Comunitatea Evreiasca Buzau In Perioada Interbelica 1910 1950

COMUNITATEA EVREIASCĂ DIN BUZĂU

ÎN PERIOADA 1918-1950

Cuprins………………………………………………………………………………………………………………… p. 2

Introducere…………………………………………………………………………………………………………….p. 3

Capitolul I Istoria comunității evreiești din România.

Prezența evreilor pe teritoriul actual al României din antichitate până în prezent………..p. 4

Statutul evreilor din România înainte de primul război mondial……………………………….p. 9

Statutul juridic al evreilor din România în perioada interbelică conform legislației în vigoare…..p.12

Capitolul II Comunitatea evreiască din Buzău în perioada interbelică

2.1 Istoricul comunității evreiești din Buzău.

2.2 Viața economică, socială, politică și culturală a evreilor din Buzău.

2.3 Viața religioasă a evreilor din Buzău.

2.4 Contribuția evreilor din Buzău la dezvoltarea patrimoniului economic și cultural

românesc.

2.5 Relațiile dintre românii și evreii din Buzău în perioada interbelică.

Capitolul III Evreii buzoieni în anii celui de-al doilea război mondial

3.1 Măsuri împotriva evreilor din România adoptate în timpul celui de-al doilea război

mondial.

3.2 Supraviețuirea evreilor români în anii de persecuție.

3.3 Situația evreimii buzoiene: organizare, întrajutorare, raporturile cu autoritățile locale și cu celelalte comunități

Capitolul IV Evreii din Buzău în perioada 1945-1950

4.1 Legislația cu privire la evrei după 1944.

4.2 Evreii români, între comunism și sionism.

4.3 Comunitatea evreilor buzoieni după 1944: grupări politice, structuri ale comunității, viață religioasă și culturală.

V. Concluzii

VI. Bibliografie

INTRODCERE

Lucrarea de față și-a propus să facă o incursiune în istoria comunităților de evrei din România și în special a celor din Buzău. Evreii sunt prezenți pe actualul teritoriu al României încă din Antichitate. În acest sens stau mărturie descoperirile arheologice, epigrafice și numismatice. În toate perioadele istorice, aceștia și-au lăsat într-un fel sau altul amprenta și asupra societății românești. Și-au făcut simțită prezența în toate sectoarele vieții: social, economic, politic și cultural.

Pe parcursul timpului au încercat să-și schimbe statutul social, însă din câte știm, istoria evreilor a fost presărată de evenimente tragice. În Antichitate a fost distrus templul Ierusalimului iar pentru evrei a urmat o perioadă de profundă criză în toate aspectele vieții. Au fost izgoniți, exilați, înrobiți, maltratați și, ca un punct culminant, amintim Holocaustul, considerat unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria evreilor.

Pe teritoriul României, situația și statutul acestora a fost diferit de la o perioadă la alta. Au existat epoci când anumiți domnitori au adoptat o serie de măsuri favorabile evreilor, dar au existat și etape când încercările lor de a se integra în mediile sociale și culturale înconjurătoare au eșuat. S-a pus întrebarea dacă a existat sau există o istorie a evreilor sau doar o istorie a minorității evreiești în diferite state.

În primul capitol am vorbit despre prezența evreilor pe actualul teritoriu al țării noastre din antichitate până în prezent. Am încercat să punctez descoperirile arheologice, epigrafice, literare care au dovedit prezența acestora pe teritoriul țării noastre și totodată am prezentat statutul politico-juridic al acestora în perioada de dinainte de primul război mondial și în perioada interbelică. Au beneficiat atât de drepturi civile cât și de drepturi politice, confirmate prin tratate, chiar dacă pentru o perioada scurtă.

Al doilea capitol trateaza obștea evreiască din Buzău și anume când a fost atestată, ce rol au jucat în viața economică, socială, politică și religioasă și care au fost relațiile cu românii din acea zonă, ce amprente au lăsat asupra comunității.

Al treilea capitol tratează un subiect sensibil. Este vorba de Holocaust, care se constituie, după cum spuneam, într-unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria evreilor. Demersul din acest capitol s-a concentrat pe evidențierea statutului legal al evreilor români în anii celui de-al doilea război mondial, precum și pe prezentarea unor aspecte din viața evreilor buzoieni din acei ani dificili.

