Comunitatea Etno Folclorica Poienile de Sub Munte

ARGUMENT……………………………………………………………………………………p.4

Capitolul I. COORDONATE TEORETICE…………………………………………………..p.5

I.1. Cultura. Definiții, forme de manifestare. Cultura tradițională……………………..p.5

I. 2. Cultură materială. Cultură spirituală………………………………………………..p.8

I.3. Obiceiurile populare și cauzalitatea lor………………………………………………………p.11

I.4. Spațiul și timpul în mentalitatea tradițională……………………………………………….p.13

Capitolul II. COMUNITATEA ETNO-FOLCLORICĂ……………………………………………….p.16

II.1. Coordonate istorice………………………………………………………………………………..p.16

II.2. Coordonate geografice……………………………………………………………………………p.23

II.2.1. Relieful……………………………………………………………………………………………….p.24

II.2.2. Clima………………………………………………………………………………………………….p.25

II.2.3. Hidrografia…………………………………………………………………………………………..p.25

II.2.4. Vegetația……………………………………………………………………………..p.26

II.3. Coordonate etnoculturale…………………………………………………………….p.27

II.4.Locuirea și specificul său………………………………………………………………p.29

II.4.1. Gospodărirea, casele poienarilor…………………………………………………..p.29

II.5. Ocupații tradiționale…………………………………………………………………….p.32

II.5.1. Exploatarea ferestieră……………………………………………………………….p.32

II.5.2. Agricultura…………………………………………………………………………….p.35

II.5.3. Creșterea animalelor…………………………………………………………………p.37

II.5.4. Cojocăritul…………………………………………………………………………….p.39

II.5.5. Dulgheria și tămplăria……………………………………………………………….p.39

II.5.6. Țesătoria………………………………………………………………………………p.40

II.5.7. Frizeria…………………………………………………………………………………p.40

II.5.8. Mineritul……………………………………………………………………………….p.40

II.5.9. Morăritul……………………………………………………………………………….p.41

II.5.10. Joagoarele…………………………………………………………………………p.42

II.5.11. Colectarea plantelor medicinale…………………………………………………p.43

II.5.12. Prepararea varului…………………………………………………………………p.43

II.5.13. Confecționarea cuțiilor……………………………………………………………p.44

II.6. Relații de înrudire……………………………………………………………………..p.44

II.6.1. Porecle din comuna Poienile de sub Munte……………………………………..p.47

II.7. Forme de manifestare a religiosului…………………………………………………………..p.54

II.8. Portul popular…………………………………………………………………………………………p.58

II.8.1. Costumul popular femeiesc……………………………………………………………………p.59

II.8.2. Costumul popular bărbătesc…………………………………………………………………..p.60

Capitolul III. OBICEIURILE DE PESTE AN…………………………………………………………….p.62

III.1. Primăvara și vara…………………………………………………………………………………….p.62

III.2. Toamna și Iarna………………………………………………………………………………………p.66

III.3. Relația tradiție-inovație…………………………………………………………………………….p.69

Capitolul IV. RITURILE DE TRECERE………………………………………………………………….p.71

IV.1. Nașterea………………………………………………………………………………………………..p.71

IV.2. Nunta…………………………………………………………………………………………………….p.74

IV.3. Inmormântarea……………………………………………………………………………………….p.76

Capitolul V. LITERATURA POPULARĂ………………………………………………………………..p.78

V.1. Lirica……………………………………………………………………………………………………..p.78

V.2. Epica……………………………………………………………………………………………………..p.81

V.3. Fenomenul kitsch-ului în lumea satului……………………………………………………….p.87

Capitolul VI. ELEMENTE DE MITOLOGIE ÎN VIAȚA SATULUI………………………………..p.89

Capitolul VII. CONCLUZII………………………………………………………………………………..p.92

ANEXE………………………………………………………………………………………………………p.100

Fișa localității………………………………………………………………………………………………p.100

Lista informatorilor……………………………………………………………………………………….p.102

Fotografii…………………………………………………………………………………………………….p.103

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………p.113

ARGUMENT

Lucrarea Comunitatea etno-folclorică Poienile de sub Munte elaborată ca lucrare de licență prezintă cea mai distinsă localitate a etnicilor ucraineni din județul Maramureș, aceasta este comuna Poienile de sub Munte sau Polyane, cum o numesc ucrainenii. Cea mai mare comună din județul Maramureș, atât ca întindere cât și ca număr de locuitori, se învecinează cu Ucraina. Este alcătuită din 17 cătune, străbătute de două râuri paralele „Rică” și „Cvasnița”.

Lucrarea s-a născut din preocuparea de a prezenta istoria trecută și prezentă a acestui strâvechi așezământ, atestat în urmă cu 655 de ani. Am încercat să evidențiez o gamă vastă de caracteristici locale, să arăt valorile etnografic-folclorice, legate de ciclul vieții și calendaristic în structura cărora se exprimă fizionomia spirituală a poienarilor, dreptatea, demnitatea și respectul pentru semeni.

Pitorescul peisajului geografic și al așezărilor omenești vine să explice marea putere de atracție pe care o exercită această localitate trecătorilor. Comuna se evidențiază prin portul popular, tradiții și obiceiuri fiind unicate, așa cum ne-au înzestrat strămoșii așa au rămas și până în zilele noastre.

I. COORDONATE TEORETICE

I. 1. Cultura. Definiții, forme de manifestare. Cultura tradițională

Cuvântul cultură are numeroase semnificații. Este un termen important atât pentru individ, cât și pentru societate. Acesta cuprinde tipare de viață create de oameni în cadrul societății. Samuel Huntington, spre exemplu, susține că mulți dintre antropologi au conceput culturile ,,drept caracteristici ale societăților primitive, neschimbătoare și non-urbane” .

În Primitive culture, Edward Tylor vorbea despre un „tot complex, care include cunoașterea, credința, arta, morala, legea, cutuma și toate celelalte aptitudini și obiceiuri dobândite de om în calitatea sa de membru al societății”. „Cultura este un rezervor inepuizabil, cu condiția să înțelegem acest concept nu în sensul restrictiv al unui ansamblu de elemente care țin în principal de arte ți de litere – ceea ce unii numesc cultura înaltă -, ci într-o accepțiune mai largă, care să înglobeze și ansamblul producțiilor rezultate din interacțiunea omului cu mediul său și cu semenii săi”, afirmă autorii Gilles et Jacquois Ferréol.

Cultura este ilustrată în orice definiție a civilizației. Amândouă merg în paralel. Aceasta se află mereu într-un proces de evoluție și de schimbare. Fiecare cultură națională este o formă specifică a unui întreg. Culturile oamenilor interacționează și se suprapun, iar aceasta definește modul în care comunicăm, în sensul cel mai larg al cuvântului.

De-a lungul timpului, cultura a fost privită ca un progres al conștiinței de sine. Cu cât omul învăța mai multe, cu atât era considerat mai cult. O altă cale de a transmite cultura au fost ritualurile. Cultura fără ritual nu semnifică nimic, susținea Ioan Vasile Leb în Toleranță și conviețuire înTransilvania secolelor XVII-XIX: „ritualurile creează o realitate care nu ar fi nimic fără ele. Nu este o exagerare să spui că ritualurile înseamnă pentru societate mai mult decât înseamnă cuvintele pentru gândire. Pentru că este posibil să știi ceva, și apoi să găsești cuvinte pentru acel ceva, dar este imposibil să ai o societate fără acte simbolice”.

Simbolul are un rol primordial în viziunea lui Liiceanu, care susține că aceasta „devine semnul prin intermediul căruia se reface legătura vizuală și intuitivă cu lumea cu lumea pierdută pe drumul construirii unor abstracții în care deopotrivă imaginea obiectului și încurcătura afectivă a subiectului trebuiau părăsite pentru realizarea intereselor pragmatice ale cunoașterii”. Prin urmare, putem remarca faptul că simbolurile sunt purtătoare de semnificație. Atât formele de comunicare cât și obiceiurile la rândul lor duc în spate o semnificație, care le deosebește.

Herseni Traian dezbate problema relațiilor dintre om și societate și totodată ilustrează legătura culturii cu cele două aspecte amintite. El susține următorul fapt: „cultura cuprinde individul și societatea într-o realitate superioară, dar nu dă socoteală pe deplin de fundamentele acestei realități. Indivizii și societatea de unesc prin spirit, pentru că spiritul eate opera lor comună, produs istoric al colaborării ditre indivizi coexistenți și generațiile succesive

Herseni Traian îl amintește de asemenea pe Sombart, care considera cultura ca fiind echivalentul spiritului, rezumând că „societatea nu este un spirit, ci producătoare de spirit”, ceea ce este cu totul altceva. Kymlicka la răndul său definește cultura ca fiind ,,un atribut esențial al unei națiuni sau al unui popor, termen care rândul lui desemnează o comunitate intergenerațională, mai mult sau mai puțin completă din punct de vedere instituțional, ocupând un anumit teritoriu în mod tradițional și fiind caracterizată de o limbă proprie și o istorie comună”.

Alexandru Tănase adaugă faptul că există două tendințe în definirea culturii și anume: „restrângerea conceptului la valorile cele mai elaborate sub raport artistic sau științific, tendința legată de minimalizarea sau negarea rolului maselor în dezvoltarea culturală a umanității și extinderea fără discernământ a acestui concept la întreaga viață spirituală și chiar la viață socială, ceea ce ne împiedică să înțelegem modificările structurale care au loc în dezvoltarea conștiinței sociale”.

În general, cultura nu există nici fără oameni, nici fără societate; omul nu se realizează ca om nici fără societate, nici fără cultură; societatea, la rândul ei, este formată din oameni și nu se dezvoltă decât prin cultură (materială și spirituală), așadar rezumă Herseni Traian legătura dintre cele trei fenomene trebuie să fie mai adâncă, de ordin existențial nu numai relațional. Cultura este menită să contribuie la îmbunătățirea relațiilor dintre minorități și majoritate.

„În realitate nu există cultură pe de o parte, cultura în general, iar pe de altă parte societate și indivizi, tot în general, ci fiecare colectivitate umană își are cultura (sau subcultura) sa, modul său de a interpreta și de a trăi lumea și viața (specificul regional, specificul național, specificul fiecărei orânduiri sociale și epoci istorice), ceea ce înseamnă că o cultură prin diferitele ei componente (limbă, moravuri, obiceiuri, credințe, arte, filozofie) nu este numai un factor de unire și omogenizare, ci și de separare și diferențiere”, susține Herseni Traian.

Limba este un element esențial al unei culturi pe de o parte, iar pe de altă parte un element diferențiator. Pentru a urmări istoria unei culturi este nevoie ca omul să vadă ce face un popor cu limba sa și cum se pregătește apare de viață create de oameni în cadrul societății. Samuel Huntington, spre exemplu, susține că mulți dintre antropologi au conceput culturile ,,drept caracteristici ale societăților primitive, neschimbătoare și non-urbane” .

În Primitive culture, Edward Tylor vorbea despre un „tot complex, care include cunoașterea, credința, arta, morala, legea, cutuma și toate celelalte aptitudini și obiceiuri dobândite de om în calitatea sa de membru al societății”. „Cultura este un rezervor inepuizabil, cu condiția să înțelegem acest concept nu în sensul restrictiv al unui ansamblu de elemente care țin în principal de arte ți de litere – ceea ce unii numesc cultura înaltă -, ci într-o accepțiune mai largă, care să înglobeze și ansamblul producțiilor rezultate din interacțiunea omului cu mediul său și cu semenii săi”, afirmă autorii Gilles et Jacquois Ferréol.

Cultura este ilustrată în orice definiție a civilizației. Amândouă merg în paralel. Aceasta se află mereu într-un proces de evoluție și de schimbare. Fiecare cultură națională este o formă specifică a unui întreg. Culturile oamenilor interacționează și se suprapun, iar aceasta definește modul în care comunicăm, în sensul cel mai larg al cuvântului.

De-a lungul timpului, cultura a fost privită ca un progres al conștiinței de sine. Cu cât omul învăța mai multe, cu atât era considerat mai cult. O altă cale de a transmite cultura au fost ritualurile. Cultura fără ritual nu semnifică nimic, susținea Ioan Vasile Leb în Toleranță și conviețuire înTransilvania secolelor XVII-XIX: „ritualurile creează o realitate care nu ar fi nimic fără ele. Nu este o exagerare să spui că ritualurile înseamnă pentru societate mai mult decât înseamnă cuvintele pentru gândire. Pentru că este posibil să știi ceva, și apoi să găsești cuvinte pentru acel ceva, dar este imposibil să ai o societate fără acte simbolice”.

Simbolul are un rol primordial în viziunea lui Liiceanu, care susține că aceasta „devine semnul prin intermediul căruia se reface legătura vizuală și intuitivă cu lumea cu lumea pierdută pe drumul construirii unor abstracții în care deopotrivă imaginea obiectului și încurcătura afectivă a subiectului trebuiau părăsite pentru realizarea intereselor pragmatice ale cunoașterii”. Prin urmare, putem remarca faptul că simbolurile sunt purtătoare de semnificație. Atât formele de comunicare cât și obiceiurile la rândul lor duc în spate o semnificație, care le deosebește.

Herseni Traian dezbate problema relațiilor dintre om și societate și totodată ilustrează legătura culturii cu cele două aspecte amintite. El susține următorul fapt: „cultura cuprinde individul și societatea într-o realitate superioară, dar nu dă socoteală pe deplin de fundamentele acestei realități. Indivizii și societatea de unesc prin spirit, pentru că spiritul eate opera lor comună, produs istoric al colaborării ditre indivizi coexistenți și generațiile succesive

Herseni Traian îl amintește de asemenea pe Sombart, care considera cultura ca fiind echivalentul spiritului, rezumând că „societatea nu este un spirit, ci producătoare de spirit”, ceea ce este cu totul altceva. Kymlicka la răndul său definește cultura ca fiind ,,un atribut esențial al unei națiuni sau al unui popor, termen care rândul lui desemnează o comunitate intergenerațională, mai mult sau mai puțin completă din punct de vedere instituțional, ocupând un anumit teritoriu în mod tradițional și fiind caracterizată de o limbă proprie și o istorie comună”.

Alexandru Tănase adaugă faptul că există două tendințe în definirea culturii și anume: „restrângerea conceptului la valorile cele mai elaborate sub raport artistic sau științific, tendința legată de minimalizarea sau negarea rolului maselor în dezvoltarea culturală a umanității și extinderea fără discernământ a acestui concept la întreaga viață spirituală și chiar la viață socială, ceea ce ne împiedică să înțelegem modificările structurale care au loc în dezvoltarea conștiinței sociale”.

În general, cultura nu există nici fără oameni, nici fără societate; omul nu se realizează ca om nici fără societate, nici fără cultură; societatea, la rândul ei, este formată din oameni și nu se dezvoltă decât prin cultură (materială și spirituală), așadar rezumă Herseni Traian legătura dintre cele trei fenomene trebuie să fie mai adâncă, de ordin existențial nu numai relațional. Cultura este menită să contribuie la îmbunătățirea relațiilor dintre minorități și majoritate.

„În realitate nu există cultură pe de o parte, cultura în general, iar pe de altă parte societate și indivizi, tot în general, ci fiecare colectivitate umană își are cultura (sau subcultura) sa, modul său de a interpreta și de a trăi lumea și viața (specificul regional, specificul național, specificul fiecărei orânduiri sociale și epoci istorice), ceea ce înseamnă că o cultură prin diferitele ei componente (limbă, moravuri, obiceiuri, credințe, arte, filozofie) nu este numai un factor de unire și omogenizare, ci și de separare și diferențiere”, susține Herseni Traian.

Limba este un element esențial al unei culturi pe de o parte, iar pe de altă parte un element diferențiator. Pentru a urmări istoria unei culturi este nevoie ca omul să vadă ce face un popor cu limba sa și cum se pregătește acesta pentru a exista. „O cultură care continuă să existe în timp își așează bazele pe noi valori culturale, devenind mai exigentă și mai clar definită”, susține Ernst Gellner. Prin acest lucru, cultura își definește specificul prin membrii unei comunități se mândresc.

„Cultura poate deveni semnificativă pentru etnicitate atunci când se confundă cu o formă de conștiință de sine a oamenilor”, afirmă autorii Gilles et Jacquois Ferréol. Prin propria cultură omul se simte mândru de ea și astfel acesta devine o conștiință a propriilor valori, devine semnificativă și reprezentabilă.

Pentru omul tradițional spațiul în care trăiește: casa, satul, ogorul, constituie adevărata lume, susține Mircea Eliade. În mod deosebit, cultura pune accentul pe datinile unui popor. Culturile mai diferă și prin aspectul lor și prin nivelul lor de dezvoltare: „culturile ar fi deci foarte vechi și ar continua să se dezvolte la nivel etnografic și folcloric, în special din țărănime, dar ele au un caracter preliterat, oral și tradițional și nu cuprind decât foarte rar opere filozofice, artistice, literare, științifice de nivel superior (…)”. Cultura populară redă modul de gândire și mulțimea de creații a înaintașilor noștri, care le-au transmis mai departe.

I.2. Cultura materială. Cultura spirituală

Ernst Gellner consideră că un individ „se identifică în mod conștient cu o anumită cultură”. Fiecare om se naște în interiorul unei culturi care îl reprezintă și cu care se identifică. Așadar cultura proprie devine un motiv de mândrie și mai mult de satisfacție. Pe măsură ce omul devine tot mai conștient de cultura căreia îi aparține, el înțelege mai bine comunitatea în care trăiește și simbolistica lui religioasă.

Orice cultură își făurește drumul dingură, fără a avea nevoie de ajutorul statului, consideră Gellner. Confruntarea culturilor, susțin autorii Gilles et Jacquois Ferréol „va da naștere unei extraordinare efervescențe în domeniile arhitecturii, decorațiunilor, mozaicului, țesăturilor, picturii și sculpturii, dar și în muzică, poezie și găndire”. Cultura devine o valoare necunoscută iar accesul la acesta devine scopul cel mai importamt al omului.

Rolul culturii în cadrul unei comunități se modifică pe parcursul transformărilor ce au loc. Culturile învechite supraviețuiesc cu greu într-o societate modernă. „o cultură care continuă să existe în timp își așază bazele pe noi valori culturale, devenind mai exigentă și mai clară definită”, susține Ernst Gellner. Prin acest lucru, cultura își definește specificul prin care membrii unei comunități se mândresc.

În mod deosebit, cultura pune accentul pe datinile unui popor. Culturile mai diferă și prin aspectul lor și prin nivelul lor de dezvoltare: „culturile ar fi deci foarte vechi și ar continua să se dezvolte la nivel etnografic și folcloric, în special din țărănime, dar ele au un caracter preliterat, oral și tradițional și nu cuprind decât foarte rar opere filozofice, artistice, literare, științifice de nivel superior […]”. „Prin camuflare omul s-a integrat în peisajul natural, în mediul înconjurător în care trăia. Această integrare a prezentat inițial un caracter concret, real, un fel de cameleonism…”.

Din cele mai vechi timpuri comunitățile umane au elaborat sisteme de gândire, de raționamente și în timp omul a început să creadă că propriile acțiuni, devenite deprinderi; au o putere ascunsă, dincolo de eficiența lor strict practică, capabilă să se impună voinței lucrurilor din natură. Omul culturilor de tip tradițional a avut o atitudine rituală față de tot ceea ce-l înconjura, față de locuința sa, față de alimentele pe care le consuma, față de obiectele cu care se îmbrăca etc. În timp, această atitudine rituală a devenit una ceremonială.

Modul de punere în scenă a unei ceremonii colective este foarte important pentru că el nu vizează spectacolul sau spectacularul, ci se dorește fie neutralizarea, fie reactivarea unor forțe, a unor acțiuni iar acțiunea are drept scop imediat ordonarea gândurilor, a acțiunilor “spectatorilor”. Acest lucru este făcut posibil doar de acea coerență internă specifică unei acțiuni sacre. Rolul presupune un act intențional, întemeiat obiectiv, avându-se în vedere obligația de a depăși o stare anterioară pentru a putea trece spre o stare superioară.

„Obiceiul este un fapt îndelungat repetat, ca un act tradițional și social, care dă viață și actualizează datiniile, în sensul nevoii de întreținere a vieții sociale“. Crăciunul, spre exemplu, reprezenta pentru omul tradițional și reprezintă încă pentru omul din contemporaneitate, un prilej de bucurie, momentul reîntălnirii cu persoanele dragi. Sărbătoarea Nașterii Măntuitorului, și nu numai, este însoțită de o serie da datini, de credințe, care încă mai sunt păstrate prin intermediul tradiției.

Un preot venit acum 25 de ani în comuna Poienile de sub Muntea a interzis practicarea obiceiurilor care presupuneau purtarea măștii, deoarece spunea că: “nu este frumos ca omul făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu să pună masca pe fața lui și să facă din om drac și așa mai departe”.

Același preot susținea faptul că un om s-a identificat cu masca pe care a purtat-o : „omul a pus masca de drac pe el și cănd a dat jos masca a rămas omul drac, schimbăndu-i-se înfățișsarea.” Dezobișnuindu-i pe oameni de acest obicei cu măști, s-a dezvoltat cel cu „Viflaimul Mare”.

Cu Viflaimul, mergeau doar copiii trecuți de 10 ani, li se făceau haine, erau considerați deja mari.” Primii care anunțau Nașterea Măntuitorului erau copiii, care – și începeau colinda doar după răspunsul dat de gazdă la întrebarea: „Slobut veselete?” (Slobot a colinda).

Fiecare tip de mască are o semnificație proprie „s-a emis cel mai adesea ideea conform căreia măștile reprezentau spiritele moșilor și stămoșilor care transmiteau prin tot ceea ce făceau principiul fertilității în noul an”. Dar jocurile cu măști care au loc de Anul Nou nu sunt numai legate de moși și strămoși, ci și de un fel de refulare a tensiunilor sufletești ascunse de-a lungul anului, în spatele unei măști omul se ascunde pentru a face ceea ce nu-i este permis sau ceea ce nu poate să facă în cotidian.

Anul Nou este reactualizarea Cosmogoniei, el implică reluarea Timpului de la începuturile sale, adică refacerea unui Timp primordial, unul care a existat în momentul Creației. Timpul vechi trebuia abolit deoarece era unul profan, distrugător care învechise

ființa omenească, societatea și Cosmosul, pentru a se reveni la timpul în care începuse lumea să existe – un Timp sacru, pur și puternic. Abolirea timpului se făcea cu ajutorul unor ritualuri care întruchipau un fel de „sfășit al lumii”, rituri care în fapt duceau la renovarea simbolică a lumii.

În momentul îmbătrânirii anului, se anulează ordinea firească a lucrurilor, iar timpul și spațiul se degradează până la starea primitivă de haos. Asta explică stingerea focurilor, revenirea simbolică a morților printer cei vii. Lumea se întorcea periodic la o stare haotică. Lumea era nimicită și re-creată; la fel și omul, era creat din nou și renăștea. „Cu fiecare An Nou, omul se simțea mai liber și mai curat pentru că scăpase de povara greșelilor și păcatelor sale”.

I.3. Obiceiurile populare și cauzalitatea lor

Fără tradiție, fiecare generație de indivizi ar trebui să reia totul de la început, fără să profite de pe urma achizițiilor altora, datorită tradiției, fiecare generație este în măsură să beneficieze de cunoștiințele strămoșilor. Acest lucru este „un mecanism social dintre cele mai eficiente pentru păstrarea a ceea ce s-a dobândit și pentru îmbogățirea neîncetată a patrimoniului sociocultural”, susține Herseni Traian.

„Obiceiurile nu sunt însă instinctive, nici arbitrare, ele au fost făurite de oameni după nevoile vieții, în decursul timpului, verificate și readaptate mereu în funcție de noile împrejurimi, încât de fapt au fost instituite tot de oameni după anumite idei ale lor și sunt instituții social-istorice foarte precise” , susține același autor. Obiceiurile transmise de strămoși devin cu timpul stabile și contribuie la coeziunea colectivului pe care îl caracterizează. Renan spunea: „cultul strămoșilor este, dintre toate, cel mai legitim; strămoșii ne-au făcut ceea ce suntem” .

În comunitățile tradiționale, obiceiul era o manifestare folclorică îndătinată pe care o colectivitate dată o repetă cu regularitate la același prilej, socotind-o justă și obligatorie. După natura obiceiului, după împrejurimi și după necesități, colectivitatea tradițională practică obiceiul în ansamblul ei, în grup sau individual.

Obiceiul are un caracter colectiv și general. Colectivitățile tradiționale aveau tendința de a păstra obiceiurile. Ele erau stăpănite de aceea „forță a păstrării” despre care vorbește marele teoretician german al obiceiurilor, folcloristul Paul Sartori. „Respectarea lor, practicarea lor după rânduială îndatinată imprima vieții colective, familiei și, în general, vieții sociale a satului o anumită cadență. În perioada muncilor agricole ele stabileau un echilibru între muncă și odihnă, prin etapele care marcau sfârșitul anumitor munci și pregătirea pentru altele”.

„În cultura noastră tradițională, obiceiurile în totalitatea lor, cele pe care folcloriștii le-au numit calendaristice sau de peste an, împreună cu cele pe care le-au numit ale vieții de familie, formează un sistem de complexe interrelații, un sistem corelat cu viața omului, cu viața neamului ca celulă fundamentală a societății noastre tradiționale, cu viața comunităților mai mici sau mai mari, locale sau regionale. Sistemul este corelat la normele care organizează această viață, la regulile de conviețuire socială, la regulile după care omul își organizează, prin muncă, raporturile lui cu natura”.

„În termeni de teoria comunicării, Mihai Pop pune problema mesajelor pe care le reprezintă obiceiurile, atrăgând atenția asupra codurilor care stau la baza lor, asupra planurilor pe care trebuie raportate pentru a fi descifrate corect”, susține Rodica Zane. Mihai Pop susține că obiceiurile se pot regăsi în trei variante: „în forme și rosturi tradiționale, adeseori cu potențarea caracterului ceremonial, în forme și rosturi noi, prin desfășurarea lor ca mari sărbători populare, sau prin introducerea lor în scenariul unui spectacol”.

Pentru a cunoaște obiceiurile sub toate aspectele, se cere să cunoaștem locul și condițiile în care apar, să cercetăm concret și căt mai minuțios fiecare obicei și apoi să-l raportăm la obiceiurile similare din alte zone ale folclorului, la întreaga categorie de fapte din care face parte în folclorul nostru și în folclorul altor popoare, susține M. Pop.

Autorul mai amintește că: „multe dintre obiceiuri sau elemente ale obiceiurilor tradiționale par a avea originea în cultura traco-dacă. Altele sunt vădite moșteniri romane. Unele le-au împrumutat probabil, de la alte popoare din antichitate, mai cu seamă de la cele din bazinul răsăritean al mediteranei. Dar sunt și obiceiuri care s-au format în perioada feudală, datorită unor măsuri ale sistemelor politice de atunci. Biserica a introdus și ea o serie de obiceiuri nși a contribuit la schimbarea sensului și a formelor obiceiurilor mai vechi…, S-a ajuns să se creadăcă toate obiceiurile populare sunt de origine magică și că poporul, până la un anumit grad al dezvoltării sociale, nu a creat decât acte magice”.

I.4. Spațiul și timpul în mentalitatea tradițională

„Spațiul în satul românesc poate fi o intuiție, o reprezentare și chiar o concepție, spațiul este un fenomen, aparținănd lumii naturale, dar și celei spirituale”, susține Ernest Bernea. Spațiul în dimensiunea căruia trăiește țăranul român nu apare ca un fenomen linear continuu,nu se manifestă ca un fenomen cursiv. Mediul de reprezentare a spațiului la poporul român, ne putem da seama că fenomenul prezintă o natură proprie și funcțiuni care sunt consecințe ale acestei naturi, susține E. Bernea.

