Comunitatea Evreiască DE A Lungul Timpului
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………..3
CAPITOLUL I Constituirea comunității evreiești in Romania
I.1 Despre originile evreilor…………………………………………………………….4
I.2 Evreii in Transilvania…………………………………………………………………9
I.3 Grupuri de evrei: sefarzi și așkenazi ………………………………………….24
CAPITOLUL II
II.1 Comunitatea evreiască din Oradea de-a lungul timpului………………30
II.2 Date demografice referitoare la comunitatea evreiască din Oradea și Bihor de-a lungul timpului…………………………………………………………….30
II.3 Confesiuni evreiești………………………………………………………………..31
II.4 Evreii în viața economică orădeană…………………………………………..34
II.5 Educație, învățământ ………………………………………………………………41
II.6 Asistența sanitara……………………………………………………………………44
CAPITOLUL III
III.1 Locașuri de cult evreiești ……………………………………………………….46
III.2 Ilustratii ………………………………………………………………………………52
Concluzii……………………………………………………………………………………68
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………57
=== COMUNITATEA EVREIASCĂ DIN ORADEA DE-A LUNGUL TIMPULUI ===
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………..3
CAPITOLUL I Constituirea comunității evreiești in Romania
I.1 Despre originile evreilor…………………………………………………………….4
I.2 Evreii in Transilvania…………………………………………………………………9
I.3 Grupuri de evrei: sefarzi și așkenazi ………………………………………….24
CAPITOLUL II
II.1 Comunitatea evreiască din Oradea de-a lungul timpului………………30
II.2 Date demografice referitoare la comunitatea evreiască din Oradea și Bihor de-a lungul timpului…………………………………………………………….30
II.3 Confesiuni evreiești………………………………………………………………..31
II.4 Evreii în viața economică orădeană…………………………………………..34
II.5 Educație, învățământ ………………………………………………………………41
II.6 Asistența sanitara……………………………………………………………………44
CAPITOLUL III
III.1 Locașuri de cult evreiești ……………………………………………………….46
III.2 Ilustratii ………………………………………………………………………………52
Concluzii……………………………………………………………………………………68
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………57
INTRODUCERE
In lucrarea de fața doresc sa prezint cateva aspecte privind trecutul și prezentul comunitatii evreiești din Oradea. Aceasta lucrare nu se vrea una de istorie enimențiala, ci mai degraba o descriere a tradițiilor culturale și religioase a acestei etnii pe cale de disparitie.
Primul capitol al acestei lucrari este o trecere in revista a evenimentelor importante ale istoriei poporului evreu, deasemenea tot in acest capitol vom prezenta cateva date care atesta prezenta evreilor in Transilvania, dupa care vom prezenta o scurta istorie a evenimentelor importante care au marcat existența poporului evreu in aceasta zona. Totodata vom analiza structura populației evreiești, pe ramuri de activitate in perioada anului 1930, la nivel național, totodata voi prezenta grupurile de evrei care s-au format de-a lungul timpului. Voi descrie cateva asemanari și deosebiri dintre cele doua formațiuni: sefarzi și așkenazi.
In cel de-al doilea capitol vom incepe cu o prezentare a situatiei demografice a populației din Oradea și Bihor, incluzand repartizarea pe medii, rural și urban. Vom continua cu prezentarea confesiunilor evreiești care s-au perindat de-a lungul vremurilor in acest oraș. Evreii in viata economica oradeana au avut o influența covarsitoare, motiv pentru care ne vom opri și asupra acestui aspect, continuand cu instituțiile de invațamant și asistența sanitara.
Dupa cum spune și titlul capitolului al treilea „Comunitatea evreiasca in zilele noastre”, aici vom prezenta pe cat posibil o situație a evreilor cat mai actulala, ca in finalul lucarii sa prezentam concluziile cercetarii.
In cel de-al treilea capitol vom prezenta locasuri de cult care au apartinut acestor confesiuni, imaginea lor cromatica este prezentata si in subcapitolul 2, ca in finalul lucrarii sa prezentam concluziile cercetarii.
I
1. Constituirea comunității evreiești in Romania
I.1. Despre originile evreilor
Evreii sunt unul dintre puținele popoare antice care și-au păstrat neștirbită identitatea etnică. Ei sunt originari din Ur, cetatea – capitală a Chaldeii. Ei și-au urmărit în mod conștient istoria proprie într-un mod în care nu și-a urmărit-o nici un alt popor antic. Evreii și-au înscris propria istorie, îmbinată cu elemente religioase pe care ei însisi le-au simțit și le-au trăit ca atare, confirmându-le și mărturisindu-le.
În ce privește teologia acestui popor, evreii s-au afirmat în lume ca un popor exclusiv monoteist, încă din momentul în care a început formarea lui, într-o lume politeistă. Dumnezeu este Creatorul, Proniatorul și Stăpânul universului. El conferă existență tuturor existențelor, este veșnic, atotînțelept, călăuzitor, omniprezent. Numele lui este Cel ce este, El, Elohim sau Adonai. Dispozițiile sacre ale religiei evreilor cuprind câteva mai importante: în primul rând legământul cu Dumnezeu, prin ritualul circumciziei, apoi cele zece porunci (decalogul), Șema Israel, iar în al patrulea rând mărturisirea de credință formulată de Moise Maimonide.
Acest popor a fost un popor de păstori încă de la început, iar ei s-au închinat lui Dumnezeu în locurile de popas, fără să aibă sanctuare propriu-zise. La începutul peregrinării prin pustiul Sinai, evreii au construit un cort sfânt, ca loc de păstrare a chivotului Legii, și ca loc de jertfă pentru curățirea păcatelor poporului. Aici se păstrau cele două table ale Legii. Acest cort era portabil și se numea Cortul Mărturiei fiind format din două încăperi: Sfânta și Sfânta Sfintelor. În prima încăpere aveau acces preoții iar în Sfânta Sfintelor avea acces doar Marele Preot, dar și acesta doar o singură dată pe an. După așezarea definitivă a evreilor în Canaan și după consolidarea puterii de stat prin instituirea regalității, se trece la construirea Marelui Templu de la Ierusalim. Acest templu, construit de regele Solomon, era de o frumusețe rară. În timpul cuceririlor babilonice templul a fost devastat și ruinat, iar vasele templului au fost duse de către Nabucodonosor la Babilon.
Urmărind în continuare istoria, vedem că prin cucerirea asiro-babilonienilor de către persi s-a marcat începutul perioadei persane (530-332 î.Hr) și este una din perioadele grele ale poporului evreu. O dată cu distrugerea primului Templu de la Ierusalim, în anul 536 î.Hr., istoria evreilor se fragmentează fără să mai respecte regula unității locului, astfel putem vorbi de două drumuri paralele, unul în Iudeea și celălalt în diaspora. În acea epocă evreii nu mai aveau stat propriu și se autodefineau prin naștere. Biblia vorbește despre evrei care s-au căsătorit cu localnice poluând originea sfântă. S-au făcut diferențieri între evreii care s-au amestecat cu localnici și cei aparținând comunității în exil și au păstrat originea curată. Astfel s-a introdus un certificat de origine care urcă până la a l5-a generație.
În Iudeea, evreii continuă să constituie o comunitate națională omogenă care străbate câteva etape successive. În perioada persană și elenistică cunoaște un statut de autonomie, în perioada regatului hașmonean având parte de un statut de independență, ca în final să cunoască un statut de ocupație și colonizare sub jugul Imperiului Roman.
Istoria lor, în Iudeea, s-a caracterizat după cum urmează: între 332 î.Hr – 63 d.Hr. se încadrează perioada elenistică în decursul căreia, evreii, în lipsa unui stat propriu s-au autodefinit prin cultură, în contextul luptei dintre iudaism și elenism. Evidențele manifestărilor antisemite sunt reduse în această perioadă, fiind legate de statutul de stăpâni al grecilor. În perioada romană (63 – sec. VII), aspirațiile de universalitate ale Romei au intrat în conflict cu principiile iudaismului. Acum apare antisemitismul deoarece evreii nu mai aveau stat, fiind parte a Imperiului Roman. Evreii continuau conflictul cu grecii și romanii pentru supremație culturală. Ei au început să practice prozelitismul (atragerea la iudaism a celorlalți). Impunerea propriului adevăr a declanșat reacții ale autorităților. Astfel apariția unor comunități de prozeliți în Asia Mică a născut teamă, antipatie și a declanșat măsuri represive. Datorită politicii lor de prozelitism, evreii au intrat în conflict și cu romanii și cu grecii. După rebeliunea din 70 au început să fie luate măsuri de către administrația romană, îndreptate împotriva evreilor.
În perioada răspândirii creștinismului, evreii au fost însă principalii beneficiari de pe urma persecuțiilor anticreștine. Nimic nu dovedeste însă că romanii aveau ceva împotriva evreilor în mod curent. Putem înțelege că antisemitismul isi are rădăcinile în dorința evreilor de a-si păstra ființa în absența unui stat, precum și în prozelitismul practicat.
Acesta viza două aspecte: pe vremea existenței statului evreu, aparteneța la religia iudaică era o condiție pentru ca cineva să se stabilească în stat iar în lipsa statului, iudaismul îi individualiza.
În ce privește diaspora, ea nu prezintă, la început, decât câteva ramuri desprinse din trunchiul vechiului popor evreu: mici grupuri de deportați și exilați care formează colonii relativ puțin importante în Asia Mică, Babilonia și Egipt. Importanța diasporei va spori începând cu perioada lui Alexandru cel Mare. Timp de șase secole, cuprinzând perioada dintre cucerirea lui Alexandru și convertirea Imparatului Constantin, comunitățile evreiești cunosc o expansmne considerabilă, dând dovadă de o mare vitalitate și manifestând o reală putere de atracție asupra neevreilor.
În timp ce Iudeea trecea printr-o perioadă de frământări datorită evenimentelor ca: revolta Hașmoneilor, care a fost una de inspirație religioasă trezind idea națională la o viață nouă, sau războaiele evreilor purtate împotriva Imperiului Roman, care erau secondate de nenumărate războaie civile între evrei datorită divergențelor privind conducerea operațiunilor între diferitele curente ale răsculaților, în diaspora iudaismul se implanta cu mai multă fermitate, dezvoltând o vastă rețea de comunicații. Între întâlnirea sa cu elenismul și tiriumful creștinismului, iudaismul cunoaște o adevărată epocă de aur, caracterizată prin multiple schimbări politice, demografice, religioase, intelectuale și sociale.
Aria geografică a așezărilor evreești continuă să se lărgească astfel încât, istoricul Juster, întocmind harta diasporei, amintește pentru Europa: 43 de localități în Italia, 18 localități în Spania, 19 localități în Franța, 4 orașe im Germania, dar și multe localități în Grecia, Macedonia și diverse țări balcanice; pentru Asia mai multe zeci de localități în principalele provincii ale Asiei Mici, in Siria, Liban, Arabia, Mesop,otamia, Asiria, și altele; iar pentru Africa: 42 de așezări în Egipt, 4 localități în Cirenaica, 5 în Numidia, 6 în Mauritania, și altele în Etiopia, Libia. Înțelegem astfel care a fost motivația pentru care istoricul Strabo a scris: n-ai putea găsi ușor un loc pe pământullocuit care să nu fi adăpostit acest popor și pe care să nu fie stăpân. Dacă în vechime acest popor impresiona prin extinderea sa geografică, astăzi observatorul istoric nu poate să nu fie mișcat de importanța numerică și forța acestui popor.
