Comunitatea Europeana
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I
Considerații preliminare
Secțiunea 1: Scopul istoric al Comunității Europene
Secțiunea 2: Delimitări conceptuale
CAPITOLUL II
Aspecte generale privind sistemul instituțional comunitar
Secțiunea 1: Istoricul instituțiilor
Secțiunea2:Principii care guvernează activitatea instituțiilor comunitare
1).Principiul echilibrului instituțional
2).Principiul autonomiei instituțiilor
3).Principiul atribuirii de competență
CAPITOLUL III
Organizarea instituțiilor comunitare
Secțiunea 1: Comisia
1)Compoziția și statutul membrilor
2)Structura organizatorică
Secțiunea 2: Consiliul
1)Consiliul de Miniștrii
1.1.Structura Consiliului
1.2.Președenția
1.3.Secretariatul General
1.4.Comietul Reprezentanților Permanenți
2)Consiliul European
Secțiunea 3: Parlamentul European
1)Componența și statutul său
2)Structura
Secțiunea 4: Curtea de Justiție
1)Considerații preliminare
2)Compunere
Secțiunea 5: Tribunalul de Primă Instanță
Secțiunea 6: Curtea de Conturi
CAPITOLUL IV
Funcționarea instituțiilor comunitare
Secțiunea 1: Comisia
Secțiunea 2: Consiliul
1)Consiliul de Miniștrii
2)Consiliul European
Secțiunea 3: Parlamentul European
Secțiunea 4: Curtea de Justiție
Secțiunea 5: Tribunalul de Primă Instanță
Secțiunea 6: Curtea de Conturi
CAPITOLUL V
Atribuțiile instituțiilor comunitare
Secțiunea 1: Rolul și activitățile Comisiei
Secțiunea 2: Consiliul
1)Consiliul de Miniștrii
1.1.Sistemul de vot
1.2.Atribuții
2)Consiliul European
Secțiunea 3: Atribuțiile Parlamentului
Secțiunea 4: Competența Curții de Justiție
Secțiunea 5: Competența Tribunalului de Primă Instanță
Secțiunea 6: Atribuțiile Curții de Conturi
CAPITOLUL VI
Organele consultative și tehnice
Secțiunea 1: Organe tehnice prevăzute în tratate
=== l ===
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I
Considerații preliminare
Secțiunea 1: Scopul istoric al Comunității Europene
Secțiunea 2: Delimitări conceptuale
CAPITOLUL II
Aspecte generale privind sistemul instituțional comunitar
Secțiunea 1: Istoricul instituțiilor
Secțiunea2:Principii care guvernează activitatea instituțiilor comunitare
1).Principiul echilibrului instituțional
2).Principiul autonomiei instituțiilor
3).Principiul atribuirii de competență
CAPITOLUL III
Organizarea instituțiilor comunitare
Secțiunea 1: Comisia
1)Compoziția și statutul membrilor
2)Structura organizatorică
Secțiunea 2: Consiliul
1)Consiliul de Miniștrii
1.1.Structura Consiliului
1.2.Președenția
1.3.Secretariatul General
1.4.Comietul Reprezentanților Permanenți
2)Consiliul European
Secțiunea 3: Parlamentul European
1)Componența și statutul său
2)Structura
Secțiunea 4: Curtea de Justiție
1)Considerații preliminare
2)Compunere
Secțiunea 5: Tribunalul de Primă Instanță
Secțiunea 6: Curtea de Conturi
CAPITOLUL IV
Funcționarea instituțiilor comunitare
Secțiunea 1: Comisia
Secțiunea 2: Consiliul
1)Consiliul de Miniștrii
2)Consiliul European
Secțiunea 3: Parlamentul European
Secțiunea 4: Curtea de Justiție
Secțiunea 5: Tribunalul de Primă Instanță
Secțiunea 6: Curtea de Conturi
CAPITOLUL V
Atribuțiile instituțiilor comunitare
Secțiunea 1: Rolul și activitățile Comisiei
Secțiunea 2: Consiliul
1)Consiliul de Miniștrii
1.1.Sistemul de vot
1.2.Atribuții
2)Consiliul European
Secțiunea 3: Atribuțiile Parlamentului
Secțiunea 4: Competența Curții de Justiție
Secțiunea 5: Competența Tribunalului de Primă Instanță
Secțiunea 6: Atribuțiile Curții de Conturi
CAPITOLUL VI
Organele consultative și tehnice
Secțiunea 1: Organe tehnice prevăzute în tratate
Secțiunea 2. Organe consultativ prevăzute în tratate
Comitetul Consultativ CECO
Comitetul Economic și Social
Comitetul Regiunilor
CAPITOLUL I:
CONSIDERAȚII PRELIMINARE.
Pentru înființarea CECA, un rol determinant revine ministrului francez al afacerilor externe Robert Schuman, care prin Declarația din 9 mai 1950 propunea ca producția franco-germană a cărbunelui și oțelului să fie administrată de o Înaltă Autoritate Comună, într-o organizație deschisă participării altor țări ale Europei.
Lansarea acestui plan a avut ca urmare semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, între Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. CECA și Adunarea sa parlamentară au fost înființate la 10 august 1952, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris.
Tratatul de la Paris este primul pas pe calea integrării economice, dar și un model de integrare juridică, instituțiile CECA pregătind instituțiile celorlalte două comunități CEE și CEEA înființate mai târziu, la 25 martie 1957 prin semnarea la Roma de către aceleași state, a două noi tratate. Existau așadar, la data intrării în vigoare a celor două Tratate de la Roma (1958) trei Comunități europene distincte, bazate pe tratate constitutive proprii dar care urmăreau aceleași obiective fundamentale:
-constituirea unei “Europe organizate, a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun”;
-asigurarea printr-un efort comun a progresului economic și social al statelor membre, al condițiilor de viață;
-evitarea războiului, consolidarea păcii și a libertății.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Crearea Comunităților reprezintă un moment decisiv în procesul de integrare europeană, toate organizațiile create anterior fiind întemeiate pe principiul cooperării interstatale. Prin constituirea Comunităților, un grup de state au acceptat să se angajeze pe calea integrării, transferând unele din competențele lor proprii entității nou create.
Originalitatea acestui model de integrare constă în faptul că acordul de tip comunitar este însoțit de instituții și mecanisme proprii de natură să-l completeze, să-l corecteze și să-l facă să funcționeze efectiv.
Din configurația construcției Comunitare reies particularitățile fiecărei Comunități, ca persoană juridică distinctă, care funcționează într-un domeniu distinct de activitate. Astfel, Comunitatea Europeană a cărbunelui și oțelului (CECA) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) urmărea cooperarea activă a statelor într-un anumit sector economic – al resurselor de cărbune și oțel și respectiv, al energiei atomice. Spre deosebire de acestea, Comunitatea Economică Europeană (CEE) creează condițiile unei integrări economice globale, capabilă, în virtutea caracterelor și a consecințelor sale să ducă la o integrare politică.
Pe de altă parte însă, există și numeroase asemănări și elemente comune ale Comunităților, factori care duc la stabilirea unor legături strânse între acestea: ele au la bază aceleași principii de funcționare, același mecanism de integrare și sunt constituite prin participarea acelorași state. Tocmai de aceea, ideea fuziunii între instituțiile Comunității nu trebuie să ni se pară respinsă, sau străină de conținutul și spiritul tratatelor constitutive, cu atât mai mult cu cât instituțiile comunitare din același domeniu al autorității exercitau funcții și atribuții asemănătoare.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 s-au instituit un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene.
Mai mult decât atât, în 1978, Parlamentul european a adoptat o “Rezoluție referitoare la o denumire unică pentru Comunitate”. Această denumire este impusă din necesități practice și are doar valoare simbolică întrucât, “din punct de vedere juridic, suntem în drept să spunem că nu a avut loc fuziunea tratatelor, că cele trei comunități nu au fuzionat într-o singură Comunitate.
Paralel cu progresele înregistrate în domeniul instituțional, o adâncire a Comunităților apare și în domeniul economic.
La 15 octombrie 1970 a fost prezentat Planul “Werner” vizând constituirea în 10 ani a unei Uniuni economice și monetare prin unificarea politicilor monetare naționale și instituirea unei monede unice europene.
Actul unic european, semnat la 20 februarie 1986, aduce numeroase modificări tratatelor constitutive, instituie un sistem de cooperare politică europeană în materie de politică externă și înființează Consiliul European, organism distinct de Consiliul de Miniștri, fiind format din șefi de stat și de guvern și constituind un organ pur politic. Obiectivul principal al AUE îl reprezintă însă realizarea pieței interne a Comunităților Europene până în 1992, prin eliminarea frontierelor statelor și asigurarea liberei circulații a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor.
Pe terenul pregătit de Actul unic european și de alte acte ale instituțiilor europene, semnarea “Tratatului de la Maastricht” asupra Uniunii europene se înscrie ca un eveniment firesc în evoluția comunitară. Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de către miniștri afacerilor externe și miniștri de finanțe ai celor 12 state membre ale Comunităților europene și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Structura Uniunii Europene instituită prin Tratatul de la Maastricht cuprinde: Comunitățile (primul pilon), politica externă și de securitate comună (al II-lea pilon) și cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne (al III-lea pilon).
Tratatul de la Maastricht nu realizează fuziunea Comunităților, nici Integrarea domeniilor de cooperare în Comunitățile Europene înglobează aceste elemente într-o suprastructură al cărei interes este de a exprima unicitatea aparatului instituțional și obiectivul de unificare progresivă.
Prevederile Tratatului de la Maastricht au fost parțial reluate, dezvoltate și revizuite prin Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997) prin care s-a urmărit punerea în aplicare a unor măsuri efective pentru funcționarea viabilă a Uniunii Europene.
CAPITOLUL II:
ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMUL INSTITUȚIONAL COMUNITAR
SECȚIUNEA I:
ISTORICUL INSTITUȚIILOR COMUNITĂȚILOR EUROPENE
În realizarea obiectivelor comunitare, instituțiile comunitare create prin tratatele fundamentale își exercită competențele lor în condiții cu totul deosebite față de cele în care acționează instituțiile obișnuite de drept internațional. În doctrină s-a subliniat că examinarea instituțiilor comunitare trebuie să pornească de la o idee fundamentală și anume, oricare ar fi fost presiunile politice la care aceste instituții au fost supuse la crearea lor, ele au fost concepute potrivit modelului principiilor din dreptul public intern, astfel că nu suntem în prezența unor instituții internaționale – care rămânând interstatale nu dispun de puteri suficiente pentru a impune o aplicare unică și omogenă a tratatelor – ci a unor instituții interne ale unei comunități. Instituțiile comunitare având sarcina să asigure aplicarea tratatelor, dispun de mijloace de acțiune juridice și financiare, activitatea acestora sprijinindu-se pe o administrație și pe o funcție consultativă din ce în ce mai importantă.
La început comunitățile – CECA, CEE, CEEA, aveau o structură instituțională proprie prin care exercitau atribuții specifice în domeniile prevăzute de tratatele constitutive. Astfel, Tratatul de la Paris (1951), stabilea pentru CECA următoarele instituții:
a)Înalta Autoritate – ca organ cu puternic supranațional, având sarcina da a degaja și a face să prevaleze interesul comunitar;
b)Consiliul special de Miniștrii – constituit ca organism interguvernamental, care să reprezinte interesele statelor membre.
c)Adunarea Comună (Parlamentul statelor membre) ca organism de control democratic al factorului executiv;
d)Curtea de Justiție – organism jurisdicțional independent care să asigure respectarea normelor juridice ale comunității însăși.
Dar caracterul supranațional al instituțiilor este atenuat, existând numeroase limitări ale acestuia:
Înalta Autoritate este desemnată de guvernele statelor membre, în procesul decizional este obligatorie consultarea guvernelor, direct sau în concertare cu Consiliul Special de Miniștrii, Adunarea Comună este compusă la început din membrii parlamentelor naționale, numiți de aceștia și are doar rol consultativ și de control, fără a intervenii deci în luarea deciziilor și mai ales se constituie o instituție distinctă ce va reprezenta direct statele membre – Consiliul Special de Miniștrii.
Structura internațională cvadripartită se păstrează prin instituirea CEE și EURATOM, însă se produc anumite modificări în configurația sistemului instituțional comunitar prin semnarea încă din 1957 (concomitent cu Tratatele de la Roma) a unei “Convenții relative la unele Instituții comune Comunităților europene”.
În baza acestei Convenții au devenit comune pentru cele trei Comunități Adunarea parlamentară și Curtea de Justiție, iar pentru CEE și Euratom a devenit comun Comitetul economic și social.
Au continuat totuși să coexiste trei Consilii de Miniștrii, o Înaltă Autoritate și trei Comisii.
Procesul de unificare a instituțiilor a culminat cu semnarea la 8 aprilie 1965 a “Tratatului de la Bruxelles instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene” intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967.
Tratatul de la Bruxelles (denumit în mod curent “Tratatul de fuziune”) a avut drept obiect unificarea executivului și, pe cale de consecință a diferitelor instituții sau reguli strâns legate de acestea.
Noua configurație a sistemului instituțional comunitar este următoarea: (art.4 tr. CEE)
-Comisia – organism de tip guvernamental cu atribuții executive;
-Consiliul – organ cu rol decizional;
-Parlamentul european – instituție cu atribuții de control al executivului;
-Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională.
Fuziunea organelor “motorii” ale construcției europene era astfel realizată.
Această fuziune nu a fost însă decât instituțională și nu funcțională; fuziunea instituțiilor nefiind urmată de cea a Comunităților. Cele trei Comunități rămân distincte și fiecare dintre cele trei tratate constitutive continuă să determine în domeniul lor competențe ce sunt conferite Consiliului sau Comisiei.
Principiul cadrului instituțional unic este în mod ferm stabilit prin “Tratatul de la Maastricht asupra UE” semnat la 7 februarie 1992 de cele 12 state membre și constituie un element esențial al abordării de piloni a UE.
În acest sens, conform dispozițiilor art. c, alineat 1, Uniunea dispune de un cadru instituțional unic care asigură coerența și continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând și dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar (l’acquis communantaire).
Cadrul instituțional se caracterizează totodată prin diversitatea procedurilor, în sensul că instituțiile, deși comune, își vor exercita competențele după proceduri diferite, în funcție de domeniile de intervenție – comunitare sau de cooperare externă.
Structura cvadripartită a sistemului instituțional a fost modificată prin Tratatul de la Maastricht prin introducerea Curții de Conturi în rândul instituțiilor comunitare.
Curtea de Conturi – creată ca organ al Comunității europene prin Tratatul de la Bruxelles este reglementată ca instituție în Tratatul de la Maastricht, însă nu e menționată în art. E, alături de celelalte instituții, ceea ce însemnă că își exercită atribuții numai în cadrul comunitar, nu și în ceilalți doi piloni interguvernamentali ai UE (politica externă și de securitate comună și respectiv cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne).
Modificările instituționale operate în Tratatul de la Maastricht și ulterior prin Tratatul de la Amsterdam (1997) au fost introduse în Tratatele CE, CECA și EURATOM fără a se realiza fuziunea acestora într-un singur instrument.
SECȚIUNEA II:
PRINCIPII CARE GUVERNEAZĂ ACTIVITATEA INSTITUȚIILOR U.E.
Potrivit art.4 paragraful 1 din Tratatul asupra UE (respectiv art.7 Tratat CECA și art.3 Tratat CEEA), realizarea obiectivelor și sarcinilor fiecărei Comunități este asigurată de:
-un Parlament european;
-o Comisie;
-un Consiliu;
-o Curte de Justiție;
-o Curte de Conturi.
Paragraful 2 al aceluiași articol mai precizează Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet economic și social și de un Comitet al regiunilor exercitând funcții consultative. Acest articol prezintă interes prin indicațiile de bază pe care le conține asupra structurii instituționale.
Având în vedere terminologia specifică tratatelor, se constată distincția între “instituții” și “organele” comunitare. Distincția se întemeiază pe criteriul participării la procesul decizional: instituțiile comunitare participă direct la decizie, pe când organele comunitare au un caracter tehnic, auxiliar, adică pregătesc decizia comunitară.
Toate cele 5 instituții reprezentând fiecare un principiu determinat, au un fundament politic și sociologic distinct și exprimă fiecare o legitimitate proprie, în virtutea căreia exercită atribuții specifice, expres prevăzute în tratat.
Curtea de Justiție, cu ocazia contenciosului instituțional, pentru a asigura respectarea voinței statelor membre în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor și relațiile dintre acestea, s-a sprijinit pe principiul echilibrului instituțional, pe principiul autonomiei instituțiilor și pe principiul atribuirii de competențe ca principii fundamentale care guvernează activitatea instituțiilor comunitare.
1.PRINCIPIUL ECHILIBRULUI INSTITUȚIONAL
Principiul echilibrului instituțional este un principiu structural care cârmuiește relațiile dintre instituțiile comunitare. El a fost consfințit prin Tratatul instituind CECA (art.95), dar a fost afirmat pentru prima dată în jurisprudența Curții de Justiție. El a fost conceput pentru a realiza separarea de competențe, atribuții, puteri comunitare dar și pentru a asigura colaborarea loială între instituții.