Același autor ne mai spune că : „spațiul este găndit în funcție de ordinea lucrurilor, numai când aceste lucruri aparțin omului, nu și atunci când ele nu sunt date în mod

definitiv, spațiul e pretutindeni, aproape și departe, spațiul e lumea taoată, cât o vedem și cât n-o vedem”. Alături de spațiu, ca fenomen obiectiv și a formelor ce le capătă în reprezentarea sa, timpul constituie și el un cadru al filosofiei populare și care pentru noi poate deveni obiect de cercetare știinșifică, susține B. Ernest.

Cel pe care îl interesează cu deosebire orientarea și definirea timpului în cultura contemporană a fost Henri Bergson, el a deschis în psihologie noi orizonturi. Autorul face disticția „între timpul fizic și cel psihologic, între timpul cantitativ, sub semnul unei desfășurări numerice și timpul calitativ, colorat sub semnul unei conștiințe umane care există”30.

Țăranul român din satul arhaic privește cerul pe care îl cunoaște atât de bine, socotește și el cum merge timpul, face ca și noi calcule și totuși gândește timpul într-un chip deosebit. Între timpul său și al nostru există o deosebire de calitate și de sens, susține Ernest Bernea. Omul tradițional este legat de mersul vremii și de periodicitatea timpurilor. Prima și fundamentala reprezentare a timpului sacru este ciclul, regenerarea periodică. Timpul sacru este caracterizat de suspendarea temporara sau inversarea obișnuințelor sau normelor timpului muncii.

Al doilea aspect al timpului este de tip laic și se referă la sacralitatea determinată de credința în mituri. O metoda de a ajuta omul de rând să înțeleagă și să se integreze în lume este prin intermediul miturilor, basmelor și proverbelor.

Mircea Eliade susține că „Timpul sacru este un timp magic, un timp al comunicarii cu lumea apropiata (natura) si lumea indepartata (arhetipurile), un timp al dechiderilor rituale si al evadarii spiritului uman. Timpul profan insa neaga toate aceste fenomene, prin pastrarea omului intr-un spatiu si timp cantitative (asemenea presiunii exercitate de timp in lumea contemporana) sau printr-o indepartare de valorile religioase”. 

În ceea ce privește măsurarea timpului, calendarul agrar, avea un rol foarte important demult, așa cum are azi ceasul. Dumitru Pop susține că: bătrânii, întrebați fiind despre data de nașterii lor sau a copiilor lor, spuneau adesea că sunt, de exemplu de pe vremea secerii, sau pe vremea fânului, sau a semănatului”.

Acesta susține că în ceea ce privește măsurarea zilei și a nopții, acesta se servea de alt fel de repere: „luceafărul de ziuă”, „crepetul zorilor”, „În zori”, „la prânzișor”, „la ujină”, „la scăpătatul soarelui”, „asfințitul soarelui”, „în amurg”, „pe-n serate”, „când se-ntunecă”, apariția „luceafărului de seară”, întrebat fiind cât mai are de săpat. Țăranul răspundea, ca mai este păna la asfințitul soarelui”.

Despre eroul din poveștile populare se spunea că a mers cale lungă, „zi de vară până seară”. Țăranul român își trece viața într-un timp deosebit ca natură și caracter de acela pe care noi îl socotim timp normal susține E.Bernea. Autorul ne mai spune că „existența în timp în concepția țăranului român are două fețe: aceea a clipei și aceea a eternului, una de cealaltă sunt nedespărțite”.

Concepția populară își reprezintă timpul ca o formă circulară, la fel este și spațiul, el cuprinde atât trecutul, cât și viitorul, legate printr-un prezent continuu ne spune B. Ernest. Mai adaugă autorul că între aceste trei faze ale timpului „trecutul are o prioritate”, deoarece el singur se impune în mod obiectiv.

II. COMUNITATEA ETNO – FOLCORICĂ POIENILE DE SUB MUNTE

II.1 Coordonate istorice

Comuna Poienile de sub Munte cu denumirea ucraineană Polyane, iar denumirea istorică Rowsykopolana, din Maramureș. Este cea mai reprezentativă comună ucraineană din zonă. Prin istoria sa de peste 660 de ani, această comună a dovedit că este din punct de vedere administrativ economic și teritorial cea mai importantă comună ucraineană. Începând de la așezarea geografică, hotare, relief, ape, peisaje splendide, obiceiuri, tradiții, toate aceste conferă acestui loc caracteristici aparte ce o deosebesc de celelalte comune.

Comuna a fost pomenită și atestată documentar în 1353, atunci au apărut și primele informații despre comuna Poienile de sub Munte. Academicianul Dr. Ioan Mihalyi de Apșa în Diplomele Maramureșene, din sec. al – XIV – XIV. , spune: 1353 Mai, ziua Domnului …, conform Ukazului regelui Ludovic I , se întărește proprietatea și deplina folosință a averilor mobile – Kuhnea.

În 1353, în Diploma de la 14 mai , comuna nu apare sub nici o denumire, ea făcând parte din moșia principală Cuhea. Faptul ca Poieniul a făcut parte din Domeniile Cuhea, în Diploma din 21 aprilie 1411 , reiese clar din explicațiile pe care le face Dr. Ioan Mihalyi, el arată că moșiile prezentate in în această diplomă , printre care și Poieniul erau al lui Ioan Vodă, fiul lui Iuga Vodă, care era frate dulce cu Bogdan Vodă. De asemenea la nota explicativă de la Diploma de la 26 martie 1419 se arată că :,, moșiile lui Ioan Voievod după metelele din anul 1353 erau: Strâmtora, Rozavlea, Șieu, Botiza, Petrova, Leordina și Poienile de sub Munte, pe care moșii Stanislau din Dolha și frații săi au impetrat domațiune nouă în anul 1411”.

Ce spun legendele? Bătrânii satului ne-au lăsat câteva înscrisuri despre istoria comunei Poienile de sub Munte. ,,Presarii” satului ne-au spus că: ,,Întregul teritoriu al văii

Ruscova de la Vf.Copilaș și până la vărsarea răului Ruscova în râul Vișeu, a fost acoperit cu păduri seculare, unde au trăit și au hoinărit animale sălbatice. Pe locul unde astăzi este biserica veche a fost o mică poienița. Pe această poienița s-au așezat primii locuitori ai comunei de mai târziu. Așezarea a fost denumita mai întâi: Brouvar Rowszkopolana lui Dragoș. Primii locuitori ai satului ,,Polyane” au fost rusnacii și huțulii de pe meleagurile Galiției așa (Poloniei). Numărul lor este redus, la început erau 12-13 suflete; erau haiduci, fugari din Galația, din pricina feudalilor lui Kazimir (burjuii). ,,Burjuii i-au batjocorit…ei au venit de-a lungul pârâului Ceremuș (Ceremușul negru), spre vârful muntelui Copilaș. Au trecut peste Ciorna Hora și vârful copilaș, coborând in josul pârâului pe care mai târziu l-au numit Sokolou. Au găsit o poienița pe care au botezat-o ,,Poiana Domnului Dumnezeu,căci de pe poiana se vedea numai cerul Domnului. Pe acea poienița haiduci s-au stabilit și și-au construit primele locuințe. Locuințele erau deosebite chiar ciudate: jumătate erau case și jumătate erau colibe cu grajd. Aceste construcții purtau numele de ,, mrazneții” haiduci au venit călare nu erau săraci ,iar in torbele de piele au adus aur și obiecte din aur și argint. Haiduci și-au ascuns averea in muntele Hora Popova, într-un beci săpat în mare taină și zăvorât cu capcane periculoase după puțin timp ,,boroznarii” (plăieși regelui) au dat de acești haiduci. Aceștia au fost acceptați pe ținuturile boierești ca prieteni. Au fost înscriși în catastifele regiuni și au primit drept de așezare pe domeniile domnești. Erau numiții ,,rusnacii sau huțuli” din Galiția. S-au așezat de-a lungul râului Rowszkova – Oroszviz iar satul a primit numele de Rowszkopolania.

După informațiile verbale și cele scrise transmise din bătrâni, precum și documentele istorice putem admite că datele se completează între ele. Comuna Poienile de Sub Munte este atestata documentar în anul 1353 și este strâns legată venirea pe aceste meleaguri a populației de origine slavă(ruteni). Rutenii erau o populație slava care locuia în evul mediu în regiunea Carpaților Păduroși, pe versantul lor sudic precum și în Rusia subcarpatică, dar și în alte regiuni ale regatului feudal maghiar. La venirea lor în Maramureș, rutenii (rusnacii sau huțulii)s-au așezat ca țărani dependenți pe câteva domenii feudale, apoi pe domenii regale.

Istoricul Alexandru Filipașcu în lucrarea Istoria Maramureșului, București 1940, la pagina 62 afirmă: „…un grup de ruteni a pătruns în Maramureș, pe la sfârșitul secolului al

XIV-lea, în ținutul stăpânit de voievodul Ioan de Rozavlea care i-a colonizat de-a lungul râului numit Apa Rusului unde au întemeiat satele rutenești: Poienile de Sub Munte, Repedea, Ruscova.

Denumire de Poienile de Sub Munte datează oficial din anul 1918. Fiind o denumire complicată, mulți slujbași ai primăriei făceau omisiuni de litere sau adăugiri ceea ce a condus la diferite variante de denumiri. Nici denumirea de azi nu exprimă corect realitatea străbună.

Diversitatea toponimelor ucrainene mărturisește prezența străveche a acestei etnii în zonă. Clasificarea toponimelor este realizată după principiul lexico – semantic. Putem distinge mai multe clase de toponime: provenite din lumea animală (zoonime), provenite de la formațiuni vegetale, de la diferite particularități ale peisajelor, de la numele unor proprietari sau provenite de la unele trăsături ale oamenilor.

După cum se afirmă în Marele dicționar geografic al României, volumul întâi, București,1898, „….numirile topice alcătuiesc livreaua teritoriului, gurile care le-au grăit pentru întâiași dată au amuțit de mult, bătrâne numiri de râuri și pâraie de văi, piscuri și munți, dealuri și câmpii, trăiesc neîntrerupt pe graiul nației…Și cum apa trece, pietrele rămân multe dintre ele stă încă neînțelese, ca și tainița din care și-au luat obârșia”.

Toponimele aflate în localitatea ucraineană din județul Maramureș au fost create în concordanță cu factori sociali politici și nivelul culturii spirituale. Cele mai reprezentative toponime din vastul areal poienar sunt:

Zona Socolou

Zona Rica

Zona Coșnea

Zona Valea Paulik

Zona Bardy

Zona Cvașnița

Zona Misica

Zona Ivancikov

Zona Pentaia – Soloteaney

Zona Rîului Ruscova.

Ordonarea zonelor începe din nordul – estul comunei, urmând cursul în aval al celor mai importante râuri: Rică și Cvașnița.

Zona Socolou – este cel mai semnificativ toponim al comunei Poienile de sub Munte. Este o vale cu semnificații istorice. De-a lungul timpului a reprezentat o graniță naturală între Galiția – Polonia și Austro – Ungaria. Teritoriul Socolăului cuprinde vârful și pasul Copilaș (1594 m). Era o punte de legătură între gospodarii maramureșeni și cei din Ucraina (Ciorna – Hora). De această zonă sunt legate multe întâmplări și legende, datând din vremuri apuse. Acolo întâlnim și un cimitir militar din timpul Primului Război Mondial. În timpul celui de-al doilea război mondial această zonă a fost construită și o fortificație-,,Arpada”.

Cuvântul socolou provine de la denumirea unor păsări (șoimi de stâncă, vulturi )care își aveau cuiburile în vestita stâncă Berdo – Socolouske. Această stâncă este alcătuită din calcar, din care oamenii preparau varul. Acest ținut este montan în totalitate și cuprinde culmile:Copilaș(1594m),Rekiteni(1572m),Brezova,Ripișney,Fetescul(1376m),Ustecley(1392m),Iurcescul(1296m),Stogul(1658m),Corbul(1367m),Bârsăneasca(1545m),RoșușMaley, Farcău(1958 m),Mihaylek(1777 m),Iezer(1918 m),Venderel(1752 m).

Zona Rica era și este un bazin de exploatare forestieră. Rica în limba ucraineană înseamnă râu. Aici întălnim culmile: Copilaș de jos – 1611 m, Mușket – 1452 m, Stoubesșea –1562 m, Tarnețea – 1242 m, Groapa Serbească, Boșoten – 1570 m, Buduska – 1461 m, Cameneț – 1850 m, Bukovenka, Lutoasa – 1451 m, Lublianey – 1497 m.

Zona Coșnea situată mai la vale, vine de la cuvântul ,,a cosi”, deoarece aici întălnim mari întinderi de fânețe. Este de asemenea și o zonă forestieră, unde, din păcate, defrișările masive și-au lăsat amprenta. Zona cuprinde teritoriile: Stratul, Negraia, Pistenuske (făneață), Ciolar, Plai și Runea. La Coșnea există și o cabană turistică-silvică, Un amănunt important este consemnarea în această cabană a primului televizor din comună.

Zona Paulek situată în vecinătatea văii Coșnea. Numele de Paulek vine de la prenumele unui fiu de grof. Pe valea părăului Paulek s-au construit multe mini-baraje pentru stăvilirea puhoaielor, a viiturilor din timpul perioadelor cu multe precipitații. Alte toponime ale zonei Paulek: Stănișoara, Smereka(molid), Vertup, Rugaș – 1821m, Ciovneș (suveică), Prepur (urcuș abrupt) – 1072 m, Reji, Putuc Bevcin, Putuc Lehei.

Zona Bardi este situată mai la vale de Paulik, în vecinătatea localității Vișeu de Sus. Denumirea sa istorică este ,,Wardzapothak”. Altitudinea nu depășește 1411m. era un punct de reper al localității. De această zonă aparțin :Uloha – cătun, muntele Medvejey – 1130m, Șcapiuka – 11991 m – aici întălnim și o cruce de drum, muntele Corovlie – 1123 m, Duliu, Baneții, Tabayka, Bukovenka -1729 m, Băița – 1675 m și Picealu.

Valea Cvasnița este situată în partea de sud a comunei. Este un cătun popular de-a lungul răului cu același nume. Denumirea zonei provine de la apa minerală – ,,borcut”, iar ,,cvasna” înseamnă acră. ,,Cvasnețea” se traduce – apă – acră. Cătunul are multe parcele de fănețe aflate totuși la înălțimi considerabile: Menciul – 1375 m altitudine, Mencelenskey – 1359 m, Luh Boicu – 853 m, Ciornenkey , Cornadții 1375 m, Koșnețea, Comanda, Hlenescea , Roșușney, Keciurka, Perechode. De-a lungul răului Cvasnița, dacă urcăm 4 km ajungem la izvoarele cu apă minerală carbogazoasă numite ,,borcut”, aici au amenajat fantăni pentru ca orice călător sa-și poată potoli setea, ba mai mult, au fost amenajate cabine pentru băi calde cu apă minerală.

Misica, aici găsim pârâul cu același nume ce izvorăște de sub munții Obcina – Scărișoara, la hotar cu orașul Vișeu de Sus. Pe aici se poate trecere de la Poieni la Vișeu de Sus, prin trecătoarea Obcina – Scărișoara. Obcina aflată la 6 km de centru, Scărișora, aflată la o altitudine de 1038 m, Comanda – 1118 m, mai demult aici era un important punct strategic militar, de observare în primul și al doilea război mondial. Aici mai amintim : Șalaseșcea – 1016 m, Hora Popova, Pohari, Cutlesșea, Runy, Polzanka, Lesena, Ciornenkey, Hora Șperlena, Keleman, Certena, Caplețea și Kopistra.

Zona Ivancicov se întide la sudul comunei, aici curge pârâul cu același nume ce izvorăște de sub muntele Maxemu – 1219 m. În traducere această denumire este: Valea lui Ivan. Puncte cele mai importante ale acestui ținut sunt: Vf. Maxemu – 1219 m, (vine de la numele Maksemberch – nume din timpul Imperiului austro – ungar), Zafantul – 757 m, Potocina, Gruni Ițecu.

Pentaia, cătun situat în nordul vetrei comunei, situat de-a lungul pârâului Pentaia, care izvorăște din munții Rugaș. Mulți spun că în acest loc mai demult au venit geologi

străini să caute aur, săpând galerii subterane au dat de un strat de ,,pămănt alb”- (bila hlena), care s-a dovedit a fi caolin. Oamenii foloseau acest pământ alb pentru văruirea caselor. Alte locuri situate în zona Pentaia sunt: Soloteaney, cătun situat mai la nord, mai avem padurea Lisok Costec, Banea (fosta mină) și Halimu.

Valea râului Ruscova, această zonă cuprinde cea mai importantă parte a localității. De-a lungul părăului Ruscova, de la Coșnea la vale, întâlnim cătune importante ale comunei: Luheiul de Sus, Luheiul de Mijloc, Luheiul de Jos. Pe vechile hărți ale comunei, Luheiu apare ca un sat de sine stătător, azi e un cătun des populat, găsim școală, biserică ortodoxă și penticostală, magazine și importante exploatări forestiere. Aici mai găsim mici cătune: Pasișnei (în dealurile Arșeții-traducere –arșiță), se nuemește așa deoarece această zonă este expusă toată ziua la soare; Zarica ( numele este după rău), Oblascic, Hmeleșcea, U Diermana, Osuj, Preslopeț, U Friștu, Kremenețea, Moceara, Zacvasnețea, Țercovna Ulița, Horb, Nejni – Crai. Locuitorii comunei Poienile de sub Munte au încercat sa își orienteze așezările, respectiv casele spre locuri care le puteau oferi condiții de trai cât mai bune.

Cele mai importante străzi sunt: Strada Principală (D. J – 187), se întinde de la borna de hotar cu localitatea vecină Repedea spre vest, până la curba lui Gagun, de acolo în sus strada a primit denumirea de Horb. Aceasta continuă până la răscruce cu drumul Bardi, în continuare drumul poartă numele de Luhei pănă la Coșnea. Acolo drumul face o bifurcație formându-se drumurile Socolou (pe valea cu acelațo nume este un drum de frontieră), drumul Valea – Ricii ce se întinde până la trecătoarea Copilaș, ambele drumuri sunt importante trasee forestiere.

Strada Țercovna – Ulița (ulița bisericii), începe din fața actualei primării și se întinde până sub dealurile Hora – Popova, Prodanskey spre cătunul Zacvasnița, stradă veche, datând din secolul al – XIV – lea. Strada Zacvasnița este paralelă cu ulița bisericii și se continuă spre est în sus-ul râului Cvasnița.

Strada Nejni-Crai pornește din centrul comunei și se continuă spre vest, spre cătunul Ivancicov și comuna Repedea prin Lujana. Strada Zarica se întinde de la locul numit Zarinok Serenoin, pe lângă cătunul Zarica până la locul numit Klene.

Strada Primărie este drumul ce duce spre Primărie. Strada Gară – Nejni – Crai se întinde pe spațiul pe unde circula pe vremuri trenul, acum a devenit drum pietonal. Strada Pentaia – Soloteaney pornește de la extrema nordică a comunei Repedea șe se continuă printre dealurile spre est și nord – est până la cătunele Pentaia și Soloteaney.

Strada Misica – Obcina se întinde de-a lungul părăului Misica spre sudul comunei.Strada Paulek se întinde de-a lungul părăului cu același nume. Drumul Preslopeț face legătura comunei spre nord cu cătunele Pentaia și Soloteaney.

Strada Borna – Liviciar se bifurcă de pe strada Principală în zona curbei lui Gagun și face legătura peste pod cu cătunul Zarica. Strada Kaplețea – duce spre cimitirul eroilor și cimitirul greco – catolic de pe dealul Kopistra. Strada Putuk – Pluskey duce spre cătunul cu același nume întinzându-se lăngă părăul tot cu același nume. Strada Pașișney se întinde în cătunul cu același nume.

Centrul comunei ocupă o suprafață întinsă de teren, de unde pornesc drumuri spre toate punctele cardinale ale comunei. În secolul al – XIX – lea, a existat pe teritoriul comunei vestitele grădini și livezi cu pomi fructiferi, amintim câteva din ele:

● livada „U Ghețka” – situată sub dealul Hlenesșcea, a fost considerată cea mai renumită livadă cu pomi fructiferi (meri)din sat. A fost considerată primul parc de odihnă și recreare privat, destinat oamenilor de vază, musafirilor din timpul Imperiului austro-ungar. Astăzi grădina nu mai existădecăt în amintirea bătrânilor care povestesc despre domnii ce veneau în ,,kirandulaș”(excursie)pe aceste meleaguri.

●livada „U Dochtorea”, situată de nord estul comunei, în zona Putuk – Pulskey, această livada avea o suprafața de cca.4 hectare. În anul 1946 a fost răscumpărată de poienari de vechiul regim și împărțită pe parcele pe care acum îs construite case.

●livada „U Feștera” era situată în extremitatea nord estică a satului, în vecinătatea dealului Osuy și a grădinii ,, U Ghețka”, în această grădina puteai găsi:meri de diferite soiuri, nuci, cireși și pruni. Astăzi pe acest loc se află Căminul de Bătrăni, Ocolul Silvic și o Unitate Militară.

●livada „U Benyia”, situată în cătunul Nejni Crai, sub dealul ,, U Lesaia”. Era cultivată cu meri și pruni, aceată grădină a fost populată și desființată.

În comuna Poienile de sub Munte există trei școli generale, noua școli cu clasele I-IV și 18 grădinițe. Pe plan cultural, locuitorii comunei dispun de o bibliotecă care are peste

10.000 de volume. Comuna mai deține și câteva blocuri, un cămin cultural, dispensar uman, dispensar veterinari, două farmacii, o secție a spitalului Vișeul de Sus, un cămin de bătrani și personae cu dezabilități, ocol silvic sector al politiei de frontieră. Fiind o comună atât de mare există și o firmă de taxi. În parcul comunei, se află, în renovare, un monument al eroilor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial. În fiecare an de ziua eroilor sunt organizate ample manifestări în care sunt evocate faptele lor de arme și se depun jertfe și coroane de flori. Cu acest prilej sunt invitați supraviețuitorii războiului și recompensați de către Primăria comunei și Uniunea Ucrainenilor din România cu diplome, premii și bani.

II.2. Coordonate geografice

Comuna Poienile de sub Munte este situată geografic în nordul țării, respectiv în NE județului Maramureș, pe Drumul Județean 187, la o distanță de 123 km de Baia Mare, la 32 de km de cel mai apropiat oraș – Vișeul de Sus și la 16 km de cea mai apropiată stație CFR; la o altitudine de 650 m față de Marea Neagră.

Se învecinează la N și NE cu Ucraina, fiind localitatea frontieră, granița trecând peste crestele cele mai înalte ale Munților Maramureș din această zonă și anume: Vârful Steaul (1752m), Vârful Corbul (1698 m), Vârful Stogul (1653 m), Vârful Copilaș (1587 m ) Vârful Rugaș (1393 m), Farcău (1958 m), Venderel (1927 m), Baneți (1650 m), Budusca (1678 m) Iurcescul (1580 m), Lutoasa (1656 m), Bucuvenca (1729 m) și altele, la S și SE cu Vișeul de Sus, la SV cu Vișeul de Jos și Ruscova, iar la V cu comuna Repedea.

În 1956, după cedarea unei părți de teren comunei Repedea, în componență localității Poienile de sub Munte au rămas 17 cătune. Unele din ele ca întindere și număr de locuitori pot constitui adevărate sate: Luhei de Sus, Luhei de Mijloc, Luhei de Jos, Cvașnița, Ivancik, Pentaia, Misica, Uloha, Pașișnei, Zarica, Soloteaney, Potocina, Putuk-Pluskey,Obcina, Zafantul, Hleneșcia, Zacvasnița, Cornadții, Zarica, Arșeții. În prezent unii locuitori amintesc doar 13 (Soloteanez, Pentaia, Ivancikov, Nejni – Krai, Misica, Zacvașnița, Cvașnița, Uloha, Bardi, Paulik, Pașișnei, și Zarica), iar alții doar 10 ( Luhei, Cvașnița, Ivancicov, Misica, Obcina, Zacvasnița, Uloha, Pentaia, Soloteaney, Cornadțea).

Suprafața teritoriului administrativ al comunei este de 29515 ha, fiind considerată cea mai răsfirată comună a județului, din care 19500 ha fond forestier,5100 ha pășuni naturale, 3700 ha fânețe naturală, 800 ha teren arabil, 125,5 ha suprafețe construite,101 ha teren ocupat de ape, 93 ha drumuri și 95,5 ha alte terenuri.

La recensământul din 2000 situația populației se prezenta astfel: din totalul de 10230 de locuitori, populația stabilă era formată din 10037 de locuitori, din care: 9711 ucraineni, 253 români, 60 maghiari, 5 germani, 3 armeni, 2 romi, 2 ruși și 1 evreu. În prezent, în comună există 8180 de familii. Mortalitatea infantilă este mai frecventă în familiile cu condiții precare de trei, condiții de igienă foarte scăzute și care în marea lor majoritate trăiesc în cătunele îndepărtate ale localității.

II.2.1. Relieful

Comuna Poienile de sub Munte este formată din două mari grupe de relief:

− relief muntos : situat ca o coroană de jur împrejurul comunei și

− depresiunea Poienilor unde se află și vatra comunei.

Munții sunt alcătuiți din șisturi cristaline, gresii puternice, intercalate de șisturi argilioase cutate și metamorfozate. Predomină solurile brune de pădure, podzolice cu diferite grade de pseudogleizare. Zona depresionară este alcătuită din fliș maro – gresoz și șisturi maro – argiloase. Dealurile comunei au un pământ destul de fertil, ceea ce a favorizat construire de locuințe în aceste zone. Culmile munților sunt acoperite de pășuni alpine, unde vara pasc turmele de oi venite de pe Valea Tisei, Valea Vișeului sau din zona Sighetului.

Centrul Europei a fost stabilit în secolul al XVIII-lea nu departe de comuna Poienile de sub Munte (cca 50 km ) în Ucraina Zacarpatică, lângă localitatea Dilove ( Trebușani).

Munții poartă amprenta multor legende ce dăinuie și-n zilele noastre. Multe se pot povesti despre stânca Berdo – Socolouske, aproape de locul de confluență cu pârâul Rica. Drumurile, unele accesibile altele nu, șerpuiesc printre stăncile seculare, alături de multe

pâraie cristaline ce creează imagini unice, de o sălbăticie pură. Printre munții stâncoși și râpele abrupte stau ascunse câteva peșteri care sunt amintite de localnicii vârstnici: Peștera Pentaia, Verecusti, Bursucina (28 m adâncime+trepte), Cameneț , Herștul, Menciul și în Berdo – Socolouske. Legea nr.5 din anul 2000 menționează existența a 4 rezervații naturale în Munții Maramureșului printre care se numără și Rezervația Farcău – Lacul Vinderel – Mihailek, care cuprinde 100 ha.

II.2.2. Clima

Factorii principali de climă se caracterizează printr-o serie de elemente specifice regiunilor carpatice. Comuna Poienile de sub munte are o climă temperat – continentală, cu caracteristici montane. Iernile sunt lungi (noiembrie – aprilie), iar în celelalte anotimpuri relieful muntos își spune cuvântul. Temperatura medie anuală este de +7,4˚C grade în zonă depresionară, și +3, +4˚C, în cea muntoasă. Izotermele lunii ianuarie ating valori între -5 grade și -3 grade, dar deseori în unele ierni temperatura scade până la -20 și chiar pănă la -30 grade C. Izotermele lunii iulie sunt situate de obicei între +16 și +20 grade C, temperatura maximă urcând pănă la +35 grade C. În ansamblu, se poate aprecia că amplitudinea medie termică anuală este cuprinsă între -19 grade și +24 grade C.

Datorită situării comunei într-o zonă cu caracteristici montane, media precipitațiilor este de 1000 mm, dar câteodată această cantitate ajunge la 1400 mm. Cele mai multe precipitații cad vara. Mediile lunii iunie atinge 142,4 mm / m². Cele mai puține precipitații cad iarna, în luna februarie media atingând 48,5 mm / m. Grosimea medie anuală a stratului de zăpadă pe sol este de 90 cm. În zonele vitregite de soare zăpada persistă tot timpul anului.

