Comunitatea evreiesca din Șiria [310488]

Comunitatea evreiesca din Șiria

București

2015

[anonimizat]-lea marchează sosirea în zona Aradului a primelor familii de evrei. Dacă în Arad în anul 1742 [anonimizat] 1834, ajungându-se ca la sfârșitul anului 1840 numărul lor să fie de 27. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], fac ca Șiria să devină renumită pentru celelalte localități din jur. [anonimizat], Ghioroc, Pâncota, Măderat, Târnova, [anonimizat]-și speranța în găsirea celor trebuincioase. Șiria, fiind o localitate cu o [anonimizat], dezvoltarea comerțului pe plan local devine o evidentă sursă a progresului ei economic.

[anonimizat] 1823 tânăra baroană s-a mutat împreună cu acesta la castelul din Șiria. Noul ei loc de viață îl descria „drept un rai pe pământ”. Aici, [anonimizat]. În anul 1840, [anonimizat] a vis de castel, o primă grădiniță. [anonimizat], [anonimizat], al cărei deces la 71 de ani are loc în același an, 1890, [anonimizat]. [anonimizat], această tânără ajunge să fie cunoscută de către personalitățile culturale invitate la castelul Bohus.

În urma secetei mari din anul 1863, care s-a [anonimizat] a pus bazele „Fundației pentru împărțirea pâinii”. Aici l-a [anonimizat], aducându-și la rândul său și el contribuția în ajutorarea năpăstuiților.

Datorită faptului că după anul 1842, [anonimizat] 8 ani s-au mai așezat la Șiria încă 18 evrei. Astfel s-a ajuns ca în anul 1851, cei 45 de evrei care se aflau într-o [anonimizat]-și aducă simțitor contribuția la creșterea puterii economice a comunei Șiria.

Anul 1882 are o [anonimizat]. Este vorba de înființarea fabricii de coniac „R. Marty” cu ajutorul familiei Bohus care a facilitat un considerabil imprumut dintr-o bancă din Ungaria. Ca materie primă se foloseau strugurii achiziționați de la populația din podgorie. Preocuparea pentru realizarea unui coniac de calitate la Șiria s-a [anonimizat] l-a adus în acest scop pe expertul francez Depanich din localitatea „Cognac” din Franța.

Solicitările de export au venit din toată Austro-Ungaria și Cehia. La un moment dat, nemaifiind suficient ambalaj de sticle, la Praga a fost acceptată cumpărarea coniacului și în butoaie de 100 de litri. Pentru confecționarea butoaielor, evreul Kauffmann Pal înființează un vestit atelier de dulgherie, în care angajează peste 50 de muncitori proveniți din populația română, maghiară și germană, existentă în Șiria. Mărturiile istorice spun că acest atelier s-a dezvoltat atât de mult încât, fiecare meșter avea pe lângă el câte 15-20 de ucenici. Prin procesul verbal din data de 20.12.1893, încheiat cu ocazia întrunirii acționarilor fabricii de coniac din Vilagoș (denumirea în limba maghiară a localității Șiria), se precizează că membrii fondatori ai acesteia erau cei doi frați evrei Pfau Nathan și Pfau Jakob, care sunt parteneri și proprietari ai fabricii, deținând un număr de 967 de acțiuni. Alături de ei, figurează cu acțiuni și nobilul slovac Janos Bohus. În anul 1922, deoarece cei mai mulți acționari se aflau în Ungaria, fabrica a fuzionat cu „Zwack S.A.” și s-a mutat la Arad în anul 1933.

Celebrul avocat, evreul Neumann Mihaly

După ce în 1895 religia mozaică era recunoscută alături de confesiunile creștine din imperiu, în anul 1898 evreii din Șiria îl invită pe rabinul Dr. Alexandru Rosenberg în această localitate pentru a discuta despre construirea unei sinagogi, cunoscută fiind capacitatea mediatoare a rabinului între evrei și creștini. Cu toată poziția favorabilă a acestuia, construcția a fost realizată mult mai târziu, evreii continuând mai mulți ani la rândul să frecventeze Sinagoga din Arad.

Prin Constituția din anul 1923, comunitatea evreiască din România intră sub protecția statului. Ca urmare a Legii Învățământului din anul 1925 și a Legii Cultului Mozaic din anul 1928, li se oferă drepturi extinse evreilor.

La recensământul din anul 1930, din cele 6.042 de persoane înregistrate la Șiria, 42 erau evrei. Peste 2 ani este semnalată existența în viața cultului mozaic și Sinagoga din Șiria, care era frecventată de peste 45 de evrei. Ea a funcționat până în anul 1940, când a fost trecută în proprietatea statului, ca după câțiva ani să fie vândută comisarului șef al Poliției din Șiria, pe nume de Vidican.

Acesta la rândul său, după trecerea la pensie a revândut-o familiei Bujdulă. Interiorul clădirii păstrează și astăzi dușumeaua, cu o lățime de 60 de cm, nedeteriorată. De asemenea, mai există și alte elemente ale construcției, care sunt mărturii ale existenței acestei sinagogi, situându-se lângă sediul Poliției actuale din Șiria.

1940 este anul apariției legilor care au îngrădit drepturile evreilor, fiind înlăturați din viața publică, economică și culturală. Li s-a interzis practicarea comerțului și li s-a ridicat dreptul de proprietate, fiind expropriați în climatul dur al progromurilor din anul 1941. Între cei care au avut de suferit se numără evreii Pless, care se ocupa cu strângerea prunelor pentru piața de la Mako (Ungaria), Bartok, care comercializa vinurile provenite din Șiria, Friedmann, comerciant în textile, frații Farcaș Ioska și Mihai, deținători de magazine și deportați în anul 1940. Deasemenea, în anul 1938 a plecat din Șiria cel mai bogat evreu, Mendy, proprietar de moară și de peste 200 de hectare de pământuri agricole.