În legătură cu prima componentă, în doctrină s-a pus problema situării structurii instituționale în raport cu teoria separației puterilor. Se constată astfel că distribuirea responsabilităților (funcțiilor)între instituțiile comunitare nu se suprapune schemei statice moștenite de la Montesquen, conform căreia Parlamentul este legislativul, guvernul, executivul, judecătorii exercită puterea jurisdicțională. În cadrul Comunităților, omologul puterilor legislative este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Adunarea putând contesta Comisia, care este executivă; Consiliul cumulează atribuții legislative, executive, guvernamentale, iar parlamentul exercită controlul asupra factorului executiv (biexecutiv: Comisia și Consiliul).
Doctrina a răspuns acestei probleme opinând că principiul de organizare al instituțiilor nu este acela al separației puterilor, ci mai degrabă acela reprezentării intereselor. Prin urmare fiecare dintre aceste instituții nu este o “putere”, ci organul reprezentativ al unei legitimități proprii: Consiliul reprezintă interesele statelor membre, Comisia apără interesele Comunităților în ansamblul lor, Adunarea reprezintă interesele popoarelor statelor membre și Curtea de Justiție interesele de drept.
În ce privește conținutul principiului, Curtea a stabilit cu claritate că principiul echilibrului instituțional înseamnă ca fiecare instituție să-și exercite competențele sale specifice fără a împiedica în nici un fel exercitarea de către altă instituție a atribuțiilor prevăzute în tratat pentru aceasta, dar nici nu pot primi din partea altor instituții atribuții spre îndeplinire.
Respectarea repartizării competențelor se realizează asupra temeiului juridic al actelor adoptate de instituțiile comunitare, întrucât fiecare instituție este purtătoarea unui interes specific, care se reflectă în atribuțiile exercitate și în apărarea căruia acționează în procesul de decizie. Curtea veghează la alegerea temeiului juridic corect, în funcție de care este reclamată o anumită procedură de decizie.
În legătură cu cea de-a doua componentă a principiului instituțional, aceea a colaborării loiale între instituții, tratatul nu consacră expres acest principiu, dar Curtea a interpretat art.5 al Tratatului UE în sensul existenței unei obligații de cooperare loială între statele membre și instituții, precum și instituțiile însele. Acest principiu funcționează îndeosebi în cadrul relațiilor internaționale, dar și în cadrul comunitar, prin participarea instituțiilor la îndeplinirea unor obiective comune, precum cele privind realizarea și îmbunătățirea legislației sau adoptarea bugetului comunitar.
Regula cooperării loiale între instituții oferă baza juridică acordurilor instituționale, în situația în care suntem în prezența unui sector în care relațiile instituționale nu sunt reglementate în tratate.
În jurisprudența Curții de Justiție, principiul echilibrului instituțional îndeplinește două tipuri de funcții: funcții tehnice (formale) comune ansamblului principiilor generale de drept chemate să înlăture insuficiențele dreptului scris și funcții de fond specifice care decurg din conținutul său.
Referitor la prima categorie, principiul echilibrului instituțional servește ca fundament juridic pentru interpretarea constructivă a tratatelor de către Curte.
În ceea ce privește cel de-al doilea tip de funcții, principiul echilibrului instituțional apare ca o garanție a drepturilor și competențelor de ansamblu ale instituțiilor, ceea ce face din el un element constitutiv al “Comunității de Drept”.
Garanția instituită astfel este asigurată prin stabilirea unor competențe specifice în mod expres în tratatele constitutive, prin obligația de a nu împiedica exercițiul normal al funcțiilor ce revin celorlalte instituții, dar mai ales prin exercitarea controlului jurisdicțional asupra actelor instituțiilor comunitare.
2.PRINCIPIUL AUTONOMIEI INSTITUȚIONALE
Acest principiu al autonomiei instituțiilor comunitare este statuat în Tratatele constitutive. În economia lor, autonomia instituțiilor nu presupune existența personalității juridice a acestora întrucât, potrivit acelorași tratate institutive, personalitatea juridică aparține Comunităților, astfel încât, în raporturile la care participă instituțiile comunitare, ele nu se angajează în nume propriu, ci în numele Comunității Europene pe care o reprezintă.
Autonomia de care se bucură instituțiile se manifestă în două mari domenii: cel al competenței de a-și adopta singure Regulamentele interioare precum și posibilitatea de a-și desemna funcționari comunitari.
În cadrul atribuțiilor lor, instituțiile au capacitatea de a se organiza în mod liber. Această prerogativă se bazează pe aptitudinea recunoscută de tratate instituțiilor de a adopta ele însele regulamentul interior.
Principiul autonomiei este ocrotit prin prevederile art.5 paragraful 2 din Tratatul CE ca o garanție împotriva atingerilor pe care i le-ar putea aduce statele membre prin măsuri susceptibile să împiedice funcționarea internă a instituțiilor.
Curtea de Justiție trebuie să definească și limitele autonomiei pentru a evita ca prin folosirea acesteia, o instituție să impieteze asupra competențelor celorlalte instituții sau state membre.
Limitele organizării interne sunt astfel stabilite.
Aceasta nu trebuie să aducă atingere echilibrului instituțional sau repartizării competențelor între Comunitate și statele membre și mai mult, nu poate deroga de la principiile de funcționare a unei instituții stabilite prin tratate sau în doctrină.
Principiul autonomiei protejează deci sfera organizării interne a fiecărei instituții.
3.PRINCIPIUL ATRIBUIRII DE COMPETENȚE
Acest principiu presupune ca fiecare instituție să acționeze doar în limita atribuțiilor ce îi revin potrivit tratatelor constitutive.
Cu privire la exercitarea de către fiecare instituție a competențelor sale, tratatele au stabilit un sistem de repartizare a competențelor între diferitele instituții, atribuind fiecăreia propria sa misiune în structura instituțională comunitară.
Aceste competențe a căror exercitare de către fiecare instituție e autonomă, prezintă două trăsături principale: sunt limitate, dar, în interiorul limitelor lor sunt exclusive.
Competențele sunt “limitate” întrucât, în aplicarea principiului “competența de atribuire” enunțat în art.3 Tratat CECA și în art.1 paragraful 2 Tratat CECA, fiecare instituție nu poate acționa decât în limitele atribuțiilor ce-i sunt conferite de tratatele constitutive.
Competențele instituțiilor sunt “exclusive” în sensul că acestea nu pot în principiu nici să se desesizeze, nici să împartă răspunderea.
În fața Curții s-a pus problema raportului principiului atribuirii de competență față de delegarea de competență. Curtea s-a pronunțat în sensul interzicerii oricărei delegări de competențe, de la o instituție la un organism extern ori la o altă instituție, dacă prin aceasta se modifică echilibrul instituțional.
Obligația de a respecta competențele celorlalte instituții este așadar corolarul exercitării propriilor atribuții ale unei instituții. Nu s-ar putea admite ca o instituție să extindă atribuțiile sale în detrimentul unei alte instituții și nici să exercite atribuții implicite, deduse, care nu sunt prevăzute în tratat.
CAPITOLUL III:
ORGANIZAREA INSTITUȚIILOR COMUNITARE
SECȚIUNEA I:
COMISIA
1.Compoziția și statutul medgidia
Comisia UE este alcătuită din douăzeci de comisari , dintre care unul este președinte, numit cu acordul comun al guvernelor statelor membre.
Consiliul poate modifica numărul membrilor Comisiei prin vot unanim. Nu este prevăzută vreo calificare specială pentru comisari, mai puțin cea referitoare la cetățenie, care trebuie să fie a unui stat membru, și independența– dincolo de orice suspiciuni. Vor fi unul, cel mult doi comisari din partea fiecărui stat membru. În practică, statele mari, Franța, Marea Britanie, Italia, Germania, Spania numesc câte doi comisari, celelalte state doar unul.
Comisarii sunt numiți pentru cinci ani. Termenul poate fi prelungit, cu aprobarea guvernului statului a cărei cetățenie o au. Cu privire la comisari, dreptul comunitar prevede că “trebuie să fie absolut independenți în îndeplinirea sarcinilor. În executarea atribuțiilor nu vor ține seama de indicațiile venite din partea guvernului sau a altor organisme. Se vor abține de la orice acțiune incompatibilă cu statutul lor.
Fiecare stat membru se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii comisiei în îndeplinirea atribuțiilor”.
Comisarii sunt astfel protejați de influența pe care guvernele o pot exercita pe durata mandatului. Își păstrează propriile doctrine politice, nefiind obligați să-și însușească politica statului al cărei cetățean este.
Între privilegiile și imunitățile comunitare reține atenția imunitatea de jurisdicție pentru actele săvârșite în exercitare atribuțiilor ce le revin ca oficiali ai Comunităților europene, imunitate care își menține efectele și după încetarea activității în cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o păstrează în continuare.
Mandatul comisarilor poate înceta în următoarele cazuri: deces, demisie voluntară, demitere din oficiu.
Funcționarii publici din cadrul Comisiei europene reprezintă o categorie distinctă de personal și numără peste 18 000 de persoane din cele peste 27 000 câte se află angajate în activitatea tuturor organelor comunitare. Funcțiile comunitare nu pot fi ocupate decât de cetățenii statelor membre.
Atribuțiile funcționarilor publici, răspunderea acestora, privilegiile și imunitățile sunt prevăzute în “statutul funcționarilor publici” (document valabil pentru toți funcționarii Consiliului, Comisiei, Parlamentului, Curții de Justiție și Curții de Conturi).
2.PREȘEDINTELE COMISIEI
Tratatele comunitare vorbesc puțin despre rolurile președintelui.
În fapt, înainte de amendamentele făcute la Maastricht, s-a stabilit că președintele și cei șase vicepreședinți sunt numiți cu acordul guvernelor statelor membre pentru o perioadă de doi ani care poate fi reînnoită. În timp ce rolul celor șase comisari este mai mult formal, cel al președintelui a crescut în importanță.
La Maastrcht s-a aprobat o nouă procedură pentru numirea președintelui și a membrilor Comisiei. Guvernele vor nominaliza prin comun acord persoana pe care intenționează s-o numească președinte.
Semnificativ este faptul că guvernele vor trebui să consulte Parlamentul European mai întâi. Art.32 din Regulamentul de Procedură al Parlamentului European prevede că celui nominalizat i se va cere o declarație în fața Parlamentului, după care urmează dezbaterile.
3.STRUCTURA ORGANIZATORICĂ
Funcționarii permanenți ai Comisiei, care formează structura birocratică a Comisiei, sunt organizați în Directorate Generale (D.G.) ce ocupă domenii diverse (concurență, agricultură, transporturi, dezvoltare, energie, buget, știință, cercetare, etc.), în total 23 Directorate.
Există mai multe nivele în structura ierarhică a Comisiei. Mai întâi ne referim la comisar care are portofoliul unei anumite arii. Urmează Directorul general, care se află în fruntea unui anumit Directorat general.
Fiecare Directorat general va avea în structura sa un anumit număr de Directorate (între patru și șase) fiecare dintre ele fiind conduse de un Director.
Deciziile, proiectele, propunerile legislative vor fi eliberate de Directoratul corespunzător. Pot fi folosiți experți din afara Comisiei, iar uneori vor fi consultate și autorități din statele membre. Proiectul va ajunge apoi la cabinetele comisarilor corespunzători și în cele din urmă va fi dezbătut în ședința șefilor de cabinete care are loc săptămânal.
De aici va fi înaintată Colegiului Comisarilor care o acceptă, o respinge sau propune amendamente.
Numărul Directoratelor generale, precum și împărțirea lor pe domenii nu sunt fixe, ci se pot modifica de la o etapă la alta.
Pe lângă cele 23 Directorate generale, în structura Comisiei mai intră:
-Biroul statistic;
-Biroul juridic;
-Biroul de traduceri;
-Biroul pentru ajutorul umanitar al Comunităților;
-Servicii.
SECȚIUNEA II:
CONSILIUL
1.CONSILIUL DE MINIȘTRI
1.1.Structura Consiliului
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, organizarea, funcționarea, competențele Consiliului au fost cârmuite de dispozițiile articolelor 2 – 8 din tratatul de la Bruxelles și în parte prin cele trei tratate comunitare.
Urmare a intrării în vigoare a Tratatului asupra U.E. constatăm în primul rând schimbarea denumirii Consiliului în Consiliul Uniunii Europene prin Decizia nr. 92/591 din 8 noiembrie 1993 .
În al doilea rând, acele dispoziții din Tratatul asupra U.E. interesând Consiliul sunt o reflectare a art. C din dispozițiile comune, stabilind un cadru instituțional unic pentru cei trei piloni ai Uniunii.
În cele ce urmează vom analiza organizarea, funcționarea și atribuțiile Consiliului de referire la textele din Tratatul C.E. (art. 145 – 154) având în vedere că acestora le corespund dispoziții identice în Tratatele CECO și CEEA, iar numai în măsura în care există unele particularități, vor fi făcute precizările necesare.
Principala modificare adusă prin Tratatul de la Maasticht se referă la definirea componenței Consiliului. Pentru a evidenția în ce constă modificarea este necesar să cunoaștem textul anterior.
Astfel, potrivit art. 146 (rezultând din art. 2, alin. 1 din Tratatul de fuziune), Consiliul este format din reprezentanții statelor membre. Fiecare guvern delega unul dintre membrii săi.
Formula utilizată stabilea o dublă reprezentare: membrii Consiliului vor reprezenta statele membre și acestea vor fi reprezentate de membrii guvernelor lor.
De asemenea formula opera într-un anumit fel la dreptul constituțional, întrucât revenea fiecărui stat membru să stabilească lista persoanelor pe care le consideră, după criterii proprii, ca fiind abilitate să le reprezinte în calitate de membru al guvernului.
Mai rezultă încă din dispoziția menționată, că, fiecare stat membru trebuia să fie reprezentat în Consiliu de un membru al guvernului național, oricare ar fi fost repartizarea internă a competențelor în cadrul statului membru respectiv.
Ori, tocmai necesitatea de a ține seama de repartizările interne ale competențelor între stat și entitățile substatale titulare de competențe proprii a condus la soluția ca prin Tratatul asupra U.E. să se modifice redactarea primului alineat al art. 146 din Tratatul C.E. (respectiv art. 27 CECO și art. 116 CEEA).
Potrivit textului modificat, Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivelul ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.
Una din consecințele acestei dispoziții – ca de altfel și a celei anterioare-constă în posibilitatea de diversificare în competența Consiliului care poate să se constituie în formații diferite după atribuțiile membrilor de guvern care sunt abilitați în funcție de problemele înscrise pe ordinea de zi.
Dacă miniștrii Afacerilor externe sunt în principiu considerați ca principalii reprezentanți ai statelor membre în Consiliu –formațiune denumită “afaceri generale” – practica a consacrat însă, în funcție de importanța anumitor domenii sau a problemelor înscrise pe ordinea de zi, participarea la reuniunile Consiliului și a altor miniștri – ai agriculturii, transporturilor, finanțelor, industriei – fie alături de miniștri afacerilor externe, fie cel mai adesea, singuri.
Cu alte cuvinte componența Consiliului nu este nici fixă, nici stabilă, ci variază în funcție de ordinea de zi a lucrărilor, chemând astfel diferiții titulari ai departamentelor ministeriale să facă parte succesiv din Consiliu.
1.2.Președinția Consiliului
Președinția Consiliului este exercitată prin rotație de fiecare stat membru pentru o durată de șase luni, după o ordine stabilită de Tratat.
Articolele 145 alin. 2 C.E., 116 CEEA, 27 CECO, în versiunea rezultând din Tratatul de la Maastricht, indică această ordine într-un prim ciclu de șase ani și apoi în ciclul următor tot de șase ani. Această ordine, care este ordinea alfabetică în limba națională a fiecărui stat membru, suportă, pentru al doilea ciclu, o modificare ușoară prin inversarea ordinii în interiorul perechilor succesive de state cu scopul de a favoriza o alternanță între state, astfel încât președențiile lor să nu se exercite în timpul aceluiași semestru al anului. Ordinea prevăzută de la 1 ianuarie 1995, când numărul statelor membre s-a extins de la 12 la 15 prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, era următoarea: într-un prim ciclu de șase ani: Belgi , Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie; în ciclul următor: Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franța, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia.
Potrivit unei decizii a Consiliului European de la Bruxelles (decembrie 1993), această dispoziție trebuie să fie modificată în perspectiva noilor aderări, ordinea de rotație a președenției, tot semestrială, fiind de acum fixată de Consiliu statuând în unanimitate. Consiliul European de la Bruxelles a decis ca articolele 146 CE (116 CEEA, 27CECO) să fie modificate astfel: Consiliul va adopta în momentul intrării în vigoare a Tratatului de aderare, următoarea decizie: “Președenția Consiliului este exercitată:
-în timpul primului semestru 1995 de Franța;
-în timpul celui de-al doilea semestru 1995 de Spania;
-pentru semestrele care urmează, pe rând de Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania, Finlanda, Portugalia, Franța, Suedia, Belgia, Spania, Danemarca și Grecia.