În sfârșit, ultimul capitol de referă la

CAPITOLUL I

Istoria comunității evreiești din România

Prezența evreilor pe teritoriul actual al României din antichitate până în prezent.

Se presupune că evreii și-au făcut prezența pe teritoriul actualei Românii înca din antichitate, chiar înainte de cucerirea Daciei de către romani, însa arheologii nu au confirmat 100% această ipoteză. O alta ipoteză este aceea că „primii evrei au ajuns probabil în Dacia odată cu instalarea puterii romane”. În anul 60 d.Hr. s-au desfășurat răscoale antiromane ale evreilor care s-au încheiat cu victoria romanilor. A fost distrus templului din Ierusalim, lumea evreiască a intrat într-o profundă criză socială și politică. Evreii au fost masacrați, au fost luați în robie și exilați pe teritoriile controlate de Imperiul Roman.

În ceea ce privește izvoarele istorice referitoare la prezența evreilor pe teritoriul Daciei, sunt puține. Există mărturii epigrafice, numismatice și arheologice. Fostul rabin al Clujului, M.Carmilly-Weinberger „a amintit despre o descoperire monetară la Pojejena-o monedă iudaică de bronz, emisă de Simon Bar-Kochba”, care constituie după părerea lui o „dovadă sigură a prezenței evreilor pe teritoriul Daciei”. Tot acesta vorbea despre o inscripție de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa închinată lui Theos Hypsistos, despre o foiță de aur cu inscripția gnostică, cu semne și litere incizate, cu simboluri legate de divinități ebraice de la Orșova,datând din secolele III-IV și a amintit de „existența legendei luptătorilor evrei alături de Decebalus contra agresorilor romani”.

Tot în categoria izvoarelor istorice referitoare la evrei, mai putem aminti o inscripție de la Apulum „ Deus Summus Exuperantissimus” ieșind în evidență monoteismul. N.Zugravu spunea că „ simpla prezență a numelui lui Iahve pe un obiect este suficientă pentru a atribui obiectul lumii evreiești”4.

Evreii au ajuns pe teritoriul Daciei prin mai multe căi. O primă cale ar fi colonizarea Daciei în timpul lui Traian, atunci când în Dacia au fost aduși coloniști de pe întreg teritoriul Imperiului Roman iar o altă cale ar fi interesul economic general sau individual și în cele din urmă emigrarea voluntară sau expulzarea din Iudeea.

În perioada medievală, se presupune că numarul evreilor in teritoriile noastre era destul de ridicat, însa este dificil de precizat modul în care au patruns. Informații avem din surse precum acte comerciale, plata unor taxe și impozite, acte juridice, evidențe militare. Prin analizarea acestor surse reies perioade distincte de patrundere a evreilor pe teritoriul actual al României și în cadrul acestui proces „ nu vorbim doar de modul și căile de acces ci și de motivația care a determinat așezarea lor aici, de felul în care această etnie s-a inserat în viața politică, socială, economică a provinciilor românești”5.

Pentru zona Transilvaniei, evreii au fost pomeniți în timpul regelui Ladislau I, Bela al IV-lea. Există documente ebraice care atestă atitudinea favorabilă a regelui Bela al IV-lea față de evrei, sunt legi care au reglementat raporturile dintre evrei și creștini și legi care reglementau statutul acestora.

În Moldova au fost menționati în timpul lui Roman I (1391-1394), „care i-a eliberat pe evrei de serviciul militar in schimbul unui impozit”6.

Evreii desfășurau un comerț înfloritor între Bizanț, Rusia și Polonia și acest comerț a dus la întemeierea unor comunități de evrei pe Valea Siretului în Moldova, dar și în Țara Româneasca. Despre acest comert aminteste calatorul evreu Benjamin din Tudela, care descrie raporturile dintre vlahii sud-dunareni si comunitatile evreiesti din Bizant. Domnitorul Dan I (1383-1386) , domn al Tarii Romanesti, a dorit sa dezvolte negustoria si in acest sens „a acordat deosebite privilegii unor evrei veniti din Ungaria si stabiliti in Muntenia, dandu-le chiar dreptul de a cumpara mosii cu anul nu insa si de veci”6.