Personalitățile evreiești s-au remarcat și în domeniul juridic, precum Dr. Neumann Mihaly. Acesta a înființat în anul 1898 un prim birou de avocatură la Șiria, spre a răspunde necesităților și cerințelor populației din podgorie. Se pare că este un prim birou de avocatură înființat într-o altă localitate din județ, în afară de orașul Arad. Acesta oferea consultanță juridică gratuită clienților săi, scutiindu-i de repetate drumuri la Judecătoria Arad. Este respectat și apreciat de locuitorii Șiriei pentru înaltul său profesionalism și pentru preocuparea de a aplana ajungerea în instanță a unor conflicte minore dintre localnici, ele referindu-se îndeosebi la necunoașterea legilor privind tranzacțiile de pământuri și imobiliare.

O altă personalitate evreiască așezată la Șiria a fost Dr. Lengel, a cărui dăruire de excepție pentru profesia de medic a făcut să-și înscrie numele la loc de respect și cinste printre personalitățile de seamă ale comunei Șiria. Aceste calități l-au făcut să răspundă prezent, pe jos sau cu căruța, la toate solicitările bolnavilor indiferent de naționalitate sau de starea lor materială.

Sărbătorile evreiești păstrate 100 de ani în Șiria

La Șiria, vreme de 100 de ani, între anii 1840-1940, pregătirile pentru apropierea Crăciunului începeau mult mai repede, căci în comunitate exista și populație evreiască, care, cu puțin timp înainte, își celebra timp de opt zile sărbătoarea ”HANUKKAH”. Ea se desfășoară în perioada anului când, în timpul sărbătoririi, cade și cea mai scurtă zi din an și când avem lună nouă. Așadar, în fiecare an, ”Hanuca” precede sărbătoarea Nașterii Mântuitorului.

De ”Hanukkah”, comercianții evrei din Șiria puneau aceste lumânări în ferestrele magazinelor lor, iar minunea pe care o vesteau era cunoscută de către locuitorii Șiriei. În fiecare an, proprietarii magazinelor, de ”Hanuca”, îi chemau pe săraci și le împărțeau gogoși fripți în ulei, iar copiilor lor le dădeau câte o sumă de bani. Sărbătoarea era celebrată și prin vizite prietenești, căci între evrei și restul populației se statorniciseră, de-a lungul acestor ani, adânci legături sufletești. În calitate de gazde, evreii își serveau invitații cu alimente fripte în ulei, între care erau nelipsite chifteluțele cu cartofi, care se serveau cu sos de mere, precum și gustoșii gogoși fripți în ulei. După ”Hanuca”, ceilalți creștini ortodocși și catolici din Șiria, își continuau pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, obișnuindu-se ca de acest eveniment vizitele să fie întoarse, de pe masa de Crăciun fiind nelipsit cozonacul. Chiar dacă astăzi a dispărut complet populația evreiască din Șiria, cimitirul evreiesc rămâne o mărturie istorică a prezenței și conviețuirii etniei mozaice cu celelalte etnii, de-a lungul celor 100 de ani, în care, într-o deplină normalitate, s-au bucurat împreună de sărbătorile specifice fiecărei etnii. Cele opt zile de ”Hanuca” au început la asfințitul soarelui, în ajunul zilei de 8 decembrie 2012, precedând și de această dată sărbătoarea Nașterii Mântuitorului.

În scurgerea ireversibilă a timpului, să păstrăm ca o vie și frumoasă amintire, simbolul celor 100 de ani de conviețuire comună, și să aducem în fiecare an, de ”Hanuca”, cinstirea și respectul cuvenit evreilor care au existat în această minunată grădină de întâlnire a muntelui cu șesul.

Vreme de 100 de ani, între anii 1840-1940, evreii din Șiria sub impulsul bucuriei comuniunii cu cei dragi și sub simțul solidarității și frăției cu etniile viețuitoare pe aceste meleaguri, sărbătoreau împreună „Purimul” și „Pesach-ul”.

„PURIMUL” – Sărbătoarea biruinței poporului evreu

Cuvântul „Purim” vine de la cuvântul persan „pur”, care înseamnă „sorți” și indică sărbătoarea evreiască care comemorează eliberarea poporului evreu, ea păstrându-se ca o vie amintire a acestei izbăviri a poporului evreu din Persia.

Cartea Esterei, este temeiul instituirii acestor zile de veselie. „Purimul” s-a serbat încă din momentul acestei biruințe, iar tradiția iudaică spune că se va sărbători chiar dacă toate celelalte sărbători vor dispărea.

În secolul al VI-lea î.Hr., în vremea cuceririi Indiei de către medo-perși, o parte dintre evrei au fost luați robi și duși în Persia. Mardoheu este unul din numeroșii iudei, care în urma decretului lui Cirus, preferase să rămână în imperiul medo-persan și să nu se mai întoarcă în patria sa. El trăiește în capitala Suza, împreună cu Estera, frumoasa nepoată de frate, pe care a înfiat-o și în care vede pe viitoarea sa soție. În acest timp, regele Artaxerxe (identificat de către alții ca regele Ahașveroș), o repudiază pe proaspăta regină Vasti, în urma refuzului acesteia de a primi investitura la un banchet cu meseni turmentați. Organizându-se un concurs de frumusețe și comportament, Estera devine regină, ceea ce îi permite lui Mardoheu accesul la curtea regală. Aici el descoperă un complot la adresa regelui și îl comunică acestuia prin intermediul reginei.

Mardoheu refuză să-și plece genunchii în fața lui Haman, un parvenit ambițios, crud și foarte vanitos, care a ajuns pe treapta de prim-ministru. Supărat, acesta jură să se răzbune și obține de la rege un decret de exterminare a întregului neam iudaic din cuprinsul imperiului, pogrom ce avea să aibă loc în ziua de 13 Adar. La aflarea acestei vești cumplite, Estera a poruncit tuturor evreilor să postească și să se roage timp de trei zile. După terminarea postului, ea s-a înfățișat la regele Ahașveroș, și i-a destăinuit planul criminal a lui Haman, rugându-l să-i salveze poporul. Regele îl pedepsește pe Haman prin spânzurare, și-l numește pe Mardoheu în locul lui, și dă un decret imperial, prin care le dă voie evreilor să se apere în fața celor care vor încerca să-i omoare.