II.2.3. Hidrografia

Structura geologică, precum și precipitațiile abundente au favorizat formarea unei bogate rețele hidrografice. Cele mai importante râuri sunt: Rica și Cvașnița ce trasează pararel comuna, iar la ieșirea din localitate se unesc formând râul Ruscova.

Afluenții acestor râuri sunt: Paulik , Pentaia, Coșnea, Bardii, Misica, Ivancicov. Râul Ruscova se formează prin unirea a doua văi importante :Valea Rica și Valea Socolău. Are ca afluenți de dreapta: Socolăul , Paulic, Pentaia, și Repedea – cel mai important afluent de dreapta al râului Ruscova – și drenează o arie largă de circuri glaciare cu lacul Venderel. Pe acest mic râu se găsesc mici cascade. Afluenții de stânga sunt reprezentați în principal de văile Bardi și Cvasnița. Pe teritoriul comunei sunt prezente și câteva lacuri montane de acumulare. Dintre cele mai importante amintim lacul Venderel, situat la 1750 m altitudine, sub Vf. Mihailec, și lacul Iezerul, situat la 1690 m altitudine, deasupra râpei Iulia, între masivele Mihailec și Farcău.

În zonă există un izvor de apă minerală numit ,,borcut” (din maghiară : bor – lichid acrișor, gazos și cut – izvor). În cătunul Cvasnița întâlnim fântâni cu apă minerală carbogazoasă, utilizată de localnici în scopuri terapeutice. În amontele râului Rica , la Gura Ricii, se află un izvor cu apă carbogazoasă – sulfurată. Alte izvoare se află la Zarica, Pentaia, Ivancicov și Obcina Lutoasa la 19-20 km de centrul comunei. Bazinul hidrografic al comunei Poienile de sub Munte oferă condiții optime pentru desfășurarea unor activități agro – turistice.

II.2.4. Vegetația

Factorii ce contribuie la formarea solurilor in comuna Poienile de sub Munte sunt: structura geologică și clima; se constată o zonare a solurilor conform celor trei trepte de relief: munți, dealuri și lunci din zona depresionară.

Pădurile ocupă o însemnată suprafață a comunei, ele sunt formate din fagi, molizi, brazi, carpeni, stejari, frasini. Subarboretul este alcătuit cu precădere din alun, mur, zmeur, soc, măceș. Vegetația montană mai cuprinde flori de munte ( brândușe ,garofițe, ghiocei, ienupăr, flori de colț, narcise).

Bogata floră și vegetație a zonei alpine, montane și depresionare are o importanță deosebită din punct de vedere alimentar (ciuperci, afine, zmeură, fragi, furaje); industrial (material lemnos); medicinal (plante medicinale, miere ). Varietatea vegetației constituie pentru localnici o sursă de hrană, de venit, dar și un mijloc de recreare.

În comuna Poienile de sub Munte au fost înregistrate în trecut aproximativ 435 de specii de animale sălbatice. În pădurile de rășinoase întâlnim cerbul carpatin, ursul brun; păsări: cocoșul de munte, ierunca, acvila de munte, forfecarul, alunarul, uliul păsărar, ciocănitoarea de munte și altele. În etajul foioaselor întâlnim : viezurele, veverița, mistrețul, lupul, vulpea, dihorul, pisica sălbatică, pârșul comun. Dintre reptile menționăm: șopârla de munte, șarpele de casă, tritonul de munte, vipera și năpârca. Unele specii sunt acum pe cale de dispariție, acestea sunt:jderul de stâncă și cel de scorbură, nurca, nevăstuica și vidra.

În comuna Poienile de sub Munte în trecut au fost organizate partide de vânătoare. Au participat nume mari ale acelor vremuri, în documentele vechi sunt amintite celebrele vânători regești din această zonă. Cel mai însemnat trofeu a fost un urs brun uriaș de peste 400 kg, 165 cm lungime, vânat în anul 1975.

În apa râurilor din zona montană trăiesc: păstrăvul, lipanul, țiparul, scobarul, zglăvoaca, grindelul, mreana, cleanul dungat și lostrița.

Fauna în ultima vreme a avut mult de suferit din cauza noastră. Defrișările necontrolate au dus la dispariția multor specii de animale și păsări.

II.3. Coordonate etnoculturale

În acest capitol îmi propun să abordez câteva subiecte care reflectă viața culturală a comunei Poienile de sub Munte din cele mai vechi timpuri până în prezent. Primii oameni care au călcat și s-au stabilit pe aceste meleaguri au fost huțulii, care au adus cu ei cântecul și intrumentele muzicale: fluierul, buciumul cimpoiul, baianul, cu care și-au alinat

sufletele. Se spunea că ,, Un huțul fără fluier și cântec e ca popa fără cadelniță”.

Prima ocupație de bază a primilor locuitori din sat era oieritul. Un cioban adevărat, nu urca la munte cu turma fără bucium și fără fluier, cu care cânta în timp ce stătea cu oile la păscut.

,,Klaca” o formă de activitate culturală. După o muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a-și ajuta un consătean se organiza ,,klaca”, o mică petrecere cu glume, povestiri, cântec, danț. Participanții se puneau pe cântat și dansat după efortul pe care l-au depus toată ziua la câmp, la munte, la seceriș etc. în viața culturală s-au remarcat muzicanții ,,hegheduși” ( cântăreți la vioară ,,smeciok” și acordeon ,,harmonika”. Aceștia au venit din zona Ciorna – Hora, Jabie – Verhovena, adică din Huțulșcina Precarpatică. Au adus cu ei vioara, vioara – contra și ,,dronga” ( un fel de chitară scobită din lemn cu 2 corzi). Mai târziu a apărut instrumentul unguresc ,,țintera” și ,,dzongora” ( vioara și chitara de azi). Cu aceste instrumente se mergea la botez, nuntă, înmormăntare, klăci.

Înaintea Primului Război Mondial a existat în comună un grup vocal instrumental. Intelectualii satului care au înființat acest grup au fost: directorul școlii P. Stavrovsky, Brona, farmacistul Ereth Ianoș și soția lui – Mițike. Farmacistul cânta la vioară, soția lui la pianină, restul erau soliști vocali. Acest grup vocal organiza spectacole în Clubul ( salonul ), unde se aduna lumea din sat. Acest grup organiza: revelioane, întâlniri, ședințe ( Diuleș ), mese rotunde unde se citeau și se dezbăteau unele știri din ziare și cărți.

Orașul Ujgorod, fiind „Centrul Culturii” a jucat un rol important în propagarea culturii din Poienile de sub Munte, de aici veneau învățătorii care aduceau cărți, ziare manuale calendare etc. Activitatea culturală, practic a pornit de la zero. Analfabetismul ( 97% din populație ) atârna greu în dezvoltarea culturii. Organizația A.R.L.U.S. ( Asociația Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică ), a jucat un rol important în reînvierea și însuflețirea culturii din sat. Prin această asociație au fost aduse din Ucraina sute de cărți de beletristică, dramaturgie și poezie acre au construit baza materială a bibliotecii comunale școlare din Poieni. În anul 1948, odată cu electrificarea comunei, au luat ființă și primele două cămine culturale: Căminul Cultural și Căminul Femeilor și Tineretului Democrat Român ( U.F.D.R. ). Căminul Cultural a fost dotat cu intrumente muzicale de exemplu: viori, chitari, mandoline, discuri pentru gramofon. Bătrănii amintesc de cinematograful local în

sat, în care mai venea și „Caravana Cinematografică Civilă”.

Aceste caravane proiecatu filme pe pereții albi ai clădirilor. Pe parcursul anilor s-au înființat formații vocale și instrumentale, grupuri de dansuri ucrainene și multe alte actvități desfășurate în Căminul Cultural.

II.4. Locuirea și specificul său

II.4.1. Gospodărirea, casele poienarilor

Importanța gospodăriei țărănești și a țăranului agricultor ca lucrător al pământului, dar și a crescătorului de animale este primordială. Este remarcată importanța socială deosebită a ocupațiilor țăranului, care este producător de bunuri, se ocupă cu agricultură sau creșterea animalelor.

Pentru poienari gospodăria reprezintă una din dimensiunile fundamentale ale culturii lor materiale. Gospodăriile tradiționale ale comunei pot fi clasificate în două grupe: a) gospodării permanente, care sunt situate în vatra satului și a cătunelor;

b) gospodării temporare, așezate la distanță de centrul satului, denumite de poienari „zemarika” si „pasterika” (folosite pentru iernatul sau văratul animalelor).

Case construite în secolul XIX-XV au rămas mărturii străbune până în zilele noastre, deoarece în anii 1975-1980 în Poienile de sub Munte, la recomandarea Muzeului Istoric din Sighetu Marmației și la dispoziția Fondului Județean de Locuințe, s-au inventariat casele cele mai vechi, construite în secolul XV. Au fost depistate nouă case vechi care au rezistat în timp, trei la Zacvasnița, două la Țerkovna Ulițea și patru case la Horb. Casele acestea au slujit poienarilor aproape 250 de ani. Ctitorii acestor case au fost huțulii.

Oamenii respectă lemnul, având un adevărat cult al lemnului. Pentru construirea caselor și a gospodăriilor, huțulii se pregăteau în mod solemn. Alegeau cu mare grija timpul pentru tăiat lemnul, specia și locul tăierii. Perioadele recomandate pentru tăiere erau până în luna octombrie. Cea mai aleasă specie era molidul, „smereka” în ucraineană. Erau aleși arborii de molid de pe versanții expuși către soare și lemnul trebuia să fie „smidi”, adică molid de rezonanță muzicală, un lemn bine crescut, fără cepuri, fără scorburi, sau găurit de carii. După părerea meșterilor mai vârstnici, un asemenea lemn trebuie să reziste 300-400 de ani, dacă respectau obiceiurile.

Primele case din Poienile de sub Munte erau alcătuite dintr-o cameră și tindă; camera de locuit îndeplinea toate funcțiile familiei. Riturile de trecere, nașterea, căsătoria, moartea se realizau în acest spațiu sacru și intim.

Casa avea forme geometrice, dreptunghiulară, cu acoperiș în patru ape, construită din bârne lungi, acoperită cu șindrilă. Dacă vroiai să intri in „camera de toate zilele”, trebuia să intri prin tindă. Aceasta încăpere era împărțită în colțuri. Punctul de raportare în alegerea colțurilor era icoana.

În cameră se afla un cuptor cu hornul spre tindă, mai târziu cu hornul ieșit pe podul casei. Cuptorul avea funcția de sobă de gătit, cuptor pentru copt pâine, dar și loc de dormit, mai ales pentru cei care aveau reumatism. Masa era așeazată în colțul de est al camerei, spre soare. Lavița era așezată pe doua laturi ale camerei, pe lungimea și pe lățimea acesteia. Locul patului era ales în așa fel încât să formeze o axă magică pe orizontală (se dormea cu fața spre icoane, sau cu capul sub icoană). Patul era construit din scândură ,,dranețea” și ocupa aproape o doime din cameră.

„Hreadca”, era o rudă pusă deasupra patului, agățată de tavan, pe care erau așternute cergile și hainele de sărbătoare. În colțul de lângă ușă, pe laviță, era „vodeanka” (un vas din lemn sculptat pentru apă ). Deasupra se afla un „bledari” pentru linguri și blide confecționate din lemn. În fața cuptorului era un „pripiciok”, un fel de laviță unde se putea dormi (uneori loc de dormit pentru slugă). Podeaua era „tuk”, un pâmănt bătut și nivelat cu lut galben (bătrănii povesteau că: înainte să niveleze, erau chemați prieteni în klacă, aceștia dansând, bătuceau lutul). Ferestrele „oconțea”, erau mici, cam 30 ∕ 30 cm, zăbrelite cu bare de fier.

În tindă erau rânduite următoarele obiecte: lăzile pentru cereale, berbențile (butoaie de lemn) pentru brânză și slănină precum și multe unelte. În podul casei se urca prin tindă acolo se țineu diferite obiecte.

În sat nu existau ulițe, ci simple cărări de la o casă la alta. În 1600, curțile au fost îngrădite cu niște bărne, iar intrarea în curte se făcea printr-o „perelaz”. Curtea gospodăriei cuprindea: un grajd, pentru vite și cai. Coleșnă pentru oi, un coteț pentru porci și unul pentru gâini, un șopron „drevarnea” pentru lemne, sau pentru căruțe și sănii, un „oboruh”, pentru fân și un W.C. în dosul grădinii.

Fântăni aveau doar cei mai înstăriți, care locuiau în centrul comunei. Ceilalți gospodari foloseau apa din „chernețea”, apă de izvor, care era la tot pasul. Gospodăria mai conținea un fel de magazie, depozit denumită „kliti”, ce servea pentru tot.

Cu timpul, locuințele au devenit din ce în ce mai dotate. După anul 1989, în Poienile de sub Munte, au apărut zeci de case noi, vile foarte arătoase. Sunt dotate cu tot confortul: cameră de baie, apă curentă, centrale termice, termopane, acoperișuri multicolore, garduri și porți din fier forjat. Lemnul a fost înlocuit cu prefabricatele, tămplăria din lemn a fost schimbată cu cea din P.V.C.

Singura problemă a locuitorilor a rămas locul de casă, care e scump și rar obținut. Nu o să vă vină să credeți, dar un ar de teren constructibil a ajuns să coste în anul 2006 pănă la 150.000.000.lei vechi ∕ 15.000 ron, 5000€.

II.5. OCUPAȚII TRADIȚIONALE

II.5.1. Exploatarea forestiera

Munții si dealurile Maramureșului poartă veșmântul bogat al întinselor paduri, țesut în verdele de diferite tonuri. Pădurile se întind falnice pe dealurile ce înconjoară comuna

Poienile de sub Munte și au fost din cele mai vechi timpuri sursa de venit a locuitorilor.

De la întemeierea comunei, una dintre preocupările principale a celor din sat era exploatarea forestieră. Bărbații – tăietorii de lemne, erau numiți ,,Drevorube'', iar mai târziu ,,Lisorube'' și butinari. Cuvântul ,,butin'' provine de la denumirea unei localități din zona Zarandului-Banat, o zonă bogată în păduri unde au muncit și lemnari din Ruszpolyana încă din sec. XVII-XIX.

Primii butinari (tăietori de lemne) proveneau din Huțulșcina ( Galiția ). Aceștia au adus cu ei unelte specifice de lucru pentru tăierea lemnului: topor, tapina, fierestrau etc. Prin defrișarea pădurilor și prin despăduriri, comuna și-a mărit teritoriul locuit. Lemnul tăiat: molidul, bradul, paltinul, teiul, frasinul, plopul și carpenul era transportat vara cu căruțe, iar iarna cu sanii numite ,,Korciuli'', trase de boi. Lemnul era coborât din zona Gura Ricii și transportat spre Leordina pe o distanță de 29 km.

În sec. XVII și mai devreme, lemnul era transportat pe apă și pe plute numite ,,Bokore'' pe râul Ruscova.

Doctorul Koman Arthur, un pasionat etnograf din Maramureș 1900-1978, în schițele și fotografiile sale, ce se afla și astăzi în custodia muzeului din Sighetu Marmației, consemnează și descrie aceste mijloace de transport al lemnului ce se făcea pe apa râurilor Ruscova, Vișeu și Tisa. De asemenea și etnografii din Huțulșcina amintesc despre transportul lemnului pe Tisa Neagră în zona Ilta Serbenei în apropierea hotarului comunei Poieni.

Lemnul de rășinoase se exporta pe vremuri în Berlin, Hamburg, Londra, Paris, Austria, Ungaria și Elveția pentru fabricarea instrumentelor musicale și pentru mobile. În lucrarea ,,Istoria Huțulșcina’’ – volumul IV pag. 257 ni se precizează că ,,specialist în plutăritul lemnelor pe zona Huțulșcina Ia Maramureș era maiestrul inginer K. Hukevici, (1875-1914 ). Pe apa rîului Ruscova se transportau și alte materiale lemnoase: șindrila și lemne de foc. Acest mod de transport era numit ,,Splav’’ sau ,,Plutaritul salbatic’’. Albia râului Ruscova era curățată și amenajată corespunzător pentru transportul cu plute mici (2 darabe). Pe aceste plute se mai transportau rășină de brad, coajă de mesteacăn, conuri de brad, iar în ajunul Crăciunului acestea erau pline cu brăduți.Toamna pe plute se transportau fructe de pădure, semințe de fag ( jir ) și alte materii prime. Dintre plutașii poienari îi amintim pe: Kovana, Kudic, Mațian, Frantii, Palendriuc, Vegher, Medvidi, Handabura, Bevka și Vaidemen. După anul 1914 transportul cu plute a fost oprit, trecându-se la transportul pe calea ferată.

Butinarii poienari au fost considerați foarte buni meseriași. Ei au muncit și în ,,lume’’ adică în afara satului, în Banat, Bazinul Zăvoi sau în Prekarpatea. Nu se întorceau acasă cu anii; mai erau numiți ,,Barabe’’.

În trecut, lucrările forestiere erau conduse de reprezentanți ai unor firme numiți: Unternemen, Dragoman, Kiron, Kinstar. În 1880 firma Klotild a construit în sat primele fabrici pentru prelucrarea lemnului. Una se afla în cătunul Horb și se numea ,,Iugerman Iakubowitch’’, condusă de un evreu numit Sastein. Altă fabrică se afla în cătunul Cvasnița și era proprietatea evreului Haz. Iar cea de-a treia fabrică se afla în cătunul Lujana. Propietarul acesteia era evreul Katschka. Fabrica de la Cvasnița a fost incediată de către propietarii ei, ne spun batrănii satului, iar cele de la Horb și Lujana au fost arse de fasciști în timpul retragerii lor în anul 1944.

Prin reformele Agrare și Silvice din 1850-1870, teritoriul comunei a fost împărțit în zone ( hotare ). În urma acestor reforme, poienarii au devenit ’’Jeleri’’, adică fără propietate asupra suprafețelor de teren. Un singur grof-Muller, deținea o suprafata de 6798 hectare de păduri și pășuni pe teritoriul comunei. Legea pădurilor din 1893 a mai ușurat viața muncitorilor forestieri. Până nu de mult în lucrările forestiere s-au folosit comenzi și cuvinte de providență germană. Amintim unele dintre ele: turic, kata, tufort, fuxa, halt, kaiman, habou, varda și altele.

Dacă în anul 1957, în bazinul Forestier – Poienile de sub Munte, numărul muncitorilor era de peste 450 , în anii 1980 -1990 numărul lor a scăzut la 30 – 40 muncitori. Printre cei mai renumiți muncitori forestieri îi amintim pe: Roșus Meketa – a lucrat pe tractoare cu șenile de provinienta sovietică KD – 35, Bevka P., Șevera Vegher, Handabura, Franți, Kovana, Kudik, Mațean, iar ca manipulanți îi amintim pe: Borna, Smidth, Stuleanek Ghe., Scopeț Maxem, Bumbuc V. Curac V, Pisten M., Miculaiciuc Stefan s.a.

În primii 50 de ani ai secolului XX, locuința foresterilor era coliba, construită din lemn rotund s-au crăpat în două. În mijlocul colibei era focul, iar roată păturile din scănduri. Hrana muncitorilor o constituia mămăliga și ,,friga’’ – un fel de tocăniță din slănină și brănză.

Ce putea căstiga un muncitor forestier în anii 1920 – 1938? Căștigul lui era de 1375 lei pentru un număr de 26 de zile lucrate, căte 12 – 14 ore pe zi. Puterea de cumpărare era:

– un metro pânză de bumbac tip ,,Buzias’’ – 1,5 zile de lucru;

– un metru stofă pentru pantaloni – o treime din luna de lucru;

– o pereche de bocanci – costă căt leafa pe 20 de zile de lucru;

– un kg de făină de porumb – 1,5 zile de lucru;

– un kg carne de porc – 1,5 zile de lucru;

– un kg zahar – o zi de lucru;

– un kg slănină – 1,5 zile de lucru;

– un kg de untură – 2 zile de lucru;

Despre activitatea silvică în Poienile de sub Munte avem date încă din secolul XVII, când de pădurile din zonă se ocupau așa zișii ,,Iagheri’’ (pădurari în gemană), ,,Kinstari’’sau ,,Erdogazda’’ (pădurar în maghiar). Dintre pădurarii poienari amintim pe: Fester, Severa, Miclos, Feduniac, Buciuta, Stefan, Cuth Ilia. Aceștia au fost angajații Ocolului Silvic de Stat.

După defrișarea masei lemnoase din parchetul forestier urma cosmetizarea locului prin îndepărtarea resturilor lemnoase. Parchetul astfel pregătit era preluat de Ocolul Silvic pentru reîmpădurire. Sediul Ocolului Silvic a fost situat prima data în clădirea veche a Căminului de Bătrăni, apoi într-o clădire învecinată construită din lemn. În anii 1948 – 1949, șef al Ocolului Silvic a fost numit Ivan Bevka. Dintre pădurarii aflați în subordinea lui îi amintim pe: Bolag, Kaciureac, Dzitac, Nichita-Bambuch, Pecura Nicolae-Besaniuc, Bucurici Nichita, Bumbar Petru, Bilan Pavel, Aulitchi Ianoș, Bevka Mihai s.a.

De-a lungul timpului, bogata fauna a zonei Poienile de sub Munte atrăgea mulți vânători și pescari din țară și străinătate. Trofeele deosebite au fost expuse în cadrul diferitelor expoziții cinegetice. În anii 1950 – 1965 pe afluentul Bardi se afla o deosebită crescătorie de pește de care se ocupa un bun cunoscător al creșterii păstrăvului, pădurarul Iachmanovski Poldi. Acesta era ajutat de un alt pădurar – vânător, zis Lang. Despre existența acestei crescătorii se pomenește încă din sec XVIII, când rețeaua hidrografică era coordonată de către austrieci.

O altă bogăție explotată din perimetrul Ocolului Silvic Poieni au fost și sunt fructele de pădure: afine, zmeură, mure, măceșe, alune, mere, și pere pădurețe. De asemenea se colectau tone de semințe de fag și brad, rășină de brad și molid, coaja și cetină de brad și molid, ciuperci și multe plante medicinale.

II.5.2. AGRICULTURA

Deși formele de relief, așezarea geografică și rețeaua hidrografică excesivă nu erau prielnice, totuși agricultura a fost printre primele îndeletniciri a locuitorilor comunei. Pe puținele suprafețe arabile se cultiva: avăzul, orzul, hrișca, secara, cartoful și porumbul. Teritoriul agricol comunei apare consemnat în cartea Cartea lui Telekhy, topo 1 – 6734 / B, din 1858 și în cartea funciară 1 – 4998. Inventarul și evidența agricolă erau făcute și mai devreme în 1714 după Racotzy, iar după această, dată în Conscripțiile Urbarale din sec XVIII. Așa cum am consemnat prin Reforma Agrară din 1848 – 1849, un număr foarte mic de poienari au rămas proprietari de teren. Din 2695 locuitori doar 30 dețineau în proprietate suprafețe de teren. După 1848, multe parcele au fost cumpărate de către evrei, care dominau piața economică din localitate. Banca de credit ,,Fruchter – Lempert” a sărăcit și deposedat zeci de poienari de pămănt, care și vite.

Gospodarii satului Kavni Dumitru și Yzoy Iosif din Ujgorod au adus în Ruszpolyana după anii 1880 un soi de cartofi care s-a adaptat la condițiile climaterice din sat. Acest soi purta numele „Say” care din păcate s-a pierdut cu timpul. În anul 1958 apare pentru prima dată în comuna și găndacul de Colorado. Porumbelul a apărut în Poienile de sub Munte ceva mai tărziu, însă – 435 metrii deasupra nivelului mării, brumele, gerurile, verile scurte și umbra dealurilor au fost nefaste pentru această cultură. Numitul Szenuca Gorg, fost slujitor la Curtea Imperială la Csiszar din Viena a adus în sat un soi de porumb numit ,,Csinkantin”. Multă vreme ( pănă în 1960 ) acest soi a rezistat în grădinile poienarilor, mai ales pe versanții însoriți și protejați de curenții reci de aer.

În anul 1946, 24 ari de pâmănt se puteau cumpăra în schimbul unei vaci cu vițel sau cu 12 – 13 oi. În anul 1986 un ar de pământ în vatra satului a valorat cât două vaci. Un muncitor forestier câștiga aproximativ 4.000 – 5.000 de lei pe lună, iar un învățător debutant 2000 de lei pe lună. Cu timpul, prețul pământului a crescut vertigios.

Pentru a-și completa necesarul de produse agricole, oamenii din comună plecau în țară cu muncile agricole, li se spunea ,, Orătaș”, de unde se întorceau cu tone cartofi, porumb, varză etc.

În anul 1971 suprafața comunei era împărțită astfel:

− arătură – 762 hectare = 2,58%

− grădini și livezi – 16 hectare = 0, 05%

− fănețe – 1601 hectare = 5,42%

− pășuni – 7011 hectare = 23,7%

− păduri – 19778 hectare = 67%

− terenuri sărace și neproductive = 1,58%

De-a lungul sec. XIX și începutul sec. XX, câțiva gospodari evrei și austrieci, au înființat livezi cu pomi fructiferi. Au fost aduși agronomi din Ungaria și Austria (Izoy Iosif). Aceștia au adus cu ei și material săditor nobil. Astfel au devenit cunoscute livezile : ,,sad – Dochtoriu”, în zona Plutuk Pulskey, livada – U Ghețka”, livada Feșter, în zona Căminului de Bătrăni și a Dispensarului uman de astăzi și livada U Beynia, din Nejni Crai. Unii poienari s-au remarcat în ale pomiculturii, preluând meșteșugul altoitului, numitul Kavnicik Ivan profesorul agronom Verșehora Dumitru din Cernăuți.

II.5.3. Creșterea animalelor

Este considerată cea mai veche și tradițională ocupație a oamenilor din comuna Poienile de sub Munte. Despre păstoritul oilor și vitelor în munții ce înconjoară comuna ne-au rămas amintiri în obiecte și de asemenea multe legende. Odată cu stabilirea primilor locuitori în sat au fost aduse din zona Verhovena animale domestice: oi, vaci, capre, porci, cai și păsări.

În anul 1781, 287 de familii din Poieni aveau 251 boi, 95 de vaci, 161 de juninci, 97 viței, 58 de cai, 773 de oi și 270 capre, iar în anii 1918 – 1925; 115 de familii care locuiau în cătunul Nejni Crai dețineau 108 de boi, 54 cai, 128 de vaci, peste 800 de oi, porci și păsări. După 1945, în Poieni nu s-a trecut la nici un fel de colectivizare de tip ,, Kolhoz”; în 1975 situația șeptelului de animale era următoarea:

– 105 capete cornute, reprezentănd – 48,2 tone carne;

– 49 porci – 117,9 tone carne;

– 617 miei – 9 tone carne;

– 5,9 tone carne de oaie;

O cantitate considerabilă de lapte de vacă, caș de oaie, iepuri de casă, păsări și alte produse se dădea către fondul de stat. În anul 1987, poienarii au predat către fondul de stat următoarele produse:

– 5 tone carne vită, 40 hl lapte vacă, peste 1000 de ouă. Planul de achiziție era însă mai mare și de nerealizat: 8760 hl lapte de vacă, 355 hl lapte oaie, 159 tone carne vită, 96 de porci, 5,7 tone de lănă oaie, 5,7 tone carne pasăre, 400kg carne iepure, plus cartofi, fasole, făn, ouă, etc.

Pe parcurs, în secolele XVII – XIX în zona Sighet – Săpănța – Valea Tisei a activat o stație de Selecție Zootehnică, ce avea ca obiect crearea unei rase de vaci rentabile, productive și bine adaptată la condițiile climatice și de relief ale zonei Maramureș. Pentru creearea acestei rase de vaci s-au folosit taurii ,,Schwitz” – Algar din Elveția, aduși în anul 1879, ce au fost încruțișațicu rasa de vaci autohtonă – huțulă și Roșia de stepă.

