidul Uniunii Europene, Editura Teora, 2001
9. Manolache, Octavian – Tratat de drept comunitar, ediția a V-a, Editura CH Beck, București, 2006
10. Mazilu, Dumitru – Integrare europeană. Drept comunitar și instituții europene, ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2005
11. Revista Română de drept comunitar, nr. 1/2008
12. Ștefan, Tudorel; Andreșan-Grigoriu, Beatrice – Drept comunitar, Editura CH Beck, București 2007
13. Vieriu, Eufemia; Vieriu, Dumitru – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunitatile Europene Si Institutiile Lor (ID: 106473)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.