Ziua hotărâtă să fie destinată exterminării evreilor a rămas ca o sărbătoare a bucuriei pentru că au fost salvați.

„Purimul” este celebrat în fiecare an în funcție de calendarul ebraic, în acest an sărbătoarea veseliei fiind pe data de 23 februarie 2013, respectiv anul 5773, după calendarul evreiesc. În fiecare an „Purimul” începe de la apusul de soare din ziua precedentă. Cu o zi înainte, evreii postesc, postul amintind de Estera și de marele dezastru prin care putea să treacă acest popor.

Ceremonia religioasă din sinagogă începe cu citirea cărții Esterei dimineața și seara. La această ceremonie sunt obligate să meargă femeile deoarece împărăteasa Estera a fost aceea prin care s-a produs salvarea miraculoasă a evreilor. În timpul lecturii, când se aude numele lui Mardoheu, toată lumea prezentă bate din palme și strigă: „Binecuvântat să fie Mardoheu!”, iar când se aude numele lui Haman, se bate din picioare și se agită hârâitoarele, strigându-se: „Blestemat să fie Haman!”.

De „Purim” fiecare familie de evrei din Șiria își făcea „coșuri de Purim”, în care puneau diferite alimente și alte cadouri și le împărțeau cunoscuților, și mai ales săracilor. Copiii primeau și ei daruri bănești din partea părinților, fiind numiți „bani de Purim”. Sărbătoarea era celebrată și prin vizite prietenești între familiile evreilor și alte familii din localitate sau din împrejurimi. Pe masa întinsă la această sărbătoare nu lipseau prăjiturile triunghiulare, umplute cu gem sau cu semințe de mac, miere și nuci.

„PESACH” sau „Sărbătoarea azimelor”

„Pesach-ul” este una din cele mai importante sărbători evreiești, care simbolizează sfârșitul sclaviei evreilor, și eliberarea lor din mâinile egiptenilor cu ajutorul lui Moise, precum și cei 40 de ani de peregrinări prin deșert.

Biblia spune că asupra egiptenilor s-au abătut cele 10 molime, iar când faraonul a văzut că trece prin îngrozitorul moment de pierdere a întâiului născut în familia sa, a cedat și le-a poruncit israeliților să plece din regatul său. Moise, care primea sfaturile și povețele lui Dumnezeu, a fost încredințat cu salvarea israeliților, prin dezvăluirea protejării acestora de spiritul Domnului, care a venit și a luat întâiul născut al fiecărui egiptean. Israeliții au fost sfătuiți să taie un miel tânăr și să-i consume carnea, ungând tocul ușilor lor cu sângele acestuia, pentru că atunci când spiritul va veni să ia sufletele copiilor, cei ai israeliților să fie în siguranță. Îndurerarea faraonului la aflarea morții primului său fiu a fost așa de mare, încât i-a lăsat pe israeliți să plece. Ei au profitat de această ocazie, și au fugit din Egipt atât de repede, încât nici aluatul de pâine nu le-a dospit. În noaptea desfășurării celei de-a zecea molime, fiecare familie israelită a reușit să ia o bucată din carnea mielului jertfit și să o consume.

Această sărbătoare este însemnată și în Cartea Sfântă „Tora”. Ea este o sărbătoare de opt zile, care include două zile speciale de sărbătoare la început și două la sfârșit. Înainte de începerea sărbătorii, toată mâncarea dospită din casă trebuie să dispară, deoarece evreii au mâncat pâinea nedospită, pentru că nu au avut timp să aștepte ca aluatul să crească la plecarea din Egipt. În primele două seri de „Pesach” are loc „Sederul” (se traduce „ordine”), care este o masă ritualică, care se ține de obicei în familie. Lectura obligatorie de la această masă festivă este „Haggadah” (se traduce „a spune”), care se referă la principalele evenimente din viața evreilor, cu accentul pe perioada sclaviei din Egipt și a eliberării lor. În timpul „Sederului” se beau patru pahare de vin, se folosește pâinea nedospită „matzah”. „Sederul” începe cu rostirea „Kadish-ului”, urmată de „Urechatz” – spălarea mâinilor. Apoi se trece la înmuierea „Karpas-ului” (rădăcini amare – amestec din cartofi, ridichi și rădăcini de pătrunjel), în apa sărată. Rădăcinile amare amintesc de mâncarea puțină și săracă a evreilor aflați în Exod, dar și de primăvara renașterii naturii. Cel care înmoaie legumele în apa sărată, spune și o binecuvântare, după care gustă din ele. Apa sărată simbolizează lacrimile evreilor, atât cele de durere din timpul sclaviei, cât și cele de bucurie din ziua eliberării. Urmează momentul în care una din cele trei pâini nedospite „matzah”, aflate pe masă, este ruptă în două părți. O bucată se pune deoparte și se păstrează ca desert.

Paștile din Vechiul Testament însemnau consumarea mielului pascal, iar Paștile creștine sunt consumarea trupului și sângelui Mielului lui Dumnezeu. Sângele mielului pascal a dat posibilitatea iudeilor să scape din robia egipteană, și să treacă în țara făgăduinței, iar sângele Mântuitorului scapă pe creștini din robia păcatelor, și îi trece în viața veșnică. Deci, mielul pascal al evreilor este simbolul premergător al Mielului – Hristos „cel prezis de proroci pentru a ridica păcatele lumii.” (Isaia LIII, 7; Ioan I, 29 s.u.).

„Pesach-ul” se sărbătorește în acest an începând cu ajunul, din data de 25 martie, și se încheie în data de 2 aprilie.