Consiliul, statuând în unanimitate, la propunerea statelor membre respective, poate să decidă ca un stat membru să exercite președenția pe parcursul unei alte perioade decât ordinea astfel stabilită”.
De regulă, președenția Consiliului se schimbă la 1 ianuarie și 1 iulie al fiecărui an.
Statul membru care exercită președenția apără punctul de vedere comunitar mai degrabă decât interesul național.
Secretariatul General
Consiliul este asistat în sarcinile sale de un Secretar general care asigură bunul mers al multiplelor activități ale instituției însăși.
Tratatul asupra Uniunii Europene a înscris Secretariatul general în Dreptul originar. Astfel, potrivit noului articol 151, paragraful 2 Tratat C.E., Consiliul este asistat de un secretariat general, situat sub conducerea unui secretar general. Secretariatul general este numit de Consiliu statuând în unanimitate. Consiliul decide organizarea secretariatului general.
Înscrierea acestei dispoziții în tratat poate fi considerată ca o consacrare atestând importanța acestei structuri pentru funcționarea Consiliului.
Comitetul reprezentanților permanenți (COREPER)
Cunoașterea funcționării Consiliului nu poate fi completă fără prezentarea unui organism căruia practica i-a acordat o mare importanță și anume Comitetul reprezentanților permanenți.
Astfel în noul Regulament interior al Consiliului se precizează că, în prealabil, COREPER trebuie să examineze toate punctele figurând pe ordinea de zi a Consiliului în toate “formațiunile” sale.
COREPER urmează să depună eforturi pentru a găsi un acord la nivelul său și pentru a pregăti dezbaterile Consiliului pentru punctele care rămân în suspensie.
COREPER constituie comitete de lucru în care sunt reprezentate statele membre și, ca regulă generală, Comisia – una din sarcinile principale ale acestor comitete fiind de a analiza propunerile legislative ale Comisiei mai înainte de examinarea lor de către reprezentanții permanenți.
În general COREPER are drept sarcină să asiste Consiliul în pregătirea deciziilor sale.
Este însă esențial să se rețină că, în funcțiile sale, COREPER nu trebuie să se substituie nici puterii de decizie a Consiliului, nici competenței de inițiativă a Comisiei. Consiliul deliberează asupra propunerilor Comisiei și nu asupra propunerilor prezentate sau modificate de COREPER.
Tratatul asupra Uniunii Europene a urmărit, în măsura posibilului, să distingă cu claritate responsabilitățile generale și exclusive ale COREPER față de cele ale altor comitete, respectiv față de “Comitetul politic” sau “Comitetul monetar” creat prin Tratatul de la Roma care contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului miniștrilor Economiei și Finanțelor în domeniul UE și monetare, Comitet căruia, la începutul celei de-a treia faze i se va substitui Comitetului Economic și financiar.
2.CONSILIUL EUROPEAN
Consiliul european nu a făcut parte din structura instituțională proiectată de către arhitecții Tratatului CEE. Originea sa se regăsește în summit-ul șefilor de state și de guverne precum și a miniștrilor afacerilor externe din cele 9 state membre, în frunte cu președintele Comisiei (Paris 9-10 decembrie 1974). Aici s-a convenit ca, reuniuni ale șefilor de state și de guverne, însoțiți de miniștrii afacerilor externe să aibă loc în mod obișnuit, în scopul de a impulsiona lucrările Comunităților și cooperarea politică.
Consiliul european urma să se reunească de trei ori pe an pentru a face o evaluare generală a problemelor de ordin intern ce se ivesc în desăvârșirea UE, precum și a problemelor externe cu care se confruntă Europa.
Având în vedere situația specifică în care a apărut faptic și s-a dezvoltat, Consiliul european a fost apreciat diferit In ceea ce privește natura sa juridică. S-a avut în vedere faptul că el a funcționat o perioadă de timp fără a fi reglementat din punct de vedere juridic și a avut o natură hibridă făcându-se distincție între competențele în domeniul cooperării politice și al politicii comunitare.
Întrucât Actul Unic european nu a adus precizările necesare nedumeririle au continuat, având în vedere poziția sa intermediară între Conferințele europene la vârf și Consiliul de miniștrii al Uniunii.
S-au exprimat astfel opinii conform cărora el ar fi organ guvernamental de cooperare. Se are în vedere faptul că el acționează ca o instanță politică nelegată organic de instituțiile comunitare fiind un organ suplu și informal cu caracter interguvernamental, dar care respectă competențele și responsabilitățile instituțiilor comunitare și în special ale Consiliului de miniștrii.
O altă opinie este aceea conform căreia reprezintă o formațiune nouă, a Consiliului european (ca organ clasic al Comunităților europene). Este adevărat faptul că dacă se urmărea desfășurarea sesiunilor Consiliului de miniștrii ai Comunităților europene într-o altă compunere, acest lucru era posibil întrucât, nici o dispoziție a tratatelor nu împiedică reuniunea la nivel de șefi de state sau de guverne.
Există și opinia conform căreia Consiliul european este un organ sui generis. Se argumentează prin faptul că reuniunile șefilor de state și de guverne au refuzat să se declare sau să se transforme din Consiliul european în Consiliul de miniștrii, continuând să impună o formulă originală deși complexă din punct de vedere juridic. Distincția față de Consiliului de miniștrii îi oferă în acest fel calitatea de organ sui generis. El acționează atât în calitate de organ comunitar (ca și Consiliul de miniștrii) dar și ca organ interguvernamental.
În prezența acestor opinii, este greu de definit în termeni exacți natura juridică a Consiliului european, atâta timp cât nici tratatele care recunosc existența nu aduc precizările necesare.
Trebuie însă să se rețină, din punctele de vedere prezentate, faptul că acest organ are o natură originală, nefiind enumerat în starea sa inițială de conferința interguvernamentală la nivel înalt și nici suprapus Consiliului de miniștri, prevăzut ca organ instituțional comunitar de către tratatele în vigoare, întrucât acestea ar fi precizat în mod expres această intenție.
Întâlnirile la nivel înalt nu pot fi considerate reuniuni ale Consiliului de miniștri în compunerea sa de vârf, întrucât nu există restricții în acest sens în textul tratatelor, iar conform principiului “cine poate mai mult, poate și mai puțin” șefii de state și de guverne aveau posibilitatea să se întâlnească în reuniuni care să constituie manifestări ale Consiliului de miniștri, ei fiind abilitați să angajeze, guvernele țărilor respective, așa cum pretindeau tratatele pentru membri Consiliului de miniștri. Faptul că reuniunile la nivel înalt nu s-au substituit reuniunilor Consiliului de miniștri și faptul că Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres Consiliul șefilor de state și de guverne, conduce, fără nici o reținere la concluzia că acesta este un organ sui generis, care are atribuții de cea mai mare importanță în vederea impulsionării dezvoltării și stabilirii orientărilor politice generale a Uniunii, așa cum, dealtfel, prevede articolul D al Tratatului de la Maastricht.
SECȚIUNEA III:
PARLAMENTUL EUROPEAN
1.COMPONENȚA ȘI STATUTUL MEMBRILOR
Parlamentul European și-a început activitatea sub denumirea de Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (10 septembrie 1952) cu 72 membri. Devine Adunarea celor trei comunități (CECO, CEE, CEEA) la 19 martie 1958 cu 148 membri. Aceștia erau delegați din partea parlamentelor naționale așa că aveau un mandat dual. Era prevăzut în tratatele fondatoare ale comunităților că Adunarea va propune un sistem pentru propriile alegeri (sufragiul universal, direct, cu o procedură similară în toate statele membre) iar Consiliul va stabili în unanimitate reglementări corespunzătoare pentru a le înainta statelor membre, acestea urmând să le aprobe în conformitate cu dispozițiile lor constituționale.
Prima adunare aleasă direct și-a început activitatea la 24 iulie 1979 cu 410 membri; numărul acestora a crescut la 576 odată cu apariția Greciei, Portugaliei și Spaniei pentru ca odată cu aderarea Austriei, Finlandei și Suediei numărul să se ridice la 626.
Durata mandatului parlamentar este stabilită prin actul de la 20 septembrie 1976 la cinci ani începând cu prima sesiune care urmează alegerilor noului parlament.
Repartizarea mandatelor parlamentarilor este următoarea:
Germania –––––––––––––––––––99
Franța, Italia, Marea Britanie ––––––––––3 x 87
Spania ––––––––––––––––––––-64
Olanda ––––––––––––––––––––-31
Belgia, Grecia, Portugalia –––––––––––-3 x 25
Suedia ––––––––––––––––––––-22
Austria ––––––––––––––––––––-21
Danemarca –––––––––––––––––––16
Finlanda ––––––––––––––––––––16
Irlanda ––––––––––––––––––––-15
Luxemburg –––––––––––––––––––6
Numărul total = 626
Se statuează caracterul reprezentativ al mandatului, conform articolului 3, ceea ce înseamnă că ei acționează în mod individual, neputând primi instrucțiuni, deci nefiind legați de un mandat imperativ. Există însă dispoziții naționale care, adăugate dispozițiilor comunitare fac neuniform statutul parlamentarilor.
Există, de asemenea, reglementată o incompatibilitate între mandatul de parlamentar și alte funcții, caz în care , dacă nu demisionează în mod voluntar, intervine înlocuirea din oficiu.
Această incompatibilitate are în vedere calitatea de membru al guvernului unui stat comunitar.
Există incompatibilitate între funcția de parlamentar european și cea de membru al Consiliului Comisiei, Curții de Justiție, Curții de Conturi, Comitetului economic și social sau de oficial sau funcționar administrativ al unei instituții comunitare sau al unui organ de pe lângă aceasta ori al grefei Curții de Justiție. Nu este restrâns dreptul de a se institui alte incompatibilități pe plan național.
Parlamentul beneficiază de anumite imunități, reglementate prin Protocolul din 2 aprilie 1965.
Aceste imunități se referă la:
-libera circulație, fără nici un fel de restricție administrativă sau de altă natură, privind deplasarea la și de la reuniunile parlamentare;
-imunitate privind cercetarea, reținerea sau urmărirea pe motive de opinie sau a votului exprimat în exercitarea atribuțiilor;
-imunitatea personală pe timpul mandatului (similară cu a parlamentarilor pe plan local).
Indemnizațiile parlamentarilor europeni de asemenea nu sunt stabilite prin acte normative comunitare, fiind dependente de reglementările naționale, care, de regulă, sunt similare cu cele privind parlamentarii naționali. Este însă instituit un sistem de compensare comunitar, pentru a realiza o anumită egalizare în acest sens, printr-un sistem de rambursări forfetare, calculate după numărul de zile în care a desfășurat activitatea la nivel comunitar, care nu sunt impozabile pe plan intern, dacă se înscriu în limite rezonabile.
2.STRUCTURA ORGANIZATORICĂ
Organizarea și funcționarea Parlamentului European sunt cuprinse în regulamentul interior, mereu actualizat și beneficiind de acordarea Curții de Justiție. Potrivit art. 142 din tratat, Parlamentul european adoptă regulamentul său interior cu majoritatea membrilor care îl compun.
Organele de conducere ale Parlamentului sunt Biroul și Biroul lărgit. Biroul este format dintr-un președinte și 14 vicepreședinți aleși pentru o perioadă de doi ani și jumătate, reeligibili. Președintele este ales cu majoritatea absolută a voturilor exprimate la primele trei tururi de scrutin. Dacă se ajunge la cel de-al patrulea tur, se alege cel care obține cele mai multe voturi. Vicepreședinții sunt aleși în trei tururi de scrutin, dacă se impune, în primele două cu majoritate calificată, iar în cel de-al treilea cu majoritate simplă. Totodată sunt aleși și 5 chestori, membrii ai biroului cu drept de vot consultativ.
Președintele prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului, exercită funcții administrative, reprezintă Parlamentul în relațiile internaționale, în chestiuni de ordin administrativ, financiar sau la diferite festivități. Tot el poate delega aceste funcții unuia din cei 14 vicepreședinți.
Biroul lărgit este format din președinte și din președinții grupurilor politice parlamentare, suplimentați, eventual cu câte un membru al grupurilor. Biroul lărgit are atribuții de organizare internă și de stabilire a relațiilor cu alte organe comunitare.
Parlamentul european este dotat cu comisii parlamentare, comisii care au rol esențial căci, reunindu-se în intervalul sesiunilor asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.
Comisiile prevăzute de regulamentul interior (art.135 și următoarele) sunt de mai multe feluri: unele sunt comisii parlamentare. Acestea sunt în număr de 20 și atribuțiile lor sunt fixate la Anexa VI din regulament.
Membrii Comisiilor sunt aleși în cursul primei perioade a sesiunii Parlamentului nou ales și, apoi, la sfârșitul unei perioade de doi ani și jumătate.
Parlamentul european poate să constituie în orice moment și comisii temporare al căror mandat este, în principiu, de maximum 12 luni. Componența, mandatul și atribuțiile acestor comisii sunt fixate prin deciziile pe care le instituie.
Este necesar să remarcăm totodată că Tratatul asupra Uniunii europene “constituționalizează” comisia temporară de anchetă (art.138 Tratat CE, art.20 B Tratat CECO, art.1078 Tratat CEEA) care anterior era prevăzută în mod automat în regulamentul interior al Parlamentului.
În regulamentul interior mai sunt prevăzute și comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării.
O altă caracteristică a organizării Parlamentului european constă în faptul că deputații sunt grupați nu pe naționalități ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice.
Există și categoria parlamentarilor apolitici, care nu aderă la nici un grup și care au dreptul conform art.26 și 27 din Regulamentul interior să își desemneze doi participanți la lucrările Biroului lărgit, dar fără drept de vot.
Conform art.126 din Regulamentul interior mai pot fi constituite delegații interparlamentare desemnate de către grupurile parlamentare și care au o competență stabilită de Parlament.
Articolul 138 A din Tratatul CE arată că partidele politice la nivel european sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a cetățenilor comunității.
SECȚIUNEA IV;
CURTEA DE JUSTIȚIE
1.CONSIDERAȚII PRELIMINARE
Constituirea de la începutul integrării europene a unei Curți de Justiție pentru a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea tratatelor, a avut o influență determinantă asupra evoluției Comunității.
De altfel, însăși existența unei Curți de Justiție este un element esențial pentru un proces de integrare, căci sistemul de repartizare a competențelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de altă parte, garanție pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituții cât și de celelalte state membre și implică, pe de o parte menținerea uniformității de aplicare a regulilor comune.
Este și motivul pentru care prin tratatele comunitare s-a conferit Curții de Justiție, ca instituție jurisdicțională, misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului CE (art.164 CE, 136 CEEA și 31 CECO).
Această funcție esențială – s-a arătat – este chemată să o îndeplinească nu ca o jurisdicție internațională, ci în condiții identice cu cele ale jurisdicțiilor statale.
Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci jurisdicția internă a Comunității după modelul jurisdicțiilor statale, atât prin persoana justițiabililor, cât și prin competență, natura litigiilor care îi sunt supuse, procedura după care statuează.
Curtea de Justiție este cârmuită de art. 168-188 din Tratatul CE (art. 136-160 din Tratatul CEEA, art. 31-45 din Tratatul CECO) precum și din Protocolul asupra Curții de Justiție anexat la fiecare din cele trei tratate.
2.COMPUNERE ȘI STUCTURA CURȚII
Curtea de Justiție este compusă în prezent din 15 judecători. Inițial; numărul lor este limitat la 6, dar avându-se în vedere expansiunea Comunităților și creșterea numărului de cauze el a fost mărit periodic.
În aplicarea art. 167 din Tratat, judecătorii trebuie să fie aleși dintre persoanele a căror independență este mai presus de orice îndoială și care posedă calificarea pentru numirea în cele mai înalte funcții juridice în țările lor, ori care sunt juriști de o competență recunoscută. Se impune, deci, ca persoanele în cauză să-și fi relevat în decursul anilor în cadrul activității lor juridice acele trăsături care să nu-i facă susceptibili în influențele exterioare în interpretarea și aplicarea dreptului și care să le accentueze caracterul onest, integru.
Pe de altă parte, cealaltă condiție de alegere constând în calificările și funcțiile lor profesionale nu presupune ca în mod necesar persoanele respective să fi îndeplinit funcții de judecători în cadrul tribunalelor naționale. Deoarece legea nu distinge, pot fi calificați pentru o asemenea activitate oricare dintre persoanele de formație juridică îndeplinind doar aceste două condiții, cum ar fi, spre exemplu, judecătorii, procurorii, avocații, cercetătorii științifici în domeniu, arbitrii din cadrul unor structuri organizate, etc. angaja în vreo profesie, indiferent că aduce sau nu profit, afară dacă o dispensă este acordată în mod excepțional în acest sens. Este cazul, de exemplu, al funcțiilor didactice sau al cercetării științifice juridice.
Judecătorii vor fi numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre, fără să mai fie necesară vreo procedură comunitară specifică de conformare sau ratificare din partea organismelor comunitare.