Un întreg complex de date demografice (creșterea naturală a coloniilor evreiești), socioeconomice (stabilitatea și puterea instituțiilor lor: comunitățile evreiești) și spirituale (atracția exercitată asupra păgânilor: prozelitismul), explică răspândirea evreilor și a iudaismului în diaspora. Explozia demografică a diasporei s-a datorat în primul rând războaielor, emigrării și a natalității evreiești. Crizele politice și economice cât și includerea Iudeii în lumea elenistică, apoi în cea romană; moment în care Palestina se află în centrul vastelor rețele de comunicații și de schimburi, favorizează de asemenea curentele de emigrare voluntară. Aceste cauze au fost accentuate și de o puternică natalitate care este una din constantele istoriei evreilor, cât și de faptul că rata mortalității era sensibil inferioară celor din societățile înconjurătoare, datorită reguluilor de igienă care constituiau baza unei serioase profilaxii.
Chiar și mult mai târziu începând cu anul 1880 viața evreilor a fost profund marcată de o politică de stat antisemită în zona polono-rusă, ceea ce a determinat împrăștierea într-o și mai mare măsură a evreilor. Între anii 1880 – 1914 peste două milioane și jumătate de evrei au părăsit Europa de Răsărit, majoritatea plecând spre Statele Unite ale Americii, ceilalți plecând spre Anglia și capitalele din Apusul Europei. Secolul XIX a fost marcat de numeroase discriminări și tribu1ații care au dus chestiunea evreilor în fața instanțelor internaționale.
I.2 Evreii in Transilvania
Apariția evreilor în această regiune se pierde în negura vremurilor. Din multele teorii cu privire la venirea lor aici, cea mai răspândită a fost cea care susține că strămosii evreilor au fost admisi în Dacia de către Decebal. Urmele materiale care atestează prezența acestui popor pe teritoriul Daciei sunt descoperirile monetare din epoca stăpânirii romane în Dacia, amintim aici de medalia de bronz, provenită din timpul răscoalei evreilor, care a avut loc cu ocazia celei de-a doua revolte a evreilor din Iudeea împotriva Romei, condusă de Bar Kohba (133-134). O altă mărturie a prezenței evreilor aici a fost descoperirea unor cărămizi purtând însernnul lor, la mănăstirea Hodog-Bodrog, lângă Arad. Mai amintim aici o inscripție de la Porolissum, de lângă Zalău, unde apare numele Publius Aelius Iacubus Decurio care se presupune a fi de origine iudaică, și textul de pe un sarcofag, descoperit lângă Orșova, pe care citim numele Iahve.
Lucrarea Sfântului Gerard, episcop de Cenad (1030-1046), intitulată Deliberatio este primul document din Transilvania care îi pomenește pe evrei. Un alt eveniment ce atestă prezența evreilor în această zonă este bula de aur (1222) care este o masură discriminatorie la adresa evreilor, excluzându-i pe aceștia de la traficul cu sare ce se desfășura pe Mureș.
Pentru secolele XIV-XVI apar date cu privire la prezența evreilor așchenazi în această regiune. În a doua jumătate a secolului al XV -lea se intensifică circulația monetară, activitate în care se implică un mare număr de evrei. Începând cu secolul al XVI-lea prezența aschenază este dublată de apariția evreilor sefarzi, care au fost expulzați din Spania. În urma constituirii Principatului Transilvaniei (1541), se intensifică relațiile comerciale cu Imperiul Otoman, mai ales prin intermediul Țării Românești. Dieta Transilvaniei ținută la Cluj în 1578, a fost nemulțumită de apariția comercianților evrei la târguI principal din 16 octombrie. În anul următor, meșteșugarii din Brașov au fost aprovizionați de comercianții evreij în mod constant cu indigo și lână, din sursă balcanică.
Așezări evreiești cu caracter permanent apar spre sfârsitul secolului al XVI-lea, la AlbaIulia și Lipova. În urma rupturii principelui Sigismund Bathory cu Poarta (1595), situația acestora a devenit catastrofală deoarece ei au fost considerați supusi otomani, drept consecință fiind masacrați, lucru ce s-a întâmplat și după recucerirea Lipovei de către oștirea ardeleană (1596). Un alt eveniment nefast s-a petrecut la Cluj cu ocazia intrării oștirii lui Mihai Viteazu și a generalului Basta în oraș în 1601.
După mai bine de două decenii, la 1623 principele Gabriel Bethlen a acordat anumite privilegii evreilor sefarzi, care s-au stabilit la Alba-Iulia. Diploma de privilegii acordate de Bethlen prevedea: dreptul de stabilire pe teritoriul țării, libertatea exersării credințelor și datinilor iudaice, siguranța îndeletnicirilor, îngăduința de a circula fără opreliști, Principele Gabriel Bethlen urmărea prin aceste privilegii acordate evreilor, și totodată prin această populație, înviorarea comerțului, mărturisind că dorește ca adunarea la un loc a feluritelor neamuri să contribuie la înflorirea Transilvaniei. Pentru sprijinirea spiritului de toleranță față de evrei vor interveni încă doi oameni: Gheorghe Rakoczi și Mihai Apaffi, care reântăresc protecția comunității din Alba-Iulia, deoarece după moartea lui Bethlen au apărut câteva restricții privind activitatea lor, determinate de interese concurențiale. Cele mai importante măsuri au vizat producția și desfacerea băuturilor alcoolice. În aceste condiții, principele Mihai Apaffi, în 1661 le-a asigurat tăierea rituală și comercializarea cărnii după normele lor.
Măsurile luate de aceștia se dovedesc insuficiente deoarece în 1686 și 1714, cu ocazia războaielor austro – turce întregul echilibru de forțe și de influiențe politice ia o întorsură în favoarea Vienei. Chiar și cu privilegiile acordate de Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczi și Mihai Apaffi, restricțiile de așezare doar în Alba-Iulia, stipulate prin Aprobate et Compilitae Constitutiones diminuează cu mult posibilitățile de organizare a comunităților evreiești. Totusi evreii din Transilvania au căutat să răspundă așteptărilor, creând câteva întreprinderi mari, cum au fost: cea condusă de Elias (1634 – 1636), care a comercializat ceara provenită din venitul principelui; Iuda și Solomon, ca arendasi au asigurat desfacerea mercurului provenit de la Zlatna (1668 – 1672); un număr de comercianți evrei au asigurat exportul de sulf; negustorii evrei și greci au mijlocit importul de piei, mătase, lână, vopsele, etc. Micii comercianți s-au evidențiat mai ales la Alba-Iulia, unde dețineau în jurul anului 1648, aproape toate magazinele.
În secolul al XVII-lea apare o intelectualitate israelită care nu se restrângea numai la rabini. Întâlnim astfel medici ca: David Riberius care a activat între 1629 – 1639, la Alba-Iulia, dar și la Cluj și Oradea; Leon, care avea pacienți atât în capitală cât și în Oradea. Diplomația ardeleană a avut în serviciul său interpreți evrei, ca de exemplu, unul cu numele Iuda.
Așa cum am amintit mai sus, la sfârsitul secolului al XVII-lea, odată cu războiul de eliberare inițiat de habsburgi în urma respingerii turcilor de sub zidurile Vienei, evreii au suferit noi zguduiri, astfel că în Oradea în anul 1692 nu a mai rămas urmă de evrei, iar în Timișoara în 1716 au mai rămas doar 12 familii.
În secolul al XVIII-lea începe o imigrare intensă către Maramureș, Crișana și Banat.
Astfel, un prim val de imigranți îi avem încă din 1672. Aceștia provin din provinciile ereditare habsburgice de unde au început să fie expulzați. Un al doilea val de imigranți, dar în număr mult mai mare, a pornit din Moravia, având ca mobil legea din 1736, care asigura dreptul de a întemeia o nouă familie doar unui singur fiu dintr-o familie. Datorită acestei constrângeri aceștia au fost nevoiți sa plece ajungând în comitatele Sătmar, Ugocea și Crasna.
Cel mai puternic val de imigranți au provenit din Galiția preferând Maramureșul și continuând apoi migrația spre sud și vest. În Arad, Cenad, Bihor, Sătmar, U gocea și Maramureș sa produs o creștere a populației evreiești în jurul anilor 1735 – 1738 și 1748 – 1787, sporind de la 496 de persoane la 8976. În Transilvania în 1784 – 1787 populația evreiască a totalizat 2909 persoane. Din datele recensămîntului din 1784 – 1787 calculând proporțiile sporului natural s-a constatat că media familială în Ardeal era de 5,33.
Statutul juridic al evreilor din Transilvania prezenta o mare diversitate. Până în jurul anilor 1848 se credea că toți israeliții fac parte din comunitatea din Alba-Iulia, unde domiciliază legal. Din 1623 alegerea anuală a unui primar și conducător laic al tuturor evreilor din principat a rămas în vigoare. Totodată a devenit necesară o organizație religioasă permanentă instalându-se în 1754 primul șef rabin, pe lîngă care funcționa și o instituție numită Bet-din care judeca divergențele iscate între evrei.
Iosif al II-lea a oferit anumite îmbunătățiri ajutându-i să pătrundă în număr mai mare în marile orașe. Începând cu 1840 domicilierea lor a devenit liberă. Totodată au început să practice agricultura și o gamă largă de ocupații intelectuale. Sporul natural al populației evreiești pe întreg teritoriu al Transilvaniei este determinat de doi factori care sunt: imigrarea și sporul natural, dintre care cel mai important era sporul natural.
În ce privește sistemul de învățământ putem observa că dacă în secolul XIV majoritatea intelectualității evreiești se recruta din rîndurile rabinilor și învățătorilor, în perioada lui Iosif al II-lea elevii israeliți aveau dreptul la forme modeme de învățămînt. Astfel de școli întâlnim la Oradea, Arad începând cu1830, Lugoj începând cu 1833 și Făgăraș începând cu 1840. În Maramureș, Ugocea și Sătmar precum și la Oradea, multe familii erau legate încă de formele arhaice ale învățământului religios, limitîndu-se la deprinderea scrierii și citirii în limba idiș. După 1900, au fost străduințe, inclusiv statale, pentru restrângerea acestui sistem. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a lărgit sistemul școlilor confesionale, în care erau predate, în mod corespunzător, și materii laice. După revoluția din 1848 s-au deschis porțile licee lor pentru elevii israeliți. În anul școlar 1913-1914, în 41 de licee din Transilvania, învățau 12,78% elevi israeliți, mult peste ponderea evreilor în ansamblul populației. La universitatea din Cluj, în 1912-1913, au fost înscrisi 280 studenți evrei (13,18%).