Faptul ca au existat aceste comunitati de evrei sunt demonstrate si de descoperirile arheologice si anume: pietre tombale in cimitire evreiesti-„Iasi-1549, Botosani- 1560, Piatra Neamt-1677,1689, Ramnicu Sarat-1661, Bucuresti-1682”7.

In Tarile Romane s-au stabilit evrei sefarzi ( asa au fost denumiti evreii izgoniti din Spania in 1492) dar si evrei aschenazi (acestia fiind cei din Polonia, Rusia, Tarile Germane). Au fost apreciati la curtile mai multor domnitori si astfel au ocupat functii de inalti dregatori precum: secretari personali, medici, sfetnici, creditori ai coroanei. Printre domnitorii care i-au acceptat la curtile lor se numara: Stefan cel Mare, Ion Voda cel Cumplit, Aron Voda, Vasile Lupul.

——————————

4 Idem 2, p. 182

5 Dorina Elena Răceu, Minorități etnice în spațiul românesc.Evreii.Mărturii de cultură și civilizație,Ed. Polirom,p. 6

6 Conf. Mihail Kogălniceanu, Arhiva Românească, p. 180

7 Idem 5, p.7

La curtea lui Stefan cel Mare a existat un logofat evreu „Ithak, fiul lui Beniamin Sor”8 si un „medic evreu”9. Evreii din Tarile Romane plateau o serie de taxe precum cele catre visteria statului dar si cele specifice comunitatilor israelite. In schimbul acestor taxe aveau voie sa parctice comertul, sa-si practice propriile obiceiuri religioase, sa-si intemeieze obsti, sa-si organizeze institutii specifice lor. Aceste drepturi erau recunoscute indirect, tocmai datorita faptului ca plateau o multitudine de taxe.

In secolul al-XVI-lea, in Bucuresti a fost amintit „ un grup de evrei condus de David Ibn Usa, probabil liderul religios al comunitatii, si Isac Rufus, Habib Amato, care aveau pravalii in Bucuresti, cei doi fiind pradati de o sluga, Iuda Gerson”10. Prima mentiune despre evreii din Bucuresti dateaza din timpul lui Mircea Ciobanul (1545-1552), fiind amintiti intr-o porunca domneasca evreii care detineau pravalii. Evreii din Tarile Romane au fost numiti jidovi, erau organizati in obsti care la randul lor erau conduse de starosti. Mai aveau un organism de coordonare numit habambasia.

Precizari juridice referitoare la evrei au aprut in Pravila de la Govora din 1640 din timpul lui Matei Basarab si in Cartea Romaneasca de Invatatura din timpul lui Vasile Lupu in 1646. Pravila de la Govora face referiri la statutul evreilor care se converteau la crestinism.

În perioada domniilor fanariote evreii au beneficiat de libertatea cultului, aveau dreptul la autoadministrare iar „ conducătorii evreilor erau confirmați de domnitori și se bucurau de privilegii fiind scutiți de dări, taxe fiscale și vamale, având prerogative de demnitari”11. Domnitorii fanarioți au adoptat însă și măsuri antievreiești, ca de exemplu „ evreii nu aveau acces la proprietate funciară, mărturia lor în instanță împotriva unui creștin ortodox nu avea valabilitate”12.

Există o serie de documente care datează din secolul XVIII, care atestă faptul că evreii au fost chemați cu scopul de a întemeia orașe și târguri și de a popula anumite zone iar în schimb primeau terenuri pentru a-și construi case și școli.

Numărul evreilor a variat de la o epocă la alta și, chiar dacă au fost adoptate măsuri împotriva lor, numărul lor a crescut în secolul al XIX-lea și în secolul XX. Evreii au fost integrați atât social cât și economic în structurile țării noastre. Era nevoie de capital străin pentru ca România să se modernizeze și se consideră că evreii și-au pus

—————————

8 www.jewishencyclopedia.com/directory/I/8331/accesat 19/04/14

9 C.constantin Giurescu,Istoria românilor,vol II,Ed. All, 2r-o porunca domneasca evreii care detineau pravalii. Evreii din Tarile Romane au fost numiti jidovi, erau organizati in obsti care la randul lor erau conduse de starosti. Mai aveau un organism de coordonare numit habambasia.