După 120 de ani de selecție, cercetare și muncă s-a obținut o nouă rasă de vaci ,,Algar” care mai apoi a fost denumită ,,Bruna de Maramureș”. Și în ziua de azi în gospodăriile poienarilor există această rasă nobilă și este foarte căutată de crescătorii de vaci din Maramureș și din alte zone ale României. Pe raza comunei Poienile de sub Munte exista o stațiune de montă pentru perpetuarea acestei rase de vaci. Cu timpul, din păcate această ,,stațiune” în 1990 este desființată. Cei mai renumiți gospodari care acordau o mare atenție creșterii vacilor de rasă îi amintim pe: Berfela Andrei (Dierman), Boico Andrei (Jofa), după anul 1944 Caniuka Andrei, Boico Ivan, Berfela Stefan (Racican), Kifa Ignat (Vichori). Aceștia împreună cu veteranii: Mureșan Emil, Barna, Al.Songotau supravegheat sănătatea animalelor de casă din comuna Poienile de sub Munte.

Oamenii din această comună erau inspirați și inventivi mai ales când era vorba de numele animalelor de casă, dăm câteva exemple:

– cai: Binder, Bubi, Binți, Cilog, Diorșan, Dudi, Diuri, Hector, Hoyda, Jivan, Juji, Lila, Mindear, Moțco, Murga, Moți, Mișco, Nandy, Oros, Pița, Piri, Rouja,Șandor, Șony, Sneler, Wili.

– vaci: Barnuța, Bimba, Brăndușea, Gujuleia, Huțuleana, Ița, Joiana, Maliușa. Mițiana, Pestaia, Holubana, Zvizdulia.

– Oi: Kornuta, Bileția, Vacășea,Kudla.

– Caini: Balan, Bodri, Doboș, Dobi, Fițko, Fuksi, Hudak, Burcuș, Lupu, Pișto, Cudli, Cudrici, Murco, Piți, Houbei, Șirco, Lanți, Lesco, Murco, Pujla, Rexi, Fecrco,Dixi, Gocu, Fuli, Holub, Pujla, Vilma, Cender, Huțul.

– Pisici: Boba, Ghită, Macika, Mika, Morghita, Rudka, Rudi, Voli.

– Găini: Guglea, Holoșeika, Zazulea, Reabușca, Socoleana, Bilușca, Holubea, Cipkirca, Ciornușca.

II.5.4. Dogăritul

Fiind o zonă muntoasă, unde vara vin la pășunat mii de oi și vite, a fost nevoie de mai multe vase pentru lapte sau pentru prepararea și depozitarea brănzeturilor. Mulți dintre poienari s-au ocupat de confecționarea vaselor din lemn tip ,,cofă” sau ,,berbenția”

(butoiașe). Meșterii pricepuți în ale drogăriei au fost următorii: Petrea Bilici (Dudac), Gavrelo Bilici (Dudak), Onufrii Boico (Kențul), Ivan Ivasiuk (katuneak), Nikita (Berdan), Mașneția de la Uloha.

II.5.4. Cojocăritul

De când au venit huțulii pe aceste meleaguri, meșteșugul prelucrării pieilor era bine cunoscut și des practicat în această zonă. În secolul XVIII, în comună a funcționat un atelier de cojocărit, condus de Bevka Gherasem (Miculeciana), Urmașii acesteia au fost porecliți ,, Kușnirii”. Pe parcus, de această meserie s-au ocupat : evreii Rațuk, familia Bevka, Petro Pecura, Berdaniuk, Ivan Popovici de la Repedea, Masnița de la Uloha, Țariuk de la Potuk Pluskey, Ileana Rinecika de la Horb, Nateaka de la Horb.

II.5.5. Dulgheria și tâmplăria

Cei mai renumiți dulgheri prin secolele XIX și începutul sec. XX – erau: Dachaman Hanți cu fii săi: D.Timotei, D.Ileș, porecliți ,,baier”. Îi mai amintesc pe Stuleanec Vaseliga, Maxem Vihori, frații Bilici, frații Oncea – Klene, Simiun Hucman, Vasile Jer, frații Gulea Procup, Olieka zis Marena, aceștia se preocupau cu construirea podurilor, a morilor și a caselor. Primii tîmplari au fost evreii, aceștia au adus meșteșugul din răsărit (Polonia- Galația), cei mai buni tămplari din comună au fost: Vasile Benzar (Ohren,bunicul meu), Vasile Pulușceak, Vasile Stuleanec, Fedor Roșuș, Mihai Veciunka (Sokerneak), Fedor Scopeț (Zeilek), Diurdiuk și Bujec.

II.5.6. Țesătoria

Femeile din comuna Poienile de sub Munte erau vestite în țesutul cergilor din lână, a zadiilor, ștergarelor, traistelor și a altor articole vestimentare. Aceste femei aveau o ,,mănă de aur”, știau să prelucreze lâna oilor, iar în timpul iernii ieșeau adevărate opere de artă. Toate femeile gospodine aveau o casa îmbrăcată cu toate podoabele naționale reprezentative locului: începând de la cergi colorate, culoarea obținută natural, înflorate cu diferite motive, fețe de perne țesute și ornamentate forme și flori. Ștergare, carpete, prosoapele având diferite forme, motive florale, toate țesute de mână. În fiecare casă vom găsi costume tradiționale pe care le păstrează cu mult drag și le poartă în zile de sărbătoare. Vom aminti pe vestitele femei care erau specialiste în acest domeniu: Vaselena Cuth, Polaha Berfela, Marfa Buciuta, Ana Hanțig, Ierena Bambușca etc,

II.5.7. Frizeria

Primii frizeri din comuna Poienile de sub Munte au fost evreii, apoi s-au specializat în acest domeniu: Ștefan Buciuta (Borbili) și numeroasa lui familie, apoi Andrei Cucicea, Vasile Șcaraban, Hrezdac, Foțcolo. Cu timpul s-au deschis 2 saloane de frumusețe, proprietarele fiiind tinere domnișoare care s-au specializat în acest domeniu.

II.5.8.Mineritul

În comuna Poienile de sub Munte această meserie a apărut în perioada postbelică. În anii 1950 – 1975, ungrup de ingineri geologi în frunte cu P. Pițulea, au condus o echipă de muncitori care au prospectat și explorat teritoriul comunei făcând galerii miniere la Bardii, Pentaia, Venderel și Baneții (Tabaica). În anul 1988 acele Prospecțiuni au fost întrerupte. Din acele timp s-a cartografiat teritoriul comunei. La Institutul de Prospecțiuni și exploatări geologice din județul Mramureș erau angajați și

mai mulți poienari: frații Boico, Chifa Vasile, Cuth (Pochenia), Grecin, Scopeț. Trustul minier din Baia Mare în anul 1966 a solicitat mână de lucru pentru minele din Borșa și Baia – Borșa. Mulți dintre poienari au renunțat la munca la ,,butin”, și s-au angajat ca mineri la Baia – Borșa în galeriile: 9 mai, Burloaia, Gura Văii, Dealul Bucății etc. Primii mineri din comună au fost: Ivan Vennek, Vasile Bucurici, Ivan Chifa, Simion Hanțic, Ștefan Scopeț, Ivan Buciuta (Marfen) Vasile Vennek, Țiudik, Vasile Longa, Ivan Bondea, Metrou Pochenea, Gheorghe Rohnean, Andrei Popovici, Mihai Bilan (Fetiko), Ștefan Rusnak (Lelec), unii dintre ei îs încă în viață. Minerii se deplasau cu autobuzele E.M. – Borșa pe o distanță de 60 de km. La început, în galerii se lucra 9 ore, iar perforările se făceau pe uscat. Din cauza prafului din mină mulți mineri s-au îmbolnăvit de silicoză, mai târziu durata timpului de lucru s-a scurtat la 6 ore, iar la intrare în ,,șut”, minerii primeau lapte și hrană caldă. Câștigul lor era de 4 – 5 mii de lei pe lună în 1986.

II.5.9. Morăritul

La începutul secolului al – XVIII – lea, în comuna Roszpolyana au fost construite câteva mori acționate de energia apei, după modelul morarilor huțule de pe râul Ceremuș. Amintim primii meșteri constructori de mori (și joagăre pe apă) amintim pe: Dachman Hanți, Dahman Timotei (1840 – 1914), Dahman Andrei (1830 – 1905). Această familie era venită din Bavaria – Germania și li se spunea ,,Țipțeri”, de la acești meșteri au învățat meșteșugul morăritului poienarii: Vichori, Vaseliga, frații Bilici (Dudache), frații Gulea și frații Klen.

Prima moară era contruită pe apa râului Ruscova de către Onufrii Melaniuk, neam de huțul de pe Ceremuș, ajutat de poienarul Chromniuk. Acea moară era amplasată pe partea stângă în cătunul Luhei de Jos, sub dealul Ciovneș. Erau 13 mori ce au existat în comună:

– moara de la Luhei – propprietari Chromniuk, Vaidemen, Chifa.

– Moara de la Moceara – Zacvasnița,pe răul Cvasnița – proprietar Buciuta Gheorghe (Hujvar).

– Moara de sub Oblascic – a lui Lezac.

– Moara Horb.

– Moara Horb – Ițek

– Moara Terhovețea – Pena. (Dr.Layoș și Vichori).

– Moara Centru – a evreului Chaiem.

– Moara de la confluențe răului Cvasnița cu răul Ruscova, proprietari Lempert Dovra, apoi Scopeț Ignat.

– Moara de sub dealul Chemeleșcea – a lui Murașko.

– Moara de lăngă Mondeceana – a lui Bunți.

– Moara de la Nejni Crai sub dealul Chmeleșcea – a doua moară a lui Mechel.

– Moara de la Nejni Crai a lui Ostolaș, (Besaniuk – jeler).

– Moara din zona Horb a lui Dudii.

Toate aceste mori au avut piuă pentru bătut pănură și două vâltori pentru spălat cergi. Pentru măcinatul grăunțelor nu se percepeau taxe în bani, ci se lua ,,Uium – mirka” (Moroșcina) în grăunțe. Pentru piuă și văltoare se percepeau alimente, păsări sau bani. În 1957, în Poieni mai funcționau 7 mori, în 1975 mai funcționa o singură moară la Horb – moara Franți.

II.5.10. Joagoarele

Primul joagăr din comuna Poienile de sub Munte a fost construit în cătunul Luhei de Jos, sub dealul Ciovneș, pe malul drept al răului Ruscova. Modelul a fost preluat de la jaogărele din Huțulșcina – Ceremuș. În anul 1920 aceasta avea la început două pânze de fierăstrău, apoi patru și era proprietatea lui Chrominiuk și Ștefan Berdan – poienar.

Al doilea joagăr era construit tot pe dreapta râului Ruscova, în zona dealului Oblasci. Bătrânii spuneau că acel joagăr era foarte ingenios construit. Osiile joagărului erau pe niște ,,lagăre” din alamă, unse cu vaselină numită ,,maglavais”. Avea patru pânze de ferăstrău și un ,,ștuț” pentru retezarea buștenilor la capete. Din 1920 ambele joagăre erau proprietatea evreului Zalman. În 1940 – 1944 a fost construit un joagăr de către poienarul

Oncik Ștefan. Acel joagăr era proprietatea Sfatului Popular al comunei și nu presta servicii către populația satului deoarece atunci era interzisă orice afacere particulară cu lemn sau scăndură. În 1970 acest joagăr ,, U Oncika”a fost preluat de către C.A.P.- Leordina, astăzi acel joagăr nu mai există.

Oamenii din această comună la început despicau buștenii manual, apoi cu fierăstrăul ,,dracika”. În 1969 – 1970 a apărut și fierăstrăul mecanic tip ,,drujbă”, care a ușurat munca poienarilor în pădure. Mai târziu, în anul 1990, un întreprinzător priceput numit Șkipev – Miculaiciuc, din Nejni Crai a adus în comună primul joagăr tip ,,gater” acționat pe curent electric, cu fierăstrăul lateral.

Din 1990 și până azi pe teritoriul comunei s-au înființat și funcționează peste 100 de gatere (date preluate de la Consiliul Popular).

II.5.11. Colectarea plantelor medicinale

Pe parcursul anilor 1945 – 1980 în comună a existat și funcționa un centru de colectarea plantelor medicinale. Toată acțiunea era coordonată de un ucrainean din Repedea numit Gheber Baci, poreclit și ,,Netota”. Porecla lui i se trăgea de la o plantă ,,Lykopodium”,adică pedichiuță – o plantă rară foarte scumpă și căutată, de care se ocupa acest om în mod special. Această colectare se făcea îndeosebi înainte de Sf. Ioan, și numai înainte de răsăritul soarelui. Toate plantele culese erau uscate în podurile caselor, la umbră.

II.5.12. Prepararea varului

Încă din sec al – XIX – lea se știa de existența pe defileul stâng al pârăului Socolou a unei stânci renumite, care poartă numele de ,,Berdo Socolovske”. Despre acest loc sunt legate multe legende despre ,,fetele pădurii” ( lisne ), și despre existența

unei pajure mari. Această stâncă era o importanță economică în viața poienarilor, compusă din calcar; inginerii austrieci au recomandat-o pentru exploatarea varului. În a doua jumătate a secolului al – XIX – lea, la baza stâncii au început să funcționeze două cuptoare pentru arderea varului, mai întâi de acest meșteșug s-au ocupat germanii (țipțerii), apoi evreii, iar din 1920 niște repedeni ( Șcrelea), care au asigurat niște cantități suficiente de var pentru edificiile din Poienile de sub Munte, Repedea și Ruscova. În ziua de azi vărăria nu mai există, rămânând doar amintiri și stânci albe.

II.5.13. Confecționarea cuțiilor ( BRUSIA )

Aceste cuții erau niște pietre șlefuite folosite pentru ascuțirea coaselor, cuțitelor, secerilor etc. bătrănii satului povestesc că demult de peste pasul Copilaș veneu niște bărbați care aduceau în tărg și aceste pietre șlefuite. Ele erau confecționate dintr-o piatră mai specială adusă din ținutul Bucovinei ( Cârlibaba ). Șlefuirea se făcea în apa răului Rică. Amintim pe cei care se pricepeau în șlefuirea și cioplirea în piatră: Ștefan Baier, Dachman T. Aceștia și-au construit o tocilărie acționată de forța apei . Astăzi mai putem admira pietre cioplite (funerare) în cimitirul evreilor. Pe unele pietre funerare am descifrat și anii : 1812 – 1845 – 1899.

II.6. Relații de înrudire

Caracteristic este faptul că în satele ucrainene din Maramureș, locuitorii vârstnici spuneau că ei sunt rusnacii sau ruskii, iar limba lor este rusnacă sau ruska. Acest lucru se explică prin faptul că primii locuitori care au venit din Precarpatea și Zacarpatea și s-au așezat pe Meleagurile Maramureșene ( sec. XIV – XV ) nu s-au detașat definitiv de națiunea rusă și belarusă, deci nu au putut să asimileze termenul de ucrainean și limba

ucarineană. Până la formarea nației în Rusia Kieweană, acolo a trăit străvechiul popor rus. Poporul huțul a știut că este un popor rus, de aceea locuitorii satelor ucrainene din Maramureș se autonumesc încă rusnaci ( rusnake ), iar limba – ruskey iazek. Proviența cuvântului ,,huțul” este explicată în mai multe variante. Unii istorici și etnografi atribuie cuvântului ,,huțul” sinonimul ,,huțuli”, este greșit. Pe teritoriul Huțulșciney de azi a trăit un popor cu numele de Karpii ( sec II ), care de fapt sunt rădăcina etnonimului slav. Din acel etnonim provine și denumirea muntelui ,,Karpat”, iar din neamul unui karp cu numele de ,,Hut” provine Huțulșcina și locuitorii ei.

Letopisețul mongol Ioan – leao – Bi – Și, consemnează că etnonimul – huțul provine din secolul al – XI – lea și are o legătură de negăduit cu migrația sălcului lui Bathori peste munți Hațaly adică azi Precarpatea. Așadar etnonimul huțul, este destul de vechi, dar explicarea acestuia s-a făcut doar în secolul XVII.

Chiar de la începuturile stabilirii primelor locuitori pe acest frumos meleag, numit și „colț de rai”, secolul al – XIV – XV – lea. Avem documente scrise despre conviețuirea a două etnii : cea valahă – română și cea rusnacă – ucraineană. Populația ucraineană din provinciile monarhiei s-a autodenumit pe sine, de la începutul și până la sfărșitul secolului al – XIX – lea drept ,,rusyny” sau ‚,rușii mici”, când sub influența folclorului politic, apare și începe să fie folosit tot mai des termenul de ,,ucrainean” ( ukrainți ).

Această autoidentificare a ucrainenilor ca rusyny, la jumătatea secolului al -XIX- lea, a condus la apariția mișcării politice a ,,rutenilor bătrăni”, sub conducerea unor clerici greco-catolici din Lamberg, ca răspuns la tendințele de polonizare sau de maghiarizare a ucrainenilor. Aceștia s-au pronunțat pentru introducerea limbii ruse ca limba literară a rutenilor și i-au considerat pe ruteni drept o ramură a poporului rus. În contrapondere cu rutenii bătrăni din anii 60 ai sec. XIX-lea, în Galiția a apărut o mișcare politică a tinerilor ucraineni, condusă de o elită de intelectuali proveniți din rândul profesorilor universitari și gimnaziali. Sub influența poetului Taras Șevcenko, aceștia îi considerau pe ucraineni un popor distinct și se pronunțau pentru adaptarea limbii populare ucrainene ca limbă literară. La sfârșitul secolului XIX și începutul sec XV –lea, termenul de ucrainean a cunoscut o largă răspândire pătrunzând în conștiința maselor largi. De atunci până acum termenul de de ucrainean a devenit uzual în societatea ucraineană și toate proviinciile locuite de aceștia.

O legendă ne istorisește că demult, demult, atunci când prin zona Ciorna Hora ( azi Prut Ceremuș), trăia un popor migrator numit ,,peseholovți”, aceștia aveau fața ce semănau cu un bot de căine. O dată aceștia au năvălit într-un bordei unde au găsit o femeie care își legăna copilașul într-o covată din coajă de brad, pronunțând cuvintele: ,,hu-țu-ța!, hu-țu-țaa…! Cânta cu o mare jale speriată fiind cu acele ,,arătări” înspăimântătoare. Cântecul ei se auzea în ecou prin munții din jur. Războinicii auzind aceste ecouri s-au speriat crezând că că femeia a chemat în ajutor pe cineva cu numele de ,,huțuța”. Alarmați de vocile auzite din munți, hoarda s-a pus pe fugă, strigând cu ei: hu-țuu-țaa! De atunci cei de acolo au fost numiți ,,hu-țu”, apoi huțuli. Toate zona a fost denumită Huțulia, sau i se mai spune Huțulșcina.

Vorbind despre Huțuli, acest popor nu s-a pomenit că această etnie să fie rea, agresivă, războinică, dimpotriva acești oameni că sunt iscusiți, crescători de animale, buni, muncitori forestieri, sculptori pricepuți, renumiți în țară și în lume pentru priceperea lor. Aceștia se găsesc în nordul Maramureșului.

Huțulii sunt urmașii poporului străvechi-slav și care s-a format pe fundamentul Huțulcilor și a croaților albi. Grupa etnografică a huțulilor din România cuprinde partea de nord a țării, de-a lungul graniței romano-ucrainene din Maramureș și Suceava. Din grupa etnografică a huțulilor fac parte și ei și mai ales locuitorii din Poienile de sub Munte.

Graiul poienarilor este unul asemător în multe privințe cu graiul huțul și chiar limba ucraineană. Graiul Văii Ruscovei și îndeosebi al acestei comunei, a reținut și perpetuat multe arhaisme din vremurile vechi. Graiul localității Poieni păstrează multe amprente și însușiri huțule care reprezintă graiul Carpato-Nordic.

În graiul ucrainean din România cuvântul ,,Ruskey”, cu înțelesul ,,ucrainean”, aparține lexicului activ al acestui grai. Acest cuvânt stabilește denumirea poporului ucrainean – ruskey liude și limba lui – ruskey iazek.

Istoria acestei denumiri este următoarea: nu dintotdeauna ucrainenii s-au numit ucraineni, nici limba lor nu s.a numit limba ucraineană. Au fost timpuri când ucrainenii s-au numit ,,ruskeme liudme”, iar țara lor se numea ,,Rusiu” și limba lor era ,,ruska mova”, aceste date sunt legate de sec.XIII. După acest secol în timpul cnezatului Volena – Galițian, ucrainenii au aparținut cnezatului Lituanian, iar apoi celui Polon.

Mai multe detalii despre graiul popular al poienarilor puteți afla mai multe lucruri din din dicționarul Slovnek Pamiatnek, scris de învățătorul Beuca Alexa.

II.6.1.Porecle din comuna Poienile de sub Munte

În comuna Poienile de sub Munte majoritatea locuitorilor sunt cunoscuți după o anumită poreclă și mai rar după numele de familie. Pentru ca o poreclă să se impună, și chiar pentru ca aceasta să apară, indivizii nucleului social respectiv trebuie să se cunoască foarte bine, chiar în cele mai mici amănunte ale manifestărilor lor față de viața de toate zilele. Poreclele îi urmăresc în special pe bărbați. Numărul mic de porecle întâlnit la femei este rezultatul tradiționalismului, al prejudecăților. Fiind o comunitate rurală, femeia intră prin căsătorie în familia soțului, preluând inclusiv porecla acesteia. Întrebuințarea poreclelor au de obicei ca punct de plecare o întâmplare hazlie, un tic, greșeli de pronunție, meserii practicate, defecte, năravuri, locuri de origine etc. La capitolul porecle, locuitorii comunei Poienile de sub Munte stau foarte bine, fiecare familie sau chiar membru al familiei poartă câte una – două porecle.

Porecle legate de ocupație

Bleachari – tinichigiu

Bouhar – îngrijitor de vite

Baneas – miner

Bocoraș – plutaș

Beru – primar

Bochter – paznic la primarie

Borbili – frizer

Baia – vrăjitor

Cușnir – cojocar

Cerepoc – olar

Corcimar – cârciumar

Covaci – fierar

Cormanoș – șofer

Cizmari – pantofar

Cozecinek – căprar

Cender – jandarm

Contraș – lăutar

Curelo – afumător

Dzvenca – clopotar

Diugas – sapător, gropar

Dochtorinuc -medic

Dijurat – judecător

Diac – cantor

Dudac – cel care cântă la fluiere sau face fluiere

Drotar – care împletește sârma

Dahman – maistru de acoperișuri

Fiscaleș – avocat

Gazdiuc – gospodar

Hublec – cel ce dă cu rindeaua

Hujvari – cel ce făcea legături pentru plute

Melnec – morar

Ostoloș – tămplar

Paleari – drumar

Podorojnesc-cerșetor

Popovici – popă

Pipaș – fumător de pipă, sau reclamagiu

Prapur – purtător de steaguri bisericești

Smecicaș – viorist

Stuleanec – tâmplar

Scleancari – tăietor de geamuri

Sokerneac – cel care confecționa cozi de topoare

Șușter – pantofar

Șachter – măcelar

Șpargari – cel ce împletea sfori

Tiutiun – vânzător de tutun

Țericunec – clopotar

Vamoș – portar

Vatah – baci la stână

Porecle legate de astronomie

Ceasnecioc – usturoiaș

Chesleac – iaurt fermentat

Corjean – cel care prepară plăcintă

Demca – ceapă

Fasulianec – vine de la cuvântul fasole

Iablonciuc – îngrijitori de meri

Kneș – turtă, pâiniță

Gogoșia – preparator de gogoși

Medianek – pâine pentru Crăciun

Piclea – cel care coace pâine albă

Paprigoș – cel care vinde boia

Ripianec – catofar

Soloneanca – slăninuța

Smetanca – smântânică

Șvarica – jumară

Porecle legate de naționalitate

Arman – armean

Arap – arab

Boiko – ucrainean din Bucovina

Chachol – ucrainean din Delta Dunarii

Franți – francez

Grecin – grec

Jedec – evreu

Madier – maghiar

Madzur – polonez

Maskali – rus

Nimeț – german

Poliaciok – polonez

Rusnac – rus

Turcin – turc

Țehanen – tigan

Voloșen-valah, româ

Porecle asimilate numelor de animale

Bumbari – bondar

Buhan – cel care prindea cucuvelele

Blușițea – ploșniță

Crilek – iepuraș

Cutiușca – câțelușa

Cut – motan

Cotec – motănel

Cucușca – cuc

Flegan – lup

Gonda – gândac

Gujuleia – cărăbuș

Kozecinek – îngrijitor de capre

Holovaci – broscuță cu cap mare

Husca – găsculița

Iarciuk – berbec

Lelek – fluture

Lesecika – vulpiță

Loșeția – iapa

Lopotiuk – cocoș mare

Medvidi – urs

Meresca – peștișor iute

Ovad – tăun

Pitusok – cocoșel

Polovek – uliu

Sverșok – greiere

Șcapiuk – cel care umblă cu mărțoaga

Vovciuk – pui de lup

Vorek – armăsar

Vorobii – vrăbioi

Porecle dupa culori

Bilici, Bileanek, Beley, Biliceaniuk – albul

Ciornei – negru

Blida – palida

Burei – brun

Zeleniuk – verde

Tomniuk – fără culoare

Porecle hazlii:

Bechun – leneș

Bendjilo – care rage ca un vițel

Corzan – opincă veche

Cecalo – cel care așteaptă

Charinka – cel care scuipă într-una

Chromniuc – cel care șchioapătă

Cokendaylo – cel care se leagănă în mers

Clipco – cel care clipește des

Corduplek – slăbănog

Crițul – necredincios

Djuglan – șmecher

Drabușcan – cel care se scarpina

Durhaus – nebun

Dovhanek – lunganul

Fircan – cel care scrie urât

Godvan – nebun

Hordaca – fudulul

Horboconek – călut cocoșat

Hlușman – surdul

Lemac – surdo – mut

Klonț – plisc, cioc

Meredelo – adormit

Morocvita – turmentat

Machliuk – cel care înșală

Magora – murdar

Pațirca – mărgea

Piala – cățărător

Recalo – cel care rage ca vaca

Rondioș – zdrențuros

Școverda – cel care tot întreabă

Tupecika – topor bont

Zub – dinte

Țveri – flăcău celibatar

II.7. Forme de manifestare a religiosului

De-a lungul timpului, biserica a avut un rol important în viața poienarilor, deoarece cuvântul Domnului i-a unit, i-a întărit în timpul necazurilor și i-a hrănit spiritual. Foarte puține documente au dăinuit de-a lungul timpului legate de viața religioasă a comunei Poienile de sub Munte. Prima bisericuță din sat a fost construită la scurt timp după venirea ucrainenilor pe aceste meleaguri în anul 1458. Primii locuitori au venit dintr-un ținut cu credință creștină (Galiția Polonă ). Au adus cu sine credința în Dumnezeu, au adus obiceiuri, tradiții și datini din zona Ciorna Hora (azi Verhovena ).

„Presarii” (scriitorii) bisericii, învățătorul satului, cantorul sau mai rar câte un curator cu carte au notat unele evenimente ce s-au petrecut în sat, cum ar fi cele legate de vreme (fenomene meteorologice deosebite), date importante din activitatea bisericii. Toate aceste date erau însemnate pe marginea cărților bisericești sau chiar pe pereții bisericilor. Până în jurul anului 1980, pe peretele din stânga, după ușa de intrare a bisericii ucrainene nr.1 ( azi monument istoric ), era aplicată o tăbliță din lemn, înrămată într-o ramă sculptată, pe care era scrisă o scurtă istorie despre contruirea bisericii. Era scrisă în limba slavă – bisericească, cu un tuș negru. Apăreau anii 1598 – 1600, anii de construcție a bisericii. Înainte exista în Roszpolyana ,,capelița”, după 1980 acestă tăbliță, precum și alte documente de patrimoniu au dispărut. Au dispărut următoarele înscrisuri: ,,Jetie sveatech” – Viața Sfinților ( 10 volume ), manuscrise foarte valoroase cum ar fi: Psaltirea, Trebnic și Avatistul. Aceste cărți erau copiate de niște cărturari după originalele aflate în mânăstirile din Bucovina și Moisei.