În secolul al XVIII-lea în general așezarea evreilor corespundea încadrării lor în activitatea comercială. Datoridă excluderii lor din agricultură, cel puțin pentru moment majoritatea dintre ei au fost comercianți ambulanți. În unele locuri au reusit să deschidă băcănii ca de exemplu la Bihor în 1735 evreii au două băcănii. Cu timpul numărul meșteșugarilor evrei a crescut astfel în 1773 Conscripția maramureșană nominalizeză 19 persoane ca avînd această meserie. Un rol important l-au avut evreii și în înființarea manufacturilor, de exemplu fabrica de postav a lui Samson Bachrach din Timișoara.
În prima jumătate a secolului XIX au intervenit mutații în ocupațiile practicate de evrei. În Crișana și Banat ponderea comerțului ambulant a scăzut crescând în schimb circulația produselor agricole. Câteva nume importante care se ocupau cu comerțul de produse agricole sunt: Eisik Deuts, care a organizat o rețea de achiziție de produse agricole de pe uriașele domenii ale maluri lor Mureșului; un alt nume e Casa Wodianer care prelua producția de tutun a comitatelor Arad și Cenad. Mosierii, chiar și Episcopia romano-catolică de la Alba-Iulia arenda drepturile de cârciumărit unor evrei. În jurul anului 1848 a fost legiferat dreptul evreilor de a practica orice meserie.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a crescut simțior aportul evreilor la dezvoltarea vieții economice. Remarcăm câteva inițiative deosebite: Familia Neumann din Arad, după 1850, a început cea mai mare fabrică de spirt din sud-estul Europei, iar, după 1900, o fabrică de textile pe măsură; la Timișoara se evidențiază investițiile familiei Eisenstadter în industria alimentară. În acelasi timp s-a permanentizat orientarea lor tradițională spre domeniul commercial-financiar: astfel, în 1910, la Oradea, 69,9% din cei ocupați în aceste ramuri proveneau din rândurile evreilor, un coeficient asemănător era la Satu-Mare (72,5%) și la Cluj (68,5%). Mult mai redusă a fost participarea evreilor în agricultură, producători direcți găsindu-se în Maramureș (5,9%) și Ugocea (4,6%). În schimb, capitalul evreiesc se orienta, în măsură sporită, spre achiziționarea unor mosii.
Recensământul din 1910 subliniază o prezență evreiască serioasă a liber profesioniștilor în rândurile intelectualilor, în special între medici și avocați. La Oradea, Arad, Satu-Mare, Timișoara ponderea lor depășea jumătate din efectivul medicilor.
În deceniile premergătoare revoluției de la 1848 evreii au insistat tot mai mult pentru legitimarea emancipării lor. Tot în această perioadă au apărut tendințe înoitoare și în viața religioasă israelită. Protagonistul acestui curent a fost rabinul Aron Chorindin din Arad, care a militat pentru progresul economic și social al enoriasilor săi, dar și pentru ridicarea lor culturală și înnoire religioasă. Se înlocuiește astfel limba idiș cu limba germană, iar tradițiile depăsite sunt înlocuite.
Revoluția de la 1848 a fost sprijintă de majoritatea evreilor, fapt pentru care au fost supusi la o amendă colectivă. După acest eveniment autoritățile imperiale au readus în vigoare legi restrictive împotriva evreilor care vizau și limitarea accesului acestora în activitățile agricole. Dar aceasta nu a fost singura decizie care a nemulțumit evreii. O altă nemulțumire a comunității evreiești era legată de statutul lor juridic. În primul rând, se plângeau pentru desconsiderarea lor în repartizarea ajutorului de stat, invocând că acest cult nu dispune de bunuri imobiliare extinse, aducătoare de venituri. În consecință evreii au revendicat recunoașterea cultului israelit la fel ca cel catolic, ortodox și cel protestant. După multe tărăgănări și dispute, în 1895, s-a votat legea corespunzătoare si, o dată cu introducerea căsătoriei civile, a devenit posibil și mariajul între creștini și evrei.
Conștiința identității evreiești s-a evidențiat în forme deosebite dar în acelasi timp a conviețuit pașnic cu diversele etnii din Transilvania. În anul 1862, presa evreiască a exemplificat situația din Arad, subliniind că locuitorii maghiari, germani, sârbi, români și evrei trăiesc în cea mai perfectă concordanță. Un caz semnificativ a fost prezența numeroasă a donatorilor evrei, în 1877-78, la colecta organizată pentru răniții armatei române. În multe cazuri, localnicii, fără deosebire de apartenența religioasă, au sprijinit ridicarea lăcașelor de cult. Asemenea date cităm în cazul sinagogilor din Gherla (1900), Otomani (1908) și Hălmagiu (1911). Biserica ortodoxă română din Tăuț a fost edificată cu sprijinul material al evreilor din localitate.
Secolul XX a fost marcat de izbucnirea revoluției, în toamna anului 1918, care a fost primită cu însuflețire de evrei, dar secondată, în mediul rural, de unele excese față de băcanii și arendasii evrei, învinuiți pentru penuria de alimente și prețurile exorbitante din timpul războiului.
Hotărârile istorice de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918 au decretat unirea Transilvaniei cu România și au schițat principiile fundamentale pe care considerau că trebuie să se edifice așezămintele statului, inclusiv asigurarea drepturilor minorităților naționale și a cultelor. Organizațiile comunitare au primit recunoaștere statală cu o anumită întârziere, după promulgarea Legii cultelor din 1928. Conducerea efectivă a comunității evreiești a aparținut rabinului Eisler din Cluj. Un rol de seamă în reînnoirea vieții comunitare a jucat și rabinul Moses Weinberger din Cluj (1934-1944).
În ce privește evoluția demografică a populației evreiești în această zonă știm că până prin anii "80 ai secolului XX meleagurile românești au fost un loc de imigrare atât pentru evreii sefarzi, veniți din sudul Peninsulei Ba1canice, cât și pentru evreii așkenazi veniți din nord-vest și est. Aceștia au imigrat din Ungaria începând cu expulzarea lor din sudul Europei în secolul XVI. Începând cu secolul XVIII au emigrat Într-un număr tot mai mare. În 1775, după anexarea Bucovinei la Austria și a Basarabiei la Rusia în 1812, evreii ce populau aceste provincii s-au așezat în Țările Române deoarece aici nu existau restricții de imigrare. Chiar și după apariția unor restriști (1821) Țările Române constituiau un punct de atracție pentru imigranții evrei. În jurul anului 1803 numărul acestor imigranți se estimează la 11.733 persoane. La 1848 se consemnează o cifră de 60.000 persoane. În total în Principate trăiau la 1859 peste 134.000 de evrei, reprezentând 3% din populația țării, așa cum consemnează statistica din 1859. În 1899 statisticile oficiale consemnau că în România trăiau 269.015 evrei față de peste 218.000 în 1878, ceea ce reprezenta un procent de 4,5% din populația totală a țării care era la acea dată de 5.912.520 de locuitori.
În perioada 1918-1940, numărul evreilor din Transilvania a crescut în mod limitat.
Recensământul din 1930 a înregistrat 178.699 persoane care și-au declarat naționalitatea evreiască. Din punct de vedere teritorial, cea mai locuită zonă a fost nord-vestul Transilvaniei. Mari concentrații urbane se găseau și la Oradea, Arad, Timișoara și Cluj. În această perioadă, evreii din Transilvania și-au menținut în esență, importanța lor economică. Potrivit recensământului din 1930 în industrie activau 29,4% din populația activă evreiască, iar în comerț 40,4%. În rândul intelectualilor se evidențiază 66 medicii și avocații.
În urma rencensământului efectuat în 1930 putem observa și situația în ansamblu a evreilor din România. Astfel Avram Rosen, în cartea sa Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureștiului în a doua jumătate a secolului XIX până în anul 1938, alcătuiește un tabel pe baza datelor publicate de Institutul Central de Statistică în Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, în care explică structura populației active evreiești pe ramuri, din întreaga țară.
Acest tabel a fost întocmit și calculate pe baza datelor publicate de Institutul Central de Staistică în Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, București 1938, volumul VII pag 258-265.
În concluziile cărții sale "Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureștiului din a doua jumătate a sec XIX până în anul 1938" Avram Rosen amintea părerea lui Wemer Sombart cu privire la influența evreilor asupra economiei țărilor în care trăiesc. Evreii sunt cei care, prin raporturi esențiale, favorizează înflorirea economică a țărilor și orașelor pe care le părăsesc. Autorul continuă cu părerea sa în ce privește rolul pe care l-au avut evreii în România în activitatea economică și socială. Dr. Nicolae Lupu – cunoscut om politic democrat – într-un interviu acordat lui Eliezer Frankel în martie 1945 spunea: "Voi sunteți de 400 de ani pe pământul și ați contribuit mult la progresul României." De altfel, așa cum scria Roneth Roman la începutul secolului nostru orice om, de orice neam, primit ca frate și muncind aici neîmpiedicat, mărește avuția întreagă a țării.
Analiza obiectivă a faptelor, cifrelor, materialelor de arhivă și a altor documente oficiale și publicații atestă că, în decursul vremurilor, evreii din întreaga țară au depus o activitate continuă și cu bune rezultate, participând cu muncă și capital la dezvoltarea și modernizarea industriei, a economiei românești.
Printre factorii care au asigurat participarea cu bune rezultate a evreilor la viața economică, academicianul G. Zane evidenția spiritul maleabil, rezistența tenace înaintea oricărei împrejurări defavorabile sau nedrepte, putința de a utiliza repede orice situație comercială, flerul general în afaceri, avariția chiar, a evreilor.
Analizând activitățile și rezultatele obținute pe tărâm economic de către evreii din România, dr. Eugen Tatomir a ajuns la concluzia că „…economia noastră și-a creat toate industrii le și anexele necesare cu contribuția și colaborarea spiritului de intreprindere și hazard al evreilor, sprijinit de capitalul semit în foarte mare parte”. Tot el sublinia că activitatea lor desfășurată în domeniul bancar, industrial și commercial a constituit un imens serviciu pentru țară. Amintim aici și părerea lui Ștefan Zeletin despre evrei. … evreii nu reprezentau o forță națională, ci economică … .
Începând cu anul 1920 s-a înviorat emigrarea evreiască, în primul rând spre Palestina.
Numărul lor nu poate fi stabilit cu precizie, deoarece după 1930, datorită limitelor de imigrare restrânse de autoritățile engleze, a fost organizată și imigarea ilegală. După instaurarea regimului hitlerist (1933) și anexarea Austriei (1938), România a fost tranzitată de mulți evrei, siliți să părăseacă țara lor de baștină. La Arad s-a înființat o centrală pentru ajutorarea acestora. Tot în acestă perioadă evreii au fost confruntați cu o puternică acțiune antisemită susținută de Apărarea Național-Creștină, fondată de profesorul Cuza. În deceniul următor pe scena politică a apărul Garda de Fier. După 1933 s-a resimțit în unele locuri activitatea germanilor prohitleriști. Întreaga societate a fost zguduită de incendierea de către legionari, în 1930, a caselor evreiești din Vișeu și Borșa. În fiecare oraș de altfel, s-au înregistrat atentate asupra evreilor.
