Comunismul Un Sistem Nociv

Comunismul- un sistem nociv

Comunismul a reprezentat un microb care a luat naștere în 1944, fiind impus de Stalin, și a cunoscut două perioade: între 1945-1965, politica fiind dictată de Gh. Gheorghiu Dej, iar apoi, între 1965-1989, conducătorul este Nicolae Ceaușescu.

Ceea ce s-a întâmplat la Pitești, între 1949-1952, este un prim exemplu care arată că sistemul comunist nu numai că era nociv, dar distrugea orice dram de umanitate. Închisoarea din Pitești devine iadul pe pământ pentru cei care se opun rigorilor sistemului fiind pedepsiți și supuși unei terori greu de imaginat. Sistemul încearcă reeducarea, adică spălarea creierelor victimelor, (majoritatea dintre victime fiind studenți sau partizani ai unor grupări interzise de sistemul comunist), printr-un abil procedeu de a-i face să cedeze presiunilor și manipulărilor: „Reeducarea presupune scoaterea din omul vechi, ticălos, a omului nou, care dispune de conștiință de clasă și reflexe de pîrâtor.” Cei care ieșeau din această închisoare trebuiau să renunțe la obiceiurile reacționare și să dobândească convingeri comuniste.

Pentru a se ajunge la acest lucru, se recurgea la bătăi și schingiuiri. Smulgerea părului și strivirea degetelor sunt doar câteva exemple de astfel de acțiuni îndreptate împotriva unei mulțimi fără apărare. Scopul este acela de a face victima să-și piardă trecutul, umanitatea, să renunțe la vechea mentalitate și să se supună regulilor în mod tacit.

Această tehnică de „dresaj” a fost preluată după modelul chinez. Dries Van Coillie, un preot catolic, povestește în cartea sa, Sinuciderea entuziastă, despre experiența trăită în închisoarea din China: „Spălarea creierilor avea tehnica ei. (…) Fiecare prizonier primise consemnul de a spune contrariul a ceea ce gândea. Din ce în ce mai des până se convinge singur. Astfel se săvârșește sinuciderea morală.”

După cum se observă, scopul era același în ambele închisori, totuși, nimic nu se compară cu tortura neîntreruptă trăită de deținuți în închisoarea din Pitești. Metodele folosite au fost cu mult mai dure, spre deosebire de cele din închisoarea de la Pekin, acestea fiind mai atenuate. Fenomenul Pitești reprezintă „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, după cum precizează dizidentul anticomunist, Aleksandr Soljenițân, în Arhipelagul Gulag.

În această epocă barbară în care nimic nu pare să aibă legătură cu umanitatea și în care drepturile se confundă cu obligațiile, numeroase cărți și manuscrise sunt scoase din circulație, interzise și confiscate de Securitate. Se întâmplă acest lucru cu peste opt mii de opere literare: „De la Miorița până la poezii populare de Vasile Alecsandri sau literatura populară comentată de Murărașu, de la poemele lui Ion Pillat și Vasile Voiculescu la lirica lui Radu Gyr, totul e trecut pe lista neagră, în fondurile documentar și secret, aflate sub cheie, după gratii.”

Explicația pentru confiscarea cărților este una destul de simplă: prin acest fapt securiștii luptau împotriva partizanilor democrației și celor îndreptați spre cultul dreptății și al adevărului, întrucât, în acea perioadă, ideologia comunistă din orice țară punea pe primul loc țărănimea, care trebuia să conducă țara, iar intelectualitatea nu însemna nimic. Cei din urmă reprezentau un pericol, erau considerați dușmanii comunismului pentru că ei aveau capacitatea și puterea, prin poezie, literatură, cuvântări, să trezească conștiința națională. Astfel că ei au fost îndepărtați din funcții de conducere pentru a fi promovată mediocritatea.

Sistemul ceaușist a fost prin excelență un sistem care se opunea intelectualismului. Cei care fac parte din ultima categorie sunt: Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu, Stelian Popescu, combatanți ai naționalismului românesc.

Operele celor care emiteau păreri diferite de cele ale oficialilor erau, în cel mai bun caz, confiscate, dar existau și cazuri în care autorii erau închiși.  Cei feriți de cenzură erau dogmaticii proletcultiști, care, în timp, s-au transformat din teoreticieni în dictatori autentici. Ei sunt cei care au suprimat orice iluzie de independență și libertate în gândire, care au dus la decadența fără precedent a literaturii.

Nimeni nu avea voie să aducă critici la adresa regimului comunist sau să manifeste vreo formă de opoziție în legătură cu acesta. Astfel de acțiuni erau aspru taxate, dar erau încurajate cele de a manifesta elogii la adresa oficialilor și de a face propagandă partidului, partid care a impus o orientare pro-sovietică și proletcultistă în toate domeniile.

Era aproape imposibil să încerci să distrugi un astfel de sistem, era un fel de lupta cu morile de vânt, pentru că existau informatori ai Securității peste tot. Oamenii deveneau informatori, în cele mai multe cazuri, pentru că erau șantajați și forțați să accepte să colaboreze. Securiștii aveau puterea să se impună, și, atunci când considerau ei că este nevoie, aveau dreptul să împuște oamenii, fără drept de apel. Nu era deloc surprinzător dacă cineva era torturat de Securiști, fără ca persoana în cauză să cunoască motivul sau dacă era forțat să semneze acte conform cărora trebuia să aducă informații „prețioase” Securității.