În cei 100 de ani de conviețuire comună, evreii așezați în Șiria și-au adus o contribuție benefică și în dezvoltarea culturală a localității noastre. Trăind într-o înfrățire creștinească, își cunoșteau și-și respectau reciproc datinile și tradițiile.

Astăzi, a dispărut în totalitate populația evreiască din Șiria, mărturii ale prezenței lor rămânând doar pietrele funerare din Cimitirul Evreiesc, dar scurgerea ireversibilă a timpului nu a șters prezența evreilor din istoria acestei localități. Vom perpetua de-a lungul anilor colaborarea Consiliului Local Șiria cu conducerea Comunității Evreilor din Arad, dorind ca dezvoltarea relațiilor noastre să rămână un simbol al respectului și prețuirii prezenței populației evreiești, de-a lungul unui veac, pe plaiurile șiriene.

„ȘAVUOT” – „Sărbătoarea primirii Torei”

Calendarul creștin al acestui an își deschide a cincea filă, marcând de la începutul lunii mai, zilele de mare sărbătoare din „Săptămâna Patimilor și Învierea Mântuitorului”. Tot în această lună, Comunitatea Evreiască, în zilele de 15 și 16 mai, sărbătorește eternizarea momentului când, Legea Divină – Tora, a fost dată poporului evreu, pe muntele Sinai.

Această sărbătoare a primirii Torei poartă numele de „Șavuot”, în traducere „Sărbătoarea săptămânilor”. Ea comemorează momentul când profetul Moise a primit Tablele Legii, care au fost înscrise pe două tăblițe în piatră. Prima tăbliță a cuprins primele trei porunci, care privesc cinstirea lui Dumnezeu, și cea de-a doua cuprinde cele șapte porunci, adresate omenirii spre a fi respectate.

Înmânarea celor zece porunci pe muntele Sinai, la 50 de zile de la ieșirea poporului evreu din Egipt, este evenimentul crucial, de amplă rezonanță istorică, ce a marcat eliberarea fizică a fiilor lui Israel.

Celebrarea „Șavuot-ului” este direct legată de ziua „Pesach-ului”.

Tora poruncește să se numere șapte săptămâni, numite „Omer”, începând cu a doua zi a „Pesach-ului”, până la data marcată ca „Șavuot”. Această numărare a zilelor ar exprima dorința poporului după cuvântul divinității, exprimat în Tora. La sărbătoarea „Pesach”, evreii serbează eliberarea din robia faraonului, iar la „Șavuot”, primirea Legii Divine (Tora), care i-a consacrat, după tradiția iudaică antică, într-un popor dedicat slujirii lui Dumnezeu.

Cele 50 de zile ale măsurătorii în timp, constituie trăsătura de unire dintre cele două sărbători. Libertatea fizică este legată de libertatea sufletească, și numai în această măsură are valoare. Zdrobirea cătușelor faraonice nu a însemnat că fiii lui Israel erau deja liberi. Spinarea lor era prea încovoiată de umilințe, sufletul prea îmbibat de suferințe, iar conștiința prea încărcată de prejudecăți. Învățătura Torei simbolizează actul de naștere spirituală a poporului evreu.

Salvarea din Egipt a aruncat jugul robiei de pe poporul lui Israel, dar pe această cale, ei s-au transformat numai în robi eliberați, fără să cunoască conținutul pozitiv al libertății. Acești oameni au reușit să ajungă la sensul propriu al libertății numai în clipa Revelației Sinaitice. În cartea „Deuteronomul”, 27,9, s-a afirmat: „Astăzi prin aceasta ați devenit popor”.

Pe lângă semnificația dăruirii Torei pe muntele Sinai, „Șavuot” este legat de sezonul recoltei grânelor, care dura șapte săptămâni și era un timp al bucuriei. Acest sezon începea cu recolta orzului, la „Pesach”, și se termina cu recolta grâului, la „Șavuot”. În perioada când exista Templul din Ierusalim, se ofereau două pâini de grâu ca jertfă.

De sărbătoarea „Șavuot”, evreii antici aduceau ca jertfă primele roade ale anului, care erau luate din șapte specii, pentru care era slăvit pământul Israelului: grâul, orzul, smochinele, strugurii, rodiile, măslinele și curmalele. Fiind o societate agrară, fiecare țăran lega o panglică la fiecare fruct copt. Apoi, primele fructe coapte erau culese și aduse în Ierusalim ca ofrandă lui Dumnezeu.

Această sărbătoare este marcată prin servicii de rugăciuni speciale, mâncăruri festive și abținerea de la muncă.

Deasemenea, sunt păstrate numeroase tradiții, precum: Akdamut – lectura unui poem liturgic în timpul „Șavuot-ului”, la rugăciunea de dimineață; Halav – consumarea laptelui și a produselor lactate; Rut – lectura cărții „Rut” din Biblie, la serviciul religios de dimineață; Yerek – decorarea casei și a sinagogii cu fructe și legume; Tora – studiul nocturn al Torei.

Akdamut este un poem liturgic, scris în limba arameică, care preamărește însemnătatea lui Dumnezeu, a Torei și a Israelului, și este recitat în sinagogă în prima zi a acestei sărbători. Fiecare vers este terminat în silaba „ta”, conținând ultima și prima literă a alfabetului ebraic, și simbolizând astfel infinitatea Torei. Melodia care însoțește de obicei acest poem are un caracter de grandoare și triumf.

Tradiția de a consuma produse lactate, amintește de cuvintele lui David despre Tora, ca fiind ca „lapte și miere sub limbă”. O altă explicație este că înaintea dăruirii Torei, evreii nu cunoșteau încă legile dietetice de alimentație și pe cele ale tăierii rituale a animalelor după noua lege religioasă, și de aceea au consumat într-o perioadă numai lactate.

Lectura cărții „Rut” amintește de sărbătoarea secerișului.