La sfârsitul anului 1937, regale Carol al II -lea a încredințat conducerea guvernului lui Octavian Goga, care a inițiat o politică antisemită oficială. E drept că această formație, după trei luni a fost nevoită să părăsească puterea, dar o serie de măsuri discriminatorii, cum a fost revizuirea cetățeniei evreilor, au rămas în vigoare. În perioada următoare s-a accentuat orientarea internă de dreapta si, concomitent, înăsprirea legislației antievreiești – după modelul nazist culminând în 1940 cu instaurarea regimului legionar si, apoi, cu cel antonescian, care a practicat o politică de stat antisemită. O politică de stat identică s-a practicat și în Ardealul de Nord, cedat Ungariei, culminând cu trimiterea în lagărele morții din Polonia (mai-iunie 1944) a evreilor, astfel că la sfârsitul celei de-a 2-a conflagrații mondiale, numărul lor s-a redus drastic. Astfel viața evreilor din nord-vestul Transilvaniei, cade in răspunderea guvernului fascist maghiar condus de Salaszy. Cifra deportărilor s-ar ridica la 130.000-150.000. Prima deportare s-a facut din Sighetu Marmatiei, foarte bine organizată, cu trenuri care aveau prioritate și duceau cate 3000-3100 persoane. Paralel a existat o ușoara scurgere de evrei spre Regat, un rol important revenind lui Emil Hatieganu, reprezentantul lui Iuliu Maniu în teritoriul ocupat. Jean Ancel demonstreaza ca a existat un program clar de genocid fiind distruse actele de identitate ale celor deportati. La 10 oct. 1942, Ion Antonescu a semnat ordinul de deportate a 40.000 de evrei in Polonia. Mihai Antonescu era hotărât să înceapă cu evreii din Timișoara și Banat. Planul fusese conceput de Radu Lecca, care răspundea de problema evreiască și care a încercat să obțină exceptări în rândul bătrânilor și copiilor. La 11 octombrie, brusc, actiunea a fost amânată. Unele din motivele ar putea fi următoarele:
1. Ion Antonescu începuse să realizeze că va trebui să intre in dialog cu aliații, și atunci a hotarat să mai usureze situatia evreilor și să aducă copiii din Transnistria,
2. În septembrie 1942, cu prilejul Anului Nou evreiesc, Secretarul de stat al SUA a adresat felicitări evreilor din statele ocupate de Germania, ceea ce le-a conferit un suport politic a estora.
După 1945, relația dintre evrei și comuniști, noua putere, a fost una privilegiată. Întradevăr, dacă armatele hitleriste n-ar fi fost alungate din țările est-europene de către armata sovietică, evreii care mai trăiau încă în aceste țări ar fi ajuns cu toți în camerele de gazare ale Auschwitzului. Conștienți de asta, evreii i-au salutat pe rusi ca pe eliberatori și salvatori. Pe de tă parte mulți evrei îsi petrecuseră ultimii ani în exil în Uniunuea Sovietică, datorită pericolului are erau expusi în timpul ocupației naziste. Din acestă categorie au făcut parte evreii comuniști e au beneficiat de o instruire ideologică intensivă în URSS. Moscova avea mare încrede în ei 5i, in faza inițială a regimului comunist, li s-au oferit posturi importante în cadrul noilor guverne. Je exemplu, Ana Pauker, ministru de externe în România. Astfel, imediat după război, în conștiința populațiilor majoritare, evreu și comunist însemna practic acelasi lucru. Pe de altă parte a fi evreu, indifernt unde îți duci viața, înseamnă a crede în Dumnezeu, înseamnă un anumit de viață. Deci adevărații evrei, cei care s-au dus la moarte dar nu și-au lepădat religia, nu puteau aduce regimul comunist, dușmanul de moarte al religiei. Un alt motiv în afară de cel religios, care a făcut ca ideologia comunistă să nu fie acceptată de evrei a fost faptul că mulți evrei capitaliști au fost dați afară din casele lor. Bancheri, industriasi au fost arestați și au rămas muritori de foame.
Până în 1950, nu numai organismele reprezentative, dar și instituțiile evreiești auxiliare, cum ar fi ziarele, sinagogile, școlile și teatrele au fost închise sau obligate să se supună directivelor de stat și de partid. În România au fost naționalizate, în 1948, 122 de școli și biblioteci evreiești.
Au existat într-adevăr evreii comuniști înainte de război și în timpul războiului. Până la 23 august 1944, partidul comunist român (peR) numără vreo 1000 de membri. Dar marea majoritate a evreilor până la 400.000 nu au fost comuniști, și marea majoritate a comuniștilor nu au fost evrei. Ulterior, emigrarea majorității supraviețuitorilor Holocaustului a marcat ultimul capitol al istoriei evreimii ardelene.
Marea majoritate a supraviețuitorilor Holocaustului – așa cum arăta și Gall Erno – n-a putut rămâne în mijlocul acelora care le-au condamnat familiile la pieire. Foarte mulți în urma traume lor suferite n-au putut, sau poate n-au vrut, să se reîncadreze în vechiul mediu care i-a refuzat și i-a respins. În acelasi timp a apărut și dorința de a avea un cămin național. O patrie de unde fiecare să poată umbla cu capul sus, de unde să nu fie constrâns niciodată să fugă. Acestă dorință s-a afirmat cu putere mai ales din momentul în care a pornit lupta pentru constituirea statului evreu – Israel.
I.3. Grupuri de evrei: sefarzi și așkenazi
Termenul de așkenazi provine de la Așchenazi, care este numele unui trib nordic neidentificat. Evreii din Germania, Franța și în general din nordul și nord-estul Europei au fost denumiți așkenazi, spre deosebire de evreii spanioli și de sud, cunoscuți sub numele de sefarzi.
Sefarzi este numele aplicat în special evreilor iberici și descendenților acestora, grupați în cea mai mare parte parte în bazinul Mării Mediterane. Acest nume provine de la Sefard, cuvânt de origine incertă folosit ca denumire pentru Spania.
Fomele de viață ale sefarzilor erau complicate și vor rămâne secole de-a rândul conservatoare. Sefarzii se considerau deosebiți prin tradiția spaniolă, unde au participat ca element constructiv la civilizația iberică medievală și unde și-au dezvoltat propria lor cultură prin exegeze biblice, creații filozofice și artistice de mare valoare, introducând și forme rituale care iau particularizat în contextul iudaismului mondial. și tot ei s-au distins prin limba ladino, o spaniolă cu amestec de cuvinte ebraice. "Cu îngâmfare naivă erau priviți de sus ceilalți evrei, un cuvânt întotdeauna încărcat de dispreț suna tedesco și însemna evreu german sau așkenaz. Ar fi fost de neconceput să te căsătorești cu o tedescă.
Așkenaz desemnează ansamblul etnic, comunitar, cultural și liturgic al iudaismului european, occidental, care se definește ca neiberic, adică nesefard. Acest ansamblu cuprinde comunitățile care se întind din nordul Franței până în Slovenia.
Nașterea lumii așkenaze s-a produs din împărțirea imperului lui Carol cel Mare în 843 când s-a încheiat tratatul de la Verdun. Lumea așkenază s-a format sub influența savanților și poeților stabiliți în Italia și în Franța care i-au dat caracteristicile sale particulare. Aceștia au format o provincie culturală distinctă până în 1306, o dată cu expulzarea evreilor din Provence, care era un punct de întâlnire între comunitățile evreiești din Spania și Franța, unde au înflorit cercurile mistice.
În secolele XII și XIII în Ratisbourne și Worms s-a născut mișcarea pietistă a haside Așkenaz care avea ca scop să facă din adepții ei niște cucernici desăvârsiti.
Perioada cuprinsă între secolele VIII-XIII este cea care marchează pentru istoria evreilor experimentarea unei puteri centralizate bazată pe o stratificare aristocratică și intelectuală.
Transformările spirituale și etice provenind din mișcarea a haside Așkenaz, precum și cele ale structurii sociale și ale regrupărilor evreiești legate în primul rând de cruciade, apoi de valurile de persecuții, de măceluri și de expulzări, au cristalizat la rândul lor particularitățile iudaismului așkenaz.
În momentul expulzărilor comunitățile de cultură așkenază, vorbim aici de Franța, Germania, Boemia, Moravia și Polonia – Lituania, și cele de cultură sefardă aveau forme distincte, nu doar în ceea ce privește abordarea liturgică și obiceiurile, ci relevând educația, ompoziția socială și spiritualitatea. Cu toate acestea cele două fețe ale lumii evreiești se întâlneau i se influențau reciproc. Astfel Nahmanide prețuia mult cultura așkenază și spera să o vadă inrădăcinându-se și în Spania. Așer ben Iehiel și fiii săi importă elemente ale acestei culturi, iar operele lui Rasi și Tosafat erau scrupulous studiate în lumea sefardă. Moise ben Iacob din Coucy predicase în Spania și invers concepțiile lui Maimonide și ale exegezei biblice ale lui Abraham din Ezra și ale Cabalei erau influente în lumea așkenază. În 1306 când contactul intelectual cu Provence s-a tăiat, aceste influențe s-au redus considerabil. Exilul sefarzilor se făcea spre Maghreb, Imperiul Otoman, Asia, Balcani, Olanda, Italia și Germania.
La începutul secolului al XIX-lea populația evreiască în lume era
estimată la circa 3.000.000 de suflete, dintre care aproape 300.000 locuiau în Europa. La smrsitul anilor 1880 în Europa erau 7.000.000 de suflete în principal de origine askenază la un total de 7.500.000 de suflete/total. Diferența de 500.000 de persoane era alcătuită din sefarzi.
Până la al doilea război mondial creșterea numărului evreilor a fost constantă. Astfel, în jurul anului 1918 numărau cam 14.000.000, iar în 1937 cam 16.000.000.
Actualmente iudaismul și-a păstrat cele două componente cea așkenază și cea sefardă. În 91 în vremea mandatului britanic a fost stabilită dualitate rabinică, adică, cea rituală sau 'turgică așkenazi-sefarzi, ea a antrenat afilierea tuturor neașkenazilor la grupul sefard. Elie Eliazar declara la întâlnirea de la Amsterdam organizată între 14-17 ianuarie 1971 organizată de Federația Sefardă Mondială astfel: Numesc Sefardim pe toți aceia care nu sunt Așkenazimi.
În privința deosebirilor dintre așkenazi și sefarzi, putem constata diferența cea mai mare la nivelul limbii vorbite. Ambele componente au la bază Talmudul – Testamentul Vechi, iar limba de sinagogă era ebraica veche. Acasă fiecare categorie vorbea altfel, așkenazii vorbeau limba idiș care provine dintr-o germană medievală, iar sefarzii vorbeau ladino – judeo espaniol. Diferența între cele două dialecte se manifestă doar la nivelul pronunției vocalelor. Ambele dialecte se scriu cu caractere ebraice. În mod normal se scriu doar consoanele, iar vocalele trebuiesc ghicite. Pentru un începător se trec și vocale le, dar pentru un cunoscător al limbii, nu e nevoie de aceasta. Absența acestor vocale, din limbajul scris, a determinat pronunții diferite în cadrul celor două dialecte. Când s-a pus problema înființării statului evreu, s-a făcut reforma limbii. Astfel, ebraica modernă are la bază ebraica veche plus influențe sefarde.