Așa cum sunt datiniile, un creștin când se statornicește într-un loc, mai întâi ,,sfințește locul”. După așezarea oamenilor a apărut și prima bisericuță care era mai mult o capelă micuță construită din lemn cioplit.

Crescănd numărul locuitorilor, bisericuța fiind neîncăpătoare, oamenii au fost nevoiți să contruiască o a două biserică mai mare. Aceasta a fost ridicată în anii 1598 – 1600, bătrânii satului pomenesc numele următorilor meșteri ( ctitori ): Binder, Daro, Șeliuk, Brotnei, Kut, Miculaiciuk, Logoș, Herdev, Țofa, Kleban, Boico, Bondea. (informații din manuscrisele lui P. Szenuka (klonț) și M. Mareniuk (flud).

A doua biserică a fost construită din molid, în 1777 aceasta devenind neîcăpătoare a fost donată oamenilor creștini din comuna Repedea ( Rusykriwa ). Cea de a treia biserică a fost ridicată în anul Domnului 1777. A primit hramul ,, Înălțarea Lui Hristos”pe rit vechi. Astăzi această casă a devenit muzeu. Dr. V. Karmazin, preotul O. Chortek, preotul V. Penzeș și muzeograful Dr. M. Dăncuș situează construcția bisericii în anul 1777 – 1778.

Această biserică monument a fost dotată cu un clopot în greutate de 30 de kg, cupe aurite o cruce aurită, un tablou aurit cu Sf. Maria, 8 sfeșnice și un policandru aurit, 28 de tablouri cu rame sculptate și zeci de cărți bisericești: Evanghelia din 1743, Cartea Apostolilor – 1719, Moletvernek – 1895, Psaltirea – Octoir din 1906 ș.a

Un bătrân al satului Gavrelo Vejda, născut în 1906, cunocător al limbii germane, maghiare, ucraineană ne-a precizat locul și anul construcției bisericii, devenită azi monument. Din anul 1866, credincioșii ucraineni solicitau construirea unei alte bisericimai mari. Tabelul petițional conșinea peste 404 semnături ale credincioșilor de rit Greco – Catolic care se angajau să suporte cheltuielile de construcție a noii biserici. Conform unei tradiții creștinești Greco – Catolice, după terminarea contrucției unei biserici preotul trebuia să părăsească parohia, fiind repartizat în altă parte. Nefiind de acord preotul cu acest lucru, a reușit să amăne mult timp contruirea unei noi biserici.

După Primul Război Mondial, în comună s-au stabilit mulți oameni naționalitate română avănd relligia ortodoxă. În anii 1930 – 1931 a fost ridicată noua biserică ,,Pădurea Kopistrov”. În anul 1980 credincioșii comunei au hotărăt să construiască o nouă biserică de tip catedrală care urma să fie construită în grădina nobilului Ivan Brona. Preotul Nicolae Lauruc, om cu suflet mare a pornit împreună cu enoriașii săi lucrul la noul lăcaș de cult în 20.04.1981. Proiectant a fost inginerul Grecea din Cluj, frescile și finisările interioare au fost făcute de prof. Univ. Toma Lăscoiu din București. În duminica zilei de 31 august 1988 s-a inaugurat și sființit noua biserică modernă și spațioasă din Poienile de sub Munte. O altă biserică a fost construită în cătunul Luhei, la 7 km de centrul comunei. În anul 2005 cu ajutorul Domnului a fost inaugurată și sființit acest loc de închinăciune.

Evreii aveau și ei două sinagoge în centrul comunei construite în anii 1830 – 1835. sub dealul Hora – Popova, aceștia aveau și un cimitir. În comună există și persoane care au trecut la alte confesiuni religioase. Astăzi există cca. 1200 de persoane de religie penticostală și 115 adventiști. Fiecare grupare religioasă și-a ridicat case de rugăciuni frumoase și impunătoare.

Crucea reprezintă simbolul suprem al creștinității. Este slava Îngerilor și rana demonilor. Cele mai vechi cruci de care își amintesc bătrănii sunt:

– crucea de pe Vărful muntelui Copilaș, unde se află și un cimitir militar austro – ungar din timpul Primului Război Mondial ( 1914 – 1917 ).

Crucea de la Pașișnei.

Crucea de pe muntele Herștul.

Crucea din curtea Bisericii vechi ( această cruce a fost amplasată încă de la contruirea primei Biserici 1458. crucea este cioplită din stejar, iar partea din pămănt era arsă și unsă cu un amestec din seu de berbec, rășină și ceară de albină.

Crucea de pe dealul Hora – Popova se ănalță și azi spre sudul comunei. Această cruce a vegheat încă din anul 1618.

Crucea din cimitirul ,, U Polika”, este amplasată în Nejni Crai, cruce veche datănd din secolul al XVIII-lea, aici se afla și un cimitir care este dat uitării.

Crucea și cimitirul ,, Prodaskei”, situate în cătunul Horb, sub dealul Prodaskei. Crucea și cimitirul au istoria legată de primul Război Mondial, cănd căteva sute de soldați ruși au fost înmormăntați aici.

Crucea și cimitirul ,,Oblascik”, situate în cătunul Zarica.

Cucea și cimitirul ,,Kopistra”, amplasate pe versantul sudic al dealului Șperla. Aici au fost înmormăntați membrii familiilor nobile ungare și austriece.

Crucea, cimitirul și capela ,,Kaplețea”,aici au fost înmormăntați gradații și soldații austro – ungari, căzuți pe frontul de luptă de la Copilaș, și în ziua de azi există.

Crucea de drum ,,U Klonța” este amplasată în apropierea cătunului Putuk Pluskey.

Crucea de drum ,, U Friștu”, amplasată pe marginea drumului central județean, pe dreapta răului Ruscova. Este numită ,,crucea pentru Recoltă” ( Crucea Țarinei )

Crucea de cimitir Zarica este nou amplasată, indicănd noul cimitir al bisericii nr.1 în cătunul Zarica.

Crucea de drum de la Bardii, amplasată și sființită la 7 iulie 1989 la cca. 3 km nord de centrul comunei, pe drumul județean 187, în grădina lui Șkapiuk. Este o cruce ridicată în cinstea celor 11 muncitori – forestieri care au murit într-o avalanșă, la gura Lutoasa în 12.02.1964. Se spune că 12 muncitori forestieri, 10 poienari, unul din Ruscova și unu din Lunca la Tisa, pentru a nu pierde alocația pentru copii, au plecat la lucru, la gura de exploatare Rica – Lutoasă. Timpul era nefavorabil, iarna grea din acel an, cu multă zăpadă a îngreunat munca forestierilor. În orice clipă se puteau produce avalanșe. În data de 12.02.1964 s-a produs nenorocirea. Cei 12 muncitori au fost surprinși de o puternică avalanșă. De sub stratul gros de zăpadă au fost scoase 11 cadavre și un supraviețuitor. Îi amintim pe cei nouă poienari care și-au pierdut atunci viața:

1. Corjuk Miron – Daneleț – supraviețuitor

2. Beuca Hrihor – Techoleniuk – născut în 1923;

3. Bilan Ștefan – Fetiko – născut în 1927;

4. Miculaiciuk Ștefan – Seletii – născut în 1916;

5. Longa Ioan – Teflega – născut în 1929;

6. Oncea Fedor – Lolek – născut în 1916;

7. Clipei Dumitru – Pokencik – născut în 1922;

8, Iurcea Simion – Mihailiuk – născut în 1921;

9. Veciunka Vasile – născut în 1916;

10. Beuca Mihai – Secun – născut în 1927;(date extrase din registrul starii cevile decese din anul 1964 poieni)

Aceștia au fost înmormîntați în cimitirul bisericii ortodoxe ucrainene de la Horb. Din timpuri străvechi oamenii din comuna Poienile de sub Munte sunt credicioși, umblă la biserică în fiecare duminică, în zile de sărbătoare nu lucrează. Cetățenii pun foarte mare accent pe credință, post. Își ajută semenii, pe săraci, văduve. Pot sa zic că lumea de aici este mai credincioasă față de oraș, știu ce înseamnă păcatul.

II.8. Portul popular

Îmbrăcămintea dezvăluie în prim plan identitatea și cu atât mai mult portul popular. Vestimentația, costumele populare și accesoriile legate de acestea reprezintă caracteristici etnice urmate de anumite semnificații. Funcția portului poate să denote vârsta, condiția socială și felul fiecăruia de a fi. Portul tradițional din comuna Poienile de sub Munte are elemente specifice care îl încadrează în acea clasă.

Portul popular nu se poate rupe din viața unui țăran mai ales, deoarece este o parte a existenței sale, arată identitatea, cine suntem. Portul este unitar din cap până în picioare. Cămașa este elementul de bază al portului popular.

Portul popular reprezintă un document de viață ce trebuie tratat ca atare. Strâns legat de existența omului, costumul popular a reflectat în decursul timpului, cum reflectă și astăzi mentalitatea și concepția artistică a poporului.

Costumul popular s-a dezvoltat odată cu istoria, fiind expresia tradițiilor închegate de-a lungul veacurilor. Formele de viață social – politice în care a trăit poporul român în general și țărănimea română în special – își găsesc o oglindire plastică în felul de a se îmbrăca și mai ales în felul de a ornamenta artistic vestimentația. În confecționarea îmbrăcămintei creatorul popular s-a supus anumitor ,,canoane,, care stau la baza formei a croielii, a structurii costumului, a compoziției ornamentale, a amplasării acestora în spațiu și a coloritului. Relațiile bine stabilite între aceste valori în perfectă armonie cu utilitatea costumului – sunt rezultatul unor îndelungate experiențe, supuse unei discipline riguroase, care îi conferă costumului popular calitatea de creație autentică cu valoare de document. Pe întreaga întindere a țării noastre, portul popular se încadrează într-o unitate de stil generală, reprezentând tipologia costumului românesc, întâlnind și aici trăsăturile esențiale ale vestimentației purtată de țărani pe teritoriul României.

Locuitorii comunei Poienile de sub Munte, așezare de munte au conservat autenticitatea portului, a graiului, a obiceiurilor și tradițiilor strămoșești. Componentele de bază ale îmbrăcămintei tradiționale sunt aceleași cu cele semnalate în întreaga zonă folclorică a Maramureșului, specificul constând doar în cromatica culorilor și a tehnicilor brodatului și croitorului. După funcția veșmintelor, în raport cu fenomenele naturale, deosebim un port de iarnă și unul de vară; iar în raport cu funcția estetică și cromatică se remarcă portul de sărbătoare, diferit față de cel al zilelor de lucru.

II.8.1. Costumul popular femeiesc

Costumul popular femeiesc ( odejea jinocea) este alcătuit din: suman (petec), cojoc (cheptar), batic (platoc), zgardă (barșon), cămașă (dranța), brâu (bricira), zadii (plate), poale (fartuh), ciorapi de lână (capciure), șiret (voloche), opinci (corzane). Portul popular al femeilor de naționalitate ucraineană din comuna Poienile de sub Munte atrage atenția prin albul cămășilor și poalelor, prin vârstele late ale zadiei sau împletirea măiestrită a mărgelelor din zgărdanele pe care le poartă la gât.

În zilele de lucru, vara femeile trebăluiesc pe lângă casă, sapă în grădină, stau cu vitele la păscut sau adună fânul desculțe, purtând cămașă și pânză de in sau cânepă țesută în casă, cu motive florale în roșu –negru, pe umeri și în jurul gâtului, și cu „cipcă” (dantelă) la mâneci și în jurul gâtului, încrețită în decolteul mic pătrat; mânecile sunt trei sferturi, cu fodor strânse deasupra cotului. Peste poalele din pânză înălbită, bogat încrețite în talie apar culorile zadiei învrâstate în negru-galben, roșu-vișiniu.

La femeile mai tinere, culorile sunt mai îndrăznețe, nelipsind o dungă de roșu-jar. Pe decolteul gâtului sclipește vestitul zgărdan, din mărgele mici, rotunde de culoare neagră, roșie, verzuie, în motive florale sau motive geometrice late de 1- 2 cm. Părul se păstrează lung, împletit în una sau două cozi, purtate pe spate de fete și ca o cunună pe cap de către neveste.

În zilele de sărbătoare se încălțau în opincile confecționate din piele de porc și prinse cu nojițe negre peste obielele albe ca lapte din pănură, – purtate peste pulpa piciorului. Cămășile sunt mai albe, au dantele mai late pe umeri și la fodrele mânecii; zadiile au culori mai deschise și poartă dunga longitudinală a îndoirii așa cum au fost păstrate în ladă.

Piesa de rezistență este cojocul de oaie scurt, fără mâneci care are câteva motive florale aplicate din fâșii din piele colorată în partea jos, în mijlocul spatelui și pe marginea celor două laturi ale feței care rămân neîncheiate peste cămașă.

Condițiile climatice ale verii scurte din munți admit purtarea acestor veșminte, cojocul purtat când este prea cald întors pe dos și îndoit, astfel ca să poată fi pus pe un singur umăr. Fetele logodite poartă în zilele de duminică și de sărbători religioase de peste săptămână, o cunună înaltă împletită din frunze verzi de ,,bervenoc”.

Mai târziu, o dată cu apariția diferitelor pânzeturi în comerț, zadia din față a fost înlocuită cu un șorț de pânză neagră durabilă încrețit pe talie, purtat mai mult în zilele de lucru, fiind mai ieftin și mai comod. Pe cap atât fetele cât și femeile măritate poartă baticuri colorate sau negre confecționate din lână fină care sunt destul de scumpe.

Iarna, peste cămașă și pieptar, se îmbracă sumanul de postav în culoarea naturală al lânii negre,cu garnituri de catifea, de lungimea unei scurte; năframa sau broboade de lână, obiele de pănură albă sau neagră și opinci. Ca element specific, dispărut azi aproape complet, este cușma (căciula de oaie cu fund rotund). Aceasta era confecționată din piele de miel, mielul era ales cu mare grijă și mai ales să nu fie de mai mult de 6 zile de când s-a născut. Se lua pielea se întindea frumos pe un calapod , se prelucra și se cosea. Cușma avea doua fețe: interior de culoare albă, exterior de culoare neagră. Bătrânele purtau cușma peste năframă.

Paleta cromatică predominantă la costumul femeiesc este alcătuită din culoarea roșu, în fapt diferite nuanțe de roșu, de la roșu intens, la roșu – portocaliu, roșu – pal; aceste culori se regăsesc în zadii, aici mai întâlnim și negru, totul fiind combinat în dungi orizontale de diferite grosimi. Cojocul (cheptarul ) are prezente culori ca: negrul, verdele și roșul. Aici întâlnim câmpuri ornamentale alcătuite din flori și frunzulițe. ,,Platoc” (baticul) este de culoare roșie sau verde și ,,împodobit” cu flori mici roșii. În zgarda fetelor predomină aceleași culori vii: roșul și verdele, care arată tinerețea lor.

II.8.2. Costumul popular bărbătesc

Costumul popular bărbătesc (odejea monșinsca) este alcătuit din: pălărie (clabuc-șlec), pieptar (chiptar), lecric (petec), cămașă simplă (dranta șeroca), cămașă cu diferite motive florale (huțulcă), brău (rimini), gatii (nădragi), cioarecii (hacii), opinci (corzane).

Portul bărbătesc este sobru, în culori de alb-negru. Opincile sunt piesa de bază a încălțămintei, mai târziu apărând bocancii, peste care cad gatiile albe de pânză de casă, nu strâmți pe picior, dar nici prea largi. Cămașa scurtă până în brâu este nebrodată, se încheie pe gât cu un șnur prins la gura cămășii pe piept. Pieptarul de oaie neîncheiat fără mâneci și pălăria completează costumația de vară. Iarna apare cușma de oaie, cioarecii albi din postav de casă și sumanul în aceeași culoare și croială ca la femei. Piciorul este bine protejat de obielele de pănură și opinci.

Vestimentația este o formă de protecție și nu un simplu ornament, iar „decorarea face parte din tehnică, la care se adaugă elemente de reprezentări religioase…există întotdeauna un element de artă și unul tehnic în orice obiect de cult”.

Ceea ce dădea unicitate tradiției erau opincile. Acestea erau purtate de toți: copii, tineri și vârstnici. Ucrainenii văd în folclor adevărata și autentica lor cultură, care va exista întotdeuna prin specificul său.

III. OBICEIURILE DE PESTE AN

III. 1. Primăvara și vara

Comunitățile ucrainene au dus o viață izolată în zona de nord a țării, păstrând astfel timp îndelungat trăsăturile specifice ucrainene, în special conservând specificul dialectal. În Poienile de sub Munte, păstrarea tradițiilor a avut un rol însemnat, fiindcă pe lângă limba maternă, tradiția a fost elementul distictiv și semnificativ al conștiinței de naționalitate. Datorită tradiției, fiecare generație este în măsură să beneficieze de cunoștiințele strămoșilor, având obligația să le transmită mai departe urmașilor. Acest lucru este „un mecanism social dintre cele mai eficiente pentru păstrarea a ceea ce s-a dobândit și pentru îmbogățirea neîncetată a patrimoniului sociocultural”, susține Herseni Traian.

„Obiceiurile nu sunt în mod instinctive, nici arbitrare, ele au fost făurite de oameni după nevoile vieții, în decursul timpului, verificate și readaptate mereu în funcție de noile împrejurări, încât de fapt au fost instituite tot de oameni după anumite idei ale lor și sunt instituții social-istorice foarte precise”, susține Herseni Traian. Obiceiurile transmise de strămoși devin cu timpul stabile și contribuie la coeziunea colectivului pe care îl caracterizează. Renan spunea: „cultul strămoșilor este, dintre toate, cel mai legitim; strămoșii ne-au făcut ceea ce suntem”.

În privința sărbătorilor calendaristice de peste an, o trăsătură importantă la ucraineni este că toate sărbătorile au loc cu două săptămâni mai tărziu decât cele românești, iar acest fapt se explică prin faptul că ucrainenii se ghidează după calendarul Iulian. Obiceiurile și credințele legate de viața religioasă „au trecut prin mai puține

transformări, ceea ce se explică prin puterea conservatoare a bisericii și mentalitatea oamenilor crescuți în spirit religios”.

Toate obiceiurile care se țin au simbolistica lor specifică. Schimbările implicate în ritmul vieții sunt investite cu semnificație, după cum afirmă Mircea Eliade. Tradiția ucraineană se diferențiază prin caracterul unic și specificul care o reprezintă.

Rolul sărbătorii în viața publică, „aceasta este noțiunea de târg, de bucurie, de joc”, susține Marcel Mauss. Mai nou apare inovația, prin multe adaptări sau transformări mai profunde. Multe din obiceiurile din trecut nu se mai țin astăzi și tind să se uite cu ușurință.

În luna februarie „Liuteni” (Făurar), la o dată mobilă, se sărbătorește „Stricinea”, venerând întâlnirea primăverii cu vara. Obiceiul din bătrâni spune că dacă în ziua respectivă este frumos, atunci așa va fi tot anul. La biserică se sfințesc lumânările.

Martie „Berezeni”, prima lună a Calendarului roman cu început al anului la 1 Martie, și luna a treia în calendarul iulian. În această lună se începea aratul și semănatul, se curăță livezile și grădinile, se scoteau stupii de la iernat. Luna lui Mărțișor (martie) aduce cu ea sărbătoarea „Eudochia” (14 martie), dar și sărbătorirea lui Alexie Cel Cald. La această dată gospodarii și gospodinele își „făceau straturile", pregătind „patul" pentru zarzavaturi și legume.

În 7 aprilie „Cviteni”, este sărbătoarea “Blahușinia”, Bunăvestire. Situată în imedita apropiere a echinocțiului de primăvară, când sosesc răndunelele și începe cucul a cânta. Urmează o perioadă în care sărbătorile au date mobile. Dintre aceste sărbători amintim: Sărbătoarea Duminica Floriilor, denumită „Bucicova Nedillea”, precum și Rusaliile, denumite „Seata Neidilea”, au loc la date mobile Sfintele Paști, cu traducere în ucraineană: „Velecdeni”, însemnând Ziua cea Mare, și “Spasa”, adică Înălțarea Domnului.

Paștele – Velecdini

Din timpuri strâvechi, credincioșii din comuna Poienile de sub Munte, se pregătesc sufletește și trupește de această sărbătoare. Oamenii din această zonă pun mare accent pe post „Hovinea”, toată lumea se pregătește pentru acest praznic. Putem remarca în acele familii unde se ține postul, toți membrii îl țin începând de la bâtrăni, părinți, copii. Postul și rugăciunea au un rol foarte important în viața spirituală a oamenilor.

Momentul marii Sărbători Pascale, un moment în care fiecare om se pregătește pentru acel praznic „Paștele”, o zi de bucurie. Pregătirile încep din joia mare, deoarece vineri nu se lucrează. Joia se coc colacii cu care mergem luni la sfințit. Vineri se merge la biserică. Sâmbată dimineață se coace Pasca, se pregătește mâncarea și se vopsesc ouăle. Acestea sunt încondeiate cu ceară și puse în vopsea naturală sau în coji de ceapă. După aceea se scot și sunt șterse cu un material din lână, ca să le dea luciu.

Sărbătoarea Paștelui începe cu Învierea care are loc sâmbăta, la ora 00:00. Așteptănd cu nerăbdare miezul nopții, când mulțimea iese în curtea bisericii cu Lumina Sfântă în mână, clopotele încep să bată, se înconjoară de trei ori biserica până la 12 fără 5 minute. Popa cu mulțimea stau în fața ușii bisericii și un singur om rămâne înăuntru pentru a desfășura un ritual, dialog, acesta fiind:- popa – deschide-ți ușa!,,vetvoriaite dverii”!

– Omul – cinei? ,,hto toto”?

– popa – Isus Hristos!, aceste cuvinte sunt rostite de trei

ori, se trag la 00:00 clopotele, începe toată lumea să cânte „Hrestos Voscres”, deschide popa cu crucea ușa și intră toată lumea slăvind. Un moment inedit toată lumea se salută cu „Hrestos Voscres” și se răspunde „Voistene Voscres”. Paștele este o zi plină de fericire „radisni deni”. Duminica dimineața se pregătește „cotarca” și „traista” (coșul și straița) cu toate bunătățile. În traistă se pune pasca mare, pasca mică și colăceii. În coș se pune și mâncarea preparată de gospodine. Slujba se ține afară, toată lumea are locul în curtea bisericii, marcat din strămoși și transmise din generație în generație. După terminarea slujbei, vine preotul printre rânduri sfințește pasca, coșul, salutând cu „Hrestos Voscres”. Când ia sfărșit sfințitul, părintele ne urează „șciaslevii obid” (poftă bună). Primul care iese pe poarta bisericii este foarte important; bătrănii spuneau că, întotdeauna trebuie să iasă un bărbat, pentru că este aducător de pace, bunăstare și nicidecum o femeie. Și în ziua de azi se respectă tradiția. Toată lumea se îndreaptă spre casele lor așteptând cu nerăbdare să guste din bunătățile sfințite. Primul aliment ce trebuie gustat este usturoiul verde, ca să fie iute tot anul, apoi oul roșu, ca să fie frumos ca „pesanka”. După amiază oamenii merg la cimitir, la neamuri, iar tinerii merg să joace diferite jocuri pe un deal numit „Gruni”.

A doua zi de Paști, se merge doar cu ouă, cozonac și colăceii. Vestimentația de la cel mai mic copilaș până la cel mai în vârstă sunt frumosele costume tradiționale. Centrul comunei e ca o scenă de paradă. Obiceiul stropitului umple inimile oamenilor de veselie.

Luna lui Florar aduce cu ea în data de 6 mai “traveni” sărbătoarea Sf. Gheorghe, denumită „Iurea”. Este data la care oamenii își împodobesc casele cu frunze de nuc sau stejar. Tot la această dată „se luau slujile" și se făceau „tocmelile".

Luna iunie „cerveni”(Cireșar) aduce o dată cu căldura și sărbătoarea numită „Onufria”, care marchează data de la care „nu mai cântă cucul".

În luna lui Cuptor (iulie “lepeni”), se sărbătorește Sf. Ion, denumită „Ivand'ili”. Este sărbătoarea care marchează sfințirea țarinei, ducându-se apă sfințită la crucea din capul satului.

Urmează Sf. Petru și Pavel denumită: „Petra i Paveli” 12 iulie. Cu această ocazie se sărbătoresc Sânzienele sau „Ivandili”. La această sărbătoare tradiția spune că se culeg flori de sunătoare, se pun în ulei de măsline și se lasă la macerat 40 de zile. Acest ulei se consideră „bun de băut pentru răni de stomac". De Sânziene casele și porțile gospodarilor sunt împodobite cu frunze de nuc și viță de vie.

„HAVRELIA” este sărbătoarea Sf. Gavril, fiind data la care „se ține pentru tunete și fulgere", fiind și „zi cu prilej".

În luna lui Gustar, la data de 2 august „serpeni”, se sărbătorește Sf. Ilie, adică „Ilia”. De Sf. Ilie, oamenii „se tem să nu vie Sf. Ilie peste ei".

Sărbătoarea Sf. Ana „Anne”,marchează data când începe să scadă ziua și să crească noaptea.

Sărbătoarea în care „se pune apă pentru sfințit" poartă numele de „Macovia”. Tot în luna august se sărbătorește Schimbarea la Față „Preobrajenie”, ocazie cu care se pleacă în pelerinaj la mănăstiri. Plecarea are loc de cu seară, cu Protesia, se duc alimente și se aduce apă sfințită. Data de 28 august marchează sărbătoarea Sf. Maria Mare, denumită în ucraineană „Bohorodița”.

III. 2. Toamnă și vara

În luna septembrie „serpeni” (Răpciune), se sărbătorește Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul adică „Holovisika” (11 septembrie). Este o sărbătoare mai curioasă, în ajunul ei postindu-se, iar pentru a nu se tăia „nimic cu cuțitul în acea zi", acesta este ascuns din ajun.

La 21 septembrie se serbează Sf. Maria Mică denumită „Mala Bohorodița”. La această dată coboară oile de la munte, sunt „plătite slujile și ies din slujbă".

Finalul lunii aduce cu el sărbătoarea Sf. Cruci – 27 septembrie – denumită „Hresta”, fiind o zi marcată de post. Postul Sf. Cruci se respectă ca și cel de Crăciun și Paști, cu sfințenie.

La data de 14 octombrie „jovteni”, „Brumărel” se sărbătorește „Acoperământul Maicii Domnului", sărbătoare denumită „Pocrova”.

Cu o sâmbătă înaintea Sf. Dumitru are loc iluminația „Subota pamneatna”. Este o sâmbătă cu bogate implicații religioase, zi în care se fac parastase, familia și prietenii mergând la mormintele celor dragi care au trecut pe târămul celălalt. Se duc flori și lumânări, astfel încât mormintele se transformă în covoare multicolore printre care strălucesc lumânările aprinse

În data de 8 noiembrie „lestopad”, se sărbătorește Sf. Dumitru „Dmetria”. La 21 noiembrie este serbat Sf. Mihail „Mihaila”.

Ultima lună a anului „hrudeni” aduce cu sine la 13 decembrie sărbătoarea Sf. Andrei denumit „Adria”. Este ocazia cu care „se caută de ursit". Feciorii trezesc porcii și numără steagurile.

Sf. Nicolae „Necola” este așteptat în data de 19 decembrie. Cu această ocazie copiii își pun ghetuțele în geam pentru ca moșul să lase la fiecare din ei câte ceva.

Dintre obiceiurile calendaristice un rol deosebit îl au obiceiurile de iarnă, mai ales cele de Crăciun. La români această sărbătoare se ține pe 25 decembrie, în schimb toți ucrainenii din Maramureș o sărbătoresc după două săptămâni adică în 6 ianuarie “siceni”. „În tradițiile legate de Crăciun se suprapun mai multe straturi de datini, ceea ce dovedește abundența acestora în cadrul sărbătorii Crăciunului” susține Martin Emilia.