În secolul al XII-lea, în Franța, a apărut obiceiul de a dedica noaptea de „Șavuot”, lecturii studiului Torei.

Vreme de 100 de ani, între anii 1840-1940, bucuria acestei sărbători înnobila sufletele evreilor, iar casa lor comună, sinagoga din Șiria, era înveșmântată cu fructe și legume. La această casă de rugăciune, se rostea în fața altarului rugăciunea „Iskor”, prin care erau amintiți cei dragi, care au dispărut de-a lungul vremurilor. Numele lor, spre regretul nostru, îl mai găsim azi doar pe pietrele funerare din Cimitirul Evreiesc al Șiriei.

În amintirea acelui veac, în care a existat cu folos o comunitate evreiască în această localitate, se cuvine, ca la acest moment de sărbătoare, să-i păstrăm în memorie, într-o îndelungată și meritată prețuire.

Rosh Hashana sau sărbătoarea anului nou

Anul Nou in calendarul ebraic se petrece in primele doua zile ale lunii Tisrei, considerate data genezei, ce corespunde si cu inceputul toamnei, anotimpul muncilor agricole. Se mai numeste Yom Ha-din – ziua judecatii.Astfel, se crede ca in aceasta zi se inscrie soarta fiecarui evreu in Cartea vietii pentru anul in curs. De aici si caracterul rugaciunilor, care cuprind pocainta, preaslavire, cerere de iertare, amintirea suferintelor, dar, mai ales, premarirea Creatorului. In timpul sarbatorii nu se manaca acru, sarat si piperat.

Pe masa se pun fructe dulci si farfurioare cu miere – ca anul sa fie dulce. Evreii evlaviosi mananca acum prima data in an struguri, existand credinta ca daca ar face-o mai devreme, li se usuca viile, iar in loc de compot mananca morcovi si pastarnac, pentru ca anul ce vine sa fie imbelsugat. Inca din ajun se mananca chiftelute de pasare ori de vita, salata de vinete cu rosii, supa cu carne, cartofi cu hrean, prajitura cu nuca, compot, colaci si se bea lichior. Daca anul nou cade vineri se aprind lumanari, daca e sambata, nu se fac rugaciuni si nici nu se aprind lumanari, iar mancarea este cea obisnuita in zi de Sabat. Se fac haine noi si se cumpara incaltaminte noua.

Yom Kippur sau ziua pocaintei

Această sărbătoare vine in consens cu spiritul tolerant al evreului de rand si cu invataturile Torei. Este ziua iertarii pacatelor. In ajun, la rugaciunea de dupa amiaza evreii se pot spovedi. Masa de cina este imbelsugata, intrucat dupa aceea, aproximativ 25 de ore se va tine post negru, foarte strict. Gospodina aprinde lumanari ca si pentru Sabat. La intrarea in post parintii isi binecuvanteaza copiii. In ajun de Iom Kipur trebuie sa te impaci cu toata lumea si sa ii ierti pe toti aceia care ti-au facut vreun rau.

La pranz se mananca coltunasi cu ficat, supa de pui sau de vita, iar seara supa de pasare, compot si struguri. De Iom Kipur toata familia merge la sinagoga, de obicei imbracati in alb si se sta la rugaciune toata ziua. Se aprind cate 2 lumanari, plus una pentru sufletul mortilor. Chivotul este acoperit cu o perdea alba si tot in alb sunt imbracate si sulurile sfinte. La apusul soarelui toata lumea intoneaza Kol Nidrei, care elibereaza de anagajamnte si promisiunile facute de-alungul anului. La caderea serii se suna din sofar si cu totii excalama : “Domnul este Dumnezeul nostru” si dupa cina se bate primul tarus pentru construirea sucai, deoarece sarbatoarea de Sucot va incepe peste patru zile. 34 Specific acestei sarbatori este obiceiul kapurei. Se ia un cocos sau o gaina, in functie de sexul membrului de familie, pasari ce urmeaza a fi sacrificate si, in timpul rostirii unei rugaciuni, pasarea este rotita pe deasupra capului (in ajun de Iom Kipur).

Acest fapt ar semnifica ispasirea pacatelor faptuite. Pasarile taiate sunt apoi date de pomana. Desi foarte strict, postul de Iom Kipur nu trebuie tinut de copiii mici sau bolnavi. Se obisnuia ca in aceasta zi sa se mearga la o apa curgatoare si sa se scuture acolo buzunarele, pentru a se curata de pacate. Se spunea ca fetele care tin post de Iom Kipur vor fi iubite de sotii lor.

Sukkot sau sarbatoare corturilor

Sucot reprezinta una din cele mai importante sarbatori pentru evrei si este dedicat amintirii iesirii evreilor din Egipt. Are loc intre 15-21 al lunii Tisrei (prima luna a calendarului ebraic, zodia corespunzatoare fiind balanta;Date importante din aceasta luna: prima si a doua zi – anul nou Ros Hasana, a treia zi

Tisrei – Tom Gedaliahu, a zecea zi Tisrei – Iom Kipur, a cincisprezecea zi Tisrei – Sucot, a douazecidoua zi a lunii – Smini Ateret si a douazecisitreia zi – Simhat Tora). Se petrece in timpul culesului, de aceea este supranumita si sarbatoarea bucuriei.

De Sucot se ridica suca, un cort sau o coliba impodobita cu covoare,flori, crengi, fructe si multe alte ornamente, acoperita cu crengi sau stuf. Pe parcursul celor 8 zile cat dureaza sarbatoarea, familia mananca in suca. Suca poate fi ridicata acasa ori la sinagoga. In primele doua zile de Sucot nu se lucreaza, urmeaza patru zile cand nu exista interdictia de a munci, iar in ultimele doua zile din nou nu se lucreaza. Ultima zi de Sucot, dimineata, este dedicata mortilor la sinagoga.

