Comunitatea Germana din Transilvania In Istoriografia Oficiala Romaneasca Intre Anii 1948 Si 1989

Contribuția comunității germane din România la dezvoltarea economică regională – Prof. dr. Rudolf GRÄF

Importanța manualului de istorie. În sensul cel mai simplu, manualul este o carte care cuprinde noțiunile de bază ale unei științe, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice, iar, prin prisma educației scolare, cartea de istorie reprezintă principalul instrument prin care elevul se familiarizează cu acest domeniu. Dintr-o perspectivă mai amplă, însă, manualul de istorie constituie primul contact al unui individ cu descrierea acceptată convențional a ansamblului de situații și procese care i-au modelat contextul de viață. În plus, el concentrează întreaga societate care l-a creat la un moment dat și reflectă deformat, incomplet sau decalat, însă întotdeanuna revelator prin schematismul său, stadiul cunoștințelor istorice ale unei epoci, principalele aspecte și stereotipii ale societății, atitudinea față de cetățenii ei și față de vecini. Este evident deci impactul pe care continutul său il va avea asupra dezvoltării ulterioare a oricărui membru al unei comunități, a imaginii lui despre aceasta și, mai ales, a modului în care percepția sa se rasfrânge prin acțiuni. După cum observa și Damian Hurezeanu, ca produs al societății, cartea școlară de istorie exercită, mai mult decât manualele altor discipline, o anume putere asupra colectivității.

Perioada. În România, această putere a fost recunoscută și exploatată succesiv de reprezentanții fiecărei forme de guvernământ, dar, între 1948-1989, ea a luat înfățișarea cea mai evidentă, învațământul istoriei fiind subordonat priorităților naționale, dobândind un caracter misionar și numai în subsidiar cognitiv. Prin școală, istoria a fost transformată în legendă aurită și catehism național. Efectele aservirii istoriografiei oficiale scopurilor politice se multiplică până astăzi, iar mijloacele prin care aceasta s-a realizat își demonstrează încă eficiența, deși au fost abolite de aproape 20 de ani. Prin cercetarea manualelor de istorie din epoca R.P.R. și R.S.R., se conturează mai clar raportul dintre sistemul de valori, cultură și ideologie și momentele elaborării programei școlare dintre 1948-1989, dar se și explică mentalitățile actuale. Istoria comunității germane din România este unul din cele mai relevante exemple: în textele cărții de istorie, atitudinea față de etnicii germani a fluctuat, de la aversiune fațișă – corespunzătoare excluderii neoficiale din Statutul Minorităților, la o incluziune mai mult formală – în perioada desovietizării, oglindind, în același timp, prin informația prezentată (sau, mai degrabă, lipsa ei), o viziune limitată și etnocentristă. Excluderea minorității germane din istoria românească, și respectiv a contribuției pe care adus-o dezvoltării civilizației de pe aceste pămanturi, implică de fapt negarea diversității societății românesti, având astăzi printre consecințele cele mai grave exacerbarea naționalismului.