Pe lângă aceaste două grupări evreiești aschenazi și sefarzi, consider că trebuie amintit grupul evreilor mesianici care fac o notă distinctă în peisajul cultural și religios al acestui popor. Această grupare a luat ființă odată cu înălțarea Domnului Isus Christos la cer. Ei consideră că intreaga paletă de religii creștine îsi trag rădăcinile din această grupare. Această grupare și-a perpetuat existența de-a lungul timpului, fără să îsi facă simțită prea mult prezența, dar începând cu anul 1970 această mișcare ia o nebănuită amploare. Astfel putem întâlni evrei mesianici aproape în toate locurile unde sunt evrei. Un eveniment deosebit de important pentru această grupare a fost în anul 1999, când Ministrul de Externe al Israelului a recunoscut iudaismul mesianic. Evreii mesianici se deosebesc de ceilalți evrei prin credința în Yeshua, (Isus Christos).
Voi prezenta pe scurt mărturisirea de credință a acestei grupări:
1. "Credem că atât Tanachul (Vechiul Legământ) cât și B'rit Chadashah (Noul Legământ), adică întreaga Biblie, este infailibilă, etern valabilă, are autoritate absolută și este Cuvântul spirat și complet al lui Dumnezeu.
2. Credem în Unicul Dumnezu veșnic, care se revelează prin persoana Tatălui (Abba), Fiului, Isus (Yeshua) și a Duhului Sfânt (Ruach Hakodesh)
3. Credem în Dumnezeirea Domnului Yeshua Mesia, nașterea lui din fecioară, viața lui fără păcat, minunile lui, jertfa sa de ispăsire prin vărsarea sângelui său, în învierea sa in trup, em că stă la dreapta Tatălui acum, și credem în revenirea lui în slavă și putere.
4. Credem că toată lumea are nevoie de nașterea din nou prin Ruach Hakodesh ca să poată a în Împărăția lui Dumnezeu.
5. Credem în lucrarea lui Ruach HaKodesh atât în, cât și prin viața celor care cred, așa cum a făcut-o la început.
6. Credem în înviere și în judecata care va avea consecințe veșnice, în locul fericirii sau suferinței eteme.
Semnul care reprezintă această mișcare este compus din trei elemente. Sfeșnicul cu șapte brațe în continuarea căruia este steaua lui David. Aceste două semne sunt reprezentative întregului popor evreu. La acestea a fost adăugat simbolul unui pește, care este semnul creștinismului. Acest simbol în întregime semnifică "Mântuirea lui Dumnezeu care a venit pe Pământ în seminția lui David, pentru evrei și pentru neamuri."
II
II.1. Comunitatea evreiască din Oradea de-a lungul timpului
În ce privește prezența evreilor în Oradea nu sunt date decât foarte târzii. În stadiul actual al informațiilor de care dispunem istoria evreimii din Oradea îninte de perioada stăpânirii otomane nu poate fi reconstituită decât în foarte mică măsură. Puținele date care s-au păstrat și care atestă prezența evreilor în Oradea sau în Bihor sunt din surse colaterale. Arhivele locale s-au distrus în cursul istoriei pline de evenimente și tragedii ale Oradiei. În 1241 tătarii, apoi în anii 1474,1598,1658,1660 turcii au distrus cea mai mare parte a documentelor de valoare.
Printre primele datări a prezenței evreilor la Oradea este o mențiune documentară din 1489 ce amintește de un evreu din Oradea, pe Iudeo Iosa de Varad nunc Budae. Un alt document care încă s-a păstrat este emis la Buda, în 6 iunie 1511, în care Csaky Gabor se obligă să restituie datoria sa de 200 florini, sumă împrumutată de la fiica lui Fekete Mendel, Malamen, văduva evreului lan, fără camătă. În actul încheiat în fața pa1atinului Ungariei, Csaky se angaja că dacă nu va restitui suma în termenul stabilit, domeniul lui din Bihor va trece în administratia văduvei Malamen. În acelasi an la 18 decembrie, Capitlul din Buda înregistrează declarația văduvei cu privire la preluarea averii imobiliare a lui Csaky din Bihor.
Pentru a înțelege ritmul așezării evreilor din Oradea ar fi nevoie să parcurgem legile și dispozițiile existente în acest sens la începutul secolului al XVIII-lea. și în Oradea asemănător altor localități, evreului îi era interzis să cumpere casă, să locuiască ca jeler în casă cu chirie, să țină prăvălie, cârciumă sau măcelărie, să trăiască sub nume de arendaș sau oricare altul, … să tragă peste noapte la han sau la vreun localnic.
II.2 Date demografice referitoare la populația evreiască din Oradea și Bihor de-a lungul timpului
În ce privește situația demografică a evreilor din Oradea, avem date în primul rând din recensămintele oficiale. Începând cu 1693 și 1695, după alungarea turcilor și invazia tătarilor și a sârbilor, o puternică epidemie de ciumă a decimat populația comitatului Bihor. În 1698, împăratul Leopold I a numit o comisie care avea misiunea să facă o conscriere a evreilor, ceea ce s-a soldat eșec total. Cu timpul, teritoriul comitatului a început încet să se repopuleze. Paralel cu aceasta s-a simțit nevoia stabilirii unor baze de impozitare a populației, pentru a se putea evalua capacitatea economică a iobăgimii. În acest scop, în 1715, se realizează prima conscriere parțială, repetată apoi în 1718 și 1720. Cu această ocazie au fost înregistrate în comitat 86.554 de persoane. Între aceștia sunt menționați 70 de evrei scutiți de dări. Acest număr însemna doar 0,08% din totalul populației Bihorului. Dar cifra reprezintă numai capii de familie. Luând în considerare că în acea vreme o familie se aprecia a fi formată din cinci membri, totalul ar presupune 350 de suflete. Alte conscrieri s-au mai realizat și în 1727, 1728, 1736, 1740.
Un document care analizează evoluția evreimii din Oradea este Monumenta Hungariae Judaica adică Arhiva evreilor din Oradea, întocmită de Schreiber Sandor, care a apărut în 1903 și în 1980, dar acest document nu prezintă decât parțial evoluția evreimii din Oradea. În 1721 sunt înregistrate 20 de familii de etnie evreiască, în Velența; în 1728 întâlnim 7 nume în Olosig; în 1736 conscrierea întocmită la 19 ianuarie menționează 18 capi de familii la Oradea.
Lexiconul Evreiesc, redactat în 1929 de către Ujvari Peter, menționează anul 1722 ca an al constituirii comunității evreiești din Oradea. El pomenește anul 1731, care potrivit erei evreiești este 5491, ca fiind anul în care s-a creat Confreria Sacră izraelită din Oradea, adică Hevra Kedoșa. Aceasta este reuniunea cea mai nobilă și mai umană a evreilor. Această Confrerie Sacră reprezenta manifestarea dragostei față de om , față de semeni, deoarece se ocupa cu vizitarea și îngrIjIrea bolnavilor, ajutorarea săracilor, dar și înhumarea morților și asigurarea îndeplinirii ritualului legat de acest act. Conducătorul spiritual al comunității era rabinul. Acesta mai îndeplinea și alte funcții, și anume aceea de dascăl și judecător în pricinile iscate între membrii comunității.
Mai târziu în perioada domniei lui Iosif al II-lea evreii au beneficiat de unele avantaje, cum ar fi înlăturarea îngrădirilor economice pentru ca numeroasa nație evreiască să fie cu mai mult folos decât a fost până acum. Totusi evreii au beneficiat și de unele dezavantaje datorită străduinței lui să unească toate țările componente ale imperiului său într-un monolit dirijat direct de la Viena de către slujbasi vorbitori ai limbi germane, motiv pentru care evreii s-au simțit amenințați cu răpirea identității. În timpul revoluției de la 1848 evreii au participat activ la revoltă, sperând în îmbunătățirea situației lor și realizarea egalității în drepturi.
Începând din 1850, din zece în zece ani s-au efectuat recensăminte în Ungaria. Dar referitor la evreii din Oradea nu ne-au rămas date decât începând cu 1870. Astfel, la acestă dată 6.438 israeliți trăiau în Oradea, în 1880: 8.186; în 1890: 10.115; în 1900: 12.111.
Dintr-un tabel demografic, realizat de Primăria Oradea la 30 decembrie 1920, referitor la locuitorii orașului, rezultă următoarele: totalul locuitorilor era la acea dată de 68.080, din care 40.744 maghiari, 17.879 evrei, 8.441 români.
Însă nu putem ști în ce măsură sunt relevante aceste cifre referitoare la evrei, căci această comunitate avea o tendință de integrare în cadrul națiunii conducătoare din țara în care trăiau. Astfel, ei au învățat limba maghiară, unii s-au declarat chiar de naționalitate maghiară. Tousi, când e vorba de religie, toți s-au declarat mozaici, religia fiind factorul lor de coeziune. În 1923, confesiunea izraelită ortodoxă număra 14.800 de suflete, cea neologă circa 6.000.
Pentru a ne face o imagine cât mai precisă, trebuie să analizăm datele recensământului asupra populației României din 1930, cel mai modern de până atunci, fiind un model pentru cele care au urmat până astăzi.
Acest tabel relevă că majoritatea evreilor din Bihor erau stabiliți la orașe, mai ales la Oradea, cel mai important oraș al județului.
II.3 Confesiuni evreiești
La Oradea, în interiorul cultului mozaic s-au făcut simțite tendințe de reformă încă din deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea. În 1848, sub conducerea lui Rosenthal Adolf, din comunitatea acestui cult s-a desprins un grup de circa 50 de persoane. În Olosig, în casa Szerdahely, și-au închiriat o casă de rugăciune separată. Ca predicator l-au chemat pe Rokkonstein Lipot, om de o vastă cultură și cu idei progresiste. Dar această încercare nu a durat decât un an și apoi și-a încheiat existența.
Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, s-a ivit o dispută în cadrul Comunității.
Pentru emanciparea evreilor era necesară integrarea lor în cadrul populației maghiare, care deținea politcă în stat, inclusiv în Oradea vremii. O parte a evreimii considera că acest proces era îngreunat de rigorile religiei mozaice considerate separaționiste.
De aceea au existat unele reforme, de exemplu: ziua de ohihnă în loc de sâmbătă să fie duminică, desființarea regulilor alimentare, liturghia să fie în limba maghiară etc. Această tendință reformistă s-a manifestat și în alte orașe mai mari, formându-se Asociații de Înnoire Izraelite În cadrul comunității din Oradea, în 1870 s-a produs ruptura, în urma căreia s-au format două comunități ditincte:
Comunitatea izraelită ortodoxă – membrii acestei Comunități fiind adepții menținerii tradițiilor, conservatori, care în probleme de religie se opune au oricărei forme de raționalism, nu acceptau nici o deviere de la Șulhan aruh.
Comunitatea izraelită neologă – adepții reformelor cu vederi progresiste.
Izraeliții neologi au inițiat unele reforme cum ar fi: ziua de odihnă în loc de sămbătă să fie duminică, desființarea regulilor alimentare, a cașerului, liturghia să fie în limba maghiară, serviciul divin să se desfășoare în veșminte preoțești, cu acompaniament de orgă etc.