Unul din cele mai așteptate obiceiuri de Crăciun este colindatul, tradiția care se păstrează nealterată până în ziua de azi. În comuna Poienile de sub Munte ,,Ruzdvo”, se ține după calendarul Iulian (pe stil vechi), așa cum se făcea pănă în secolul al XV – lea, peste tot. În data de 6 ianuarie, Crăciunul deschide seria obiceiurilor spectaculoase a sărbătorilor de iarnă. Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă tot satul tradițional .

Pregătirile de Crăciun încep în urmă cu o săptâmănă, când fiecare gospodar din comuna Poienile de sub Munte a adunat cele necesare acestei minunate sărbători religioase. Pentru toate familiile, respectarea tradițiilor de Crăciun este o lege care se păstrează din generație în generație.

Postul Crăciunului este prima obligație morală care face parte din ritualul sărbătorii. În seara de Ajun a Crăciunului cei care colindă sunt copiii. Feciorii își reîmprospătau repertoriul de colinde prin repetiții în cadrul Postului Mic și mergeau la colindat în cete mai mari.de multe ori ceata de colindători era însoțită de muzicanți „heghedușii”. Se spune că primul care ar trebui să intre în casă e un băiat. Dacă primele care colindă ar fi fetele, se crede că acestea nu sunt aducătoare de noroc la casă. De obicei, flăcăii sau copii merg în cete organizate, iar la intrarea în casă va avea prioritate întotdeauna un băiat, care se spune că e aducător de bunăstare și liniște. Tot în noaptea de Ajun, tinerii obișnuiesc să meargă cu Viflaimul, un fel de teatru popular care descrie Nașterea Mântuitorului.

Viflaimul era alcătuit din 10 – 15 băieți care mergeau în fieacre seară de la un membru la celălat pentru repetiții. Un loc special îl ocupau hainele și pregătirea lor. Viflaimul mergea să colinde nu numai pe fete, ci pe întreg satul. În cadrul Viflaimului, băieții interpretează o scenetă, vestind nașterea Mântuitorului, la sfârșit urând gazdei sănătate și belșug în anul ce urmează. Îmbrăcămintea lor este una specifică portului din Poieni. „Obiceiul, textul și melodia corinzilor s-a transmis de la o generație la alta, astfel s-au format diferitele variante locale, care au pricinuit schimbarea treptată a obiceiului” susține M. Mauss. Feciorii se străduiesc să ajungă pe la casele gospodarilor până la miezul nopții, deoarece după această oră, oamenii merg la biserică pentru a participa la slujba dedicată Nașterii Domnului care ține până spre ora 03.00 a dimineții. Cele 9 sau 12 feluri de preparate care se pun pe masă în Ajun sunt din fructe de pădure, ciuperci, pâine coaptă pe vatră, fructe uscate, mere sau pere și alte bunuri alimentare, dar toate de post.

Abia în prima zi de Crăciun, după ce se întorc de la biserică se mănâncă preparate din carne, prăjituri ori supe din carne, deoarece noaptea de Ajun în care s-a născut Mântuitorul e considerată o noapte sacră.

Colindătorii care trec pragul casei sunt omeniți cu țuică, cozonac și vin. Cozonacii și pâinea se coc în cuptorul din curtea gospodăriei. Lemnele de brad întrețin un foc mic ca bucatele să aibă prospețime și o crustă rumenă. Mirosul acestora se raspândește în toată casa și aduce aminte că sărbătoarea Crăciunului a sosit. În seara de Ajun, sunt oameni care păstreaza un ritual care întruchipează Nașterea Domnului și ocrotirea familiei de rele. Sub față de masă se așază o mână de fân sau otavă, din cea strânsă în vară de pe câmp. Apoi se întinde fața de masă și se pun măncărurile,. Masa este legată cu lanțuri de cele patru picioare pentru a proteja casa și gospodăria de rele.

Bătrânii satului povestesc că așezarea fănului sub fată de masă semnifică Nașterea Măntuitorului, iar legarea mesei cu lanțuri înseamnă legarea gurii animalelor sălbatice, ca să nu poată ataca stânile de oi și vaci care sunt urcate, primăvara, la pășunat pe golurile de munte. Tradițiile de Crăciun ale satului au fost mult mai bogate, dar, odată cu trecerea anilor, o parte din obiceiuri s-au pierdut. Puține familii mai sunt din Poienile de sub Munte care respectă tradițiile vechi și obiceiurile populare legate de nașterea lui Isus.

Cel mai reprezentativ colind din comună este ,,Preseata Diva” (Prea Sfântă Fecioară). Acest colind are peste 50 de strofe, relatează viața lui Isus Hristos de la naștere pănă la moarte. Este cântat mai ales de bărbați și acompaniat la vioară, este cântat în fiecare an de Crăciun și este transmis din generație în generație.

Printre datinile legate de Crăciun, trebuie amintit și Anul Nou „Vaselea” care este în data de 13 ianuarie. Toate credințele legate de această sărbătoare sunt menite să asigure noroc și prosperitate pentru întreaga comunitate în anul care vine. Momentul de trecere de la un an la altul și începutul unei noi perioade este un moment foarte important, când la miezul nopții era obiceiul să se tragă clopotele iar oamenii ziceau că atunci se deschid cerurile.

Băieții, tinerii umblau prin sat cu sunete de tobă și mare zarvă. Făcând glume, mulți scoteau ușile de la garduri și schimbau porțile fetelor necăsătorite. „Caracteristicile principale ale acestei sărbători sunt bucuria, veselia și confidența, deoarece cu noul an începe o nouă perioadă în viața omului”, afirmă Martin Emilia.

III.3. Relația de tradiție și inovație

Faptul că multe din ideile și mentalitățile din trecut se mai păstrează în Poienile de sub Munte, se datorează oamenilor, care transmiteau cunoștințele, credințele și ideile știute de ei urmașilor lor. Credințele populare nu sunt de aruncat nici ele. Astăzi s-au mai păstrat câteva din ele, dar de multe ori ideile capătă o altă semnificație în contextul actual. Ernst Gellner afirma faptul că ,,ceea ce la un nivel reprezenta o credință puternică și înfloritoare, la nivelul următor devine superstiție”.

O tradiție este o realitate dată care nu poate fi nici părăsită și nici modificată după voia sau gustul oamenilor, „ea are un caracter obiectiv foarte pronunțat și nu poate fi mânuită decât tot după criterii obiective, ca orice realitate exterioară celor care operează cu ea”. În ceea ce privește practicarea obiceiului de Crăciun sunt deosebiri „în timpurile vechi scopul principal al colindatului nu adunarea darurilor era, de acea toți umblau a colinda, indiferent de starea lor socială”, afimă Mauss Marcel. În zilele noastre obiceiul de a colinda a căpătat alt sens și anume acela de a câștiga cât mai mulți bani prin colindă. De fapt, acesta este și scopul colindei, de a primi bani în schimb.

La schimbarea culturilor specifice în cadrul unei comunități au contribuit și alți factori, după cum remarcă Martin Emilia: „în dispariția creaților populare, a obiceiurilor, credințelor, riturilor au avut un rol însemnat și căsătoriile mixte. Dispariția endogamiei a cauzat și schimbarea limbii materne”.

Un alt aspect pe care îl consideră autoarea a fi contribuit și el la schimbarea culturii și a valorilor este depărtarea de biserică, deoarece oamenii crescuți în spirit religios cinstesc și respectă tradițiile le păstrează în forma lor cunoscută și nu introduc schimbări sau elemente noi.

Autoarea mai adaugă că: nu mediul străin sau influențele interetnice sunt motivele principale ale dispariției tradițiilor vechi, ci acel model de viață care corespunde lumii moderne, deoarece nu pot să fie viabile acele tradiții, care țin de altă formă de civilizație”.

Ceea ce este esențial este faptul că trăinicia culturii ucrainene depinde în primul rând de naționalitate populației, de atitudine și grija care o poartă fiecare față de cultura proprie. Este important ca fiecare să lupte petru păstrarea diferențelor culturale și de asemenea pentru respectarea lor. Este importantă voința de a păstra trăsăturile și obiceiurile care marchează identitatea colectivă.

IV. RITURILE DE TRECERE

IV.1. Nașterea

Obiceiurile care marchează momente din viața omului încep prin ciclul celor legate de naștere, înțelegând prin aceasta, „trecerea din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută, obiceiurile de naștere vor fi dominate de rituri și ceremoniale de integrare, aceasta este deci marea integrare a noului născut în destinul său pămăntesc”.

Mai demult, în satele de pe Valea Ruscovei și Valea Vișeului, nu existau case de nașteri sau dispensare medicale umane, nici despre existența cadrelor medicale calificate nu avem surse informative. Femeile nășteau unde puteau pe câmp, în casă, în grădină, ajutate de moașe, dar de multe ori de cine era lângă ea mama, soacra sau babe-moașe, vrăjitoare descântătoare. În comuna Poienile de sub Munte, cu această meserie se îndeletniceau babele: Boțkanecha, Krevleanca, Remundiacika, Ciukuteana, Michaițena, Smecikașka și altele. În fiecare cătun era câte una sau două babe care se ocupau cu moșitul.

Când era chemată în casă cu pricina, baba avea niște rituri și șoșotea niște cuvinte, știute doar de ea. În timp ce palpa pântecul femeii pentru a afla poziția copilului, fierbea repede un pumn de secară pe care o îndulcea cu miere de albină. Din această fiertură dădea femeii să bea câte o cană din când în când. Această băutură spuneau femeile că ușura nașterea copilului. Când venea momentul nașterii, baba făcea cruce pe pântecul femeii și o ducea către ușă. O punea să se țină de tocul ușii și să rămână acolo câteva minute. Imediat după aceasta se producea nașterea. Baba – moașă alegea și punea numele copilului, care mai apoi era folosit la botez și trecut în actul de naștere „metreca”.

Prima scaldă – se practicau ritualuri străbune aduse de primii locuitori ai satului, din Huțulșina (Galiția). Înainte de nașterea copilului, tatăl avea sarcina să procure vănița pentru baie „kupelneciok”, de fapt era o covățică din lemn sculptată. În această covățică mama trebuia să pregătească cele necesare înfășării copilului: pelinci, o zadie și o cingătoare. În apă de baie se aruncau: monede de argint, picături de lapte dulce, miere, busuioc, tămâie și apă sfințită. În timpul îmbăierii baba-moașă descânta mereu, urând copilului o viață ușoară, noroc, sănătate, bogăție, iubire, talent, minte ageră, o meserie bună…etc.

O reproducere a ritului de naștere din comuna Poienile de sub Munte:

„Așa precum fără apă nu poate trăi omul, animalul și planeta, așa și fără tine, copile (se spune numele copilului), să nu poată trăi cei din jur! Așa cum floarea este iubită de toți, iar mireasma ei îmblânzește sufletele și inimile oamenilor, așa să te iubească și pe tine copile (numele) toți, până la sfârșitul vieții tale! Așa cum necuratul fuge de tămâie și apă sfințită, așa să fugă și să dispară toate relele de lângă tine copile!”

Înfășatul copilului se compune din: “o zadie, o cingătoare țesută din lână albă și neagră pentru băiat și lână colorată pentru fete. La un capăt al cingătoarei se lega un fel de punguță numită: moșoncă”. Această avea un rol magic, în ea era pus: tămâie, funingine din horn, frunză de odolean, busuioc, muguri de salcie sfințită în Duminica Floriilor, o fărâmiță din colacul sfințit de Sf. Paști, și un cățel de usturoi. Moșonca era păstrată lângă copil până la împlinirea vârstei de un an. După un an aceasta era legată de mânuța stângă a copilului cu o ață roșie. Aceasta având rolul de a apăra copilul împotriva duhurilor necurate și împotriva fetelor pădurii,,lisne”. Spun bătrânii că aceste fete ale pădurii aveau rolul de a fura copiii nesupravegheați (de exemplu lucrul la câmp, unde femeile lăsau copilul singur )sau le înlocuiau. Și femeia lăuză purta la mână stângă un săculeț asemănător.

Prima dată când alăpta mama, copilul trebuia sa dea din sânul drept pentru ca acel copil să nu fie stângaci. Înfășarea se făcea strâns, ca bebelușul să crească drept și să aibă picioarele drepte. Începând din primele zile, după naștere, copilului i se făcea după îmbăiere un fel de masaj de corectare și îndreptare a mănuțelor, piciorușelor, năsucului, capului chiar și a ochilor. Femeile, rudele care veneau sa o viziteze pe lăuză, trebuiau să atingă cu degetul arătător udat în salivă copilul și mama acestuia. Acest gest magic îi ferea de deochi și în timpul alăptării nimeni nu avea voie să stea în preajma mamei.

Legănatul copilului se făcea ca și alăptatul timp de un an sau mai mult. Leagănul era confecționat din scoarță de molid sau de brad, având capacele laterale în formă de semilună prinse cu cepuri. Prin sec. XVII- lea , leagănul era confecționat din șindrilă. Acesta era agățat de tavanul încăperii, deasupra patului unde dormea mama. În timpul muncilor agricole, copilul era purtat cu tot cu leagăn. Nu era voie să fie lăsat copilul nesupravegheat, iar ,,moșonca” nu putea să lipsească. Pe lângă aceste măsuri preventive gura copilului era unsă cu un amestec de frunze de tutun pentru a îndepărta șerpii care simțeau mirosul de lapte. Îmi povesteau bătrânii satului, cazuri reale în care baba-moașa îl scăpa pe copil de ,,șarpele” care i-a intrat în burtică, ținându-l cu capul în jos, deasupra unui cazan cu lapte fierbinte.

În continuare o să prezint câteva amănunte în legătură cu desfășurarea botezului. Acesta se desfășura după 6-7 săptămâni de la naștere. Botezul urgent era doar în cazul copiilor bolnavi. În poienile de sub Munte copiii au fost și sunt botezați de către nașii de cununie ai părinților acestora. Pentru ceremonialul botezului, nașa are un rol foarte mare, trebuie să cumpere o bucată de pânză albă ,,krijmă” și o lumânare. În fața altarului, copilul era botezat după obiceiurile ritului greco-catolic. Numele copilului avea legătură cu sărbătorile creștine. Acasă se pregătea o mică petrecere ,,chereșșinea”. Era adusă o bucătăreasă ,,kucharika”, și un staroste organizator. În fața nașilor, la masă, starostele așeza doi colaci mari și o sticlă de palincă, iar în fața babei-moașe, acesta punea un colac mare și o sticlă cu horincă.

Organizatorul se adresa nașilor:

„ – Scumpi și iubiți nași! fiți buni, milostivi și primiți aceste dar mic pentru mare! S-ar cuveni să vă cinstim și să vă dăruim mai mult! de la noi puțin, de la Dumnezeu mai mult!

– Nașii iau colacii și sărută spunând:

– Mulțumim!darul este de o frumusețe deosebită! Cu bunul Dumnezeu pentru sănătate!

În timpul petrecerii se cântau cântece acompaniate de una sau două viori. Bărbații își aminteau astfel de cătănie, de război și de butin. Femeile adunate lângă cuptor cântau și ele cântece pe teme diferite. Toate se desfășurau în cea mai bună dispoziție și înțelegere. După nașterea a doi trei copii într-o familie se organiza răscumpărarea copiilor. De obicei acest eveniment se organiza înaintea Postului Mare. Pentru acest eveniment, părinții copilului se pregăteau ca pentru botez. Această răscumpărare se

făcea în cazul în care copiii din aceea familie aveau probleme grave de sănătate. Familia alegea o femeie –mamă cu mulți copii. O aduceau sub fereastră casei, iar ea spunea:

Vinde-mi pe (numele copilului)!

Părinții copilului cu probleme îl dădeau pe acesta prin fereastra, femeii, care în schimb dădeau câteva monede. Femeia spunea: „banii sunt ai tăi , iar copilul este al meu”. După aceasta intră în casă spunând: „să trăiască copilul (numele) așa cum trăiesc și ai mei (nr. lor)! Dumnezeu e sus și știe cum sa-l ocrotească.”

IV.2. Nunta

Nunta este un rit de trecere, care presupune integrarea definitivă în lumea albă, adică în lumea celor vii, dându-i șansa individului de a intra în rând cu oamenii. Chiar dacă se realizează în lumea celor vii, nu se anulează comunicarea cu ,,verticala, ”cu Cosmosul.

Omul societăților tradiționle nu putea trăi decât într-un spațiu deschis către înalt, unde comunicarea cu ,,lumea cealaltă” se realize prin intermediul rituarilor. Deși nunta reprezintă de fapt anularea ,,Doiului în Unu,” realizată cu ajutorul actelor de ritual și ceremonial, este totuși o poartă spre moarte.

Nunta tradițională din Poieni este precedată de următoarele etape bine stabilite

informații preliminare de la vecinii tinerilor

informații directe între viitorii cuscrii

acordul între cuscrii și tineri

o cercetare discretă din partea părinților despre alesul sau aleasa copilului lor

pețitul

începerea nunții

– cusutul stegului la mire

împletitul miresei

deplasarea alaiului de nuntă la starea civilă și la biserică;

petrecerea (pe vremuri o zi la mireasă și o zi la mire)

chemarea, bradul- steagul, schimbul de daruri, iertăciunile,

dezvelitul miresei, uncropul, bradul (mărul) de cununie.

Nu voi prezenta fiecare etapă deoarece scopul nu este prezentarea propriu-zisă a ceremonialului nupțial. Voi prezenta doar o serie de practici realizate de către ucrainenii din comuna Poienile de sub Munte, în timpul acestui ceremonial.

În primul rând, după ce un fecior și o fată au hotărăt să se căsătorească, viitoarea mireasă are o discuție cu părinții ei. Aceștia își vor da acordul pentru ca feciorul să vină la pețit. Pe vremuri, când ajungea la casa fetei, pețitorii treceau mai întâi pe lângă cuptor pentru a vedea dacă este cald și cereau un pahar cu apă. Dacă apa era proaspătă și rece și cuptorul cald, atunci și fata era harnică, urmând să fie și o bună gospodină. Fiecare se așeză pe unde apucă și începe discuția: “Oameni buni, noi am venit atât de mulți, iar voi nu ne întrebați de ce? Cei din casă așteaptă ca pețitorii sa le spună ceea ce doresc.

Șeful grupului va spune:,,Mergând la vănătoare de jderi (în limba ucraineană înseamnă ,,jderi”- cununie), am dat de urmele lui, urme care ne-au adus până la casa voastră și dacă știți ceva de el vă rugăm tare mult să ni-l arătați”. Părinții fetei răspund: ,,Nu se poate, ați greșit casa! Noi nu avem și nu ascundem niciun jder în casă!” Cei în casă încep să arate femeile bătrâne “poate-i asta…” ca pănă la urmă să ajungă la viitoare mireasă care era ascunsă undeva lângă cuptor.

Apoi începea, propriu-zis, pregătirea pentru nuntă. În ajunul nunții era chemată o bucătăreasă care urma să pregătească bucatele și toate cele necesare. Începea astfel un ritual care în ucraineană se numește ,,zapik”, iar tradus în românește înseamnă pregătiri pentru nuntă.

La zapik sunt prezenți mirii, domnișorii de onoare (steagarul – drușca), părinții mirilor, rudele, paharnicul, trâmbițașul, bucătăreasa (cuharica).

Când se ajungea la casa miresei, rolul socăciței era să sfințească cu busuioc perechea și pe cei care înconjurau casa. Obiceiul era să se înconjoare casa cu ,,trembița”. Personele care rămâneau, dacă rămâneau în casă, împărțeau țuică ,(horiuca). Apoi socăcița ungea cu miere fiecare colț (uhol) al casei. Mierea este un aliment sacru aflat în strânsă corelație cu laptele matern. ,,Este simbolulul înțelepciunii și

epitetul constant al oricărei învățături, menite să-l înalțe și să-l fericească pe om”.

Alături de miere, se folosea și jarul, care se punea de către drușcă, sub prag . Jarul este ,,simbol al energiei oculte, al focului aprins și mocnit, gata oricănd să se reaprindă cu o flacără vie. Este imaginea focului (principiul masculine) aflat în captivitatea pămăntului (principiul femenin)”.

IV.3. Înmormântarea

Moartea este concepută, imaginar, ca o lungă călătorie, marcată și pe plan ceremonial, într-o lume similară acesteia de aici, deși opusă ei. Oamenii din comuna Poienile de sub Munte obișnuiesc să-și pună deoparte cele trebuitoare înmormântării. Dacă moare cineva obligatoriu trebuie imediat să i se aprindă o lumânare. Trupul neînsuflețit este spălat șiîmbrăcat în hainele special pregătite pentru înmormântare. Toate aceste lucruri le fac vecinii și nu rudele decedatului. Tinerii care nu erau casătoriți sunt îmbrăcați în haine de mire și mireasă. Defunctul este așezat în coștiug frumos ornamentat, cu mâinile pe lângă el sau la piept frumos încrucișate. Nu era voie ca lumânarea să se stingă la căpătăiul acestuia nici măcar accidental. Se spune că există credința că dacă lumănarea se stinge singură înseamnă că cel decedat cheamă cu el încă o persoană care îi este apropiată.

Din momentul decesului și până la înmormăntare, bărbații, rude apropiate umblă cu capul descoperit, iar femeile își despletesc părul și poartă batic negru, în semn de adâncă tristețe. Priveghiul – obicei foarte vechi, când prietenii, vecinii și toți cunoscuții se strâng seara la casa răposatului. La intrare sunt întâmpinați de rudele acestuia și pun fiecare câte o lumânare în sfeșnic și câțiva bănuți, care vor fi lăsați mortului în sicriu pentru a avea să-și plătească vămile și pentru a-și răscumpăra păcatele. În prima seară de priveghi se citește Psaltirea de către slujbașii bisericii. Ca să fie o noapte mai ușoară, cei prezenți încep să povestească întămplări din viața decedatului.

În a treia zi de la deces are loc înmormântarea. Acest ritual este împărțit în mai multe etape: scoaterea defunctului din casă, trebuie să se facă cu capul înainte, iar cel ce ține sicriul la cap primește cea mai mare pomană ( prostebuh). În curte afară se ține slujba, la care popa citește ,,proșii”, defunctul își ia ramas bun de la cei dragi, de la vecini, familie. În timpul acesta se dă de pomană – la copiii colaci, la rude, prieteni și vecini colaci și lumânări. Pomana este primită spunându-se cuvintele ,, Nai Boh mu prostet!” (adică: Să-l ierte Dumnezeu! ). De asemenea, hainele și lucrurile răposatului sunt date de pomană celor săraci. Prohodul spre cimitir se face cu 12 opriri ( poduri ), unde cortegiul se oprește și preotul citește Evanghelia. Femeile și copii își vâră capul sub cartea sfântă, ca citirea să se facă pe capul lor, pentru sănătate și iertarea păcatelor. Pe drum câteva babe bocesc cântece de rămas bun, de părere de rău, de despărțire. La vestiții gospodari decedați, se cântă din bucium melodii de jale. La cimitir, după ce sicriul este coborât în groapă, rudele trebuie să arunce bulgări de pământ, rostind cuvintele în limbă maternă: “Să-ți fie țărăna ușoară”. La casa decedatului urmează praznicul (taina Vecerea). Doliul este ținut cel puțin 40 de zile obligatoriu, când, în fiecare seară la mormânt se aprind lumânări ( pe vremuri se făcea un mic foc din lemne). Amintesc unele tradiții legate de ceremonialul funerar. În comuna Poienile de sub Munte: în ziua de vineri nu se fac înmormântări, fiind considerată cea mai importantă zi ,, pentru moarte”. Bătrănii spuneau că dacă nesocotești acest lucru, tot neamul mortului se poate stinge din viață. Cei care se sinucid sunt, și au fost înmormântați fără preot, fără dangătul clopotelor la biserică, fără ceremonialul bisericesc, fără bocete. Aceștia sunt îngropați în locuri speciale, la marginea satului. Bărbații care duc acest decedat la mormânt, nu-și dau pălăriile sau căciulile jos, ca semn de dispreț pentru fapta păcătoasă a defunctului.

V. LITERATURA POPULARĂ

V.1. Lirica

„Lirica populară este expresia trăirilor omului, fie că se realizează sub forma unei confesiuni directe, unde elementul concret ce a generat sentimentul este ușor de identificat, fie că se atinge pragul unei generalizări lirice, unde elementul concret capătă valoarea unui simbol poetic”, afirmă Delia Suiogan.

„Lirica populară ocupă un loc important în literatura românească. Ea reprezintă al treilea apogeu categorial în evoluția generală a folclorului românesc, este una dintre cele mai desăvârșite creații populare, un cântec ce vine din adâncurile istoriei noastre”.

Prin conceptul de lirica populară, definim o categorie folclorică, relativ distinctă. De aceea este foarte dificil să stabilim chiar și astăzi o delimitare clară între doină și cântec, pe de-o parte, între diferitele clase ale cântecului (cântecele de dragoste și cele de jale), dar și între cântec și strigătură, pe de altă parte, afirmă D. Suiogan.

Cântecul liric este singura categorie folclorică ce reprezintă un aspect deosebit de comunicare. Lirica populară este expresia trăirilor omului, fie că se realizează sub forma unei confesiuni directe, unde elementul concret ce a generat sentimentul este ușor de identificat, fie că se atinge pragul unei generalități lirice, unde elementul concret capătă valoarea unui simbol poetic.

„În cadrul poeziei populare se pot destinge trei tipuri de poezie:

poezia cu caracter de ritual-ceremonial (Orațiile)

poezia fără caracter de ritual și cermonial (strigăturile)

poezia gesturilor, ritmurilor, obiceiurilor de ritual (punerea și luarea cununii de pe cap, dansurile și simbolurile)”, afirmă Dumitru Pop.

Multe cântece de dor, de înstrăinare sau de noroc au apărut ca efect al „transformării ”bocetului, sau al Cântecului funerar , sau al Orației mari și a cântecelor de despărțire din cadrul ceremonialului nupțial. Funcția cântecului este aceea de a înlătura o stare de discomfort psihic și de a restabili echilibrul inițial al persoanei.

În lirica populară sunt abordate o mulțime de motive, amintesc câteva din ele:

♦ motivul dorului și aici avem:

– dorul de familie : „Rău se cade Doamne cade

La munte fără molizi

Și mie fără părinți”.

– dorul mândrei: „Suflă vântu de la munte

Dorul măndrei mă cuprinde”.

dorul badei : „Bate vântul, iarba crește

Dorul badei mă topește”.

♦ motivul drumului dorului: „Lung e drumul Gutâiului

Dar mai lung a dorului

Drumul gutâiului se gată

A dorului niciodată”.

– dorul și vântul: „Suflă vântul, cucu cântă

Vine un dor de la a me mândră”.

– dorul și negura: „Măi mândruț, de când te-ai dus

Negura prin sat s-a pus

Și pe pomii din grădină

Râu mă doare la inimă”.

– trimiterea dorului: „Bădișor despărțișor, nu-mi trimite atâta dor”

– așteptarea dorului: „Vino bade, iar acasă

Că dorul tău greu mă apasă”.

– plecarea dorului

– noaptea lungă a dorului

– venirea dorului și stingerea lui: „Nici un dor nu sine greu”.

Tipologia liricii:

lirica erotică

lirica naturii

lirica întămplârilor

lirica înstrăinării

lirica blestemului

lirica păstoritului

lirica haiduciei

lirica ostășiei

lirca etno-istorică

lirica socială

lirica funerară

„Speciile lirice evidențiază stări emoționale, intensive și de un anume tip: admirație, ură, desnădejde, intervenția formativă a eului originar și nu a celui empiric. Individualizarea expusă a stărilor afective, astfel încât să nu apară amestecate, ura laolaltă cu bucuria sau potențarea lor maximă, creează uneori impresia de inestetic” .

„Cultura populară românească s-a cristalizat într-o etapă care depășise epoca de dominare a gândirii mitice, dar se poate vorbi de posibilitatea de a reconstitui un asemenea sistem din multitudinea elementelor dispărute care îi conservă semnele și din care, prin interpretare, se pot deduce și semnificațiile lor“.