Conjunctura. Pentru a înțelege perspectiva asupra minorității germane în lumina manualelor de istorie, respectiv pentru a demonstra relația dintre ideologie – momentul elaborării – conținutul manualului – efectul obținut, este necesară cunoașterea cadrului și a mutațiilor pe care istoriografia românească le-a suferit dupa 1947. Astfel, în contextul ideologizării demersului istoriografic, pe fondul preluării modelului stalinist, sub pretextul (re)fundamentării științifice, concepția materialist-dialectică a fost impusă ca unică. Prin urmare, întreaga istorie trebuia sa fie deformată conform exigențelor determinismului social-economic și apoi remodelată cu ajutorul clișeelor ca: lupta de clasă, statul sclavagist, statul feudal, statul burghez, regimul burghez etc. Istoria a devenit o sumă de adevăruri ferme, incontestabile, cu un curs ascendent și un viitor luminos, în care calamitățile sunt doar obstacole temporare, neprevăzutul e o eroare benignă, iar anxietatea e evacuată din societate. Liberalizarea de după 1965 a produs însă un “straniu paralelism” între “istoria strict oficială”, care se conformează întocmai indicațiilor venite pe linia conducerii de partid și “istoria de ținută universitar-științifică”, așa-numitul “obiectivism”, care eludează presiunile ideologice printr-o analiză cantitativă, factologică, prin cultul amănuntului și interesul pentru istoria locală, regională. Conflictul dintre cele două istorii se întrezărește și în manuale, dar istoria oficială a fost cea care s-a regăsit până la urmă în paginile lor, fiind și cea care a creeat cultura istorică de masă. La promovarea istoriei din manuale au contribuit reforma învațământului instituită prin Decretul nr. 175/148, dar și modificările legislative din 1968 și 1975, prin implementarea manualul unic și reglementarea modului de redactare al acestuia. Un alt aspect al reprezentării germanilor în istoriografia oficiala românească este legat chiar de raportul dintre comunitatea germană și autoritățile statale după sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial. Astfel, deși în 6 februarie 1945 fusese publicat un nou “statut al naționalităților”, în realitate, etnicii germani și-au pierdut drepturile politice, în virtutea unei vinovății colective pentru “participarea României la războiul antisovietic” și “ocuparea României de către Germania nazistă”, fiind discriminați juridic, politic și economic, atât în raport cu românii majoritari, cât și cu celelalte minorități. Perioada de opresiune s-a încheiat oficial în 1948, cand declararea formală a egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, fără deosebire de naționalitate, a fost extinsă și asupra cetățenilor de etnie germană. După moartea lui Stalin, a început o etapă de detensionare, în care statul român a încercat să recâștige increderea comunității germane, culminând cu reluarea relațiilor diplomatice cu R.F.G. din 1978 și deschiderea granițelor pentru repatrierea anuală a unui număr de etnici germani. Intensificarea procesului de emigrare a coincis cu accentuarea tendințelor de omogenizare națională aferente dictaturii comuniste.

Periodizare. În manualele de istorie, rezultă, prin urmare, două viziuni diferite despre germani, care pot fi identificate după cum urmează:

cea a perioadei 1948-1952 , dominată de influența stalinistă și de supravegherea lui Mihail Roller –caracterizată în general de fals în relatarea faptelor istorice, exagerări, omisiuni și scoateri din context sau afirmații fără susținere documentară, dar și prin explicarea evoluției istorice prin prisma luptei de clasă, refuzarea ideii importului de civilizație și atacarea valorilor occidentale, exagerarea contribuției benefice a factorului slav, laicizarea istoriei oficiale, schimbarea periodizărilor istorice;

cea a perioadei 1968-1989, de reabilitare a trecutului istoric românesc, conform cu tezele fundamentale ale socialismului știinftific – caracaterizată de binomul comunism-naționalism, de un internaționalism la nivel partinic și de un amestec de neoromantism, semănătorism și naționalism concretizat într-o imagine preponderent defensivă, sentimentală și mitico-eroică

Perspectiva critică:

ISTORIA ȘI GEOGRAFIA ROMÂNIEI – MANUAL UNIC PENTRU CLASA A IV-A ELEMENTARĂ, 1948 – În urma primului contact cu istoria României, elevul rămânea total nelămurit cu privire la existența germanilor pe teritoriul României. Singura mențiune a acestora se face în două paragrafe (p. 38-39) în subcapitolul referitor la domnia lui Vlad Țepeș: sașii, despre care nu se precizează decât că sunt “din Transilvania” îi sunt opuși domnitorului, care a prădat “câteva sate săsești”. Prin utilizarea unui tipar conflictual, “ceilalți” sunt prezentați într-o lumină negativă: “vroiau să pună alt domn”, “sașii se răzbună…strică prietenia”, apelându-se prin limbajul folosit la psihologia emoțiilor. Prin urmare, din punctul de vedere al autorilor cărții, germanii din România erau practic inexistenti, concepție sustinută de atitudinea oficială față de membrii etniei în perioada imediat urmatoare sfărșitului războiului.