Ca regulă generală, guvernul fiecărui stat își propune un candidat care este național al acestuia, dar, în prealabil, în cadrul unor consultări informale, alte state membre pot să convingă, uneori, acel guvern să propună alt candidat.
Judecători sunt numiți pe o perioadă de șase ani. La fiecare trei ani va exista o înlocuire parțială a judecătorilor (șase sau șapte dintre ei vor fi înlocuiți alternativ). Dacă un judecător se pensionează în timpul mandatului său, un înlocuitor va fi numit doar pe perioada de mandat care a mai rămas de îndeplinit pentru acel judecător pentru a nu se mai perturba succesiunea normală a înlocuirii lor.
În prezent, din fiecare stat este numit câte un singur judecător, dar, având în vedere numărul, inițial par al țărilor membre, mai era desemnat încă un judecător aparținând unuia dintre cele mai mari cinci state comunitare. De asemenea a câte un judecător din fiecare stat membru contribuie la promovarea, în procesul de luare a deciziilor Curții, a unei varietăți în gândirea juridică, ca și a ideilor personale valoroase fiind indispensabilă pentru funcționarea Curții, deoarece numai dacă toate sistemele juridice existente în Comunitate sunt corespunzător reprezentate în Curte deciziile sale au un efect integrator, care trebuie să cuprindă Comunitatea.
Calitatea de judecător al Curții încetează prin înlocuirea normală, legală decesul judecătorului, demisie sau pensionare. În plus, un judecător își poate pierde funcția sau dreptul la o pensie sau la alte beneficii suplimentare numai dacă, în opinia unanimă a judecătorilor și avocaților generali ai Curții, nu mai îndeplinește condițiile necesare ori nu mai face față obligațiilor referitoare la funcția sa, judecătorul în cauză neputând să ia parte la deliberarea respectivă.
Condiția care nu mai este îndeplinită s-ar putea reduce la încălcarea obligației de independență, pentru că nu s-ar pune problema calificării profesionale sau a competenței care a fost verificată pe parcursul activității profesionale.
În privința neîndeplinirii obligațiilor, ea ar putea fi consecința imposibilității materiale de executare a atribuțiilor (de exemplu, pentru motive medicale).
Curtea numește, dintre avocații generali, pe primul avocat general pe o perioadă de un an, așa încât pe durata mandatelor de șase ani toți avocații generali vor îndeplini această funcție. El va prezida întrunirile acestora și va întrebuința fiecare cauză unuia dintre ei de îndată ce a fost desemnat judecătorul raportor.
Înainte de a-și începe exercitarea atribuțiilor în general, judecătorii și avocații generali vor depune un jurământ privind executarea obligațiilor imparțial și corect și să păstreze secretul deliberărilor Curții.
Judecătorii și avocații generali beneficiază de privilegii și imunități care au scopul de a asigura independența lor mai ales față de statele membre pe timpul exercitării mandatului lor. În plus față de imunitatea de jurisdicție pe această perioadă, ei beneficiază de imunitate și după încetarea funcției lor în privința actelor îndeplinite în calitatea lor oficială, inclusiv enunțurile exprimate scris sau verbal. Curtea, întrunită în plen, le poate ridica imunitatea.
Dacă, în fapt, ea este ridicată și a fost introdusă o acțiune penală contra unui judecător, el nu va putea fi judecat în oricare din statele membre decât de curtea competentă să judece pe membri celei mai înalte magistraturi.
Pe lângă Curte funcționează grefa deservită de un grefier și de grefierul asistent, numiți de Curte pentru un mandat de șase ani și având în general, atribuțiile obișnuite acestor funcții, exercitând, în acest sens sub autoritatea președintelui Curții, funcții de administrare, inclusiv financiară și contabilă. Funcționarii și alte asemenea categorii de personal se vor afla în subordinea grefierului sub autoritatea președintelui Curții.
Este constituit și un secretariat juridic ce cuprinde secretarii care sunt juriști competenți, desemnați pe lângă fiecare judecător și avocat general spre a-i asista în pregătirea cauzelor. Ei sunt numiți în general trei ani și în număr de câte trei pentru fiecare judecător sau avocat general.
Departamentul de cercetare și documentare are rolul de a pune la dispoziția membrilor Curții și avocaților generali toate informațiile necesare privind comunitar și legislațiile naționale, precum și cel de a furniza studii comparative ale dispozițiilor legale naționale. El cuprinde cel puțin un specialist pentru fiecare sistem juridic național și mai mulți specialiști în alte sisteme juridice.
Judecătorii, avocații generali și grefierul sunt obligați să locuiască în localitatea unde Curtea își are sediul, desigur numai pe perioada cât ei se află în această funcție.
SECȚIUNEA V:
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ
1.NECESITATEA ÎNFIINȚĂRII
Datorită faptului că numărul acțiunilor introduse la Curtea de Justiție a crescut permanent de la data înființării ei, durata procedurilor s-a prelungit, în consecință cu efectele negative asupra celerității rezolvării solicitărilor statelor pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar și în clarificare acțiunilor și pozițiilor părților justificabile. Această situație, ca și considerentele perfecționării protecției juridice a intereselor părților și al menținerii calității supravegherii judecătorești în ordinea juridică stabilită în domeniul comunitar, așa încât să permită Curții de Justiție să-și exercite cu o responsabilitate și o exigență sporită sarcina sa fundamentală de interpretare a dreptului comunitar, au constituit temeiurile pentru constituirea unei noi instanțe de drept comunitar – Tribunalul Inițial, propunerile pentru înființarea celei de-a doua Curți comunitare nu au avut sorți de izbândă din cauza controversei legată de caracterul în principal judiciar sau în principal administrativ al acesteia.
Abia în anul 1985 prin Acul Unic European s-a decis ca la cererea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei și a Parlamentului European, Consiliul poate, acționând unanim, să constituie pe lângă Curtea de Justiție o Curte de primă instanță căreia să i se transfere competența de a examina și decide în primă instanță asupra unor categorii de acțiuni și proceduri introduse de persoanele fizice și juridice, sub rezerva unui drept de recurs la Curtea de Justiție privind aspectele de drept și în conformitate cu dispozițiile stabilite de statut.
Consiliul a mai fost îndrituit să determine compunerea acelei Curți și să hotărască adoptările necesare și prevederile suplimentare la statutul Curții de Justiție.
În consecință, prin Decizia 88/591 din 24 octombrie 1988 a Consiliului a fost înființat Tribunalul de primă instanță al Comunităților europene, acordându-i-se competențele determinate.
2.COMPUNERE ȘI STRUCTURĂ
Tribunalul de primă instanță este compus din 15 judecători care vor exercita în mod obișnuit aceste funcții potrivit regulilor procedurale. Ea se organizează în camere de trei sau cinci judecători. Inițial, Curtea de Justiție a propus ca noua curte să fie constituită numai din șapte judecători funcționând în două camere, argumentând că nu ar fi fost necesar să judece în plen întrucât Tribunalul de primă instanță nu ar urma să asigure uniformitatea deciziilor judecătorești, nici să evite posibile divergențe între camerele sale, nici să dezvolte un sistem al dreptului comunitar, toate aceste atribuții revenind Curii de Justiție și, în plus, în statele membre multe instanțe inferioare în camere fără a se instrui în plen.
Prin decizia amintită s-a hotărât însă că, în unele cazuri Tribunalul de primă instanță, se poate întruni în plen făcând trimitere în acest sens la regulile procedurale care dezvoltă o regulă generală în această materie precizând că ori de câte ori dificultatea și importanța cauzei justifică astfel, o cauză poate fi încredințată plenului Tribunalului de primă instanță sau unei camere compusă dintr-un număr diferit de judecători.
De asemenea, în orice fază a procedurii, o cameră poate, fie din proprie inițiativă, fie la cererea uneia dintre părți, să propună plenului Tribunalului de primă instanță ca acea cauză să fie încredințată acestuia ori unei camere compusă dintr-un număr diferit de judecători, care vor decide în consecință.
Condițiile care trebuie să fie îndeplinite în vederea numirii ca judecător la această instanță sunt, se pare, mai puțin stricte față de cele prevăzute pentru numirea la Curtea de Justiție.
Una dintre aceste condiții e aceea privind independența persoanelor eligibile să fie mai presus de orice îndoială, este comună pentru cele două instanțe.
În cazul celeilalte condiții – aceea privind competența și calificările pretinse, este necesar numai ca persoană în cauză să posede aptitudinile necesare pentru numirea într-o funcție juridică obținută.
Modalitățile de numire a judecătorilor și a președintelui, durata mandatului, alte reguli privind alte categorii de personal al Tribunalului, ca și cele privind organizarea instanței sunt comune sau nu diferă prea mult de cele existente în cazul Curții de Justiție. Mai evidente ar fi unele diferențieri în cazul avocatului general a cărui numire, în ce privește Tribunalul de primă instanță, este obligatorie dacă se judecă în plen, iar dacă se judecă în camere acestea pot fi asistate de avocatul general numit dacă se apreciază că dificultatea cauzei ori complexitatea ei face acest lucru, decizia în acest sens, fiind la propunerea camerei.
În toate aceste situații un judecător al Tribunalului acționează ca avocat general numai ad-hoc, urmând ca el să nu poată participa la judecarea cauzei respective, fără a putea fi împiedicat, totuși, să participe la soluționarea altor cauze.
SECȚIUNEA VI:
CURTEA DE CONTURI
Compunere
Prin Tratatul asupra UE, Curtea de Conturi creată ca organ al Comunității europene prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, a fost ridicată la gradul de instituție.
Curtea de Conturi nu este menționată la articolul E din dispozițiile comune ale Tratatului asupra UE, care enumeră doar Parlamentul european, Consiliu, Comisia, Curtea de Justiție, ceea ce însemnă că își exercită atribuțiile numai în cadrul comunitar și nu în ceilalți doi piloni interguvernamentali din structura UE.
Prin urmare în prezent Curtea de Conturi este reglementată de dispoziții identice, inserate prin Tratatul de la Maastricht, consacrate instituțiilor din cele trei tratate comunitare, respectiv de către art. 188 A – 188 C din Tratatul CE, art. 45 A – 45 C din Tratatul CECO și art. 160 A – 160 C din Tratatul CEEA.
Curtea de Conturi are un rol esențial în asigurarea controlului financiar. Controlul exercitat de către Curtea de Conturi nu are caracter jurisdicțional.
Potrivit art. 188B, Curtea se compune din 15 membri, aleși dintre personalitățile care fac sau au făcut parte în țările lor respective din instituțiile de control extern sau posedă o calificare specială pentru această funcție. Deși această condiție este exprimată opțional, se consideră că și în primul caz calificarea persoanelor în cauză trebuie să fie remarcabilă, având în vedere că este folosit termenul de “personalități” pentru ambele situații după cum al doilea caz este profitabil ca acela care posedă o calificare specială să facă ori să fi făcut parte din instituțiile de control extern. În plus, ei trebuie să confere toate garanțiile de independență.
Membrii Curții sunt numiți pe o perioadă de șase ani de către Consiliu, care hotărăște în unanimitate după consultarea Parlamentului european. În primele numiri patru membrii ai Curții desemnați prin tragere la sorți primesc un mandat limitat de la patru ani, pentru a asigura o anumită continuitate a funcțiilor. Există și posibilitatea reînnoirii mandatului. Membrii Curții desemnează dintre ei un președinte pentru o perioadă de trei ani, mandatul putând să fie reînnoit.
Membrii Curții își exercită funcțiile lor în deplină independență, în interesul general al Comunității, care înseamnă o continuare a garanției de independență pe care ei trebuie să o furnizeze la numirea lor, în sensul că ei au obligația de a nu solicita și de a accepta instrucțiuni din partea vreunui guvern sau organism. Ei trebuie să se abțină de la orice act incompatibil cu caracterul funcțiilor lor (art. 188, paragraf 4).
CAPITOLUL IV:
FUNCȚIONAREA INSTITUȚIILOR COMUNITARE
SECȚIUNEA I:
FUNCȚIONAREA COMISIEI
Comisia este un organism de tip guvernamental cu activitate permanentă și funcționează prin reuniuni săptămânale și ori de câte ori este necesar.
Întrunirile au loc miercurea, sunt precedate și pregătite prin reuniuni ale șefilor de cabinet. După desfășurarea ședințelor Comisiei, joia la prânz au loc întâlniri cu reprezentanții mas-media (conferințe de presă), urmărindu-se în acest fel, o informare promptă a opiniei publice comunitare și internaționale.
Ședințele Comisiei nu sunt publice.
Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, numite “colegii”, chiar dacă fiecare dintre comisari răspunde direct numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcție de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează principiul “răspunderii colective” pentru deciziile luate.
Plenul Comisiei se va reuni doar pentru cele mai importante probleme. Pentru cele mai puțin importante, reuniunea șefilor de cabinet este suficientă.
Președintele Comisiei este cel care îi convoacă pe comisari în ședințe și tot acesta stabilește ordinea de zi.
Proceduri speciale
Pentru desfășurarea ședințelor Comisiei există două proceduri speciale:
-procedura scrisă;
-procedura delegării.
Procedura scrisă constă în faptul că fiecare comisar face propuneri scrise, pe care le înaintează celorlalți comisari. Dacă aceștia nu formulează observații sau amendamente, propunerile se consideră adoptate devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma o altă procedură. În cazul emiterii unor amendamente, propunerile vor fi discutate în plenul Comisiei, urmând ca decizia să fie luată în plen.
Procedura delegării – este cea în cadrul căreia un comisar poate acționa în numele altuia (prin delegare), dar numai pentru probleme de gestiune sau administrare.
Limbile principale de lucru ale Comisiei sunt: engleza, franceza, germana, însă documentele oficiale vor fi redactate în toate cele 11 limbi oficiale (practic, toate limbile statelor membre).
SECȚIUNEA II:
CONSILIUL
1.FUNCȚIONAREA CONSILIULUI DE MINIȘTRI
Consiliul își desfășoară activitatea pe baza unei reglementări date de tratatele constitutive, dar mai ales de Regulamentul interior elaborat în baza art. 5 al Tratatului de la Bruxelles.
Consecințele juridice ce decurg din organizarea Consiliului ca organism format din reprezentanții statelor membre sunt următoarele:
-numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliul UE;
-nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;
-fiecare stat membru va desemna doar un reprezentant în Consiliu.
Consiliul se reunește la convocarea președintelui său, la solicitarea unui stat membru sau a Comisiei. De fapt, președintele va anunța înainte cu șapte luni de începerea mandatului, datele fixate pentru ședințele Consiliului.
Comisia ia parte la reuniunile Consiliului, excepție făcând situațiile când consiliul decide prin majoritatea simplă să delibereze singur.
Participarea Comisiei este esențială pentru procesul legislativ și în practică aceasta nu este exclusă. Când Consiliul dezbate chestiuni care fac obiectul portofoliului mai multor membri ai Comisiei, aceștia pot participa la dezbateri. Spre exemplu, la reuniunea Consiliului din 12 martie 1990 de la Bruxelles (majoritatea întrunirilor se țin la Bruxelles, aici avându-și sediul Secretariatul General, unele la Luxemburg și ocazional într-unul din statele ce deține președenția), Comisia a fost reprezentată de către președintele Jaque Delors, vicepreședintele Nenning Christophersen al cărui portofoliu includea politicile economice și monetare, Peter Schmidhuber al cărui portofoliu includea bugetul și controlul financiar.
Membrii Comisiei sau Consiliului pot fi însoțiți de funcționari dar Consiliul poate limita numărul acestora prin vot cu majoritatea simplă.
Reuniunile Consiliului au loc cu ușile închise. Numai membrii Comisiei au acces și dreptul la cuvânt.
Deciziile Consiliului nu pot fi luate decât de miniștrii înșiși. Decizia poate fi luată și de Consiliu și fără a mai avea loc dezbateri dacă intervine un acord unanim între reprezentanții permanenți și reprezentantul Comisiei, dar numai pentru chestiuni mai puțin importante.
2.CONSILIUL EUROPEAN
Cu toate că nu a fost prevăzut în tratatele institutive ale Comunităților, Consiliul european a cunoscut o evoluție remarcabilă, din perspectivă istorică, ajungând să fie unul dintre cele mai importante organe comunitare.
Sediul materiei cu privire la Consiliul european se găsește în art. 2 al Actului unic european și în art. D al Tratatului de la Maastricht.
Potrivit prevederilor de la Maastricht, misiunea Consiliului european este de a da Uniunii “dinamismul necesar dezvoltării sale și va defini liniile politice generale ale acestuia”.
Așadar Consiliul european are un pronunțat caracter politic, iar principalul domeniu în care acționează este cel al cooperării politice. Consiliul își îndeplinește activitățile prin reuniuni ale șefilor de state și de guverne, la care vor participa și președintele Comisiei Comunităților europene.