Precizari juridice referitoare la evrei au aprut in Pravila de la Govora din 1640 din timpul lui Matei Basarab si in Cartea Romaneasca de Invatatura din timpul lui Vasile Lupu in 1646. Pravila de la Govora face referiri la statutul evreilor care se converteau la crestinism.

În perioada domniilor fanariote evreii au beneficiat de libertatea cultului, aveau dreptul la autoadministrare iar „ conducătorii evreilor erau confirmați de domnitori și se bucurau de privilegii fiind scutiți de dări, taxe fiscale și vamale, având prerogative de demnitari”11. Domnitorii fanarioți au adoptat însă și măsuri antievreiești, ca de exemplu „ evreii nu aveau acces la proprietate funciară, mărturia lor în instanță împotriva unui creștin ortodox nu avea valabilitate”12.

Există o serie de documente care datează din secolul XVIII, care atestă faptul că evreii au fost chemați cu scopul de a întemeia orașe și târguri și de a popula anumite zone iar în schimb primeau terenuri pentru a-și construi case și școli.

Numărul evreilor a variat de la o epocă la alta și, chiar dacă au fost adoptate măsuri împotriva lor, numărul lor a crescut în secolul al XIX-lea și în secolul XX. Evreii au fost integrați atât social cât și economic în structurile țării noastre. Era nevoie de capital străin pentru ca România să se modernizeze și se consideră că evreii și-au pus

—————————

8 www.jewishencyclopedia.com/directory/I/8331/accesat 19/04/14

9 C.constantin Giurescu,Istoria românilor,vol II,Ed. All, 2011, p.81

10 Victor Eskenasy, Izvoare și mărturii referitoare la evrei,vol I,Ed. Federației Comunităților Evreiești din România, București, 1986, p.30, nr. 38

11 biserica.org/ro/compendium/articole/viața creștină/2006/No IV/evreii

12 Idem 11

amprenta, deoarece în prima jumatate a secolului XIX au fost atestați primii bancheri evrei: Michael Daniel Halfon, Frații Elias, Hillel Manoach și Iacob Marmorosch. Aceștia au ajutat din punct de vedere financiar pe conducătorii revoluției de la 1848 și drept răsplată în cererile revoluționarilor s-au regăsit puncte precum „ emanciparea treptată a israeliților în Moldova sau emanciparea israeliților și drepturi politice pentru toți compatrioții de altă credință în Țara Românească”13. Totodată, bancherul de origine evreiască a obținut un post în Consiliul Municipal al Bucureștiului și a fost pus în aplicare punctul 21 al Proclamației de la Islaz, în care se cereau drepturi politice și civile pentru compatrioții de altă credință.

Și în perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza, procesul de emancipare a israeliților a continuat, dar după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și venirea la domnie a lui Carol I, au fost adoptate tot mai multe măsuri antievreiești. Ion Brătianu, ministru de interne, începând cu 1867 a dus o politică împotriva evreilor. Există circulare în care „ ordonă izgonirea evreilor din sate și chiar arbitrara expulzare din țară au fost aplicate cu strășnicie de către organele subalterne”14. Situația evreilor s-a înrăutățit mai ales după 1878 și s-a remarcat un proces de emigrare al acestora. Conform recensământului din 1899, în România se aflau 299.632 de locuitori evrei, la recensământul din 1912 au fost înregistrate 239.967 de suflete, procentul în ansamblul populației scăzând de la 4,5% la 3,4%15.

Evreii din țara noastră s-au considerat evrei-români și au participat la cele mai importante evenimente din istoria românilor cum ar fi: războiul de independență, primul război mondial, etc. La primul război mondial au participat un număr de 23.000 de soldați evrei și „conform unor date publicate în Monitorul Oficial, au fost înregistrați 822 de morți, căzuți pe câmpul de luptă, 449 de prizonieri și 3043 de dispăruți. Pentru faptele de arme pe front, au fost decorați 825 de soldați și ofițeri evrei”16.

După Marea Unirea din 1918 și numărul evreilor din România a crescut, iar conform recensământului din 1930 „ numărul lor era de 750.000”17.