ISTORIA ROMÂNIEI – MANUAL UNIC PENTRU CLASA A VII-A ELEMENTARĂ,1948 – Ca și în cazul precendent, și acest manual se remarcă prin lipsa de informație referitoare la populația germană, dar și prin gradul de ostilitate care reiese din text. Prima mențiune face referire de asemenea la conflictul dintre Vlad Țepeș și sași, care este prezentat mai detaliat, dar în acelasi spirit descris anterior: “ca să se răzbune, sașii au inventat numeroase cruzimi”, “Vlad căzu victima intrigărilor sașilor. Ei falsificară niște scrisori”. (p. 62-63). Următoarea apariție este în contextul Răscoalei de la Bobâlna, când sunt enumerați semnatarii Fraternei Unio, și de unde putem doar deduce că sașii și secuii erau aliații nobililor, “mari proprietari de pământ”. (p. 64-65) Mai departe, aflăm că sașii trecuți la luteranism “au incercat să atragă și pe românii ortodocși la noua confesiune”.(p. 89) Pănă în perioada dintre 1848-1900 – când sunt plasați din nou în opoziție (de data acceasta cu naționalitățile asuprite), ca reprezentanți ai burgheziei (p. 208), deținători ai capitalului (p. 208), sau pur și simplu ca nesolidari cu celelalte minorități ale imperiului austro-ungar (p.209) – nu mai există nici o semnalare a existenței lor. În subcapitolul următor – Viața economică din Transilvania între 1900 și 1918, se insistă din nou asupra monopolului capitalului local investit în industrie.(p.224) Perspectiva se schimbă aproape imediat când se vorbește despre mișcarea muncitorească din Ungaria, care “cuprindea lucrători de toate naționalitățile”, inclusiv germani.(p. 225) Și cu celelalte ocazii în care mai sunt amintiți, în legătură cu “Situatia națiunilor conlocuitoare” (p. 287), din perioada interbelică, și “Statutul democratic al naționalităților” (p. 288), după 1944, se jonglează între viziunea internaționalistă, cu accent pe aspectele demografice (p. 234), și condamnarea colaborării cu partidele istorice. Un paragraf intreg este rezervat descrierii statutului minorității germane în timpul regimului Antonescu. (p. 288) Manualul se transformă astfel într-un instrument util de propagandă, care prin utilizarea repetitivă a unor expresii ca “naționalități conlocuitoare” (care apare de 6 ori în jumătatea de pagină alocată statutului naționalităților în perioada interbelică), dezinformează sub umbrela prieteniei supranaționale. Prin prezentarea subiectivă și denaturată a evenimentelor istorice, popularizează o atitudine șovina vizavi de minoritatea germană.

ISTORIA ROMÂNIEI – MANUAL UNIC PENTRU CLASA A XI-A MEDIE, 1948 – Poate și pentru că este mai stufos, în Manualul pentru clasa a XI-a, germanii sunt pomeniti încă din primele pagini referitoare la Evul mediu, în două paragrafe referitoare la colonizarea Transilvaniei. (p.69, 106-107) Apare și aici conflictul dintre sași și Vlad Țepeș, infățișat în maniera consacrată.(p. 103-104) Deși se mai vorbește despre ei ca membrii în “dieta nobililor unguri” (p. 107) și ca participanți la represiunea Rascoalei de la Bobâlna (p. 116), nu mai mai pot fi identificate alte informații relevante. În subcapitolul cu titlul “Noile uneltiri ale nobililor”, sunt descrise acțiunile sașilor din timpul revoltei, apelându-se din nou la limbajul cu valențe emoționale: “sașii…nu s-au grăbit să vină în ajutorul nobilimii”, “sașii intârzie și nu respectă pactul”.(p. 117) Același lucru se intamplă și în urmatoarea mențiune, legată tot de Uniunea din 1437, unde se explică relația dintre cele trei nobilimi, “legate printre ele prin interesul comun de clasă”.(p. 175) Mai încolo, formularea privitoare la luteranism este replicată aproape întocmai celei din manualul de clasa a VII-a. (p. 180) În mod neașteptat, în subcapitolul ce tratează răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, căreia îi este rezervat un număr considerabil de pagini, se insinuează acest paragraf: “Casa de Austria dădea în arendă încasarea datoriilor fiscale dintr-o regiune anumită, unor oameni ce purtau numele de agenți ai fiscului. Ei erau Armeni, Români, Unguri sau Sași și plecau în regiunile miniere din Munții Apuseni ca să strângă dările în natura și în bani”.(p. 279) Intenția este evident una de propagandă – un astfel de detaliu primeste o insemnătate disproporționată în raport cu întreg conținutul capitolului și nu se justifică de fapt în șirul prezentării evenimentelor. În ceea ce privește contextul Revoluției de la 1848, sașii apar mai mult în enumerările reprezentanților celor trei națiuni privilegiate (p. 362, 363) și doar în două ocazii se face deliberat referire la ei: în ceea ce privește accesul românilor în orașele săsești (p. 363) și a opoziției din timpul revoluției: “sașii, de acord cu Andrei Șaguna, chemară în ajutor pe generalul țarist Lüders din Țara Românească”. (p. 367) În epocile următoare, 1848-1900 și 1900-1918, se accentuează ideea monopolului săsesc asupra meseriilor și industriei (p. 472, 473, 537), al refuzului de solidarizare împotriva legii naționalităților (p. 475), dar și asupra caraterului multinațional al luptei muncitorimii (p. 473, 475, 539), în care “alături de muncitorii maghiari și germani, se aflau și români, cehi, slovaci”. Apoi, într-o maniera similară celei din manualul de clasa a VII-a, germanii reapar în enumerările “naționalităților conlocuitare” din cadrul statului roman proaspăt format dupa 1918.(p. 557, 566, 567) Este menționată și aici îintr-un paragraf separat, “autonomia” minorității germane din timpul dictaturii antonesciene, când: “sasii și șvabii capătă drepturi mai mari ca ale românilor, întreaga țară ajunge o colonie de exploatare a acestora, condusă de hitleriștii dela Berlin” (p. 716) Ca și în cazurile precendente, prozelitismul se manifesta în primul rand prin falsificarea crasa a continutul, prin repetarea clișeelor “limbii de lemn”, dar și printr-o subiectivizare bazată pe sentimente a modului de prezentare. E interesant de observat si alternanța dintre neutralitatea “naționalităților” si conotațiile negative ale diverselor acțiuni întreprinse de sași sau șvabi.