După schismă, izraeliții neologi s-au văzut nevoiți să-si construiască propria sinagogă.
Acesta va fi proiectată de inginerul șef al orașului, Busch David, în stil neo-maur, construcția fiind realizată de Riman6czy Kalaman senior. Sinagoga a fost înălțată, de către Asociația pentru Sinagoga Sion, pe actuala str. Independenței, pe malul Crișului Repede – o clădire monumentală, cu cupola ei caracteristică, devenită un simbol al orașului. Dar și comunitatea izraelită ortodoxă avea nevoie de o sinagogă mai mare. Noua sinagogă (terminată în 1890), pe actuala str. Mihai Viteazul, desi are elementele caracteristice stilului maur, se deosebește de cea neologă. De altfel este aproape identică cu sinagoga din Dej, construită în 1907.
Când nici sinagoga aceasta n-a mai corespuns necesităților, s-a mai ridicat una în curtea primei, cu numele Șas Chevra. În 1910 s-a hotărât construirea unei sinagogi în actuala Piață Rahovei, pe locul imobilului Schwartz.
Un alt locaș de cult s-a ridicat pe actuala stradă Brezoianu, care se numea Casa de rugăciuni a Asociației Sefard și a Învățăcei lor Mișnaioți. Aceasta a rămas în conștiința generală a orădenilor sub numele prescurtat Klauz. Aceasta a funcționat nestânjenită patruzeci de ani. O dată cu deportarea aceasta a fost nimicită la fel ca și altele.
Confesiunea ortodoxă israelită mai deținea în 1923 încă opt sinagogi, pe când cea neologă doar pe cea de pe strada Independenței.
Centrul ortodoxiei evreiești era în Subcetate, în acea parte a orașului pe care o întemeiaseră evreii și unde se aflau cele două mari sinagogi, spitalul evreiesc, baia rituală și alte edificii cultice. În deceniile următoare, centrul de greutate s-a mutat în Orașul Nou. Numeroasele construcții noi, începând cu sinagoga mare, cu birourile comunității, cu școlile și continuând cu locuințele funcționarilor, cu abatorul ritual, cu atelierul de preparat pasca, baia rituală și altele, toate s-au ridicat în jurul Pieței Mari.
Ambele confesiuni aveau școli inființate de către comunități și instituții sociale și de ajutoare.
Primul congres al evreimii din România a avut loc la 19 mai 1921, la București. La acest congres evreii din Transilvania nu au participat deoarece în Vechiul Regat nu se cunoștea accepțiunea de evreu neolog. În acea parte, se acceptau doar două feluri de comunități: sefard, adică de rit spaniol și askenaz, de influență germană. În situația creată, evreii desprinsi din comunitățile centralizate din Ungaria au căutat un cadru adecvat de organizare. Atfel, rabinul comunității ortodoxe din Oradea, la Congresul evreilor ortodocsi din Ardeal, a înființat Biroul Central Ortodox din Transilvania. În cadrul acestei organizații au fost condamnate mișcările sioniste, care începuseră să ia amploare. S-a dat o proclamație în care, printre altele, se preciza: interzicem în modul cel mai categoric și sub orice formă relațiile și legăturile cu sioniștii sau mizrahiștii. Se interzice acordarea vreunui ajutor acestor grupări, fie financiar, fie verbal…. Sionismul este o mișcare, fondată ca o fuziune a religiei și naționalității evreiești cu scopul de a restaura libertatea politică și religioasă în spiritul Torei și a poruncilor ei. Mișcarea sionistă a luat ființă în Oradea în timpul războiului civil, ca rezultat al declarației de la Balfour.
În 1922 s-a constituit Uniunea Comunităților Izraelite din Transilvania și Banat, datorită faptului că comunitățile neologe au considerat că au nevoie de un for central. Evreii neologi din oradea au luat și ei atitudine împotriva concepțiilor sioniste.
Chiar și după ruptură rămânea o problemă deschisă, și anume, care dintre cele două tabere este moștenitoarea de drept a comunității-mamă. Astfel în 1883 apare o altă orientare care nu s-a raliat nici la organizația întemeiată după congres nici la cea ortodoxă. Aceasta se numea Statusquo-ante. Status-quo-ante reprezintă totalitatea acelor izraeliți orădeni care, atașați de comunitatea moștenită de la strămosii lor, sunt siliți să se despartă de comunitatea ortodoxă din motive exclusiv de conștiință. Scopul lor este să dea posibilitatea fiecărui membru să-si exercite religia străbună pe baza Șulhan aruh și să-si poată educa copiii nu numai în lumina credinței ci și potrivit exigențelor spiritului și culturii naționale maghiare, să înființeze și să întrețină instituții de binefacere în cadrul comunității. Această confesiune Status-quo-ante a supraviețuit doar trei ani după care s-au alăturat comunităților neologe din Transilvania.
În ce privește primul locaș de cult, primul cimitir, prima școală, acestea sunt consemnate în secolul XVIII. Primul locaș de cult a fost construit în stil baroc și se numea sinagoga mică. Datorită faptului că aceasta s-a dovedit a fi neîncăpătoare, în 1850 s-a construit o a doua sinagogă cu 1.000 de locuri. Acestea două au fost demolate în 1950, pentru ca mai târziu pe locul lor să se construiască o nouă secție a Spitalului de obstetrică-ginecologie.
În 1865 s-a constituit Comunitatea Cultului Izraelit din Oradea, de către izraeliții care aveau domiciliu permanent aici în oraș, Această comunitate a adoptat un statut compus din 24 de capitole, precum și un proiect de buget. Acest statut se referea la obligațiile privitoare la ritual, la îndatoririle legate de învățământ, binefacere etc., dar și stabileau veniturile comunității. Membrii comunității contribuiau la cheltuielile generale în funcție de veniturile fiecăruia.
În afară de acest impozit direct, cea mai substanțială contribuție la susținerea comunității o constituia impozitul direct, adică gabella. Gabella reprezenta o taxă care se percepea de la credinciosi cu ocazia tăierii animalelor mici sau mari. Cu toate că evreii adepți ai tradiției proveneau din familii cu multi copii, cu o condiție materială modestă, care de obicei nu plăteau impozitul direct, ei erau cei ce contribuiau în mai mare măsurăla acoperirea necesităților financiare ale comunității. Cu toate acestea pătura săracă nu se putea pronunța în treburile comunității căci drept de vot nu aveau decât cei ce plăteau impozitul direct.
Când anume s-a realizat unificarea celor două comunități nu se știe. Probabil în 1949, atunci când, ca instituție reprezentativă a evreilor, a fost recunoscută Comunitatea ortodoxă prin hotărârea nr. 589 a Președenției Marii Adunări Naționale.
II.4. Evreii în viața economică orădeană
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Oradea s-a înscris pe drumul unei viguroase dezvoltări economice, sociale și culturale încât cincizeci de ani mai târziu devine o veritabilă rivală a Budapestei, aceasta datorită, în mare măsură, locuitorilor evrei ai orașului. Scriitorul și publicistul Nagy Marton scria despre evrei: și „ei cu puterea minții lor, cu sârguința asemănătoare furnicilor, cu capacitatea lor de a vedea în viitor, au creat comerțul nostru și au fundamentat măreția Oradiei de azi, înflorirea ei. Cel ce nu recunoaște aceasta este un om cu idei în preconcepute!” Nu întâmplător, în 1872, cotidianul Nagyvarad (Oradea-Mare) remarca: „Din pricina marii sărbători izraelite industria și comerțul în orașul nostru aproape că a stagnat. Cele mai multe prăvălii au rămas închise … și din aceasta se poate vedea că forțe propulsatoare cele mai importante ale industriei ungare sunt confrații noștri izraeliți.” Chiar ziaristul și marele poet Ady Endre afirma: ,,[ … ] evreii din Oradea au ridicat orașul din provincialitate.
Factorul evreiesc în economia orădeană a rămas determinant și după primul război mondial, evreii acomodându-se ușor la noile realități politice din România-Mare.
O partajare din punct de vedere profesional al evreilor din Oradea ne-o oferă recensământul din 1930. Conform acestuia, cei 14.764 orădeni care s-au declarat de neam evreiesc – desi numărul lor real era mai mare – îsi câștigau existența în următoarele domenii de activitate:
– exploatarea solului 137 persoane,
– exploatarea subsolului 40 persoane,
– industria metalurgică 547 persoane,
– industria lemnului 276 persoane,
– industria textilă și manufacturieră 2269 persoane,
– industria alimentară, tutun 715 persoane,
– industria chimică, hârtie, tipar 417 persoane,
– alte întrprinderi industriale 134 persoane,
– traansporturi 238 persoane,
– instituții publice 1225 persoane,
– diverse 2392 persoane,
– nedeclarate 814 persoane.
Putem observa că principla îndeletnicire a evreilor era comerțul, de altfel o preocupare seculară a ei. Locul secund este ocupat de industria textilă și manufacturieră. Datorită pregătirii profesionale și cunoașterii limbii române, remarcăm numărul mare de evrei care erau funcționari în instituțiile publice.
II.5 Educație, învățământ
În antichitate obligativitatea învățământului a apărut prima dată la evrei. Acestă realitate e oglindită în Talmud. Obștea evreilor pretindea din vechime ca membrii săi să aibă parte de educație moral-religioasă, să știe să scrie și să citească cel puțin într-o limbă. În Oradea existau școli cu vechime încă din sec. al XV-lea, totusi în secolul XVIII statul nu avea o politică școlară bine definită. Învățământul era în mâna Bisericii și depinde de puterea economică a parohiilor cât de bine era organizat procesul instructiv. Învățământul primar avea mai multe forme. Existau în primul rând așa-numitele școli mici a evreilor inferioare ca nivel școlilor primare sau populare.
În 1770, la nivel de țară, fiecare al doilea sat avea o școală mică, numită Header. Astfel era obligatoriu pentru persoanele de sex masculin frecventarea, începând cu vârsta de 5 ani. Aici învățau să aștearnă pe hîrtie litere ebraice, să citească, dar și să traducă texte din arameică. Oamenii mai înstăriți îsi încredințau copiii unor educatori.
Puterea de stat nu era mulțumită că evreii foloseau o limbă și o scriere (Jiidisch-Deutsch) pe care nu o putea supraveghea oricine. De aceea a adoptat o serie de hotărâri care, mai târziu au influențat sistemul școlar al evreilor. Legea Systematica Gentis Judaicae Regulatio, dată în 1783, a dispus ca din acel moment evreimea să păstreze limba ebraică numai în cadrul slujbelor religioase, iar în rest, în actele oficiale, să utilizeze limba oficială folosită în regiunile respective. Pentru însusirea cât mai grabnică a limbii oficiale s-a dispus ca, după exemplul școlilor publice naționale, să se deschidă și școli evreiești. S-a inițiat, de asemenea, înființarea de gimnazii. S-a permis copiilor evrei să frecventeze și școlile naționale. Manualele din școlile naționale au fost adaptate necesităților din învățământul evreiesc.