——————————————

13 D.Dumitrescu, C. Căpiță, M. Manea, L. Căpiță, M. Stamatescu, Istoria minorităților naționale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2008, p.119

14 net7.com/rjh/?page_id=1367 accesat 22/04/14

15 D.Dumitrescu, C. Căpiță, M. Manea, L. Căpiță, M. Stamatescu, op.cit,p. 120

16 Ibidem

17 Ibidem

„ Potrivit datelor publicate în Encicopedia Romîniei, în România interbelică evreii dețineau 31,14% din totalul întreprinderilor industriale și comerciale”18.

Tot în perioada interbelică, evreii au încercat să intervină în viața politică, și-au înființat partide între care amintim Uniunea Evreilor Români, Partidul Evreiesc, Clubul Parlamentar Evreiesc. Au dus o politică democratică încercând să se apere de tendințele extremiste a legionarilor și nu numai. Această evoluție a evreilor, a fost întreruptă brusc în perioada celui de-al doilea război mondial, când s-a declanșat prigoana împotriva lor.

În ce privește domeniile de activitate în care erau cel mai des întâlniți, în perioada Vechiului Regat sunt prezenți în mai toate sferele de activitate, dar cu precădere în comerț și industrie. Nu sunt amintiți în agricultura pentru că nu aveau dreptul de a deține pământ, conform legislațiilor în vigoare.

———————————

18 Ibidem, op.cit. p. 121

Statutul politico-juridic al evreilor din România înainte de primul razboi mondial

În ceea ce privește statutul politico-juridic al evreilor atât din România cât și din alte state a fost unul controversat. Primele documente oficiale care au făcut referire la statutul evreilor înainte de primul război mondial au fost Codul lui Calimachi, Legiunea Caragea, Regulamentele Organice, Constituția din 1866.

Conform Codului lui Calimachi adoptat în 1817, evreilor li s-a acordat dreptul de a-și cumpăra magazine și case în mediul urban, dar li se interzicea să-și achiziționeze proprietăți în mediul rural.

La începutul secolului XIX, evreii erau împărțiți în trei categorii: pământenii, hrisoveliții- numiți astfel deoarece erau confirmați printr-un hrisov, în această categorie intrau cei care fuseseră chemați să colonizeze diferite zone și sudiții- era categoria celor „ supuși protecției străine”19.

În 1831 și 1832, au fost adoptate Regulamentele Organice, documente care putem spune că au jucat rol de constituții atât în Țara Românească cât și în Moldova și proclamau principiul conform căruia necreștinii nu aveau drepturi politice și civile. Tot Regulamentele Organice au desființat instituția hahambasei iar dacă nu puteau să demonstreze că beneficiază de o sursă de existență , puteau fi expulzați. Șeful cultului nu mai beneficia de privilegii, erau subordonați autorităților statului, însă exista și un punct în favoarea lor și anume că aveau dreptul la învățământul de stat.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost adoptat Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, un document cu rol de constituție, care a fost elaborat de Marile Puteri fără concursul românilor. Din acest document reieșea că evreii nu aveau drepturi politice, deoarece conform Convenției, aveau drepturi politice doar cei care erau de rit creștin.

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866 a fost adoptată Constituția României, având ca model Constituția belgiană. Aceasta a fost elaborată de oameni politici români fără intervenția puterilor străine.

————————————

19 Ibidem

Titlul II al Constituției- Despre drepturile românilor prevedea: „Românii se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor” (art. 5). La articolul 6 se menționa: „Constituțiunea de față și celelalte legi relative la drepturile politice, determină care sunt, deosebit de calitatea de român, condițiile necesare pentru exercitarea acestor drepturi.” Articolul 7 avea următorul conținut: „Însușirea de român se dobândește, se conservă și se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai străinii de rituri creștine (subl. ns.) pot dobândi împământenirea.” Articolul 8 prevedea: „Împământenirea se dă de puterea legislativă. Numai împământenirea aseamănă pe străin cu românul pentru exercitarea drepturilor politice.”20

În concluzie, nici Constituția din 1866 nu acorda drepturi politice și civile everilor, aceștia putând obține cetățenia română numai dacă ar fi fost de rit creștin.

Spre sfârșitul secolului XIX, evreii au reușit să obțină unele drepturi cetățenești, atât în unele state din Europa cât și în România. La Bruxelles, în 1872, s-a desfășurat Conferința Naționale Evreiască, unde aceștia au cerut drepturi civile și politice.