Lag Ba’Omer

Lag Ba'omer (în ebraică : ל"ג בעומר A treizeci și treia zi a Omerului) este o sărbătoare evreiască care se prăznuiește în a 33- a zi a numărătorii Omerului, în ziua de 18 a lunii ebraice Iyar. În calendarul gregorian Lag Baomer cade, de obicei în luna mai.

Sărbătoarea este menționată pentru prima dată în literatura rabinică medievală referitoare la Rabbi Akiva. O tradiție o asociază în mod deosebit cu Rabbi Shimon bar Yohai, legendarul autor al cărții Zohar, iar sioniștii obișnuiau să accentueze legătura sărbătorii cu răscoala antiromană de sub conducerea lui Shimon Bar Kohba.

Lag Baomer este una din sărbătorile iudaice cele mai îndrăgite de copii, fiind celebrată în popor, prin focuri de tabără. În Israel multe mii de credincioși fac în această zi pelerinaj la mormântul presupus al lui Rabbi Shimon Bar Yohai pe Muntele Meron, în apropiere de orașul Tzfat (Safed).

Tisa be-Av

Comemoreaza ziua cand a fost daramat Templul sfant. Este zi de post lung, la fel ca de Iom Kipur, inca din ajun de la apusul soarelui si are aceleasi interdictii: nu se mananca, nu se bea, nu se spala, nu se incalta pantofi de piele. Seara si dimineata se citeste din Plangerile profetului Eremiahu. Este ziua cea mai trista a anului in istoria evreilor si este declarata zi de doliu national. Religia mozaica cunoaste manifestari directe, reprezentate de rugaciuni, servicii divine publice, tinerea sambetei si a sarbatorilor, si respectarea riguroasa a legilor alimentatiei, precum si manifestari indirecte, care se exprima prin punerea talitului la rugaciuni, a filacteriilor (cutiute prizmatice imbracate in piele, ce contin pasaje biblice care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, pe care credinciosul evreu le aseaza pe bratul stang, in dreptul inimii si pe cap si a mezuzei, cutiuta ce contine trei pasaje biblice,care se fixeaza pe canatul usii (locuintei, templului). Toate acestea reprezinta simboluri religioase care isi au obarsia in Biblie, in cele 5 carti ale lui Moise.

Scriitorul Ioan Slavici – printre evreii Șirieni și cei din Panciu

Locul nașterii – Șiria și al morții – Panciu, sunt columne legitime pentru păstrarea memoriei scriitorului Ioan Slavici. Neamul nostru are până azi numai un panteon abstract. Vreodată, într-un viitor, probabil, va avea și unul real, arhitectonic, lipsit de promiscuitate și anonimat. În el se cuvine să fie și locul lui Ioan Slavici.

Deseori, mânați de dorul reîntâlnirii cu scriitorul, deschidem câte o carte, în care și-a lăsat picături din sufletul său mare și găsim vorbe odihnitoare, găzduite într-o adevărată odă a bucuriei. Aflăm din ele că scriitorului i-a apărut în viață o cascadă a împlinirilor și neîmplinirilor, fiindu-i dat să lupte cu cele mai felurite adversități și de multe ori să sufere de pe urmele lor. Totul a început de la locul nașterii, de aici din Șiria, din frumoasa grădină de întâlnire a muntelui cu șesul și s-a sfârșit tot într-o mirifică grădină, în casa fiicei sale Lavinia Gheorghiu, din Panciu.

În amurgul vieții sale zbuciumate, s-a simțit dator față de contemporanii săi, față de urmași, și în primul rând față de el însuși, să evoce „lumea prin care a trecut”, lume în mijlocul căreia s-au format concepțiile lui, lume care a generat opera sa realistă și sănătosul ei fond moral. A fost într-un necurmat contact cu satul natal, iar sufletul i s-a format sub înrâurirea locurilor prin care a trecut.

Acești ani petrecuți în Șiria, au întipărit în sufletul scriitorului urme adânci, durabile, nutrind o adevărată evlavie pentru locurile copilăriei, un devotament profund pentru cei care i-au deschis mintea și sufletul, i-au ațâțat fantezia și i-au sădit dragoste și respect pentru bine și adevăr, pentru frumos și dreptate.

În perioada 1854 – 1858 invață la Școala primară din Șiria unde este coleg de clasă cu SCHUBERT BERNATNE care trăiește in Șiria 56 de ani, iar în anul 1896 este înmormântată în Cimitirul evreiesc Șiria, SZILBERMANN MORNE(născută KOHN IOSEFINA) care trăiește în Șiria 62 de ani, iar în anul 1927 este înmormântată în Cimitirul evreiesc Șiria, REDER REGINA(născută HIRSCHL) care trăiește în Șiria 48 de ani, fiind deasemenea înmormântată în Cimitirul evreiesc Șiria. Jocurile comune din anii copilăriei, au fost completate cu transmiterea obiceiurilor și a datinilor existente în comună. Prin urmare copiii din sat au ajuns să cunoască sărbătorile evreiești, iar copiii din familiile evreiești să la cunoască pe cele ale românilor, maghiarilor și nemților.

Împreună cu colegii de școala primară, Slavici frecventa Sinagoga din Șiria împrumutând anumite obiceiuri mozaice.

Clădirea unde a activat Sinagoga din Șiria

În perioada 1859 – 1865 este elev la Arad, iar vacanțele și le petrece la Șiria împreună cu colegii de școală primară.

„Pretutindeni pe unde mă duceam, oamenii mă îmbrățișau cu dragoste, încât minune nu-i dacă m-am pătruns în curând de gândul că lumea e alcătuită din oameni care mă iubesc și pe care deci am să-i iubesc și eu” (Lumea prin care am trecut).