Prima reuniune a Consiliului european a avut loc la Dublin (10 – 11 martie 1975).rolul Comisiei la Consiliul european a fost treptat conturat cu această ocazie și la reuniunile următoare. Președintele Comisiei a asistat la toate dezbaterile la care erau prezenți șefii de state și de guverne, pe când un membru al Comisiei la toate dezbaterile la care erau prezenți miniștri afacerilor externe. Compunerea Consiliului european și existența sa ca entitate separată de Consiliu au fost confirmate de art. 2 al Actului Unic European. Consiliul european va reuni șefi de state și de guverne ai statelor membre precum și Președintele Comisiei Comunităților europene.
Ei vor fi asistați de miniștri afacerilor externe și de un membru al Comisiei.
Consiliul european se va reuni de cel puțin două ori pe an. În practică, șapte funcționari asistă la lucrările Consiliului european deși nu iau parte la discuții: trei funcționari ai guvernului care dețin președenția Consiliului, trei membrii ai secretariatului Consiliului (inclusiv Secretarul general) și secretarul general al Comisiei. Competențele consiliului european sunt destul de greu de definit. Comunicatul final de la Paris din 1974 nu face precizări clare în acest sens. În declarația Consiliului de la Londra din 30 iunie 1977 se aduc unele elemente în această discuție, dar ele sunt modificate prin Declarația de la Stuttgart din 19 iunie 1983.
SECȚIUNEA III:
FUNCȚIONAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN
Adunarea Comună a CECA adoptase imediat o funcționare de tip parlamentar consacrată prin Tratatele de la Roma și accentuată apoi de Parlamentul ales.
Adunarea își stabilește singură regulamentul interior, prin careorganizează nu numai funcționarea internă ci și modul de exercitare a atribuțiilor sale și relațiile cu alte instituții.
Președintele, vice-președintele și chestorii aleși pentru doi ani și jumătate formează biroul, iar Biroul lărgit are în compunere și președenția grupurilor politice.
Președintele joacă un rol determinant atât în cadrul lucrărilor Adunării (przidează sesiunile plenare ale Parlamentului, exercită funcții administrative), dar și în sfera relațiilor externe (reprezintă Parlamentul).
În termenii art. 139 al Tribunalului CEE, “Adunarea se întrunește într-o sesiune anuală în fiecare zi de marți și din luna martie”, aceasta fiind sesiunea extraordinară. Se reunește și în sesiune extraordinară, la cererea unei majorități a membrilor săi ori la cererea Consiliului sau Comisiei.
Sesiunea anuală nu este niciodată închisă. Perioadele de lucru ale parlamentului sunt de o săptămână în fiecare lună, mai puțin luna august Parlamentul se poate reuni și în sesiuni mai scurte, datorate mai ales problemelor de buget.
Între perioadele de sesiune, două săptămâni sunt rezervate lucrului în cadrul Comisiilor.
Comisiile din alcătuirea Parlamentelor sunt permanente și temporare (sau speciale, pentru îndeplinirea anumitor activități) și au rolul de a asigura continuitatea lucrărilor Parlamentului între două sesiuni ale acestuia.
Ordinea de zi pentru sesiunile Parlamentului este stabilită de către Biroul lărgit în colaborare cu Consiliul și Comisia. Voturile date pentru punctele înscrise în ordinea de zi sunt grupate, pentru o mai bună evidență către sfârșitul fiecărei perioade a sesiunii.
Ședințele parlamentului sunt publice.
Parlamentarii dispun de săli de ședințe și birouri permanente în Bruxelles, dar se reunesc o săptămână pe lună în ședință plenară la Strassburg.
Secretariatul Parlamentului european se află la Luxemburg.
Funcționarea și deliberarea sunt conforme regulilor proprii oricărei adunări legislative naționale.
Cu privire la dezbateri, regula generală este că acestea, sunt publice, mai puțin atunci când Parlamentul decide altfel, cu două treimi din numărul total al deputaților prezenți.
SECȚIUNEA IV:
FUNCȚIONAREA CURȚII DE JUSTIȚIE
Judecătorii aleg dintre ei un președinte al Curții pentru o perioadă de trei ani. La expirarea acestui termen el poate să fie reales (art. 167). Această alegere periodică urmează imediat înlocuirii legale, periodice, parțială, prevăzută în art. 167 CE, art. 32 CECO, art. 139 Euroatom și ea se efectuează prin vot secret cu majoritate absolută.
Președintele conduce activitatea juridică și administrația Curții; el prezidează dezbaterile cauzei și deliberările. De asemenea el îndeplinește și atribuții executive legate de buna administrare a justiției, între care menționăm de exemplu , desemnarea judecătorului raportor pentru fiecare cauză, concomitent cu încredințarea ei unei Camere a Curții, stabilirea termenelor pentru investiții sau a datelor la care va începe procedura orală, acordarea, în împrejurări speciale, a unor priorități pentru unele cauze.
De îndată ce a fost depusă o cerere prin care se introduce acțiunea, președintele, încredințând cauza unei camere pentru cercetări prealabile, va desemna și un judecător din acea cameră în calitate de raportor. Acesta are obligația de a studia dosarul și a prezenta Curții un raport prealabil care va cuprinde faptele și opinia sa în legătură cu necesitatea cercetărilor prealabile. Dacă nu consideră necesar să se facă cercetări, el poate să expună, în scris, anumite întrebări pentru părți Comisie sau statele membre. În plus raportul va stabili cele mai importante probleme care survin în cauza respectivă, astfel că încă de la început să se aducă unele clarificări.
Înainte de a începe procedura orală, judecătorul – raportor întocmește un raport de audiență cuprinzând o expunere sumară a faptelor și considerațiilor părților, care, uneori, cu anumite modificări, este reluată în hotărârea finală.
După terminarea procedurii orale el va redacta partea din hotărâre privind hotărârile de drept. Ea va fi supusă discuțiilor Curții, care și-o poate însuși sau poate impune modificări, contrar opiniei judecătorului raportor.
Dacă se consideră necesar, pot fi numiți și raportori asistenți, care să îl asiste pe președintele Curții în legătură cu adoptarea de măsuri provizorii și de judecătorii-raportori în activitatea lor.
Deliberările Curții au loc în Camera de Consiliu, desfășurându-se numai în prezența judecătorilor care au participat în faza procedurii orale Avocatul general care a pus concluziile și grefierul nu sunt admiși.
În ședința plenară este obligatorie prezența unui număr minim de șapte judecători, iar în camere de trei. Curtea deliberează valabil numai în număr impar.
Președintele nu are vot dominant.
În lipsa consensului, în cadrul deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, începând cu cel mai tânăr judecător. Deliberările sunt strict secrete și procedeul “opiniei separate” nu este admis.
Deciziile Curții sunt colective și o angajează în ansamblul ei.
Curtea de Justiție este un organ care funcționează permanent, vacanțele judiciare, fixate de ea, întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgență, președintele Curții poate convoca ședințele chiar în această perioadă.
Lucrările Curții se desfășoară în fapt în limba franceză, ca limbă de lucru, deși se prevede că pot fi folosite toate limbile vorbite în Comunități.
Pentru fiecare cauză, în mod formal, limba folosită e cea a pârâtului, cu excepția cazului când pârâtul e Comisia sau Consiliul.
SECȚIUNEA V:
FUNCȚIONAREA TRIBUNALULUI DE PRIMĂ INSTANȚĂ
Independența funcțională a Tribunalului de primă instanță ca instituție asociată Curții de Justiție este asigurată prin existența unei grefe distincte, la conducerea căreia i se stabilește statutul. Fiind o instituție asociată Curții, președintele în exercițiu, împreună cu președintele Curții stabilesc modalitățile în care funcționarii și alți agenți atașați Curții își îndeplinesc serviciul în Tribunal pentru a permite funcționarea sa (bibliotecă, cercetare, traduceri).
Regula funcționării Tribunalului o reprezintă acțiunea în cadrul Camerelor compuse de la trei la cinci judecători. Excepția este dată de acțiunea în plen. Regulamentul de procedură este cel ce determină alcătuirea Camerelor și competența.
Tribunalul, spre deosebire de Curte nu are în compunere avocați generali, dar atribuțiile acestora pot fi îndeplinite de către judecători, însă numai în cauze determinate, dar nu este permis cumulul de calități (judecător și avocat) în aceeași cauză.
SECȚIUNEA VI:
FUNCȚIONAREA CURȚII DE CONTURI
Curtea de Conturi, creată la inițiativa Parlamentului european ca organ cu atribuții financiare a fost reglementată ca instituție prin Tratatul de la Maastricht din 1992. În ciuda denumirii, folosit înainte de toate pentru motive de prestigiu, ea nu este o jurisdicție.
Curtea de Conturi se constituie ca organ colegial, format din 15 membrii, numite pe șase ani de către Consiliu cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului.
Pentru buna funcționare, Curtea de Conturi își alege, dintre membrii săi un Președinte pentru o perioadă de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. În același scop, fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de activitate, diviziunea muncii răspunzând întru totul caracterului colegial al Curții.
Eficacitatea și credibilitatea Curții sunt caracteristici dobândite în timp și prin faptul că membrii care o compun sunt asistați de un număr mare de colaboratori. Curtea numără peste 300 de funcționari cu nivel înalt de calificare (1/3 din ei au categoria A).
Curtea își desfășoară activitatea cu caracter permanent și are sediul la Luxemburg.în realizarea activității ei Curtea întocmește rapoarte anuale la sfârșitul unui exercițiu financiar care sunt trimise spre informare și examinare și altor instituții comunitare și apoi publicate în JOCE.
CAPITOLUL V:
ATRIBUȚIILE INSTITUȚIILOR COMUNITARE
SECȚIUNEA I:
ROLUL ȘI ATRIBUȚIILE COMISIEI
Atribuțiile Comisiei sunt stabilite în art. 155 al Tratatului de la Maastricht: “Pentru a asigura buna funcționare și dezvoltare a pieței comune, Comisia
-va asigura ca prevederile acestui tratat și măsurile luate de către instituțiile comunitare să fie aplicate întocmai;
-formulează recomandări sau opinii în chestiuni care privesc acest tratat, dacă acesta prevede în mod expres sau Comisia consideră că este necesar;
-are putere de decizie și participă la elaborarea măsurilor luate de către Consiliu sau Parlamentîn condițiile prevăzute de acest tratat;
-exercită atribuțiile conferite de către Consiliul pentru implementarea măsurilor luate de către acesta”.
O lectură sumară a art.155 transmite foarte puțin în legătură cu rolul central jucat de Comisie în toate aspectele vieții comunității.
Este important de reținut că Comisia are o întreagă gamă de atribuții care sunt în esența legislative, executive administrative și judiciare .
1.Atribuții în domeniul legislativ
Comisia joacă un Rol central în procesul legislativ al Comunității.
Atribuțiile de ordin legislativ, îmbracă diferite forme și în primul rând Comisia este cea care are inițiativă legislativă.
Există anumite limite ale acestui proces de inițiativă legislativă: Curtea poate cere Consiliului să legifereze asupra schimbărilor privind jurisdicția Tribunalului de Primă Instanță, Parlamentul european poate înainta Consiliului propuneri privind procedura alegerilor, iar anumite propuneri legislative pot fi adoptate de Consiliu pe baza recomandărilor venite din partea Băncii Central Europene.
Consiliul nu este obligat să aștepte o propunere din partea Comisiei.
Poate solicita acesteia să elaboreze studii, să-i supună atenției măsuri corespunzătoare pentru atingerea oricărui obiectiv al Tratatului. Și Parlamentului european i-au fost conferite atribuții similare prin art. 138 B odată cu amendamentele convenite la Tratatul Uniunii Europene. Totuși Comisia este cea care deține discreția conținutului și a calendarului propunerilor pe care le face Consiliul.
Deși aceste măsuri legislative trebuie să fie adoptate de către Consiliu și în funcție de circumstanțe, de Parlamentul european, dreptul de inițiativă i-a îngăduit să acționeze ca un adevărat motor al integrării pentru Comunitate ca ansamblu.
Ar trebui observat, după cum va deveni evident ulterior, că Comisia este în sursa “de factor” a inițiativei legislative, chiar dacă detaliilor acestor sugestii li se dă o formă mai concretă de către Consiliu.
Capacitatea Comisiei de a acționa ca motor al integrării este de asemenea evidentă în cel de-al doilea rol pe care îl joacă în procesul legislativ. Comisia este cea care joacă un rol important în elaborarea programului legislativ al Comunității pentru anul în curs.
În strânsă legătură cu cele menționate, este și al treilea rol, și anume modul în care Comisia se implică în dezvoltarea politicii comunitare. Este vorba de funcția pe care Comisia o îndeplinește în evoluția strategiei politice generale a Comunității privită ca ansamblu. Un exemplu notabil îl constituie Carta Albă a Comisiei cu privire la înfăptuirea politicii interne. S-a dovedit a fi de mare importanță în conturarea Actului Unic European.
Altă situație în care Comisia a avut un impact deosebit asupra evoluției generale a politicii comunitare este în legătură cu Uniunea Economică și Monetară. A fost inițiativa Comisiei sub președenția lui Jaque Delors, inițiativă care a conturat acest concept și a constituit cadrul de lucru pentru multe din reglementările în această chestiune și care acum se regăsesc în Tratatul Uniunii Europene.
Un alt domeniu în care Comisia a avut rol deosebit în dezvoltarea Comunității îl constituie cel social. Carta Drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor (elaborată de Comisie) s-a dovedit a fi un important factor în dezbaterea politicii sociale a Comunității.
Atribuțiile specificate până acum nu epuizează responsabilitățile legislative ale Comisiei. Al patrulea mod în care Comisia exercită atribuții legislative îl constituie acela că are abilitatea, în anumite domenii limitate, de a promulga norme fără implicarea oficială a vreunei instituții comunitare.
În fine, ultimul aliniat al art. 155 stipulează că, în anumite domenii Consiliul poate delega Comisia cu atribuții legislative. Cel mai cunoscut exemplu unde Comisia a acționat în baza acestei delegații îl reprezintă sfera agriculturii unde trebuie acționat repede în condițiile modificării pieței. Dar reglementările pe care Comisia le face în acest fel nu se limitează doar la agricultură. Prevederi importante referitoare la politica concurențială au fost promulgate de Comisia ca rezultat al atribuțiilor delegate de Consiliu.
2.Atribuții administrative
Pe lângă atribuții de ordin legislativ Comisia are importante responsabilități administrative. Politicile, odată elaborate, trebuie administrate, legislația odată promulgată trebuie și implementată. În această privință, Comisia va acționa mai mult pentru supravegherea implementării politice și mai puțin se va angaja în aplicarea propriu-zisă a acesteia.
Aceasta deoarece politicile comunitare, odată promulgate, vor fi direct administrate de către agenții organizate la nivel național. Există dificultăți în îndeplinirea cu succes a acestui rol. Uneori Comisia nu are suficient personal pentru acest lucru; alteori reglementările pe care agențiile naționale trebuie să le aplice sunt foarte complexe.
3.Atribuții de natură executivă
Comisia are responsabilități și de natură executivă. Ca și în cazul atribuțiilor legislative, acestea îmbracă mai multe forme. Două prezintă interes: cele referitoare la finanțe și cele privind relațiile externe.
Comisia joacă un rol important în stabilirea bugetului Comunității. Ea este cea care pregătește proiectul de buget prin Directoratul său general pentru bugete (D.G. XIX). Comisarul care răspunde de acest directorat va prezenta proiectul de buget Colegiului comisarilor în vederea aprobării. Atribuții de ordin executiv se exercită și în sfera relațiilor externe. Mai întâi: Comisia este direct implicată în stabilirea relațiilor comerciale cu exteriorul, ale Uniunii Europene. În baza art. 133 al Tratatului, aceasta reprezintă și acționează în numele Uniunii Europene atât în negocieri oficiale, cum sunt cele desfășurate sub auspiciile Organizației Mondiale a Comerțului, cât și în cele neoficiale cum sunt cele dintre Uniunea Europeană și Japonia cu privire la accesul reciproc pe piață.
În al doilea rând Comisia reprezintă Uniunea Europeană și Președintele nominalizat și membrii Comisiei vor fi votați în calitate de organ și nu în mod individual de către Parlamentul european Regulamentul de procedură al Parlamentului european prevede că președintelui nominalizat și membrilor Comisiei li se vor încredința provizoriu portofoliile după care se vor prezenta în fața Comisiei parlamentare corespunzătoare domeniului lor de responsabilitate.
Poziția președintelui este sporită de faptul că guvernele statelor membre trebuie să se pună de acord cu privire la persoana potrivită pentru această funcție, după care acesta este consultat de guverne cu privire la membrii comisiei. Cel nominalizat pentru funcția de președinte este votat de Parlament separat și de aceea se bucură în mod clar de încrederea acestei instituții, pe când comisarii nu sunt votați în mod individual, ci colectiv.
Președintele Comisiei este responsabil cu promovarea ideilor majore care urmează să fie adoptate ulterior de Consiliu. Roy Jenkins, de exemplu, poate fi privit ca părintele Sistemului Monetar European, întrucât el a revizuit conceptul de uniune monetară și economică într-un discurs la Florența (octombrie 1977).