ISTORIA EVULUI MEDIU – MANUAL UNIC PENTRU CLASA A IX-A MEDIE,1948 – Deși mai redus ca număr de pagini în comparație cu cel de clasa a XI-a, manualul de istoria evului mediu vorbește despre etnicii germani incepând cu perioada colonizărilor. (p. 57-58). La câteva pagini mai încolo, se clarifică aspectele referitoare la evoluția târgurilor din Transilvania, care “s-au dezvoltat la început datorită, ca și în Muntenia, elementelor străine, care în curând s-au contopit în masa populației românesti”. (p. 169). Tot acolo, se adaugă că “viața comercială prosperă și în târguri și în unele regiuni miniere se așează și coloniști străini, ca sași, ciangăi, armeni, unguri și polonezi”. În capitolul ce cuprinde Răscoala de la Bobâlna, conducătorii sașilor sunt prezentați din nou împreună cu nobilii, ca “adevărații stăpâni ai Transilvaniei” (p. 252) sau “unirea spoliatorilor indreptată împotriva țăranilor”. (p. 254) Deși istoria Transilvaniei e descrisa pana în secolul XVIII, ultima relatare despre etnicii germani se face în capitolul referitor la situatia Austriei dupa razboiul de 30 de ani, unde se evidentiaza caracterul național al asupririi sociale și economice: “în general, proprietarii de pamant erau germani sau unguri, iar șerbii erau slavi, unguri și romani”. (p. 314) Cu toate că nu tratează exclusiv istoria României, și această carte contribuie la alterarea imaginii etnicilor germani, prin exagerări, omisiuni, fals istoric și interpretare supraîncărcată emoțional. În plus, se mai poate distinge o formă de generalizare periculoasă, prin extinderea atributelor unui grup restrâns asupra întregii mase. Fenomenul este vizibil in cazul trecerii de la formulări de tipul “reprezentanții sașilor” la “sașii” în același fragment.