S-a propus ca la început, să fie folosiți profesori creștini și s-a prevăzut obligativitatea formării cadrelor didactice din rândul evreilor. Paralel cu acesta a fost interzisă orice formă de învățământ evreiesc.
În 1786, în Oradea s-a deschis prima școală evreiască, dar după revoluția din 1848, școala și-a încetat activitatea. În 1857 și-a început activitatea Reuniunea Talmud- Tora care a reusit să asigure la un nivel mai înalt exigențele educației religioase. Sprijinindu-se în exclusivitate pe forțe proprii s-a înființat o școală primară cu două clase în 1853, Doi ani mai târziu, a fost restructurată pe patru clase sub numele de Școala arhiprimară izraelită publică, în cadrul căreia funcționau patru clase de băieți și patru de fete. Directorii școlilor orășenești aveau obligația de a supraveghea școlile evreiești. Examenele de sfârsit de an se țineau în prezența lor. Limba oficială în procesul de învățământ a fost germana până în 1861, după care s-a introdus limba maghiară.
Școala, greu înființată și organizată, în 1869 și-a întrerupt activitatea. La aceasta a contribuit în bună măsură și ruptura din interiorul comunității evreiești. În 1882, când eruditul șef-rabin Fuchs Mar a ajuns la Oradea a considerat ca un obiectiv prioritar reânființarea școlii evreiești de odinioară. În 1882 s-a și reusit deschiderea porților școlii, iar în 1886 ea ajuns la un număr de șase clase, urmând ca în fiecare an numărul elevilor să tot crească. În anul școlar 1892-93, școala s-a mutat într-un nou sediu, mai elegant, cu aspectul unui palat. Școala primară de băieți și gimnaziul evreiesc a întrunit o recunoaștere generală în întraga țară. Paralel, pe acuala stradă Cuza Vodă, s-a deschis o școală de fete în anul 1897.
Între obiectivele școlii a fost și crearea unei forme de învățământ care să îi pregătească pe tinerii doritori să urmeze cariera industrială și comercială precum și acelor care doreau să-si continuie studiile în iesiva. În școală elevii, în afară de cunoștințe aprofundate în domeniul științelor laice, primeau o instrucție corespunzătoare din disciplinele ebraice, din comentatori, din codicile rituale și o bună parte din ei, din Talmud. Cei ce studiau Talmudul au fost împărțiți în patru grupe: începători, avansați și două grupe de studii superioare. Cei ce făceau parte din a patra grupă studiau materia cuprinsă în câte 15 ore pe săptămână și la fiecare 4 săptămâni susțineu un examen în fața unei comisii. Mulți dintre studenți îsi continuau studiul în iesiva.
Evreii progresiști la început nu au avut școală proprie. Școlarizarea copiilor s-a asigurat prin instituții particulare.
În anii următori se înființează mai multe școli după cum urmează:
1868 s-a înființat primul institut pedagogic, 1869-70 școala comercială a lui Herczel Mark;
1872 școală particulară de șase ani pentru băieți și fete a lui Klein Illes, 1871 școala de fete a lui Neumann Jazsef;
1872 cursul seral a lui Kohn Samu pentru contabilitate, în partidă simplă și partidă dublă.
Pe lângă școlile evreiești copiii frecventau în număr mare școlile de stat. În articolul Date cu privire la școlile comunale pentru fete se arată că în anul școlar 1868 din 959 elevi înscrisi, 383 erau izraeliți. În 1907 au fost închise șase școli declarate clandestine.
Mișcarea sionistă de tipul Mizravhi a deschis la Oradea un club care dispunea de sală de lectură și bibliotecă cu secție de împrumut avănd ca scop învierea, care din păcate nu a fost posibil a fi realizat pe deplin, decât într-o prea mică măsură.
Începând din 1927 situația evreilor se îngreunează datorită apariției ideilor fasciste. Pe data de 4 decembrie 1927, in Oradea, a avut loc un congres al studenților, prilej de care s-au folosit demonstranții pentru a devasta magazinele evreiești. Grupați câte 4-5 au început să legitimeze călătorii și cei ce n-au putut sau n-au voit să-si dovedească identitatea – căci erau evrei- au fost maltratați cu brutalitate. După 1923 limba de predare a devenit româna, ceea ce a determinat ca în școli să se intesifice predarea limbii ebraice. În anii ce au urmat evreii au fost siliți să părăsească școlile de stat astfel că numărul elevilor a crescut în școlile evreiești. În 1942 evreii au fost exclusi de la școlile superioare.
II.6 Asistența sanitară
Medici în Oradea nu îi întâlnim decât foarte târziu, iar oamenii care aveau nevoie de unele intervenții chirurgicale trebuiau să apeleze la unul din membrii breslei bărbierilor, care erau formați pentru a putea îngriji bolnavii.
Pentru evrei acestă problemă nu era atât de importantă deoarece aceștia prin respecarea prescripțiilor Torei și Ta1mudului, preveneau apariția bolilor. Ritualurile ancestrale formulau o serie de norme de igienă, precum spălarea mâinilor înainte de servirea mesei, băi rituale în ajunul Șabatului și a sărbătorilor. Legile igienei obligau femeile ca după ciclul lunar să se scufunde în apa vie, ritual ce se numea mikve.
În secolul al XVIII-lea nu se cunosc date cu pnvlre la existența unor medici, dar în comunitatea evreiască se practica vizita la bolnavi și asigurarea prezenței la căpătâiul acestora pe timp de noapte.
Potrivit istoriei Confreriei Sacre în 1786 a luat ființă spitalul Hekdes. Acest spital avea doar o singură cameră. Prima misiune a sa a fost cazarea evreilor străini și săraci, care erau în trecere prin Oradea, dar și îngrijirea evreilor bătrâni și cu condiție materială modestă și a bolnavilor, chiar și la domiciliul acestora. Îngrijirea bolnavilor era o obligație a membrilor Confreriei, ceea ce denotă înaltul nivel etic al acestei instituții.
Creșterea numărului evreilor în Oradea, sponrea exigențelor populației, rezultatele obținute în terapeutică, exemplul celorlalte spitale, întărirea lor dar și apariția medicilor evrei, a făcut nu numai necesară ci și posibilă transformarea Hekedes-ului în spital modem. Astfel în 1856 s-a reusit construirea unui nou spital, în spatele celui vechi, format din două camere,separate pentru femei și pentru bărbați.
În anii următori, 1887-1888, spitalul primește ajutor din partea câtorva asociații: Asociația prietenii copiilor, care este prima asociație de protecție a copilului din Oradea; Asociația femeilor izraelite care a dotat spitalul cu echipamente noi; în 1893 o nouă instituție de binefacere îsi face apariția la Oradea, și anume Bucătăria publică rituală evreiască.
Dacă până în 1850 în Oradea existau doar trei medici care se ocupau de îngrijirea bolnavilor evrei, în primul deceniu al secolului al XX-lea numărul acestora a sporit la 48. Începând cu 1902 se iau măsuri pentru reconstrucția și modernizarea spitalului, iar numărul de paturi crește ajungând la 80.
III
III.1 Lăcașuri de cult
Nu se știe unde a fost ridicată prima sinagogă sau casă de rugăciuni. Se știe doar că în 1749 și 1798 se face referire la chiria plătită pentru locul sinagogii, respectiv la "darea bisericească". Știm, de asemenea, că în 1772 s-a intenționat zidirea unei sinagogi noi, la care Confreria Sacră a contribuit cu 40 de florini.
Cu privire la sinagoga existentă deja în secolul al XVlIl-lea găsim o prețioasă referință în cartea lui Balogh Jolan, Varadinum. În primul volum al lucrării, autoarea publică schița inginerului militar de origine venețiană Lodovico Marini care înfățișează cetatea și împrejurimile sale. Pe acest desen alcătuit pe la 1769, în Velența, lângă un braț al Crișului, este precizat un obiectiv cu inscripția JUDEN TEMPEL, lângă care se aflau ruinele bisericii ordinului călugărițelor Clarisse. Cu privire la identificarea locului mănăstirii și bisericii Clarisselor, autoarea cărții citate oferă și datele Conscripției din 1752 din care rezultă că la est de acestea se afla Synagoga Judaeorum, în perimetrul orasului soldatilor (Katonawaros). Cartierul respectiv s-a ridicat în veacul al XVlIl-lea pe terenul cartierului Velența deci sinagoga exista pe locul respectiv deja în 1752.
Din scrisoarea de întemeiere a sinagogii construite În 1803 rezultă și faptul că "templul și casa noastră de rugăciune se dărâmă si, cu voia lui Dumnezeu, În locul ei suntem siliți să ridicăm alta, nouă". Deci nu este exclus ca aceasta să fi fost cea de pe Calea Clujului În apropierea spitalului de obstetrică și ginecologie de a azi.
Împrejurările ridicării noului lăcaș au fost descoperite de Schon Dezso care în catastiful amintit a găsit scrisoarea de întemeiere în limba ebraică. Potrivit acesteia, deoarece nu s-a reusit strângerea banilor necesari, au fost împrumutați 1.500 de tlorini de la vestitul Reb licchak din Carei. Tatăl acestuia, Reb Ozer, a lăsat prin testament o fundație, din veniturile căreia să fie sprijiniți acei specialiști în Talmud care învață în a sa Bet-Hamidraș (casă de învățătură). S-au înțeles ca, pentru banii împrumutați, să-i plătească 90 de florini anual în două rate lui Reb Jicchak sau învățăceilor săi, pentru ca, din această sumă să poată fi sprijiniți cei ce se perfecționau în aprofundarea Talmudului.
Înțelegerea a.avut loc în 1794. Potrivit unei însemnări din 1804, comunitatea orădeană a restituit jumătate din sumă o dată, iar cealaltă jumătate, în rate. Aceasta a fost prima sinagogă În adevăratul sens al cuvântului construită, potrivit spiritului vremii, în stil baroc. Ea s-a numit sinagoga mică. Peste câteva decenii spațiul său s-a dovedit insuficient și atunci, în vecinătatea ei, în 1850, s-a construit o sinagogă cu 1.000 de locuri. Ambele au rezistat celor două războaie mondiale dar, în cele din urmă, în 1950 – în împrejurări necunoscute – au fost demolate. Pe locul lor, după 1980, s-a ridicat noua secție a Spitalului de obstetrică și ginecologie.
Dar, chiar și cu privire la sinagoga ridicată în 1803, informațiile sunt contradictorii. Lakos Lajos menționează existența unei inscripții Într-o nișă, potrivit căreia ea ar fi fost ridicată În anul 1813. Textul respectiv este următorul: Acest templu s-a terminat În anul 1813 în timpul binefăcătoarei și bogatei conduceri a Comunității și anume: a Înstăritului și Învățatului Mordehai Gottfried și Wallerstein Mazes vicepreședinte, a onorabilului Prac Mihaly, a respectabilului Braun Eisig și Polic Chaim, administrator al binefacerilor precum și a perceptoratului lui Stern David.