O altă nedreptate pentru cetățeni constă în naționalizarea din 1948, moment în care toate hotelurile, restaurantele, uzinele și magazinele au devenit bunurile statului fără ca proprietarii acestora să fie despăgubiți. Cei care se opuneau confiscării proprietăților nu numai că rămâneau fără ele, dar li se intenta și proces pe baza unor acuzații false și erau băgați la închisoare.

Odată ce întreaga putere politică fusese acaparată, în România existând un singur partid și anume, Partidul Comunist Român, conducătorii aveau nevoie și de putere economică, de aceea se impune naționalizarea. Dar lucrurile sunt cu mult mai grave, întrucât naționalizarea presupune și confiscarea locuințelor cetățenilor considerați dușmani ai poporului. În casele cele mai bine întreținute se mutau conducătorii Partidului, iar proprietarii erau dați afară și trimiși să locuiască în condiții destul de precare.

În epoca comunistă lucrurile iau amploare, parcă după tehnica bulgărelui de zăpadă, astfel că, odată cu vizitele făcute de Ceaușescu în 1971 în cele patru țări comuniste (China, Coreea de Nord, Vietnam, Mongolia), controlul de tip comunist ajunge la cote maxime. Dorește să fie la fel de adulat precum conducătorii acestor țări. Pentru a realiza acest lucru, cenzurează televiziunea și presa, care vor fi nevoiți să-l preamărească pe el, dar și pe soția sa, Elena Ceaușescu. Dorința de a-și auzi numele scandat de mii de oameni, îl determină să organizeze parade militare de Ziua Națională, sărbătoare transformată în elogiu pentru familia Ceaușescu.

Perioada comunistă a reprezentat o adevărată dramă, după cum mărturisesc cei care au trăit în această epocă. Generația mea este cu mult mai norocoasă, având în vederea atmosfera din acea perioadă în care libertatea, dreptul la liber arbitru au fost știrbite. Totuși, acea istorie este încă vie pentru cei care au trăit acele clipe de agonie și coșmar într-un sistem care i-a marcat pe cei mai mulți dintre ei.

Din punctul meu de vedere, comunismul a fost și rămâne un sistem condamnabil și inimaginabil, un sistem care a încălcat libertățile individuale și drepturile fundamentale ale oamenilor.

Intenția lui Ceaușescu de a scăpa țara de datoriile externe a fost una bună, totuși modul după care s-a ghidat a fost unul dezastruos, iar condițiile de trai au devenit și mai grele. Părinții și bunicii nostri stăteau la cozi interminabile pentru a cumpăra o bucată de pâine sau de carne. După regulile sistemului ceaușist, o familie formată din 4 membri avea dreptul să cumpere doar doua pâini. Fiecărui membru al unei familiei revenindu-i o jumătate de pâine pe zi. Restricții erau și la alte alimente cum ar fi: făină, zahăr, ulei, lapte. Rația pentru un membru al familiei era de un kilogram(sau litru) pe lună.

Ceaușescu limitase drastic și curentul electric, căldură și apa caldă. Numai în anumite intervale oamenii puteau să-și facă baie sau să urmărească anumite emisiuni tv. Se difuzau spectacole, reportaje, discuții, toate dedicate Partidului Comunist Român și vieții economice. Existau și emisiuni de divertisment, însă, și acestea erau împregnante cu câte o aluzie legată de regimul comunist.

Chiar dacă mai există amintiri conform cărora unii oameni cred că sistemul comunist a fost unul benefic, prin exemplele aduse, sunt de părere că acest sistem este unul nociv, concentrându-se prea mult pe controlarea și urmăririea cetățenilor, decât pe exercitarea dreptului la informație, pe libertatea conștiinței sau libertatea de exprimare. Cei care susțin că perioada comunistă a fost una benefică au doar iluzia unui trai bun sau nu cunosc îndeajuns de bine ororile care s-au petrecut în acești ani.

Dictatura comunistă din România s-a impus brutal și a avut grave consecințe, în urma cărora au avut de suferit doar oamenii nevinovați. A fost un regim de tip totalitar, dictatorial și a s-a caracterizat prin antidemocrație, teroare, agresiune.

Cei care ne-am născut după anul 1989, nu o să înțelegem cu adevărat ce s-a întâmplat în acea perioadă, noi recurgem la poveștile părinților, la manuale sau filme pentru a cunoaște represiunile și rigorile sistemului comunist. Dar, chiar și așa, nu e greu să ne imaginăm că nimeni nu ar dori să se întoarcă în istorie, având în vedere evenimentele tragice care au avut loc și care au afectat majoritatea românilor.

Faptul că în România înlăturarea regimului comunist s-a produs prin vărsare de sânge, demonstrează adevărata realitate a poporului român și suferința acestuia în patru decenii sub dictatura comunistă care a distrus identitatea și demnitatea oamenilor.