ISTORIA PATRIEI – MANUAL PENTRU CLASA A IV-A, 1986 – Față de manualele descrise mai devreme, în “Istoria Patriei” din 1986, versiune reviziută a variantei elaborate în 1968, germanii sunt prezenți încă de pe prima pagină, impreună cu celelalte naționalități care traiesc în România. (p. 5) Acest tip de enumerare va deveni o formulă recurentă în conținutul prezentat mai departe. Singurul loc în care comunității germane i se acordă un spațiu mai amplu este în contextul întemeierii voievodatului Transilvaniei, unde este descrisă pe scurt colonizarea sașilor și secuilor.(p. 27) E interesant de remarcat perspectiva naționalistă din care se face aceasta descriere, subliniindu-se ajutorul și colaborarea cu românii, în ideea “prieteniei între popoare”. Următoarea referire la sași se face tocmai în ideea enumerării marcate de prima pagină – în lecția despre Razboiul țăranesc din 1514, unde înșiruirea de: “țarani români, maghiari, secui, sași, sîrbi” apare de trei ori, pentru a sublinia amploarea și caracterul multinațional al revoltei (p. 59, 60, 61) Cu toatea acestea, nu este detaliat modul în care naționalitățile au participat în rascoală, fiind exploatată de fapt opoziția nobili-iobagi. După prezentarea lui Stephan Ludwig Roth ca reprezentant al sașilor la Revoluția din 1848 (p. 87), sașii nu mai sunt menționați. Germanii apar mai departe doar în enumerările naționalităților din România raportate la făurirea P.C.R. (p. 128), lupta ceferiștilor și a petroliștilor (p. 132), lupta poporului împotriva fascismului și a războiului (p. 135), garantarea drepturilor egale naționalităților (p. 149), înfăptuirea revoluției socialiste (p. 155-156) sau realizarea pogramului P.C.R. (p. 168). Toate aceste inșiruiri sunt în realitate lipsite de informație istorică, fiind folosite repetitiv ca o formula magică în jocurile pentru copii, pentru a invoca o solidaritate supranațională inexistentă de fapt. În același spirit, sunt amintiți și oamenii de cultură ai “naționalităților conlocuitoare”.(p. 155) Chiar dacă la prima vedere atitudinea care transpare din paginile cărții diferă mult față de cea din anii ‘40, germanii fiind incluși acum în discursul oficial, este vorba de o integrare superficială, formală, care nu ajunge la nivelul conținutului.

ISTORIA ANTICA ȘI MEDIE A ROMÂNIEI – MANUAL PENTRU CLASA A VIII-A, 1984 – Conceput în baza programei aprobate de Ministerul Învățămânutului în 1980 și revizuit în 1982, acest manual iese în evidență printr-o mai mare acuratețe a redării faptelor istorice (prin comparatie), fiind în același timp marcat de o imbâcsire a propagandei ceaușiste. Încă din introducere sunt subliniate importanța și complexitatea legăturilor tradiționale care au existat între români și celelalte naționalități de pe teritoriul Romaniei.(p. 5) Tema de lectură aferentă primei lecții reia această idee – mult simplificată în spirit internaționalist – în extrasele din discursurile lui Nicolae Ceaușescu pe tema studiului istoriei.(p. 8) Spre deosebire de celelalte manuale prezentate până acum, procesul de colonizare (p. 94), organizarea politică, administrativă și juridică, tendințele de lărgire a autonomiei sașilor (p. 99, p. 109), precum și actele de acordare ale privilegiilor (p. 89) sunt prezentate obiectiv, aparent fără imixtiuni ideologice. Conflictul dintre Vlad Țepeș și orașele săsești este expus și aici: “sprijinirea pretendenților de către brașoveni și sibieni au prilejuit conflicte…Au existat însă și multe momente de colaborare, care au dus la înțelegeri, cum a fost aceea dintre Brașov și domnul Țării Românești”. (p. 140) Răscoalei de la Bobâlna și “uniunii frațești” li se acrodă o importanță conformă tendinței de exagerare a mișcărilor sociale, insistându-se asupra caracterului de clasă al conflictului. (p. 120). Sașii mai sunt amintiti și în ceea ce privește componența etnică a orașelor evului mediu din Transilvania (p. 116-177) și a evoluției vieții artistice în aceeași perioadă (p. 164). Tot în domeniul valorilor transilvănene, este evidențiat foarte succint caracterul european și multinațional al culturii dezvoltate de comunitatea săsească. (p. 166, 169, 170). Diploma leopoldină este un alt punct în care se semnalează existența priveligiilor națiunii săsești (p. 193) și compromisul făcut de patriciat (p. 191) cu Imperiul Habsburgic, dar și evolutia culturii germane din Transilvania în secolul al XVII-lea (p. 193, 194, 197). O oarecare atenție este acordată desfințării autonomiei națiunilor de către Iosif al II-lea (p.200), în contextul unei viziuni ideologizante asupra Imperiului Habsburgic. Cu excepția unei referiri la dezvoltarea economică a Transilvaniei (p. 208): “Compania negustorilor sași din Sibiu care căuta să elimine concurența straină”, secolul al XVIII-lea îi infățișeaza pe sași mai mult ca parte constitutivă a grupului națiunilor privilegiate, în opoziție cu incercările de emancipare ale societății românești. (p. 211, 212). Nici în capitolul despre Răscoala de la 1784, informațiile despre germani nu sunt mai abundente, semnalându-se doar participarea țăranilor sași din zonele cu populație mixtă. (p. 213, 214, 216). “Constituirea națiunii române moderne” face referire din nou la sistemul națiunilor privilegiate (p. 231), iar în “Dezvoltarea culturii în secolul al XVIII-lea” apare o altă enumerare a personalităților artistice din rândul naționalităților, care “prin operele lor promovează un nou ideal cultural, atent la nevoile societății”. (p. 223-224). Desi influentele ideologice se resimt in continuare, ele sunt deghizate discret in manualul pentru clasa a VIII-a din 1984, care se impune prin tonul conciliator si o relativa obiectivitate.