Poezia lirică, lat. poesis lyrica, în limba română populară e cuprinsă în străvechiul cuvânt cântec. Cu timpul, în anumite regiuni, acestui cântec i s-a alăturat termenul horă sau doină. „Doina a fost râspăndită pe întreg teritoriu nostru folcloric. Doina exprimă sentimente personale, devenind o poezie a confesiilor cu caracter intim”.

Autoarea Delia Suiogan afirmă că: „Literatura orală este parte a tradiției, de aceea ea nu poate fi interpretată decât ținând cont de toate elementele ce caracterizează o astfel de gândire. Literatura populară ne propune să descoperim, dincolo de cuvinte, modele culturale, reprezentări simbolice ale Lumii, istoria și credințele unui neam”. Omul nu a fost niciodată conceput ca fiind izolat, el aparținea unui grup social, unui mediu natural, de aceea individul s-a raportat la Lume prin prisma apartenenței sale totale la un sistem, susține același autor.

V.2. Epica

În mediile tradiționale nu existau granițe precise între speciile povestitului. Povestirea interferează foarte adesea cu snoava sau cu legenda mitologică sau legenda apelează la elemente specifice basmului și a snoavei. „Fiind creație literară orală, basmul se realizează prin apelul la un cod; elementele acestui cod au preexistat fie ăn realitatea mitului, fie în realitatea vieții trăite”.

Basmul este definit ca „specie în proză a genului epic, mai rar în versuri, în cuprinsul căreia se povestesc întămplări miraculoase, puse pe seama unor personaje sau forțe supranaturale”. George Călinescu afirmă că „basmul este un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observare morală etc. „oglindire a vieții în moduri fabuloase”.

Bogdan Petriceicu-Hașdeu stabilea o asemănare între basm și vis, motiv pentru care, probabil, basmele au fost numite „visuri ale popoarelor”. Ele par să fi apărut odată cu nașterea omenirii și, urmărind îndepărtata lor vechime înțelegem că ele nu sunt creația unui singur popor.

Una dintre cele mai bogate și populare colecții de basme din literatura noastră este Legendele sau Basmele românilor (1872-1882), al lui Petre Ispirescu.

Lazăr Șăineanu clasifică basmele:

▬ basme fantastice, având ca miraculosul elementul principal

▬ basme etico-mistice, cu anumite învățături

▬ basme glumețe, în care predomină umorul

▬ basmele nuvelistice

▬ basme animaliere

Caracteristici ale basmului:

▬ trăsături comune cu alte specii populare

– caracterul anonim (nu se cunoaște numele autorului)

– caracterul oral (opera circulă prin viu grai)

– caracterul colectiv (la desăvârșirea operei contribuie mai mulți creatori transmițători)

– caracterul popular (o creație populară exprimă mentalitatea omului din popor)

– caracterul tradițional (toate basmele sunt create prin tradiție)

trăsături proprii ale basmului

▬ tema tuturor basmelor este lupta dintre bine și rău, sfârșită cu victoria binelui

– sunt prezente elemente fantastice (personaje ireale, metamorfozări, spații ireale)

– acțiunea basmului este plasată într-un trecut îndepărtat mitic („in ilo tempore” și într-un spațiu nedeterminat „tărâmul acesta / tărâmul celălalt”)

▬ există formule tipice:

– formula inițială îl transpune pe cititor din lumea reală în lumea fabuloasă a basmului și plasează acțiunea în trecut („A fost odată…”)

– formule mediane de tipul „și se luptară, și se luptară zi de vară, până-n seară” care are rolul de a menține trează atenția cititorului și de a face saltul peste timp și spațiu

– formula finală („Și-am încălecat pe-o șa…”) îl readuce pe cititor în lumea reală, creându-i o stare de bună dispoziție, de optimism într-o glumă, o ironie, o vorbă de duh

▬ acțiunea basmului se desfășoară cronologic, ascendent, urmând un tipar narativ:

– situație de echilibru

– un fapt (prejudiciu sau lipsă) care tulbură echilibrul

protagonistul (un erou) pornește la un drum inițiatic asumându-și răspunderea de a restabili echilibrul inițial; în drumul său întâlnește numeroase obstacole pe care le depășește, fie prin forțe proprii fie în urma ajutorului primit

– revenirea la starea de echilibru (răsplătirea eroului, nunta)

– personajele basmului se împart în două categorii distincte: pozitive / benefice și negative / malefice

▬ motive întâlnite în basme:

cifre magice 3 (7,9,12)

împăratului cu 3 feciori / fiice

obstacolelor depășite

drumului inițiatic

ajutoarelor

nunții

mezinul

▬ o trăsătură specifică basmului popular este realitatea (acea trăsură care face ca opera să pară spusă și nu scrisă)

▬ surse de oralități:

– expresii populare („a se face luntre și punte”, „a-și lua inima în dinți”, „a-i purta sâmbetele cuiva”, „a avea ac de cojocul cuiva”, „a cădea un noroc chiar peste cineva”).

▬ locuțiuni: cu nici un chip

▬ interogații și exclamări

▬ folosirea dialogului

▬ interjecții de diferite tipuri

▬ forme verbale inverse

▬ substantive în vocativ: corbule, corbule!

▬ cuvinte populare, arhaice și regionale: să lași, mă prins, cellalt, iară, de, a tăgădui, trențăros, paci

▬ viitorul popular: or fi trăind

Basmele au o valoare educativă, ele oferă modele de conduită iar protagonistul este întotdeauna idealul de frumusețe fizică și morală al poporului român.

„Basmul ne descoperă de fiecare dată marea putere a omului arhaic și tradițional de a-și reprezenta, cu ajutorul imaginiilor, tot ceea ce-l înconjoară dincolo de vizibil și perceptibil”, afirmă D.Suiogan. Lectura modernă a basmului ca text cultural, integrat în fenomenul povestitului, constituie un nou punct de interes în studiul lui Pavel Ruxăndoiu. Analizând cu finețe relația dintre mit, basm și legenda, autorul considera că:

„Prin reorganizarea elementelor unei lumi preexistente lui, o lume a legendelor primitive și a miturilor, basmul și-a elaborat, încă din epoca de geneză, tipare fundamentale și un cod de limbaj artistic care au căpătat o mare stabilitate; așa se explică universalitatea basmului în timp și spațiu, similitudinea tipologică pe vaste arii culturale și gradul accentuat de stereotipie“.

Evidențierea valorii sociale a basmului – afirmată și de Mihai Pop – este dublata de sondarea modului în care structura textului este influențată de contextul povestitului. Fenomenul contaminării produce, de exemplu, conglomerate epice precum Drăgan Cenușă, în varianta lui Gheorghe Zlotar, consemnată în antologia lui Ovidiu Bârlea.

Povestitorul „cunoaște și folosește modelele tradiționale ale basmului, dar le tratează cu totul liber față de logica lor primordială“, „acumularea de basme într-un discurs epic de mare amploare“ constituind, în opinia autorului, o caracteristică a povestitului contemporan.

„Basmul anulează realul propriu zis, dar nu instalează irealul, situându-ne de fapt într-o stare secundă, unde se poate realiza transferul de mesaj. Fantasticul, cu formele lui specifice de realizare: fabulosul, miraculosul și fastuosul, sărbătorescul joacă un rol foarte important în menținerea relației între nivelele de semnificație și sens”.

În basmul popular cel mai mic este neinițiatul, capabil însă de inițiere. Plecarea în călătoria inițiatică presupune renunțarea la identitate și devenirea sa ca strâin, în intenția de redescoperirea identității, într-o stare superioară, după încheierea inițierii, afirmă D.Suiogan.

Antropologul V.I.Propp împarte personajele basmului în următoarele categorii: răufăcătorii (Spânul), ajutoarele sunt personajele care îl însoțesc pe erou (calul năzdrăvan) și donatorii sunt personajele care îi oferă eroului ceva care îl va ajuta la un moment dat să depășească un impas (craiul).

Autoarea mai susține că: „orice călătorie este reprezentată de obicei ca având două sensuri, unul descendent care ar putea fi echivalent cu o stare de rătăcire sau moarte spirituală, și unul ascendent care intră în seria semantică a regăsirii căii spirituale sau respectiv prefigurarea unei reînvierii spirituale”.

Eforturile neofitului întotdeauna sunt răsplătite de ordim material dublată de cele de ordin spiritual. El parcurge astfel drumul de la întuneric la lumină, intrările succesive în labirint, luptele și jocurile de tip întrecere au rolul de ai descoperi eroului adevarata sa identitate. Finalul în basmul cult înseamnă și sfârșitul  procesului inițiatic al potagonistului, întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea  răufăcătorului, pentru că prezintă mentalitatea omului din popor, conform  căreia binele triumfă întotdeauna, iar starea firească este cea de  bunădispoziție și de optimism.

„Cântecul bătrânesc sau balada este cântecul epic și lirico-narativ cu caracter eroico-dramatic,cu tematica și subiecte care izvorăsc din apropierea basmului eroico-fantastic și din domeniul vieții profesionale, familiale și de fiecare zi, d „Baladele sunt arii vechi ale cărora cuvinte totdeauna amintesc vreun suvenir sau vreun roman de amor. Țăranii de la munte, români, cântă aceste balade cu un glas plângător foarte lin, stăruind

asupra notelor de cântec și iuțind pe cele fantastice. Ei știu să deie acestor arii o impresie

de întristare visătoare, un efect extaordinar” afirma Alecsandri V. Termenul popular subliniază caracterul vechi și eroic al cântecului nostru epic decât cel liric ( ballata, ballad, ballade).

Balada a intrat în atenția „gândiriștilor“, îndeosebi a lui Nechifor Crainic și a lui Radu Gyr, încă dintre anii 1927 și 1930, deoarece în această specie s-au conservat mituri fundamentale dacoromânești: în «Meșterul Manole» – mitul jertfei zidirii și în «Miorița» / «Pe-o Gură de Rai» – "mitul mioritic", ori, mai exact spus, mitul armonizării părții în întreg. Balada populară românească nu are nici o legătură cu dansul, fiind exclusiv un cântec vechi și amplu, de ascultare de aceea sunt puțini cântareții din popor care folosesc termenul de „baladă”.literară.

„Balada este opera epică în versuri, în care se povestesc întâmplări neobișnuite, cu subiect fantastic legendar, istoric sau legendar”.

Clasificarea tematică:

balade fantastice: Soarele și Luna

balade legendare: Mânăstirea Argeșului

balade pitorești: Miorița

balade istorice: Cântecul lui Constantin Brâncoveanu

balade familiale: Ghiță Cătănuță

Caracteristicile baladei:

autor anonim

Ca orice operă populară are caracter anonim , sincretic , oral , colectiv.

Acțiunea este plasată împrecis în timp și spațiu

Personajul principal este caracterizat din perspectiva unei trăsături interioare

este folosită antiteza în caracterizarea personajelor

Prezentarea unor personaje , situații și obiecte fantastice

Este răspăndită în mai multe variante și circulă pe o arie extinsă

Simplitatea mijloacelor stilistice și prozodice

Personajele devin simboluri , idealuri ale poporului.

Sentimentele autorului sunt exprimate indirect prin intermediul personajului și al acțiunii.

Are personaje puține

Are o acțiune cu delrulare ascendentă cu respectarea momentelor subiectului

Acțiunea este simplă, lineară, desfășurată pe un singur plan

Acțiunea :

lupta se dă între inteligența și forța

haiducia este o formă a luptei de clasă, propunând și un ideal uman

de cele mai multe ori situațiile se rezolvă la modul sângeros, prin triumful eroului.

Personajele:

întruchipează un ideal uman

constituie un element de transfigurare a realității

au atribute excepționale, de basm

în plan etic, eroul este un învingător

frumusețea fizică presupune și frumusețea morală

voinicul pierde prin trădarea unui apropiat

trădătorii sunt totdeauna pedepsiți și cu metodele pe care ei le pregâtiseră pentru uciderea voinicului

iubirea glorifică virtuțile bărbatului

Protagoniștii se caracterizează prin: înțelepciune, apărarea valorilor tradiționale colective, adevâr, dreptate, sociabilitate, calm, echilibru, curaj, vitejie, eroism.

Personajele pot fi grupate:

personaje mitologice

personaje animaliere parțial antropomorfizate

mame cu calități excepționale, acționând în numele unor principii superioare

personaje din lumea pătorească

personaje istorice

personaje obijnuite puse în situații excepționale

Balada populară aduce în discuție ipostaze ale stăinului-neinițiatului. Trecerea ca devenire impilică depășirea unor praguri, fapt ce determină necesitatea inițierii, o inițiere pusă în cele mai multe cazuri sub semnul jocului, este vorba despre un joc care are o finalitate bine definită, este vorba de fapt despre încheierea unei acțiuni, sau despre atingerea unei limite, afirmă D Suiogan.

V.3. Fenomenul Kitsch-ului în lumea satului

Satul românesc tradițional constituie un zăcământ rar de date, forme și valori etnice. Deși, apariția inovației în mediul rural, în special în comunitate săteasca, s-a simțit, odata cu introducerea modurilor de trai moderne. Influențarea cea mai rapidă s-a produs prin mass-media, deoarece o data cu introducerea radioului și a televizorului s-a reușit manipularea. Credința în practicarea datinilor, respectul pentru strâmoși și multe alte sau pierdut.

Oamenii de la sat nu mai sunt interesați de importanța relațiilor între neamuri, ci de cine și ce și-a construit. Comunicarea dintre oameni dispare, de atunci începe să se piardă tradiția și să lase loc inovației.

Cauza apariției kitsch-ului? Contactul prost mediat între cultura rurală și cea urbană, care duce la imitație din dorința reevaluării personale. Noii veniți la oraș imită obiecte culturale tipice acestui nou mediu, le consumă și le „întorc" la sat, prin legăturile permanente sau ocazionale pe care le mențin. Orășeanul redescoperă prost cultura populară, o imită și el cum poate fără să iși dea seama .
„Kitsch-ul reprezintă cea mai răspândită variantă și cea mai <implicată> în procesul de <poluare> a culturii. Kitsch-ul reprezintă un produs tipic și propriu societății de tip modern, el este expresia și reprezintă satisfacerea gustului estetic corupt dintotdeauna”.

Etimologic, noțiunea de kitsch provine, se pare, din cuvântul german kitschen, adică a face ceva de mântuială, fără rost.  În dialectul meklemburghez există și cuvântul  kitschen = „a strânge glodul de pe uliță”, iar verbul verkitschen înseamnă „a vinde la preț redus”

Kitsch-ul a devenit deja, din pâcate, un curent în artă. De foarte mult de prost-gust, a împânzit parcă toate tarabele, magazinele rămănând foarte puțin loc pentru lucrurile cu adevarat valoroase.

Din lipsa unei imaginații proprii, producătorul de kitsch recurge constant la cele mai primitive metode, ceea ce se vede cu limpezime la mare

parte din poezia actuală. Apelând la modernismul versului liber foarte mulți consideră că simpla înșiruire de metafore, sau de cuvinte care le trec atunci prin cap, puse unele sub altele se cheamă poezie.

Borges afirma: „Cred că versul liber e cea mai dificilă dintre toate formele de versificație, dacă nu ai grijă să fii Walt Whitman. Formele clasice sunt mai ușoare pentru că îți oferă un model…Versul liber e la fel de dificil ca proza. L-aș sfătui pe orice tânăr poet să înceapă cu formele și modelele clasice. Unul dintre cele mai frumoase modele mi se pare sonetul.”

Așadar, cel care produce kitsch nu produce artă: „opera” lui nu poate fi evaluată după criterii estetice. Kitsch-ul nu este otrăvitor doar pentru artă ci și pentru orice sistem de valori care nu sunt imitative. Nu face nici un serviciu literaturii cel care lucrează doar pentru efectul frumos, doar pentru satisfacerea afectelor.

  Nu-mi amintesc ca bunicii să fi avut obiecte de kitsch, deoarece erau intelectuali și nu își puteau permite așa ceva din convingeri estetice. Bunicii mei, spre exemplu, au avut lucruri veritabile, cum ar fi un covor tesut, costume tradiționale croșetate de ea, ștergare ș.a.

Traditiile populare, nunțile, botezul, sărbătorile tradiționale așa cum sunt ele organizate de maramureșeni, toate aceste ceremonii sunt afectate parțial de fenomenul numit generic kitsch.  Pentru a realiza un produs-kitsch se recurge la materiale inferioare și de proastă calitate, având ca scop principal numai obținerea de câștiguri materiale.

„Trăsăturile cele mai evidente ale kitschului, cum ar fi: hipertrofierea, accentuarea exagerată a autenticității, reproducerea exterioară formală, copia exactă, naturalistă a amănuntelor, dar și înfrumusețarea, idealizarea imaginiide ansamblu în spiritul aceleiași autenticități”. (Mate, 1985:18). „Sub efectul artei moderne, a procedeelor industriale de multiplicare, a lipsei de cultură religioasă și a „morții” societăților tradiționale, ia naștere „arta” kitsch”, susține D.Suiogan.

VI.Elemente mitologice din viața satului

În trecut, omul satelor noastre avea mult de lucru nu numai cu cele văzute, ci și cu cele nevăzute, cu duhurile bune și rele. Cele rele, răufăcătoare, erau prezente peste tot, mai ales după ce apunea soarele. Din toate ființele răufăcătoare strigoii, ielele, ocupau primul loc, atât prin numărul lor cât și prin răutatea ce îi caracteriza.

“ Povestirile despre strigoi au fost dintre cele mai frecvente povestiri din satul tradițional, întunecându-i orizontul spiritual, prin momente de groază pe care le produceau, mai ales în lungile seri de toamnă și iarnă”, susține D. Pop. Autorul susține și că: „povestirile cu strigoi care înainte semănau groaza în rândurile ascultătorilor s-au transformat treptat ăn povestiri anectodice, luând adesea în derâdere însăși superstiția din care au crescut”.

Bătrânii din comuna Poienile de sub Munte, povestesc adesea despre strigoi și iele.

Ielele “ lisne”, erau niște tinere foarte frumoase, aveau un picior de găină și unu de bărbat, îmbrăcate în alb. Trăiau în molid cu un singur trunchi și cu patru vărfuri. Aici aveau război de țesut și țeseau, cântau, dansau.

Iarba verde :trava zelenenika”

Să se găsească acea ruscă : “n-ai să naide ta ruscă”

Cum is tinerică: “iac ia molodenica”

Dacă nu ar fi niciunu: “cobe neu dolean”

Asa ca si tămâia:”ta ne temnean”

Toți sa fie ai mei Ioan:” neuden be mui Ivan”

„Sahastriuche”, jumătate din fața era cu păr, cealaltă jumătate era ca la bărbat. Aceștia spun bătrănii că zburau în aer, și se vedea când zburau. La muntele Roșușnei, sahastriuche au prins o „lisna”, ielă. A luat-o și piciorul de găină îl tăia și îl prăjea după aceea îl mănca. Ielele veneau la colibe, unde știau că sunt bărbați cu oile la stână. Sahastriuche veneau la colibă și cereau ca să pună foc ciobanii, că el se va întoarce de la vânat de iele. După cum îmi povestea bătrâna aceștia se hrăneau cu iele.

Un om din sat cu numele „Cubaș”, tânăr ciobănaș, umbla cu oile. Știa să cânte în fluier. În timp ce stătea cu oile la păscut, cânta în fluier iar ielele veneu și dansau în jurul ciobănașului. Tatăl ciobănașului spunea că dacă îi place de una din fete atunci să ia o năframa în timpul dansului, deoarece aceste fete aruncau baticurile în timpul jocului. Feciorul urmărind pe cea mai frumoasă și așteptănd să arunce năframa să o ieie și să-și bage în pantaloni, așa cum l-a învățat tatăl lui. După terminarea dansului ielele mergând sub acel molid, rămânând acea fată, a cărei batic a fost luat de ciobănaș, fiindcă aceasta neavând putere să plece cu celălalte. Flăcăul luănd aceea năframă a încuiat în ladă, purtănd cheia după el ca să nu poată fura baticul. Rămânând cu acest fecior un timp, au avut trei copiii. Într-o seară ciobănașul a adormit, aceasta luând cheia a descuiat lada, și-a luat năframa și a fugit.

Ciobănașul a început să o caute, trecând o săptâmănă, trecând doua, hoinărind munții ca să o găsească, într-un final a găsit-o prin munți rungându-se de ea ca să vină acasă de dragul copiilor, aceasta refuzând să se mai întoarcă acasă, feciorul rămânând cu copiii și cu amintirea dansului ielelor povestea Anna Didușeana.

Încă o întâmplare adevărată despre iele este: „Kozecinek” de la Hlenișcea, având 10 ani, l-au luat ielele, l-au dus într-o peșteră, acolo spunea el că era de toate, era raiul pe pământ, începând de la mâncare, până la cel mai scump lucru, povestea omul. Ielele furau doar băieți, acestea îl pofteau să mănânce din toate bunătățile, el refuzând să mănânce, l-au dus înapoi ielele”, spune Disușeana.

O altă poveste adevărată urmează. Bătrâna îmi povestea că ,,un om din sat a plecat la muncă în butin și a fost omorât. Nu l-au adus acasă ca să-i facă înmormântarea cu ritualuri. După o lună a început să i se arate la soția lui, aceasta îl primea noaptea în casă. Femeia a început să meargă cu el în cârciumă, era invizibil, nimeni nu putea să-l vadă, doar ea. Cârciumărița întreba de ce cumpăra trei pahare de băutură? Ea răspunzând că-s pentru ea și pentru soțul ei. Lumea din sat a început să vorbească că ea a început să înnebunească ori s-a întors soțul ei. A început să treacă timp, strigoiu mergea în pădure, aducea lemne ca să aibă soția lui la iarnă. Au observat neamurile că se întâmplă ceva cu această femeie. După asta au învățat-o babele din sat ca să spună la strigoi că dacă este de acord ca să se mărite cu fratele lui. Acesta era de acord. Dar când i-a propus ca nașu să se însoare cu fina, acesta nu vroia nici să audă de așa ceva. Supărat, strigoiu a plecat în pădure, ea i-a spus că merge la nuntă. L-a mințit pe acesta, ea rămânând acasa și au învățat-o bătrânele ca să întoarcă toată casa; era cu fața către livadă, a întors-o către drum, toate obiectele, lucrurile din casă să le întoarcă pe dos, uitând un singur lucru să întoarcă un „kițek”(o caniță).

Se apropia seara, el o striga de afară ca să vină să-i deschidă ușa, ea nu mai răspundea, pentru că așa au învățat-o babele. El furios i-a zis <Teper es nea ezila>, (acum m-ai mâncat). Kițekul acela fugind către ușă ca să-i deschidă, ea văzând s-a repezit către kițek și l-a spart. Și așa a scăpat aceasta de strigoi. După toate astea, femeia a trebuit să cheme 7 preoți din diferite localități, ca să facă maslu. Femeia la care i s-au întămplat toate acestea o chema Maria, iar pe strigoi Fedor”. O poveste adevărată mărturisită de Anna, ea știind-o de la străbunicul ei.

VII. CONCLUZII

Pentru fiecare om, comuna natală, este sigurul loc perfect, unde te regăsești de fiecare dată. Oricât de departe m-aș duce, acest loc îl voi purta în suflet, deoarece aici am trecut din lumea neagră în lumea albă, aici am învățat când să zămbesc, când să plâng și când să mă opresc din plâns și din râs, aici o să-mi amintesc de parfumul copilăriei, aici o să vreau să trec din lumea vie în lumea strămoșilor.

Am încercat în această Lucrare de Licență, să aduc la lumină, personalități, date, imagini, ce reprezentau și reprezintă simboluri ale existenței acestei minunate localități.

Lucrarea este structurată în șapte capitole majore, fiecare având o consistență teoretică conformă. Primul capitol cuprinde câteva coordonate teoretice cu privire la următoarele concepte: Cultura. Definiții, forme de manifestare. Cultura tradițională Cultură materială. Cultură spirituală Obiceiurile populare și cauzalitatea lor, spațiul și timpul în mentalitatea tradițională.

Capitolul II, intitulat Comunitate etno-folclorică, este împărțit în opt subcapitole în care se rezumă în mare parte tot ce este legat despre comuna Poienile de sub Munte, începând de la coordonate geografice, coordonate istorice, coordonate etnoculturale, ocupații tradiționale, locuirea și specificul ei, relațiile de înrudire și portul popular, toate fiind prezentate în detaliu. Comuna Poienile de sub Munte este cunoscută cu denumirea ucraineană Polyane, dar și sub denumirea istorică Rowsykopolana, în Maramureș. Este cea mai reprezentativă comună ucraineană din zonă.

Prin istoria sa de peste 655 de ani, această comună a dovedit că este din punct de vedere administrativ economic și teritorial cea mai importantă comună ucraineană. Începând de la așezarea geografică, hotare, relief, ape, peisaje splendide, obiceiuri, tradiții, toate aceste conferă acestui loc caracteristici aparte ce o deosebesc de celelalte comune.

Comuna Poienile de sub Munte este situată geografic în nordul țării, respectiv în NE județului Maramureș, pe Drumul Județean 187, la o distanță de 123 km de Baia Mare, la 32 de km de cel mai apropiat oraș – Vișeul de Sus și la 16 km de cea mai apropiată stație CFR; la o altitudine de 650 m față de Marea Neagră.

Comuna a fost pomenită și atestată documentar în 1353, atunci au apărut și primele informații despre comuna Poienile de sub Munte. Primii locuitori ai satului „Polyane” au fost rusnacii și huțulii de pe meleagurile Galiției așa (Poloniei). Au găsit o poienița pe care au botezat-o „Poiana Domnului Dumnezeu, căci de pe poiana se vedea numai cerul Domnului. Pe acea poieniță haiduci s-au stabilit și și-au construit primele locuințe. Locuințele erau deosebite, chiar ciudate: jumătate erau case și jumătate erau colibe cu grajd.

Istoricul Alexandru Filipașcu în lucrarea Istoria Maramureșului, București 1940, la pagina 62 afirmă: „…un grup de ruteni a pătruns în Maramureș, pe la sfârșitul secolului al XIV-lea, în ținutul stăpânit de voievodul Ioan de Rozavlea care i-a colonizat de-a lungul râului numit Apa Rusului unde au întemeiat satele rutenești: Poienile de Sub Munte, Repedea, Ruscova.

Cea mai reprezentativă zonă din comuna – Zona Socolou – este cel mai semnificativ toponim al comunei Poienile de sub Munte. Este o vale cu semnificații istorice. De-a lungul timpului a reprezentat o graniță naturală între Galiția – Polonia și Austro – Ungaria. Teritoriul Socolăului cuprinde vârful și pasul Copilaș (1594 m ). Era o punte de legătură între gospodării maramureșeni și cei din Ucraina (Ciorna – Hora). De această zonă sunt legate multe întâmplări și legende datând din vremuri apuse. Acolo întâlnim și un cimitir militar din timpul Primului Război Mondial. În timpul celui de-al doilea război mondial în această zonă a fost construită și o fortificație-,,Arpada”,

Ca să puteți să parcurgeți comuna, am descris denumirea străzilor acestea sunt: Strada Principală (D. J – 187)” se întinde de la borna de hotar cu localitatea vecină Repedea spre vest, până la curba lui Gagun. Strada Țercovna – Ulița (ulița bisericii) începe din fața actualei primării și se întinde până sub dealurile Hora – Popova, Prodanskey, spre cătunul Zacvasnița, stradă veche, datând din secolul al – XIV – lea. Strada Zacvasnița este paralelă cu ulița bisericii și se continuă spre est în sus-ul râului Cvasnița. Strada Nejni-Crai pornește din centrul comunei și se continuă spre vest, spre cătunul Ivancicov și comuna Repedea prin Lujana. Strada Zarica se întinde de la locul numit Zarinok Serenoin, pe lângă cătunul Zarica până la locul numit Klene. Strada Primărie este drumul ce duce spre Primărie. Strada Gară – Nejni – Crai se întinde pe spațiul pe unde circula pe vremuri trenul, acum a devenit drum pietonal. Strada Pentaia – Soloteaney pornește de la extrema nordică a comunei Repedea și se continuă printre dealurile spre est și nord – est până la cătunele Pentaia și Soloteaney. Strada Misica –

Obcina se întinde de-a lungul pârâului Misica spre sudul comunei. Strada Paulek se întinde de-a lungul pârâului cu același nume. Strada Kaplețea – duce spre cimitirul eroilor și cimitirul greco – catolic de pe dealul Kopistra. Strada Putuk – Pluskey duce spre cătunul cu același nume întinzându-se lângă pârâul cu același nume. Strada Pașișney marchează în cătunul cu același nume.