În al doilea rând Comisia are atribuții importante în ceea ce privește aderarea unor state la Uniunea Europeană. La primirea unei cereri de aderare Consiliul însărcinează Comisia cu realizarea unor investigații detaliate cu privire la implicațiile aderării și să formuleze o opinie (pe care Consiliul nu este obligat să o accepte). În cazul începerii negocierilor de aderare, Comisia acționează ca principal negociator din partea Uniunii Europene.
Art. 169 încredințează Comisiei atribuții de natură judiciară. Aceasta inițiază procedura în cazul în care un stat membru încalcă o obligație prevăzută în dreptul comunitar. Procedura cuprinde trei faze oficiale.
Mai întâi o scrisoare de notificare din partea Comisiei către statul în cauză, din care rezultă că din punctul său de vedere se află în situația de încălcare a unei obligații comunitare, se solicită în același timp răspunsul oficial al statului vizat.
Odată cu primirea răspunsului oficial, Comisia furnizează o opinie din care să rezulte dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului comunitar. În a treia fază Comisia trimite cazul Curții de Justiție pentru a se pronunța. Statisticile arată că majoritatea cazurilor se rezolvă în primele două faze.
SECȚIUNEA II:
ATRIBUȚIILE CONSILIULUI
1.CONSILIUL UNIUNII EUROPENE
1.1.Sisteme de vot
Există trei sisteme de vot în Consiliu: majoritate simplă, majoritate calificată și unanimitate. Cu cât se folosește mai mult sistemul votului majoritar, cu atât se diminuează și suveranitatea statelor membre. Dacă un stat se opune adoptării unei anumite măsuri legislative dar numărul statelor care o votează este mai mare, atunci acesta devine parte integrantă a sistemului de drept al statului opozant, în ciuda opțiunilor exprimate de guvernul interesat. Dimpotrivă, acolo unde se prevede unanimitatea, suveranitatea fiecărui stat membru se păstrează în sensul că miniștrii unui stat se por opune adoptării unei anumite măsuri.
Până la modificarea Regulamentului de Procedură (decembrie 1993) toate voturile din Consiliu erau secrete. Art. 7 al noului regulament prevede ca voturile exprimate să fie publice. Când Consiliul acționează ca organ legislativ sau adoptă o poziție comună atunci voturile vor fi făcute publice, excepție făcând situația în care Consiliul decide altfel prin majoritate simplă. În toate celelalte situații, la solicitarea unui stat membru, Consiliul poate hotărî prin majoritate simplă asupra publicității voturilor exprimate.
1.2.Majoritatea simplă
Art. 148 al Tratatului prevede că “În afară de situațiile expres prevăzute de acest Tratat, Consiliul va lua decizii cu majoritatea membrilor săi”.
În baza art. 128 al Tratatului Comunității Economice Europene, Consiliul putea formula principii generale privind implementarea unei politici comune de pregătire profesională. Acest articol a fost baza legală pentru decizia Consiliului nr. 87/569 care privea un program de acțiune pentru pregătirea profesională a tinerilor, program estimat la 50 milioane ECU. Marea Britanie a cătat să anuleze decizia în fața Curții Europene de Justiție pe motiv că măsura ar fi trebuit să aibă drept bază legală art. 235 care prevede unanimitatea în luarea unei decizii. Curtea a susținut însă validitatea măsurii care își are temeiul în art. 128 ce conferă Consiliului rolul de a adopta o politică comună privind pregătirea profesională și ca atare mijloacele necesare pentru îndeplinirea efectivă a unei astfel de politici vor fi stabilite tot de Consiliu.
Reglementările comunitare privind această politică au fost modificate de Tratatul de la Maastricht iar majoritatea simplă a fost abandonată.
Regulamentul de Procedură al Consiliului poate fi adoptat prin majoritate simplă; anumite decizii procedurale sunt luate pe aceeași bază, de exemplu adoptarea ordinii de zi, excluderea Comisiei și a funcționarilor săi, deschiderea procedurii de vot când nu este inițiată de președinte, adoptarea minutelor întrunirii, autorizarea ca unele copii sau fragmente din minutele Consiliului să fie folosite în justiție.
Majoritatea simplă este suficientă atunci când Consiliul solicită Comisiei să întreprindă studii pentru atingerea obiectivelor comune ale Tratatului și să propună măsuri adecvate.
Anterior notificării amendamentelor la Tratatul de la Maastricht, acordurile internaționale puteau fi adoptate cu majoritate simplă. Art. 228 (post Maastricht) prevede însă majoritate calificată sau unanimitate.
1.3.Majoritatea calificată
Inițiatorii Tratatului Comunității Economice Europene intenționau la sfârșitul perioadei de tranziție, început cu 1 ianuarie 1966 multe măsuri legislative să fie adoptate cu majoritate calificată în Consiliu. Acest lucru s-a produs însă abia în anii ’80 când măsura a devenit o practică comună în procesul decizional. Statele membre au început să abandoneze unanimitatea ca sistem de vot, urmare și a amendamentelor la Tratat prin Actul Unic European ce a prevăzut majoritatea calificată într-un număr ridicat de domenii. În 1986 aproximativ 100 de decizii au fost adoptate prin această metodă. În 1990 această practică a devenit atât de obișnuită încât Comisia nu a mai înregistrat numărul deciziilor luate astfel dar a precizat că “Îmbunătățirea procesului de elaborare a deciziilor, care a început odată cu semnarea Actului Unic European, a continuat în 1990. Ori de câte ori a fost necesar deciziile au fost luate cu majoritate calificată. Posibilitatea unui astfel de vot a introdus un element de flexibilitate în poziția statelor membre care sunt obligate să ajungă la un consens”.
În 1994, an în care Tratatul Uniunii Europene intrase deja în vigoare, Consiliul a adoptat 48 de decizii prin majoritate calificată, toate în legătură cu piața comună. Numărul aparent redus de decizii adoptate se explică prin faptul că legislația pieței comune fusese deja elaborată înainte de finele anului 1993.
Sistemul majorității calificate este reglementat în art. 148 (2) din Tratat. Celor 15 state membre le revin 87 voturi.
Cele 87 de voturi sunt distribuite astfel:
Pentru a obține majoritate calificată trebuie întrunite cel puțin 58 voturi (2/3 din numărul total de voturi).
Aceasta semnifică faptul că nici un stat membru nu dispune de o majoritate de blocare (nici măcar unul din cele două “mari”). La fel cei cinci “mari”, singuri nu pot minoriza pe cei zece “mici”. În sfârșit, când Consiliul statuează afară de propunerea Comisiei, că cele 58 de voturi necesare trebuie să exprime votul a cel puțin 10 state membre, înseamnă că reprezintă pentru minoritate o protecție suplimentară.
Compromisul Luxemburg
Compromisul Luxemburg a fost de fapt ce a permis Franței să-și reia activitatea în cadrul Consiliului. În 1965 aceasta a adoptat “politica scaunului gol” refuzând să participe la lucrările Consiliului pe o perioadă de 6 luni, din diferite motive, incluzând nemulțumirea față de introducerea sistemului de vot majoritar începând cu ianuarie 1966 când perioada de tranziție urma să se încheie.
Tratatul prevăzuse unanimitatea în adoptarea deciziilor pe timpul acestei perioade. Franța a insistat să aibă un drept de veto în orice chestiune în care sunt angajate “interese foarte importante”, aceasta constituind poziția adoptată în compromisul Luxemburg. Celelalte state membre, în număr de 5 la vremea aceea, erau pregătite să cedeze nu înainte însă de a încerca să ajungă la unanimitate într-un interval de timp rezonabil.
Dacă unanimitatea nu este posibilă, atunci statele urmau să invoce sistemul de vot majoritar, așa cum era prevăzut de Tratat.
În practică, poziția afirmată de Franța în compromisul Luxemburg a câștigat teren și fiecare stat are un drept de veto în Consiliu acolo unde sunt angajate interese foarte importante.
Un stat care exercită dreptul de veto în cazul în care o decizie angajează interese foarte importante poate să aibă convingerea că măsura nu va fi adoptată prin majoritate calificată. Dacă, totuși, celelalte state, consideră că nu este vorba de interese de această natură, atunci exercițiul acestui drept va fi ignorat. Nu există un consens cu privire la veto întrucât până în prezent Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda s-au opus, Germania și Spania au adoptat o poziție ambivalentă, iar statele rămase au sprijinit-o. Este totuși prea devreme să vorbim despre veto ca despre o convenție constituțională în dreptul comunitar.
Această practică poate fi înlăturată de pe scena vieții comunitare drept urmare a acceptării și folosirii pe scară largă a majorității calificate în anii ’80, în special pentru ratificarea Actului Unic European. Ar fi destul de neobișnuit pentru un stat să adopte o astfel de practică pe motiv că sunt angajate interese foarte importante în cauză. Această pretenție poate fi destul de greu de satisfăcut în condițiile în care amendamentele convenite la Maastricht în decembrie 1991 permit votul cu majoritatea calificată în cazul respectiv. Dreptul de veto este rar exercitat și este puțin probabil să fie atinse rezultatele sperate.
Unanimitatea
Există un număr considerabil de situații în care Consiliul ia decizii cu unanimitatea voturilor exprimate. Printre măsurile vizate se numără unele de natură constituțională:
-modificarea numărului de judecători și avocați generali ai Curții de Justiție;
-modificări în structura și jurisdicția Tribunalului de Primă Instanță;
-modificarea numărului de comisari;
-recomandări privind o procedură uniformă pentru alegeri în Parlamentul European;
-aderarea de noi state;
-încheierea unui acord de asociere cu alt stat;
-probleme privind resursele comunitare;
-în anumite situații – amendarea Statului Sistemului de Bănci Central Europene.
Chestiuni de ordin politic ce propun realizarea unanimității:
-armonizarea taxelor indirecte;
-acordarea de asistență financiară către un stat aflat în dificultate;
-acordarea de ajutoare umanitare statelor aflate în situații excepționale.
Unele decizii de ordin procedural trebuie adoptate în condiții de unanimitate:
-introducerea de noi probleme în agenda de lucru;
-desfășurarea anumitor dezbateri în public;
-decizia de adoptare a unui act deși acesta nu fusese tradus în toate limbile oficiale;
-decizia de publicare a unor directive, decizii, recomandări în Jurnalul Oficial;
-numirea Secretarului General al Consiliului.
Esențial pentru echilibrul instituțional al Uniunii îl constituie faptul că unanimitatea este obligatorie în Consiliu pentru amendarea unei propuneri venită din partea Comisiei sau pentru adoptarea unei măsuri care fusese respinsă anterior de Parlament.
Concluzii
Încă din anii ’80 sistemul majorității calificate a constituit regula în Consiliu, dar în câteva cazuri tratatul prevede majoritatea simplă iar uneori unanimitatea. Chiar atunci când se prevede unanimitatea, statul poate exercita dreptul de veto în virtutea compromisul Luxemburg.
O astfel de practică devine din ce în ce mai neobișnuită și, deși este sprijinită de unele state, produce efecte limitate pentru statul care o adoptă. Se folosește doar în ultimă instanță și nu poate fi invocată în mod sistematic împotriva fiecărei măsuri legislative căreia statul i se opune.
Statele membre sunt obligate să accepte că propunerile cu care nu sunt de acord pot fi adoptate.
2.CONSILIUL EUROPEAN
ATRIBUȚII:
Actul unic european, care recunoaște art. 2, Consiliu nu face referire și la atribuțiile sale. Se consideră că el are rol dublu: de decizie și de direcționare.
Competențele originale ale Consiliului, așa cum au fost definite la Paris și prin Declarația solemnă de la Stuttgart, sunt:
-impulsionarea și relansarea politicilor comunitare generale;
-orientarea construcției europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general;
-coordonarea politicilor monetare;
-definirea noilor sectoare de activitate. Acestora li s-a adăugat și un rol decizional în problemele rămase în suspensie.
În exercitarea acestor funcții, șefii de state și de guverne creează comisii ad-hoc sau comitete de direcție care le furnizează rapoarte pe baza cărora sunt luate deciziile.
În domeniul cooperării politice, Consiliul are în principal un rol de mediere, de găsire a unui punct de vedere, convergent, de a afirma pe scena internațională și de a adopta soluții comune și coordonare a acțiunilor diplomatice în toata domeniile afacerilor internaționale care afectează interesele Comunității.
Față de aceste multiple funcții se face constatarea că el nu a reușit să le exercite plenar în decursul existenței sale.
La Maastricht, rolul Consiliului European a fost oarecum detaliat. Compoziția a rămas neschimbată dar art. D din Tratatul Uniunii europene prevede că Consiliul european va da Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale și va deveni liniile călăuzitoare de ordin politic. Președenția Consiliului european se va schimba odată la 6 luni, prin rotație, concomitent cu președenția Consiliului. Anual va remite Parlamentului european un raport scris privind progresele realizate de Uniune.
Art. L din Tratat prevede că reglementările referitoare la Consiliul european (art. D) nu sunt supuse jurisdicției Curții de Justiție.
În exercitarea competențelor sale, Consiliul european, la nivelul șefilor e state și de guverne adoptă următoarele documente:
-decizii (problemele cele mai importante);
-decizii de procedură, care sunt mai numeroase și care presupun trimiterea la o altă instituție comunitară, în special la Consiliul de miniștrii;
-directive și orientări care de regulă însoțesc deciziile de fond și de procedură, fiind cele mai numeroase.
SECȚIUNEA III:
ATRIBUȚIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN
Tratatele constitutive nu au încredințat Parlamentului european decât o funcție de control în cadrul Tratatului CECO (art. 20); o funcție de liberare și control în Tratatele CEE (art.137) și CEEA (art.107) atribuții insuficiente pentru rolul pe care Parlamentul european și l-a revendicat.
În mod progresiv, începând din anii ’70, o creștere a rolului Parlamentului european s-a impus în mai multe domenii.
Mai întâi, în domeniul bugetar, stabilirea unui sistem de resurse proprii Comunităților europene a făcut necesară recunoașterea unor prerogative importante Parlamentului european.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, Parlamentului european i s-a acordat dreptul de a respinge în bloc bugetul și de asemenea de a da sau nu descărcare Comisiei cu privire la execuția bugetului. Dar mai ales cu trecerea la sistemul de alegeri directe (Actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976), Parlamentul european dobândește o nouă legitimitate care îi permite să revendice o întărire a atribuțiilor sale.
Actul Unic European a introdus o nouă procedură numită de cooperare care dă posibilitatea Parlamentului european să se manifeste în mod mult mai semnificativ în procesul legislativ comunitar și totodată a recunoscut un drept de aviz conform cu privire la acordurile de asociere și de aderare.
Deși Parlamentul european a recunoscut progresele realizate, le-a considerat totuși insuficiente reclamând cu insistența o adevărată codecizie pentru actele importante, problemă ce va fi și de altfel în centrul dezbaterilor referitoare la legitimitatea democratică cu ocazia negocierilor, conducând la Maastricht.
În cele ce urmează vor fi examinate atribuțiile Parlamentului european astfel cum rezultă din modificările și completările aduse prin Tratatul de la Maastricht.
A.Competențe normative
Art.138B, alin.1 precizează că în măsura în care tratatul european prevede, Parlamentul participă la procesul care conduce la adoptarea actelor umanitare exercitând atribuțiile sale în cadrul procedurilor definite la art.189B și 189C (codecizie și cooperare) și dând avize conforme sau avize consultative. Rezultă de aici că în cadrul procesului legislativ comunitar participarea Parlamentului european are loc în cadrul a patru proceduri:
-codecizia;
-cooperarea;
-avizul conform;
-consultarea.
a)Codecizia. În această procedură, Parlamentul împreună cu Consiliul, adoptă regulamente și directive, ia decizii, formulează recomandări și avize.
Procedura propriu-zisă este reglementată de art.189B; este o procedură lungă și complexă ale cărei caracteristici sunt următoarele:
-posibilitatea de intervenție a unui comitet de conciliere în cursul celei de a doua lecturi efectuată de Parlamentul european și Consiliu;
-participarea Comisiei la lucrările comitetului de consiliere, dar fără posibilitatea de triere a amendamentelor (posibilitate recunoscută în procedura de cooperare);
-dreptul pentru Consiliu, în caz de eșec al consilierii să confirme poziția sa într-un anumit termen și să adopte actul în cauză;
-facilitatea pentru Parlamentul european de a respinge în caz de eșec al procedurii de conciliere cu majoritatea absolută a membrilor care îl compun, decizie adoptată de Consiliu.