ISTORIA MODERNA A ROMÂNIEI – MANUAL PENTRU CLASA A IX-A, 1988 – Adresându-se elevilor de liceu, manualul pentru clasa a IX-a, reeditat pe baza programei școlare din 1985, ar trebui sa fie mai bogat în informații. În realitate, el este mai încărcat de conținut ideologic, poate și deoarece cuprinde perioada dezvoltarii mișcării socialiste. Primele referiri sunt legate de compoziția dietei în baza sistemului celor trei națiuni privilegiate (p. 35) și de formele de oprimare națională a romanilor, respectiv statistica numărului de școli naționale (p. 37). Mai departe, în contextul dezvoltării culturii naționale, sunt prezentate o suită de personalități marcante de origine germană, precum și contribuția acestora la “rezolvarea problemelor sociale”. (p. 39) În dezvoltarea subiectului Revoluției de la 1848, temele legate de germanii transilvăneni se împart în două categorii: cea a situației naționale (p. 45, 55, 56, 58) și cea a activității cărturarului sas Stephan Ludwig Roth (p. 48, 56, 60). Suita de lecții se încheie glorios cu un extras din cuvântarea lui N. Ceaușescu din 1978 despre realitatea istorică din Ardeal. Este interesant de observat, cum, în continuare, perspectiva internaționalistă, concretizată prin dese apelări la statistică (102, 120), la relațiile de colaborare dintre cele trei naționalități dominante din Transilvania sau la dezvoltarea științelor și culturii minorităților naționale (p. 133, 135, 169, 218, 219) se îimbină cu viziunea romantică, naționalistă. Sprijinind ideea bunelor relații, un alt extras dintr-o cuvântare a lui Nicolae Ceaușescu, vorbește despre ajutorul acordat de unii locuitori de origine germană din Transilvania poporului român pe durata Războiului de Independență al României. O noutate o constituie inserarea unui paragraf despre preocuparea statului austriac pentru invatamantul de limbă germană din Bucovina în perioada dualistă (p. 129) – se vorbește deci pentru prima oară de comunitatea germană din provincie. Aceasta mai apare doar în lecția despre “Eliberarea națională a românilor din teritoriile aflate sub dominație straină”, unde se vorbește despre “germanizarea” Bucovinei și despre colonizarea “cu locuitori de alte naționalități (ruteni, polonezi, evrei, germani)” (p. 179). Daca până acum viziunea naționalistă a autorilor manualului nu era atat de evidentă, aici ea se poate distinge prin furnizarea unor informații cu incărcătură sentimentală: “liceul din Cernauți (unde avea să învețe mai târziu Mihai Eminescu)”, contrapuse unei prezentări seci și obiective “curentul de colonizare a provinciei … a facut parte din politica guvernelor austriece”. O impresie asemănătoare lasă și paragraful despre opoziția față de politica de asimilare a naționalităților de către “clasele dominante maghiare și germane”. (p. 204) Capitolul despre “Făurirea Statului Național Unitar Român” cuprinde cea mai consistentă relatare despre minoritatea germană din România, cu privire la rezolutia de adeziune a sasilor la unire. (p. 210) În același loc, se amintește pentru prima dată de existența șvabilor. În tabelul cronologic de la finalul cărții, figurează singura mențiune despre desființarea autonomiei Universitătii Săsești. Se sfarseste astfel lantul premierelor din paginile manualului de istorie moderna.