Frumusețea drumurilor și legenda locurilor întâlnite la Panciu, unde și-a petrecut ultima parte a vieții, începutul de toamnă care înveșmânta în aur și în purpură dealurile încărcate cu viță de vie, asemeni celor din Șiria, i-au declanșat extinderea rapidă a sentimentului iubirii și pentru aceste plaiuri podgorene, așezate definitiv și ele în sufletul scriitorului. Acest sentiment ne-a brevetat deopotrivă pe cei de la Șiria și pe cei de la Panciu, „să-l considerăm pentru totdeauna al nostru”. Simțindu-ne onorați cu sentimentul iubirii pentru scriitor, avem datoria să-l păstrăm emblematic în istoria celor două localități.

Fiind cunoscător a tradițiilor și obiceiurilor evreiești, Slavici a avut o colaborare foarte bună cu evreimea din Panciu, în special cu Marcu Sechter, Tzală Rosemberg și Aron Bercovici – membri ai consiliului local Panciu.

La 17 august 1925, Ioan Slavici, trece la cele veșnice și ne lasă în urmă capodoperele sale pentru a ne putea hrăni mintea și sufletul.

Cimitirul evreiesc din Panciu

Evreii din comuna Gurahonț

După al doilea război mondial, în com. Gurahonț trăiau aproximativ 50 de evrei care se remarcau în special prin calitățile exceptionale în domeniul comerțul, astfel încât, prezența lor în comună au adus belșug și prosperitate.

Țăranii din Guragonț au împrumutat foarte multe obiceiuri și tradiții, în special modul de viață echilibrat și regulile din Torah privind alimentația, excluzând carnea de porc și axându-se pe carnea de rață și cea de gâscă.

Familia Morski se bucura de mult respect și cosiderație din partea locuitorilor comunei , fiind pilonul principal în susținerea economică a comunei, deschizând trei magazine în centrul localității.

Această familie s-a remarcat prin corectitudine și încredere în oameni, ajutând oamenii nevoiași prin faptul că puteau sa cumpere orice produs doreau, iar plată să o facă cand le era cu putință. În magazinele acestora domnea ordinea și curățenia, marfa fiind de cea mai bună calitate, aranjată și etichetată corespunzător.

O altă distinsă personalitate a fost un medic evreu Iegher Jak, care cu priceperea și dăruirea sa a priveghiat neîncetat la sănătatea lucuitorilor comunei. Dr. Iegher Jak a convietuit armonios în comuna Gurahonț, până în anul 1980, când, acesta a încetat din viață.

Patina timpului și-a spus cuvântul, iar în prezent, nu mai există nici o persoană de etnie evreiască, dar , spre eternă prețuire, au rămas în urma lor monumentele funerare

Cimitirul Gurahonț

Cimitirul Aldețti

Cimitirul evreiesc Șiria

Cimitirul evreiesc este asociat unei anumite egalități în fața mortii: până acum 100 ani mărimea și decorarea pietrelor erau similare, preascripțiile prevedeau îngroparea în ordinea decesului astfel ca bogatul și săracul se învecinau, Hevra Kedosa societatea care se ocupa de înmormântări asigurând respectarea prescripțiilor religiei mozaice (ritualurile privind spălarea, îmbracarea, transportarea și înhumarea). Singura diferență se aplica rabinilor șefi ai comunității, „știutorii de drept” ale căror pietre erau personalizate și ale căror morminte erau grupate în rânduri separate.

Inițial, cimitirul trebuia să se afle la minimum 80-100 m de ultima casă a localității, dar a ajuns curând sa fie înglobat în unele așezări.

Conform prescripțiilor, capul decedatului trebuia orientat spre Est, în cimitir este interzisă consumarea alimentelor, purtarea talitului sau a sulurilor Torei, folosirea plantelor care cresc pe teren în scopuri personale. Dacă in timpurile vechi era interzisă vizitarea cimitirelor în timpul nopții și de catre femei, iar rabini ortodoxi dezaprobau împodobirea cu flori, astăzi se respectă urmatoarele norme: nu se vizitează mormintele un an după deces, este interzisă vizitarea în zilele de sambătă și de sărbători (inclusiv Hol amoeid si Roș Hodeș) și pe toată durata lunii Nisan și se recomandă vizitarea mormintelor în zilele de Iarzeit, de Tisa Beav și în luna Elul.

O particularitate transilvană și românească este aceea că evreii nu locuiau în ghetouri, chiar dacă erau grupați pe anumite străzi sau zone din anumite localități. Se recomanda asigurarea unei distanțe de 6 palme între morminte (minimum), evitarea suprapunerii morților (interdicție inițială), separarea sinucigașilor și păcătoșilor. Pietrele tombale aveau înălțimi reglementare, lățimea putând fi diferențiată după rang social și avere. Scunde la început, pietrele tombala cresc în secolele XVIII și mai ales XIX la 2-2,5 m din care cca. 1/3 era ingropată în pamant, iar restul de 2/3 era cioplită.

Dacă inițial se folosea un singur sortiment de piatră, elementul decorativ decurgea din scrisul insuși și adjectivele „cinstit” sau „credincios”, însoțite eventual de enumerarea studiilor, frizau generalitatea, cu timpul (îndeosebi spre sfârșitul secolului al XIX-lea) se operează o diferențiere prin utilizarea unor materiale pretioase (marmura, granit) și o preocupare pentru decorație în filiația influențelor baroce predominante în Transivania și Banat. Askenazimilor le este proprie o deschidere spre stilurile europene (romanic, gotic, Renaștere, baroc, rococo) combinate cu motive populare și elemente biblice, aluzii arhitecturale (coloane adosate, torsadate, încheierea elementului paralelipipedic vertical cu arc gotic, triunghi, fronton, semicerc etc.).

Imaginea unitară a cimitirului evreiesc decurge din conlucrarea familiei decedatului cu comunitatea, a cărui rol este determinant. Diacronic, se constată evoluția de la pietrele cele mai vechi lipsite de ornamente, unde expresivitatea decurge din grafism, iar acesta este marcat cu interpretari locale și ulterior de stilizarea scrierii, combinarea echilibrată a textului cu decorația favorizată de diversificarea tehnicii de cioplire și dominația finală a ornamentului (secolul XIX) care impune o diferențiere, o ierarhizare a mortilor. Rabinii au păstrat un stil mai sobru, diferențierea decurgând din grosimea mai mare a pietrei și uneori conișe ce protejau textul.