O parte importantă a activității legislativ comunitare va fi astfel reglementată de procedura definită la art.189B. Domeniile cărora li se aplică procedura art.189B (codecizia) sunt în mod limitativ enumerate în tratat și anume:
-măsuri în vederea realizării pieței interne;
-măsuri necesare în vederea liberei circulații a muncitorilor (art.49);
-directive referitoare la libertatea de stabilire (art.54 și art.56);
-directive privind accesul la activitățile nesalariate (art.57);
-măsuri referitoare la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au drept obiectiv stabilirea și funcționarea pieței interne (art.100);
-măsuri referitoare la noile competențe: acțiuni de întrajutorare în domeniul educației (art.126), culturii (art.128), sănătății (art.129); acțiuni privind protecția consumatorului (art.129A), orientările referitoare la rețelele transeuropene (art.129D);
-măsuri referitoare la programele cadru plurianuale în domeniul cercetării (art.130L) și unele programe generale referitoare la protecția mediului (art.130S).
b)Cooperare. Procedura de cooperare cu Parlamentul european introdusă de Actul Unic la paragraful 2 al art.149, prin Tratatul de la Maastricht a fost reiterată în art.189C din Tratatul CE. În conținutul său procedura de cooperare a rămas neschimbată. Este vorba de o procedură comportând două lecturi de către Parlament și Consiliu a textului ce urmează să fie adoptat. Caracteristicile principale ale procedurii sunt următoarele:
-dreptul Parlamentului european de a respinge cu majoritatea membrilor săi, poziția adoptată de Consiliu într-o primă lectură (numită “poziția comună”), Consiliul având posibilitatea să adopte decizia în unanimitate;
-rolul de arbitru al Comisiei, căreia i se atribuie prerogativele de a tria amendamentele votate de Parlament într-o a doua lectură, având drept rezultat că, în cazul în care Consiliul trebuie să se pronunțe în unanimitate;
-puterea de ultim cuvânt al Consiliului, care trebuie să se exercite într-un termen dat.
De remarcat că, în cadrul acestei proceduri, Parlamentul nu beneficiază de posibilitatea de a recurge la comitetul de conciliere și nici de dreptul prin care să blocheze adoptarea textului.
Procedura de cooperare se aplică ori de câte ori tratatul face referire la ea. Sub acest aspect se remarcă, pe de o parte, o restrângere a câmpului său de aplicare întrucât materiile care intrau înainte în sfera sa de aplicare fac acum obiectul procedurii de codecizie. Pe de altă parte însă, unele competențe noi ale Comunității fac obiectul unei decizii potrivit procedurii de cooperare.
c)Avizul conform. Actul Unic a introdus această procedură care necesită aprobarea absolută a membrilor care îl compun, a textului stabilit de Consiliu, în două situații:
-art.237 privind cererile de aderare a noi state europene;
-art.128 referitor la încheierea acordurilor creând o asociere cu state terțe.
Tratatul de la Maastricht a menținut avizul conform în cele două situații arătate. Modificarea intervenită se referă numai la faptul că art.237 din Tratatul CE a fost abrogat, conținutul său fiind preluat în dispozițiile finale. Tratatul de la Maastricht, în afară de aceste două cazuri adaugă și alte categorii de acorduri care impun avizul conform al Parlamentului:
-acorduri ce pun bazele unui cadru instituțional specific organizând proceduri de cooperare;
-acorduri având implicații bugetare semnificative pentru comunitate;
-acorduri implicând o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de codecizie.
Pe lângă acestea, procedura avizului conform este extinsă la alte domenii având importanță în dezvoltare comunitară: cetățenia, fonduri structurale, precum și elaborarea unei proceduri electorale uniforme pentru alegerea Parlamentului.
Procedura de consultare
d)Consultarea obligatorie.
Tratatul Comunității Economice Europene a prevăzut ca Parlamentul să fie consultat cu privire la propuneri ce privesc anumite domenii:
-orice amendament cu privire la taxele vamale (art. 14);
-legislație privind politica agricolă comună (art. 43);
-programul general de înlăturate a restricțiilor privind libertatea de stabilire (art.54);
-anumite măsuri financiare (art. 209);
-acorduri internaționale (art.238);
-anumite aspecte ale Fondului Social European (art. 126).
Actul Unic European a axtins procedura de consultare la următoarele chestiuni:
-aspecte legislative privind politica transporturilor (art. 84);
-legislație privind anumite aspecte ale cercetării și tehnologiei (art. 130);
-legislație privind mediul înconjurător;
-cadrul legal care permite delegarea Comisiei cu atribuții legislative (art. 145);
-înființarea Tribunalului de Primă Instanță (art. 168).
Și la Maastricht s-au produs schimbări fiind adăugate câteva domenii în care consultarea este obligatorie:
-recomandări către statele membre de sporire a drepturilor acordate cetățenilor UE (art. 8);
-anumite reglementări privind statutul Băncii Centrale Europene;
-programul specific de cercetare și dezvoltare tehnologică (art. 130);
-determinarea statelor ai căror cetățeni trebuie să se afle în posesia unei vize când trec granița unui stat comunitar (art. 108).
Acordurile internaționale pot fi adoptate de Consiliu doar după consultarea Parlamentului, mai puțin acordurile privind politica comercială comună în care Parlamentul nu se implică.
e)Consultarea facultativă.
Parlamentul este consultat cu privire la anumite măsuri legislative ale Comisiei pentru care Tratatul nu prevede o astfel de cerință. Acest mod de consultare a crescut în ultimii ani și sporește rolul Parlamentului în procesul legislativ. Proiectele acestor propuneri pot fi oferite Parlamentului spre consultare fără ca neîndeplinirea acestei formalități să atragă nulitatea propunerii.
f)Reconsultarea.
Obligația de reconsultare nu este prevăzută de Tratatul Comunității Europene. Regulamentul de Procedură al Parlamentului permite Președintelui, la solicitarea comisiei responsabile, să ceară Consiliului reconsultarea Parlamentului nu numai când propunerea cu privire la care aceasta s-a pronunțat a suferit modificări esențiale prin amendare ci ori de câte ori prin trecerea timpului, sau datorită schimbărilor împrejurărilor, natura problemei se schimbă substanțial.
g)Concilierea.
Ca urmare a Declarației Comune a Comisiei, Consiliului și a Parlamentului din 4 martie 1975, s-a stabilit un sistem de conciliere. Se aplică ori de câte ori sunt îndeplinite următoarele trei condiții: să fie de aplicare generală, să aibă implicații financiare apreciabile, să fie în legătură cu cheltuieli care nu sunt obligatorii.
Fiecare dintre cele trei instituții politice poate solicita procedura dacă sunt întrunite cele trei condiții de mai sus și dacă punctul de vedere al Consiliului diferă considerabil de opinia formulată de Parlament. După ce acesta din urmă își precizează poziția cu ocazia consultării, concilierea are loc în cadrul unei Comisii de conciliere care cuprinde reprezentanți ai Consiliului, Parlamentului european și cu participarea Comisiei. Scopul procedurii este de a ajunge la o înțelegere între cele două instituții în interval de trei luni.
h)Inițiativa.
Amendamentele Tratatului de le Maastricht au conferit Parlamentului această putere limitată de inițiativă de care Consiliul s-a bucurat întotdeauna. Conținutul acestor propuneri rămâne un apanaj al Comisiei dar acum Parlamentul are cel puțin o modalitate oficială de promovare a ideilor legislative. Parlamentul poate cu majoritatea voturilor membrilor să adopte o rezoluție în care solicită Comisiei o anumită propunere legislativă, în baza unei inițiative elaborată de comisia corespunzătoare după ce s-a stabilit că o astfel de propunere nu este cuprinsă în programul legislativ al anului în curs, că pregătirile pentru o astfel de propunere nu începuseră iar Comisia nu răspunde pozitiv la propunerea parlamentară anterioară de aceeași natură.
B.Atribuții în cadrul procedurii de desemnare a Comisiei
Art. 158 din Tratatul CE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, asociază mult mai strâns Parlamentul european la procedura de numire a Președintelui și a celorlalți membrii ai Comisiei.
Așa cum am arătat Parlamentul trebuie să fie consultat de către guvernele statelor membre, înainte ca aceștia să desemneze de comun acord președintele Comisiei, iar ulterior președintele și ceilalți membrii ai Comisiei sunt supuși în colegiu, unui vot de aprobare a Parlamentului.
Numai după aprobarea Parlamentului, președintele și ceilalți membrii ai Comisiei sunt numiți de guvernele statelor membre.
C.Atribuții de control
În domeniul politic, Parlamentul a deținut la origine atribuții tradiționale:
-atribuții de informare, constând în examinarea documentelor și în special în discutarea în ședință publică a raportului anual pe care îl supune Comisiei (art. 144 CE) cum și în posibilitatea de a adresa instituțiilor întrebări scrise sau orale;
-atribuții de sancțiune, în acest sens potrivit art. 144 CE, Parlamentul european poate, prin votarea unei moțiuni de cenzură, să constrângă Comisia să demisioneze. Pentru a evita abuzurile tratatul instituie un termen de reflectare de trei zile înainte de vot și cere ca moțiunea să fie adoptată cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate și majoritatea membrilor care compun Parlamentul.
Moțiunea de cenzură nu poate fi introdusă împotriva unui anumit membru al Comisiei.
Prin Tratatul de la Maastricht, pe de o parte, au fost extinse și întărite atribuțiile de control ale Parlamentului, astfel încât acesta să poată participa mai activ la viața comunitară, iar pe de altă parte, la aceste competențe s-au adăugat atribuții noi care pun în evidență rolul Parlamentului european în apărarea drepturilor cetățenilor.
Aceste atribuții noi, consacrate în tratat sunt:
-dreptul de anchetă;
-posibilitatea de a primi petiții de la cetățenii Uniunii;
-dreptul de a numi un meditator.
a)Extinderea atribuțiilor de informare
participarea Parlamentului la procesul instituțional se manifestă prin obligația, extinsă în mod semnificativ și impusă celorlalte instituții, de a-i supune rapoarte privind stadiul lucrărilor în domeniile esențiale ale politicii comunitare sau ale Uniunii. Datorită acestor informații Parlamentul european ar trebui să poată exercita mai bine puterile sale de control și de decizie; dar mai ales această obligație traduce instaurarea de noi relații instituționale potrivit cărora celelalte instituții și chiar Consiliul european trebuie să raporteze instituției reprezentând popoarele statelor membre.
Consiliul european însuși, în baza art.D din dispozițiile comune, trebuie se prezinte Parlamentului european un raport după fiecare din reuniunile sale dar și un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune.
Parlamentul este astfel singurul destinatar al acestui raport. Președintele Consiliului și președintelui Comisiei le este impusă obligația de a prezenta un raport Parlamentului european asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instaurată în cadrul noii politici economice care trebuie să se permită să se ajungă la o Uniune economică și monetară.
În raport ținând seama de dezvoltarea Uniunii și purtând asupra aplicării dispozițiilor referitoare la cetățenia Uniunii, va trebui să fie supus de Comisia Parlamentului European, ca și Consiliului și Comitetului economic și social la fiecare trei ani.
Acest raport trebuie să servească drept bază Consiliului pentru a adopta noi dispoziții în vederea completării drepturilor de care se bucură cetățenia Uniunii în baza articolelor 8A la 8E.
b)Dreptul la anchetă; comisia temporară de anchetă
În cadrul măsurilor vizând să întărească atribuțiile de control al Parlamentului european cu privire la punerea în aplicare a politicilor convenite la nivelul Comunității, înscrierea în tratat a dreptului de anchetă prezintă o importanță deosebită.
Astfel potrivit articolului 138C, în cadrul îndeplinirii misiunilor sale Parlamentul european poate, la cererea unui sfert din membrii săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina fără prejudicierea atribuțiilor conferite de tratat altor instituții sau organ, afirmațiile de infracțiune sau de greșită administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele invocate se află în fața unor jurisdicții și atâta timp cât procedura jurisdicțională nu este terminată.
c)Dreptul Parlamentului european de a primi petiții.
Art.8D din tratat conferă drepturi noi cetățenilor Uniunii, drepturi care sunt în legătură cu întărirea rolului de intermediar pe care îl are Parlamentul european între instituțiile comunitare și cetățean.
Alineatul 1 al art.8D consacră dreptul pentru orice cetățean al Uniunii de a adresa în scris o petiție Parlamentului european, conform dispozițiilor de la art. 138. Potrivit acestor dispoziții, orice cetățean al Uniunii, ca și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul statuar într-un stat membru are dreptul de a prezenta, un titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni, o cerere Parlamentului european asupra unui subiect în legătură cu domeniile de activitate ale comunității și care îl privesc în mod direct.
Dreptul de petiționare nu este totuși o noutate, art.121 din regulamentul interior al Parlamentului european dispunând că orice cetățean al Comunității are dreptul de a prezenta un titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni, cereri sau doleanțe scrise (petiții) Parlamentului european. Formularea noului articol 8D și a dispozițiilor art.138D la care face trimitere, aduc două modificări substanțiale dreptului de petiționare în ce privește beneficiarii și în legătură cu modalitățile de exercitare.
Sub primul aspect, se constată o extindere a câmpului de aplicare rațional personal a dreptului de petiționare, întrucât beneficiarul său nu este limitat la cetățenii Uniunii, ci acest drept este conferit și persoanelor juridice – comunitare sau nu – cum și persoanele fizice care nu sunt cetățeni ai Uniunii dacă au reședința într-un stat membru.
Sub al doilea aspect însă, sunt unele restricții în ce privește modalitățile de exercitare a acestui drept, încât petiția trebuie să poarte nu numai asupra unui subiect legat de domeniile de activitate ale Comunității, ci se referă totodată în mod direct la autorul petiției.
O poziție importantă în valorificarea dreptului de petiționară este deținută de mediatorul numit de Parlament și abilitat să primească plângerile ce parvin de la persoanele menționate și care sunt relative la cazurile de rea administrare în acțiunea instituțiilor sau organismelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție și a Curții de Primă Instanță în exercitarea atribuțiilor lor jurisdicționale. De asemenea nu poate fi în cauză reaua administrare în privința fondurilor bugetare întrucât în această materie este consacrată competența specială a Curții de Conturi.
SECȚIUNEA IV:
COMPETENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE
Tratatele comunitare atribuie Curții de Justiție, în termeni identici, o misiune generală, și anume aceea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului (articolele 164 CEE, 146 CEEA, 31 CECO). Competența astfel conferită Curții nu este o competență de drept comun, ci o competență de atribuire, întrucât este în mod expres prevăzută în tratat. Prin urmare, astfel cum se precizează în art.183 din Tratatul CE, sub rezerva competențelor atribuite Curții de Justiție de către tratat, litigiile la care Comunitatea este parte nu sunt sustrase jurisdicției naționale.
În cadrul competențelor astfel atribuite Curții de Justiție, de către cele trei tratate există și unele deosebiri, mai ales în Tratatul CECO. În cele ce urmează ne vom limita la competențele Curții de Justiție potrivit Tratatului CE, având în vedere vocația generală a Comunității Europene în raport cu cele două comunități sectoriale.
În același timp, nu vor fi analizate în detaliu competențele jurisdicționale ale Curții, fapt ce ar depăși cu mult limitele acestei lucrări.
Pentru a avea o viziune de ansamblu asupra acestor funcții le vm sintetiza în următoarele trei categorii:
-controlul legalității actelor instituțiilor;
-controlul respectării de către statele membre a obligațiilor care le sunt impuse de către tratate;
-interpretarea regulilor comunitare și aprecierea validității actelor instituțiilor.
A.Controlul legalității actelor instituțiilor se poate exercita pe calea recursului în anulare, a recursului în carență, și a excepției de ilegalitate.
a)Recursul de anulare. Potrivit art.173 alin.1 din Tratatul CE, Curtea de Justiție controlează legalitatea adoptată împreună de Parlament european și de Consiliu, actele Consiliului, ale Comisiei și ale Băncii Central Europene, altele decât recomandările și avizele, precum și actele Parlamentului care produc efecte juridice față de terți.
În continuare sunt precizate motivele de anulare, categoriile de reclamații ce pot formula recursul în anulare, termenele de recurs, precum și efectele admiterii recursului.
Motivele de anulare sunt enunțate la alineatul 2. Potrivit acestui text, Curtea este competentă să se pronunțe asupra recursurilor pentru incompetență, încălcarea formelor substanțiale, încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa, cât și asupra determinării puterii.
b)Recursul în carență.
Legalitatea putând fi încălcată nu numai într-o acțiune a instituțiilor, ci și printr-o infracțiune, tratatele au instaurat un recurs în carență care permite instituțiilor, statelor membre și, în condiții mai limitate, particularilor să ceară Curții să constate abținerea instituțiilor dacă prin tratat acestea aveau obligația să acționeze.
Este vorba deci de o procedură menită să învingă abținerea instituțiilor Comunității.
Astfel în termenii art.175 în cazul în care, cu încălcarea Tratatului, Parlamentul european, Consiliul sau Comisia se abțin să statueze, statele membre și celelalte instituții ale Comunității pot sesiza Curtea de Justiție pentru a constata această încălcare (alineatul 1).
De asemenea orice persoană fizică sau Juridică poate sesiza Curtea de Justiție cu privire la infracțiunea uneia dintre instituțiile Comunității de a adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz.
c)Expresia de ilegalitate. Recursul în anulare se completează cu posibilitatea unui control de legalitate accesoriul unui litigiu personal, deci pe calea unei adevărate excepții de ilegalitate. Potrivit art.184 independent de expirarea termenului prevăzut de art.173, alin.5, orice parte poate , cu ocazia unui litigiu punând în cauză un regulament adoptat împreună de Parlamentul european și de Consiliu sau un reprezentant al consiliului, al Comisiei ori BCE, să se prevaleze de motivele prevăzute de art.173, alin.2, pentru a invoca în fața curții de Justiție inaplicabilitatea acestui regulament.