ISTORIA CONTEMPORANA A ROMÂNIEI – MANUAL PENTRU CLASA A IX-A, 1983 – Manualul de istorie contemporana iși servește cel mai bine scopul propagandisctic – continuțul ideologic îl depășește cu mult pe cel informațional. Totuși, se fac câteva referiri “strategice” la situația naționalităților, deci implicit a minorității germane. Dintre acestea, o categorie este reprezentată de aspectele statistice (p. 10,132, 191 ), o alta – de dezvoltarea culturala (p. 88, 89, 90, 91, 166, 240, 264, 258), o alta – de lupta pentru drepturi egale (p.83, 125), o alta – implicarea in partid (p. 191, 208, 235, 236, 231), o alta – de unitatea nationala (p. 162. 191, 239) si ultima – de clasa muncitoare (p. 152, 238). Lista e constituita din mentiuni indirecte, prin expresii ca: “naționalitățile conlocuitoare”, “fără deosebire de naționalitate”, “romani, maghiari, germani, sârbi si de alte naționalități” sau din enumerări de nume de personalități științifice sau culturale.Există doar trei mențiuni care nu se înscriu aici: prima – colaborarea Partidului german “cu diferite partide burgheze mai mari in campaniile electorale, in perioadele cand acestea se aflau la guvern”; a doua – expropierea in intregime a bunurilor agricole “apartinand cetatenilor germani si cetatenilor romani care au colaborat cu hitleristii, ale criminalilor de razboi si ale celor vinovati de dezastrul tarii”; a treia – reproducerea din “cuvantarea la Congresul al XII-lea a tovarasului Eduard Eisenburger, presedintele consiliului oamenilor muncii de nașionalitate germana”. Pe langa existenta unei relatii de cauzalitate intre acest trei momente, se pot recunoaste foarte usor si premisele ideologice care au stat la baza atitudinii fata de minoritatea germana propagata in manualele din perioada stalinista. Ne intoarcem deci la cartea de istorie creata de Mihail Roller.

Observatii. Comparand cele 8 manuale, se reliefeaza cateva momente cheie in care concentrarea relatarilor referitoare la nationalitatea germana este mai mare. In acest context, trebuie facuta o distinctie, in functie de relevanta mentiunii respective ca fapt istoric. Se observa astfel ca in seria de manuale din 1948, exista mai putine referiri indirecte si mai multe directe, la fapte istorice concrete, care sunt insa falsificate de cele mai multe ori. Raportul este inversat la adoua serie de manuale, care contin mai multe cuvinte, dar mai putina informatie. Se poate spune, deci, atat despre manualele redactate sub ingrijirea lui Mihail Roller, cat și despre cele ulterioare legii invatamantului din 1968, că nu fac decât sa oglindească dezinteresul din discursul oficial față de situația comunității germane din România. În text, acesta se manifestă prin golirea de conținut a referințelor la etnicii germani, prezentați mai mult ca o piesă imobilă de recuzită a decorului istoric transilvanean, care nu au parte de o viață și istorie proprie in raport cu cea populatiei romanesti. Astfel, cu câteva excepții, nu se vorbește despre istoria reală a sașilor, șvabilor sau germanilor bucovineni, cu inlantuirea ei de evenimente semnficiative, care nu poate fi suplinită în paginile cărților de istorie de formulările repetitive, unifromizatoare și inșiruirile de nume cu sonoritate germană.

Reminescente. Nu este surprinzator atunci ca deceniile de indoctrinare au produs niste generatii care reiau, la randul lor, aceleasi modele etnocentriste, care nu au reusit inca sa intelega si sa accepte pozitiv pluralitatea societatii romanesti, sub toate aspectele.