După obținerea independenței României, în 1878 la Berlin a fost semnat tratatul de pace care a pus unele condiții țării noastre în cee ce privește popolațiile de alt rit din țara noastră.

Articolul 43 din acest tratat prevedea: „Înaltele Părți Contractante recunosc independența României, legând-o de condițiunile expuse în următoarele două articole: Articolul 44- În România, deosebirea credințelor religioase și a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce privește beneficiul drepturilor civile și politice, admiterea în funcții publice, sau exercitarea diferitelor profesiuni și industrii în orice localitate. Libertatea și practica oricărui cult vor fi asigurate tuturor supușilor pământeni ai statului român, precum și străinilor și nu se va pune nici un fel de piedică atât organizării ierarhice a diferitelor comunități religioase, cât și raporturile acestora cu capii lor spirituali. Naționalii tuturor Puterilor, comercianți sau alții, vor fi tratați în România fără deosebire de religie, pe piciorul unei desăvârșite egalități”21

Datorită acestiu fapt, în octombrie 1878, a fost modificat articolul 7 al Constituției și conform noului articol era acordată cetățenia română oricărui evreu care participase la

——————————————

20 http://www.ioanscurtu.ro/statutul-politico-juridic-al-evreilor-din-romania-1858-2004 /accesat 23/04/14

21 Ibidem

războiul de independență iar ceilalți o puteau obține făcând o cerere individuală și totodată era admisă egalitatea religioasă.

Datorit noilor regelementări, au obținut cetățenia peste 800 de evrei care au participat la războiul de independență și apoi alte sute prin reri individuale. Drepturi politce au avut foarte puțini evrei, în schimb au participat activ la viața culturală și mai ales eonomică a României.

În 1863 a fost înființată de Jacob Marmorosch și Mauriciu Blank, Banca Marmorosch, Blank et comp. În 1909, evreii au înființat Uniunea Evreilor Pământeni care avea ca obiectiv promovarea intereselor evreilor în raport cu statul român.

.

1.3 Statutul evreilor din România în perioada interbelică conform legislației în vigoare (vezi titlu modificat).

Și după primul război mondial, în documentele oficiale ale României, au fost aduse în discuție și minoritățile naționale, între care și evreii. După primul război mondial, s-a înfăptuit Marea Unire, ceea ce a dus la creșterea numărului acestora, comunități de evrei existănd și în Bucovina, Basarabia și Transilvania.

Evreii din Basarabia, Bucovina și Transilvania erau considerați cetățeni români, dar conform articolului 7 al Constituției din 1866 existau unele restricții. La 30 decembrie 1918 a fost elebaorat un decret lege care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie și care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetățenie, vor putea dobândi exercițiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de față, că sunt născuți în țară și că nu au fost supuși unui stat străin.” Decretul prevedea modalitățile de obținere a cetățeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar menținea o formă greoaie de acordare a calității de cetățean român. De aceea, la 28 mai 1919 s-a publicat un alt decret-lege, care prevedea: „Locuitorii evrei ai vechiului Regat, majori, născuți în țară, care n-au fost supuși unui stat străin, sunt cetățeni români și se vor bucura de toate drepturile cetățenești, dacă manifestă această voință, făcând declarația că ei sunt născuți în România și că nu s-au bucurat de o protecție străină.”22

Prin acest decret era acordată cetățenie română tuturor evreilor din Regat, iar în 1919, toți evreii de pe tot cuprinsul României erau considerați cetățeni români.

La Conferința de pace de la Paris s-a pus în discuție și problema minorităților iar România a fost acuzată că ar fi refuzat să acorde drepturi politice minorităților , în special evreilor. Realitatea a fost alta. Președintele Consiliului de Miniștri și conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Paris, Ion I. C. Bratianu, a precizat că „ România a asigurat egalitatea deplină a drepturilor și libertăților politice și religioase pentru toți cetățenii săi, fără deosebire de rasă sau religie și că România era gata să accepte orice dispoziție pe care statele care fac parte din Liga Națiunilor ar admitea-o pe propriul lor teritoriu în această privință.” 23