B.Controlul respectării de către statele membre a obligațiilor ce le sunt impuse prin tratate.
Una dintre componentele cele mai importante ale Curții de Justiție este ceea ce îi dă vocație să judece statele membre, dacă acestea nu respectă obligațiile care le sunt impuse prin Tratat și în general de dreptul comunitar. Această competență se bazează în sistemul Tratatelor de la Roma, pe art.169, 170, 171, ale tratatului CE (articolele 141, 142, 143 CEEA).art.169 în special, organizează procedura referitoare la constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor ce le revin. O asemenea acțiune poate fi introdusă la cererea, Comisiei împotriva unui stat membru, sau a unui stat membru împotriva altui stat membru, Curtea de Justiție urmând să se pronunțe asupra conformității cu dreptul comunitar a comportamentului statelor membre.
C.Interpretarea regulilor comunitare și aprecierea validității actelor instituțiilor.
Aceste atribuții formează ceea ce se numește mecanismul chestiunilor prealabile în care jurisdicțiile naționale sunt în mod strâns asociate Curții de Justiție. Este un mecanism care se justifică mai ales prin faptul că aplicarea dreptului comunitar, datorită efectului său direct, revine în primul rând judecătorului național ori pentru a evita divergențele între jurisprudențele naționale și pentru a asigura uniformitate în aplicarea dreptului comunitar, tratatele au recurse la tehnica menționată.
Astfel, potrivit art.177 din Tratatul CE, Curtea de Justiție este competentă de a statua cu titlu prealabil:
a)asupra interpretării tratatului;
b)asupra validității și interpretării actelor adoptate de către instituțiile Comunității și de BCE;
c)asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă statutele prevăd aceasta.
D.Alte atribuții.
În temeiul art.181 din Tratatul CE ( art.153 din Tratatul CEEA), Curtea de Justiție este competentă să statueze asupra oricărui diferend între statele membre în conexitate cu obiectul tratatului, dacă acest diferend îi este supus în temeiul unui compromis.
În afară de atribuțiile jurisdicționale arătate, Curtea de Justiție poate avea și atribuții consultative în cazurile prevăzute de statut și care se concretizează în ceea ce tratatele desemnează sub denumirea de avize având forță juridică proprie. De exemplu, potrivit art. 228, paragraful 6 din Tratatul CE, Consiliul, Comisia sau un stat membru pot cere avizul Curții de Justiție asupra compatibilității cu dispozițiile din tratat a unui acord ce se încheie între Comunități și unul sau mai multe state terțe sau organizații internaționale.
SECȚIUNEA V:
TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ
COMPETENȚE
Prin Decizia nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 s-au acordat competențe determinate Tribunalului de Primă Instanță. În fapt, chiar în preambulul acestei decizii se prefigurează competența materială a acestuia ca fiind o competență de atribuție. Totuși, numai ca titlu esențial s-au prevăzut aici cazuri de competența Curții – categorii de acțiuni și proceduri care frecvent necesită o examinare de fapte complexe: acțiuni și proceduri introduse de funcționarii Comunității și, în măsura în care în cauză este Tratatul CECO, de către întreprinderi și asociații în materii privind impozitele și taxele, producția, prețul, acordurile, deciziile ori practicile restrictive și concentrările, și, cât privește Tratatul CE, de către persoanele fizice și juridice în materie de concurență.
Inițial, Curtea de Justiție, în exercitarea dreptului conferit de Tratatul CE de a putea să ceară înființarea unei Curți de Primă Instanță, a propus ca toate cazurile privind personalul și toate acțiunile împotriva unei instituții comunitare introduse de către o persoană cu privire la concurență, antidumping și oțel să fie transferate noii Curți dar, prin decizia menționată, art. 3, paragraful 1, s-au reținut în competența acesteia.
Se consideră că asemenea limitări și-au avut temeiul mai posibil în gradul de dificultate a cauzelor și statutul părților.
Prin modificările aduse art. 168 A de Tratatul de la Maastricht, nu s-a mai reținut necompetența Tribunalului de Primă Instanță conform art.3, paragraful 1, ea exercită în primă instanță competențele conferite Curții de Justiție prin Tratatele instituind Comunitățile și prin actele adoptate în executarea lor, în afara dispozițiilor contrare cuprinse în actul privind constituirea unui organism de drept comunitar:
a)pentru litigiile avute în vedere la art. 179 CE și la art. 152 EURATOM
b)pentru acțiunile introduse de persoanele fizice sau juridice în baza art. 33, alin. 2 și art. 42 CECO;
c) pentru acțiunile introduse de persoanele fizice și juridice în baza art. 173, art. 175, art. 178 și art. 181 CE;
d) pentru acțiunile introduse de persoanele fizice și juridice în baza art. 146, art. 148 și art. 151 EURATOM.
SECȚIUNEA VI:
ATRIBUȚIILE CURȚII DE CONTURI
Competență
Curtea de Conturi asigură controlul conturilor (art. 188 A). ea este competentă să verifice conturile totalității veniturilor și cheltuielilor Comunității, precum și ale oricărui organism creat în Comunitate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude această verificare (art. 188 C).
Ea furnizează Parlamentului și Consiliului o declarație de asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum și legalitatea și regularitatea operațiunilor auxiliare.
În îndeplinirea atribuțiilor sale, Curtea verifică legalitatea și regularitatea veniturilor și cheltuielilor și certifică buna gestiune financiară. Controlul veniturilor se face pe baza constatării vărsămintelor veniturilor către Comunitate, iar controlul cheltuielilor pe baza angajamentelor de plată. Controlul se efectuează asupra documentelor și, la nevoie, pe loc, la instituțiile Comunităților și în statele membre. Atunci controlul este realizat în aceste state, se va colabora cu instituțiile de control național sau, dacă acestea nu dispun de competențele necesare, ca serviciile naționale competente.
Curtea de Conturi întocmește un raport anual după închiderea fiecărui exercițiu financiar, fiind transmis celorlalte instituții comunitare și publicat în organul oficial al Comunităților, însoțit de răspunsuri ale acestor instituții la observațiile Curții.
Mai mult, ea poate în orice moment să prezinte observațiile sale, sub formă de rapoarte speciale asupra unor chestiuni specifice și să dea avize la cererea uneia dintre instituțiile comunitare. Toate aceste rapoarte și avize se adoptă cu majoritatea membrilor componenți.
În sfârșit Curtea va asista Parlamentul și Consiliul în exercitarea funcțiilor lor de control al execuției bugetare.
CAPITOLUL VI
ORGANE TEHNICE ȘI CONSULTATIVE
SECȚIUNEA I:
ORGANE TEHNICE PREVĂZUTE ÎN TRATATE
Structura instituțională arătată este completată și cu un număr destul de important de alte organe care îndeplinesc funcții consultative sau cu caracter tehnic și financiar.
Unele dintre aceste organe sunt prevăzute prin tratatele europene, iar altele au fost create de instituții în vederea exercitării atribuțiilor conferite.
În legătură cu organele tehnice a căror existență rezultă din tratate, în Doctrină s-a remarcat marea lor diversitate, rezultând atât din natura funcțiilor cu care pot fi investite (gestiune, control) cât și din modalitățile statutului lor juridic – unele având personalitate juridică, iar altele o simplă autonomie financiară.
A.Din categoria organelor dotate cu personalitate juridică fac parte:
-Agenția de aprovizionare EURATOM (art. 54 CEEA), care are în plus și autonomie financiară;
-Banca europeană de investiții. Această Bancă este înființată potrivit art. 4 B și acționează în limitele ce îi sunt conferite prin Tratat. Membrii Băncii sunt statele membre.
B.Organele care nu au personalitate juridică, ci numai o anumită autonomie financiară, diferitele Fonduri, ca de exemplu: Fondul european de dezvoltare regională (art. 130 C, CE), Fondul de orientare și de garanții agricole (art. 40, Tratatul CE) sau Fondul de coeziune (art. 130 D,CE), fonduri care corespund existenței unor conturi proprii gestionate de Comisie, asistată de un comitet corespunzător.
SECȚIUNEA II:
ORGANELE TEHNICE PREVĂZUTE ÎN TRATATE
Organele consultative prevăzute în tratate
În cele ce urmează se va pune accentul pe acele organe prevăzute de tratate, îndeplinind funcții consultative, a căror competență este generală și care permite o asociere a reprezentanților diferitelor categorii socio-profesionale interesate în funcționarea instituțiilor comunitare.
Este vorba despre Comitetul consultativ al CECO, despre Comitetul economic și social, comun CE și CEEA – în baza Convenției referitoare la unele instituții comune, precum și de Comitetul regiunilor, creat și introdus prin Tratatul de la Maastricht în Tratatul CE (art. 198 A-198 C).
Comitetul consultativ CECO
Acest Comitet (art. 18, CECO) funcționează pe lângă Comisie fiind compus din cel puțin 84 membrii, dar nu mai mult de 108, care reprezintă în mod egal producătorii, lucrătorii și cumpărătorii plus comercianții. Ei sunt numiți de Consiliu. În ceea ce privește producătorii și lucrătorii, Consiliul va desemna organizațiile reprezentative între care va repartiza locurile care urmează să fie ocupate.
Membrii sunt numiți în calitatea lor personală pentru 2 ani. Ei nu vor fi obligați prin vreun mandat ori prin instrucțiuni din partea organizațiilor menționate.
Comitetul are un rol consultativ pentru Comisie în toate cazurile în care aceasta consideră necesar, dar dacă acest lucru este expres prevăzut în Tratatul CECO, ea este obligată să solicite consultarea.
Comisia va prezenta Comitetului obiectivele și programele generale stabilite potrivit acestui Tratat și îl va informa asupra liniilor generale ale acțiunilor sale și dacă va considera necesar, va stabili un termen pentru ca să-i fie prezentată opinia din partea Comitetului.
Comitetul economic și social
Este menționat la art. 4, paragraful 2, din Tratatul CE (respectiv art. 3, paragraful 23, din Tratatul CEEA) text potrivit căruia Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet economic și social exercitând funcții consultative.
Competența, organizarea și rolul Comitetului economic și social sunt apoi reglementate de art. 193-198 din Tratatul CE (165-170 CEEA).
Tratatul asupra UE a acordat Comitetului economic și social unele prerogative noi și a întărit statutul acestuia.
În perspectiva noilor aderări, Consiliul european de la Bruxelles, din 10-11 decembrie 1993, a prevăzut ca efectivul Comitetului să fie mărit la 229 membrii. Datorită refuzului Norvegiei, acest efectiv a fost redus la 222 membrii, a căror repartizare este următoarea:
Germania, Franța, Italia, M. Britanie, fiecare––––––––24
Spania–––––––––––––––––––––––21
Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, fiecare–––––––––12
Austria, Suedia, fiecare––––––––––––––––-12
Danemarca, Irlanda, Finlanda, fiecare–––––––––––9
Luxemburg–––––––––––––––––––––6
Membrii Comitetului sunt numiți, pentru 4 ani, de către Consiliul statuând în unanimitate. Mandatul lor poate fi reînnoit.
Atribuții
Constituit pentru a permite consultarea mediilor economice și sociale ale statelor membre reprezentate în cadrul său, Comitetul economic și social este în mod obligatoriu consultat de Consiliu și Comisie în toate cazurile prevăzute în tratat. De asemenea, poate fi consultat de aceste două instituții în toate cazurile In care consideră oportun. Prin Tratatul asupra Uniunii Europene s-a extins consultarea obligatorie a Comitetului economic și social și în alte domenii care anterior nu erau prevăzute și anume: art.99 (fiscalitate indirectă); art.100 (aprobarea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre care au o incidență asupra stabilirii sau funcționării pieței comune); art.125 (deciziile specifice în domeniul coeziunii); art.130B (deciziile de aplicare referitoare la Fondul social european); art.130D (definirea misiunilor și obiectivelor prioritare ale fondurilor structurale ca și regulile generale aplicabile fondurilor).
Comitetul economic și social este de asemenea consultat în noile domenii art.126 (educație); art.129 (sănătate); art.129A (protecția consumatorilor); art.129D (rețele transeuropene); art.130 (industrie).
De asemenea Comitetul este destinatarul rapoartelor periodice care se stabilesc de către Comisie în baza art.8E (cetățenie)și a art.130B (coeziunea economică și socială).
În schimb nici o dispoziție referitoare la Uniunea economică monetară sau la determinarea marilor consultări ale politicii economice ale Comunității și a statelor membre nu prevede consultarea Comitetului economic și social.
Dacă acestea sunt domeniile în care consultarea Comitetului economic și social este obligatorie, reținem totodată că prin modificarea adusă prin Tratatul de la Maastricht, i s-a recunoscut acestuia și un drept de inițiativă în ceea ce privește emiterea unui aviz în cazurile în care consideră oportun.
În același timp dacă un asemenea aviz i-a fost cerut de către Comisie sau de către Consiliu, acestea trebuie să-i acorde un termen pentru prezentarea avizului, termen care să nu fie mai mic de o lună, socotit de la data comunicării adresată președintelui.
Avizul Comitetului și avizul secției specializate, precum și o dare de seamă a deliberărilor sunt transmise Consiliului și Comitetului (art.198 CE, 170 CEEA).
Comitetul regiunilor.
Tratatul de la Maastricht a introdus un nou capitol în Tratatul CE intitulat “Comitetul regiunilor” (art.198A – 198C).
a)Componență. Potrivit art.198A, Comitetul regiunilor, organ cu caracter consultativ, este compus din reprezentanții colectivităților regionale și locale. Numărul membrilor, ca și repartizare locurilor între statele membre, astfel cum sunt stabilite prin Tratat și , ulterior, în perspectiva noilor aderări la Consiliul european de la Bruxelles, din decembrie 1993 sunt identice cu cele prevăzute pentru Comitetul economic și social.
Membrii Comitetului, precum și un număr egal de supleanți, sunt numiți la propunerea statelor membre pentru patru ani, de către Consiliu, statuând în unanimitate. Mandatul poate fi reînnoit.
Statul membrilor Comitetului regiunilor nu se deosebește de cel al membrilor Comitetului economic și social, precizându-se că aceștia nu trebuie să fie legați prin nici un fel de mandat imperativ și își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Comunității (art.198A).
b)Funcționare. În ceea ce privește modul de funcționare așa cum este el reglementat de art.198B se constată că singura deosebire față de Comitetul economic și social constă în faptul că regulamentul interior stabilit de Comitetul regiunilor trebuie supus aprobării Consiliului statuând în unanimitate.
c)Atribuții. Regulile privind consultarea Comitetului regiunilor cuprinse în art.198C sunt identice cu cele referitoare la consultarea Comitetului economic și social: consultarea este obligatorie dacă tratatul prevede aceasta, dar poate fi cerută și la inițiativa Comisiei sau a Consiliului în toate cazurile în care apreciază că este oportun, după cum și Comitetului regiunilor își recunoaște dreptul de a avea inițiativa emiterii unui aviz în cazurile în care consideră că este util.
Potrivit Tratatului CE, Comitetul regiunilor va fi în mod obligatoriu consultat în legătură cu: acțiunile de încurajare în domeniul educației (art.126), culturii (art.128), sănătății publice (art.129), orientărilor și proiectelor referitoare la rețetele transeuropene (art.129D); acțiunile specifice în domeniul coeziunii (art.130B); definirea misiunilor obiectivelor prioritare și organizării și organizării fondurilor structurale, ca și a regulilor generale aplicabile fondurilor; crearea Fondului de coeziune (art.130D); deciziile de aplicare referitoare la Fondul european de dezvoltare regională (art.130).
BIBLIOGRAFIE:
Ion P. Filipescu, A. Fuerea – Drept instituțional comunitar european, ed. IV/1999, ed. Actami, București
Brândușa Ștefănescu – Dreptul 12/95
Bianca Predescu – Drept instituțional comunitar, ed. Cardinal, Craiova, 1995
Roxana Munteanu – Drept european, ed. Oscar Print, București, 1996
Octavian Manolache – Drept comunitar, ed. ALL, București, 1996
Maria Bârsan – Integrarea economică europeană, vol I, ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995
Viorel Marcu – Drept instituțional comunitar, ed. Nora, București, 1994
Ghe. Moca – Dreptul organizațiilr internaționale, ed. Fundația Ghe. Cristea , București, 1997
Boulouis J. – Droit instituționnel des communautès Europèennes, Paris, 1994
Graux J. et Manin Ph – Les communnautès europèennes daus l’ordre international, Bruxelles – Luxembourg – 1984
Issac Guy – Droit communautès general, Paris, 1994
Lasok D., Bridge J.W. – An introduction to the Law and Institutions of the European Communities, 5 edition, Londres, 1991
Joliet R. – Le droit institutionnes de Communnautès. Les institutionnes. La sourse. Les rapports entre ordres juridiques, Liège, 1986.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunitatea Europeana (ID: 125233)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.