Lakos Lajos mai amintește că Chivotul Legii aflat în templu era acoperit cu o predelă de mătase veche de o sută treizeci de ani, tivită cu catifea maronie și bătută în argint, într-o stare foarte bună. De aici; Lakos concluzionează că undeva, prin preajma cetății, cu o sută treizeci de ani înainte prin 1683, a existat, într-un loc ascuns, o cas.ă de rugăciuni. La intrarea în sinagogă, se mai vedeau pe atunci urmele așa-numitului Halsaisen, de care erau înlănțuiți pe vremuri delicvenții.
Imaginea sinagogii construite în 1803 se vede foarte bine pe stam pa lui Schtitz Jozsef care înfățișează Oradea la 1817. Pe frontonul în stil baroc este vizibilă cifra III, despre care în legendă se spune că reprezintă Judentempel.
Comunitatea constituită pe temeiul hotărâri lor congresului din 1868 s-a străduit să-si întemeieze o sinagogă independentă de tabăra celor ce țineau la tradiție, unde să-si poată desfășura ritualul potrivit principiilor congresului (în veșminte preoțești, în limba maghiară, cu acompaniament de orgă etc.). Încă în 1847, pe vremea primelor încercări de reformă, au închiriat o casă de rugăciuni separată, iar în 1861, când s-a constituit la Oradea comunitatea evreilor maghiari a avut loc din nou inaugurarea unei case de rugăciuni. Acest edificiu modern era acolo unde mai târziu s-a ridicat școala primară și gimnaziul evreilor ortodocsi, în fosta casă Rhedei.
După ruptura din interiorul comunității, progresiștii pun tot mai energic problema necesității unui templu separat. În numărul său din 16 decembrie 1871, cotidianul Nagyvarad (Oradea Mare), prin pana lui Weinberger Jerom, președintele comunității neologe, și Varadi Mor invită membrii în sala de consiliu a Comunității ca, pe lângă discutarea bugetului pe anul următor, să se ia o hotărâre și în ceea ce privește planul de ridicare a sinagogii. S-a constituit Asociația pentru Sinagoga Sion, care a cumpărat casa de pe actuala stradă a Independenței nr. 11, în vederea construirii viitorului lăcaș de cult.
Monumentala construcție, amintind de sinagoga din Nurenberg, a fost proiectată de Busch David, inginerul șef al orașului și în mai puțin de un an și jumătate a fost ridicată (1878) de către Rimanoczy Kalman sen. Pictura parietală interioară este opera pictorului Horovitz Mor din Kosice. Așezarea sinagogii, acoperite cu o cupolă inițial rosie, a fost foarte bine aleasă. Fațada principală este orientată spre actuala str. Independenței, iar partea opusă se oglindește în apele Crișului Repede. Clădirea ce se detașează prin înălțime dintre toate celelalte oferă o asemenea priveliște încât nu există pictor care a trăit, trăiește sau a trecut prin Oradea să nu fie tentat s-o imortalizeze în peisajul citadin. Templul Sion a devenit, alături de clădirea primăriei, simbolul urbei.
Crescând numărul evreilor, cele două sinagogi ale ortodocsilor din Subcetate s-au dovedit neîncăpătoare, astfel că a fost necesară construirea unuia și în Orașul Nou. Alegerea a căzut asupra unuia pe actuala stradă Mihai Viteazul.
Sinagoga a fost proiectată de arhitectul Bach Nandor care a depus între anii 1873-1900 o activitate remarcabilă la Oradea. Executarea lucrărilor se leagă de numele lui Knapp Ferenc. Sinagoga inaugurată În 1890 a servit ca model templului construit în 1907 la Dej.
Dacă la construirea unei sinagogi evreii, în general, se orientau după stilul arhitectonic al popoarelor vecine, în cazul de față s-au inspirat din stilul maur desi cel al sinagogii neologe este total diferit. Pereții sunt prevăzuți cu ferestre în arc semicircular În timp ce în locul cupolei aici se află numeroase turle mici. În cazul celor două sinagogi chiar și amplasamentul Almemorului diferă. Almemorul sau Bima care servește lecturilor din Tora, în cazul sinagogilor oltodoxe se află în centrul clădirii pentru ca Întreaga atenție a credinciosilor să fie îndreptată în direcția respectivă, spre deosebire de edificiul cultic Sion unde acesta se găsea în fața chivotului Legii. Când nici sinagoga aceasta n-a mai corespuns necesităților, pe baza planurilor lui Incze Lajos, în 1908, s-a mai ridicat una în curtea primei, cu numele Șas Chevra. în 1910 s-a hotărât construirea unei sinagogi în actuala Piața Rahovei, pe locul imobilului Schwartz. Planul a fost realizat de arhitectul Lobi Ferenc și trebuia să se construiască la începutul secolului. Dar din pricina izbucnirii războiului lucrările au început mai târziu.
Evreii hasizi au căutat și ei să-si construiască o sinagogă a lor.
Însă Ulmann Izidor, președintele comunității ortodoxe, s-a străduit să apere spiritul ortodoxiei orădene de influențele eventuale ale hasizilor. Acestora nu le-a permis să-si țină slujbele religioase decât în cadrul restrâns al casei de rugăciuni. Mai multe încercări pe care le-au făcut de a-si construi o casă de rugăciuni proprie s-au lovit de împotrivirea lui Ullmann lzidor. Când în fruntea comunității a ajuns Ullmann Sandor au trecut din nou la acțiune si, de această dată au reusit să-si realizeze vechiul vis. Pe actuala stradă Brezoianu au ridicat "Casa de rugăciuni a asociației sefard și a Învățăcei lor mișnaioți" care a rămas în conștiința generală a orădenilor sub numele prescurtat, Klauz. Mai târziu Reb 1. Hager și-a constituit pe actuala str. M. Kogălniceanu și în împrejurimi o numeroasă curte. Klauz a funcționat nestânjenită patruzeci de ani, respectiv până la deportare, când pârjolul mondial a nimicit-o și pe aceasta, la fel ca și pe altele.
III.2 Ilustrații
Sinagoga ortodoxă, monument istoric, situată pe str. Mihai Viteazul nr. 4, este un alt lăcaș de cult în stil eclectic din Oradea. Aceasta a fost construită la sfârșitul secolului XIX, în anul 1890, de către inginerul Knapp Ferenc, după proiectul realizat de arhitectul Bach Nándor.
Fațada principală este bogat decorată, cu elemente specifice artei maure. În arhitectura și decorațiile interioare domină, la fel, elementele inspirate din arta maură.
Sinagoga mică, monument istoric, situată pe str. Mihai Viteazul nr. 4
Sinagoga neologă amplasată pe str. Independenței nr. 22, este declarată monument istoric și este primul lăcaș de cult în stil eclectic din oraș.
Sinagoga Nouă Ortodoxă din Orașul Nou situată pe strada Primariei, construită in anul 1930 in stil neoeclectic, momentan abandonată, adapostind un depozit legume fructe.
Cimitirul evreiesc
Nu cunoaștem data înființării primului cimitir evreiesc. Dintr-un document din anul 1776, în care se cere reamenajarea, îngrădirea și paza cimitirului, reiese că acesta se afla în afara orașului, intrarea în cimitir fiind pe strada Lebedei. Acest cimitir a funcționat până în anul 1880.
Cimitirul neolog
În anul 1800 s-a deschis noul cimitir din Velența. După 60 de ani rămășițele pământești ale celor înhumați în vechiul cimitir din str. Lebedei, au fost strămutate în noul cimitir.
CONCLUZII
Doctrina religioasă a evreilor este, in primul rand o invățătură rasistă care tinde sa mențină puritatea sângelui evreiesc și un cod care reglementează raporturile dintre evrei, și indeosebi pe acelea pe care trebuie să le aiba cu restul lumii, cu alte cuvinte cu neevreii. Dar in acest din urma caz nu este deloc vorba de probleme de morală ci de cele care privesc probleme economice de o josnicie nemaipomenită. Viața evreului nu ține decât de lumea aceasta și spiritul său este tot atât de profund străin de adevăratul creștinism pe cat ii era de străin caracterul său marelui fondator al noii doctrine acum 2000 de ani.
Evreii au avut un rol foarte important in viața economică si socială a acestui oras situat pe malurile Crisului Repede, oraș in care și-au desfășurat activitatea numeroși medici si functionari evrei, dar si un numar insemnat de arhitecti care au contribuit la făurirea stilului secession, caracteristic arhitecturii orașului. Unii dintre ei au fost chiar deschizători de drum.
Munca creatoare și strădania evreilor, precum și caracterul liberal al noii administrații românești, a dus la dispariția neîncrederilor reciproce, dispariție care a avut drept urmare înviorarea economică a orașului, la care au contribuit în bună măsură și evreii.
Am incercat sa arat importanța influenței pe care a avuto in dezvoltarea vietii economice a orașului Oradea, prezentand și cateva aspecte privind locașurile de cult ale comunitatii evreiești.
Actuala comunitate se străduiește să asigure o viață liniștită, pașnică pentru supraviețuitorii Holocaustului, să consolideze și să intrețină micul numar al sinagogilor care au mai ramas.
Comunitatea evreiască din Oradea, oricât ne-ar durea să constatăm, scade mereu, imbatranește constant.
Bibiliografie
Arhivele Naționale – Direcția Județeană Bihor, fondul Primăria municipiului Oradea, dosar nr.2/1921.
Borcea Liviu, Contribuții la istoria orașului Oradea în timpul stăpânirii otomane (1660 – 1692), în Crisia, XI, 1981.
Borcea Liviu, Monografia orașului Oradea, 1995.
Dezso Schon Procesul de la Ierusalim, Tel Aviv, 1962.
Dr. Rosen Avram – Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureștiului din a doua jumătate a sec XIX până În anul 1938, ed. Hasefer, București, 1995.
Dr. Tatomir Eugen – Contribuțiuni la studiul evreilor ca element producător în economia națională, București, 193 7, p.52 11 Ștefan Zeletin, Burghezia Română, ed. Humanitas, București, 1991, p. 112
Eisenberg Josy, O istorie a evreilor, ed. Humanitas, București, 1993.
Erno Marton, Arborele genealogic al evreimii maghiare, Cluj 1941.
G. Zane, Economia de schimb în Principatele Române, Editura Casei Școalelor, București, 1930, p.341
Hossu-Longin Valentin, Adoua României, ed. Libra, București, 1999.
Lakos L, Istoria evreimii din Oradea, 1912.
Lexikon Zsido (Lexicon evreiesc), editat de Ujvari Peter, Budapest, 1929.
Luah – 5764, supliment al revistei Realitatea Evreiască.
Mozes Tereza, Evreii din Oradea, ed. Hasefer, București, 1997.
Neumann Victor, Istoria evreilor din România, ed. Amarcord, Timișoara, 1996.
Newmann Victor, Istoria evreilor din România, ed. Amacord, Timișoara, 1996.
Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, volumul V.
Runes Dagobert D.– Dicționar de iudaism, ed. Hasefer, București, 1997.
Zeletin Ștefan – Burghezia română, ed. Humanitas, București, 1991.
Zoltan Leitner, Freund Fulop, Istoria Confreriei Sacre, Hevra Kedoșa pe 200 de ani. 1731-1931, Oradea, 1931
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunitatea Evreiască DE A Lungul Timpului (ID: 150917)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.