Simbolistica pietrelor tombale decurge din interpretarea interdicției din Cartea a cincea a lui Moise. Motive frecvente intâlnite și studiate de Erdelyi Lajos: cerb și leu împreună repezentând pacea familială; leu odihnindu-se pe cărți- îndeletnicirea sau nume de genul Iuda, Iehuda, Low, Leb; mâini incleștate cu degetele mari lipite- familie de clerici; cană sau tavă pentru spălatul mâinilor- familie de leviți; alte animale asociate numelui, cocoș- Hahn, vulpe-Fuchs, pește-Karpeles; vechi motive ebraice sau antice precum vulturul, coroana, Menore, Steaua lui David, căprioara, șarpele, palmierul, ciorchinele de struguri etc. Deschiderea dintotdeauna a evreilor pentru civilizațiile cu care au intrat în cotact transpare și din utilizarea stilurilor arhitecturale europene cât și a elementelor decorative din arta populară romanească, a influențelor otomane, slave, germanice, maghiare, bizant

Înconjurarea mormintelor cu un zid nu era o prescripție. Mormintele trebuiau să aibă inscripție spre Ierusalim, askenazii aveau morminte verticale, sefarzii morminte orizontale.

S-a evidențiat că din punct de vedere etnografic și estetic, pietrele de mormânt sunt interesante prin formă și dimensiune, prin raportul dintre inscripție și ornamentare ca spațialitate și stil, îmbinarea caligrafiei cu ornamentica, modul în care relieful alternează planurile. Motivele ornamentale au un caracter simbolic, alegoric, profesional, onomastic, ritual. Motivele cele mai frecvente ar fi: Leul, Pasărea, Grifonul, Menora, Arborele vieții, Mâinile binecuvântării, Tora, Coroana, peștii, urșii, cerbii, ciutele. Alături de motive străvechi evreiești, ar apare influențe populare autohtone sau ale stilurilor dominante într-o anumită epocă. Cimitirele din Moldova sunt considerate drept cele mai reprezentative pentru arta funerară și trebuie relevat contribuția în cercetarea lor depusă de soții Sanie.

La sfârșitul anului 1987 în proprietatea cultului mozaic din Romania se aflau 675 de cimitire, dintre care cca. 459 în județele din Transilvania. Un mare numar dintre acestea erau închise, în localitățile respective ne mai aflându-se credincioși mozaici. Faptul că judetele în care numărul cimitirelor inchise era mai mare sunt cele nordice (Bihor- 59, Bistrita Năsăud- 52, Cluj-Napoca- 40, Maramureș- peste 80, Satu Mare- peste 100, Sălaj- 28) se coroborează cu originea acestui proces în timpul celui de-al doilea război mondial (Holocaustul) și nu în perioada posterioarș, când Alia a luat proporții (“Martirajul milioanelor de oameni a atras după sine, în același timp, și distrugerea cimitirelor. Este un paradox, un caz singular, căci până atunci în istorie, când moartea secera în masă, cimitirele cresteau”- Erdelyi Lajos).

După anul 1989 are loc o reevaluare a patrimoniului evreiesc și nu a fost exclus să apară noi localizări – ceea ce s-a și produs. Fără a fi atât de celebre ca alte cimitire evreiești din Europa, cimitirele din Transilvania au o deosebita valoare istorica, artistică și umană. Până în prezent studiul a fost concentrat asupra pietrelor tombale, dar de o relevanță deosebită s-ar putea dovedi cercetarea capetelor cimiteriale. Distrugerea arhivelor ar putea, de asemenea, fi compensată, parțial, printtr-o cercetare care sa includă și metodologia istoriei artei în aceste „case ale celor vii”- Beth Hachaim. Pentru urgența unei asemenea întreprinderi, în competiția cu timpul distrugător, este inutil să mai pledezi. În cadrul discuției actuale din Romania din jurul noi legi a patrimoniului artistic și istoric, patrimoniul evreiesc ar trebui sa-și găsească o reprezentare corespunzatoare.

O mărturie istorică a prezenței și conviețuirii etniei mozaice cu celelalte etnii de-a lungul istoriei în această localitate, o constituie și existența „Cimitirului Evreiesc” din Șiria. Cele 34 de nume înscrise pe monumentele funerare existente, precum și celelalte locuri de veci cărora le-au dispărut dovezile asupra numelor și anilor de viețuire, susțin memorii, amintiri, realități, ce nu pot fi contestate. Acest cimitir face parte din patrimoniul spiritual al comunei Șiria iar din respect pentru om, care nu trebuie să se încheie odată cu plecarea de pe acest tărâm, Consiliul Local Șiria a aprobat în data de 21.03.2012 hotărârea privind asigurarea bunei întrețineri și îngrijiri a acestui cimitir. Alături de celelalte cimitire din comună, el este locul în care prezența celor care au plecat dintre noi se transformă într-o prezență tăcută și devine parte din memoria noastră ca popor, din memoria care ne face să supraviețuim.

Cimitirul în care timpul capătă alte dimensiuni, anii măsurându-se în înălțimea copacilor și în duritatea pietrei, ne amintesc de fapt de nevoia de a ne întoarce mereu la rădăcini. Dacă vremea, natura și timpul au înclinat sau răsturnat pietrele, datoria sacră ne obligă să intervenim pentru a pune lucrurile în ordine. Acestea sunt locuri în care tăcerea înseamnă respect iar lumina înseamnă o frumoasă aducere aminte.

În speranța că, descendenții iși vor identifica înaintașii, am creat un tabel al persoanelor înmormântate în Cimitirul evreiesc Șiria, în baza mențiunilor de pe monumentele funerare: