Comunismul In Romania
CAPITOLUL I : Ȋnceputurile comunizǎrii/stalinizǎrii Romȃniei (1944-1947)
Există o vreme în istoria fiecărei societăți lovite de calamități istorice de doliu obligatoriu care „presupune o acțiune, conștientă în ordinea politică, de explicare a traumelor trecutului și de filtrare a acestora printr-o grilă de lectură a contemporanilor.”
Versiunile acestui trecut sunt multiple și diferite, în funcție de împrejurări și conjuncturi, de cei care au controlul asupra memorie colective sau chiar într-o manieră naturală.
Comunismul reprezintă o perioadă întunecată din trecutul României, o perioadă în care s-a instalat cu o velocitate de neimaginat frica și durerea, o etapă răspunzătoare de producerea unor clivaje profunde între oameni.
Este o perioadă când se așterne teama, teama de singurătate. Chiar dacă a încercat să promoveze un sistem social egalitarist și colectivist, un sistem echitabil și drept, comunismul s-a dovedit a fi de fapt una dintre marile deziluzii ale istoriei. Ideile sale au fost impuse în cele din urmă prin metode revoluționare și prin forță armată.
Ca mit politic potent, comunismul a promis izbăvire universală, șansa de a atinge prosperitatea, libertatea și egalitatea. În fapt, de-a lungul secolului XX, Weltanschauung-ul communist a fost fundația pentru experimente politice totalitare de inspirație ideologică, producând teribile costuri umane.
Principalele caracteristici ale sistemului comunist din România îl situează în poziția de inamic al principiilor democratice, transformându-l într-un depotism totalitar.
I.1. Prezența Armatei Roșii ȋn Romȃnia
Dominația sovietică asupra României a fost impusă, în principal, în trei direcții: politică, militară și economică.
Din punct de vedere militar, dominația sovietică asupra României s-a realizat prin prezența Armatei Roșii pe teritoriul României, dar și prin schimbarea sistemului militar, prin transformarea armatei într-un instrument important în cucerirea și menținerea puterii.
În România, comuniștii vor acționa în sensul preluării puterii politice încă din toamna anului 1944, bucurându-se de prezența Armatei Roșii și fiind în același timp beneficiarii acordurilor secrete dintre marile puteri, care lăsau țara noastră în sfera de influență sovietică.
Analizând intensitatea și modalitatea de acțiune a soldaților și dezertorilor din armata sovietică, observăm că perioada septembrie 1944 – februarie 1945 este critică.
Situația s-a generalizat la nivelul întregii țări pe măsura avansării trupelor sovietice.
Înfrângerile suferite de către armatele germane pe frontul de Est și ofensiva generalizată a Armatei Roșii l-au determinat pe mareșalul Ion Antonescu să se implice în încercările de intrare în negocieri directe cu anglo-americanii, cu scopul de a-i convinge să pătrundă cu forțe armate în România înaintea sosirii trupelor sovietice.
Din ordinul mareșalului, la 30 septembrie 1943, colonelul Traian Teodorescu, atașatul militar al României la Ankara, i-a comunicat atașatului militar britanic, generalul A.c. Arnold, că românii vor coopera cu trupele anglo-americane care ar intra în România și că acestora li se vor pune la dispoziție importante resurse financiare și alimentare, combustibil și 22 de divizii complet echipate.
Speranțele românești puse într-o debarcare anglo-americană în Balcani, variantă sprijinită de premierul britanic Winston Churchill, vor fi însă risipite la conferința celor Trei Mari de la Teheran, din 28 noiembrie-1 decembrie 1943.
Din acel moment, Uniunea Sovietică va fi cea care va decide asupra viitorului României, dar și al spațiului sud-est european.
Iminenta pătrundere a Armatei Roșii în Balcani și perspectiva ca trupele rusești să-și deschidă drumul spre Mediterana îi vor convinge pe britanici să înceapă tratative cu sovieticii pentru delimitarea sferelor de influență în Europa de Sud-Est.
La 5 mai 1944, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, și ambasadorul sovietic, F. Gusev, au început negocieri, la Londra, pentru recunoașterea preponderenței sovietice în România, în schimbul celei britanice în Grecia. Președintele SUA, F.D. Roosevelt, ignorând Departamentul de Stat, și-a dat acordul pentru o înțelegere anglo-sovietică, valabilă pentru o perioadă de trei luni.
Guvernul român și Opoziția de la București, care nu erau la curent cu aceste evoluții din tabăra Aliaților, au continuat să spere într-o înțelegere cu anglo-americanii. La cairo, prințul Barbu Știrbey, emisar al Opoziției plecat în primăvara anului 1944 cu aprobarea mareșalului Ion Antonescu, negocia, secondat ulterior de constantin Vișoianu, cu reprezentanții Marii Britanii, SUA și Uniunii Sovietice.
Aliații occidentali nu vedeau însă în aceste tratative decât un mijloc de a-i induce în eroare pe germani cu privire la regiunea unde urma să aibă loc debarcarea aliată în Europa. După debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), puterile aliate nu vor mai continua negocierile de la cairo cu Opoziția, deși aceasta transmisese planul de acțiune pentru înlăturarea de la putere a guvernului Antonescu.
În paralel cu discuțiile de la cairo, sovieticii negociau la Stockholm concomitent cu reprezentantul guvernului Antonescu și cu cel al Opoziției.
Condițiile de armistițiu ale URSS au fost comunicate lui Nanu, la Stockholm, și lui Știrbei și Vișoianu, la cairo, la 12 aprilie 1944, și prevedeau: revenirea la frontiera româno-sovietică rezultată în urma ultimatumului din iunie 1940; participarea armatei române la lupta împotriva Germaniei; plata unor despăgubiri de război neprecizate și caducitatea Arbitrajului de la Viena.
În cursul negocierilor de la Stockholm, sovieticii vor agrea la solicitările transmise din partea mareșalului Ion Antonescu: acordarea unei perioade de 15 zile pentru reglementarea relațiilor cu Germania, la expirarea căreia, dacă aceasta nu era de acord să-și retragă trupele din România, trupele române declanșau operațiunile militare; delimitarea unei zone care să nu fie ocupată de trupele sovietice și unde se va afla reședința guvernului român; înțelegere pentru situația grea a economiei românești în fixarea de către sovietici a despăgubirilor de război.
Guvernul și Opoziția au reacționat diferit față de ofensiva declanșată de către Armata Roșie la 20 august 1944 pe linia Iași-chișinău și la perspectiva reală a unei ocupații militare sovietice a României.
Ion Antonescu continua să susțină că negocierile de armistițiu nu pot fi începute decât după informarea Germaniei, iar Mihai Antonescu dorea ca guvernul turc să acționeze ca mediator al armistițiului dintre România, SUA și Marea Britanie.
Opoziția, Blocul Național Democratic, sprijinită de regele Mihai și de unii comandanți militari, a decis declanșarea acțiunii de răsturnare de la putere a regimului Antonescu.
Lovitura de stat a permis totodată și creșterea vitezei cu care avansa Armata Roșie în România și a oferit în același timp Armatei Române posibilitatea de a elibera țara de ocupația germană.
În absența unui armistițiu semnat trupele sovietice i-au tratat în continuare pe români drept inamici.
În cursul întrevederii din 23 august 1944, la refuzul mareșalului de a începe imediat negocierile de armistițiu, regele a ordonat arestarea celor doi Antonescu, și apoi a colaboratorilor cei mai apropiați ai mareșalului. A fost instituit un nou guvern prezidat de ,.`:generalul constantin Sănătescu, șeful casei Militare a regelui, cu Grigore Niculescu-Buzești ministru al Afacerilor Străine.
Pentru noua putere de la București, imperativul momentului l-a reprezentat discutarea condițiilor de armistițiu.
Convenția armistițiului si ulterioarele tratate de pace de la Paris din 1947 au conferit baza legală a ocupației militare sovietice a României, care a durat până în august 1958.
Tratatul, semnat la 10 februarie 1947, a inclus hotărâri luate anterior, în cadrul Convenției de Armistițiu din 1944, referitoare la granițe și reparațiile de război.
După ce pactul de armistițiu a fost definitivat în 1944, trupele sovietice au ocupat întreg teritoriul României. Estimările dimensiunii trupelor variază între 750.000 și 1 milion de soldați sovietici (estimări ale oficialilor militari britanici), până la 1-1,5 milioane (estimări ale Înaltului Comandament Militar Român); mulți diplomați și experți occidentali referindu-se la trupe de peste 1 milion de soldați.
Intrarea Armatei Roșii în Capitală a fost întâmpinată cu bucurie de locuitori, bucurie care ulterior se va dovedi a fi o bucurie prea scurtă. În fond, o dată cu intrarea trupelor sovietice, Bucureștiul nu mai era amenințat de distrugerile directe ale războiului. Se părea că, printr-o mișcare inteligentă, România trecuse din tabăra învinșilor în cea a învingătorilor fără să piardă nimic.
Instalarea trupelor sovietice în România și Bulgaria, și pericolul ca Armata Roșie să ajungă în Grecia și la Marea Mediterana l-au determinat pe premierul britanic, Winston Churchill, să-i propună liderului sovietic, I.V.Stalin, împărțirea sferelor de influență în Europa de Sud-Est. Prin acordul de procentaj din 9 octombrie 1944, în contrapondere la influența sovietică în România, stabilită la 90%, s-a fixat același procent pentru influența britanică în Grecia.
În ciuda propagandei oficiale, care îi prezenta ca eroi, trecerea soldaților din Armata Roșie a fost marcată de evenimente "neplăcute": jafuri, violuri și pe alocuri chiar crime. Armata Roșie nu ezita să facă presiune, prin abuzuri și violențe.
Deși, prin Convenția de Armistițiu, Comisia Aliată de Control trebuia să vegheze prezența trupelor sovietice în România, din rațiuni pur militare, în mod real, ea s-a transformat într-un instrument de control militar al ocupației sovietice în România. Asupra numărului de militari staționați după terminarea războiului și până la semnarea Tratatului de pace (1947) este foarte greu să ne pronunțăm. Niciodată organele militare sovietice n-au înștiințat autoritățile române în acest sens.
După primele contacte amicale, relațiile dintre trupele sovietice și populație au devenit mai dure. Pentru soldații ruși ce luptaseră pe teritoriul țării lor cu trupele de ocupație germano-române, românii erau fasciștii împotriva cărora propaganda sovietică de război trezise multă ură.
Prin urmare, situația generală postbelică, și abuzurile și jafurile sistematice ale soldaților Armatei Roșii, aflați în trecere sau staționați pe teritoriul României au condus la atingerea unei crize atât de profunde.
Se impune precizarea că nu a fost vorba doar de simple excese datorate războiului, inerente am putea spune, care nu ocolesc nici o armată, oricât de disciplinată ar fi.
Este vorba despre o acțiune sistematică, de multe ori favorizată de primele eșaloane ale comandamentului sovietic, în scopul prezentării imaginii unei Românii neguvernabile. În acest fel se spera că Occidentul nu va protesta față de imixtiunea brutală a sovieticilor în afacerile interne ale Bucureștiului.
În noiembrie 1944, administrația română din Ardealul de Nord a fost înlocuită cu autorități militare sovietice. Prin această măsură, Moscova își sporea presiunea asupra guvernului român, atât în ce privește îndeplinirea obligațiilor economice stipulate în convenția de armistițiu, cât și în domeniile politicii interne si externe ale României.
Imaginea Armatei Roșii a fost destul de dezamăgitoare atât ȋn rȃndul celor care urau eliberatorii sovietici cȃt și ȋn rȃndul celor care aveau speranțe ȋn ceea ce o privea.
Regimul comunist folosea tehnici combinate, alăturând interdicțiilor libertății cuvântului, opiniei si creației, manipularea, teroarea, diversiunea, propaganda, corupția etc. Acestor factori li s-a mai adăugat și omniprezența în structurile de comandă ale statului român a Armatei Roșii.
Crima și abuzurile au fost instrumente de tranșare a conflictelor de interese. Violența a devenit un mijloc de acțiune privit ca acceptabil, inevitabil și normal, de care mulți se fereau, dar pe care îl acceptau. Deportările, arestările, asasinatele au fost făcute în numele luptei de clasă. Propaganda și cenzura sugrumând orice fel de informație, au demonizat Occidentul imperialist, l-au idolatrizat pe Stalin și au ridicat în slăvi Armata Roșie Eliberatoare. Se declanșează un război perpetuu împotriva propriului popor, nu fiindcă acesta ar fi opus mai multă rezistență, ci fiindcă, în principal, clasa conducătoare avea nevoie de o stare de conflict și agresiune pentru a-și menține nestingherită poziția de lider.
Pedepsele au crescut și au fost introduse noi infracțiuni, toate cu caracter politic. România devine prima țară care a lărgit sfera pedepsei capitale. Menținând condițiile de viață la un nivel scăzut, represiunea a fost folosită pentru a preveni protestele populației sau pentru a le înăbuși, deși producerea unor astfel de tulburări de ordin intern erau practic imposibile.
Rezultatul a fost declanșarea unui haos general, economic, social, politic, ce a dus la o inevitabilă sărăcire a populației.
Astfel, creștea și mai mult dependența față de U.R.S.S., iar în politica internă, întreaga vină este aruncată asupra vechilor elite, care, în masă, sunt condamnate istoric, că au pus țara la dispoziția imperialismului.
I.2. Aducerea treptată a comuniștilor la putere cu sprijin sovietic
Privită sub numeroase aspecte, ideologia comunistă a avut ca obiectiv formarea „omului nou”, a cetățeanului comunizat, capabil să răspundă unei scheme etice predefinite – obediența față de doctrina și practica politică impuse de către partidul unic. Fără această condiție majoră, societatea perfectă pe care și-au imaginat-o comuniștii n-ar fi putut fi instrumentată.
Impunerea modelului stalinist, împins până la ultimele sale limite, a reprezentat una dintre cele mai grave măsuri economico-sociale luate de regimul comunist din România, mai ales în condițiile în care, alte țări din lagărul sovietic, se delimitau de procesul colectivizării.
Întrebându-ne care au fost motivațiile liderilor comuniști din România, putem spune că explicația s-ar găsi în acțiunea de constantă disoluție națională, socială, culturală a țării, concepută și aplicată de cominterniștii implantați în România care au deținut multă vreme pârghiile puterii în aparatul de stat și de partid.
Politic, România a fost subordonată U.R.S.S. prin impunerea regimului de tip sovietic, obiectiv realizat începând din 1945. Transformarea politică a țării s-a produs treptat, prin acapararea de către comuniști a principalelor pârghii de conducere ale statului și prin înlăturarea „claselor exploatatoare”, a elitelor politice și militare ale țării. Principalele instituții sunt copiate sau transformate după tiparul sovietic. Politica generală a statului român este una de inspirație sovietică.
De fapt se urmărea punerea în aplicare a concepțiilor venite ca directive de la Kremlin, de către comuniștii autohtoni, sub scutul și adesea cu sprijinul nemijlocit al trupelor de ocupație, dar și al înaltelor cercuri diplomatice sovietice.
Politica P.C.R va fi dictată de cancelariile Internaționalei comuniste. Trebuia distrus vechiul fond. Epurările, demiterile, înscenările, provocările devin activități curente. Reușita loviturii de stat prin care a fost înlăturată monarhia a legitimat politic partidul comunist. Bolșevismul și revoluția proletară, dar mai ales exponentul acestora, Stalin, sunt impuse odată cu instalarea în România a Armatei Roșii.
Rolul atribuit de Kremlin elitei comuniste superpuse era de a guverna țara sub controlul sovietic. Acest factor a determinat un amestec rusesc constant în dirijarea comuniștilor români, prea puțini și lipsiți de experiență. P.C.R. devine un instrument suficient de puternic pentru a servi la stabilirea imediată a dominației sovietice în România.
Liderii sovietici aveau mobiluri diferite, iar unul dintre ele era transformarea acceptabilității sociale. Iar un prim pas este făcut prin atragerea în nucleul decizional a unor figuri publice cunoscute. Ieșiți din periferia societății, aceștia se vor impune ca stăpâni ai ei, dând imaginea unui grup eterogen, însă angrenat în eliminarea concurenților.
Politică românească se constituie într-o clientelă a conducerii P.C.U.S. Momentele dificile prin care a trecut România după anul 1944 au demonstrat încă odată relația de vasalitate.
Comportamentul elitei comuniste nu a fost cel național, ci mai degrabă erijat în interesele sovieticilor. Gradul de independență al liderilor comuniști români este foarte scăzut. Rolul acestora se reduce la executarea obedientă a ordinelor venite de la Moscova. Așa-zisa democrație populară, reprezentată de guvernul Petru Groza, ascundea de fapt adevărata față a puterii și deținătorii acesteia.
Deși destul de bine închegat după , P.M.R. are încă o forță slabă de acțiune, iar în consecință conformarea în față directivelor staliniste este într-o continuă creștere. Singura putere care menținea echipa de conducere era puterea sovietică. Astfel, încă din 1947 se vorbea despre România ca despre a XVII-a republică sovietică.
Este impus un nou sistem, ia naștere o nouă clasă, pe firmamentul scenei politice sunt aduse noi idealuri, ierarhizarea capătă alte contururi dominante, iar loialitatea se transformă în protectorat.
Pe piramida de putere disciplinată este așezat un Stalin zeificat. Poziția hegemonică a U.R.S.S. se angajează într-o colonizare treptată, pe un fond impus de înapoierea economică și remodelarea națională.
Dictatura proletariatului se instaurează odată cu acapararea funcțiilor importante, printr-un simulacru de alegeri democratice. Țara se satelizează regimului sovietic, iar partidul capătă nuanțe bolșevice . Aceste acțiuni prind rădăcini și vor căpăta accente extreme, explicate printr-o frică congenitală față de Marele Aliat, comportamentul prosovietic consolidându-se.
Revoluția începe demolarea vechilor structuri pentru a trece la punerea în aplicare a priorităților intereselor sovietice, în plan ideologic, sunt relevate tezele leniniste: Este nevoie de un partid de luptă revoluționară, înarmat cu ideologia marxist-lenistă, care să-i permită să cunoască legile de dezvoltare a istoriei. Ajuns la putere, partidul comunist va distruge autonomia structurilor sociale. Este anihilată spontaneitatea pentru a fi înlocuită cu directiva.
Paradoxul românesc capătă proporții. Partidul comunist preia întâietatea politică, pentru a se folosi apoi de stat ca instrument pentru modelarea societății. Direcțiile în care se acționează sunt lesne de bănuit: minoritatea guvernează prin represiune și teroare, iar resursele sunt concentrate pentru o masivă industrializare. Se urmărește transformarea unei mari părți a societății în proletariat industrial.
Concentrarea puterii la vârf a făcut din disciplina de partid o dominantă pentru întreaga societate, căci mecanismele democratice de guvernare sunt nefamiliare puterii comuniste.
Vinovată de dezastrul țării este burghezia, reprezentanta intereselor marelui capital, care este declarată de proletariat drept adversară și este condamnată la pieire. Se recurge astfel la utilizarea unor metode atipice: infiltrarea partidelor adverse, folosirea serviciilor secrete, provocări, mobilizări, propagandă, manipulări etc.
Toate acestea sunt sprijinite și primesc acordul Moscovei. Acest gen de activități au izolat și mai mult puterea comunistă de realele cerințe naționale. Neaparținând idealurilor comunității românești, liderii s-au refugiat într-o mișcare revoluționară alogenă insularizând România încă din .
Ca o adevărată sectă, mișcarea comunistă face o distincție netă între noi si ei. Funcționând după principiul cine nu este cu noi este împotriva noastră, se formează treptat sistemul nomenklaturii, care garanta structura etanșă a puterii comuniste.
Cei din afara acestui sistem trebuiau aduși în faza în care să creadă realmente în valențele partidului. Dacă operația eșua, aceștia erau ori marginalizați ori, în cele mai multe cazuri, eliminați. Cine se opunea mersului înainte al istoriei se opune de fapt progresului general, binelui. Binele general este cunoscut doar de profesioniștii comuniști. Aceștia vor condamna orice nesupunere, iar cine se declara împotrivă era catalogat drept dușmanul umanității.
Dirijismul sovietic a făcut din conducerea partidului o unealtă cu care a încercat să contrabalanseze periferia fostei clandestinități. Nu au fost luate în calcul eterogenitatea și autonomia națională. Problema națională deja nici nu mai conta. Torul se cala în jurul coeziunii din jurul clasei conducătoare a partidului. Se impune o consolidare a relațiilor pe criterii de rudenie.
Vidul de personalități marcante a făcut ca treptat, printre membrii de frunte ai comuniștilor să apară și foști legionari. Partidul comunist, fără o bogată experiență de cadre, accepta, cu oportunism, orice nou venit Pornind de la ideologia antioccidentală, antidemocratică și etatistă, organizare pe verticală și neacceptarea ideilor democrațiilor tradiționale, deja în februarie , și ca urmare a fuzionării cu alte partide stângiste, numărul membrilor comuniști depășea un milion.
Trecerea de la 1000 de membrii la un milion, pe durata a numai patru ani, produce dificultăți majore. Coerența și funcționarea în bune condiții scad. în această perioadă se parcurge drumul de la o organizație de periferie, fără implicații majore pe scena politică, la un partid de decizie, ce deține putere exclusiv.
Se impune instituționalizarea partidului. Principalele direcții de acțiune ce se impuneau erau: stoparea admiterii de noi membrii; verificarea tuturor cadrelor; organizarea unor campanii de îndoctrinare politică a membrilor. Ideile sunt susținute și de ziarele emblemă ale partidului, dar și de intelectualii idealiști ai vremii.
În această stare de haos, generat de inabilitățile clasei politice de a guverna, represiunea se va îndrepta și asupra propriilor aderenți pentru accentuarea eterogenității elitei.
Deși se acționa cu prudență, tendințele de autonomizare a elitelor comuniste erau blocate. Sovieticii judecau si condamnau orice acțiune care ar fi echivalat cu o erezie. Slăbită și izolată, elita politică își pierde din potentă si își va revărsa mânia asupra societății.
Procesele de trădare devin o obișnuință. Sunt chiar regizate procese demonstrative, pentru a se înțelege mai bine mecanismul de încolțire a reacționarilor. Un proces atrăgea după sine altele, iar deseori acuzatorii deveneau victime în următorul val epurator.
Monopolul puterii este însă acaparat odată cu anul . Partidul capătă deja forme instituționalizate, formându-se primele nuclee stabile de activiști. Aceștia vor fi cei desemnați cu îndoctrinarea maselor. Apostolii roșii, devotați si obedienți vor fi cei care vor începe procesul de transformare a societății, de altfel deja aflată într-o perioadă de schimbări. Câștigarea adeziunii populare era scopul ce trebuia atins. Societatea în sine trebuia să devină un organism eficient al exprimării puterii. Sunt eliminate elementele neconforme, constatându-se o expansiune a elementelor neproletare, ce trebuiau stopate. Din numărul celor primiți în partid, cel puțin 60% trebuiau să fie muncitori. Dacă în 1945, muncitorii reprezentau 55%, în ei sunt cu 16 procente mai puțini, în mai puțin de doi ani cca. 100 000 de muncitori au fost excluși din P.M.R.
Partidul comunist intra într-o nouă fază. După ce politicul își subordonează celelalte structuri de putere, se atinge apogeul dominării statului prin forță nelegitimă. Puterea comunistă, guvernând cu propriile mijloace, arbitra diferitele grupuri de interese prin decizii totalitare.
Rolul poliției politice devine predominant, căci partidul este cel care creează si controlează astfel de organe de represiune. Acestea însă, se implicau constant în executarea directivelor. Aparatul polițienesc, pe parcurs, se va hipertrofia, influența liderilor comuniști diminuându-se pe parcurs. Acest lucru nu înseamnă că nu vor fi aplicate în continuare metode de sorginte totalitară: cenzură, propagandă, amenințări, suplicii etc. Pe un teren deja fertilizat aceste metode de intoleranță dădeau deja roade.
Totul începe odată cu sistemul de învățământ al cadrelor P.M.R.-ului. Pregătirea acestora trebuia să desăvârșească obiectivele avute în plan de putere. Ideologia marxist-leninistă era una dintre principalele elemente care trebuiau bine însușite. Pe baza acesteia se putea asigura, pe de o parte, un mai mare grad de coeziune în interiorul partidului, iar pe de altă parte, se creau premisele unei viitoare îndoctrinări. Pe parcurs, aceste învățături sunt retransmise prin intermediul canelelor media, la diferite manifestații ori pur și simplu prin banale discuții, maselor.
Aceste tehnici și metode fac parte din arsenalul de profesionalizare a cadrelor. Nici chiar selecția acestora nu este întâmplătoare.
Se preferau oameni cu un redus grad de educație, cu o insuficientă experiență si pricepere în hotărârea unor decizii. Ambițioasele proiecte sovietice prind astfel contur. Cu o mișcare conducătoare manipulabilă, care la rândul ei era în stare de manipulare, liderii de la Moscova își vedeau atinse obiectivele. România, nu doar în plan economic și politic, ci și social si cultural, împărtășea aceleași priorități cu puterea sovietică.
P.M.R. a devenit un partid tipic sovietizat, exponentul omului nou, cu un lider controlat de Moscova care deținea de fapt, puterea absolută. Aparatul de partid, pe măsură ce gradul de instituționalizare creștea, se separă în mod iremediabil de mediul social din care provenea. El va acționa robotic, conform ordinelor primite de la nucleul decizional. Rolul lui era doar de a înfăptui proiectul unei elite care se declara mesianic-revoluționară și care reușește astfel distrugerea oricăror forme de potențială opoziție românească.
Comuniștii au apărut la suprafața vieții politice după mulți ani de clandestinitate, ceea ce i-a tăcut să recurgă la acte de răzbunare.
Distrugerea vechilor lideri și simpatizanții acestora a fost obiectivul principal de întreprins, împotriva acestora au fost mobilizate și concentrate eforturile aparatului politic și represiv, ale justiției și administrației.
Politica comunistă era trasată între termenii eliminării fizice ori aderarea la linia de partid. Este totuși un război care nu se termina niciodată, căci dacă dușmanii nu mai existau, aceștia trebuiau inventați pentru a se constitui într-un exemplu continuu al vigilenței politice comuniste. Misiunea era de a înlătura răul din lume, de a curăța și purifica societatea, de a corecta nedreptățile istoriei, de a construi cea mai bună dintre lumi.
În primul rând sunt asaltate știința, învățământul, arta, presa.
Iosif Chișinevski, Leonte Răutu, Mihai Roller, Athanasie Joja, C.I. Gulian, Iorgu Iorda, și alții, ca exponenți principali ai organelor de control și cenzură, prin intimidări și epurări ale intelectualilor, anihilează orice formă a libertății de expresie si gândire. Viața științifică și culturală sunt integrate campaniilor propagandistice.
Dobândind puterea și privilegiile ce decurgeau din aceasta, comuniștii, vechii marginalizați social, își impun acum idelogia și obiceiurile. Ura de clasă se răsfrânge printr-un tratament dur, mai ales asupra dușmanilor poporului, bandiților, degeneraților, elementelor reacționare.
Eficiența acestor metode este foarte scăzută, însă având în vedere că este vorba despre decizii deja impuse, rezultatele nu contau, ci doar îndeplinirea planului.
Se declanșează astfel o veritabilă ofensivă pentru supunerea clasei țărănești. Metodele folosite pentru înființarea de gospodării agricole colective mergeau de la brutalități, confiscări, arestări până la izolare socială, deportări sau chiar eliminare fizică. Producția agricolă nu a crescut, a contat doar implementarea, cu un relativ succes, a modelului sovietic.
Demontarea vechiului sistem democratic a constituit o operație de anvergură, prin care au fost atacate simultan toate segmentele sale și pe parcurs s-au radicalizat odată cu acapararea treptată a puterii.
Planul a fost conceput pentru dezarticularea relațiilor sociale și anihilarea brutală a oricăror categorii socio-profesionale neconforme regimului. Pe un fond de mobilizare generală, de demontare a instituțiilor democratice, de lichidare a autonomiei economice și chiar de distrugere morală și fizică a factorului uman, fondul național al poporului român a fost vădit bruscat.
Prin proliferarea formelor fără fond, elita politică comunistă a dus o politică constantă de înăbușire a oricărei forme care s-ar fi abătut de la directiva Moscovei. Campaniile susținute împotriva mediilor intelectuale au avut ca ținte: cosmopolitismul, influența occidentală, obiectivismul, propaganda burgheză etc. Aceste forme nu trebuie tratate doar ca acte de bravură politică, căci sunt susținute de măsuri administrative de coerciție, dublate și de arestări și condamnări fictive.
Revoluția permanentă crește gradul de control, întreține frica și starea de nesiguranță, alimentând panica și isteria. Paralizarea societății constă în faptul că nu se lasă nici un moment de respiro pentru ca un grup socio-profesional să poată astfel dobândi autonomie și capabilități de organizare.
Societatea și elita guvernantă au constituit două realități neintegrate, elita comunistă reușind distrugerea vechii societăți. Eliminarea funcțiilor democratice liberale a dus la înlocuirea unei puteri legitime cu o alta, nereprezentativă, un instrument de control al unei ocupații militare și politice străine.
Dezactivarea funcțiilor sociale a fost tocmai rezultatul acestui tip de politcă antinațională.
I.3. Directivele securității sovietice pentru sovietizarea țărilor din Estul Europei
Sovietizarea estului și centrului Europei a fost înscrisă în strategia postbelică a URSS.
Esența doctrinei staliniste a sovietizării a fost enunțată de liderul de la Kremlin la întîlnirea sa cu Tito din aprilie 1945: “În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social. Fiecare își impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi!”
Politica sovietică în Europa de Est, în ultimul an și imediat după al doilea război mondial a avut un impact profund asupra politicii globale.
Perioada inițială procesului de "democratizare", 1944-1945, a fost una dintre cele mai importante din întreaga Istorie a Europei de Est postbelice.
Dezechilibrul produs evidențiază implicarea inegală a URSS în crearea inițială a democrațiilor populare în țările din regiune. În Polonia, România, Ungaria, și, implicarea sovietică era absolut esențială pentru factorii care contribuie la dezvoltarea democrației. oamenilor.
Bulgaria și Cehoslovacia fac parte categoria în care implicarea sovietică a jucat un rol major, dar a fost cuplată cu o influență semnificativă și, uneori, echivalentă politicii interne și sociale.
Cu toate acestea, a favorizat intrarea trupelor sovietice în ambele din aceste țări, precum și sprijinul primit de partidele comuniste de la Moscova, care a făcut posibilă o eventuală sovietizare a acestora.
Cel mai vechi și cel mai flagrant caz de implicare sovietică în politica din Europa de Est a avut loc în Polonia, în cazul în care așa-numitul Comitet de Eliberare Națională din Polonia (PKWN) a fost în secret format de către Stalin și de către foști comuniști polonezi care trăiau în Moscova.
La începutul anului 1944, Stalin a supravegheat crearea Biroului Central al comuniștilor polonezi din rândurile emigranților comuniștii care locuiau în URSS. Această organizație secretă a devenit un instrument-cheie în asigurarea că Kremlinul controla platforma politică a comunismului polonez în acești ani.
Conform planului, PKWN însoțit de soldați ai Armatei Roșii, a turnat în Polonia la sfârșitul anului 1944.
Printre documentele privind preluarea comunistă a Poloniei sunt Rapoarte cu privire la activitățile NKVD pe teritoriul polonez ocupat de Armata Roșie. Documentele îi aparțin lui Stalin, așa-numitele "dosare speciale" , care conțin materiale din organizațiile represive sovietice.
Într – un grad semnificativ, aceste documente prezintă metodele, mecanismele și scara absolută a măsurilor represive îndreptate de către sovietici împotriva oponenților noului regim.
In iunie 1947, NKVD-ul distribuia, în regim strict secret, setul de directive destinat sovietizării țărilor proaspăt intrate în sfera de influență a Moscovei și dezinformării strategice a Occidentului.
In contextul intoxicării opiniei publice mondiale, și a țărilor care sprijineau masiv economic Rusia bolșevică, inclusiv Statele Unite, au apărut directivele elaborate de Lavrenti Beria, cunoscute sub indicativul "Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47".
Conform directivelor sovietice, era interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactați ca informatori, întâlnirea cu acești oameni fiind organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice.
Era nepermisă relația între soldați și populația civilă.
Cetățenii care întrețineau legături neinițiate cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiștii, cu Organizația Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă și alte asociații erau lichidați.
Directivele prevedeau accelerarea unificării tuturor partidelor într-unul singur, rolurile cheie trebuind să revină oamenilor care aparțineau serviciilor secrete.
Directivele urmăreau ca funcționarii aleși ca deputați la congrese să nu-și poată păstra mandatul pe întreaga perioadă.
În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuiau infiltrați oameni care conlucrau cu serviciile speciale, fără știrea organelor administrative locale.
Trebuia făcut totul ca hotărârile și ordinele – fie acestea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.
Sindicatele nu aveau dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore, ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii și împrumuturi, programe culturale și distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere și decizii ale conducerii politice.
Trebuia acordată o mare atenție inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată și sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenție trebuie, înregistrată cu consecvență la centru. Era permisă doar realizarea acelor invenții care aveau aplicabilitate în industria minelor sau cele care aveau indicațiile speciale. Nu era permisă realizarea acelor invenții care ar asigura creșterea producției de produse finite și, paralel cu aceasta, scăderea producției și a extragerii de materii prime sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor.
Trebuia ca la facultăți să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce proveneau din cele mai joase categorii sociale, cei care nu erau interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă.
Bisericilor era primordial să li se acorde atenție. Activitatea cultural-educativă trebuia astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generala împotriva acestora. Era necesar să fie puse sub observatie tipografiile bisericesti, arhivele, continutul predicilor, cantecelor, al educatiei religioase, dar și cel al ceremoniilor de inmormantare.
Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee si facultati trebuiau sa fie inlaturati profesorii de valoare care se bucurau de popularitate. Locurile lor trebuie sa fie ocupate de oameni numiti de noi, avand un nivel de pregatire slab sau mediocru.
În România, ca și în celelalte viitoare state-satelit ale URSS, procesul de sovietizare a fost controlat și aplicat de către conducerea partidului comunist, în conformitate cu instrucțiunile primite de la Moscova prin Ambasadă, reprezentanții din Comisia Aliată de Control, trimiși speciali sau prin contactele directe cu Kremlinul ale liderilor comuniști. Disciplina de partid a fost dublată în multe cazuri de calitatea de agenți sub acoperire ai NKVD/MGB sau ai spionajului militar (GRU) pe care o aveau unii dintre conducătorii PCR.
Se urmărește reconstituirea climatului politic din România anilor 1944 -, ca și scenariul politic specific de comunizare a societății românești. De fapt se urmărea punerea în aplicare a concepțiilor venite ca directive de la Kremlin, de către comuniștii autohtoni, sub scutul și adesea cu sprijinul nemijlocit al trupelor de ocupație, dar și al înaltelor cercuri diplomatice sovietice.
Vor fi adoptate directivele trasate de Moscova, printre care se numără și asigurarea libertății presei, a cuvântului, a religiei, a dreptului de asociere. Sub aceeași mască a inocenței nevinovate se ascunde și Comunicatul Președintelui Consiliului de Miniștri, privind decizia Comisiei Aliate de Control de încetare a exercitării cenzurii militare sovietice asupra corespondenței poștale și telegrafice românești, începând cu data de 15 ianuarie 1946. Guvernul hotărăște, la rându-i, să suprime pentru aceeași dată cenzura poștală militară pe întreg teritoriul țării. Aceste 2 hotărâri reprezintă doar acte de bravură la adresa Occidentului, pentru a considera noua forță politică din România drept legitimă și democratic instituită. Frauda devine o armă redutabilă în mâna celor puternici.68 Sindicatul depozitarilor de ziare din țară, organizație integral comunistă, își va specifica poziția de a nu mai difuza publicații ce ațâță la ură de rasă.69 În astfel de momente sindicatele își arogau și dreptul de a nu îngădui difuzarea nici unui ziar care dovedește tendințe antidemocratice. Ca urmare, ziarul Ardealul, oficină a P.N.Ț. în Transilvania, aflat în dese dispute ideologice cu publicațiile comuniste, va fi interzis din data de 19 ianuarie, pentru o perioadă de 15 zile.70
Obedientă directivelor, pe întreaga perioadă a epocii comuniste, puterea politică va vehicula irealitatea, imaginarul hiperbolizat, nonactualitatea.
Ocultarea evenimentului, dependența de o singură sursă de informare directă, de o singură agenție de presă, naționalizarea, controlul accesului la profesie etc. reprezintă tot atâtea modele prin care puterea comunistă a manipulat în mod conștient masele. Prin limbaj de lemn, construirea adevărurilor convenabile și interpretări conforme, totul aflat însă sub atenta observație a funcționarilor adevărului, s-a ajuns astfel ca pe parcurs comunicarea să dobândească un caracter ritual, codat, de glorificare și mitizare reverentă față de liderul comunist.52
Conform principiilor esențiale ale directivelor totalitare comuniste: ce trebuie să știe poporul și ce nu trebuie să știe, pentru îndeplinirea acestor scopuri, în manipularea conștiințelor, se pune în mișcare un întreg sistem de propagandă. Pentru ca acțiunea să aibă un succes deplin, închiderea oricărui acces la alte surse de informații devine un fapt real. 58
Aplicând directive elita comunistă nu făcea altceva decât să distrugă, aproape iremediabil, specificul național românesc.
Dorința violentă a liderilor comuniști de a crea în România spațiul afirmării depline a unei culturi proletare, a făcut numeroase victime în rândul intelectualilor și a mutilat cultura națională!
Deși destul de bine închegat după , P.M.R. are încă o forță slabă de acțiune, iar în consecință conformarea în față directivelor staliniste este într-o continuă creștere. Singura putere care menținea echipa de conducere era puterea sovietică. Astfel, încă din 1947 se vorbea despre România ca despre a XVII-a republică sovietică.
Este impus un nou sistem, ia naștere o nouă clasă, pe firmamentul scenei politice sunt aduse noi idealuri, ierarhizarea capătă alte contururi dominante, iar loialitatea se transformă în protectorat. Pe piramida de putere disciplinată este așezat un Stalin zeificat. Poziția hegemonică a U.R.S.S. se angajează într-o colonizare treptată, pe un fond impus de înapoierea economică și remodelarea națională.
Dictatura proletariatului se instaurează odată cu acapararea funcțiilor importante, printr-un simulacru de alegeri democratice.
Țara se satelizează regimului sovietic, iar partidul capătă nuanțe bolșevice . Aceste acțiuni prind rădăcini și vor căpăta accente extreme, explicate printr-o frică congenitală față de Marele Aliat, comportamentul prosovietic consolidându-se.
=== d79f815f48135758d75016c5df574eaa31b81c4e_312270_1 ===
Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Specializare: Științe Politice
Comunismul în România
CUPRINS
INTRODUCERE
Cap. I Comunismul
Scurt istoric al ideologiei comuniste
Comunism, leninism, stalinism
Ideile de bază ale comunismului
România la începutul comunismului
Cap. II Comunismul românesc
Comunismul din perioada Gheorghe Gheorghiu – Dej
1948 – 1958
Național – comunismul: 1959 – 1964/1965
Independentismul
Comunismul după Gheorghe – Gheorghiu – Dej
Prima perioadă ceaușistă. Continuarea independentismului
Național – comunismul între anii 1971 – 1989
Comunismul – dictatura personală. Ceaușescu ca variantă a comunismului – comunismul personal
CONCLUZII
INTRODUCERE
Comunismul se identifică într-o noțiune raportată la o mișcare politică ce dorește implementarea acestui sistem, la un anume sistem social ori la o ideologie ce promovează acest sistem social.
Sub identitatea de sistem social, comunismul reprezintă un tip de societate egalitaristă unde nu există clase sociale și nici proprietate privată. În comunism, bunurile, indiferent de natura lor, aparțin societății ca tot – unitar, toți membrii acesteia bucurându-se de un statut economic și social identic.
Sub forma unei ideologii mai noi, comunismul existent ulterior revoluției din luna octombrie din Rusia țaristă, se identifică atât cu marxismul cât și cu ideologiile derivate distincte, cea mai reprezentativă fiind cea a Marxism – Leninismului. Concepția materialistă a comunismului indică faptul că din sistemul economic reies celelalte sisteme precum cel de ordin cultural, cel de ordin social ori cel de ordin juridic. Totodată, dezvoltă determinismul, conform căruia fiecare individ apartenent al unei clase deține un tip de comportament indus de clasa căreia aparține, din acest motiv, acesta trebuie reeducat prin raportare la noua societate comunistă. Această idee deterministă se identifică în cea care a fost utilizată în motivarea lagărelor de reeducare, unde au murit milioane de oameni de-a lungul celui de-al XX-lea secol în România, în Rusia sovietică a lui Stalin sau în China.
Sub identitatea de mișcare politică, comunismul se identifică într-o ramură a mișcării socialiste, de care, în genere, este diferențiată prin dorința comuniștilor de instaurare a unui sistem comunist în locul unui sistem capitalist, de cele mai multe ori prin mijloace revoluționare armate.
În ciuda faptului că este poziționat la incipiturile sale, studiul regimului comunist românesc a progresat, în mod expres, în ultimii douăzeci de ani. Cercetătorii regimului comunist au fost, în acest context, lipsiți de accesul direct la surse de arhivă ba mai mult decât atât agenda de cercetare a acestora a fost limitată de progresul general al studiilor în ceea ce privește spațiul est-european pe parcursul războiului rece.
Simultan cu instaurarea regimului comunist, cercetarea academică din spațiul studiilor est – europene s-a focusat, în genere, pe cercetarea procesului de nimicire a elitelor politice interbelice și, totodată, pe implementarea graduală a tiparului politic totalitar sovietic, văzut drept un nou tip de regim politic dictatorial fundamentat pe un sistem structurat de control, de teroare și de reprimare asupra indivizilor.
Revoluția română petrecută în luna decembrie a anului 1989 a redat libertatea românilor conturându-le ipoteze promițătoare către un viitor mai bun. Într-un timp scurt, România a aderat la cele mai multe dintre structurile economice și militare democratice occidentale și, în ciuda opunerii foștilor securiști și membrilor nomenclaturii comuniste existenți în structurile țării, România și-a regăsit locul pierdut în anul 1938, transformându-se într-un stat dezvoltat, în care atât demnitatea umană cât și drepturile au fost respectate.
Pe lângă scopul academic pe care întreprinderea acestei lucrări îl are, teza prezentă poate fi la fel de bine adresabilă și unui lector nespecialist care intenționează să înțeleagă în profunzime ce reprezintă comunismul prin abordarea incursiunilor în domeniul cunoștințelor actuale ale științei, expuse în prezentul material.
Motivul optării pentru lucrarea “Comunismul în România” derivă în primă instanță, din dorința și nevoia personală de documentare în acest domeniu în vederea unei aprofundări a acestui subiect precum și în vederea unei orientări spre o profesie în domeniu. În instanță secundă, abordarea subiectului se bazează pe lipsa de lucrări cu tematică asemănătoare (cel puțin în perioada contemporană) motiv pentru care se vor accentua, în mod expres, specificitățile comunismului care au condus România în contextul societal actual.
Lucrarea este structurată în două capitole organizate tematic.
Primul capitol, cu titlul „Comunismul” analizează, în primă instanță, istoricul ideologiei comuniste, în instanță secundă rădăcinile comunismului iar în ultimă instanță ideile fundamentale ale comunismului.
Cel de-al doilea capitol, cu titlul „Comunismul în România” analizează în primul rând evoluția comunismului în România, prin raportare la lovitura de stat din data de 23 august 1944, la declararea Republicii Populare România din data de 30 decembrie 1947 și la transformarea României în Republica Socialistă România, în al doilea rând ia în calcul diferențele între politica de dinainte și de după 1965 prin raportare la schimbările radicale survenite în urma morții lui Stalin din 1953 și la schimbările radicale apărut odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în al treilea rând cercetează poziția României în contextul crizelor internaționale din timpul Războiului Rece și finalmente analizează cauzele primordiale ale prăbușirii Blocului Estic.
În concluzii vor fi identificabile sincopele ideologiei prin compararea sistemului democratic – în care se regăsesc cele mai multe dintre țările zilelor curente – cu cel comunist.
Bref, prin tematica abordată și prin structură, prezenta lucrare se adresează tuturor celor interesați de problematica comunismului în existența actuală a politicii românești în conjunctura transformărilor globale (societale și nu numai) în privința cărora s-a încercat crearea unei familiarități.
CAP. I Comunismul
Scurt istoric al ideologiei comuniste
La nivel teoretic, în cadrul comunismului, toate bunurile sunt apartenente societății ca un tot unitar, toți membrii acesteia bucurându-se de un statut economic și social identic.
Comunismul teoretic beneficiază, în acest context, de o istorie străveche: ulterior propunerii în „Republica” lui Platon, acesta a fost adoptat de apostolii creștinismului care au fondat o societate comunistă, fiind printre cei dintâi creștini din Palestina antică, idee ce le-a fost sugerată de Isus.
În „Republica”, Platon a enunțat o serie de principii similare cu cele utilizate de comuniști în scopul de a prelua puterea și de a atrage simpatia poporului însă spre finalul existenței sale lucrurile au luat o turnură neașteptată, filosoful conturând în „Legile” sale, o republică focusată atât pe familie cât și pe proprietate.
Odată cu trecerea timpului, o formă de structurare socială de această natură a mai fost încercată în era modernă.
Comunismul se identifică într-un regim politic ce promovează un sistem social unde nu există proprietate privată și clase sociale, unde statul este totalitar și atotputernic, poziționat sub conducerea unui singur partid, notoriu drept muncitoresc, comunist ori socialist.
De-a lungul comunismului, cel dintâi conducător al statului românesc s-a identificat în Gheorghe Gheorghiu – Dej, ulterior venind la putere Nicolae Ceaușescu.
În România, regimul comunist a fost instaurat sub constrângerea directă a forțelor sovietice de ocupație, contra voinței poporului român apărută ulterior finalizării celui de-al doilea război mondial. Între anii 1945 și 1947, acest proces a parcurs un timp de tranziție confuză, ce s-a încheiat prin actul de abdicare forțată a regelui Mihai, la data de 30 decembrie 1947, perioadă în care comunismul a fost instalat oficial la putere, acordându-i României titlul de „Republică populară”.
Ideologia comunistă a avut drept punct de start teoria determinismului social, conform căreia atitudinea individului persoanei este indus de clasa din care provine. Așadar, a devenit imperioasă educarea acestuia în spiritul societății comuniste, unica ce îi poate asigura evoluția completă. În această conjunctură, funcția literaturii ca metodă de propagandă se transformă în una dominantă, aceasta având rolul de a educa individul în scopul supunerii în raport cu un partid și conducătorul acestuia însă și de ură în raport cu tot ceea ce se opune acestui comportament.
Ulterior instaurării regimului comunist, cultura este poziționată sub egida politicului.
Independența esteticului este condamnată, fiind admisă doar arta, ce servește puterea politică. Unicul curent literar admis se identifică în “realismul socialist”. Dictatura proletarilor a avut ca efect în literatură “importarea” din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a curentului literar notoriu drept “realism socialist”.
În conjunctura ocupației militare sovietice a statelor din sud – estul și din centrul Europei, ulterior celui de-al doilea război mondial, în aceste state au fost instaurate regimuri comuniste. Atunci când au preluat integral puterea, aceste regimuri au nimicit elita intelectuală, distrugând și curmând violent și fizic în lagăre și în închisori o multitudine de membri ai vechii clase politice. În același timp, au deformat cultura națională a statelor respective impunând, printr-o directivă ideologică dogmatică, o cultură inovativă, sub egida internaționalismului proletar. În România, anul 1948 a reprezentat o cotitură deoarece atunci s-a făcut tranziția la o politică sistematică de bolșevizare a societății, sub legitimitatea noii autorității legislative și a normelor comuniste. De atunci, regimul comunist a provocat acțiunea de naționalizare a firmelor de decolectivizare a agriculturii și economice iar la nivel cultural și politic a început o reprimare exagerată în raport cu reprezentanții vechii clase intelectuale și politice, simultan cu un program de sovietizare a culturii.
Legea nouă a învățământului, din anul 1948, a schimbat totalmente înțelesul, structura și cuprinsul educațional. Marxism – leninismul s-a transformat în ideologia oficială a statului, așadar, toate disciplinele era imperios să fie adaptate la noul sens revoluționar legat de lume.
Totodată, în anul 1948 a apărut securitatea, sub directă monitorizare a agenților sovietici, instrument primordial de reprimare a regimului. Aceasta a fost orientată către controlul integral al posibililor adversari și al populației. Această atmosferă de teroare a continuat până către finalul celui de-al șaselea deceniu, atunci când trupele sovietice staționate pe spațiul României au fost retrase în anul 1958. Tot în același an, cenzura ideologică s-a instituționalizat, cu consecințe asupra tuturor spațiilor de activitate culturală ori de creație.
De-a lungul celor 40 de ani de regim comunist, istoriografia a avut o multitudine de etape, funcție de tipul ideologiei promovate de puterea politică. În acest context, evoluția sa poate fi legată de chiar evoluția regimului.
În ciuda faptului că ideologia marxist-leninistă – comunistă – accentuează viitorul, respectiv societatea pe care urmează să o clădească, orice regim comunist intenționează să se justifice prin trecut, utilizându-se de discursul istoric în scopul de a își fortifica poziția.
În era lui Ceaușescu, preferința regimului pentru istorie va determina ca aceasta să fie instrumentată tot mai frecvent în dezbaterile ideologice.
În perioada comunistă, istoria, a avut o funcție reprezentativă, pe de o parte în argumentarea ideologiei comuniste, pe de altă parte în conturarea noului individ.
Ideologia marxist – leninistă a cuprins, prin urmare, trei stadii istorice: comună primitivă, urmată de conjunctura actuală – a celui de-al XIX-lea secol – văzută ca un „accident istoric” și viitorul, cu alte cuvinte, comunismul.
Comunismul s-a identificat în unul dintre cele mai controversate timpuri din istoria națiunilor europene, reușind să se stabilească în societatea europeană, pe de o parte în vest, pe de o parte în partea estică, în adâncime – în profunzimea raționamentelor popoarelor și a indivizilor -, în extindere și din punct de vedere geografic. Comunismul s-a dovedit a fi, din punct de vedere practic, un instrument al răspândirii asupririi, groazei, durerii. Conceptele pe baza cărora întregi generații de indivizi și-au construit vise s-au dovedit a fi numai promisiuni teoretice, fără o bază practică ori întreprinse pe ipoteze eronate.
Bref, comunismul se identifică într-un termen ce se poate raporta la o multitudine de noțiuni conectate între ele însă distincte și, din punct de vedere istoric, opozante ori chiar contradictorii:
un regim politic care se cunoaște a fi „democratic popular”, „comunist” sau „socialist” unde statul există descris ca totalitar ori atotputernic sub egida excluzivă a unui partid văzut drept „muncitoresc”, „comunist” ori „socialist”, clasele sociale fiind diferențiate prin accesul inechitabil la uzufructul proprietății colective
o ideologie care, din punct de vedere oficial, promovează un sistem social unde nu există proprietate privată în ceea ce privește metodele de producție, țara ori clasele sociale și care are țelul de a forma o societate egalitară
un partid ce afirmă că intenționează să implementeze acest sistem.
Comunism, leninism, stalinism
Doctrina politică comunistă are drept fundament principiile ideologiei marxist-leniniste, ai cărei fondatori au fost Marx, Engels și Lenin.
Doctrina politică comunistă, fundamentată pe ideologia marxist – leninistă, privește structurarea și conducerea societății prin intermediul dictaturii proletariatului ce, conform Lenin, se manifestă în interiorul și în exteriorul legii, pe fundamentul acțiunii unui singur partid respectiv partidul comunist.
Doctrina comunistă a conceput și structurarea și conducerea societății pe fundamentul dictaturii proletariatului, promovând represiunea sub identitatea de principiu al politicii de stat.
Acest lucru are loc prin intermediul unui aparat polițienesc strict structurat, fără a fi supus verificării politice, al legilor și al unor autorități statale.
Doctrina comunistă a putut fi pusă în practică în unele state întrucât, paralel cu mijloacele de manipulare au fost utilizate și metode violente de reprimare contra celor ce s-au opus. La acestea fost adăugată și conjunctura istorică.
Cele două regimuri totalitare (respectiv sistemul fascist și cel comunist din Rusia) în unele state europene a apărut, în genere, pe fundamentul crizei social – politice, determinată de cel dintâi război mondial.
Într-o multitudine de state din estul și din centrul Europei, implicit în România, au fost instaurate regimuri comuniste impuse de către Uniunea Sovietică.
Stalin a dezvoltat teoria socialismului într-un singur stat, mult mai atractiv pentru majoritatea dintre comuniștii ruși comparativ cu doctrina lui Troțki a revoluției continue a "Exportului de revoluție". Celor mai mulți dintre comuniști, opiniile lui Troțki li se păreau riscante, aventuroase, alocate spre a atrage reacții violente din partea statelor capitaliste. Pe de altă parte, disponibilitatea lui Stalin de renunțare a politicii economice leniniste și de a construi socialismul pe la nivel intern a câștigat notorietate între tinerii sovietici, în rândul Partidului Comunist, unde a izbutit să își alcătuiască, în primă instanță, imaginea unui conducător moderat, foarte folositoare în înlăturarea adversarilor, văzuți drept prea radicali.
În continuarea luptei în scopul aplicării colectivizării agriculturii și al planului cincinal, Stalin a instaurat ceea ce se cunoaște drept Marea Teroare, orientată, în genere, contra conducătorilor și a membrilor partidului comunist. În această „purificare” și-au pierdut viața aproximativ 1,5 milioane de indivizi, cei mai mulți fiind oficiali ai partidului.
Alcătuit în luna martie a anului 1919, spre coordonarea activității partidelor comuniste și a structurii revoluției mondiale, Cominternul a fost utilizată de Stalin în politica externă a statului sovietic spre slăbirea regimurilor democratice. Prin partidele comuniste alăturate, văzute ca secții naționale ale Cominternului, Stalin s-a autoimplicat în chestiunile problematice interne ale altor țări, fiind în umbra unor evenimente precum greva generală din Marea Britanie a anului 1926.
Leninismul se identifică într-o teorie economică și politică, având drept fundament marxismul. Ramură a marxismului, din cel de-al doilea deceniu al celui de-al XX-lea secol, leninismul a fost o ramură dominantă a acestuia. Leninismul a evoluat, în genere, prin intermediul liderului bolșevic Vladimir Ilici Lenin, ce l-a și pus în practică ulterior Revoluției ruse.
Teoriile lui Lenin au reprezentat o sursă de controverse de la incipit, având critici pe de o parte dinspre dreapta – de pildă, fasciștii, conservatorii – pe de altă parte dinspre stânga – de pildă, anarhiștii și social-democrații dar și dinspre centru – de pildă, liberalii.
Mai mult decât atât, imperialismul reprezintă cea din urmă formă a capitalismului cel din urmă fiind răsturnat de la putere doar prin metode revoluționare, orice strădanie de a "reforma" capitalismul din interior eșuând.
Într-o formă ori alta, leninismul chema la revoluția mondială. Actualii leniniști văd cel mai adesea globalizarea sub o formă modernă de imperialism.
În China, leninismul s-a identificat în fundamentul de organizare a Partidului Comunist Chinez. Ulterior, comuniștii chinezi au dezvoltat teoria maoistă. Actualmente, conceptul de „leninism” ori mai des, de „marxism-leninism" este utilizat în autodescrierea a trei ideologii distincte ce își au fundamentele în leninism respectiv stalinismul, maoismul și troțkismul.
Raportată la imperialism, teoria lui Lenin dorea să perfecționeze și să corijeze opera lui Marx, expunând un fenomen care nu fusese preconizat respectiv transformarea capitalismului într-un sistem global. În universul teoriei sale legate de imperialism este poziționat conceptul potrivit căruia națiunile capitaliste avansate din perspectivă industrială evită revoluția prin exportarea obligată în piețele coloniilor înrobite și prin exploatarea resurselor naturale ale acestora. Aceasta ar fi permis națiunilor capitaliste evoluate din perspectivă industrială, să își păstreze muncitorii satisfăcuți parțial prin conturarea unei aristocrații muncitorești. Ca un rezultat, capitalismul era capabil să fie condus prin expresia politică a aristocrației muncitorești (respectiv partidele social – democratice).
În orice caz, dacă revoluția putea să aibă loc doar într-un stat slab dezvoltat, aceasta ridică o mare chestiune problematică: o țară subdezvoltată similară nu era aptă să dezvolte un sistem socialist – în teoria marxistă, socialismul se identifică la nivelul de dezvoltare ce ar fi urmat ulterior capitalismului, fiind precursorul comunismului -, întrucât capitalismul nu ar fi evoluat integral într-un stat de această natură și întrucât puterile externe ar fi încercat să nimicească revoluția indiferent de cost.
În scopul rezolvării acestei chestiuni problematice, Lenin a propus două soluții posibile:
revoluția s-ar manifesta în mai multe state subdezvoltate concomitent ori într-o succesiune rapidă. Aceste state urma să se unească într-o țară federală aptă să lupte cu marile puteri capitaliste și ulterior să instaureze socialismul
revoluția din statul subdezvoltat ar conduce la o revoluție într-un stat capitalist evoluat – Lenin spera, de pildă, că revoluția rusă va conduce la revoluție în Germania. Statul dezvoltat ar fi instaurat socialismul și ar fi ajutat statul subdezvoltat să facă la fel.
Spre finalul celui de-al treilea deceniu al celui de-al XX-lea secol, Uniunea Sovietică a început să se distanțeze de linia politică a lui Lenin, apropiindu-se de ceea ce este văzut într-o manieră curentă drept "stalinism", majoritatea tovarășilor lui Lenin.
Stalinismul reprezintă o ramură a unul sistem economic și politic și al teoriei politice introdus de Iosif Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietică. Acest sistem a fost descris de Lev Troțki drept unul totalitar, această descriere ajungând să fie utilizată într-o manieră curentă de criticii stalinismului.
Noțiunea de „stalinism” este, în unele conjuncturi, utilizat în scopul denumirii unei ramuri a teoriei comuniste, predominantă în Uniunea Sovietică și în statele din arealul de influență a URSS – ului, atât pe parcursul vieții cât și ulterior morții lui Stalin.
Termenul utilizat în Uniunea Sovietică și de cei mai mulți ce i-au sprijinit moștenirea se identifică în „marxism-leninism”, de aici rezultând faptul că Stalin se identifică mai bine într-un lector ce a scris câteva cărți într-un limbaj facil de înțeles și contrastant cu Lenin și Marx, aducând puține contribuții teoretice noi. Stalinismul reprezintă mai degrabă o interpretare a celor mai înaintate idei, un anumit sistem politic susținând aplicarea acelei idei în maniere adecvate cu necesitățile de schimbare ale societății. În unele situații, sintagma compusă „marxism-leninism-stalinism” – învățăturile lui Stalin, Marx, Lenin și Engels – era utilizat în scopul de a demonstra succesiunea și moștenirea.
Totodată, o multitudine de indivizi credincioși leninismului ori marxismului vedeau stalinismul sub formă de pervertire a conceptelor marilor gânditori de stânga. În mod expres, troțkiștii se identifică în antistaliniști nimicitori, văzând stalinismul ca pe o politică contrarevoluționară ce utilizează marxismul drept scuză.
Staliniștii îl vedeau pe Stalin drept cea mai înaltă autoritate în ceea ce privește leninismul – ulterior decesului fondatorului statului sovietic din 1924 -, în multe cazuri subliniind că Lev Troțki nu a intrat în partidul bolșevic până în anul 1917 și motivând că el nu credea în nevoia existenței partidului comunist de avangardă. Din anul 1917 până în anul 1924, Stalin, Lenin și Trotski apăreau în cele mai multe dintre cazuri uniți însă, de fapt, distincțiile ideologice nu dispăruseră.
În disputa sa cu Troțki, Stalin a redus relevanța rolului muncitorilor în statele capitaliste avansate. Totodată, Stalin s-a contrazis cu Troțki în chestiunea problematică a rolului țăranilor și în China, unde Troțki nu dorea un război de guerilă cu fundament în zonele rurale.
Noțiunea de "stalinism" a fost pentru întâia oară utilizat de troțkiștii ce se opuneau regimului din Uniunea Sovietică ce afirmau că URSS – ul stalinist nu era socialist ci un stat noncapitalist unde exploatarea era controlată de o conducere care, în ciuda faptului că nu controla metodele de producție se bucura de privilegii și de avantaje obținute pe spatele clasei muncitoare.
Transformând și utilizându-se de moștenirea lui Lenin, Stalin a desfășurat sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietică pe parcursul anilor douăzeci și treizeci. O multitudine de două planuri cincinale au dezvoltat reprezentativ economia sovietică. Au apărut creșteri într-o multitudine de sectoare, într-o manieră specială în producția de oțel și de cărbune. Societatea sovietică a fost adusă de la o conjunctură de înapoiere de zeci de ani în raport cu occidentul, la una de egalitate și doar în treizeci de ani. Unii istorici economici apreciază actualmente că a fost cel mai rapid progres economic atins vreodată.
Prin prisma influenței și a prestigiului revoluției ruse învingătoare, o multitudine de state, pe parcursul celui de-al XX-lea secol, au căutat o posibilitate la sistemul economiei de piață, urmând tiparul politico – economic dezvoltat în URSS. Acestea au inclus și regimuri post – coloniale și revoluționare din spațiul în curs de dezvoltare. Ulterior morții lui Stalin în anul 1953, succesorul său, Hrușciov, a renegat politicile sale, condamnând cultul personalității lui Stalin în discursul secret la cel de-al XX-lea Congres al partidului în anul 1956, inițiind liberalizarea și destalinizarea – în aceleași limite politice. Ca și consecință, majoritatea partidelor comuniste de la nivel mondial, care mai înainte aderaseră la stalinism, l-au abandonat și au adoptat poziția reformatoare moderată a lui Hrușciov. Ulterior, China a urmat într-o manieră independentă ideologia maoistă. Albania a luat partea Partidului Comunist Chinez în întreruperea chino – sovietică, rămânând atașată de stalinism pentru zecile de ani ce au urmat, sub egida lui Enver Hoxha.
Regimul stalinist din România a fost înscris în rândul regimurilor totalitare de extremă stângă prin organizarea economiei, prin conturarea partidului comunist, unic, prin întreprinderea colectivizării agriculturii și naționalizării industriei, prin înlăturarea opoziției, prin introducerea cenzurii și prin înființarea poliției politice, funcție de modelul celui estic.
În cadrul politicii externe, regimul stalinist a cunoscut o perioadă de totală subordonare în raport cu Moscova, între anii 1948 si 1960, perioadă când statul român a aderat la Pactul de la Varșovia aflat sub egidă sovietică.
Ulterior, revenirea la practicile staliniste, prin introducerea cultului personalității și a socialismului dinastic au reprezentat cauzele primordiale ale căderii regimului național – comunist în luna decembrie a anului 1989.
Regimul de ordin stalinist reprezintă o formă de comunism foarte dur, similar cu cel instaurată de Stalin în U.R.S.S. Acesta se descrie prin dictatură șefului partidului ce înlătura prin putere toți posibilii rivali politici prin intermediul poliției politice, prin represiunea dură a oricărui tip de protest în populație – falsificarea probelor la procese, deportarea, utilizarea torturii – și prin organizarea foarte strictă a economiei.
Partidul Comunist Român a fost înființat în anul 1921, prin despărțirea de socialiști.
Acesta a fost scos în exteriorul legii întrucât dorea desființarea României Mari, pe baza faptului că este o țară imperialistă. Partidul Comunist a avut, până în anul 1944, sub 1000 de membri, fiind alcătuit din două aripi: pe de o parte aripa internă, a comuniștilor din stat ce se aflau (cei mai mulți) în închisoare (ca urmare a grevelor din anul 1933), pe de altă parte aripa externă, a comuniștilor activanți în U.R.S.S. – majoritatea dintre aceștia erau ruși ori evrei. Aripa internă era alcătuită din Nicolae Ceaușescu, din Lucrețiu Pătrășcanu și Gheorghe Gheorghiu – Dej iar din aripa externă cei mai reprezentativi membri s-au identificat în Emil Bodnăraș, în Ana Pauker – ministru de externe – și Vasile Luca.
În anul 1948, Gheorghe Gheorghiu – Dej a fost ales în funcția de secretar general al Partidului Comunist – cu alte cuvinte, președinte de partid. Partidul s-a numit Partidul Muncitoresc Român deoarece fuzionase cu P.S.D. – socialiștii fuseseră obligați să fuzioneze, transformându-se, în acest context într-un partid unic. În scopul de a nu fi concurat de alți colegi de partid, Dej a trecut la înlăturarea progresivă a celor mai reprezentativi membri ai conducerii.
Unul dintre puținii intelectuali din partid, Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat în anul 1948, condamnat la moarte și executat în anul 1954. În anul 1952, Dej a înlăturat și aripa externă însă și alți lideri ce îl incomodau. Acesta i-a acuzat pe fiecare de abuzuri în funcțiile pe care le aveau în stat ori în partid, obținând înlăturarea lor din partid ori înlăturarea din conducere. Tratamentul cel mai dur a fost aplicat fostului ministrul de finanțe, Vasile Luca a fost torturat și ulterior condamnat la închisoare pe viață. În anul 1952, Dej a preluat funcția de prim-ministru, devenind cel mai reprezentativ individ din țară și din partid.
Rădăcinile comunismului
Potrivit lui Boia, prin raportare la mitologia științifică a comunismului, la rădăcina comunismului este regăsit raționalismul celui de-al XVIII-lea secol, la care s-au adăugat mitologiile celui de-al XIX-lea secol și religiile științifice, amestecate în dialectică evoluată de Hegel în același secol. Boia a izbutit să găsească proveniența comunismului până în cel de-al XVIII-lea secol, începând cu anii 1700, în era luminilor. Această perioadă este descrisă prin prezența raționalismului, în care se plănuia realizarea unui univers ideal. Secolului al XVIII-lea văzut drept secolul filozofiei, i-a urmat cel de-al XIX-lea secol unde știința avea să rămână pe primul loc.
Din sistemele filosofice mărețe ale lui Marx, Hegel sau Comte au găsit potrivit să își extragă esența o multitudine de savanți, creând în acest context o mitologie științifică modernă. Universul era profund marcat de revoluția tehnologică și științifică, în lipsa porților închise în fața științei. În acest context, secolul s-a transformat în unul științific, unde știința și religia erau echivalente. Astfel, au apărut o multitudine de religii științifice ce încercau să explice concret și integral universul, să interpreteze soarta umană și să îi confere un cod de atitudine și de morală. Substanțial, acestea și-au propus să aducă individul în armonie atât cu el însuși cât și cu Universul.
Revoluția franceză a descoperit cultul rațiunii. Saint – Simon și Henri:
au criticat capitalismul și au sugerat o reorganizare de ordin social a societății
au considerat că în noua societate toți indivizii vor trebui să muncească, funcția fiecăruia fiind imperios să corespundă succesului muncii
au emis conceptul de alianță a științei, a industriei și a producției centralizate și planificate.
După cum s-a observat din cele expuse, în această perioadă a existat o atenție intensă acordată mitologiei științifice. În acest context, la rădăcini, comunismul are o mitologie științifică ce rezultă din combinația unei multitudini de mituri:
mitul Progresului – identificabil în faptul că există o direcție crescătoare în evoluția omenirii și a Universului
mitul Rațiunii – potrivit căruia rațiunea are mereu dreptate, aspect real și logic
mitul Determinismului și Unității – identificabil în faptul că societatea și natura se integrează într-un tot unitar condus de legi rigide, deterministe
mitul Științei – potrivit căruia știința are o dublă vocație, pe de o parte în a oferi o explicație definitivă și completă a lumii iar pe de altă parte în deținerea puterii de a schimba lumea
mitul Omului Nou – identificabil în multilateralitate, în dezvoltare, în lipsa de încredere în intelectuali și în disprețuirea proprietății private
mitul previziunii istorice – potrivit căruia Rațiunea și Știința pot să prevadă realități ce refuză să fie dezvăluite prin experimente și prin observație
mitul Lumii noi – conform căruia, Statul oferă individului un loc de muncă, o casă, totul având loc în colectivitate.
Prin portretul revoluționarului în Cernașevski, s-a pregătit terenul în scopul ca mitologia științifică a comunismului să poată să se instaleze în largul său. Cuvintele prioritare ale epocii au fost Evoluția și Progresul.
Pe un fond de această natură de gândiri ori de mituri contradictorii, cel mai bine s-a pliat concepția comunistă, ce a reușit să preia din întreg tezaurul de cunoaștere al celui de-al XVIII-lea și al celui de-al XIX-lea secol, conectând diverse stadii și sisteme ale istoriei într-un sistem unitar ce avea drept axiomă reprezentativă fundamentul material și materialitatea lumii. Acest grad de coerență a devenit posibil prin prisma unui valoros instrument pe care fondatorii comunismului, devotați tradiției de „a aduna”, l-au împrumutat de la Hegel. Intră, aici, în discuție metoda contradicțiilor, dialectica și știința. În condițiile în care sistemele create erau în căutarea armoniei și coerenței, încercând să calmeze discuțiile conflictuale, doctrina comunistă le absolutiza, văzându-le drept un principiu ce dinamizează mersul lumii.
Potrivit lui Ivancu, elementul ce a oferit rezistență comunismului pentru o perioadă lungă s-a identificat în coerența forțată a comunismului. Autorul a considerat paradoxal să includă coerența în cazul unui sistem ce s-a redefinit continuu, ce i-a negat pe cei care l-au înființat și a avut grijă să își înlăture adepții. Realmente, comunismul s-a identificat în cel mai coerent sistem politic existent. Contradicțiile sale au fost rapid legitimate simultan cu apariția dialecticii.
Potrivit idealului lui Orwell, în comunism, discursul se modifică periodic, pornind de la internaționalismul inițial și ajungându-se la naționalismul ultimului stadiu al comunismului românesc. Aderarea la comunism a avut loc, măcar în etapa inițială, sub puternica impresie emoțională a conceptelor pe care Engels și Marx le-au promovat. În ceea ce privește individul de rând, comunismul s-a identificat într-o religie, un cumul de valori concrete și fixe care au oferit societății românești o omogenitate evidentă, membrilor de rând oferindu-le siguranța că viața are un înțeles.
Făgăduielile pe care Marx le-a expus în „Manifestul Partidului Comunist” din anul 1947, reproduse ulterior în anul 1948 păreau să promită instituirea unui univers în care proletariatul să fie la putere, dreptatea totală să domine iar burghezia să fie nimicită. Într-un univers condus de capitalism, unde cea mai mare putere economică a vremurilor era Statele Unite ale Americii, avansând capitalul și proprietatea privată, teoriile lui Marx se identificau în idealuri.
Alte rădăcini ale comunismului s-au identificat în cele socialist – utopice ale marxismului, prin socialism utopic înțelegându-se cumulul ideilor socialiste ce fac referire la instituirea grupării socialiste sub identitatea unei solicitări a rațiunii, sub identitatea unei materializări a unui ideal etic. Pe de altă parte, rădăcinile socialist – utopice ale marxismului se identifică în multitudinea concepțiilor comuniste și socialiste ce premerg alcătuirea teoriei socialiste sub formă de știință.
Hegel a sugerat o formă a idealismului unde evoluția conceptelor în contrariile lor se identifică într-o temă conducătoare a istoriei umane. Acest proces dialectic implică uneori acumulări stadiu cu stadiu însă în alte situații implică salturi întrerupte și modificări violente. Potrivit interpretărilor hegeliene, imagini istorice ca Napoleon Bonaparte se identifică în instrumente ale proceselor dialectice impersonale fundamentale.
Bref, social-democrația a apărut în cadrul Partidului Social Democrat German, având ca rezultat lăsarea în urmă a rădăcinilor marxiste, în același timp în care comunismul a condus la alcătuirea a numeroase partide comuniste.
Pot fi examinate rădăcinile comunismului până la ideologia radical – liberală din Europa ce de fapt este deghizată sub identitatea creștinismului.
Această doctrină radicală, egalitaristă și universalistă reprezintă miezul liberalismului și a creștinismului ce pleacă tot de la comunism. Ulterior, liberalismul s-a transformat în comunism, într-o manieră deschisă.
Ideile de bază ale comunismului
Doctrina politică comunistă este fundamentul principiilor ideologiei marxist – leniniste, ai căror fondatori s-au identificat în Lenin, în Marx și Engels.
Conform acestei ideologii, organizarea capitalistă va fi ineluctabil substituită de o nouă societate, respectiv societatea socialistă, că etapă inițială a comunismului. Acest proces are loc pe calea revoluției socialiste destinate să conducă la modificări radicale, pe de o parte în domeniul politic (prin instituirea dictaturii proletariatului), pe de altă parte în domeniul economic, prin substituirea proprietății private cu proprietatea socialistă, ordinară, asupra instrumentelor de producție.
Fundamentată pe ideologia marxist – leninistă, doctrina politică comunistă privește structurarea și administrarea societății prin intermediul dictaturii proletariatului ce, conform afirmației lui Lenin, are loc în interiorul și în exteriorul legii, pe fundamentul acțiunii unui singur partid, respectiv partidul comunist.
Dictatura proletariatului se identifică în concepția celor care au înființat această doctrină, o formă superioară de structurare și de administrare politică a societății. Aceasta se identifică într-o dictatură a majorității exploatate contra minorității exploatatoare.
Din această doctrină sunt înlăturate libertățile și drepturile indivizilor, principiile pluralismului politic, supremația legii și principiile separației puterilor în stat.
Sub identitatea unei forme de structurare și de conducere politică a societății, dictatura proletariatului a condus, prin înlăturarea pluralismului politic, la dictatura propriu-zisă a unui grup limitat iar, în multe conjuncturi, la dictatura unui singur individ.
Doctrina comunistă „gândește” structurarea și conducerea societății pe fundamentul dictaturii proletariatului, promovând reprimarea sub identitatea de principiu al politicii statale.
Acest lucru are loc prin intermediul unui aparat rigid structurat, nesupus autorităților statale, controlului politic și legilor.
Întemeietorii acestei doctrine sprijineau ideea conform căreia dictatura proletariatului se identifică într-o formă de structurare și de conducere politică a societății doar pentru perioada de tranziție de la capitalism la socialism. Aceștia militau pentru faptul că simultan cu încheierea acestei perioade, dictatura proletariatului urma să dispară și să se realizeze la o structurare și la o conducere democratică a societății.
La nivel aplicativ, acest lucru nu a avut loc, dată fiind lipsa pluralismului politic respectiv existența partidului unic, sub identitatea de partid de guvernământ și inexistența agenților economici particulari. În acest context, proprietatea socialistă doar perpetua dictatura.
Există ideologi marxist-leniniști (de exemplu, cei chinezi), ce sprijină principiul dictaturii proletariatului sub formă de structurare și de conducere politică a societății pentru o perioadă nedefinită.
Ulterior celui de-al doilea război mondial, pe fundamentul doctrinei politice marxist – leniniste, au fost conturate regimuri comuniste care s-au manifestat sub identitatea de regimuri totalitare, fundamentate pe dictatură și reprimare congestionată.
Marile represiuni sunt notorii, acestea atingând proporțiile unor represiuni în masă, cu efecte dramatice în ceea ce privește destinul cetățenilor din statele unde acestea au avut loc.
Ideologii marxiști consideră că dictatura proletariatului reprezintă un rău necesar ce stopează exploatarea individului de către individ, înlătură distincțiile de clasă și inechitățile economice și are o structurare superioară a formelor precedente.
Totodată, este acreditat conceptul că dictatura proletariatului este instaurată în scopul de a înlătura orice dominație de clasă, așadar, politică, în scopul de a se ajunge la societatea comunistă.
În dictatura proletariatului, clasele sociale sunt inexistente, statul alături de organizațiile politice dispar iar societatea este structurată prin autoconducere. Principiul acestei doctrine rezidă în retribuirea indivizilor funcție de necesități în conjuncturile unui bogății de produse.
Doctrina comunistă s-a aplicat în unele state întrucât simultan cu instrumentele de manipulare au fost utilizate și metode violente de reprimare contra celor ce s-au opus. La acestea a fost adăugat contextul istoric. Aceasta a avantajat impunerea regimurilor totalitare.
Cele două regimuri totalitare, respectiv sistemul fascist din unele state europene și sistemul comunist în Rusia, au apărut, în genere, pe fundamentul crizei social politice, pricinuită de cel dintâi război mondial.
În anul 1939, cele două regimuri totalitare au ajuns la o înțelegere materializată în distribuirea ariilor influente în Europa, aspect ce a dus și la începerea celui de-al doilea război mondial.
Într-o multitudine de state, din estul și din centrul Europei, implicit în România, au fost instaurate regimuri comuniste, sub egida Uniunii Sovietice.
Ca urmare a procesului de dezintegrare a regimurilor comuniste din spațiul european, doctrina politică marxist-leninistă de structurare și de conducere a societății a fost apreciată de tot mai puțini indivizi. Odată cu trecerea timpului, va fi definitiv înlăturată din raționamentul politic contemporan din pricina caracterului său nociv ce a împins-o către eșec.
Pe 21 februarie 1848, Karl Marx a expus în „Manifestul Comunist” principiile fundamentale ale comunismului, respectiv ordinea pașilor și schimbările ce vor face posibilă tranziția de la modelul capitalist societal la unul comunist.
Marx susținea că în urma revoluției industriale din Europa, pe fundamentul principiului conflictului, muncitorii se vor răzvrăti și vor lupta contra capitaliștilor și a patronilor de fabrici, drept urmare apărând societatea comunistă.
Același Marx a susținut că clasa muncitoare o va învinge pe cea a proprietarilor și că guvernul va dispărea treptat, principiul după care se va orienta economia fiind „Fiecăruia după nevoile sale și de la fiecare după puterile sale.” Cea mai reprezentativă contribuție a sa în spațiul sociologiei face raportare la perspectiva notorie drept teoria conflictului, unde structurarea socială și schimbarea este fundamentată pe conflictele fixate în societate.
Bref, Marx și Engels au formulat principiul fundamental al noii orânduiri: evoluția economică are un țel unic identificat în satisfacerea necesităților spirituale și materiale ale celor care muncesc. Din acest principiu reies alte două principii, corespunzătoare celor două etape ale noii orânduiri: în ceea ce privește etapa comunismului, "Fiecăruia după muncă" și în ceea ce privește etapa socialismului, "De la fiecare după capacități, fiecăruia după necesități".
România la începutul comunismului
Alegerea conjuncturii politice internaționale la jumătatea celui de-al XX-lea secol poate explica rapiditatea prin care comunismul s-a impus în statele din estul si din centrul continentului european.
Perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost cea a instaurării comunismului în întreaga Europă de Est, așadar și în spațiul românesc.
România a devenit stat comunist la finele anilor '40, aproape imediat ulterior celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru majoritatea a însemnat o reala surpriză venirea la putere a unui partid nesemnificativ în România. În culisele puterii pe de alta parte, jocurile au fost făcute iar soarta statului hotărât la masa tratativelor.
Regimul comunist a reprezentat cea mai neagră filă din istoria recentă a României.
Măcar începuturile acestei dictaturi a partidului unic si al forței au tulburat întregul stat prin experimente educaționale si concentraționale, prin deportări si prin prigoană de un sadism incomparabil. Instituirea acestui regim, teoretic și introdus de propagandiști, a avut loc prin liberul acord al celei mai mare parti din populație ca urmare a alegerilor din anul 1946.\
Istoriografia oficială precedentă anului 1989 aduce in discuție existența, în perioada interbelică a două conduceri oficiale ale Partidului Comunist din România, aceasta reprezentând – din punctul de vedere al istoriografiei de după luna decembrie – o recunoaștere a existenței paralele a două formațiuni politice comuniste in ceea ce privește România.
Mișcarea comunistă din România nu s-a identificat într-o mișcare muncitorească ci in primă instanță in una politică aflata sub egida directivelor politicii de expansiune sovietice si a Internaționalei Comuniste. Pe plan național, în România interbelică nu au existat conjuncturile necesare, din perspectivă economică, in scopul alcătuirii unui partid comunist fortificat.
Importanța industrială a statului a crescut simultan cu unirea Banatului si a Transilvaniei cu România, în anul 1918, urmată ulterior de o evoluție aproximativ constantă, oprită instantaneu de criza economică mondială dintre anii 1929 – 1933, în urma căreia revenirea industriei românești nu a fost una ușoară. Economia românească a continuat să fie dominant agrară. Astfel, atât Partidul comunist cat si mișcarea socialistă s-au identificat ulterior in doua forțe politice delicate (slabe).
Regimul comunist din România a cunoscut două stadii primordiale: pe de o parte, stalinismul lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, între anii 1948 si 1965, pe de altă parte național – comunismul lui Nicolae Ceaușescu, între anii 1965 si 1989.
În luna ianuarie a anului 1948 a fost proclamată Republica Populară Română, în istoria statului avându-și începutul un nou stadiu, cel al stalinismului politic. Statul român a fost inclus din perspectiva politica în blocul sovietic, fiind expusa o nouă Constituție funcție de modelul lui Stalin.
Cap. II Comunismul românesc
Conjunctura politică internațională și internă din cea dintâi parte a anului 1944 a deschis calea către întâmplările de pe data de 23 august 1944. Pe frontul estic, trupele germane erau în retragere, iar în lună martie a anului 1944 războiul se desfășura pe teritoriul României. Obosită de pierderile militare, România și-a fortificat activitățile diplomatice secrete, militând pentru ieșirea din război, guvernul lui Antonescu înmulțind directele contacte cu unele dintre statele neutre și cu reprezentanții Națiunilor Unite. Ulterior bombardamentului major al aviației americane atât asupra zonei Prahova cât și asupra Bucureștiului, Uniunea Sovietică a ordonat României încheierea unei înțelegeri unilaterale – în luna aprilie a anului 1944 – însă propunerea a fost rejectată, opinia publică din România privind cu frică ocupația unilaterală de ordin sovietic.
Cu toate acestea, conjunctura militară dificilă existentă pe frontul Iași – Chișinău – Tighina și iminența proximității trupelor sovietice de capitală au urgentat puterile democratice din România să depărteze guvernul antonescian și să propună, totodată, finalizarea înțelegerii cu Națiunile Unite, având drept reprezentant Uniunea Sovietică. Hotărârea de a pune lucrurile în practică i-a aparținut regelui Mihai I, ce s-a bucurat de sprijinul Blocului Național Democrat – apărut în luna iulie a anului 1944 și alcătuit din Partidul Comunist Român, din Partidul Național Liberal, din Partidul Social Democrat, din Partidul Național Țărănesc și Partidul Comunist Român, cel dintâi fiind impus de existența armatei sovietice în România.
Lovitura de palat condusă de rege avea drept obiective demontarea regimului Antonescu și substituirea lui cu un sistem democratic, încheierea rapidă a unei înțelegeri cu Aliații precum și retragerea din Axă și oferirea de suport total.
În după-amiaza zilei de 23 august, regele l-a invitat la palat pe Mihai Antonescu și pe Ion Antonescu. În scopul ca Ion Antonescu să refuze solicitarea de a sfârși înțelegerea cu Aliații, regele a impus arestarea celor doi – ce au fost preluați de comuniști – dar și apropiaților lor.
În acest context, Generalul Constantin Sănătescu a fost numit în poziția de prim – ministru.
În seara zilei respective, regele a lecturat la radio proclamația, țarii, unde anunța stoparea raporturilor diplomatice cu Germania și sfârșirea armistițiului cu Națiunile Unite.
Parțial, a fost reintrodusă Constituția din anul 1923, fiind promulgate legi și decrete raportate la liberarea deținuților politici, la amnistia generală și la suprimarea lagărelor de muncă. În acest context, a început războiul Armatei române cu trupele maghiare și germane, eliberând, până în luna septembrie, două treimi din suprafața statului. Ulterior, România a fost parte la eliberarea de sub egida nazistă a Austriei, a Ungariei și a Cehoslovaciei.
Însemnătatea acestor întâmplări a fost distorsionată și „delapidată” de perioada comunistă, coruptă de politica naționalistă precedentă anului 1989, condamnată, câteodată, sub identitatea actelor de „trădare” ori ca acțiuni de regretat, ce au condus la intrarea României în aria influentă a comunismului sovietic. Actul de la data de 23 august a redus perioada războiului în Europa, privând trupele germane de aprovizionarea cu petrol din România și lipsind de stabilitate frontul din Balcani. Astfel, Germania a fost forțată să elibereze rapid parțial Bosnia, Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania și Macedonia. La nivel politic, România a fost un exemplu demn de urmat de către Ungaria, Finlanda și Bulgaria.
Actul de la 23 August s-a identificat în lucrul colectiv al membrilor aparatului de stat, ai oligarhiei clasice și ai monarhiei, aceștia încăpățânându-se să își mențină pozițiile deținute de sute de ani.
Pe data de 23 august 1944, în scopul de a evita un război în spațiul românesc, Regele Mihai a emis lovitura de stat contra guvernului Antonescu, trecând în partea aliaților.
În acest sens, consecința a rezidat în micșorarea duratei celui de-al Doilea Război Mondial cu câteva luni, salvate fiind, astfel, existențele a sute de mii de oameni. Această măsură a permis, în același timp, mărirea treptată a vitezei cu care înainta Armata Roșie, oferind, simultan, Armatei Române oportunitatea de eliberare a statului de sub egida ocupației germane.
În lipsa unei înțelegeri semnate, trupele sovietice au văzut în români, adversari.
Înțelegerea a fost semnată trei săptămâni mai târziu, pe data de 12 septembrie 1944, conform regulilor Moscovei. Lovitura de stat a condus la înfrângerea în fața Aliaților, în scaunul puterii ajungând un guvern alcătuit de noua alianță, Blocul Național Democratic, format din comuniști, din țărăniști, din social – democrați și din liberali.
Data de 23 august 1944 a semnificat pentru România intrarea statului în aria de influență a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. În cadrul difuzării proclamației (de care s-a amintit anterior), țării, suveranul a pretins că întoarcerea armelor se identifică în efectul unor negocieri și că România a fost avantajată de condiții acceptabile. Ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu încheiase o înțelegere la Lisabona, la Ankara, la Madrid și la Berna în scopul ieșirii României din război. Totodată, Frederic Nanu (ambasadorul român în Suedia) ce venea din partea lui Ion Antonescu, a purtat discuții cu omologul său sovietic la Stockholm, Alexandra Kollontai, în același timp în care diplomații Constantin Visoianu și prințul Barbu Știrbei negociaseră la Cairo cu aliații vestici, din partea lui Iuliu Maniu, cu acordul și cunoștința „președintelui” statal. În ciuda faptului că avea la cunoștință toate aceste activități, regele Mihai a considerat potrivit să angajeze arbitrar România într-o înțelegere, identificată într-o capitulare. Înțelegerea a fost semnată pe data de 12 septembrie 1944, regele refuzând să atenționeze Armata Română, (poziționată în drumul bolșevicilor), cu privire la dispozițiile și la întârzierile veridice ale actului, acțiune ce a condus la surparea în prizonieratul sovietic, între data de 23 august și 12 septembrie, a aproximativ 130.000 de soldați români, mai apoi surghiuniți în Siberia, dintre care, mai mult de jumătate nu au mai revenit acasă.
Ulterior finalizării războiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai prestigioasă decorație sovietică identificată în „Ordinul Pobeda”. În același semn de „recompensare”, i-a dat voie să rămână pe tron până în ultimul moment, înainte de a îl forța să renunțe la exercitarea puterii supreme.
Din perspectivă istorică, evenimentele au avut o relevanță semnificativă. Tranziția României pe ultima sută de metri de partea Națiunilor Unite a salvat statul de la o nimicire, preconizată din anul 1942, ulterior pierderii luptelor de la Cotul Donului și de la Stalingrad.
Încă din acea perioadă, toți factorii politici statali au observat acest lucru, pornind de urgență negocierile în scopul ieșirii României din război. În ciuda faptului că se cunoștea din primăvara anului 1944 că existența României este limitată, negocierile asupra înțelegerii au avut loc greoi, pe de o parte din cauza faptului că Aliații aveau în plan să condamne România iar pe de altă parte din cauza șovăielilor mareșalului Antonescu.
Focusarea forțelor sovietice pe frontul Iași – Chișinău, sfârșită în luna martie, contura perspective întunecate în ceea ce privește Armata Română, care putea fi nimicită în câteva săptămâni. În acele conjuncturi, proclamația expusă în seara zilei menționate anterior, prin care era anunțată tranziția României de partea Națiunilor Unite, a fost evitată de sovietici.
Armata Română a fost văzută drept inamic, continuându-se agresivitatea în procesul de cucerire statală. Starea de confuzie apărută, de (căderea) la care se ajunsese, a reliefat concret incapacitatea mareșalului Antonescu, copleșit totalmente de conjuncturi. Nehotărârea mareșalului, precum și puținele forțe de interior pe care le-a convocat în scopul fortificării apărării în Carpații Meridionali și pe linia Focșani – Nămoloasa – Galați, au condus trupele Armatelor 3 și 4, apărătoare ale Moldovei, în prag de distrugere.
În cea mai mare parte a frontului Iași – Chișinău raporturile de forțe se identificau în 20/1 în avantajul sovieticilor, în conjunctura în care aceștia erau sprijiniți de mii de tancuri, Armata Română nebeneficiind de niciunul.
Ulterior datei de 23 august a început chinul Armatei Române. În conjunctura în care înțelegerea româno – sovietică a fost semnată peste 3 săptămâni, respectiv la data de 13 septembrie, în acest timp, unitățile învingătoare în cei trei ani de lupte dificile au fost într-o manieră rușinoasă lipsite de puterea de a riposta în fața noilor aliați, sovieticii.
Așadar, România a fost văzută drept o țară înfrântă. Efectele au fost vizibile la Conferința de Pace de la Paris și, mai apoi, odată cu instalarea în stat a sistemului comunist.
Cu toate acestea, lovitura de stat de la data de 23 august a împiedicat planurile rușilor care se pregătiseră ca, simultan cu pătrunderea în București – organizată pe data de 26 august – să instaleze guvernul comunist sub egida Anei Pauker. În situația existentă, zbuciumul s-a prelungit pe o perioadă de încă trei ani, până când regele Mihai a fost dat afară din stat.
Motivul loviturii de stat de pe data de 23 august 1944 a avut loc întrucât participarea României în cel de-al Doilea Război Mondial nu mai deținea un obiectiv concret care să poată fi atins și util statului.
Ca o generalizare, raportată la contextul dat, războiul se identifică într-un act de forță menit să forțeze inamicul în a se supune voinței uneia dintre părți iar, pe de altă parte, rezidă și în continuarea politicii prin alte instrumente.
În perioada interbelică, obiectivul politicii externe românești a rezidat în păstrarea și în garantarea hotarelor României Mari. Din acest motiv, au fost aplicate metode diplomatice prin oferirea sprijinului Ligii Națiunilor – premergătoarea Organizației Națiunilor Unite – și diverselor tratate de alianță, într-o formă ori alta realiste. Atunci când garanțiile diplomatice au dispărut, au fost evidențiate calculele militarilor. Planurile și scenariile Statului Major al Armatei Române înaintea celui de-al Doilea Război Mondial arătau faptul că nu este posibilă utilizarea războiului drept unealtă în scopul atingerii obiectivului politic.
Un atac simultan din partea Uniunii Sovietice, Ungariei și Bulgariei ar fi nimicit România într-un timp mai scurt de o săptămână. Mai mult decât atât, dotarea de ordin tehnic a armatei ers aproape inexistentă.
Păstrarea hotarelor a avut loc dar în locul garanțiilor franco – britanice s-a mizat pe obținerea garanțiilor germane ce au condus la pierderea Cadrilaterului, Basarabiei și Transilvaniei de Nord. Din respectivul moment, obiectivul politic al României s-a transformat în recuperarea spațiilor pierdute, în scopul atingerii acestui obiectiv, mareșalul Ion Antonescu încrezându-se în Hitler. Cel dintâi obiectiv, identificabil în recuperarea Basarabiei, a fost îndeplinit prin contribuirea soldaților români la campania lui Hitler contra Uniunii Sovietice.
Atât continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice cât și traversarea Nistrului s-au identificat în acțiuni militare în lipsa unui obiectiv politic. Mareșalul Antonescu s-a apărat susținând faptul că războiul se finalizează cu nimicirea inamicului, din acest motiv, lupta a continuat și mai departe de de Nistru. Ca o formă de inversare a subordonării, în locul supunerii războiului în fața politicii, aceasta s-a transformat în subordonata războiului. Din respectivul moment, obiectivele militare ale României s-au transformat în unele irealizabile și lipsite de claritate.
Recuperarea Transilvaniei de Nord din partea Ungariei a fost parte a planurilor secrete ale mareșalului Antonescu dar Hitler a amânat hotărârea ulterior încheierii războiului.
Din respectivul moment, obiectivul politic al României a fost clar: ieșirea din război prin raportarea la obiectivul militar identificabil în deciderea liniei frontului în scopul de a fi posibil să se poarte negocieri. Și cei din preajma regelui Mihai și mareșalul Antonescu au deschis discuții atât cu sovieticii cât și cu britanicii. Speranța mareșalului stătea în faptul că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focșani – Galați s-ar fi atins un obiectiv militar prin care să se permită atingerea obiectivului politic identificabil în subordonarea politicii în fața hotărârilor militare.
Ulterior războiului, data de 23 august a devenit Ziua Națională a României și a fost sărbătorită, de rigoare, anual. „Întâmplarea” a purtat denumirea de „insurecție armată” și, ulterior, de „revoluție eliberatorie antiimperialistă, socială, antifascistă și națională”, regimul comunist atribuindu-și, într-o manieră pozitivă, pe o perioadă de 45 de ani, calitatea întâmplării istorice.
În cei din urmă ani ai regimului, demonstrațiile de pe data de 23 august au avantajat formarea personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta transformându-se în imaginea primordială a perioadei. Manifestațiile de pe data de 23 august (muncitoresc) constau în petreceri populare, în umplerea stadioanelor cu muncitori din fabrici, în defilări grandomane și în transmiterea de către televiziune a unor programe speciale.
Comunismul din perioada Gheorghe Gheorghiu – Dej
1948 – 1958
Seful de stat răspunzător pentru cele mai multe crime din România celui de-al XX-lea secol, Gheorghe Gheorghiu – Dej, s-a identificat in liderul comunist al României ulterior războiului și președinte al Consiliului de miniștri RPR. După fraudarea alegerilor din anul 1946 și venirea comuniștilor la putere prin intermediul unei armate de ocupație sovietice, România a intrat în arealul de influență a URSS. Comunist, proletarul Dej și-a început cariera în anul 1933, atunci când a fost arestat ca urmare a grevelor de la atelierele CFR Grivița și condamnat la 12 ani de muncă silnică.
Ulterior datei de 23 august 1944, sprijinit de Moscova, preia conducerea PRM și pune stăpânire pe întreaga putere în stat, înlăturând partidele istorice și forțând abdicarea Regelui Mihai la data de 30 decembrie 1947. In același context, Dej a proclamat Republica Populară Română sub identitatea de stat subordonat sovieticilor. Lovitura sa de teatru s-a identificat in eliminarea în anul 1952 de la conducerea PRM a grupului de comuniști cu școala la Moscova reprezentata de Theohari Georgescu, Ana Pauker si de Vasile Luca. Eliminarea acestor rivali a fost posibilă cu acordul lui Stalin.
Cea dintâi etapă a epurărilor întreprinse de Dej a început in anul 1945, prin eliminarea grăbită a lui Stefan Foris, fost conducător al partidului comunist de pe perioada războiului si a sfârșit cu arestarea, in anul 1948, a liderului de partid Lucrețiu Pătrășcanu, un comunist cu o eficientă pregătire intelectuală si ambițios in care Dej vedea un adversar politic.
În anul 1948 s-a trecut la cele dintâi măsuri de colectivizare a agriculturii, ce s-a transformat în scurtă vreme într-un proces marcat de abuzuri de violențe, in timp ce chiaburii nu doreau să își predea benevol averea.
Pe data de 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea întreprinderilor private mai reprezentative din România iar in anul 1949 a fost întreprinsă naționalizarea întreprinderilor comerciale si de transport, băncilor si minelor.
Pe data de 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua Constituție republicană.
Legăturile științifice și culturale cu statele din Occident, rupte ulterior anului 1948, sunt reluate, ajungând la un nivel modest insă promițător.
În anul 1958, când s-au retras trupele sovietice din țară, Dej s-a distanțat de Moscova.
Ulterior anului 1958, respectiv anul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, a trecut printr-o tranziție a liniilor directoare ale propriei politici, cu alte cuvinte o îndepărtare în raport cu modelul sovietic, în mod expres în ceea ce privește politica externă.
Atitudinea politică a lui Gheorghiu – Dej a fost ambivalentă în condițiile în care în anul 1954 el decidea liberarea unei multitudini de prizonieri politici, în același an. Securitatea organiza un nou val de arestări ale opozanților regimului și de noi „curățiri”. Majoritatea dintre supraviețuitorii respectivului val de arestări au fost eliberați în anul 1964, când Dej incă mai era în fruntea partidului și statului. În anul 1958, Dej a convins guvernul sovietic să retragă cele din urmă trupe ale armatei roșii de pe spațiul României. Ulterior, victoria politică a încurajat sentimentele antisovietice.
Cea mai semnificativă acțiune a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost de îndepărtare a României de tiparul de conducere sovietic. În anul 1958, ulterior morții lui Stalin, Dej a introdus o nouă manieră de guvernare, un comunism național, eliberat de sub influența URSS.
Declarații din luna aprilie a anului 1964 a statuat independența PMR în raport cu Moscova, asigurând un sprijin al populației în raport cu liderii partidului. Gheorghiu – Dej a avut curajul să dea piept cu Moscova. Potrivit istoricului Florian Banu, Dej a sprijinit echitatea între toate partidele comuniste.
Declarația din luna aprilie a anului 1964 încorona o cale lungă de de scoatere de sub influența puterii și ideologiei sovietice a României.
Între sistemul concentraționar existent între anii 1948 și 1964, o perioadă de fortificare și instituționalizare și cel mai tolerant de după anul 1964 există un liant de netăgăduit: în perioada Dej, teama ajunsese interiorizată într-un nivel de așa natură încât acțiunile represive evidente erau necesare doar în conjuncturi extreme – asuprirea disidenților în anii 1970 și 1980 expune abilitatea regimului de a recurge la groază de câte ori simțea nevoia.
În perioada stalinismului, respectiv între anii 1948 și 1964, regimul a conturat un întreg univers concentraționar, cunoscut drept Gulagul românesc.
Dictatura PMR și ulterior PCR – ulterior anului 1965 -, a fost alcătuită după tiparul sovietic și a fost consacrată în toate Constituțiile ulterior anului 1948 până la sfârșitul anului 1989.
Între anii 1948 și 1989, statul românesc a reprezentat o țară fundamentată pe spaimă, indirectă ori directă, preventivă și punitivă iar justiția a avut drept țel motivarea și camuflajul crimelor întreprinse de statul totalitar.
Cultele religioase au fost asuprite fără compasiune. Biserica Greco – Catolică a fost înlăturată în anul 1948, cea Romano – Catolică fiind împinsă la limita legalității. Lipsită de suport material și moral din exterior, prin ierarhia sa ulterioară anului 1948, Biserica Ortodoxă, a putut fi adusă mai facil sub controlul puterii totalitare, în ciuda faptului că o multitudine de preoți au fost arestați, condamnați, închiși și, finalmente omorâți.
Bref, începând din anul 1948, s a trecut la înregimentarea României din perspectivă culturală, militară, economică și politică în blocul sovietic.
la data de 4 februarie 1948 era semnat tratatul de prietenie, de colaborare și de ajutor reciproc romano – sovietic, în același an, România devenind membru al C.A.E.R. – Ului.
tot în luna februarie a anului 1948, a fost alcătuit Partidul unic de masă prin fuziunea părții comuniste din PSD cu Partidul comunist român, sub denumirea de PMR, condus în anul 1965 de Gheorghe Gheorghiu Dej
totodată, în luna aprilie a anului 1948 a fost adoptată cea dintâi constituție comunistă după modelul sovietic, ce consacra fundamentul juridic al regimului totalitar
parlamentul numit “Marea Adunare Națională” s-a transformat în organul suprem al puterii de stat, condus fiind de 19 membri ce acționau în numele marii adunări naționale atunci când aceasta se afla în sesiune
consiliul de miniștri s-a transformat în organul puterii executive
constituția prescria o multitudine de libertăți civile
la data de 11 iunie a anului 1948 a fost adoptată legea naționalizării mijloacelor primordiale de producție prin care au trecut în bănci, în proprietatea de stat, în societățile de asigurări și de transport, în societăți industriale și în mine
prin această lege, comuniștii au anulat mecanismele economiei de piață, înlăturând fundamentul economic al rivalilor
în luna martie a anului 1949 s-a trecut la colectivizarea agriculturii, cu alte cuvinte la deposedarea prin violență a țăranilor de proprietățile funciale ale acestora și de inventarul acestora
prin raportare la modelul sovietic, au fost introduse funcție de modelul sovietic forme inovative de organizare a agriculturii
colectivizarea s-a sfârșit în anul 1962 când mai mult de 90 de procente din suprafața arabilă a României a fost colectivizată, doar nouă procente rămânând în proprietate privată
s-a trecut la monopolizarea metodelor de informare publică, în acest context librăriile și bibliotecile fiind “curățate” de titlurile văzute ca fiind necorespunzătoare din perspectivă politică și la controlul activității muzicienilor, ziariștilor, artiștilor și scriitorilor
în luna august a anului 1948 a fost adoptată legea învățământului în fundamentul căreia au fost înlăturați învățătorii și cadrele didactice necorespunzătoare, a fost introdus manualul unic, iar limba rusă s-a transformat în una imperioasă
a fost interzisă predarea religiei, devenind, în același timp obligatorie geografia URSS
în luna august a anului 1948, a fost adoptată legea cultelor religioase prin care episcopii erau aleși sub egidă statală, au fost naționalizate fondurile și proprietățile bisericii, au fost închise ori preluate de stat instituțiile de învățământ religios și a fost interzisă celebrarea publică a Paștelui și a Crăciunului
pe 1 decembrie 1948 a încetat existența bisericii unite, proprietățile acesteia și lăcașurile religioase fiind transferate bisericii ortodoxe
în același context, au fost arestați și închiși toți cei 12 episcopi greco – catolici, în același timp în care mânăstirile greco – catolice au fost închise
perioada cuprinsă între anii 1949 și 1953, peste 500.000 de români au ajuns în închisorile din Pitești, din Aiud, din Râmnicu – Sărat, din Gherla ori din Sighet ori în lagărele de muncă, 100.000 de indivizi au primit domiciliu obligatoriu iar 50.000 de familii de români au fost deportate în Bărăgan
la închisoarea din Pitești a fost Experimentul Reeducării prin care era practicată tortura continuă
între anii 1962 și 1964 regimul comunist a eliberat cei din urmă deținuți politici, ulterior anului 1964 regimul exterminărilor și al închisorilor a fost substituit cu metode mai subtile precum spitale de psihiatrie, ascultarea conversațiilor telefonice, domiciliul obligatoriu dosarul personal și încurajarea denunțurilor.
Național – comunismul: 1959 – 1964/1965
După anul 1964, oboseala fizică și regimul închisorilor au fost substituite de mijloace mai subtile de monitorizare a societății per ansamblu: o intensă rețea de informatori și dosarul personal, încurajarea denunțării, domiciliul obligatoriu, ascultarea conversațiilor telefonice și violarea mesajelor poștale.
Arestările și condamnările emise de curțile marțiale între anii 1956-1961 s-au încadrat într-o lungă perioadă de reprimări extensive, ce a început încă din anul 1948, durând până în anul 1964, an al amnistiei generale. Politica socială și ideologică strictă, care a stimulat originea regimului ceaușist, rămâne și astăzi un domeniu puțin studiat și abordat.
Dimensiunea cantitativă a fenomenului poate fi expusă astfel:
Tab. 2.1 Arestări din motive politice (1956 – 1961)
Sursă: Bottoni, S., Transilvania roșie. Comunismul român și problema națională 1944–1965, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj – Napoca, 2010, p. 249
În ceea ce privește condamnările pronunțate de către curțile marțiale din Iași, București și Cluj, există o multitudine de informații legate de intervalul ianuarie 1957 – iulie 1959, respectiv circa 4100 – dintre care măcar 34 de condamnări la pedeapsă capitală -, în anul 1958 și circa 3.140 în cele dintâi șapte luni ale anului 1959, reieșind un total de aproximativ 9.980.000. Ritmul represiunii a fost intensificat în anul 1958, continuând în curbă ascendentă până în cea dintâi jumătate a anului 1959, în mod expres ca un efect al liniei contra oricărei devieri și a oricărui contrast, aprobată la conferința partidului comunist, organizată la Moscova, între data de 14 și data de 16 noiembrie 1957. Eliminate în anul 1955 însă niciodată înlăturate complet, câmpurile de muncă au fost pregătite în scopul de a putea primi noul val, al celor ce, printr-o înțelegere aprobată pe data de 28 decembrie de Marea Adunare Națională, au fost pedepsiți la sub un an de închisoare.
Retragerea trupelor sovietice din stat, pregătită de România încă din anul 1957 și anunțată pe 25 mai 1958 a incitat ulterioarele predispoziții către independență din partea Bucureștiului, oferind, totodată, oportunitatea de a agrava la un nivel și mai înalt reprimarea în această perioadă scurtă. În aceleași săptămâni când sovieticii se retrăgeau, o campanie de arestări organizată de la centru a umplut închisorile cu circa 1.110 indivizi între 1 iulie și 8 august. În luna mai 1959, existau circa 17.730 de deținuți în arest preventiv, dintre care mai multe de 5.000 de „intelectuali” și aproximativ același număr de țărani.
Începând cu anul 1960, arestările și condamnările au avut o reducere permanentă. În anul 1960, Securitatea a arestat circa 1.730 de suspecți iar în perioada octombrie 1961 – august 1962, aproximativ 890. Eliberările din închisoare au început să fie întreprinse în mod secret din luna februarie a anului 1960, atunci când au ieșit din închisoare 820 de țărani condamnați pentru activități periclitante întrucât erau dușmănoși colectivizării. În următoarele șase luni au fost eliberați 300 de țărani ce militau împotriva revoluționarismului. După circa doi ani, în anul 1962, au fost eliberați aproximativ 2.000 de condamnați în scopul perturbării ordinii publice. Pe 3 ianuarie 1963, la prima înțelegere parțială au ieșit din închisori circa 2.550 de indivizi. Finalmente, în anul 1964, au fost eliberate, dar nu și reabilitate, aproximativ 9.530 de indivizi, dintr-un total de aproximativ 15.000, în acest context sfârșindu-se capitolul pedepselor cu închisoarea întreprinse în masă, pe rațiuni politice.
În pofida faptului că tribunalele militare judecau cazurile la o manieră individuală – și în cazul proceselor colective -, familia anchetatului avea de suferit din pricina detenției acestuia în sensul că ceilalți erau obligați să îl renege la școală, un gest acceptat în scopul de a evita înlăturarea din școală a acestora, căderea examenelor ori chiar interzicerea de a frecventa universitatea din pricina lipsei demnității politice – practică rămasă în vigoare până în anul 1964 -, soția era invitată să divorțeze, cunoscuții și prietenii chemați pentru a da declarații ori arestați. Divulgarea de informații de orice tip legată de experiența detenției spre terțe persoane era total interzisă printr-o declarație prin care erau puse la dispoziția organelor de Securitate. Foștii deținuți politici nu au fost excluși din vizorul regimului ci, dimpotrivă, fuseseră înscriși în evidența activă și multora dintre aceștia le-au fost deschise dosare de verificare ori de urmărire informativă, prin utilizarea tehnicii operative de tipul instalării de microfoane în locuințe, interceptărilor telefonice ori a controlului corespondenței și mai mult decât atât, a unei rețele vaste de informatori respectiv până la douăzeci pentru un singur suspect. O multitudine dintre aceștia au fost înscriși, trecând în acest context, „în partea opusă”, în momentul când au fost eliberați. Organele de Securitate aveau numai 15.000 de agenți în timpul revoluției din anul 1956. În anul 1960, numărul acestora a crescut la 30.000, după un an, în luna iulie a anului 1961, ajunsese la aproximativ 43.000, dintre care 1000 își aveau proveniența în Regiunea Autonomă Maghiară. Rețeaua securității a crescut progresiv simultan cu tranziția de la regimul lui Gheorghiu – Dej la cel al lui Ceaușescu: între anul 1963 și anul 1967 numai informatorii Securității, în afară de cei ai Direcției Generale a Penitenciarelor și cei ai Miliției, au crescut de la un număr de 80.000 la aproximativ 120.000.
Atât în anii ’70 cât și în anii ’80, aceasta a ajuns la dimensiuni mult mai ridicate: la începutul căderii regimului, în noiembrie 1989, rețeaua era îmbogățită cu circa 490.000 de indivizi dintre care aproximativ 130.000 activi, prin care era supravegheată o parte consistentă a populației din România. Numărul indivizilor aflați în libertate însă supuși verificării sistematice a organelor de reprimare era, totodată, foarte ridicat în octombrie 1957, atunci când 290.000 de persoane, respectiv circa 3 procente din populație adultă erau consemnate în registrul politic al Serviciului Ministerului de Interne sub identitatea de elemente ostile la nivel intern. Ulterior a existat o creștere reprezentativă: în respectiva lună, în registru au fost consemnate circa 3.230 de „intrări”, în raport cu numai aproximativ 960 de „ieșiri”.
Cele mai multe dintre acestea proveneau din mișcarea legionară clandestină – circa 84.130 – și din partidele național – țărănesc – circa 48.640 – și liberal – circa 32.180 -, similar cu militanții altor partide burgheze – circa 12.700. Au urmat ulterior micii comercianți – sub egida unui număr de aproximativ 17.380, foștii funcționari, polițiști și jandarmi din organele burgheze de spionaj și indivizii bănuiți de activități antiromânești – sub egida unui număr de aproximativ 9.410 – însă și cei înlăturați din partid și cei care aveau cunoscuți și rude în statele imperialiste. În anii ’60, numărul cetățenilor bănuiți de activități împotriva țării și supuși unui regim de control a crescut iarăși: în anul 1968, de pildă, aceștia se aflau sub egida unui număr de circa 417.100, respectiv 4 procente din populația cu vârstă trecută de 14 de ani.
Acțiunea de reprimare și-a avut începutul între lunile ianuarie – februarie ale anului 1957 în lipsa unor țeluri intenționat naționaliste dar sub obiectivul de a înlătura fenomenele de împotrivire cu potențial de risc redus în ceea ce privește siguranța țării însă destul de extinse sub identitatea alcătuirii unor grupuri ascunse, microsabotajelor, redactării unor texte periclitante și a tentativelor de expatriere ilegală. Documentația legată de procesele sprijinite de curțile marțiale dovedesc că, în pofida teoremei justițiare inculpatoare ce informa procedurile, anchetele preliminare erau dirijate mai atent decât între anii 1949 – 1953, când un individ putea fi condamnat în fundamentul unor acuzații integral prefabricate ori false. Și în anul 1957, conspirația de matrice română erau pedepsite cu un grad similar de asprime cu care erau pedepsite cele maghiare. Reprimarea a utilizat și scheme „categoriale”, ce lăsau intense limite de discreție în ceea ce privește subiecții reprimați și pedepsele prescrise.
Independentismul
De inspirație naționalistă, independentismul are drept fundament ideologia legată de revendicația independenței – în interiorul unui cadru politic – de o colectivitate teritorială în scopul de a nu fi supusă autorității unui alt organ politic ori autorității unei alte colectivități, având drept consecință separarea acesteia de cea din urmă, revendicările independentiste putând fi exprimate prin diverse forme de violență – implicit și terorismul – și putând sfârși cu conflicte armate notorii drept războaie de independență – drept exemple, se pot trece în revistă următoarele: războaiele de Independență dintre anii 1991 – 2001 din fosta Iugoslavie, Războiul de independență al Statelor Unite ale Americii dintre anii 1775 – 1783, Războiul de Independență al Algeriei între 1954 și 1962, Războiul de independență al Spaniei în raport cu Franța între anii 1807 și 1814, Războiul Indochinei între anii 1946 și 1954, Războaiele de Independență din America de Sud între anii 1810 și 1826, Războiul de Independență din Mexic între anii 1810 și 1821, Revoluția indoneziană între anii 1945 și 1949, Războiul de Independență al Greciei între anii 1821 și 1827, Războiul de Independență al Turciei între anii 1919 și 1923, Revoluția texană între anii 1835 și 1836, Războiul de independență al Irlandei între 1919 și 1921, Cel dintâi război de independență al Italiei între anii 1848 și 1849 sau Războiul de Independență din Cuba între anii 1895 și 1898.
Independentismul, în cele mai multe dintre cazuri, este confundat separatismul, distincțiile dintre cele două rezidând la stadiul obiectivului dar și al metodelor integrate în proces.
Alături de autonomiști și separatiști, cu mult înainte ca terorismul islamist să fie activ în spațiul occidental – în mod expres în Europa – între anii 1960 și 1980, independistii (al căror scop este independenta) săvârșeau o multitudine de atentate determinând existența victimelor, respectiv rănite ori chiar ucise.
În Franța există și astăzi mișcări de ordin politic independentiste având drept obiectiv separarea unor colectivități teritoriale de teritoriul național ori regiuni de tip administrativ – teritorial metropolitane franceze dar mai puțin "agresive" printre care cele mai reprezentative sunt – prin raportare la structurarea administrativ – teritorială veche: în Martinica (Mișcarea Independentista Martinicheza), în sudul regiunii Rhône – Alpes (Independentismul Catalon, Independentismul Basc, Independentismul Occitan), în Guyana franceză (Independentismul Guyanez), în Bourgogne (Independentismul Bourguignon), în Corsica (Independentismul Corsican), în Bretania (Independentismul Breton), în regiunea Rhône-Alpes (Independentismul Savoyard), în Franche-Comté (Independentismul Franc – Comtois), în Normandia (Independentismul Normand), în Lorena (Independentismul Loren) sau în Poitou Charentes (Independentismul Poitevin).
Evenimente independentiste au avut loc și în anii 1980 în Noua Caledonie care în respectiva perioadă era poziționată într-o conjunctură cvasiinsurectionala cu confruntări de amploare – chiar și ucigașe – dintre grupurile caldoches – populație albă, minoritară, europeană stabilită în teritoriu – și canaques – populație autohtonă melaneziană, majoritară, aproximativ 74 de procente în Provincia de Nord și aproximativ 97 de procente în provincia Iles Loyauté.
Cel mai reprezentativ eveniment – identificabil într-o catastrofă de mare amploare cu un puternic colorit politic – a rezidat în luarea de ostatici între data de 27 aprilie și 5 mai 1988 – pe Insula Ouvéa -, în apropierea alegerilor prezidențiale în Franța, unde este implicat Frontul de Eliberare Națională Kanak și Socialist, de ideologie socialistă, independentista și naționalistă, o multitudine de partide politice din Noua Caledonie fundamentat la Congresul de dizolvare al Frontului Independentist între datele de 22 și 24 septembrie 1984.
Pe data de 22 aprilie 1988 cu doar două zile înainte de cel dintâi tur al alegerilor prezidențiale – identificabil în confruntarea dintre prim – ministrul Jacques Chirac și președintele Franței François Mitterrand în primul său mandat cuprins între anii 1981 și 1988, câștigat în cel de-al doilea tur de către cel din urmă pentru un al doilea mandat cuprins între anii 1988 și 1995 -, independentistii membri ai Frontului de Eliberare Națională Kanak și Socialist au atacat Brigada de Jandarmerie de pe insula Ouvea, Fayaoué, zi în care patru jandarmi au fost împușcați – Jean Zawadski, Daniel Leroy (uciși cu armă albă), Edmond Dujardin și adjuvantul Georges Moulié care a decedat în ziua următoare la Sydney iar locotenentul Jean Florentin a fost grav rănit.
Finalmente, au existat și conflicte regionale ce au avut loc pe teritoriul francez – concretizate prin atentate teroriste cu victime umane -, fără ca acestea să fie direct conectate cu independentismul francez.
Comunismul după Gheorghe Gheorghiu – Dej
Ulterior morții lui Gheorghe Gheorghiu – Dej – în luna martie a anului 1965 – a avut loc o luptă legată de succesiunea la conducerea Partidului Comunist. Cu un puternic sprijin din partea primului ministru al statului, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceaușescu a fost ales de Biroul Politic, secretar general al partidului. În cadrul congresului partidului, convocat în vara anului 1965, Nicolae Ceaușescu a fost validat în funcția de secretar general al Partidului Comunist Român. Cea dintâi etapă a regimului ceaușist – cuprinsă între anii 1965-1971 – s-a descris printr-o liberalizare relativă. În același context, a fost adoptată o nouă constituție – în anul 1965 – denumirea statului a fost schimbată în Republica Socialistă România iar Partidul Muncitoresc Român s-a transformat în Partidul Comunist Român.
Moartea bruscă a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej în anul 1965 a rămas și astăzi controversată, în era respectivă Ceaușescu fiind convins că liderul Republicii Populare Române ar fi fost omorât de ruși prin iradiere din cauza faptului că se împotrivise planului Valev.
Perioada dintre anii 1965 și 1968 a reprezentat pentru Ceaușescu una de fortificare a puterii personale prin acapararea unor funcții reprezentative în conducerea țării și promovarea de noi cadre în structurile de conducere ale Partidului Comunist Român.
Ulterior preluării acestei funcții, Nicolae Ceaușescu a modificat numele statului din Republica Populară Română în Republica Socialistă România.
Prin raportare la efectele comunismului asupra României, în contextul dat industrializarea puternică a României a avut loc în defavoarea mediului înconjurător, poluarea atingând cote alarmante.
Venit la putere în 1965, Ceaușescu a continuat planul de industrializare al statului, fiind accentuată industria grea. Între anii 1965 și 1970, rata de acumulare din industrie a fost foarte ridicată – sub egida unui procentaj de aproximativ 12 procente – iar investițiile în cadrul acestei ramuri economice au ajuns în anul 1970 la circa 48 de procente din totalul de investiții.
Tab. B1 Cantitatea de dioxid de carbon între anii 1965 și 2008
Sursă: http://www.stiri-economice.ro/despre_romania_in_perioada_1965-1989_ceausescu.html, accesat la data de 31 mai 2017
Potrivit graficului de mai sus, emisiile de dioxid de carbon în atmosferă au fost triplate din anul 1965 până în anul 1989 însă se observă că din anul 1989 până în anul 2008 acestea au scăzut cu peste 50 de procente.
O multitudine de proiecte din această perioadă au fost întreprinse cu ajutorul “voluntarilor” (cadre didactice, membri ai armatei, studenți sau elevi), ce erau forțați să presteze muncă în folosul comunității.
În aceeași perioadă s-a încercat și s-a și reușit parțial relocarea indivizilor din spațiul rural în cel urban.
În acest context, au fost nimicite zone rurale în scopul de a face loc parcurilor industriale și culturilor agricole, locuitorii satelor fiind relocați în blocurile recent, pe atunci, construite în preajma marilor centre industriale.
Începând cu anul 1958, România a intrat într-un proces de industrializare forțată, diversele industrii fiind răspândite pe tot cuprinsul statului, în așa fel încât să absoarbă forța de muncă din zonele rurale spre orașe, politica de stimulare demografică, începută în anul 1965 prin interzicerea avorturilor, subvențiile alocate părinților cu mai mulți copii, taxa de celibat în ceea ce privește indivizii necăsătorit au compensat mișcarea populației de la zonele rurale la oraș, în așa măsură încât nici satele nu s-au depopulat.
Până în anul 1989, 25 de procente din clădirile bucureștene au fost dărâmate în scopul de a face loc noilor proiecte ale partenerilor Ceaușescu.
Din pricina politicilor aflate sub egida Partidului Comunist Român, mare parte din indivizii reprezentativi din România au fost închiși, au emigrat sau au decedat.
În același context dar prin raportare la un alt domeniu, întrucât salariile și bonusurile angajaților unor instituții ori întreprinderi erau dependente de realizările acestora, majoritatea datelor cre reprezentau producția erau exagerate în scopul de a primi respectivele salarii și bonusuri, aspect ce a condus la o evaluare lipsită de justețe a producției României și inclusiv la măsuri economice eronate.
Economia României anului 1965 era de trei ori mai mică prin comparație cu cea lăsată în urmă de Nicolae Ceaușescu în anul 1989.
Investițiile majore în unele proiecte care nu dădeau randament au condus la o datorie externă uriașă, de mai mult de 10 miliarde de dolari.
În aceeași perioadă au fost desfășurate proiecte reprezentative precum Casa Poporului și canalul Dunăre – Marea Neagră, proiecte ce au făcut doar să crească datoria externă a României.
În anul 1981, România era poziționată în incapabilitatea de a plăti nici măcar dobânda pentru cele 10 miliarde de dolari datorie.
Tab. B2 Creșterea datoriei externe a României între anii 1972 și 1989
Sursă: http://www.stiri-economice.ro/despre_romania_in_perioada_1965-1989_ceausescu.html, accesat la data de 31 mai 2017
Canalul Dunare-Marea Neagră s-a identificat la vremea respectivă în cel mai dezvoltat proiect din România. Proiectul a fost finalizat în anul 1984 însă a fost văzut drept un eșec după ce pe parcursul a următorilor 3-4 ani acesta a funcționat numai la o zecime din capacitatea sa.
Anii ’80 s-au identificat în cei mai dificili ani pentru populația României. Nicolae Ceaușescu a insistat să achite datoria externă a României, în acest context instituind o multitudine de măsuri severe precum:
controlarea și intimidarea din partea Securității ce monitoriza convorbirile telefonice și urmarea orice mișcare a indivizilor prin rețeaua dezvoltată de informatori
reducerea importurilor
alocarea către populație în rații a energiei termice și electrice și a combustibilului
creșterea exportului în dezavantajul populației
„porționarea” alimentele fundamentale – lucru întreprins din pricina faptului că scientologii din respectivele vremuri au considerat că românii mănâncă prea mult și că în scopul unei vieți sănătoase este imperios să urmeze dieta și sfaturile Partidului Comunist Român.
În această perioadă, România a fost văzută ca fiind statul cu cel mai redus stadiu de trai la nivel european, ulterior Albaniei.
După aproximativ 10 ani, România a izbutit să plătească datoria externă iar în anul 1989 Ceaușescu a anunțat că România nu mai are datorii altor state.
La mai puțin de un an după acest anunț a avut loc revoluția din anul 1989, soții Ceaușescu fiind condamnați la moarte și fiind executați rapid ca urmare a unui proces care nu ar fi putut fi câștigat în conjuncturile respective.
În acest context, perioada de 44 de ani în care România a fost sub conducere comunistă – între anii 1945 și 1989 – a luat sfârșit.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Comunismul In Romania (ID: 112034)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.