————————————

22 Ibidem

23 Ibdem

Între 3-6 noiembrie 1919 s-au desfășurat alegeri parlamentare și în urma acestora, în Adunarea Deputaților și Senat au fost aleși și evrei precum: Nathan Lerner, Ilie Moscovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă evreii nu ar fi avut cetățenie română. La 10 decembrie 1919 a fost semnat de către Romînia și Tratatul minorităților . Articolul 7 al acestui tratat prevedea că „ România se obligă a recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără nici o formalitate, pe evreii locuind în țară pe teritoriile României și care nu se pot preleva de nici o altă naționalitate.”24

În 1923 a fost adoptată o noua Constituție, act necesar după înfăptuirea Marii Uniri deoarece noile provincii trebuiau integrate în structurile statului. Erau acordate drepturi și libertăți cetățenești tuturor românilor fără deosebire de limbă, origine , religie. Mai stabilea că deosebirea de religie, etnie, limbă, nu constituie un impediment pentru obținerea de drepturi politice și civile și că toți românii, indiferent de etnie, limbă, religie, trebuie să fie egali ăn fața legii, dar aveau și obligația să contribuie la dările și toate sarcinile publice.

Minorităților li se mai acorda dreptul de a-și constitui asociații culturale, politice și religioase. Astfel, în 1923 a luat ființă Uniunea Evreilor Români, în 1928 a fost înființat Clubul Parlamentar Evreiesc iar în 1931 a luat naștere Partidul Evreiesc. Era condus de Theodor Fischer și Adolf Stern.

În 1936 s-a format Consiliul Național al Evreilor din România care avea ca scop apărarea drepturilor evreilor și stoparea antisemitismului. Putem spune cu certitudine, că în perioada interbelică, evreii nu au fost excluși din viața politică, economică și socială a României dovadă fiind prezența activă a acestora în toate domeniile. În România interbelică existau numeroase întreprinderi întemeiate de evrei ca: Uzinele de Fier și Domeniile Reșița, Fabrica de Vagoane și Motoare Astra, Fabrica de Zahăr Ripiceni, iar exemplele pot continua.

Situația s-a schimbat după ce forțele de extremă dreaptă au crescut în popularitate nu numai în România ci și în alte state din Europa. În 1923, în România, A.C. Cuza a înființat Liga Apărării Național Creștine , care a fuzionat în 1935 cu Partidul Național Agrar condus de Octavian Goga. Astfel, a luat naștere Partidul Național Creștin ( partid de extremă dreaptă ).

Un alt partid cu tendință antisemită a fost Legiunea Arhanghelului Mihail condus de Corneliu Zelea Codreanu, care s-a transformat în 1934 în Partidul Totul pentru Țară.

—————————————

24 Ibidem

Aceste doua partide, de multe ori, au recurs la măsuri împotriva evreilor. În 1937 s-au desfășurat alegeri, dar nici un partid nu a obțint 40% din totalul voturilor pentru a constitui guvernul așa cum prevedea Constituția din 1923 și în această situație, regele Carol al-II-lea a încredințat formarea guvernului lui Octavian Goga, președintele Partidului Național Creștin, care obținuse la alegeri doar 9,1% din totalul voturilor.

După această dată măsurile antievreiești s-au înmulțit: au fost suspendate ziare evreiești, au fost ridicate permisele gratuite pe mijloacele de transport în comun pentru ziariștii evrei și au mai fost date o serie de decrete legi cu caracter clar antisemit. Printre cele mai importante a fost decretul lege din ianuarie 1938 care prevedea revizuirea cetățeniei române, decret care afecta minoritatea de origine evreiască.

Se preciza: “Evrei sunt cei care, la 18 noiembrie 1918 erau de cult mozaic, chiar dacă ulterior au schimbat religiunea”25. Conform decretului lege nr. 2650 se socoteau evrei persoanele de religie mosaică după următorul criteriu: “ Cei născuți din părinți de religie mozaică, nebotezați; cei născuți din mamă de religie mozaică, în afara căsătoriei evrei de sânge atei”26

Putem spune că a fost începutul celei mai nefaste perioade din istoria evereilor, apogeul fiind atins în perioada celui de- al doilea război mondial.

—————————————

25 Lya, Benjamin , Sergiu, Stanciu, Legislația antievreiască, Editura Hasefer, Buurești, 1993, p. 28

26Ibidem, p.33