Au existat pe teritoriul comunei vestitele grădini și livezi cu pomi fructiferi, amintesc una dintre cele mai importante:

● livada „U Ghețka” – situată sub dealul Hlenesșcea, a fost considerată cea mai renumită livadă cu pomi fructiferi (meri)din sat. A fost considerată primul parc de odihnă și recreare privat, destinat oamenilor de vază, musafirilor din timpul Imperiului austro-ungar. Astăzi grădina nu mai există decât în amintirea bătrânilor care povestesc despre domnii ce veneau în „kirandulaș”(excursie) pe aceste meleaguri.

Precum am amintit în cadrul acestei lucrări, în comuna Poienile de sub Munte există trei școli generale, nouă școli cu clasele I-IV și 18 grădinițe. Pe plan cultural, locuitorii comunei dispun de o bibliotecă care are peste 10.000 de volume. Comuna mai deține și câteva blocuri, un cămin cultural, dispensar uman, dispensar veterinari, două farmacii, o secție a spitalului Vișeul de Sus, un cămin de bătrâni și persoane cu dezabilități, ocol silvic, sector al poliției de frontieră, sală de sport ultra modernă, două saloane de frumusețe. Fiind o comună atât de mare există și o firmă de taxi.

Suprafața teritoriului administrativ al comunei este de 29515 ha, fiind considerată cea mai răsfirată comună a județului, din care 19500 ha fond forestier, 5100 ha pășuni naturale, 3700 ha fânețe naturală, 800 ha teren arabil, 125,5 ha suprafețe construite,101 ha teren ocupat de ape, 93 ha drumuri și 95,5 ha alte terenuri.

La recensământul din 2000 situația populației se prezenta astfel: din totalul de 10230 de locuitori, populația stabilă era formată din 10037 de locuitori, din care: 9711 ucraineni, 253 români, 60 maghiari, 5 germani, 3 armeni, 2 romi, 2 ruși și 1 evreu. În prezent, în comună există 8180 de familii.

Reamintesc că: Comuna Poienile de sub Munte este formată din două mari grupe de relief:

− relief muntos : situat ca o coroană de jur împrejurul comunei și

− depresiunea Poienilor unde se află și vatra comunei.

Legea nr.5 din anul 2000 menționează existența a 4 rezervații naturale în Munții

Maramureșului printre care se numără și Rezervația Farcău – Lacul Vinderel – Mihailek, care cuprinde 100 ha.

Așa cum am menționat în subcapitolul II.2.2., clima se caracterizează printr-o serie de elemente specifice regiunilor carpatice. Comuna Poienile de sub munte are o climă temperat – continentală, cu caracteristici montane. Iernile sunt lungi (noiembrie – aprilie), iar în celelalte anotimpuri relieful muntos își spune cuvântul. Temperatura medie anuală este de +7,4˚C grade în zonă depresionară, și +3, +4˚C, în cea muntoasă. Izotermele lunii ianuarie ating valori între -5 grade și -3 grade, dar deseori în unele ierni temperatura scade până la -20 și chiar până la -30 grade C. Izotermele lunii iulie sunt situate de obicei între +16 și +20 grade C, temperatura maximă urcând pănă la +35 grade C.

Hidrografia menționată în capitolul II, subcapitolul 2.3., Structura geologică, precum și precipitațiile abundente au favorizat formarea unei bogate rețele hidrografice. Cele mai importante râuri sunt: Rica și Cvașnița ce trasează pararel comuna, iar la ieșirea din localitate se unesc formând râul Ruscova. Afluenții acestor râuri sunt: Paulik , Pentaia, Coșnea, Bardii, Misica, Ivancicov. Râul Ruscova se formează prin unirea a doua văi importante: Valea Rica și Valea Socolău. Are ca afluenți de dreapta: Socolăul, Paulic, Pentaia, și Repedea – cel mai important afluent de dreapta al râului Ruscova

Aș vrea să mai reamintesc cele mai importante lacuri montane de acumulare acestea sunt Lacul Venderel, situat la 1750 m altitudine, sub Vârful Mihailec și lacul Iezerul, situat la 1690 m altitudine, deasupra râpei Iulia, între masivele Mihailec și Farcău.

Factorii ce contribuie la formarea solurilor în comuna Poienile de sub Munte sunt: structura geologică și clima, se constată o zonare a solurilor conform celor trei trepte de relief: munți, dealuri și lunci din zona depresionară. Pădurile ocupă o însemnată suprafață a comunei, ele sunt formate din fagi, molizi, brazi, carpeni, stejari, frasini. Subarboretul este alcătuit cu precădere din alun, mur, zmeur, soc, măceș. Vegetația montană mai cuprinde flori de munte ( brândușe, garofițe, ghiocei, ienupăr, flori de colț, narcise). Bogata floră și vegetație a zonei alpine, montane și depresionare are o importanță deosebită din punct de vedere alimentar (ciuperci, afine, zmeură, fragi, furaje); industrial (material lemnos); medicinal (plante medicinale, miere ). Varietatea vegetației constituie pentru localnici o sursă de hrană, de venit, dar și un mijloc de recreare. Mai amintesc că în această zonă s-au înregistrat în trecut aproximativ 435 de specii de animale sălbatice cum ar fi: cerbul carpatin, ursul brun; cocoșul de munte, ciocănitoarea de munte,

mistrețul, lupul, vulpea, dihorul, pisica sălbatică, șopârla de munte, șarpele de casă, viperă și multe alte specii. În apa râurilor din zona montană trăiesc: păstrăvul, lipanul, țiparul, scobarul, zglăvoaca, grindelul, mreana, cleanul dungat și lostrița, dar cum defrișările au devenit necontrolate au dus la dispariția multor specii de animale și păsări.

Specific că în trecut au fost organizate partidele de vânătoare. Au participat nume mari ale acelor vremuri, în documentele vechi sunt amintite celebrele vânători regești din această zonă. Cel mai însemnat trofeu a fost un urs brun uriaș de peste 400 kg, 165 cm lungime, vânat în anul 1975.

În subcapitolul Coordonate etnoculturale am abordat câteva subiecte care reflectă viața culturală a comunei Poienile de sub Munte din cele mai vechi timpuri până în prezent. Primii oameni care au călcat și s-au stabilit pe aceste meleaguri au fost huțulii, care au adus cu ei cântecul și intrumentele muzicale: fluierul, buciumul cimpoiul, băianul, cu care și-au alinat sufletele. Prima ocupație de bază a primilor locuitori din sat era oieritul. Un cioban adevărat, nu urca la munte cu turma fără bucium și fără fluier cu care cânta în timp ce stătea cu oile la păscut. Am mai vorbit în acest subcapitol despre klaca, reprezentând o formă de activitate culturală. După o muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a-și ajuta un consătean se organiza ,,klaca”, o mică petrecere cu glume, poveștiri, cântec, danț.

Capitolul IV, intitulat Locuirea și specificul său, am menționat despre gospodăriile și casele poienarilor. Gospodăriile tradiționale ale comunei, pot fi clasificate în două grupe:

a) gospodării permanente, care sunt situate în vatra satului și a cătunelor;

b) gospodării temporare, așezate la distanță de centrul satului, denumite de poienari „zemarika” si „pasterika” (folosite pentru iernatul sau văratul animalelor). Pentru construirea caselor și a gospodăriilor, cea mai aleasă specie era molidul, „smereka” în ucraineană. Primele case din Poienile de sub Munte erau alcătuite dintr-o cameră și tindă; camera de locuit îndeplinea toate funcțiile familiei. Riturile de trecere, nașterea, căsătoria, moartea se realizau în acest spațiu sacru și intim. Casa avea forme geometrice, dreptunghiulară, cu acoperiș în patru ape, construită din bârne lungi, acoperită cu șindrilă. În cameră se afla un cuptor cu hornul spre tindă, iar mai tărziu cu hornul iesit pe podul casei. Cuptorul avea funcția de sobă de gătit, cuptor pentru copt pâine, și un loc de dormit, mai ales pentru cei care aveau reumatism. Masa era așezată

în colțul de est al camerei, spre soare. Lavița era așezată pe doua laturi ale camerei, pe lungimea și pe lățimea acesteia. Locul patului era ales în așa fel încât să formeze o axă magică pe orizontală (se dormea cu fața spre icoane, sau cu capul sub icoană).

Un lucru foarte important nu lipsea din casă „Hreadca”, era o rudă pusă deasupra patului, agățată de tavan, pe care erau așternute cergile și hainele de sărbătoare. Podeaua era „tuk”, un pămănt bătut și nivelat cu lut galben (bătrânii povesteau că: înainte să niveleze, erau chemați prieteni în klacă, aceștia dansând, bătuceau lutul). În sat nu existau ulițe, ci simple cărări de la o casă la alta. În 1600, curțile au fost îngrădite cu niște bârne, iar intrarea în curte se făcea printr-un „perelaz”.

Curtea gospodăriei cuprindea: un grajd, pentru vite și cai. Coleșnă pentru oi, un coteț pentru porci și unul pentru gâini, un șopron „drevarnea” pentru lemne, sau pentru căruțe și sănii, un „oboruh”, pentru făn și un W.C. în dosul grădinii și nu în ultimul rând gospodăria mai conținea un fel de magazie, depozit denumită „kliti”, ce servea pentru tot. Cu timpul locuințele din comuna Poienile de sub Munte au suferit mari modificări au devenit din ce în ce mai dotate cu tot confortul: cameră de baie, apă curentă, centrale termice, termopane, acoperișuri multicolore, garduri și porți din fier forjat. Lemnul a fost înlocuit cu prefabricarea, tămplăria din lemn a fost schimbată cu cea din P.V.C.

În Capitolul II, subcapitolul 5., numit Ocupații tradiționale, am încercat să descriu principalele preocupări a oamenilor din sat, acestea fiind următoarele: exploatarea forestieră, agricultura, creșterea animalelor, cojocăritul, tămplăria, țesătoria, mineritul, morăritul, prepararea varului și multe alte.

Relații de înrudire, în acest subcapitol am tratat tema provenienței, caracteristic este faptul că în satele ucrainene din Maramureș, locuitorii vârstnici spuneau că ei sunt rusnacii sau ruskii, iar limba lor este rusnacă, sau ruska. Acest lucru se explică că primii locuitori care au venit din Precarpatea și Zacarpatea și s-au așezat pe Meleagurile Maramureșene ( sec. XIV – XV ), nu s-au detașat definitiv de națiunea rusă și belarusă, deci nu au putut să asimileze termenul de ucrainean și limba ucarineană. Chiar de la începuturile stabilirii primelor locuitori pe acest frumos meleag numit și „colț de rai”, secolul al – XIV – XV – lea. Avem documente scrise despre conviețuirea a două etnii: cea valahă – romănă și cea rusnacă – ucraineană. Populația ucraineană din provinciile monarhiei s-a autodenumit pe sine, de la începutul și pănă la sfărșitul secolului al – XIX – lea drept „rusyny” sau „rușii mici”, când sub influența folclorului politic, apare și începe să fie folosit tot mai des termenul de „ucrainean” ( ukrainți ). Sub influența poetului Taras

Șevcenko, aceștia îi considerau pe ucraineni un popor distinct și se pronunțau pentru adaptarea limbii populare ucrainene ca limbă literară. De atunci pănă acum termenul de de ucrainean a devenit uzual în societatea ucraineană și toate proviinciile locuite de aceștia.

La capitolul porecle locuitorii comunei Poienile de sub Munte stau foarte bine, fiecare familie sau chiar membru al familiei poartă câte una – două porecle. Amintesc din ele:- porecle legate de ocupație: baneas-miner; baia-vrăjitor;

– porecle legate de astronomie: ceasnecioc-usturoi;medianek-paine pentru Crăciun;

– porecle legate de naționalitate: Chachol-ucrainean din Delata Dunării; jedek- evreu;

– porecle asimilate numelor de animale: crilek-iepuraș, cut-motan;

– porecle legate de culori:bilici,beley,bileanek-alb; ciorney-negru;

– porecle hazlii:dovhanek-lunganul,fircan-cel care scrie urăt.

Trebuie să amintesc că locuitorii acestei comune pun cel mai mare preț pe cuvântul Lui Dumnezeu, biserica a avut un rol important în viața poienarilor, deoarece cuvântul Domnului i-a unit, i-a întărit în timpul necazurilor și i-a hrănit spiritual. Prima bisericuță din sat a fost construită la scurt timp după venirea ucrainenilor pe aceste meleaguri în anul 1458. Primii locuitori au venit dintr-un ținut cu credință creștină (Galiția Polonă ). Au adus cu sine credința în Dumnezeu, au adus obiceiuri, tradiții și datini din zona Ciorna Hora (azi Verhovena ).

Un moment foarte trist, trebuie să menționez, o poveste care a intrat în istoria comunei este: Crucea de drum de la Bardii, amplasată și sființită la 7 iulie 1989 la cca. 3 km nord de centrul comunei, pe drumul județean 187, în grădina lui Șkapiuk. Este o cruce ridicată în cinstea celor 11 muncitori – forestieri care au murit într-o avalanșă, la gura Lutoasa în 12.02.1964 din păcate doar un sigur supraviețuitor a fost.

Am amintit în mare parte ce cuprinde capitolul al doilea, dar nu în ultimul rând trebuie să amintesc de subcapitolul II.8. în care este tratată tema Portul Popular. Portul popular nu se poate rupe din viața unui țăran mai ales, deoarece este o parte a existenței sale, arată identitatea, cine suntem. Portul este unitar din cap până în picioare. Locuitorii comunei Poienile de sub Munte, așezare de munte au conservat autenticitatea portului, a graiului, a obiceiurilor și tradițiilor strămoșești.

În Capitolul III, Obiceiurile de peste an, am demonstrat cel mai important lucru în privința sărbătorilor calendaristice de peste an: o trăsătură importantă la ucraineni este că toate sărbătorile au loc cu două săptămâni mai târziu decât cele românești, iar acest fapt se explică prin faptul că ucrainenii se ghidează după calendarul Iulian. Se practică diferite obiceiuri la diferite sărbători. Am prezentat Obiceiurile Sărbătorilor de toamnă-iarnă, primăvară-vară. Faptul că multe din ideile și mentalitățile din trecut se mai păstrează în Poienile de sub Munte, se datorează oamenilor, care transmiteau cunoștințele, credințele și ideile știute de ei urmașilor lor.

Riturile de trecere sunt descrise în capitolul IV, având trei subcapitole intitulate: nașterea, nunta, moartea, am încercat să aduc aminte cele trei momente mai importante din viața omului și să le descriu așa cum practică locuitorii comunei Poienile de sub Munte.

În următoarele pagini urmează capitolul V, cu titlul Literatura Populară. Subcapitolele elaborate se concentrează mai mult asupra unor elemente definitorii, caracteristici, etape. Sunt dezbătute următoarele teme principale: liricul, epicul, poezia, baladă, basm și doina, analizate mai ales din perspectivă toretică, urmând ca într-o viitoare lucrare de Disertație să dezvolt aplicația aupra acestui capitol. Poienile de sub Munte conserva încă o bogată lirică populară, epica este însă mai puțin conservată. Fenomenul povestitului ar putea însă, credem, să ne ofere destul de multe materiale la o cercetare mai aplicată. Acest lucru este evident și la nivelul cap. VI.

Urmează capitolul VI, care m-a impresionat cel mai mult, intitulat Elemente mitologice din viața satului. În trecut, omul satelor noastre avea mult de lucru nu numai cu cele văzute, ci și cu cele nevăzute, cu duhurile bune și rele. Cele rele, răufăcătoare, erau prezente peste tot, mai ales după ce apunea soarele. Din toate ființele răufăcătoare strigoii, ielele, ocupau primul loc, atât prin numărul lor cât și prin răutatea ce îi caracteriza. Toate poveștile pe care mi le-au istorisit bătrânii din sat, sunt și vor rămâne adevărate legende pentru mine și urmașii mei.

Sunt conștientă că m-am angajat la o lucrare importantă ce poate fi cartea de vizită a comunei mele. Îs măndră că m-am născut în aceste meleaguri deosebit de frumoase și că am putut să vă ofer aceste informații. Convingerea mea este că nu există și nici nu va exista niciodată un final.

ANEXE

Fișa localității

1. Denumirea oficială a satului: Poienile de sub Munte

2. Denumirea data de localnici: Polyane

3. Denumirile pe care le-a avut satul înainte de vreme: Polyna (1411), Rowszkopolana (1411), Rusykovapolyana (1600), Ruszpolyana (1784-1877), Rusykapolyana (1792-1876), Polyana și Ruszko Polyana (1800-1839), Ruszpolynay (1858-1873), Ruszkopolyanska (1873-1877).

4. Vechimea aproximativă a comunei: 655 de ani

5. Numarul total al locuitorilor: 11.301 de locuitori.

6. Principalele îndeletniciri ale locuitorilor: exploatarea forestieră, agricultura, creșterea animalelor,

7. Alte îndeletniciri: morăritul, joagărele, dulgheria și tâmplăria, cojocăritul, dogăritul, țesătoria, frizeria, mineritul, comerțul, transportul.

8. Dacă prin apropierea comunei sau satului trece o apă curgătoare: râul Rică și se varsă în râul Repedea.

9. Denumirea principalelor părți ale hotrului, dealuri, vai: Lacul Vinderel, Muntele Farcâu, Râul Rică, ș.a.

10. Cea mai apropiată șosea principală:

11. Ce formații artistice activează în Căminul Cultural? Ce spectacole au prezentat în ultimii 5 ani? Ce alte activități se desfășoară la Căminul Cultural?

Formațiile active în cadrul Căminului Cultural din Poienile de sub Munte: Grupuri de copii al Școlii nr.1. Grupul Poleaka „Poieniță”.

Spectacole:

specatacol dedicat zilei de 1 decembrie

de Crăciun, Anul Nou, Sf.Ilie,

Ziua Eroilor

Spectacol în Târgu Mureș „Promovarea Tradițiilor”

Spectacol în Baia Mare „Obiceiuri și tradiții Ucrainene”

Spectacol în Petrești „Promovarea Multiculturilor Tradiționale prin Turismul Rural Transfrontalier”.

Spectacol în Ucraina „Obiceiuri și tradiții din diferite zone Ucrainene”

„Parada Minoritățiilor Europene”

„ Colinde Colinde din Sighetu Marmației pe stil nou și pe rit vechi”

Emisiunea TVR.Cultural Cluj,

„Sărbătoarea narciselor din Repedea”

„Parcul Natural Munții Maramureșului Căminul Cultural Vișeu de Sus: Festival de colinde”.

Ce influențe credeți că a avut și are Căminul Cultural asupra datinilor, obiceiurilor, cântecului și dansului?

„Conservarea și Promovarea Obiceiurilor Tradiționale”

LISTA INFORMATORILOR

Benzar Vasile, Ohren, 78 de ani, Strada: Nejni Crai.

Bilan Ana, Didușeana, 65 de ani, Strada: Horb.

Bucurici Vasilena,Veghercea, 51 de ani, Strada: Nejni Crai.

Holdiș Ioan, 51 de ani, Strada Principală.

Meșco Emilia, Strada Primăriei.

Țofei Anna, Țoficika, 60 de ani, Strada Zacvasnița,

Bilan Ioana, Lesiiha, 56 de ani, Strada Bisericii,

Miculaiciuk Maria,Silitiha, 48 de ani, Strada Nejni Crai,

Oncea Ștefan, Klen, 74 de ani, Strada Nejni Crai,

Beuca Ștefan, Bornec, 55 de ani, Strada Horb.

FOTOGRAFII:

Catedrala ortodoxă ucraineană 1981 – 1988 Lacul Venderel

Biserica veche – Monument istoric

Ocolul Silvic 2000 – 2004

Grupul „POLEANKA”-POIENIȚĂ

Măncare tradițională:mămăligă pe cartofi și sărmăluțe ucrainene

BIBLIOGRAFIE

1. Alecsandri, V., Poezii populare ale românilor, Ediție îngrijită de D. Murărașu, Editura Minerva, București, 1971;

2. Anuarul (statistic),Meteorologieal R.S.R. pp. 18-19;

3. Arhivele Satului – Sighetul Marmației. Fond – Prefectura Jud.Maramureș; Conscripții Urbariale, Ruszpolyana, XL / LL / 1711;

4. Arhivele Satului -Sighetul Marmației; Revoluția din 1848-1849; Doc. 102 / 12.06.1848;

5. Arhivele Consiliului Popular, Poienile de sub Munte, Doc. 7/ 12 / 1932,

6. Arhivele Sfatului Popular al comunei Poienile de sub Munte, dosar nr. 21 / 1947, dosar 9 / 1945, p. 11, dosar 8 / 1948, p. 6;

7. Arhivele Primăriei, dosar 7 / 1946, p. 1 ( Adresa Raionului Vișeu de Sus, nr. 1923 din anul 1945), dosar 22 / 1945, p. 2; dosar 7 / 1946, p. 24-26;

8. Arhivele Notariatului de Stat – Vișeu de Sus; nr. 1 – 6734 / B și C.F.Nr. 1 – 4998 / 1858;

9. Arhivele de Stat, Sighetu Marmației, Fond prefectura Jud. Maramureș, C.U., Poienile de sub Munte, nr. 11 / 1771; Revista Arhivelor Statului nr.1, anul8, București 1965, hodinka Antal – Vologatatott keziratai.

10. Basca, George Fragmente din istoria Maramureșului, vol. I, Sighet 1931, Istoria Zacarpatea, pp. 162 – 202 – 312;

11. Bârle, Ovidiu, Folclorul românesc, Momente și sinteză, Editura Minerva, București, 1981, p. 432.

12. Bernea, Ernest, Spațiu timp și cauzalitatea la poporul român, Editura Humanitas, 1997-2005, p. 101

13. Beuca, Alexa, Formarea națiunilor geografice la elevii din ciclul primar, valorificând oriyontul local, Poienile de sub Munte, Cluj, 1976

14. Beuca, Alexa, Zebreniuc, Cristina, Aspecte monografice Poienile de sub Munte / Maramureș, Editura Etnologica, Baia Mare, 2007. pp.13, 25-30, 60

15. Bevka, O, Letopisețul satelor ucrainene din Maramureș, Lwow, 2002;

16. Bonte, Pierre, Michel Izard, Dicționar de etnologie și antropologie, Editura Polirom, Iași, 1999;

17. Călinescu, George, Principii de estetică, Editura pentru Literatură, București, 1968.

18. Crețu, Vasile, Tudor, Existența ca întemeiere, Editura Facls, Timișoara, 1988.

19. Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București, 1986;

20. Corniță, Constantin, Zona Maramureș.Matricea etnologică și paradigmele folclorului, Editura „Umbria”, Baia Mare,

21. Corniță, Constantin, Obiceiuri în legătură cu nașterea, căsătoria și moartea în Ungureni-Zona Lăpuș,Editura „Umbria”, Baia Mare, 1998;

22. Dăncuș, Mihai, Rituri de separare, agrare și de inițiere în faza copilâriei. Zona Maramureș, în anuarul,,Marmației”, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1981

23. Dăncuș, Mihai, Zona etnografică Maramureș, Editura Sport- Turism, București, 1986;

24. Documente O.K. 1, 4, 5, 25, 61, din 1905; Schematisme / 1881, 1893 și 1896;

25. Dosarele Primăriei Poienile de sub Munte, nr. 7 – 12 / 1932, adrese nr. 634 / 1946; și 836 / 1989;

26. Dr. Mekola, Domașevsky, Istoria huțulșcină, vol. I – V;

27. Dr. M. Pavliuk: „Istoria satelor ucrainene din Maramureș”, în „Novei Vik”, Nr. 134 – 135;

28. Dr. Popa, Radu, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970, pp. 55 – 56 – 90 – 95 – 146 – 152 – 153;

29. Eliade Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 2000, p.148

30. Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992, capitolul « Spatiul sacru și sacralizarea lumii »;

31. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, II, III, Editura Științifică, București, 1991;

32. Eliade Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers enciclopedic, București, 1999;

33. Evseev Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale,Editura Amacord, Timișoara, 1994

34. Ferréol; Gilles et Jacquois, Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale, Iași, Polirom, 2005, p. 181

35. Filipașcu, Al., Istoria Maramureșului, București 1940, pp. 6-7-62-90-96-104;

36. Gellner, Ernst, Cultură, identitate și politică, Iași, Institutul European, 2001, p. 31

37. Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste an. Dicționar. Editura Fundației Culturale Române București, 1997

38. Ghinoiu, Ion, Sărbători și obiceiuri romănești, Editura Elion, 2002

39. Herseni, Traian, Sociologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 143

40. Huntington, F., Ciocnirea civilizațiilor, Editura Antet, București, 1998, p. 57

41. Liiceanu, Gabriel, Încercarea în politropia omului și a culturii, Editura Cartea Românească, 1981, p. 58

42. L.I.Vasile (coord.), Toleranță și conviețuire în Transilvania secolelor XVII-XIX, Editura Cluj-Napoca,2001

43. Martin Emilia, Sărbătorile calendaristice ale românilor din Ungaria, Giula, 2003, p. 21

44. Mate, 1985: Gavril Mate, Universul kitsch-ului, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

45. Mauss, Marcel, Manual de etnografie , Institutul European, Iași, 2003, p. 100

46. Mauss, Marcel, Manual de etnografie, Institutul European, Iași, 2003;

47. Moles, Abraham, Psihologia Kitsch-ului, Editura Meridiane, București, 1980,

48. N. Jula, V. Mănăstireanu Tradiții și obiceiuri Românești, Editura pentru Literatură, 1968.

49. Oișteanu, Andrei, Ordine și Haos,Mit și magie în cultura tradițională românească, Editura Polirom, 2004;

50. Olașen, A. V. Istoria Zacarpatea”, p. 90-116;

51. Olteanu, Antoneta, Calendarele popurului român, Editura Paideia, București, 2001;

52. Papadima, Ovidiu, Literatura Populară la română, Din istoria și poetica ei, Editura pentru Literatură, București, 1968;

53. Papahagi, Tache, Mic dicționar folcloric, Editura Minerva, București, 1979;

54. Petru, Ursache, Poetica Folclorică, Editura Junimea, Iași, 1976, p. 32.

55. Pop, Dumitru, Obiceiuri agrare în tradiția populară romănească, Editura, p. 132.

56. Pop, Dumitru,Crepusculul unor valori și forme ale vechii noastre culturi și civilizații, Editura Studia, Cluj-Napoca, 2004,

57. Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești,Editura Univers, București, 1999, p. 38

58. Roșca, Nuțu, Lirica populară din Maramureș, Editura Etnologica, Baia Mare, 2005,

59. Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar, contextul culturii române, p.421.

Salat, Levente, Multiculturalismul Liberal, Polirom , Iași, 2001, p. 92;

60. Slobodeanu, Vasile, Țerkvă ukraințiv Rumuniy”-Lwow- 1994, p. 64-65;

61. Suiogan, Delia, Kitsch-ul în spațiul comunicarii culturale, curs, p. 6.

62. Suiogan, Delia, Homo religiosus- Homo socius – Homo symbolicus, Curs.

63. Suiogan, Delia, Lirică Populară, Curs.

64. Tănase, Alexandru, Cultură și civilizație, Editura Politică, București, 1977

65. Thiesse, Anne-Marie, Crearea identității naționale în Europa, Iași, Polirom, 2000, p. 8

66. Ursache, Petru, Poetica folclorică, Editura „Junimea”, Iași, 1976;

67. Vișovan, Ștefan, Interferențe româno-ucrainene în toponimia Maramureșului, Editura Umbria, Baia Mare, 2001;

68. Vrabie, Gherghe, Folclorul, Obiect – Principii – Metodă, Editura Academiei R.S.R., București, 1970;