BIBLIOGRAFIE

Manuale

Istoria Evului Mediu – Manual unic pentru clasa a IX-a medie, Editura de Stat, București, 1948

Istoria și geografia României – Manual unic pentru clasa a IV-a elementară, Editura de Stat, București, 1948

ALMAȘ, DUMITRU, FOTESCU, ELEONORA – Istoria Patriei – Manual pentru clasa a IV-a, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1986

DAICOVICIU, HADRIAN, TEODOR, POMPILIU, CÎMPEANU, IOAN – Istoria antica și medie a României – Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1984

GEORGESCHU, GHEORGHE, MACIU, VASILE, ROLLER, MIHAIL, TUDOR, DUMITRU – Istoria României – Manual unic pentru clasa a XI-a medie, Editura de Stat, București, 1948

HUREZEANU, ELISABETA, SMARANDACHE, GHEORGHE, TOTU, MARIA – Istoria moderna a României – Manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1988

MACIU, VASILE, TUDOR, DUMITRU – Istoria României – Manual unic pentru clasa a VII-a elementară, Editura de Stat, București, 1948

PETRIC, ARON, IONIȚĂ, GHEORGHE – Istoria contemporana a României, Editura Didactica și Pedagogica, București, 1983

Legislatie

Legea nr. 11 din 1968 privind invatamintul în Republica Socialista România

Decretul nr. 175 din 1948 pentru reforma invatamantului

Legea educatiei și invatamintului nr.28 din 1978

Referinte

BETEA, LAVINIA – Comunicare și discurs în „limba de lemn” a regimului comunist, în Argumentum – Caietele Seminarului de Logică discursivă,Teoria argumentării și Retorică, nr. 3, 2004/2005

BOIA, LUCIAN – Istoria românilor: o istorie conflictuală?, în: Xenopoliana, VI, 1998, 3-4 – Istoria ca discurs demistificator, p. 4-10

CLIVETI, GHEORGHE – Mistificare sau ideologizare? Câteva reflecții în orizontul istoriei politice, în: Xenopoliana, VII, 1999, 1-2 – Comunismul în România. Ideologie, întemeieri, dileme, p. 196-203

DAMIAN HUREZEANU – Însemnări despre manualele pentru clasele XI-XII în: Xenopoliana, III, 1995, nr. 1-4 – Invatamantul istoric azi, p. 135-143

DORIN, MIHAI – Învățământul istoriei și integrarea europeană, în: Xenopoliana, III, 1995, nr. 1-4 – Invățământul istoric azi, p. 51-54

GABANYI, ANNELI UTE – Exodul germanilor din România: cauze, fapte, consecințe, în: Xenopoliana, V, 1997, 1-4 – Naționalism. Etnicitate. Minorități, p. 226-248

GHERGHEL, VALERIU – Unde malum? Note despre maladiile istoriografiei românești, în: Xenopoliana, III, 1995, nr. 1-4 – Invățământul istoric azi, p. 30-34

KATSIKAS, STEFANOS – Muslim Minority în Greek Historiography: A Distorted Story?, în: European History Quarterly, 3/ 42, p. 444-467

MIHALACHE, ANDI EMANUEL – "Frontul istoric" la începutul anilor ‘50. Mituri, realități, aproximări, în: Xenopoliana, VII, 1999, 1-2 – Comunismul în România. Ideologie, întemeieri, dileme, p. 79-91

MIHALACHE, ANDI EMANUEL – Stalinism și ideologie națională. Mobilurile unei convertiri, în: Xenopoliana, V, 1997, 1-4 – Naționalism. Etnicitate. Minorități, p. 109-118

NASTASĂ, LUCIAN – Etnocentrismul și manualul de istorie, în: Xenopoliana, III, 1995, nr. 1-4 – Invățământul istoric azi, p. 93-97

PIPPIDI, ANDREI – Pseudoreforma istoriografiei românești, în: Xenopoliana, VI, 1998, 3-4 – Istoria ca discurs demistificator, p. 118-127

PLESA, LIVIU – Mihail Roller și „stalinizarea” istoriografiei românesti, în: Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 10/I, 2006, p. 165-177

POP, IOAN-AUREL, NÄGLER, THOMAS, coord – Istoria Transilvaniei, vol I,II, III, ICR – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003

RĂDULESCU, BANU – Istoria sovieto-română a lui Roller, în: Xenopoliana, III, 1995, nr. 1-4 – Invățământul istoric azi, p. 98-104

RĂDULESCU, DAN CONSTANTIN – Învățământul românesc 1948–1989 – Între derivă și recuperare instituțional- funcțională, în: Calitatea Vieții, XVII, nr. 3–4, 2006, p. 307–318

VITCU, DUMITRU – O meteahnă încă persistentă: cosmetizarea prin omisiune, în: Xenopoliana, VI, 1998, 3-4 – Istoria ca discurs demistificator, p. 16-23